Caracterizarea personajului

Enigma Otiliei

Personajul literar este instanța desemnată de autor ca, prin acțiunile sale, să ilustreze o serie
de caracteristici și de trăiri umane reprezentative pentru viziunea lui despre lume; în proză, prin
intermediul personajului, autorul își transmite în mod indirect ideile, gândurile și sentimentele și
pune în evidență acțiunea operei.

În roman, personajul se distinge prin complexitatea profilului moral, spațiul epic amplu
oferindu-i mai multe posibilități de manifestare, el poate evolua, în egală măsură, de-a lungul
unui conflict exterior, cât și în cadrul conflictului interior.

Otilia este personaj principal în romanul Enigma Otiliei, scris de G. Călinescu, roman
interbelic, realist-balzacian și modern prin tematica citadină în care problematica principală este
viața burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea. Personajul reprezintă una dintre
cele mai realizate estetic ( sau frumoase) reprezentări ale eternului feminin din literatura română.
La fel ca Flaubert, care afirmă despre personajul său din romanul Madame Bovary, ”Madame
Bovary c’est moi” [Doamna Bovary sunt eu], Călinescu se identifică cu propriul personaj:
”Otilia este eroina mea lirică, proiecția mea în afară, o imagine lunară și feminină. Flaubertian,
aș putea spune și eu: «Otilia c’est moi», e fondul meu de ingenuitate și copilărie. Eroina este
tipizarea mea fundamentală, în ipostaza feminină. Otilia este oglinda mea de argint.” [Din acest
citat, puteți reține o formulă scurtă, ușor de memorat, dintre cele subliniate]

Reper 1 : – prezentarea statutului social, psihologic, moral al personajului ales;

Acest personaj feminin se definește printr-o complexitate ambiguă care justifică,

întrucâtva, și titlul operei. Din punct de vedere social, statutul Otiliei se configurează, în cea mai
mare parte a operei, în principal, prin condiția ei de orfană, aspect ce determină afinitatea
imediată cu Felix, la sosirea acestuia în casa lui Costache Giurgiuveanu. Rămasă fără mamă,
Otilia crește în casa bătrânului avar, bucurându-se de protecția lui Pascalopol și suportând cu
delicatețe ostilitatea lui Aglae Tulea, sora lui Costache, ca și pe aceea a fiicei acesteia, Aurica.
Viitorul Otiliei este nesigur, deoarece bătrânul amână adopția fetei, act ce ar fi făcut-o
moștenitoarea de drept a averii mamei sale, intrate în posesia tatălui vitreg. În fața împotrivirii lui
Aglae, Otilia îi cere bătrânului să renunțe la demersul adopției, riscând astfel, fără să îi pese de
consecințele materiale, pierderea moștenirii. Drept urmare, în final, după moartea lui
Giurgiuveanu, ea va fi dată afară din casă de către Aglae. Pe un alt plan social, Otilia, ca tânără
studentă la Conservator (”cea mai frumoasă și mai fermecătoare conservatoristă”), manifestă
interes pentru lumea mondenă a Bucureștiului, agreând cu deosebire plimbările cu trăsura, la
șosea, oferite de Pascalopol. În relație cu acesta, statutul fetei se modifică în final, moșierul
salvând-o social prin căsătorie, după pierderea protecției tatălui vitreg. În ultima secvență a
operei, când Felix privește fotografia cu Otilia pe care i-o arată Pascalopol, tânăra se dovedește a
se fi transformat într-o ”doamnă foarte picantă, gen actriță intreținută”, atinsă de ”un aer de
platitudine” care o transformă într-o femeie obișnuită. Din punct de vedere moral, Otilia
păstrează aceeași ambiguitate; ea întrunește calități superioare, fiind un personaj pozitiv: blândă,
generoasă, protectoare, dezinteresată material, este văzută prin tehnica reflectării poliedrice și
din perspectiva lui Aglae sau a Auricăi, drept ”o dezmățată”. Întimitatea cu Pascalapol generează
o astfel de caracterizare din partea rudelor și îl contrariază, este drept, și pe Felix, la venirea în
casa unchiului său, pentru că tânărul nu înțelege natura relației dintre fată și moșier. O lămurește
însuși Pascalopol, care își explică obiceiul de a-i face daruri fetei prin dorința de a-i satisface
capriciile cu care a obișnuit-o de mică și de a o proteja. Tot el recunoaște: ”Eu nu i-am cerut
niciodată nimic domnișoarei Otilia și n-am prea stat să disting ce e patern și ce e viril în
dragostea mea. Însă domnișoara Otilia mă înțelege, are nevoie de îngăduința mea și de... știu,
vei ironiza în sinea dumitale... și de banii mei. Bani au mulți, dar nu știu cum să-i dea. Eu nu i-
am dat bani domnișoarei Otilia, n-am jignit-o, cumpărând-o, ci i-am făcut într-atât toate
capriciile de când era mică, încât a i le refuza acum înseamnă să fiu un fel de tată denaturat.”
[este un citat foarte lung, rețineți doar un aspect esențial, cum ar fi cel subliniat]

La profilul psihologic se adaugă exuberanța temperamentului, franchețea (sinceritatea), o

oarecare superficialitate pe care fata și-o recunoaște în autocaracterizare (”Eu am un
temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.”), dar și maturitatea
manifestată atât în diplomația față de comportamentul ostil al femeilor din familia Tulea, cât și în
tendința de protecție maternă față de Felix și de bătrânul său tată vitreg. Natura ambiguă a
psihologiei feminine a protagonistei este exprimată în finalul operei de Pascalopol: ”A fost o fată
delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă.”

Reper 2: – evidenţierea unei trăsături a personajului ales prin două secvențe/episoade

narative comentate;
Secvența inițială care prezintă sosirea lui Felix în casa lui Costache Giurgiuveanu este
semnificativă pentru temă, deoarece marchează statutul personajelor, relația dintre ele, precum și
viziunea autorului asupra burgheziei bucureștene reprezentate aici de familia lui Costache
Giurgiuveanu, dar în egală măsură și pentru caracterizarea Otiliei, deoarece se regăsesc aici
portretul fizic și profilul moral al fetei. Ajuns în casa unchiului său, Felix este întâmpinat cu
replica bătrânului: „Nu-nu-nu știu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc...”. Cuvintele unchiului
trădează avariția personajului care va marca destinele orfanilor Felix și Otilia. O prezență
luminoasă în această secvență este cea a Otiliei, a cărei apariție impresionează pe tânărul Felix
atât prin frumusețea chipului („un cap prelung și tânăr de fată, încărcat cu bucle”), cât mai ales
prin atitudinea veselă, deschisă cu care îl primește pe Felix, făcându-i intrarea în casă și
prezentându-l rudelor (familia Tulea) adunate la jocul de table. Tot aici, pentru prima dată Felix
observă contrariat relația dintre Otilia și Pascalopol și de asemenea se subliniază conflictul social
prin atitudinea ostilă a lui Aglae Tulea, care, la vederea tânărului îl întreabă pe fratele ei dacă
face azil de orfani. Replica lui Aglae trădează sentimentele ei față de Otilia și obsesia pentru
moștenirea bătrânului pe care o simte amenințată de prezența fetei.

O altă secvență reprezentativă pentru construcția personajului este secvența finală a

intâlnirii dintre Felix și Pascalopol. După mai mulți ani de la despărțirea de Otilia, Felix se
întâlnește cu Pascalopol în tren în drum spre Constanța. Bătrânul moșier îi arată o fotografie cu o
femeie în care Felix nu reușește să recunoască chipul tinerei de altădată. Observă o prezență
feminină agreabilă (”gen actriță întreținută”), dar banală prin aerul de platitudine întipărit pe
chip. Acum Pascalopol îi spune pe scurt care au fost evenimentele de după plecarea Otiliei,
contextul în care s-a despărțit de ea și îi mărturisește că pentru el aceasta a fost „o fată delicioasă,
dar ciudată [...] o enigmă ”. Întâlnirea îi oferă lui Felix, prilejul de a medita la destinul enigmatic
al poveștii de iubire cu Otilia, și îl determină să se întoarcă în Strada Antim, unde casa părăsită a
lui Costache Giurgiuveanu îi amintește de momentul trecut și dureros al experienței de iubire, ca
și de replica bătrânului „aici nu stă nimeni”.

Reper 3: – analiza a două componente de structură şi de limbaj, semnificative pentru

construcţia personajului ales din textul narativ studiat (de exemplu: acțiune, conflict, titlu,
modalități de caracterizare, incipit, final, limbaj, etc.)

1. Modalități de caracterizare
În ceea ce privește construcția personajului, ca element de modernitate se remarcă tehnica
reflectării poliedrice. Aceasta presupune ca un personaj să fie perceput în mod diferit de
către ceilalți participanți la acțiunea operei. Prin această metodă, Otilia este, pe rând, ”fetița
cuminte” (Costache Giurgiuveanu), ”o dezmățată și o stricată” (Aglae Tulea), ”o fată
superioară” (Felix) sau ”o fată deșteaptă” – în sensul interesului material și al unui spirit
pragmatic (Stănică Rațiu), ”o enigmă” (Pascalopol). De asemenea, prin autocaracterizare,
Otilia însăși își completează profilul : ”Constat, vai, că sunt mediocră, neîsemnată pe lângă
tine”. În acest fel se realizează complexitatea ambiguă a unui personaj emblematic în
literatura română pentru reprezentarea eternului feminin.

2. Titlul

Titlul operei a fost inițial ”Părinții Otiliei”, punând accentul pe tema paternității și
aducând în prim plan imaginea eroinei feminine. Ulterior el a fost schimbat la sugestia editorului
în ”Enigma Otiliei” punându-se astfel accentul pe profilul moral al fetei care generează conflictul
interior al lui Felix și pe povestea de iubire dintre Felix și Otilia care îl marchează pe erou și îi
conturează destinul. Problema unei ”enigme” este pusă de Pascalopol care în final îi mărturisește
lui Felix că pentru el, Otilia a fost o enigmă. În acest context Felix recunoaște că ”nu numai
Otilia era o enigmă, ci și destinul însuși”.

3. Conflictul

Conflictul operei evoluează pe cele două planuri narative: într-un plan se situează lupta
pentru moștenirea lui Costache Giurgiuveanu, aici acțiunea se desfășoară preponderent în casa
bătrânuluiu. Aglae Tulea, sora lui Costache, întreține o stare de tensiune în familie opunându-se
adopției Otiliei. De cealaltă parte, orfanii Felix ți Otilia nu opun niciun fel de rezistență,
dimpotrivă Otilia îi cere bătrânului să înceteze demersurile pentru adopție. În acest context
evoluează povestea de iubire dintre Felix ți Otilia, evidiențiindu-se un puternic conflict interior
care, în final îl va maturiza pe Felix. Din acest punct de vedere, opera ”Enigma Otiliei” poate fi
considerată un Bildungsroman (roman al formări), conflictul interior este marcat de triunghiul
amoros Otilia, Felix și Pascalopol. În relația de iubire dintre cei doi tineri, Otilia va alege în final
datorită temperamentului complicat, să se căsătorească cu Pascalopol, provocând astfel suferința
tânărului Felix.

La nivelul conflictului exterior, cel legat de moștenirea bătrânului, Otilia va rămâne la final fără
niciun fel de sprijin deoarece banii lui Costache Giurgiuveanu sunt furati de Stănică, iar
imobilele ajung în propritatea surorii Aglae Tulea.

[vă alegeți două componente]

Așadar, personajul principal eponim al romanului Enigma Otiliei reprezintă o figură

feminină unică în literatura română prin complexitate și ambiguitate, un chip care ilustrează
emblematic eternul feminin contrariant și seducător prin multiplele sale nuanțe.