Jurnalule, mă doare

Dulea MariaTeodora,
Clasa a VII-a, Colegiul Național „B.P.Hasdeu”, Buzău

Jurnalule, mi-e dor.

Sunt acolo unde mi-ai promis.
Și-acum țin minte seara în care mi-ai descris
Momentul NOSTRU de sub stele.
Acum sunt singură sub ele.
Și mă uit la cel înalt turn și parcă-mi stă pe limbă
Al șoptit și totuși liber “Te iubesc!“ ce nu se schimbă
oricât de mult ai minți.
Porumbeii stau cuminți în marea piață plină ochi
De suflete și fantome-ale nopții vechi
ce-așteaptă,
Așteaptă să vină scânteia din inimă,
să se-ntoarcă și să strige cu o voce anonimă
“Te iubesc!”
Eu sunt aici, cu poza ta în mână
Rugându-mă de stafii să rămână.
Căci nu vreau să fiu singură în Parisul mare,
Să stau și să vărs lacrimi amare cu gândul la tine și la ce ai fost.
Spune-mi, tu, mie, mai are rost să-ți plâng de milă
Când inima mea-i așa de fragilă că mă doare?

Jurnalule, mi-e dor.

Stau și privesc ceru-nstelat
De Vincent van Gogh parcă pictat.
Și liniștea din noapte mă-nghite încet,
Pe-o bancă în Paris se-aude doar un scâncet
de copil mic și naiv.
Și turnul cel mare se uită la mine
Mă-ntreabă: “Ești bine?” “Sunt bine.
Îl aștept pe el chiar dacă știu că nu va apărea
Căci tot ce n-a plecat stă chiar în fața mea: Parisul.”
Și turnul cel mare se-ntoarce la loc,
Cu fața spre-oraș, spre un nou joc
“De-a v-ați ascunselea” cu luna.
Dar ea pleacă după nori, nebuna,
Și mă lasă iar singură în negura nopții.

Jurnalule, mi-e dor.

Mi-e dor de el și nu e vina ta
Că eu nu-s mai bună decat ea
și nici nu voi fi vreodată.
Acum sunt pe-o bancă, în Paris
Și cred că ar fi cazul să termin de scris
Căci lacrimile-mi curg șiroaie pe-obraji
 Și poate așa mă lepăd de griji.
Turnul și luna și stelele mi-au ascultat suferința
Și nu mi-a mai rămas decât dorința
să se-ntoarcă.
Poate mâine va fi și pentru mine soare
Azi, însă, jurnalule, mă doare.