— Nu are nicio importantă ce sunt eu

acum. Propunerea dumitale însă vine prea

târziu.
— Mi-am închipuit.Ei, rămâneţi cu
bine.Imediat ce Marquette va obţine
invalidarea căsătoriei, te voiu aviza, zise el
întorcându-se spre Pierre.
Plecaseră cu toţii şi în casă nu mai era
nimeni decât ei doi. Anne însă sta nemişcată,
cu pălăria pe cap aşa cum sosise, şi Pierre o
învăluia în privirile lui pline de dragoste, parcă
nu-i venea să creadă că este aievea, că visul
lui se împlinise: Anne se întorsese din nou în
casa lui complectamente liberă de orice
bănuială, şi el era şi el acum liber şi putea să-i
spună ceea ce amândoi ştiau demult.
— Până când ne vom putea căsători, cred că
ar fi bine să ne mutăm în altă casa, fiecare
separat, oftă Pierre.
Anne privi în jurul ei. Casa aceasta în care
îşi găsise fericirea, era atât de frumoasă încât
îi părea rău să o părăsească tocmai acum. Nu-
i mai venea să se despartă de ea.
— Trebuie numaidecât? întrebă ea sfioasă.
— Cel puţin aşa s-ar cere.
Anne începu să râdă şi lui Pierre i se păru
că o muzică divină cântă în jurul lui.
— Mi se pare că e prea târziu acum să ne
-253-
mai gândim la ceea ce ar fi trebit să facem mai
demult… Ce ai zice dacă eu aş sta colo sus la
etaj, iar dumneata ai rămânea aici?
— Iubita mea, răspunse Pierre, nu te
gândeşti că toate nopţile ni le-am pierde pe
scară?
— Ne mai rămân zilele, Pierre, zise ea
zâmbind şi întinse braţele spre el.

— SFÂRŞIT —

-254-