cunse faţa în palme, ca să nu mai vadă acele

fantome.
Rămase multă vreme nemişcat, numai
gândurile lui goneau ostenite în creierul chinuit
de vedenii. Deodată i se păru că aude ceva. O
senzaţie nelămurită cum ar fi atunci când
cineva aprinde o lampă alături de un om
adormit, pe care acesta o vede înainte de a se
trezi şi de a deschide ochii.
Când deschise ochii, în cameră pătrunsese
soarele care răsărise. Pierre nu-l putea vedea,
dar îşi dete seamă că afară trebuie să se fi
întâmplat ceva, să se fi deschis un drum prin
întuneric spre lumină, spre salvare.
Cu toate acestea rămâneau faptele, realitatea
crudă care făcea imposibilă liniştea şi fericirea
pentru el.
Căuta cu înfrigurare o soluţie pe care o
bănuia nelămurit că dormitează întrânsul, ca o
flacără gata să moară şi îşi aduse aminte de
zâmbetul inocent al Annei, de gropiţa din colţul
gurii, de tremurul buzelor ei diafane.
…Parcă îi spusese odată ceva? Că se va
întâmpla cu siguranţă tot ceea ce doreşti din
toată puterea voinţei şi din tot sufletul, cu toată
ardoarea…
Poate tocmai de aceea credea şi el acum că

-241-
trebuie să vină o salvare. Şi încetul cu încetul îşi
dădu seamă că nu trebuie să se lase copleşit de
deznădejde... viaţa merge înainte, oricare ar fi
nenorocirile oamenilor, şi întemeiată tocmai pe
prezumţia că şi imposibilul poate deveni
posibil…
Credinţa aceasta i-o lăsase Anne în semn de
amintire.
De la ziua care începea acum, Pierre aştepta
să-i vină dragostea, duioşia, încrederea şi
entuziasmul pentru ce va fi mâine. Ridică
privirea şi în jurul lui văzu din nou în toate
părţile pe Anne aşa cum o cunoscuse. Umbra ei
ireală intrase din nou în casă… şi umpluse toate
colţurile.
În sufletul lui chinuit, înflori din nou
nădejdea.

-242-