,Eroii noştri sunt stejari şi vulturi

Şi flori de câmp, tot câmpul românesc;

De două mii de ani şi mai din urmă,
După furtuni, aici se regăsesc!

Când ridicăm un bulgăre de glie,

În el respiră-un frate legendar;
El s-a luptat, cât l-a ţinut fiinţa,
Să ţină vie borna la hotar!

Eroii noştri n-au fost supraoameni

Şi nu şi-au vrut din marmore statui;
Ei năzuiau să-şi crească rodu-n brazdă,
Să nu devină prada nimănui!

Şi mai doreau ca celor dragi de-acasă

Să nu le fie sufletul durut
Atunci când coasa seceră destine,
Cu sunetul viorilor de lut…

Eroii noştri sunt stejari şi vulturi

Şi flori de câmp, tot câmpul românesc;
Când sfărâmaţi un bulgăre de glie,
Să ştiţi că-i trup din trupul strămoşesc!

Şi când priviţi în zarea neumbrită,

Peste meleaguri sfinte care dor,
Să vă-ncălzească bunii şi străbunii,
Ce ard lumini nestinse-n Tricolor…”

George Coşbuc – Patria română

Patria ne-a fost pământul

Unde ne-au trăit strămoşii
Cei ce te-au bătut pe tine,
Baiazide, la Rovine,
Şi la Neajlov te făcură
Fără dinţi, Sinane,-n gură,
Şi punând duşmanii-n juguri
Ei au sfărâmat sub pluguri
Sângele Dumbrăvii-Roşii,
Asta-i patria română
Unde-au vitejit strămoşii!

Patria ne e pământul
Celor ce suntem în viaţă,
Cei ce ne iubim frăţeşte,
Ne dăm mâna româneşte;
Numai noi cu-acelaşi nume,
Numai noi români pe lume,
Toţi cu-aceeaşi soartă dată,
Suspinând cu toţi odată
Şi-având toţi o bucurie;
Asta-i patria română
Şi ea sfântă să ne fie.

Patria ne-o fi pământul

Unde ne-or trăi nepoţii
Şi-ntr-o mândră Românie
De-o vrea cerul, în vecie,
S-or lupta să ne păzească
Limba, legea românească,
Şi vor face tot mai mare,
Tot ce românismul are:
Asta-i patria cea dragă
Şi-i dăm patriei române
Inima şi viaţa-ntreagă.

Veniţi, viteji apărători ai ţării!

Veniţi, că sfânta zi a răsărit:
E ziua mare a reînălţării
Drapelului de gloanţe zdrenţuit!
Veniţi din toate unghiurile zării,
Să cucerim ce-avem de cucerit!
     La arme, cei de-un sânge şi de-o lege!
     La arme, pentru Neam şi pentru Rege!
     Când Patria ne cheamă sub drapel,
     Datori sunt toţi copiii ei s-alerge,
     Să-l apere, să moară pentru el!

Ce credeţi voi, noroade nesătule,

Că nu ne poartă grija Cel-de-sus?
N-am înfruntat noi năvăliri destule
Din Miază-Noapte, Răsărit şi-Apus?
Adună-ţi, Rege, oştile şi du-le
La biruinţă-aşa cum le-ai mai dus!
     La arme, cei de-un sânge şi de-o lege!
     La arme, pentru Neam şi pentru Rege!
     Când Patria ne cheamă sub drapel,
     Datori sunt toţi copiii ei s-alerge,
     Să-l apere, să moară pentru el!

Cu-al nostru sânge-am scris al nostru nume

În cartea gloriosului trecut:
Şi mulţi duşmani ar vrea să ne sugrume,
Dar până când mai stau Carpaţii scut,
Acel ce ne va şterge de pe lume,
Să ştie toţi, că încă nu-i născut!
     La arme, cei de-un sânge şi de-o lege!
     La arme, pentru Neam şi pentru Rege!
     Când Patria ne cheamă sub drapel,
     Datori sunt toţi copiii ei s-alerge,
     Să-l apere, să moară pentru el!

Să ştie toţi, că un popor nu moare,

Când veacuri a luptat necontenit,
Şi-i scris în cartea celor viitoare,
Că va să vină ceasul preamărit,
Când mândru străluci-va-ntre popoare
Ca soarele, aici, în Răsărit!
     La arme, cei de-un sânge şi de-o lege!
     La arme, pentru Neam şi pentru Rege!
     Când Patria ne cheamă sub drapel,
     Datori sunt toţi copiii ei s-alerge,
     Să-l apere, să moară pentru el!

Descopere-te-n faţa drapelului ce vine

Purtat de mâini voinice în sunet de fanfare…
În fiorul de mărire ce-şi taie drum prin tine
Vorbeşte vitejeasca, străvechea-mbărbătare –
Descopere-te-n faţa drapelului ce vine!

E ros de gloanţe steagul, dar soarele s-adună

Şi firele-i de aur s-aprind în foc şi ard,
Mătasa învechită acuma-i o cunună
Şi nu mai pare zdrenţe al patriei stindard,
Căci razele de soare pe fruntea lui s-adună…

Cu soarele în creştet porneşte Tricolorul

Şi goarnele răsună, şi inimile bat –
Cu ochii plini de lacrimi s-opreşte trecătorul:
Un frate scump el vede în orişice soldat,
Şi toţi sunt mari în clipa când trece Tricolorul!

Ce mari sunt toţi acuma! Drapelul zdrenţuit

E mult mai sfânt ca pânza bogată din altar:
Nu fumul de tămâie şi nu sfinţitul dar
Al cuminecăturii cu roşu l-au stropit,
Ci sângele atâtor Cristoşi ce s-au jerfit…
Un trup străpuns de gloanţe fu masa lui de-altar,
Şi soarele, şi ploaia, şi vântul l-au boltit –
Închină-te, când trece drapelul zdrenţuit!

Drapelu-i mărturia izbânzilor trecute,

Mândria cea de astăzi şi visul necurmat,
Şi-aşa cum trece-n soare măreţ, înflăcărat –
Semeaţă mărturie a gloriei trecute –
Cu ochii duşi la locuri pe unde-a fluturat,
Drapelul îşi visează fâşiile pierdute!…