ştie, poate are nevoie de ceva la noapte şi dacă

cheamă… să-l poată auzi.

Lumina lămpii de pe culoar cădea exact pe
obrazul lui. S-ar putea să-l supere şi se
trezeşte, se gândea ea. În cameră era un
paravan pe care îl trase în faţa luminii, ca să
cadă umbra peste el. Apoi ascultă câteva clipe
să vadă dacă nu l-a trezit zgomotul…
Pierre însă dormea adânc şi respira liniştit,
ca un băietaş epuizat de joacă. Anne ezită un
moment alături de el: se gândea ce ar fi dacă l-
ar săruta pe obrazul întors spre ea, căci el nu
va simţi şi nu va bănui niciodată.
Se uită pe culoar, apoi se plecă pe furiş şi îl
sărută.

-137-
 CAPITOLUL X.

Watkins care era sufletul casei reuşi nu ştiu

cu ce mijloc miraculos să facă ordine în salon,
şi după scena bătăliei din ajun îi dădu un
aspect destul de acceptabil. Fără îndoială
pianul nu mai putea fi niciodată ceea ce fusese
înainte, dar urmele bătăliei fură acoperite în
faldurile unui şal persan, iar măsuţa din
mânăstirea dominicanilor fu reparată de un
tâmplar cu atâta dibăcie încât pe faţa ei
vetustă nu se cunoştea deloc urma unei
intervenţii recente.
Anne fu cea dintâi care coborî în dimineaţa
următoare. Avusese o noapte neliniştită, nu cu
visuri rele, ci agitată. Lumea care până acum
părea adormită în jurul ei, începuse să prindă
din nou viaţă. Cei din casă însă nu bănuiau că
s-a trezit atât de dimineaţă.
Începu să se îmbrace singură, căci nu

-138-