OLIVIA POULET & LAURENCE DOBIESZ sunt doi scriitori și actori care trăiesc în Londra.

Cei doi au devenit soț și soție în urmă cu șase ani și au scris împreună scenarii pentru
marele ecran sau pentru diverse piese radiofonice. Cel mai celebru proiect al lor a fost
#blessed, o comedie romantică transmisă de canalul BBC Radio 4.
Redactor-șef: Alina SÂRBU
Designul și ilustrația copertei: Raluca ILIE
Prepress: Alexandru CSUKOR
Redactare: Ana-Maria MANOLESCU
Corectură: Elena-Anca COMAN

Olivia Poulet & Laurence Dobiesz

12 HOURS TO SAY I LOVE YOU
Copyright © 2022 Olivia Poulet and Laurence Dobiesz
The right of Olivia Poulet and Laurence Dobiesz to be identified as the
Authors of the Work has been asserted by them in accordance with the
Copyright, Designs and Patents Act 1988.

Copyright © NEMIRA 2023, pentru prezenta ediție în limba română.

DAMEN TANGO este o colecție a Editurii NEMIRA.

Orice reproducere, totală sau parţială,

a acestei lucrări și închirierea acestei cărți

fără acordul scris al editorului sunt strict interzise

și se pedepsesc conform Legii dreptului de autor.

ISBN 978-606-43-1571-7
Cuprins
Prolog. Mai 1997. Pippa
2 martie 2019, 00:39
Noiembrie 2007. Steve
2 martie 2019, 01:39
Noiembrie 2007. Steve
Decembrie 2007. Pippa
2 martie 2019, 02:39
Iunie 2008. Steve
Februarie 2009. Pippa
2 martie 2019, 03:39
Octombrie 2009. Steve
Noiembrie 2009. Pippa
2 martie 2019, 04:39
Decembrie 2009. Steve
2 martie 2019, 05:39
Ziua de Crăciun 2009. Steve
Ziua cadourilor 2009. Pippa
2 martie 2019, 06:39
Iunie 2010. Steve
2 martie 2019, 07:39
Octombrie 2011. Steve
2 martie 2019, 08:39
Mai 2012. Steve
Mai 2013. Pippa
Octombrie 2013. Pippa
2 martie 2019, 09:39
Iulie 2015. Steve
2 martie 2019, 10:39
Mai 2017. Pippa
2 martie 2019, 11:39
Februarie 2019. Pippa
2 martie 2019, 12:39
1 martie 2019. Pippa
2 martie 2019, 12:45
1 martie 2019. Pippa
2 martie 2019, 12:47
1 martie 2019. Pippa
2 martie 2019, 12:49
1 martie 2019. Pippa
2 martie 2019, 12:52
1 martie 2019. Pippa
2 martie 2019, 13:12
Iunie 2012. Pippa
2 martie 2019, 14:39
2 martie 2019, 14:41. Pippa
Mulțumiri
 Pentru tații noștri, Peter și Roger, pentru că au crezut
în noi.
Și pentru mamele noastre, Katie și Rebecca, pentru că
ne-au ajutat să credem în noi.
 PROLOG

MAI 1997
Pippa
Cu siguranță, Claire Danes nu s-a confruntat cu nimic din toate astea. Pun
pariu că Leo a fost un profesionist desăvârșit!1 Au avut parte de o puternică
legătură cu membrii echipei de filmare, de respect și de o admirație profundă
din partea reprezentanților studioului de film și au reușit să comunice ușor cu
Luhrmann. S-au sprijinit reciproc și au dat dovadă de o legătură strânsă pe
ecran încă din prima clipă.
Nu ca Jonty Ronson, care a fumat un joint în drum spre repetiția generală,
apoi a vomitat și nu și-a învățat nicio replică până ieri. Jonty Ronson, care m-a
făcut să cred, cu nenumăratele lui flirturi, că are ochi doar pentru Julieta sa, dar
care s-a dovedit o pacoste pentru ambele familii.
Și-a marcat teritoriul rapid sărutând-o pe Doică, apoi a mângâiat fundul
uriaș al lui Lady Capulet, iar acum își încearcă norocul cu Lady Montague, în
timp ce ea își face încălzirea, expunându-și diverse părți ale corpului.
Cum aș putea să emoționez publicul până la lacrimi când Romeo al meu n-
are timp să-și repete replicile cu mine fiindcă e prea ocupat să-și pipăie „mama“
în partea stângă a scenei?
Inspiră adânc, Pippa! Și expiră! N-o să fiu trasă în jos de lipsa de
profesionalism a celorlalți. O să dau tot ce pot. O să navighez lin peste orice fel
de impedimente ar putea să apară în calea mea. O să mă ridic din cenușă ca
pasărea Phoenix. Asta e șansa mea. Asta e seara când las îndoielile deoparte și le
dovedesc părinților mei că eu, Pippa Lyons, singura lor odraslă, am fost menită
să devin o mare actriță. La urma urmei, nu în fiecare zi primește o fată de
cincisprezece ani rolul principal în celebra piesă de teatru scrisă acum multe
secole, nu? Și, cu siguranță, nu se întâmplă în fiecare zi ca spectacolul să se țină
la școala locală de băieți al cărei director e chiar tata. N-aș putea să-mi
imaginez ceva mai uimitor. Iar băieții să joace roluri de băieți? Asta chiar e ceva
nou. Până acum, am cucerit publicul cu roluri precum domnul Bumble, John
Proctor, Worzel Gummidge2 (bine, poate ultimul n-a fost cel mai reușit). De
obicei, purtam o barbă falsă care îmi provoca o mâncărime groaznică și îmi
sărutam degetele mari în timpul unei îmbrățișări cu o altă fată. Dar asta e ceva
diferit. De data asta am acoperit întreaga gamă de sexe! De data asta port un
costum care mi se potrivește! De data asta degetele vor fi înlocuite de buze! Și
de data asta voi juca rolul principal! Și nu orice rol principal – Julieta!
O zăresc pe Tania în partea cealaltă a scenei. E la fel de agitată ca mine și
țopăie de pe un picior pe altul, jucându-se cu cravata și lovind cu pumnii în aer
din când în când. Tania Marley. Partenera mea. Prietena mea cea mai bună:
încăpățânată, entuziastă și foarte loială încă din prima zi de școală, când
prietenia noastră a fost pecetluită pentru totdeauna de schimbul unor brățări și
de o pasiune comună pentru Garbage Pail Kids3. Singura fată de la Școala All
Hallows Girls care a insistat să joace rolul unui băiat în ciuda faptului că
adevăratul Leonard McCoy era disponibil.
— Ducă-se naibii! îl anunțase ea pe regizorul (profesorul) nostru în prima zi
de repetiții. Toți știm că rolul lui Mercutio e cel mai interesant din întreaga
piesă și eu o să-l joc.
Și, ca de obicei, ce își dorește Tania fix aia obține.
Ridică privirea și mă vede în culise, iar pe chip îi apare un rânjet jucăuș. Abia
o poți recunoaște. Părul ei dezordonat e prins la spate într-un coc perfect, iar
sprâncenele conturate excesiv îi fac chipul să pară și mai osos decât de obicei.
Poartă o salopetă neagră din satin și ghete de cowboy aurii, iar eu știu deja că o
să dea sala pe spate jucându-l pe Mercutio în maniera ei frapantă și
avangardistă. Cu o sincronizare perfectă, ne ridicăm brațul stâng și ne salutăm
în stilul nostru caracteristic folosind patru degete: CMBPPE (Cele mai bune
prietene pentru eternitate). E ceva între salutul mișcării Girl Guides, chestia aia
pe care o fac în Star Trek și un strop nefericit din salutul lui Hitler. Apoi fiecare
se întoarce la emoțiile ei.
Încep să-mi învârt brațele cu putere, să-mi relaxez pelvisul și să fredonez
diverse arpegii până când îmi simt obrajii înviorați. Apoi, mestec o gumă
imaginară, o bilă care devine din ce în ce mai mare până când rânjesc ca o
nebună, dar nu contează. Așa cum spune Dame Penny în Behind the Scenes, „o
încălzire temeinică este esențială pentru Shakespeare“.
— Doamnelor și domnilor, zece minute, vă rog!
Îl privesc pe domnul Carter, dar nu mă bagă în seamă.
— ZECE MINUTE!
Nu-și dă seama cât de ascuțită e vocea lui. Toți cei din public trebuie să-l fi
auzit. Probabil râd, iar noi i-am pierdut înainte să începem măcar. Trag cu
ochiul spre publicul din gradene (din sala noastră de sport) prin cortina ieftină
care degajă un miros de spray de molii cu aromă de lavandă. Dumnezeule! Zici
că e Stadionul Wembley aici. În fața mea sunt cel puțin două sute de părinți
vorbăreți, amețiți de vinul pe care îl beau din pahare de plastic bej și care
consultă programul (imprimat pe coli A4) cu priviri îngăduitoare. Simt cum
îmi bate inima cu putere. De parcă sala asta plină nu era de-ajuns, îi văd dintr-
odată.
Mama și tata, unul lângă altul, în PRIMUL RÂND!
Mama e mai machiată decât Lily Savage4, poartă o cămașă roz-fucsia din
mătase cu un volan supradimensionat în față, iar în ceea ce privește coafura ei,
păi, abia reușesc să o privesc. Și-a tuns părul în scări până la umăr, la fel ca
jumătate dintre femeile din orașul Woking, ca majoritatea fetelor din anul meu
și ca mine. Am rugat-o să nu o facă. Am implorat-o. Am căzut în genunchi.
— Alege orice stil, mamă, orice tunsoare, orice culoare, dar, te rog, te rog, nu
te tunde ca mine!
Dar ea doar a zâmbit și a spus:
— Pippa Lyons, mă uimești. Imitarea este cea mai înaltă formă de-a-ți flata
fiica la modă, așa cum a zis cineva faimos și interesant la un moment dat.
Oricum, tatăl tău crede că arăt șic. Așa că asta e!
Își tot așază părul dintr-o parte în alta, de parcă ar fi modelul din reclama de
la Pantene (o versiune foarte bătrână totuși), iar eu pot să văd cum bietul cuplu
din spatele ei e lovit sălbatic peste față, dar e prea englez ca să spună ceva. Sunt
așezați exact pe mijloc, ca de obicei. Chiar și la piesa mea. O mare realizare.
Chicotește cu mama Taniei, Sylvie, și gesticulează în stilul ăla ciudat,
mișcându-și mâna din încheietură, așa cum face când povestește ceva. Sylvie e
complet absorbită. E atât de stânjenitor! Oricine ar crede că mama are
paisprezece ani, nu patruzeci și șase. Dintr-odată, îi scapă un horcăit și un strop
de vin alb îi țâșnește din nara stângă ca un proiectil. Sylvie sughiță
entuziasmată, pe când mama își scoate batista roșie din buzunarul paltonului și
își suflă nasul. Întreaga situație li se pare incredibil de distractivă amândurora.
Nu, nu, nu, mamă! Oh, deschide-te, pământ, și înghite-mă, te implor! Ce
vor crede oamenii? De ce nu poate să se comporte frumos? Sincer. Zici că n-a
pus piciorul niciodată într-un teatru adevărat până acum.
Tata e aplecat, aproape că nu se vede deloc, și citește Evening Standard sau cel
puțin se preface că citește. Sigur nu se poate concentra când mama se
comportă ca o huligană lângă el. Nu pot să spun că îl condamn. Și eu aș vrea să
mă ascund. De ce trebuie să fie atât de stânjenitoare? N-o să înțeleg niciodată
cum tatăl meu, cel mai sensibil, cel mai calm, cel mai înțelept om din univers,
a ajuns să fie cu femeia asta. Adică, o iubesc, nu mă înțelege greșit, dar e
vulcanică. Tot ce atinge pare că erupe. Nimic nu e niciodată calm sau simplu la
ea. Totul devine o dramă.
Analizez marea de părinți ca să văd dacă mai are cineva un cățel entuziasmat
și nedresat pe post de părinte. Nu, nicio altă mamă nu se comportă de parcă i
s-a dat mână liberă într-un magazin de dulciuri și a consumat prea multe E-
uri. Doamne, de ce nu poate să fie liniștită și sofisticată ca mama Aliciei Koha?
Uită-te la ea. Se comportă perfect. Cu șapte rânduri mai în spate, picior peste
picior, purtând culori neutre de la Marks&Spencer, fără Chardonnay în nări,
analizează atentă programul (coala A4).
Mă retrag și las cortina cu miros de lavandă să se așeze la loc. Mersi, mamă.
Cum o să pot să mă concentrez acum? Cum o să mă „eliberez de lanțurile
cotidiene și să mă cufund în universul altuia“? Ajută-mă, Dame Penny! Cu
siguranță ai un capitol despre „Cum să faci abstracție de mamele stânjenitoare
din public“ undeva în cartea ta.
Bun. Să-mi repet replicile. Asta o să mă facă să intru în starea de spirit
potrivită. Închid ochii, inspir profund și încep.
Ce mai e și asta? Cine strigă?
Apoi vine replica lui Lady Capulet. Da, o altă matroană îngrozitoare.
Doamne, biata Julieta, probabil îmi împărtășea mâhnirea. Mă întreb dacă
mama ei s-a tuns în scări până la umăr exact atunci când... Nu, Pippa!
Concentrează-te!
Doamnă, sunt aici. Care este voia ta?
Și apoi spune... Of, Doamne! Ce spune?
Gândește! Gândește!
Nimic.
Î
 Îmi simt capul greu. Un nor s-a ascuns în creierul meu și nu mai lasă loc de
altceva. Scapă de el. Scapă de el.
Doamnă, sunt aici. Sunt... Dar au dispărut. Toate! Fiecare cuvânt frumos scris
de Marele Poet. Nu poate fi adevărat.
Aud scârțâitul unui scaun și clinchetul unui pahar lovit ușor. Sporovăiala se
oprește treptat și un fior de anticipare îi ia locul. Vocea sigură a tatălui meu se
aude de după cortină. Trag cu ochiul din nou.
— Bună seara, doamnelor și domnilor, prieteni, elevi, colegi de la St Vincent!
Mă bucur să văd că v-ați adunat în număr mare în această seară pentru
reprezentația centenarului nostru. Îmi face o deosebită plăcere să le urez bun-
venit la St Vincent în această seară cadrelor didactice, părinților și elevilor de la
All Hallows Girls. O adevărată premieră!
Cineva aplaudă și un elev ovaționează.
— Așadar, nu voi dezvălui prea multe despre acest text puțin cunoscut pe
care urmează să-l vizionați în această seară.
Se aud râsete părintești, apreciative și cunoscătoare.
— Hai să păstrăm totul ca pe-o surpriză plăcută, da? Ceea ce voi spune totuși
este că munca asiduă și devotamentul care au fost depuse pentru această
producție, atât de către elevi, cât și de către profesori, reprezintă o dovadă a
abordării pline de pasiune pe care școlile noastre magnifice o au față de arte. Vă
mulțumesc tuturor pentru sprijinul acordat și vă urez vizionare plăcută!
Izbucnesc aplauze. Îl văd pe tata îndreptându-se spre locul lui, dar apoi...
— Ah, și încă un lucru, pentru cei care au aruncat o privire pe programul de
pe scaunele lor și au observat numele de familie al actriței principale din
această seară, vreau să clarific că n-am avut nimic de-a face cu distribuția All
Hallows din această producție.
Mai multe murmure adulatoare. Un val uriaș de mândrie se revarsă asupra
mea.
— Iar dacă cineva are nevoie de încă o băutură sau dorește să meargă la
toaletă, acesta este momentul. Spectacolul va începe în cinci minute.
Mă retrag în spatele cortinei din nou. Cum poate fi atât de calm? Rahat,
rahat, rahat. Suntem pe cale să începem și inima mai are puțin și îmi sare din
piept ca a tipului ăluia din Alien. E un infarct? Așa e când mori? Nu pot să-mi
amintesc replicile și nu o să mai am șansa să le arăt tuturor de ce sunt în stare.
Închid ochii strâns și mă rog să se întâmple un miracol.
— Bună, Pippa.
 Deschid ochii, iar inima încă îmi bate cu putere. O siluetă mică, întunecată
apare în spatele meu. Așa arată Moartea? Vino, dulce Moarte. Ia-mă. Ești
binevenită.
— Voiam doar să îți urez mult noroc.
Vocea lui îmi e vag familiară, dar nu îmi dau seama de unde să-l iau. Poate e
mașinist? Un mașinist care poartă o pelerină? Ei bine, ciudate lucruri li se
întâmplă oamenilor din teatru.
— Mulțumesc. Și ție, ă...
— Steve. Gallagher. Joc rolul celui de-al doilea străjer.
„Al doilea ce?“
— Avem o scenă împreună. Ei bine, puțin împreună. Știi, la final?
Nu.
— Spun „Iată-l pe omul lui Romeo“, mut banca Doicii în spate și apoi ies.
„N-am nicio idee cu cine vorbesc.“
— A, da! Bineînțeles. Acea mică parte de la final.
Până acum, repetițiile au fost mistuite de Jonty – priviri fugitive și atingeri cu
subînțeles ale brațului, ce se presupuneau a fi accidentale. Toate celelalte scene
și membrii distribuției s-au contopit într-unul singur.
— Păi, mă bucur să te cunosc... văd. Mult succes!
Mă întorc. Dar el nu pleacă.
— Voiam să-ți spun că ești grozavă pe scenă.
Simt că se îmbujorează, chiar dacă e prea întuneric ca să-i văd fața.
— Și plâng mereu când mori.
„Uau! Un pic ciudat?“
— Cinci minute, doamnelor și domnilor din distribuție! CINCI MINUTE!
Steve tresare.
— E atât de gălăgios. Sper să nu audă și publicul.
Începe să se joace cu șiretul pelerinei, înfășurându-l în jurul degetului ca pe
un bandaj. Următoarea parte o spune repede; cuvintele i se rostogolesc unele
peste altele, dornice să se elibereze.
— Faci chestia asta, chestia asta amuzantă cu gura. Și mă face să plâng. Nu
știu de ce.
Ne privim o clipă unul pe altul. E diferit, nu cum e cu Jonty sau alți băieți.
Niciodată nu îmi e ușor să mă aflu în preajma lor. Întotdeauna simt nevoia să
impresionez cu o glumă băiețească sau să seduc printr-un flirt direct și,
inevitabil, ajung să mă jenez.
Î
 — În orice caz, scuze. Trebuie să te pregătești. Te las.
Începe să se retragă în umbră.
— Nu! Mai stai.
Amândoi suntem surprinși de însuflețirea mea.
— Nu reușesc să-mi amintesc nicio replică. Nici măcar una. Au dispărut
toate. O să stric totul.
Mi se taie răsuflarea. Rămâne blocată la baza plămânilor ca o pasăre în
colivie. E precum junghiul pe care îl simt când joc n ­ etball, doar că mai rău.
Mai intens. Dumnezeule! Poate am un atac de panică.
Se întoarce spre mine și în ochii negri i se aprinde un licăr de lumină. Sunt
dezarmant de blânzi și, pentru o clipă, inima mea își încetinește cursa nebună.
De parcă a deschis o supapă în mine, iar adrenalina mi se scurge prin picioare
ca apa. Îl privesc, rugându-l în gând să mă salveze. Bagă mâna pe sub pelerină
și bâjbâie după ceva.
— Remediu de Salvare. Patru picături pe limbă.
Ține în palmă o sticlă mică. O iau de la el, sceptică.
— Mama a luat-o pentru mine. Pentru emoțiile mele. Nu sunt un actor
înnăscut, dacă înțelegi ce zic. Nu așa ca tine.
— Ce trebuie să...
— Uite, lasă-mă să-ți arăt. Scoate limba.
Fac așa cum îmi spune.
— Lasă capul puțin pe spate.
Îmi înclin gâtul. El desface capacul și picură cu grijă patru picături de lichid
din pipeta mică pe limba mea. Asta ar trebui să fie stânjenitor, dar nu e. E
ciudat de intim.
— Ae ust de oniac.
Steve râde. E un sunet bogat.
— Da, așa e. Cred că, de fapt, chiar e coniac, ca să fiu sincer.
„Cum naiba a înțeles ce-am spus?“
Rămânem tăcuți o clipă, iar Remediul de Salvare îmi încălzește blând
pieptul. Nu știu dacă alcoolul sau bunătatea lui dulce și spontană provoacă
schimbarea în mine, dar simt că mă liniștesc.
— Putem să repetăm replicile împreună dacă te-ajută.
— Dar nu știi scenele mele. Sau le știi?
Își lasă o clipă privirea în jos – poartă în picioare mocasini pe post de ghete
elisabetane.
 — Am asistat la câteva repetiții. Poate prima ta parte cu Romeo? Actul 1,
Scena 5?
„Cum începe scena aia? Cu mine sau cu Romeo?“ Mintea mea, deși calmă, e
încă goală. Steve își drege glasul.
— Cu mâna mea nedemnă de-am profanat acest sfânt altar, atunci așa să-mi
fie păcatul...
El chiar știe replicile.
— „Buzele mele, doi pelerini timizi, se pregătesc să răscumpere atingerea
aspră cu sărutu-mi blând“, continuă el.
Iar înainte să am timp să gândesc, răspunsul îmi iese printre buze în mod
natural.
— „Bunule pelerin, mâna-ți vină n-are, ea un devotament manierat exprimă;
căci sfinții au mâini pe care pelerinii le ating...“
Îmi dau seama că ridic mâna așa cum fac în scenă. Încet, face și el la fel.
— „Iar sărutul sfânt se află în atingerea palmelor.“5
Palmele noastre sunt strâns lipite. Sunt calde...
— Începem, doamnelor și domnilor din distribuție. ÎNCEPEM!
Ne trezim la realitate cu un zgomot surd. Luminile teatrului scad în
intensitate, în public se face liniște și noi suntem înconjurați de întuneric.
Așteptăm. Mâna înlocuitorului lui Romeo se îndepărtează de-a mea.
Și, ca prin magie, iată-i că ies la iveală. Răsar din coconii lor ca să își încerce
aripile. Fluturi, dintre cei buni. Îi simt cum îmi fâlfâie în stomac, un val de
energie ca o fântână, iar eu știu că am ­descoperit-o, am descoperit-o pe Julieta!
Asta e. Clipa mea de glorie. Mi-am revenit și sunt pregătită să-i dau gata.
Valuri de entuziasm înlocuiesc cheagurile de groază care îmi blocau venele, iar
adrenalina îmi curge liberă prin trup. Privesc în spatele meu, dar Al Doilea
Străjer nu se vede nicăieri. S-a retras în umbrele din care a venit. O să-i
mulțumesc pentru treaba cu salvatul mai târziu. Care era numele lui? Nu
contează. Acum e momentul meu.
Privesc printr-o deschizătură a cortinei și-l văd pe tata zâmbind mândru din
scaunul lui. Pășesc spre luminile orbitoare direct în necunoscut.
1 Referire la actrița Claire Danes și la actorul Leonardo DiCaprio, care au jucat împreună în filmul
Romeo și Julieta (1996) regizat de Baz Luhrmann.
2 Sperietoare de ciori din literatura britanică pentru copii.
3 Serie de cartonașe autocolante produse de compania Topps, lansate inițial în 1985 și concepute
pentru a parodia păpușile Cabbage Patch Kids, care erau populare în epocă.
4 Personaj drag queen interpretat de comediantul Paul O’Grady în anii 1980.
5 Adaptare la context a replicilor din Actul I, Scena V, din Romeo și Julieta de William Shakespeare.
 2 MARTIE 2019

00:39
Nu își putea aminti când o văzuse ultima dată atât de liniștită. Glumeau
adesea pe seama faptului că ea nu putea să stea locului. Că era jucăria lui
agitată. De nenumărate ori îi oprise mișcarea tremurătoare a unui genunchi
așezându-și mâna pe el sau îi liniștise degetele care băteau în masă cu propriile
lui degete. Chiar și sprâncenele ei aveau o viață proprie. Reacționau la misterele
lumii asemenea ștergătoarelor expresive ale unei mașini animate. Ce n-ar da să
o vadă acum zvârcolindu-se sub halatul de spital, subțire ca hârtia, care îi
sufoca silueta mică. O ridicare a umărului, o strâmbătură, o mișcare a degetelor
de la picioare. Orice. Dar e împietrită. Picioarele ei sunt ca alabastrul cioplit,
foarte palide și, cumva, mai mici decât de obicei. Materialul verde al halatului
abia îi ascunde conturul sânilor, umflătura stomacului, arcuirea pelvisului. Îi
privește pieptul cum se ridică și coboară și simte un impuls copleșitor de-a o
acoperi cu jacheta lui ca să-i țină de cald. Un instinct care se formase în o mie
și una de nopți petrecute pe canapea, când fâțâitul ei înceta într-un final, capul
îi zăcea nemișcat pe umărul lui, iar asta însemna că adormise. Era semnalul lui
că poate să tragă pătura din lână scoțiană peste ea și să schimbe postul cu unul
sportiv, să vadă cele mai importante momente din fotbal.
O asistentă trece pe lângă el. E concentrată și zeloasă. El se dă într-o parte să-
i facă loc, șoptind un „îmi pare rău“. Ea îi aruncă o privire rapidă, plină de
amabilitate. O privire care spune: „De ce să-ți pară ție rău? Mi-e îmi pare rău
pentru tine.“
I se alătură o asistentă mai tânără, o stagiară, ce ezită o secundă când vede
starea pacientei care zace în fața ei. Devine conștientă de prezența bărbatului
care stă în colț, dar evită să-l privească, ­temându-se că durerea care radiază din
el o s-o ardă și pe ea.
 El le privește pe asistente cum examinează, apoi pun la loc perfuzia pe
jumătate goală. Se mișcă într-o sincronizare exersată și țin ritmul sunetelor care
se aud dinspre aparate. Bâz, bip, clic. Bâz, bip, clic. Când termină, se dau într-o
parte împreună, lăsându-i un spațiu în care să pășească. Dar el nu se mișcă. Nu
poate. E prins în mijlocul unui dans în care nu cunoaște pașii.
Se apropie încet de pat și se concentrează pe gura soției sale – o parte din ea
care pare aproape neschimbată, în ciuda gutierei reci din plastic care-i ține
dinții la distanță. Acel pistrui de pe buza de sus, despre care ea insista că este
un semn de frumusețe; acea cicatrice micuță de pe bărbie, pe care o căpătase la
clubul de role de la Alexandra Palace. Dacă își închidea ochii strâns, își putea
imagina gura ei într-o mie de locuri, aducând fericire și speranță. Încearcă să
ignore orteza cervicală albastru cu galben prinsă în jurul gâtului ei (își
amintește că cineva a spus ceva despre imobilizarea coloanei vertebrale, dar
totul e în ceață). În schimb, ochii lui se îndreaptă spre ai ei, iar vederea lor îl
face să scoată un geamăt involuntar.
Are orbitele negre-verzui și sânge uscat în jurul nărilor. Fruntea îi e închisă la
culoare de la vânătăi, iar părul e plin de sânge întărit. Rămâne fără suflare,
aceasta rătăcind undeva între piept și gât, și e nevoit să apuce bara de protecție
a patului, încercând disperat să-și păstreze echilibrul.
— Domnul Gallagher?
Se întoarce. O siluetă apare din spatele punctelor negre care i-au cuprins
vederea periferică. Pantofi lustruiți, halat alb, mapă. Încearcă să murmure un
răspuns, dar a uitat momentan cum să articuleze cuvintele.
— Steven?
Clipește, se gândește, apoi încuviințează din cap.
— Sunt domnul Bramin, chirurg traumatolog consultant. Sunteți ruda cea
mai apropiată, corect? Soțul?
Steve pare că înțelege întrebarea, dar adevărul este că ea trece pe lângă el.
Fixează cu privirea chipul bărbatului. Mai exact lobul urechii stângi.
„Ăla e un cercel?“
— Soția dumneavoastră a suferit ceea ce numim un traumatism cranio-
cerebral, în care creierul a fost zguduit în interiorul craniului. Starea ei este
gravă. Pe lângă traumatismul la cap, a suferit, de asemenea, leziuni în zona
pelvisului, a brațelor și a pieptului. Tomografia a dezvăluit un hematom
epidural.
 „Un medic – un doctor calificat, care salvează vieți – ar trebui să poarte un
cercel? Cercelul denotă lejeritate. Cercelul denotă tinerețe. Cercelul denotă...“
— Am extras un cheag de sânge din creierul ei, iar acum este sedată – se află
într-o stare ce se numește comă indusă. Sperăm că acest lucru va mai
detensiona organismul. O vom ține la Terapie Intensivă, iar asistentele noastre
de la Reanimare o vor monitoriza îndeaproape. Se află pe mâini foarte bune.
Pulsul, presiunea arterială, respirația și nivelurile de oxigen vor fi verificate cu
regularitate, precum și cantitatea de lichid pe care o absoarbe și cantitatea de
urină pe care o elimină. Apoi îi vom putea modifica sau ajusta medicația în
mod corespunzător. Următoarele douăsprezece ore sunt critice. Aici interveniți
dumneavoastră.
Prin ceață se întrevede un orificiu mic. Sclipirea mută a unui far în furtună.
O însărcinare. Steve înțelege însărcinările. Ceva de făcut, ceva practic. Se
forțează să își mute atenția de la urechea domnului Bramin.
— Nu vă pot promite nimic, dar am văzut recuperări uimitoare când cei
dragi au vorbit constant cu pacienții. Poate că asta ar putea să o ajute și pe soția
dumneavoastră.
— Pippa. Numele ei e Pippa.
Steve nu-și recunoaște propria voce. E prima dată când vorbește cu voce tare
de când a intrat în clădire.
— Foarte bine. Pippa.
Bramin deschide o altă mapă de la capătul patului și analizează paginile.
Mâzgălește ceva, iar sunetul peniței care scrijelește hârtia formează un nou ton
în orchestra camerei. Steve încă ține strâns bara de protecție a patului, de parcă
s-ar afla pe puntea unui vapor pe cale să se scufunde, iar bara subțire îl
împiedică să cadă peste bord în valurile învolburate.
Bramin înlocuiește mapa și își pune stiloul în buzunarul de la piept cu o
mișcare armonioasă. Steve simte un fior de neliniște. A retras penița? Nu s-a
auzit niciun clic. Dacă nu a ­făcut-o, curând o să aibă pete de cerneală pe
halatul alb. Cerneala e greu de scos la spălat. Steve știe asta de când Pippa i-a
spus o poveste ținând un stilou fără capac în mâinile ei agitate. Ar trebui să
spună ceva?
— Înțelegeți ce spun, domnule Gallagher? Aveți întrebări?
Bâz, bip, clic, respirație. Bâz, bip, clic, respirație.
— Nu știu ce să-i spun.
Vocea lui Steve se aude înfundat, de parcă se află la mare adâncime.
 — Vă veți gândi la ceva. Doriți să sunați pe cineva? O rudă? Un prieten?
— Să sun un prieten? Nu știu. Mi-ar prinde bine acum un colac de salvare.
Cineva asemănător cu adevăratul Steve, acel Steve care face glume în
momente proaste, s-a ivit, în sfârșit, în salon. Domnul Bramin doar îl privește.
— Vorbiți cu ea, domnule Gallagher. Puneți-i creierul la treabă. Cred că
aude.
Pagerul doctorului vibrează. El îl privește, apoi încuviințează scurt din cap
înspre asistente și se îndreaptă grăbit spre coridor.
Camera se cufundă în tăcere, cu excepția bipăitului aparatelor și a respirației
slabe și asistate a Pippei. Steve o ia de mână, ezitând. E mai caldă decât se
aștepta.
„Poate că ea e încă acolo.“
Își trece degetul arătător peste inelul ei de logodnă, inelul bunicii lui, o
acțiune la fel de familiară ca respiratul, și îndreaptă micile diamante ca să
capteze lumina. Dar de data asta sentimentul e diferit – aproape la fel ca atunci
când i l-a strecurat pe deget pentru prima dată în urmă cu șapte ani.
— Ce s-a întâmplat, Pip?
Bâz, bip, clic, respirație.
— Unde naiba mergeai?
Bâz, bip, clic, respirație.
Simte că ceața îl cuprinde din nou, iar lumina farului dispare în negură.
Camera începe să se învârtă. Picioarele îi cedează și se prăbușește în scaunul
capitonat de lângă pat. Îi strânge mâna vânătă la piept. Dar nu e mâna Pippei.
E fără vlagă și înțepată de o branulă, fără să poată s-o strângă pe a lui la rândul
ei.
— Nu mă lăsa, Pippa, spune el, iar vocea îi tremură. Să nu îndrăznești să mă
părăsești!
Simte o căldură în jurul coastelor și în spatele ochilor. Un nod dureros i se
ridică în gât. O lacrimă se adună, se rostogolește pe genele lui și cade cu un
mic „pic“ pe marginea patului. Exact când e pe punctul să cedeze, se întâmplă
ceva. O atingere blândă pe umărul său. O conexiune umană.
— Ușurel. Respirați profund.
Vocea tinerei asistente e blândă și liniștitoare. Steve face cum i se spune și
respiră cât de încet și de profund poate.
— Trebuie să fiți puternic acum. Pentru soția dumneavoastră.
Își șterge o lacrimă cu dosul mânecii. Încuviințează din cap.
 — Doar continuați să vorbiți.
— Dar cum? întreabă el cu ochii mari și temători. Despre ce? De unde să
încep?
— Începeți de la început. Spuneți-i că o iubiți. Spuneți-i de ce o iubiți.
Și apoi pleacă, iar ușa se închide în urma ei.
— De ce te iubesc? La dracu’, am putea sta aici toată noaptea. Dar dacă tot se
întâmplă...
Îi îndepărtează blând o șuviță de păr de pe frunte și se apleacă, apropiindu-și
gura de urechea ei.
— Bun, atunci, doamnă Gallagher. Dacă stați confortabil...
Bâz, bip, clic, respirație.
— Ce ziceți, să începem?
 NOIEMBRIE 2007
Steve
După ce-am ieșit de la stația de metrou Embankment, am ­luat-o la dreapta
cu geanta grea pe umăr și am urcat scările pasarelei. O plimbare familiară,
singurul mod în care traversam Tamisa, cu toate că sunt sigur că existau mai
multe rute eficiente pentru un navetist. Asta fusese călătoria pe care o făcusem
din întâmplare când am ajuns la Waterloo la vârsta de șaisprezece ani. A fost
prima mea vizită de unul singur la Londra, vizită ce avea ca scop o serie de
cumpărături de Crăciun fără sens și, din nefericire, foarte scumpe pe Oxford
Street. (De ce nu ai mers la Bentalls6, în centru? Mama avea întotdeauna
dreptate.)
Azi nu mă deranja să îmi fac loc cum pot prin mulțimea de oameni la
costum care se grăbeau acasă de la joburile lor de birou. Eram bucuros să simt
capătul ascuțit al aparatului Nikon D200 înfigându-se în coapsa mea de fiecare
dată când se loveau de mine. Săracii nătărăi, mi-am zis. A dat norocul peste
unii.
Azi nu m-am oprit la jumătatea podului ca să admir cum apune soarele de
final de noiembrie în ferestrele autobuzelor roșii care stăteau la coadă și domul
lui Saint Paul Cathedral ce se ivea în spatele lor. (Cu toate că am simțit un fior
de încântare la gândul pozei grozave care ar fi ieșit, mai ales dacă aș fi fost
suficient de priceput încât să surprind trupurile neclare ale oamenilor veșnic
grăbiți din prim-plan.) Azi nu-mi păsa pentru că aveam un job! Un job plătit
în care făceam ce iubeam. Da, era doar lansarea unui unt tartinabil, dar, chiar
și așa, sentimentul era magic. Am plutit peste râu, am sărit peste treptele de la
Festival Hall și am mers agale pe malul South Bank, trecând pe lângă vânzătorii
de cărți și pe lângă skateboarderi.
Singura mea grijă era Oscar, care acceptase să fie asistentul meu pentru acest
eveniment. Nu era genul de persoană pe care o puteai numi serioasă, de
încredere sau capabilă în adevăratul sens al cuvântului, dar era prietenul meu
cel mai bun, iar eu speram că sprijinul lui putea să mă facă să mă simt mai
puțin un șarlatan. Poate că era valoros (chiar dacă prezența lui acolo însemna că
trebuia să-mi împart onorariul). Mi-am pus geanta pe o bancă și l-am sunat.
— Stevie G! a răspuns el ca întotdeauna. Ce mai pui la cale?
— Jobul, Oscar, am spus eu. E azi. E acum.
— Știu.
— Chiar știi?
— Da, omule.
În opt ani de prietenie, nu l-am simțit niciodată pe Oscar să fie grăbit sau
agitat. Dacă mă mințea și uitase, n-aveam cum să-mi dau seama.
— Și știi că e la Tate Modern, da? i-am spus. Nu la Tate Britain.
A urmat o pauză.
— Modern, da. Cu expoziția lui Warhol, corect? Drăguță chestie.
— Corect, i-am răspuns, pe când coteam de pe Thames Path spre minunatul
monolit de cărămidă. Păi, eu ajung acum.
— Ne vedem într-o clipă! a spus Oscar și a închis.
Îmi luasem o marjă suficientă de timp ca să ajung acolo, dar cerul se
întunecase brusc, așa că am mărit pasul și am trecut de o piață mărginită de
copaci care începea să se umple cu angajați ce sorbeau bere din pahare mari de
plastic. Trebuia să aranjez totul fără el. Păcat, într-adevăr, dar ăsta era Oscar –
la ce mă așteptasem? Acum nu mă mai grăbeam, mergeam cu pași mici, tălpile
dure ale pantofilor mei negri lovind asfaltul. Eram împovărat de greutatea
genții pline cu aproape tot echipamentul pe care îl aveam; cam un sfert din el
îmi trebuia cu adevărat, dar l-am îndesat pe tot pentru că voiam să pară că știu
ce fac.
— Hai salut, s-a auzit o voce cunoscută.
Era Oscar, sprijinit de unul dintre mestecenii subțiri și argintii.
— Ești aici? am spus gâfâind ușor.
— Am ajuns devreme, omule. Am făcut niște trucuri sub arcade.
Atunci am observat că purta blugi lăbărțați, iar la picioare avea placa de
skateboard. Picioare care erau încălțate cu o pereche de teniși Vans ponosiți.
— Ai face bine să-ți schimbi încălțările, i-am zis.
— Dar n-am altceva.
— Glumești? Nu putem să intrăm așa!
— Normal că putem. Ăștia-s artiști, o să le placă.
 — Zici că sunt un tată care și-a adus fiul la muncă.
— Și ce e în neregulă cu asta? Bătrânul meu care îmi arată cum stau lucrurile.
Oscar a observat că nu eram amuzat și a devenit mai serios.
— Uite o idee. O să-mi trag șosetele peste ei, așa cum făceam când voiam să
intrăm la Slug and Lettuce7.
— Șosetele tale sunt albe.
— Așa e. Rahat.
Ochii lui Oscar s-au îndreptat spre un grup de femei îmbrăcate formal care se
duceau spre galerie. Invitații petrecerii de lansare începeau să sosească, iar eu ar
fi trebuit să fiu deja înăuntru de cel puțin douăzeci de minute.
— Stevie, nu pot să nu mă simt responsabil, a spus el. Așa că, uite cum
facem – renunț la plata mea.
— Câtă generozitate din partea ta, amice.
— Hei, a zis el, ridicându-și placa. Poți s-o faci!
I-a dat drumul pe alee, a sărit pe ea și s-a îndepărtat. Era greu să te superi pe
Oscar.
Le-am urmat pe femei până la intrarea laterală, unde un ușier ridica un
cordon roșu din catifea ca să le permită accesul. M-a văzut și și-a îndreptat
spatele, etalându-și înălțimea impresionantă.
— Da?
Își perfecționase privirea ageră de ușier, iar eu am început să transpir, răspuns
pavlovian la amintirea acelor zile de la Slug and Lettuce, când mie și lui Oscar
ne fusese refuzată intrarea în multe seri de vineri de către oameni cam la fel de
mari.
— Sunt aici pentru lansare. Val mi-a făcut rezervare.
— Nume?
— Steve – Steven. Gallagher. Fotograful?
S-a încruntat, apoi și-a atins casca din ureche.
Respiră, Steve, mi-am zis. Relaxează-te. O să fie distractiv. Îți trăiești visul, îți
amintești? Ești aici acum și...
— Cam târziu, nu crezi? a spus Val, managerul evenimentului. Nu e un
început prea grozav.
— Da, scuze, tipul de la ușă... am zis, îndrăznind să dau vina pe ușier acum
că nu mă mai putea auzi.
N-am reușit s-o duc cu vorba.
 — Credeam că aveai un asistent.
— Așa e. Aveam. Da, m-am bâlbâit. Dar e bolnav. Scuze.
— Nu-mi pasă, s-a răstit ea, câtă vreme primim toate pozele!
Fusese foarte drăguță la telefon când mă angajase, dar acum mă gonea în
spatele scenei de parcă fusesem prins furând. M-a împins pe o ușă dublă într-o
bucătărie, unde bucătari grăbiți umpleau mini-budinci Yorkshire cu friptură de
vită și picături de hrean. Apoi am trecut printr-o altă ușă într-o cameră pătrată,
întunecată și aglomerată.
Căldura a două sute de trupuri m-a lovit. Vederea mi s-a ajustat la ceața
rozalie și am văzut grămada de oaspeți care țipau unii în urechile altora ca să se
facă auziți peste vacarmul din încăpere. Nu știam dacă era vorba despre muzică
sau dacă inima mea era cea care bătea cu putere, dar eram îngrijorat. Unde e
lumina? Cum puteam să realizez o fotografie decentă aici? Era mai mult un
club de noapte decât o galerie de artă. M-am uitat în jur, căutând un loc unde
să îmi las geanta.
— Există vreun birou sau un vestiar?
Puteam să aud doar frânturi din răspunsul lui Val, dar am înțeles esențialul.
— ...foarte aglomerat... spațiu limitat... oaspeți foarte importanți...
S-a oprit brusc și a apucat brațul unei femei pe care am ­recunoscut-o vag din
tabloide. Unul dintre oaspeții foarte importanți.
— Putem... aici cu draga Kerry?
Toată numai un zâmbet acum, a împins-o pe blonda cu părul decolorat în
fața mea. Ochii lui Kerry erau aproape inerți. Avea nevoie să viziteze serviciul
de ambulanță St. John pentru o ceașcă de ceai zdravănă și un digestiv.
— Îmm...
Nici măcar nu îmi pornisem camera, darămite să fac o primă poză de
încercare, dar Val aștepta nerăbdătoare, așa că mi-am scos aparatul și am făcut
trei poze (ca să evit clipitul), apoi Kerry s-a întors la bar.
— Am obținut o poză bună?
Știam că răspunsul era nu, dar m-am uitat de formă la ecranul din spate al
aparatului meu Nikon, încercând să nu mă strâmb prea vizibil când am văzut
amploarea groazei: o învălmășeală de trupuri nefocusate cu chipul purpuriu și
iluminat al lui Kerry în mijloc. Ceva în stilul Țipătului lui Munch, cu toate că
asta nu avea să fie agățată niciodată în vreo galerie. Nu puteam să le-o vând nici
măcar celor de la Daily Mail.
— Arată grozav, am mințit.
 — Uite acolo, Keith și... prinde-i lângă brand. Repede, repede!
Val a bătut din palme, apoi mi-a făcut semn spre un cuplu care se sprijinea de
tăblia barului.
— Pot să reglez blițul? Lumina e un pic...
Dar ea era deja acolo, îmbrățișând vedetele și aruncându-le pupici în aer, apoi
făcându-mi semn să mă alătur lor. Mi-am lipit un zâmbet pe chip și am mers
cât de încet am putut, încercând să-mi ofer o secundă în plus ca să bâjbâi
orbește după bliț și să-l pun la locul lui deasupra camerei. Keith cel bondoc și
ciufulit stătea lângă o fată elegantă cu breton negru. În spatele lor, pe un panou
din pânză, se aflau cuvintele Comestibilitate și Tartinabilitate alături de o
pereche de buze roșii care întâmpinau erotic o felie de pâine foarte untoasă.
Am setat repede camera pe modul auto, am spus o mică rugăciune, clic, clic,
clic și apoi ei au dispărut, lăsând în urmă un rând de pahare de șampanie goale
pe fața de masă albă.
— ...te las să te ocupi? Asigură-te... discursuri într-o oră.
Și, cu asta, Val a dispărut.
Acum, cât de groaznice sunt aceste fotografii?
M-am uitat la ecran, am dat zoom pe chipul lui Keith și am fost plăcut
surprins de cât de acceptabilă era fotografia – mediocră, chiar! Am derulat ca să
analizez brandul din spatele lui. Era puțin prea expus, sigur, dar puteam să
repar asta mai târziu cu puțin...
Inima mi s-a oprit și în jurul meu s-a lăsat liniștea. Am rămas paralizat de un
grup de pixeli care se holbau la mine din micul ecran. Fărâme de culoare care
reprezentau o grămadă de păr roșcat prins în coadă, acea linie familiară a
maxilarului, buzele desfăcute într-o expresie de concentrare, toate astea între
umerii ăia un pic proeminenți...
Am coborât camera, petrecerea aglomerată a început să se miște din nou, iar
fotografia a prins viață în fața mea. Dar ea dispăruse. Asemenea unui ornitolog
care lăsase un exemplar rar să îi scape, am urmat direcția ei de zbor. Acolo!
Fâșâitul unei cozi care evita manșete și rochii de cocktail, încercând să scape de
mine. Am înaintat, eram pe punctul de-a o prinde din urmă, dar am fost
încetinit de un blocaj în zona aperitivelor, unde barul se întâlnea cu intrarea în
bucătărie. În față, părul prins în coadă se îndrepta spre ieșire. „Gândește
repede, Steve.“
— Scuzați-mă, am strigat.
 Nu eram foarte sigur ce urma să spun după asta (mă tem că ar fi fost „Faceți
loc!“), dar, spre marea mea ușurare, n-a fost nevoie să zic nimic. Când oaspeții
s-au întors cu fața spre mine și au observat aparatul de fotografiat, s-au așezat
cuminți pentru poză, țuguindu-și buzele și așteptând blițul. M-am
conformat – clic, clic – înainte de a merge mai departe. Iar apoi a fost ca și cum
s-ar fi despărțit apele, când alți invitați mi-au simțit prezența și au luat o
poziție falsă, ca de roboți, cu un braț în jurul taliei partenerelor lor, afișând un
șold osos. Am apăsat pe butonul aparatului cu recunoștință aproape, doar o
singură dată și în direcția lor generală, până când am fost liber și m-am
îndreptat spre ușă.
Senzația de gol pe care o aveam în inimă mi-a coborât în stomac când am
aruncat o privire în anticamera îngustă, luminată difuz. În dreapta mea, un tip
pe post de paznic al unui șir de paltoane de designer, care părea plictisit, a
ridicat privirea spre mine o secundă. Apoi a decis că nu eram o persoană
importantă și s-a întors la telefonul lui. Iar în față, la doar câțiva metri, era
Pippa. Chiar și cu spatele la mine și după atâția ani, știam că era ea. Era ceva
de neconfundat în felul în care stătea aplecată ciudat, dar în același timp
elegant, ca o balerină care își face încălzirea la bară. O mână masa un călcâi gol
prin ciorapi, cealaltă apucase un pliu din cortina neagră care acoperea pereții
garderobei improvizate.
I-am aruncat o privire vicleană paznicului, dar el era cufundat în telefonul
său.
„Să-i dăm drumul.“ Îmi dreg glasul.
— Ai nevoie de un plasture?
„Erou. Întotdeauna pregătit.“ Mă bucuram că luasem la mine tot felul de
lucruri pentru orice eventualitate.
S-a întors brusc și și-a pierdut echilibrul. Știam că trebuia să o prind când s-a
împleticit spre mine. Dintr-o singură mișcare, am lăsat geanta să cadă de pe
umăr cu zgomot – s-au dus accesoriile neasigurate de o mie de dolari – înainte să
mă întind și să o prind galant în brațe. Pe când ne aflam într-o îmbrățișare
ciudată, am observat că părul ei strălucea mai roșu în lumină.
— Oho! Rahat, scuze, a spus ea uitându-se la mine.
— Nu, e vina mea. Eu te-am făcut să tresari.
Ne-am privit fix unul pe altul – ar fi fost dificil să nu o facem când eram la
trei centimetri distanță – și imediat am început să mă îngrijorez că am ținut-o
un pic prea mult, așa că am încercat să o ridic odată cu mine. Pentru asta era
nevoie de o fandare inversă, o manevră care sigur ar fi fost o provocare ținând
cont doar de greutatea mea, dar și cu Pippa în brațe... M-am încordat ca să
pară o mișcare rapidă și lipsită de efort, dar s-a auzit un sunet strident deloc
curtenitor. Pippa a râs. Trebuia să-mi recâștig credibilitatea, așa că am deschis
un buzunar lateral al genții și am scos o cutie Compeed din plastic verde. Ea a
râs din nou.
— Oh, chiar ai câteva, a spus impresionată. (Cred.)
— Ia-l pe care îți place.
Pe când desfăcea plasturele din ambalajul lui, am încercat să nu mă holbez la
uniforma pe care o purta: o bluză neagră mulată, cu sloganul groaznic al
angajatorului nostru inscripționat pe piept. Mi-am imaginat de nenumărate ori
că o să dau de ea, am exersat în mintea mea iar și iar conversațiile pe care le-am
fi putut avea. Dar acum că era aici, aveam limba legată și eram îngrozit de
liniștea care se așternea între noi.
Spune ceva. Orice.
— Păi, mă bucur că te-am întâlnit aici.
Orice, dar nu asta, idiotule.
N-am putut să descifrez expresia Pippei. Pe buzele ei se deslușea un zâmbet,
dar ochii nu-i zâmbeau deloc.
— Amândoi... aici.
— Îmi pare rău, a spus ea. Ne cunoaștem?
— Sunt eu, am spus. Steve.
Tot nicio urmă de recunoaștere.
Ăsta sigur nu era unul dintre scenariile reîntâlnirii pe care mi le-am imaginat.
Nu mai rămânea nimic de făcut. Trebuia să adopt cea mai bună voce á la
Kenneth Branagh și să dau ce-i mai bun din mine...
— Iată-l pe omul lui Romeo.
Și asta a fost. Aproape puteam să văd tsunamiul de amintiri – în ochii ei se
rostogoleau și se prăbușeau instantanee ce sclipeau ca un rezumat rapid la
începutul celei de-a doua cărți dintr-o serie. Emoțiile primei repetiții.
Drumurile spre casă cu autobuzul în care Pippa era în centrul atenției pe
rândul din spate. Ciocolata caldă ieftină cu care am surprins-o când tremura,
îmbrăcată sumar, așteptând artificiile.
— Steven Gallagher. Doamne. Au trecut...
— Zece ani. Știu. Timpul zboară.
 — Ce faci aici? Și tu ești ospătar? a întrebat, apoi a aruncat o privire spre
camera mea. Fotograf. Cât de cool ești!
M-am rugat ca lumina rozalie să-mi ascundă îmbujorarea.
— Bineînțeles, am spus. Probabil îți amintești de mine la St Vincent? Cel
mai cool puști din campus.
— Sigur că îmi amintesc de tine, a zâmbit ea. Doar că acum ești atât de...
adult.
— Mulțumesc?
— Scuze. Am vrut să fie un compliment.
— Îl accept.
Acum era rândul ei să roșească.
— Presupun că ai o țigară în geanta aia în stil Mary Poppins? a întrebat. Mai
am puțin și-mi începe pauza.
— Categoric, am zis, cu toate că n-am fumat niciodată în viața mea. Simt
nevoia de o afumătoare... ăăă, țigară.
— Grozav. Pot să...
— Uf, le-am lăsat înăuntru, într-o... parte. Mă duc să le iau.
Am reintrat în vâltoare și mi-am dat seama că uitasem complet ce se
presupunea că trebuia să fac la petrecerea asta. Zumzetul din galeria întunecată
mi-a umplut urechile. Toată lumea vorbea, ­nimeni nu asculta. O pereche mai
trecută s-a întors spre mine, ­arătându-și dinții albi. Erau amândoi cu păr
grizonant, fermecători și îmbujorați datorită entuziasmului provocat de alcool.
Pentru o clipă am crezut că sunt doar încântați să mă vadă. Apoi mi-am dat
seama că pozau – și-au înclinat paharele de șampanie cu zece grade și așteptau
să le fac poza. I-am pozat în mod corespunzător, de trei ori, de parcă eram pe
pilot automat. O ospătăriță s-a strecurat printre cei doi, purtând în aer o tavă
mare de aperitive, în timp ce, cu brațul liber, își acoperea pieptul jenată.
Comestibilitate... Tartinabilitate. De-asta sunt aici!
Am aruncat o privire în încăpere, de la o masă la alta, căutând un pachet de
țigări nesupravegheat. Nimic. La naiba cu interdicția aia împotriva fumatului!
Nimeni nu mai face asta.
— Cum ne descurcăm?
Val era lângă mine, mișcându-se de pe un picior pe altul de parcă avea nevoie
la toaletă.
Ar fi o dovadă de lipsă de profesionalism s-o întreb dacă fumează? Privirea ei
spunea da, dar mi-am permis să adulmec puțin aerul în timp ce vorbea, doar ca
să mă asigur.
— Am nevoie de una cu Dale, a spus ea. Doar ce-a ajuns.
— Sigur, i-am răspuns. Cine e?
— Glumești, nu?
— Bineînțeles. Ha!
Nu mi-a apreciat gluma neobrăzată, probabil pentru că știa că nu glumeam.
Am început să-l caut pe Dale ăsta, când de fapt încercam să găsesc un pachet
de Marlboro Lights. Lansarea a fost asemenea unei vânători de ouă în ziua de
Paște, dar nu mă deranja – premiul de la final merita. („Ea nu e un premiu,
Steve. Și n-o să mai aștepte mult dacă nu te întorci curând cu o țigară.“)
— Dale? am rostit ușor înspre fiecare bărbat pe lângă care treceam și căruia
părea că i se potrivește numele. Dale? Dale?
Dar nimeni n-a răspuns.
M-am gândit că, dacă o mulțime era adunată în jurul unei persoane,
agățându-se de fiecare cuvânt al ei sau încercând să facă un selfie cu ea, atunci
aș putea să-mi dau seama cine e vedeta. Ar fi trebuit să îmi fac temele – ar fi
trebuit să mă uit mai mult la televizor în timpul facultății.
„Doar ce-a ajuns!“ spusese Val, așa că ar fi trebuit să fie în apropierea intrării.
Bineînțeles, un bărbat înalt și bronzat zăbovea la intrare, căutând cu privirea
siguranța unei persoane cunoscute. A luat un pahar de șampanie de la un
ospătar căruia îi tremurau brațele din cauza tăvii foarte pline și grele.
— Dale?
— În persoană.
S-a luminat la față, etalându-și șarmul.
— Slavă Domnului că ești tu, am spus. Pot să-ți fac o poză?
Clic, clic, clic. Apoi l-am întrebat fără să gândesc:
— Ai o țigară, Dale?
M-a privit uimit.
Atât de neprofesionist!
— E pentru o fată, am spus. De la școală. Adică, nu pentru o școlăriță,
evident...
Rahat! A venit vremea să-mi pun camera pe eBay. N-o să mai lucrez niciodată.
Dale și-a pus mâna în șold și s-a lăsat pe spate de parcă era Polițistul care
râde8. Scăpasem ca prin urechile acului. Ba mai bine, atunci când și-a revenit
din criza de râs, a scos din buzunar un pachet cu douăzeci de țigări.
 — Servește-te, mi-a zis.
Inima îmi bătea cu putere, iar picioarele mă furnicau pe sub izmenele mele
termice. Aveam cincisprezece ani din nou, artificiile îmi explodau atât deasupra
capului, cât și în stomac. Scăpasem de sora mea și de iubitul ei (însoțitori
reticenți, bucuroși să scape de mine pentru a se săruta în fața focului de
tabără). Adidașii mei Reebok albi erau distruși din cauza noroiului de pe
terenul de crichet. Mă întorceam din club la o mulțime de copii cool cu două
pahare din plastic pline de ciocolată caldă.
În vestiarul improvizat, un grup de ospătărițe ascunseseră o tavă cu aperitive
pe care o împărțeau cu protectorul șirului de paltoane. Le înghițeau repede,
atente să nu treacă Val pe acolo și să le prindă. Dar Pippa nu era. Mă lăsase
baltă?
— Scuzați-mă, am spus. O știți pe Pippa?
O ospătăriță a încuviințat din cap cu gura plină.
— Știți unde s-a dus?
A ridicat din umeri.
— Știți un loc unde poți să fumezi? În pauză?
Și-a dat ochii peste cap, apoi, mestecând intenționat ultima îmbucătură de
clătită cu rață, a făcut un semn din cap spre ieșirea de urgență.
Am ieșit afară în frig, unde muzica și vorbăria petrecerii de lansare lăsau loc
țipetelor și zgomotelor din bucătăria agitată, care se revărsau printr-o fereastră
deschisă. O pereche de pantaloni în carouri atârnau peste pervaz. Îi aparțineau
unui bucătar agitat, care n-a mai stat pe gânduri și și-a aprins o țigară, inhalând
profund.
— Steve! a strigat Pippa. Aici sus!
Stătea în vârful scării din fier ghemuită, cuprinzându-și picioarele cu brațele.
M-am cățărat până la ea, trăgând după mine geanta ridicolă. Balustrada
înghețase, iar degetele mă dureau.
— Ta-da! Două dintre țigările mele și, ca bonus, două sendvișuri în lipie cu
sos hoisin9.
Mi-a mulțumit printre dinții care-i clănțăneau.
— Stai așa, am spus și am scos un ziar Evening Standard din geantă, apoi l-
am întins pe post de pătură pentru picnic.
Am împărțit sendvișurile noastre de rață, pe care le-am atins într-un mini
toast, apoi ea a scos o brichetă verde de sub banda din talie a fustei sale și și-a
aprins o țigară, savurând primul fum la fel cum făcuse bucătarul furios. Părea
tentant – aproape. A întors flacăra spre mine.
— O, m-am bâlbâit. Nu. Eu am fumat... am fumat deja o groază.
— Și eu la fel, a spus Pippa. E singurul lucru care mă ajută să suport joburile
astea nimicitoare de ospătăriță.
— Asta și faptul că întâlnești oameni drăguți?
— Da, corect. Angajații sunt jalnici și invitații sunt toți ceva de genul: „deci,
și tu ești Comestibilă și Tartinabilă, drăguță?“
N-am specificat că prin „oameni drăguți“ mă refeream la mine.
— Totuși, priveliștea de aici e destul de grozavă, a spus ea.
Nici măcar nu observasem priveliștea, dar chiar așa era. Luminile care se
reflectau în Tamisa erau uluitoare de la înălțimea aceea. De parcă cineva setase
orașul pe o rezoluție înaltă. Cerul era limpede, iar stelele începeau să apară
peste tot în jurul nostru.
— Deci, am spus, cu ce te ocupi?
Ce întrebare îngrozitoare. Parcă eram Prințul Charles recitând un discurs în
timpul unei vizite regale.
Pippa a devenit deodată mai abătută.
— Încerc să devin actriță, a spus, de parcă acest lucru necesita o scuză.
— Dar asta e grozav! Am sperat că o să devii actriță.
— Serios?
— Erai atât de bună, încă ești, sunt sigur.
— Nu trebuie să spui asta.
— Vorbesc serios. Obișnuiam să te privesc fascinat din culise. Noi, restul,
jucam într-o piesă de teatru de școală, dar tu...
Simțeam că mi se usucă gura.
— Cum rosteai cuvintele și făceai ca totul să pară atât de, știi tu, real?
Pippa a zâmbit prin ceața de fum care îi ieșea pe nas.
— Ignoră-mă, am spus. Vorbesc prostii.
— Nu. Și mie îmi place cum îți rostești cuvintele.
Am stat așa un moment, ascultând sirenele și sunetele țigării sale, care se
diminua prea repede pentru gustul meu.
— Nu ți-am mulțumit niciodată, nu? a întrebat ea. Pentru că ai fost atât de
drăguț cu mine în seara aia. Și atât de calm. Sau pentru poțiunea ta magică
salvatoare.
— Poți să-mi mulțumești acum.
 Pippa a tras un ultim fum, a strivit țigara și a aruncat-o peste margine. Mă
temeam că asta însemna că picnicul nostru se terminase.
— Mulțumesc, Steve.
Ne-am privit și, dintr-odată, eram din nou în culisele de la St Vincent. Se
poate să fi fost din cauza frigului, dar palmele au început să mă furnice. Pauza
de țigară de cinci minute s-a întins înaintea și în urma noastră de parcă aveam
tot timpul din lume. Simțea și ea la fel?
— E rândul tău acum, a spus ea. Fotografie! Interesant.
— Este. Cred. Ăsta e doar... al zecelea sau al unsprezecelea job al meu, ca să
fiu sincer.
— Uau! Ești ocupat.
Am ridicat din umeri nonșalant.
— Păcat că nu faci portrete.
Chiar e păcat că nu fac portrete! a strigat o voce în urechea mea. „Aș putea face
portrete. De ce nu fac portrete?“
— Fac, din când în când, am spus.
O altă minciună mică.
— Serios? a întrebat Pippa.
— Păi, încerc să pătrund în domeniu. Mai am nevoie doar de un cobai.
— Pot să fiu eu cobaiul tău! Poți să mă fotografiezi pe gratis? Ți-ai mări
portofoliul.
Am fost nevoit să-mi înghit cu greu entuziasmul, încât asta m-a făcut să
sughiț.
— Batem palma, am spus.
— Miercurea viitoare? a sugerat ea.
M-am prefăcut că îmi consult agenda mintală extrem de aglomerată.
— Da. Miercuri e bine, de fapt.
— Super. Păi, ne vedem atunci.
Ne uitam unul la altul, la doar câțiva centimetri distanță, iar răsuflările
înghețate ni se amestecau. Niciunul din noi nu părea că își dorește să plece.
Când am pășit din nou în interior, lansarea își atinsese vârful tumultuos. De
data asta m-am lăsat dus de valul de muzică și de larmă. Mi-am ridicat lentila
spre încăpere, am capturat bucuria alcoolică de pe chipurile oaspeților și mi-am
amintit de ce iubeam asta. De ce înduram să fiu sărac, de ce înduram rana
adâncă provocată de disprețul mamei mele. Eram un iubitor al fotografiei,
stăpân pe situație. Chiar m-am alăturat ringului de dans pentru o clipă, lucru
pe care nu-l mai făcusem de la nunta surorii mele, June. Poate că nu era
oportun să bat palma cu Dale, dar era petrecerea mea acum, iar zâmbetele și
râsetele erau toate pentru mine!
Așadar, am mințit că aș fi un fotograf mai experimentat ca să o impresionez.
Asta a fost OK, nu? Cel puțin nu m-am holbat la pieptul ei – vai de mine, asta
a fost o realizare semnificativă. Și treaba cu portretul? Doar o altă minciună
nevinovată. „Mai bine începi să exersezi. Mai bine faci curat în apartament.
Miercuri, miercuri, miercuri.“
Pippa a apărut de după bar cu o sticlă de șampanie învelită î­ntr-un șervet
alb. Ar fi prea mult să avem șampanie la o primă întâlnire pentru portret? „Ia-o
mai ușor, băiete.“ S-a uitat la mine și a ridicat sticla la gură, prefăcându-se că ia
o înghițitură. Era plină, așa că un jet de lichid a curs din ea. Pippa nu și-a
putut ascunde panica, ochii îi erau luminoși și amuzați, dar gura îi era
bosumflată pentru că se simțea vinovată. Am ridicat camera și am fotografiat-o,
iar ea mi-a aruncat o privire mustrătoare înainte de a se îndepărta.
O să fie amuzant, m-am gândit. Și nu mă refeream la ședința foto de
miercuri. Mă refeream la tot restul vieții noastre împreună. Știam în adâncul
sufletului că eram extrem de optimist – că ea nu era interesată de mine, nu în
felul ăla –, dar m-am lăsat purtat de un val de entuziasm. Orice era posibil cu
fata asta, iar orice îndoieli sau temeri aș fi avut se estompaseră. M-am uitat la
poză. Era cel mai bun lucru pe care îl captasem vreodată: sincer, distractiv și
frumos. Esența Pippei.
Da, nu e de nasul meu. Da, sunt un amator, atât cu aparatul foto, cât și cu
femeile. Dar nu-mi pasă, pentru că am obținut o întâlnire!
 6 Magazin universal din Londra.
7 Lanț de restaurante din Marea Britanie.
8 Ancheta inspectorului Martin sau Polițistul care râde e un thriller polițist regizat de Stuart Rosenberg
după un scenariu de Thomas Rickman, care se bazează pe un roman suedez din 1968 de Maj Sjöwall și
Per Wahlöö.
9 Sos gros, parfumat, folosit în mod obișnuit în bucătăria chineză alături de carne.
 2 MARTIE 2019

01:39
Ar fi un lucru defăimător pentru boabele de cafea să permită ca lichidul ăsta
insipid să le poarte numele. Seamănă mai degrabă cu lichidul care se adună în
jgheaburi după o ploaie de aprilie. Orice ar fi, mâinile lui Steve tremură atât de
tare, încât mare parte din poșircă i se varsă în poală. Cu toate astea, nu poate
da drumul paharului din plastic; e ca un colac de salvare care-l ține la
suprafață.
Ceva din acțiunea repetitivă de-a bea îl liniștește. Ridică, înclină, soarbe,
repetă. Ridică, înclină, soarbe, repetă. Cauză și efect. Orice lucru care poate
oferi un dram de ordine în mijlocul acestui uragan. Scoate o batistă din
buzunarul jachetei ca să se șteargă și rămâne paralizat de șase cuvinte mici,
brodate într-unul dintre colțurile pătratului de bumbac: A trecut un an, Alesul
meu.
Amintirea îl învăluie în culori puternice. O plimbare la apus. Sendvișuri cu
brânză și marmeladă à la „Pippa Picca-Nicca“ înghesuite într-o cutie veche de
înghețată, un tort din pandișpan puțin ars și prosecco cald băut direct din
sticlă. Galbenul sandalelor ei noi. Un pachet ușor așezat cu drag în mâinile lui.
„Aniversare fericită, iubitule.“ Zâmbetele lor unite de buzele ei date cu ruj- ­
lipite de ale lui.
Steve se holbează la literele curbate.
Alesul meu.
Alesul meu.
Se ridică, se liniștește, apoi se apleacă spre soția lui, încercând să-i privească
doar buzele, perfecte și intacte.
— Hai să te spălăm, iubito.
Linge batista ca să o înmoaie, apoi blând, timid, de parcă ar fi făcută dintr-o
sticlă fină, îi tapetează fruntea pătată de sânge. E atât de uscat, aproape ca și
cum ar fi înfierat acolo, încât abia se șterge o mică parte.
— Gata. Mai bine. Frumos.
Își strecoară batista prețioasă înapoi în blugii pătați de cafea și se uită prin
cameră.
„Ce urmează?“
Nu-i trece prin minte nimic din ce-ar putea să facă sau să spună ca s-o
salveze, nu cu adevărat. Pereții goi de la Terapie Intensivă par să se strângă în
jurul lui încet, dar persistent, transferându-și goliciunea asupra lui și
amenințând să-i demaște prezența ca fiind complet inutilă. Undeva în
apropiere ticăie un ceas. Nu l-a auzit până acum, dar sunetul devine din ce în
ce mai puternic, a doua limbă mișcându-se la unison cu vena care-i pulsează la
tâmple. Sunetul de tobă al pompei când pieptul ei se ridică. Șuieratul pe care-l
scoate pieptul ei când coboară.
Ar putea s-o lase singură o clipă. Să iasă pe coridor ca să potolească sunetele
care îi agasează gândurile. Mișcare. O schimbare de peisaj. Ar fi un lucru
pozitiv.
„Nu. Prea departe.“
Dacă ar părăsi-o acum, chiar și pentru un minut, i-ar permite lucrului care i-
a făcut asta, spiritului viclean sau intrusului mascat, invizibil din cauza
întunericului nopții, să se strecoare pe sub ușă și s-o răpească de lângă el.
„Nu. Nu în tura mea.“
— Sunt aici, Pip. Nu plec nicăieri. N-o să las nimic să te rănească.
Rostește cuvintele cu voce tare ca să răzbată prin zgomot, dar când le aude, le
lipsește greutatea. Cuvinte care obișnuiau să aibă o însemnătate, care
întotdeauna ar fi mișcat ceva în Pippa, acum sunt la fel de șubrede ca aripa
unei molii.
Prea puțin, prea târziu. Cum e posibil? A jurat s-o protejeze. Să-și dea viața
pentru ea. Să nu lase ceva s-o rănească.
Acum, uită-te la ea.
Lipsită de viață, cu excepția zgomotelor scoase de ventilator. O epavă. O
umbră. Plină de sânge, învinețită și distrusă. Sufletul lui pereche vibrant,
energic, exasperant. Iubita și prietena și campioana lui, agățându-se de-o
simplă șoaptă, atârnând de-un fir de ață între lumină și întunericul nesfârșit.
Cu pumnii strânși și ochii închiși își clatină capul violent, de parcă ar încerca
să reîmprospăteze imaginea pe care o are în minte cu ea. O imagine din trecut.
Zâmbetul ei când l-a sărutat la plecare. Chicotul ei când a descoperit în
paharul pentru clătit gura acea schiță pe care i-o făcuse el. Gemetele ei când își
lovea degetul de aspirator și țopăia pe coridor.
Orice, dar nu asta.
Încearcă să se folosească de cuvinte din nou, o conversație normală de data
asta... să încerce ceva ușurel.
— Totul a mers chiar bine, cred. Nu poți să fii niciodată sută la sută sigur,
dar abia aștept să-ți arăt fotografiile. Am făcut câteva de care sunt foarte
mândru. Clientul părea fericit, așa că ține-mi pumnii...
Atât de fără sens, atât de trivial. Îi dă înainte.
— Cea mai tare chestie, protagonista avea un cățeluș de nouă săptămâni pe
care îl căra într-o geantă Chanel. Ți-ar fi plăcut la nebunie.
Bâz, bip, clic, respirație.
— Ce rasă crezi că era?
Bâz, bip, clic, respirație.
— Un Shit-Poo! Nu glumesc.
Încearcă să schițeze un zâmbet. I se pare ceva extraterestru pe buzele lui.
— A încercat să-mi spună că era un Shy-Poo, dar n-am băgat-o în seamă. Un
Shih Tzu și un pudel nu dau naștere unui Shy-Poo.
Bâz, bip, clic, respirație.
— E evident un Shit-Poo, nu?
— Prietenul meu are o corcitură de collie și pudel, se aude o voce banală din
capătul patului.
Steve se întoarce brusc și vede un asistent care răsfoiește hârtiile Pippei. Un
bărbat subțirel, cu barba nerasă, purtând o bonetă albastră.
— Adică, e la modă acum, nu? Un câine nu e câine fără un pic de pudel în
el, chicotește asistentul, mișcându-se în jurul patului ca să examineze
monitoarele Pippei. Voiam să-i spun Poo-Coll, dar aparent li se spune Collie-
Poos. Un nume care nu li se potrivește, dacă mă întrebi pe mine, dar era
evident că nu-l întreba. Sunt Craig, apropo. O să mă vezi destul de des. Doar
verific semnele vitale ale iubitei tale soții.
Pe când se apleacă spre capul Pippei o observă cu adevărat pentru prima dată,
iar jovialitatea lui se dizolvă și e înlocuită de o concentrare profundă. Vocea îi
devine mai blândă.
— Bună, Pippa. O să-ți verific nivelurile de oxigen ca să vedem cum stăm.
Întoarce ecranul spre el și începe să noteze ceva. Steve îi analizează chipul
căutând un indiciu, dar expresia lui Craig nu se modifică.
 — Cum e? Vreo schimbare?
Craig scrie repede, evitând privirea lui Steve.
— Trebuie să vorbesc ceva urgent cu doctorul.
— Dar poți să...
— Mă întorc imediat.
El pleacă, iar Steve rămâne din nou singur cu Pippa. Camera ar trebui să fie
tăcută, dar zgomotele de fond devin, brusc, asurzitoare. Inima pare să i se
izbească de acum cu putere de coaste ca un tigru în cușcă. Pereții se strâng din
nou în jurul lui, răpindu-i aerul din plămâni.
Își închide ochii strâns, încercând din răsputeri să nu o ia la goană. În cele
din urmă, trage de sub scaun geanta în care ține aparatul de fotografiat.
— Ți-am adus ceva.
Scoate un cocoloș mic și strivit, împachetat într-un prosop de bucătărie.
— E adevărat că nu arată foarte apetisant acum, dar jur că sunt cele mai
bune negrese. M-am luptat cu o ospătăriță pentru ultimele două și am rugat-o
să le împacheteze pentru tine. Invitații erau ca niște păsări lacome. L-am văzut
pe un tip umplându-și servieta cu ele. Moi, cu ceva crocant deasupra. Exact
cum îți plac.
Bâz, bip, clic, respirație.
— O să le las aici. Poți să mănânci una când te trezești.
Așază negresele pe noptiera de lângă pat care e goală, cu excepția unui
ambalaj steril din plastic.
— Și dacă ăsta nu e un motiv bun să te întorci la noi, nu știu care e!
Bâz, bip, clic, respirație.
Se uită la geanta deschisă, bagă mâna grăbit în ea și scoate un Time Out și
portofelul. Le așază lângă negrese, fără a avea intenția de-a citi, ci de-a crea o
atmosferă de cămin. Ridică portofelul, strecoară un deget în spatele cardului de
loialitate pe care rareori îl folosește și scoate o fotografie mică alb-negru. Un
decupaj vechi, aproximativ de mărimea unei poze de pașaport, dintr-o coală
întreagă cu portrete pe care le făcuse cu un deceniu în urmă. Poza lui preferată
cu Pippa – capul dat pe spate, zâmbetul care îi face ochii să mijească, o șuviță
de păr roșcat căzută pe obraz. O milisecundă de bucurie tinerească, pură și
invincibilă, păstrată în portofelul lui.
Își trece degetul peste fața ei.
— Știu că ești încă aici... Întoarce-te, iubita mea! Întoarce-te la mine!
 NOIEMBRIE 2007
Steve
Am întins mâna spre apa de lângă pat pe jumătate adormit, am ridicat-o la
buze cu atenție ca să nu vărs conținutul prețios și am dat pe gât paharul pe
jumătate plin dintr-o singură înghițitură. N-a fost suficient ca să potolească
deșertul arid din gura mea. Ochii roșii ticăloși ai ceasului meu digital mi-au
spus că era 06:20 dimineața. Nu mai puteam să moțăi acum. Mai bine mă
ridicam din pat.
Cu un pahar proaspăt umplut, am stat pe toaletă suficient de mult cât să
citesc o revistă Empire veche de un an din scoarță în scoarță (o burtă plină de
fluturași, bere și pizza ieftină din ­nord-vestul Londrei a făcut ca trezirea să fie
una grosolană).
În drum spre bucătărie am trecut de o umbră ce arăta ca Hugo, colegul meu
spaniol de apartament. Ne-am ignorat reciproc politicos. Hugo era atât de greu
de prins, încât uneori credeam că s-ar putea să existe doar în imaginația mea.
Deseori îl auzeam venind acasă la primele ore ale dimineții, doar ca să plece
din nou înainte ca eu să mă dau jos din pat. Nu știam dacă distracția sau
munca îl făcea să se consume atât de mult, dar ziceai că e un zombi.
Mi-am târât picioarele pe covorul vechi încălțat cu papucii mei preferați,
tremurând și dorindu-mi ca soarele să se ridice și să încălzească locul ăsta puțin.
Centrala nu a fost pornită niciodată – nici măcar nu eram sigur că funcționa –,
iar asta nu era ziua potrivită ca să o testez. Apartamentul era deasupra unui
magazin de covoare (l-am întrebat pe proprietar de câteva ori dacă putea să-l
înlocuiască pe al nostru cu unul mai puțin lipicios; chiar m-am oferit să cobor
la parter și să încerc să obțin o reducere de la amicii mei de la magazin, dar n-
am mai primit niciun răspuns de la el). Dacă boilerul ar exploda, incendiul s-ar
răspândi repede la parter, Carpet Planet ar deveni un infern și Kilburn High
Road ar fi cunoscută ca noua Pudding Lane. Pentru moment ne descurcam cu
pulovere și facturi mici la gaze, ceea ce ni se potrivea de minune.
Oscar era întins pe canapeaua mică din bucătărie. Corpul îi era încovoiat, iar
membrele îi erau îndoite în unghiuri drepte. Am pus ceainicul pe foc ca să-mi
fac o ceașcă de ceai cât de silențios am putut, cu toate că nu exista vreun
pericol să fiu auzit peste sforăitul lui aspru. Oscar putea să doarmă oriunde,
fără vreo urmă de îngrijorare, nepăsător în fața stresului și a presiunilor lumii
reale. Îl invidiam. Părea foarte... adormit.
Era o dimineață răcoroasă și întunecată – începutul unui val de frig, spunea
buletinul meteo –, ceea ce făcea ca apartamentul să arate și mai neprimitor.
Începuse să mă doară capul. „Cum de sunt atât de mahmur?“ Vreo
douăsprezece cutii de bere care zăceau lângă coșul de gunoi mi-au amintit cum.
— Nu beau, i-am spus lui Oscar înainte să ajungă. Am ceva de făcut mâine-
dimineață.
Dar o bere la cină a condus inevitabil la două și doi ori trei fac șase beri de
fiecare.
Am pus dozele de bere incriminatoare în coșul de reciclat (am rupt plasticul
ca să evit ca vreun pescăruș să se sugrume) și am început să caut în congelator
după niște pâine ca s-o prăjesc. Dacă nu mâncam ceva repede, aș fi putut să
leșin. În sertarul de sus era o cutie din plastic cu plăcinta ciobanului făcută de
mama și o jumătate de înghețată de ciocolată; în al doilea erau crochete de
pește și bucăți de lipii; iar în al treilea sertar nu era nimic. Am analizat
înghețata de ciocolată; părea în regulă, fără bucăți verzi, așa că am mâncat-o și
m-am bucurat de aportul de zahăr.
Câteva sute de calorii au fost arse apoi încercând să-mi dau seama care era
amplasarea potrivită pentru câteva accesorii alese cu grijă pe care le-am
cumpărat ca să înfrumusețez masa din bucătărie. O lumânare parfumată
(vanilie și scorțișoară – festivă, dar elegantă, credeam), câteva negrese cu
ciocolată aranjate pe singura noastră farfurie neciobită și un album cât o
cărămidă despre fotografia stradală din New York. Mi-am dat seama că, dacă
puneam lumânarea în mijloc, semăna prea mult cu o întâlnire la cină. Dacă
farfuria cu negrese era în mijloc, nu prea ajungeai la ele, dar dacă erau puse în
margine, părea că fuseseră uitate acolo de câteva zile. Cartea se potrivea cel mai
bine în mijloc, dar dacă ar fi ridicat-o, ar fi dezvăluit o mică suprafață de masă
urâtă, unde lacul se decojise cu trecerea timpului (nu ajuta nici faptul că îl
râcâiam în timp ce ascultam episoadele enervante din The Archers10, detaliu pe
care nu intenționam să-l împărtășesc cu nimeni, niciodată). În cele din urmă,
am rămas la configurarea în „grup“: toate cele trei obiecte împrăștiate
nonșalant aproximativ pe mijlocul mesei.
Am aprins lumânarea ca să creez atmosferă, apoi m-am tras în spate și mi-am
admirat munca.
„Nu e rău.“
O dâră de lumină a apărut pe unul din brațele canapelei ponosite, soarele își
făcea apariția în sfârșit de după sala de biliard de peste drum, luminând camera
în nuanțe calde de auriu. Dar rezultatul era același – tot o văgăună.
— Trebuie să pun la punct locul ăsta, am spus, sperând ca mesajul să alunece
în visele lui Oscar și să trezească Frumoasa-Adormită-de-pe-Canapea.
Pippa urma să urce pe scări în curând, așteptându-se să intre în
apartamentul-studio al unui fotograf profesionist de portrete, nu în platoul de
la Withnail and I11. Dacă venea mai devreme? Dacă metroul sărea peste niște
stații, dacă mergea numai cu Bakerloo Line Express?
— Ești pregătit pentru întâlnirea ta? a căscat Oscar, cu un ochi la mine și
unul încă închis.
— Nu e o întâlnire, i-am spus. Dacă era o întâlnire, nu te-aș fi rugat să stai
aici.
S-a întins ca un manechin stricat, forțându-și gâtul și spinarea și scoțând
zgomote care au trecut direct prin mine.
— De ce sunt aici? Ah, da, ca să fiu servitorul tău.
— Se numește job, amice.
— Un job, zici? a adoptat un accent hibrid francez-polonez. N-am auzit
niciodată cuvântul job.
În apărarea lui, a acceptat imediat ocazia, nerăbdător să se revanșeze pentru
dezastrul de la Tate Modern. (Nu i-am spus că am fost de fapt încântat că nu a
trecut de securitate în cele din urmă. Dacă ar fi lucrat cu mine în seara aia, aș
mai fi urmărit-o pe Pippa? Am mai fi avut parte de momentul nostru pe scările
de incendiu? Aș mai fi avut un motiv să-l pun să se dea drept asistentul meu
azi, sperând că asta o s-o facă pe Pippa să se simtă relaxată și să mă ajute să
susțin povestea că eram fotograful de portrete foarte ocupat care nu eram?) Am
încercat să țin o ședință foto seara trecută, înainte să se deschidă a doua bere,
spunându-i că trebuia să facă doar cafelele, să țină reflectoarele și să schimbe
bateriile când era cazul – toate i-au intrat pe o ureche și i-au ieșit pe cealaltă și
știam că, în cele din urmă, aveam să le fac tot eu pe toate. De fapt, Oscar ar fi
ultima persoană pe care ai chema-o să te ajute cu ceva de genul ăsta. Dar pe
cine să rog? Aș putea probabil să-mi număr prietenii apropiați și de încredere
pe un singur deget.
Sora mea, June, presupun că ar fi fost un posibil candidat; nu lucra în
momentul respectiv. Dar știam ce avea să spună: Ce joc joci, Steve? O minți pe
biata fată încercând să te culci cu ea. Credeam că ești mai bun de atât. Iar apoi aș
vorbi cu mama la telefon: Ce înseamnă ce mi-a spus June? Ai adus o fată în
apartament? Eu de ce n-am cunoscut-o? Apoi mai era Lola, bineînțeles. Ea ar
veni și ar juca rolul asistentei în mod remarcabil, nu mă îndoiam. Dar asta i-ar
fi frânt inima.
Oscar se ridicase acum și dădea ture în jurul mesei, mișcându-și nările ca un
câine de vânătoare la baza unui stejar unde se găseau trufe.
— Bleah! s-a strâmbat el când a dat cu nasul de lumânare. E scârbos.
— Nu e.
— De unde ai luat-o, de la magazinul de o liră?
— Nu, i-am spus.
Mă întind spre lumânare și o cuprind cu ambele mâini, ­protejându-mi
achiziția.
— Ar trebui să fie de lux.
— Îmi dă dureri de cap.
— O s-o sting atunci.
Am stins-o și mirosul s-a intensificat. Mirosea urât, ca și cum cineva dăduse
cu un spray ieftin într-o mașină încinsă ca să mascheze mirosul de tutun. Oscar
și-a ridicat gulerul cămășii ca să-și acopere gura.
— Ar fi trebuit să iei ceva ușor și citric. Ceva cu smochine sau frunze de lime.
— De unde știi atât de multe despre asta?
— Mă bucur din când în când de o baie la lumina lumânărilor, dacă chiar
vrei să știi. În special dacă ascult meciul de crichet. Aș putea să stau în cadă pe
tot parcursul meciului de verificare.
Pariez pe bani buni că Oscar și-a petrecut o săptămână întreagă în cadă. Era
cel mai relaxat om din lume. În fiecare zi era duminică pentru el. Dar nu și azi!
— O să ajungă aici în curând, așa că ascultă-mă, i-am spus, adoptând o
poziție impunătoare în cadrul ușii, blocând astfel orice rută de evadare. O să
stabilim niște reguli și niște roluri.
 — Nu sunt plătit suficient pentru asta, a oftat Oscar. De fapt, nu sunt plătit
deloc.
— Tehnic vorbind, te-am plătit deja cu o pizza Meat Fiesta.
— Corect.
— Primul lucru de reținut, am continuat. Nu e o întâlnire; e o ședință foto
pentru realizarea unui portret.
Oscar și-a ridicat mâna de parcă era la școală.
— Credeam c-o să fie prim-planuri.
— E același lucru, am continuat. Asta nu e bucătăria, e zona de primire.
Vedeam că era pe punctul de-a izbucni în râs, dar nu i-am dat ocazia.
— Baia e pentru coafură și machiaj, iar dormitorul meu e, ăă...
— Ce e?
Mi-am dres glasul.
— Unde se...
— Întâmplă magia? a insinuat el, mișcându-și capul dintr-o parte în alta ca o
jucărie care dă din cap.
— Nu! E studioul meu, bine? Așa că, te rog, să nu te referi la el ca la
dormitorul meu sau budoarul meu sau orice altceva. Acum taci și vino cu
mine. O să întoarcem patul.
— Ce?
Reușisem să-i conving pe cei de la Carpet Planet să-mi împrumute niște
bucăți de linoleum care, atunci când erau lipite cu bandă adezivă și atârnate de
biblioteca mea cu agrafe, creau un fundal destul de bun. Dar patul, puțin mai
mare decât cel de-o singură persoană, ocupa mare parte din podea, iar oricât de
mult mi-aș fi dorit în secret ca ședința foto să aibă loc între așternuturi, era
probabil mai înțelept să fac puțin loc.
— Eu l-aș lăsa acolo unde e, dacă aș fi în locul tău, a spus Oscar.
S-a întins pe el și a început să facă poze imaginare, ­zvârcolindu-se de colo
până colo ca Austin Powers.
— Așa, baby. Arată-mi ce poți!
— Te rog să te dai jos din patul meu sau o să te concediez.
Am luat așternuturile de pe pat și am îndesat plapuma veche și ponosită în
dulap, în timp ce Oscar chicotea încontinuu. Îmi dădeam seama de ridicolul
șaradei, dar el începea să mă calce pe nervi. La trei, am ridicat cadrul șubred al
patului într-o parte, dezvăluind un dreptunghi de praf gros și negru de pe
mochetă, presărat cu șosete vechi și mărunțiș în valoare de aproape 1,50 lire.
 — Ce facem? am întrebat, simțind o apăsare în piept. Asta n-o să funcționeze
niciodată.
— Relaxează-te, amice.
— O s-o sun. O să reprogramez pentru altă dată, când o să-mi permit un
studio adecvat.
Oscar s-a uitat la mine. Și-a șters de pe față rânjetul prostesc, devenind dintr-
odată rațional.
— O să fie bine. Lasă-mă să aspir aici.
Eram recunoscător să-mi văd vechiul prieten, acel Oscar mai puțin vizibil, pe
care te puteai baza, făcându-și apariția la nevoie.
— Mulțumesc, am spus. O să fac un duș. Ai folosit un aspirator vreodată?
— Ha, ha, mi-a răspuns el pe un ton mucalit. Da, baby.
Curați și hrăniți în cele din urmă, stăteam în zona de primire, așteptându-mi
clienta. S-a zis cu venirea ei mai devreme.
— Dacă nu e aici până la unșpe, a spus Oscar dând târcoale mesei din
bucătărie, o să mă apuc să mănânc negresele.
— Bine, am oftat și am verificat ceasul din nou. Zici că am dat o petrecere și
n-o să apară nimeni.
— Un fel de petrecere.
A analizat farfuria, hotărând în mod evident ce negresă urma să mănânce
prima dată.
— Ești sigur că n-ai inventat-o?
Eram atât de sigur că Pippa n-avea să apară, încât nici n-am recunoscut
soneria ca fiind a mea.
— Răspund eu!
Oscar era în capătul scărilor într-o clipă, ca un cățeluș entuziasmat care sare
să-l întâmpine pe poștaș.
„Hai că începem.“ Nu-mi venea să cred că ea chiar venise. Pippa Lyons în
apartamentul meu! S-au auzit murmure de întâmpinare, apoi ușa de la intrare
s-a închis. „Nu mai e cale de întoarcere.“
— N-am știut că are un asistent.
Vocea ei a plutit pe scări.
— Ai avut noroc c-ai prins un loc, a spus Oscar. E rezervat pentru luni
întregi.

Î
 Degetele mă furnicau de încântare în papuci. Papuci! Încă purtam papucii.
„Vă iubesc, papucilor, dar ăsta nu e momentul vostru.“ I-am aruncat într-un
colț. Simțeam că plutesc când a apărut Pippa pe palier, părul ei roșcat era
numai bucle și desfăcut, obrajii ușor îmbujorați de la frig, urmată de... unul,
doi – nu – trei dintre prietenii ei.
— Iată-i pe toți! a anunțat Oscar.
„Iată-i pe toți.“
— Scuze că nu te-am avertizat, a spus Pippa cu un zâmbet vinovat.
Mi-a prezentat politicoasă anturajul său. Împreună cu ea era Gus, un blond
suplu în stilul lui Jarvis Cocker, care privea apartamentul cu o expresie plină de
dezgust; Jen, care era scundă, timidă și se ascundea în spatele ochelarilor cu
lentile groase și al căciulii; iar apoi un chip din trecut pe care n-am putut să-l
uit niciodată – Tania Marley, o altă fată de la All Hallows, exotică și puțin
intimidantă, subiect de interes pentru mulți băieți din școala mea. Era chiar
mai înaltă acum, un manechin întunecat într-un trenci bej.
— Ți-l amintești pe Steve, a spus Pippa.
— Nu, ar trebui?
Pippa s-a uitat la ea. Aproape puteai să auzi ghionturile și semnele făcute cu
ochiul.
— A, da, a răspuns Tania, ridicând o sprânceană pensată perfect. Steve de la
școală. Elevul Steve.
Pippa a râs nervos, iar eu am imitat-o, ca Beavis pe Butt-Head.
— Știu că e o dovadă de impertinență, a continuat ea, dar fetele erau
disperate după portrete noi și m-am gândit că asta e o treabă pentru Steve!
Era un coșmar pentru Steve. Părea să fie primul și ultimul job al fostului
fotograf cunoscut sub numele de Steve Gallagher, înainte să fie găsit plângând,
întins pe jos și dezbrăcat în fața magazinului Snappy Snaps12.
Dar era aici și doar pe ea o puteam vedea.
— O să-ți folosească la portofoliu, nu? a adăugat ea, ­strângându-mă ușor de
cot, gest care m-a făcut să simt fiori adolescentini pe braț.
Tot ce-am putut să spun a fost:
— E bine. E grozav. Minunat, chiar.
Și vorbeam serios.
Am rămas într-un cerc răsfirat pe palier, eu privind-o pe Pippa ca un prost,
iar ceilalți privindu-mă cum mă uitam ca prostul. Aici mi-ar fi plăcut ca
asistentul meu să intervină și să-mi dea un ghiont, să-mi amintească de treaba
pe care trebuia s-o facem, dar el se bucura prea mult că mă făceam de rușine.
În schimb, Tania a fost cea care a pus lucrurile în mișcare.
— Hai s-o facem, atunci. Tu poți să fii primul, bine, Gus? a spus ea, fără să
aștepte un răspuns. Noi avem nevoie de niște retușuri.
Oscar s-a uitat la mine zeflemitor. Puteam să văd nenumăratele riposte
obscene cum se adunau de-a valma în mintea lui, disperate să fie verbalizate, și
m-am rugat să le pună capac înainte ca totul să devină puțin ca în seriile Carry
on13, dar varianta cu fotograful.
Tania a scos din geantă un săculeț auriu cu sclipici de aceeași mărime cu
geanta ei. Jen a urmat-o îndeaproape, deschizându-și ghiozdanul și scoțând de
acolo un portfard de mărimea unui penar. Dar Pippa nu și-a imitat prietenele.
— Nu cred că vreau mai mult machiaj, a spus.
Tania s-a uitat la ea de parcă era nebună.
— Ești sigură? Pozele astea sunt făcute să te scoată în evidență, Pips.
Pippa era de neclintit. Mi-am dat seama că mai avusese conversații
asemănătoare cu Tania.
— Merg pe înfățișarea naturală.
— Există natural și există transparent, a spus Tania, fluturând un deget de
divă.
S-a întors spre mine.
— Tu ce crezi, Steve?
— Eu cred că arată perfect, am răspuns fără ezitare.
„Nu pot să cred c-am spus asta. M-am dat de gol, sigur.“
— E o oglindă pentru coafuri și machiaj în baie, am zis, încercând să par mai
pragmatic. E în capătul holului. Oscar, poți să-l conduci pe Gus în studio, te
rog?
Tania a ridicat din umeri și a spus:
— Tu ești profesionistul.
Apoi s-a întors cu spatele.
Gus s-a uitat de la mine la Pippa, apoi iar la mine. O privire protectoare sau
una de gelozie? Nu mi-am putut da seama.
— El e cel mai bun din domeniu, a zis Oscar cu o sclipire în ochi, înainte de
a-i face un semn lui Gus să-l urmeze la etaj.
 Anturajul s-a dispersat, iar eu și Pippa am rămas singuri – pentru moment,
cel puțin. Ne-am îndreptat încet spre bucătărie, Cred că arată perfect încă
plutea în aer. Voiam să-i cer scuze, să o asigur că toată treaba asta cu portretele
nu era un complot ca să mă apropii de ea. Dar era, nu? Pe cine încercam să
păcălesc?
A analizat bucătăria – canapeaua, lumânarea, negresele.
„La ce se gândește? E rușinată? Speriată?“
— Negrese?
Nu se uita la mine și nu puteam să-mi dau seama după vocea ei dacă zicea
„negrese“ într-un sens bun sau într-un sens rău.
— A, am spus. Întotdeauna am câteva.
S-a întors spre mine zâmbind. „Slavă Domnului.“
— Preferatele mele! Cum ai știut?
— Servește-te. Sunt pentru tine... voi, am adăugat repede. Pentru voi toți.
Mâna ei a zăbovit deasupra farfuriei, apoi s-a strâns în pumn și s-a retras.
— Mai bine aștept până la final, a zis. Nu e cea mai bună înfățișare pentru
un portret să ai ciocolată între dinți.
— Doar dacă vrei să joci rolul unui țăran din epoca victoriană.
A râs, iar eu eram în al nouălea cer.
Voiam să o țin acolo cu disperare, să tot râdă, să o păstrez pentru mine. Am
căutat în minte o altă glumă după poanta cu țăranul, dar nu am găsit nimic
potrivit.
— Scuză-mă, Stevie, îm, șefule, îm, șerifule.
A fost aproape o ușurare când a intrat Oscar.
— Gus e pregătit pentru prim-planul său.
Ședința lui Gus a fost scurtă, din fericire. Primele patruzeci de cadre ciudate
au fost anulate – n-am reușit nici măcar să fac blițul să se aprindă. Gus și Oscar
au așteptat în colțuri opuse ale camerei, Oscar privind pe fereastră și fluierând
genericul de la Cagney & Lacey (visând cu ochii deschiși să se afle din nou pe
canapeaua lui și să se uite ziua la seriale). În cele din urmă, Gus a sugerat
sardonic să conectez blițul la aparat, lucru de care am râs cu poftă până când
mi-am dat seama că avea dreptate. Apoi s-a lăsat din nou tăcerea; se auzeau
doar clicul declanșatorului și fluieratul afon al asistentului meu.
Gus s-a holbat la obiectiv, rece, dur, fără să clipească – probabil sperând să-i
forțeze pe directorii de casting să-i ofere un job doar din ură pură.
 — Să încercăm și altceva? am sugerat. Poate puțină... fericire?
El a rânjit la mine, de parcă fericirea era o anatemă pentru el.
— Păi, atunci, am spus după doar un minut și jumătate de tras cadre, cred că
am terminat.
Eram sigur că o să bată din picior și o să-și ceară răsplata (inexistentă) pentru
timpul pierdut, dar părea foarte mulțumit de scurta lui realizare.
Jen a fost următoarea, atât de transformată, încât ar fi fost aproape de
nerecunoscut dacă n-ar fi existat cerceii ei Dream Catcher. Avea ochii
înconjurați de un cerc negru ca un urs panda, iar marginile feței îi erau atât de
conturate, încât părea că avea patru pomeți. Era însoțită de Tania și era
evident, după machiajul ei impecabil, că exersase prima dată pe Jen, așa cum
surorile mele pictau chipurile păpușilor când erau mici („Salonul de Sâmbătă“,
îi spuneau ele). Mi-ar fi plăcut ca Jen să șteargă puțin din el, dar cum aș fi
putut să-i spun asta fără să fiu nepoliticos? În schimb, l-am rugat pe Oscar să
scadă puțin intensitatea luminii, o încercare de a estompa asprimea
machiajului. Totuși, în loc să rotească butonul de luminozitate de pe reflectorul
ieftin de studio, el a lăsat în jos toată lampa, în așa fel încât doar tenișii
Converse roșii ai lui Jen erau luminați. Acela a fost momentul când a intrat
Pippa. S-a uitat la tenișii lui Jen, care străluceau ca niște pantofi din rubin, și
probabil m-a crezut nebun.
— Așa? a întrebat Oscar neajutorat.
Ședința Taniei a fost cea mai lungă și cea mai dificilă, și nu doar pentru mine.
Nici măcar o echipă de cinci persoane, înghesuite în micul meu dormitor, nu a
putut să se ridice la standardele înalte pe care le aștepta de la ședința ei foto.
Oscar îi ținea sticla de apă Evian, Jen îi pudra fruntea, Gus și Pippa îi spuneau
că arată fabulos, în timp ce eu încercam să găsesc un unghi în care să nu
surprind cotul vreunui asistent. La un moment dat, făceam cu rândul ca să-i
facem aer cu niște cărți pentru a crea un efect de aparat de vânt. Puteai să-i vezi
rotițele învârtindu-se: Pentru că merit, cu părul bătut de briza cărților.
Pippa a fost ultima, ceea ce ar fi trebuit să însemne că eram încălzit, gata să-i
fac cele mai bune poze. Dar trăsese paiul scurt. În cameră plana un sentiment
de sfârșit, toată lumea stătea pe podea, epuizată din cauza efortului depus în
ședința prelungită a Taniei. Nu i-au acordat aproape deloc atenție Pippei, care
era mai timidă în fața camerei decât m-am așteptat.
— N-am nicio idee ce față ar trebui să fac, și-a cerut ea scuze. Așa că o să fii
nevoit să-mi spui unde să mă uit.
 — Fii naturală, i-am propus eu inutil.
„Fii naturală. Exact ceea ce vrei să auzi când te simți inconfortabil.“
Tania și Gus au aruncat alte indicații nefolositoare – „Gândește sexy“,
„Gândește-te la Anglia!“ – înainte să se prăbușească de râs. Am încercat să-i
ignor și să mă concentrez la Pippa, dar eram obosit și simțeam că deveneam
morocănos. Mi-ar fi plăcut să-i trimit pe toți la parter, dar nu voiam să fiu
acuzat că fac pe profesorul.
— Liniște pe platou! am încercat să glumesc, dar puteam să aud iritarea din
vocea mea.
Oscar mai fusese martor la momente în care îmi pierdusem răbdarea. Nu se
sfârșea niciodată într-o explozie de violență în stilul lui De Niro din Băieți buni
sau ceva de genul; semăna mai mult cu o capitulare, o deconectare. Ca atunci
când m-am băgat sub masă în semn de protest pentru că pierdusem la
Monopoly. Probabil îmi recunoscuse starea și a luat-o ca pe un semn că ar fi
cazul să evadeze și să ne aducă niște cafea, dar n-a reușit să-i ia și pe ceilalți cu
el.
Pe Pippa nu părea s-o deranjeze sâcâiala. Știuse cum să se descurce cu
manifestarea de divă a Taniei de mai devreme, iar acum era în stare să
chicotească împreună cu ei. Erau prietenii ei, la urma urmei. Dar uram să cred
că profitau de ea. Arăta la fel de uimitor prin obiectiv cum arăta și prin ochii
mei, bineînțeles, dar știam că pozele aveau să dezamăgească în final. Îmi
doream ca ele să fie totul. Îmi doream ca eu să fiu totul pentru ea. Ceream prea
mult. Plănuisem ziua și acum mă predam în fața ideii că fusese un eșec.
După trei ore, două pachete de Duracell și o mie de expuneri mai târziu, ne
aflam din nou în bucătărie, iar eu mă simțeam ca după trei runde cu Ricky
Hatton. Mi-am jurat că era prima și ultima dată când fotografiam actori.
Oscar își abandonase complet rolul de asistent în studio și își lansa acum
repertoriul de anecdote ca să-i distreze pe oaspeți. Cea cu măgarul care evadase.
Cea în care ajunge în ziarul local. Cea în care lovește mașina tatălui său. Era ca
un weekend întreg în care se difuza serialul Prietenii tăi. Le îndrepta în mod
special spre Tania, care era hotărâtă să nu se lase impresionată, în timp ce Jen
chicotea cu voioșie. Gus vorbea la telefon într-o parte, cu părul în stilul lui
Kurt Cobain lăsat peste ochi și cu mâna acoperind microfonul în secret. Făcea
rost de droguri? Asta era viața unui actor?
Pippa s-a uitat la mine și a mișcat din buze fără să scoată vreun sunet:
— Ești bine?
 I-am răspuns ridicând degetul mare. Nu mai aveam putere să conversez (dacă
am avut vreodată), așa că am dispărut în spatele camerei, analizând imaginile
de pe ecran, cu speranța de-a găsi unele bune.
Oscar a trecut la aia cu cardul de credit al lui Jude Law – care era una bună,
trebuia să recunosc, mai ales în compania de față. Pippa a urmărit povestea,
captivată, alături de ceilalți. În timp ce Oscar se bucura de atenția lor, am
ridicat camera în secret și am surprins momentul în câteva cadre bune. În
punctul culminant al poveștii, când Oscar întorcea cardul de credit ca să
dezvăluie numele proprietarului, a fost întrerupt de Gus, care își încheiase
convorbirea și care acum anunța:
— Am fost chemat la un casting.
Tania și-a întors capul, Jen a scos un mic icnet. Pippa a lovit aerul cu pumnul
și a strigat:
— Gus, asta e o veste genială! Pentru ce e?
— M-au rechemat, de fapt. Pentru o reclamă la Ryanair.
— Te-au rechemat?
Cuvântul părea să o uimească foarte tare pe Jen.
— Nici măcar n-am știut c-ai avut o audiție, a spus Tania.
— N-am crezut că v-ar interesa, a răspuns Gus, puțin irascibil.
— Of, frumosule, normal că ne pasă, a spus Pippa și i-a cuprins mâinile. O
să-i dai gata.
Vestea părea să le fi reamintit că lumea de-afară îi aștepta, așa că și-au adunat
hainele și gențile. Faima, averea și audițiile cu buget redus ale companiei
aeriene așteptau. Gus părea foarte mulțumit de sine și, fără să-mi mulțumească
pentru că mi-am oferit ziua pe gratis, a plecat agale cu un zâmbet pe buze. Era
amuzant că nu și-a putut sili gura să zâmbească în timpul ședinței foto. Oscar
le-a oferit câte un braț atât Taniei, cât și lui Jen, ca un copil care juca rolul
Micuțului ceainic14, și le-a condus pe coridor, lăsându-mă singur cu Pippa
pentru câteva secunde prețioase.
— Mulțumesc că ți-ai bătut capul cu noi, a spus ea, punându-și mănușile.
Probabil ești terminat.
— Deloc! Mi-a făcut plăcere.
— Când putem să le vedem?
— A, păi, pot să-ți arăt negativele în câteva zile. În persoană sau prin poștă.
— În persoană ar fi drăguț.

Î
 — În regulă.
— Grozav, a spus ea, luând ultima negresă de pe masă. Pentru drumul spre
casă. Te superi?
— Bineînțeles că nu. Vrei o pungă de sendviș sau o folie sau...
Dar deja o băgase în buzunarul paltonului și acum își scutura firimiturile de
pe mănușile vărgate din lână.
— Dăm o petrecere la noi weekendul viitor de ziua Taniei. Bal mascat, anii
1990! Multă băutură, ceva mâncare, presupun.
— O, drăguț, am spus, fără să înțeleg că aceea era o invitație.
— Vrei să vii? a întrebat ea.
Bal și mascat. Două cuvinte pe care le-am îngropat adânc în subconștientul
meu de când am împlinit treisprezece ani și chiar am reușit să le evit pe
parcursul universității.
— Vin orice-ar fi.
Stăteam în cadrul ușii de la bucătărie când un mănunchi invizibil de vâsc
părea s-o fi făcut să-mi dea un pupic pe obrazul stâng. Obrazul mi-a tresărit de
încântare. Aproape am fost gelos pe el.
— Pentru ciocolată, a spus ea, ca și când ar fi simțit nevoia să scuze sărutul.
— Oricând, m-am bâlbâit. E o grămadă de ciocolată în, ăă, dulap.
— Deci o să fii acolo?
— Da, baby, da!
„Idiotule.“
Pippa nu a observat că m-am strâmbat; deja alerga pe scări ca să-i prindă din
urmă pe ceilalți. De la fereastra de pe palier am văzut-o făcându-i cu mâna lui
Oscar. Apoi s-a uitat la mine și a strigat prin mănușile făcute căuș în dreptul
gurii:
— Adu o sticlă de ceva!
10 Serial difuzat la radio pe BBC Radio 4 în Anglia.
11 Film britanic de comedie neagră din 1987, scris și regizat de Bruce Robinson.
12 Franciză britanică de servicii fotografice.
13 Serie de 31 de filme britanice de comedie lansate între anii 1958 și 1978.
14 Personaj dintr-un cântec pentru copii.
 DECEMBRIE 2007
Pippa
Un lucru mai puțin știut despre mine. Urăsc balurile mascate. Tot ce ține de
ele îmi face pielea de găină. Ciudat, știu, că am ales să-mi câștig existența
purtând veșmintele altora și defilând în jur pretinzând atenție pentru asta. Dar
asta e. Cred că are ceva de-a face cu faptul că există competitivitate în
costumare, toată treaba aia foarte lejeră cu Ce, chestia asta veche? Am găsit-o
într-un magazin de caritate. O, te rog! Cu toții știm prea bine că ți-ai petrecut
săptămâni întregi patrulând pe strada principală în căutarea celui mai potrivit
costum de călugăriță ca să-ți faci apariția arătând mai mult ca Kate Moss decât
ca Maica Teresa.
Dar Tania a insistat și universul s-a conformat. În totalitate. Cred că ăsta ar
trebui să fie numele autobiografiei ei – Și Universul s-a conformat. În plus, face
douăzeci și cinci de ani, iar ea m-a dus s-o văd pe Adele de ziua mea, așa că îi
sunt datoare.
Nu-mi amintesc cine a venit cu ideea ca noi să ne îmbrăcăm ca Spice Girls,
dar din momentul în care a fost adusă în discuție a devenit o decizie fermă în
casa dramei. Decizia Taniei.
— Cinci membri în grup. Cinci costume. Cinci locuitori pe Egerton Road,
numărul 309. Adică, la mintea cocoșului, nu? Asta e.
Sigur, unul dintre acei locuitori era de genul masculin, dar Tania nu avea să
lase acel detaliu minor s-o descurajeze. În plus, Gussy Atkins avea picioare mai
frumoase decât oricare dintre noi și era prea relaxat (leneș) ca să se gândească la
o alternativă. Tania a preluat în mod firesc rolul coregrafului, regizorului și
coordonatorului, reușind să pună mâna pe mult râvnitul rol Posh Spice cât ai
clipi.
— Cu toții suntem de acord că e vital ca eu să arăt cu adevărat sexy în seara
aia, nu? Știți... nu doar amuzant de sexy, ci sexy sexy. Până la urmă, e petrecerea
mea și, tehnic vorbind, majoritatea oamenilor la mine o să se uite.
Cum de reușește Tania să spună astfel de lucruri și să fie adorată în
continuare de aproape toată lumea pe care o întâlnește e cu adevărat un mister.
Dulcea, dolofana Jen Hale a fost împovărată cu Sporty, iar toți am fost de
acord că era destul de dur, dar cineva trebuia să tragă bățul scurt. Jen era una
dintre acele fete ghinioniste care rataseră oprirea în Gara Tinereții și sfârșiseră
în trenul ce ducea direct spre orașul acela îndepărtat numit Vârsta Mijlocie.
Purta rochii fără formă și sandale și, oricât am fi încercat, refuza să folosească
aparatul de ras la subraț. Adică, nu mă înțelege greșit, niciuna dintre noi nu era
înnebunită după lookul natural într-un trening Reebok (nu când urma să fim
privite ca niște obiecte sexuale), dar biata Jen era cea mai puțin echipată dintre
noi ca să poarte povara. Semăna foarte puțin cu Sporty Spice și mai mult cu o
profesoară de netball ce urma să se pensioneze. Nici pantalonii lăsați pe șolduri
și ochelarii cu ramă groasă n-o prea ajutau, dar noi ne-am aliat ca niște prietene
bune și am lăudat-o. Arăta atâta bunăvoință în toată povestea asta; ca o sfântă.
— Jen, pe bune, dacă Mel C ar fi aici, n-aș putea să vă diferențiez, a spus
Tania entuziasmată. E ca un Mel miraj.
— Chiar crezi asta?
— Absolut! Zici că ești geamăna ei.
— Ce drăguț. Mă întrebam dacă, doar de data asta, n-ar fi trebuit să folosesc
puțin machiaj, s-a aventurat Jen.
— În niciun caz. Scuze. Mel nu se machia niciodată. Nu e Sporty altfel, i-a
explicat Tania cu răbdare. Și dacă toate o să arătăm exact cum trebuie, mă tem
că nici tu nu poți să faci altfel.
Jen părea puțin abătută. Tania a continuat:
— Ascultă, Jen, dacă Posh nu s-ar fi machiat niciodată, nici eu n-aș fi făcut-o.
Se întâmplă doar ca ea să se machieze foarte mult, așa că fac exact ce face și ea.
Toate suferim într-un fel pentru arta noastră.
Asta n-avea niciun sens, dar, din nou, Tania a scăpat basma curată cu acest
nonsens ridicol.
Jen n-a mai insistat. Am fost impresionată de autocontrolul ei.
— Uită-te la Nish! Aia e o Scary Spice și jumătate!
Nisha Rain, studentă la drept, prietenă din școală și singurul locuitor care nu
era actor, stătea cu mâinile în șolduri, costumul din piele de leopard îi era rupt
nonșalant până la buric și avea sutienul la vedere.
 — Uimitor. Un lucru, a continuat Tania. Mă gândesc că ai putea să-ți dai
părul pe spate. Am un fixativ bun. Ce zici?
I-a dat fixativul fără să mai aștepte un răspuns.
— Și uită-te la Pips! Rupe cu acel roșcat!
Tania m-a rugat (mi-a ordonat) să-mi vopsesc părul într-o nuanță de cupru –
„Părul tău natural nu e suficient de roșcat, iubito!“ După două ore și trei
plicuri de vopsea, părul meu avea culoarea băuturii Irn-Bru și vârfurile
urechilor arătau ca și cum un copil se jucase cu niște carioci portocalii pe ele.
Eram înfășurată într-un steag britanic din poliester luat din Poundland15, ce
fusese transformat într-o rochie strâmtă pe gât, iar pantofii roșii din piele ai
Taniei și niște șosete roșii înalte țineau locul unor ghete.
Tan m-a analizat așa cum un sculptor își studiază opera.
— Nu e rău deloc. Geri are balcoane mai mari decât tine, dar putem să-ți
îndesăm ceva acolo.
Ah. Cele mai bune prietene. Nu sunt ele grozave?
Ultima, dar nu cea din urmă, era Baby Spice. Adică singurul băiat din casa
noastră – Gus. Peruca lungă și blondă i se potrivea mănușă și, când i-am făcut
codițele celebrissime, ziceai că nicio altă coafură nu avea să se mai ridice
vreodată la nivelul aceleia. Doamne, era enervant de atrăgător. Adidașii roz,
fusta mini roz și topul decoltat din dantelă se potriveau perfect. Puțină mascara
maro, o pată de luciu de buze rozaliu și era gata să cucerească Wembley. Fără
îndoială, el arăta cel mai sexy dintre noi toate.
Tania nu a fost impresionată.
Notele de bas pulsează dintr-o combină dată la maximum prin mocheta
zdrențuită și vibrează în gambele mele. Livingul nostru e o mare ciudată de
studenți la teatru beți și de prietenii lor vagabonzi din Londra, ce rulează țigări,
golesc doze de bere poloneză cu un nume ce nu poate fi pronunțat și cântă
melodii pe rând (un clișeu, dar tristul adevăr).
Verific ceasul de pe DVD. Dumnezeule, e abia 21:10. Zici că e miezul nopții.
Sunt blocată în Colțul de Cactuși (numit așa după colecția periculoasă de
plante în ghiveci a lui Jen, instalată aici). Stu „Spune-mi Bronson, toată lumea
o face“ stă sprijinit de peretele de lângă mine. E costumat în Rambo, bea dintr-
o sticlă de Buckfast și a tot vorbit cu mine în ultimele cincisprezece minute.
Stu – scuze, Bronson – și spațiul personal n-au fost prieteni niciodată. O
duhoare înțepătoare de Hugo Boss e emanată de pieptul lui gol, iar limba e
puțin prea mare pentru gura lui, făcându-l să mutileze consoanele și să arunce
în mod constant particule de salivă în ochii mei.
Are trei mușcături uriașe pe gât. Vânătăile violet par niște pietre de temelie
care pavează calea de la piept spre bărbie și nu face nicio încercare de-a le
masca. Poate le vede ca pe un fel de emblemă de onoare? Păi, eu n-o să fiu
următoarea lui cucerire. Ochii lui zăbovesc fără rușine pe sânii mei. Recunosc
că distrag atenția, căci Tania a exagerat mult cu vata pe care a îndesat-o în
fiecare cupă, dar ar fi drăguț dacă s-ar uita în ochii mei din când în când. O
vreme am încercat să-i citesc pe buze cuvintele pe care le scotea din gura lui
băloasă, dar am renunțat. E foarte încântat de ceea ce povestește, atât de
absorbit de fanfaronada existenței sale superioare, încât divertismentul altor
persoane e foarte jos pe lista lui de priorități. O deziluzie pe care, mi-e rușine să
recunosc, o alimentez râzând la intervale potrivite (în mare parte când gura lui
nu se mai mișcă) și încuviințând din cap cu însuflețire. Am maniere atât de
britanice uneori, încât mă urăsc pentru asta. E convins că m-a captivat.
Presupun că sunt captivată, doar că fără voie. „Dă-mi putere“, murmur, puțin
prea tare. Dar el nici măcar nu observă, mormăie iar și iar și iar.
Rahat. Deja mă omoară degetele în pantofii roșii foarte înalți ai lui Tan. Mă
simt ca una dintre chinezoaicele alea din cartea pe care o citesc acum, Wild
Swans16. Li se rupeau și li se legau oasele de la picioare pe când erau copii ca să
le oprească din creștere. Picioarele mici se pare că erau un simbol al statutului.
Cele mai dorite mirese aveau picioare de zece centimetri și erau cunoscute ca
„lotușii aurii“. Nu știu de ce sunt atât de obsedată de acest lucru, dar din cine
știe ce motiv nu pot să încetez să mă gândesc la asta. Decid să nu împărtășesc
asta cu Bronson. Nu cred că este interesat de cultura chineză. În plus, oricum
n-am timp între respirațiile lui scurte să introduc atât de multe cuvinte.
Uau! El chiar continuă să vorbească.
Ocazional se folosește de scuze jalnice ca să-mi atingă fața.
Cred că ți-a rămas o firimitură acolo.
Îmi mângâie fața cu mâna lui aspră. Acum își freacă degetul de gura mea.
Aia e o pată de ruj pe buza de sus?
Acum e. Degetele lui miros a țigări și a friptură. Beau ultimele picături din a
patra – sau e a cincea? – sticlă de Bacardi Breezer cu aromă de pepene și încerc
să evadez.
— Scuze. Trebuie să văd ce mai face sărbătorita.
 Aud frânturi din răspunsul lui dezgustător pe când mă îndepărtez.
— Nu. Nu pleca... începeam să ne cunoaștem... undeva mai retr...
Dar, slavă Domnului, am plecat, strecurându-mă pe lângă un cuplu care își
lovește dinții deasupra bolului cu punci, apoi intru în jungla de trupuri
transpirate. O observ pe Nisha, care bea Campari cu apă minerală cu un grup
foarte cool de muzicieni. E evident că sunt fascinați de ea. Vorbește rar, dar și
când o face, cuvintele ei absorb atenția ca o gaură neagră.
Un bong făcut dintr-o sticlă goală de 7 Up e trecut de la unul la altul în cerc.
Lunganul care o cunoaște pe Amy Winehouse se uită la mine și întinde
drăcovenia din plastic. Aproape o provocare.
Păi, iarba nu mi se potrivește. Mi se face rău de la ea, devin paranoică,
deprimată, posedată, nesigură – ai prins ideea. Dar hei, e o petrecere, nu?
— Inhalează, ține-ți respirația și numără până la zece.
Fac așa cum mi se spune. Mă aplec, pun între buze gura umedă a sticlei și
inspir adânc.
Unu, doi... Fumul grețos pârâie în saliva mea ca bomboanele pocnitoare. Trei,
patru... trece de amigdale și arde prin fibrele plămânilor mei. Cinci, șase... Îmi
lăcrimează ochii. Fumul ăla îmi iese pe urechi? O frântură cu Gus pe canapea și
o Britney Spears rasă în cap și beată care îi mângâie cozile. Șapte... Lumea se
oprește, iar zgomotul petrecerii se întinde ca o gumă de mestecat. Opt, nouă...
Chipurile muzicienilor se unesc într-unul singur, un gargui frumos-urât. Un
hohot de râs se ridică prin plămânii mei, un gând rătăcit că inima ar putea să-
mi iasă din piept și să mă lase plină de sânge. Apoi, la fel de brusc, o senzație
de un calm suprem coboară asupra mea. Un moment scrutez încăperea, toată
lumea pare fericită. Sau așa o fi? Poate că eu sunt toată lumea? Și fericirea e în
mine? Sau toată lumea e... Stai. Stop. Mă doare capul. Prea multe cuvinte. Și
zece.
Expir. Mai mult stropesc. Muzicienii aplaudă și râd. Îmi dau jos pălăria
imaginară, încerc să fac o plecăciune stilată și mă clatin. Mă descurc! Nicio
problemă.
— Ești bine, Pippa?
Cred că aud vocea Nishei.
— Pari puțin...
Ridic mâna ca s-o opresc. Nu. Totul e absolut perfect. Mă simt
nemaipomenit. Mă simt... Oh, rahat. Zici că merg prin melasă. Mâinile mele
nu sunt ale mele. Mă lovește un val de greață. Mă sprijin de peretele așezat
Î
strategic. Îți mulțumesc frumos, domnule Perete. Bun, revino-ți, Lyons. Ești
OK cu asta. Te descurci. Dar greața se ridică în abdomenul meu. O apă extrem
de lichidă, sărată îmi umple gura ca o stropitoare. Nu, nu, nu. Încerc să suprim
senzația cu toată ființa mea. Pe când fac asta, baia caldă de mișcări în reluare în
care m-am scufundat se golește brusc și nebunia petrecerii se sparge în fața
mea. Cu viteză mare. Mai asurzitoare și mai intensă decât înainte.
Încerc să ridic privirea. O văd pe Tania în bucătărie. E cocoțată pe uscătorul
de vase și își țuguie buzele la poză. Nefiind sigură că m-a văzut, închid un ochi
și îi fac nesigur cu mâna. Ea zâmbește și îmi aruncă un pupic. N-o să mi se facă
rău. Pulsul îmi zvâcnește cu mai multă putere în urechi, ca și cum volumul
unui casetofon a fost dat mai tare într-o mașină. Rahat. Sunt într-un sens
giratoriu, învârtindu-mă repede, repede. Dar sută la sută, absolut, cu siguranță
n-o să-mi fie rău.
Vomit deasupra vasului de toaletă, trupul cutremurându-mi-se iar și iar sub
forța expulzării. N-o să se termine niciodată? Am fruntea umedă și plină de
transpirație; o sprijin de colacul toaletei. Ah, porțelan rece, ești o minune. De
ce nu mi-am dat seama de frumusețea ta înainte? Mă agăț de el ca de un iubit
pierdut de mult și încerc să-mi forțez picioarele să acționeze. Oho, chestia asta
cu ridicarea e mai grea decât îmi aminteam. Surprind o frântură din reflexia
mea în oglindă. Ochii mi se măresc.
„Doamne Isuse, Pippa.“
Ridic mâna stângă încet, sperând ca fata aceea palidă care se uită la mine să o
țină pe-a ei în jos. Vai, străina își ridică mâna în același timp. Adună-te, fată.
Apuc pasta de dinți fără capac și storc puțină pe limbă. O plimb prin gură,
urmărindu-mi reflexia palidă, și scuip. O dâră spumoasă albă își face drum
încet spre scurgere, ca urma unui melc, iar eu mă holbez la ea, epuizată.
Bine. O pată de ruj roșu pe obraji și pe gură, o scuturare a părului portocaliu
intens și sunt ca nouă. Păi, ca aproape nouă și fără baterii, oricum. Ding-ding,
runda a doua. Sau ding-dong, a fost soneria? Mă deplasez în capul scărilor și
privesc țintă ușa de la intrare, convinsă că unul dintre oaspeții frezați o s-o
deschidă, dar nimeni nu pare deloc deranjat de soneria care sună în repetate
rânduri.
Cobor scările cu grijă.
Aproape că nu-l recunosc la început – ceea ce e ciudat, deoarece concesia pe
care a făcut-o ca să se costumeze e minimă, ca să spun așa. Poartă un tricou de
fotbal cu Anglia supradimensionat și ține o pungă uriașă de chipsuri Walkers
cu brânză și ceapă.
— Gary Lineker17? spun.
— Bingo. Scuze pentru întârziere. Mi-a luat ani să-i dau de cap costumului.
Zâmbesc. Pare foarte ciudat pe buzele mele. Steve se încruntă.
— Ești bine, Pippa? Pari...
— Bine. Sunt bine.
Nu pare convins.
— Stai așa.
Își dă jos ghiozdanul și scormonește în el, apoi scoate un baton de ciocolată
Dime și o sticlă de șampanie.
— După spusele lui Oscar, să mănânci ciocolată înainte să bei alcool reduce
simptomele mahmurelii la jumătate.
Se uită la mine.
— S-ar putea să fie prea târziu, totuși.
— S-ar putea.
— Am avut două batoane, dar am mâncat unul pentru că am stat prea mult
la ușă.
— Glumești, nu-i așa?
— Nu, e OK. Nu chiar atât de mult. Adică, douăzeci și cinci de minute... e
prea mult?
Bagă mâna în geantă din nou și îmi dă o cutie de ceva.
— Și dacă treaba cu ciocolata se dovedește că e o prostie, astea o să ajute.
Mă uit în jos. O cutie de aspirină efervescentă. Mă face să râd. Ceea ce-l face
pe el să râdă. S-ar putea să fiu beată, dar sunt uimită de cât de drăguț e să văd
fața aia prostuță, plină de speranță în umbre.
— Intră atunci, Gaz. Nebunia te-așteaptă.
— Vai, mulțumesc. Îmi place steagul, apropo. Geri a fost mereu preferata
mea.
Ridic o sprânceană. „Haide. Toți știm că Geri nu e preferata nimănui.“
Închid ușa în spatele lui și acum stăm față în față pe hol.
— Bună, apropo.
— A, da. Bună.
Mă aplec să-l sărut pe obraz. Și el se apleacă, dar își înclină fața în aceeași
direcție și are loc o coliziune ciudată, jumătate pe buze, jumătate pe obraz. Ne
prefacem că nu s-a întâmplat.
— Bun. N-am băut ceva de cel puțin..., îmi verific ceasul, oho, paisprezece
minute. Corpul meu intră în șoc. Hai să găsim băutură.
Îl iau de mână și-l trag în mulțime. Și atunci se întâmplă cel mai ciudat
lucru. Pe când traversăm camera ținându-ne de mână, brusc încep să văd
lucrurile prin ochii lui. Nu pot să explic altfel. Iarba și-a pierdut efectul, așa că
nu e asta. Dar e ca și cum suntem conectați momentan, mâna lui oferindu-mi
o legătură directă cu mintea lui. Observ lucrurile din nou, de parcă i-aș arăta
unui turist orașul meu natal: grupul dezbrăcat care citește poezii de Rilke în
colț; chipul singuratic al fetei anorexice care a început să-și lase părul să crească
pe față ca să-i țină de cald; o Jen fără machiaj ­strecurându-se în pat cu o cană
de Horlicks18 și un exemplar ponosit din Middlemarch; jocul de limbo care are
loc sub un centimetru de croitorie în bucătărie; învârte sticla din grădină, unde
e în desfășurare o încercare de sărut; motanul tigrat al Taniei, Gordon Brown
(numit așa după ochii lui triști), ascunzându-se în spatele lămpii.
Studenți la teatru, desfrânați, actori, singuratici, păcătoși. Dumnezeule, ce-o
crede el despre noi? Suntem drojdia societății, părțile stricate ale unui măr, pe
care le tai înainte să-l mănânci. Disperați să fim iubiți. Disperați să fim văzuți.
Disperați să fim băgați în seamă. O gașcă de oameni neînțeleși care nu ar trebui
să se afișeze în fața ochilor blânzi ai fotografilor ce încă cred în Moș Crăciun.
Mă aplec spre el ca să mă fac auzită în ciuda zgomotului. Când fac asta, simt
mirosul de săpun al pielii lui și o undă nefamiliară de calm profund trece prin
mine.
— Nu trebuie să rămâi. Asta e... asta e...
— O seară obișnuită de sâmbătă pentru tine?
Zâmbește. Ceea ce mă face să-i zâmbesc la rândul meu. Pare viu, mai
încrezător decât mi-l aminteam. Analizează camera absorbind multitudinea de
priveliști. O lume nouă se deschide în fața lui și pot să văd fotografiile pe care
le face cu ochii minții. Cadre din cutia Pandorei cu inadaptați excentrici.
Cineva mă apucă brusc de talie.
— Ți-a fost dor de mine, sexoșenie?
S-a întors Rambo. Îmi dă o palmă peste fund și mă trage într-o conga
sălbatică în jurul camerei. Degetele mele alunecă din mâna lui Steve. Mă agăț
strâns de tricoul lui de fotbalist, dar e prea târziu. Mulțimea se închide în jurul
meu, iar el se dizolvă în vid. Mă trece un fior ciudat, de parcă cineva mi-a

Î
smuls plapuma. Încerc să scap din strânsoare, dar brațele lui Rambo sunt
prinse în jurul meu ca niște tentacule. Mai multe persoane se alătură ­șirului
șerpuitor, iar acum sunt înghesuită între el și Cleopatra, ­într-un tren cu viteză
mare din care nu pot să cobor. „Mamma Mia“ se aude din combină și
apartamentul o ia razna. Băuturile sunt împrăștiate pe mochetă, vocile devin
țipete, trupurile sunt urcate pe umeri, petrecerea erupe.
Sunt împinsă din șir de coapsele lui Rambo, care se freacă periculos de
aproape de fundul meu. Pe jumătate dansează conga, pe jumătate mă trage de-
a lungul coridorului și, înainte să apuc să reacționez, mă împinge în baia
noastră mică de sub scări. Se sprijină de ușă. Un zâmbet grețos. Fața lui se
apropie de mine și, dintr-odată, gura lui băloasă o suge pe a mea ca o lipitoare.
Mă zvârcolesc în strânsoarea lui.
— Care-i treaba?
— Nu. N-o să se-ntâmple! Nu vreau asta.
— Haide, sexoșenie! Nu fi strică-chef. Ne distrăm și noi un pic.
Își întinde mâna și, nepoftit, trasează conturul sânilor mei (cei căptușiți cu
vată) prin rochie. Vreau să-l lovesc în fluierul piciorului, dar picioarele nu-mi
răspund. Rahat. Cât de enervant. Sunt speriată.
— Doamne, ai niște sâni...
Un ciocănit în ușă îl face să tresară. Pune o mână pe mâner.
— Suntem ocupați.
Un alt ciocănit. Se întoarce nervos și deschide ușa, smucind-o.
— Ce vrei?
Și apoi se aude vocea lui Steve.
— Pippa e acolo?
Rambo își îndreaptă spatele.
— Și tu ești...?
Își flexează mușchii din umeri și își strânge pumnii.
— E cu siguranță evident. Cu un costum atât de bun ca ăsta!
Dar Rambo nu schițează niciun zâmbet. Mi-e teamă pentru Steve acum. El
nu e un bătăuș. E Gary Lineker – n-a primit un cartonaș roșu niciodată în
cariera sa. Trage cu ochiul prin deschizătură.
— Iată-te. Totul e în regulă acolo, iubire?
Iubire? Ce face?
— Ascultă, iubito. Cred că ar trebui să ne întoarcem la câini. Nu putem să-i
lăsăm singuri mai mult de patru ore, nu? Și tipul care vine să repare cuptorul
ajunge devreme mâine, nu uita. Am chemat un taxi. Ne vedem în față.
Rambo își lasă mâinile jos. Se întoarce spre mine confuz.
— Nu mi-ai spus că ai pe cineva.
— Nu mi-ai spus că ești un nesimțit.
Zâmbește. Crede că sunt drăguță. Buzele lui umede se apleacă din nou spre
mine.
Cu un val intens de furie îl împing. Tare. Cade stângaci pe toaletă.
— Oho. Calmează-te, baby.
— Ești un cretin. Ți-a spus cineva asta? Și ai limba prea mare pentru gura ta.
Plec de acolo trântind ușa băii în urma mea.
Îmi fac drum peste trupurile bete care blochează coridorul. Casa arată ca un
centru de testare a păpușilor, trupuri împrăștiate peste orice spațiu disponibil
de pe podea. Arunc o privire în dormitorul meu mic, care e folosit pe post de
cuib de nebunii. Ignor chemările actorilor beți care mă invită la „un ultim
shot“, îmi iau geanta de pe balustradă și ies pe ușa din față. Abia când mă
izbește aerul rece, îmi dau voie să respir din nou. Mă sprijin de verandă și
închid ochii, încercând să-mi fac inima să nu mai bată atât de tare.
— Hei. Ești bine?
Deschid ochii și el e acolo, chipul lui aproape de al meu – atât de îngrijorat,
atât de implicat. Dau din cap.
— Tremuri.
Are dreptate. Dinții îmi clănțăne în craniu ca bilele într-o zornăitoare.
— Uite.
Își dă jacheta jos și o pune blând pe umerii mei. Ghemul din stomac se deșiră
treptat.
— Mulțumesc.
Mă uit la el. Apoi...
— Avem câini?
— Da. Scuze pentru asta. Nu știam unde te-ai dus; cineva a spus că ești la
baie. Cu un tip. Ceea ce nu părea în regulă, dar n-am vrut să judec, așa că...
Vocea lui se pierde.
— Vine tipul care repară cuptorul. Bună idee.
Râde.
— Diavolul se ascunde în detalii.
Fără să mă gândesc, mă ridic pe vârfurile care mă dor îngrozitor și îl sărut
blând pe obraz. Stăm așa un moment, de parcă am poza pentru un fotograf
Î
inexistent. În cele din urmă, fac un pas în spate.
— Mulțumesc. Serios. Nu știu ce-aș fi făcut dacă tu nu...
Propoziția atârnă în aer, neterminată. Îmi strânge mâna blând. Când face
asta, ceva cald ca o ceară fierbinte îmi inundă pieptul și simt un impuls
copleșitor de a-l apuca de tricou și de a-l săruta pe gură – dar apoi îmi amintesc
de drogul pe care l-am tras și decid să nu fac asta. Luna a trecut în spatele unui
nor, așa că nu pot să-i văd expresia, dar pot să simt că ne zâmbim.
Poate că balurile mascate nu sunt atât de rele în cele din urmă.
15 Lanț britanic de magazine fondat în 1990, care vinde cele mai multe articole la prețul unic de o liră.
16 O istorie de familie care se întinde pe un secol și care relatează viețile a trei generații de femei din
China, scrisă de către scriitorul chinez Jung Chang.
17 Fost jucător englez de fotbal, devenit comentator sportiv pentru BBC și Eredivisie Live. A rămas cel
mai bun marcator al Angliei la Campionatele Mondiale, cu 10 goluri.
18 Băutură din malț.
 2 MARTIE 2019

02:39
— Ar trebui să luați loc, domnule Gallagher. Sunt multe de procesat.
Steve își clatină capul. Preferă să stea în picioare. Știe că trebuie să fie drept ca
să asculte asta. Dacă și-ar permite să fie slab, dacă le-ar permite genunchilor să
se îndoaie, s-ar putea să nu se mai ridice niciodată.
— Foarte bine, continuă Bramin. Starea soției dumneavoastră este tot critică.
Presiunea intracraniană este stabilă, ceea ce e un lucru bun, dar a suferit niște
leziuni profunde. Radiografiile au arătat că are coaste rupte, așa că vom
continua s-o monitorizăm în vederea unor hematoame semnificative, sângerări
în cavitatea toracică, deși preferăm să nu operăm din nou. O să fie conectată o
vreme la acest ventilator.
Bâz, bip, clic, respirație.
Steve clipește greu.
Trebuie să se concentreze. Trebuie să stea drept.
Dar podeaua care-l susține a început să pară subțire, fundația se adâncește –
aproape se clatină, ca și cum se balansează pe o folie alimentară întinsă peste o
farfurie cu resturi de mâncare. În orice clipă, un spirit viclean ar putea să o
rupă de sub picioarele lui, ­făcându-l să cadă într-o fântână abandonată, din
care nu s-ar mai putea ridica niciodată. Steve își amintește de o petrecere
gălăgioasă în grădină în stilul Gallagher și de încercările repetate ale fratelui său
de nouă ani, obsedat de magie, de a trage un șervețel de sub o limonadă fără să
verse vreo picătură.
— Domnule Gallagher?
Încearcă să ignore vocea care-l cheamă înapoi la realitate. Se agață cu putere
de amintire, disperat să rămână în acel loc plin de siguranță, iubire și familie.
Într-un timp în care lucrurile erau simple. Dar imaginea se cufundă sub
picioarele lui, ca nisipul mișcător, trecutul face loc prezentului, iar apoi
viitorului.
— Steven? Ești bine?
Steve clipește și încearcă să-și fixeze privirea pe chipul domnului Bramin. Dă
din cap. Doctorul continuă.
— Așa cum spuneam, încă nu putem prezice amploarea leziunii din creierul
Pippei. A suferit traume considerabile la impact.
Gura lui Bramin se mișcă, dar propozițiile sunt împrăștiate, cuvintele trec pe
lângă urechile lui Steve ca pietrele aruncate ­într-un lac.
— Operația a redus presiunea din craniu, dar nu putem să oferim nicio
informație exactă cu privire la recuperarea ei. O să-i facem alt RMN mai
târziu, ca să dăm un prognostic, pentru că EKG-ul arată un anumit nivel de
activitate a creierului, dar nu putem pretinde că e vorba despre o știință exactă,
nici măcar în acest stadiu.
Un film străin fără subtitrare. Steve ascultă cu greu, forțând propozițiile să-i
pătrundă în creier.
— Sunt conștient că sunt multe informații de procesat. Îmi doresc să fi avut
mai multe vești optimiste. Ce vă pot spune însă e că oamenii pot fi mai
puternici decât ne dăm seama.
Steve se holbează la pistruii de pe nasul Pippei. Sistemul ei solar, le spunea el.
Poate auzi explozia de râs când s-a uitat în oglindă și și-a dat seama că el unise
punctele cu un pix în timp ce ea dormea.
Doctorul e încurajat de zâmbetul lui Steve, cu toate că nu era pentru el.
— Cred că cei dragi trebuie să dețină toate informațiile. Nu-mi place să
îndulcesc lucrurile și nu vă pot consola cu speranțe deșarte. Astea sunt ore
critice. Dar sunt doctor de aproape douăzeci de ani și am văzut foarte des că
spiritul și dorința de luptă ale unui pacient pot schimba lucrurile.
Face o pauză.
— Vreți să mă întrebați ceva în momentul ăsta? Orice.
Steve ridică privirea, luându-și ochii în sfârșit de la chipul soției lui.
— Când o să-mi dați veștile proaste?
Domnul Bramin rămâne impasibil. Apasă de două ori pe pompița sticlei de
dezinfectant de la capătul patului și își freacă mâinile rapid cu el.
— Mă voi întoarce s-o verific curând.
Se îndreaptă spre ușă, apoi se întoarce din nou spre Steve.
 — Continuați să vorbiți cu ea, domnule Gallagher. Amintiți-i de ce trebuie
să se întoarcă.
Steve îl privește cum pleacă, apoi se întinde instinctiv după telefon, sperând –
și temându-se – să audă vești de la Diana. Dar nu sunt apeluri sau mesaje noi,
doar silueta lui și a Pippei în fața unui apus de soare în San Francisco.
„De ce ar suna înapoi? E în pat, fără să bănuiască nimic.“
El a primit groaznicul mesaj vocal imediat după miezul nopții. Un număr
necunoscut, apoi vocea unui străin, serios și tăcut. A chemat un taxi destul de
calm, iar din mașină a sunat-o pe Diana. Dar telefonul ei a sunat, și a sunat, și
a sunat. Ce se aștepta? Deseori adormea înainte de ora zece. O parte din el era
recunoscătoare că nu răspunsese și a închis apelul fără să lase un mesaj.
Acum deblochează telefonul, iar degetul lui planează deasupra numelui ei.
Are vreun sens să sune din nou? Dacă se întâmplă ce e mai rău și nu poate să
ajungă la timp ca să-și ia rămas-bun? Chiar și simplul gând îl face pe Steve să se
cutremure, dar știe că trebuie să încerce în continuare. Apasă pe ecran, apoi se
întoarce cu spatele la pat, de parcă încearcă s-o protejeze pe Pippa de telefonul
mamei sale.
În cele din urmă, îl întâmpină Diana:
— Bună, sunt Diana! Lasă, te rog, un mesaj și te sun eu după ce termin ce
fac acum. Pa, pa! Dumnezeule, pe ce buton trebuie să apăs?
De data asta știe ce trebuie să facă.
— Diana, sunt Steven... Steve.
Vocea lui e răgușită și simte că telefonul îi tremură la ureche.
— Ăă, poți să mă suni, te rog? Cât mai repede. Sunt la spital și... Pippa... a
avut un accident. Îmi pare foarte rău. Te rog să mă suni. Și nu-ți face griji. Dar
sună-mă. Te rog.
Închide și așază telefonul în capătul îndepărtat al mesei care vine peste pat,
cât de departe poate. Nu se aștepta ca apelul ăsta să-l tulbure atât de tare.
Acum simte o nevoie imperioasă de a o îmbrățișa pe Pippa. A spus domnul
Bramin că poate s-o atingă? Nu-și amintește. Poate ar trebui să întrebe pe
cineva.
De pe coridor se aude o femeie râzând. Apoi o alta țipă, aparent de încântare.
Ambele sunete par atât de neobișnuite pentru Steve, încât e distras momentan
de la soția sa. Se concentrează asupra vocilor, ascultând frânturi de conversație
de la biroul de recepție din capătul holului.
— Ai câștigat?
 — Cincizeci de parale.
Un alt strigăt de bucurie.
— Fugi de-aici!
— Mi-am dublat leafa.
— Ha! Asta așa e.
Sunetul palmelor care se lovesc în aer.
— Iei autobuzul spre casă?
— Taxi. Mă răsfăț.
— Fă-o. De ce nu? Ești bogată acum.
— Noapte bună.
— Noapte bună, dragă.
Nu se mai aud râsete de pe coridor, doar zgomotul slab al ușilor care se
închid în spital, condamnând sufletele ghinioniste la tura de noapte.
Steve își dă voie să-și pună blând degetul mijlociu pe fruntea Pippei. Trasează
constelația de pistrui, dintre care jumătate sunt ascunși de un strat de sânge
uscat, drumurile dintre ei mai umflate acum, dar le cunoaște urmele perfect
datorită anilor în care i-a studiat.
— Ia uite, Pip. O Centură a lui Orion perfectă.
 IUNIE 2008
Steve
Fratele meu Mickey a fost cel care a plantat sămânța. Cu excepția faptului că
i-am spus lui Oscar, care îmi cunoștea toate secretele, mi-am ținut sentimentele
pentru mine în ultimele șase luni. Dar într-una dintre călătoriile foarte rare în
care îi vizitam pe Mickey și pe Pat în Brighton, am băut o sticlă întreagă de vin
și am început să trăncănesc despre devotamentul meu neîmpărtășit pentru o
prietenă numită Pippa.
— Gătește-i, a sugerat Mickey. Se spune că drumul spre inima unui bărbat
trece prin stomac, dar sunt sigur că de fapt e invers.
— Ce, a spus Pat, drumul spre stomac trece prin inimă?
— Nu fi prost, a spus Mickey și l-a plesnit peste cap. Și femeilor le place să
mănânce, adică. Și sunt foarte impresionate de un tip care știe să se descurce în
bucătărie.
— De unde știi?
— Am gătit pentru băieți și fete înainte să ne întâlnim, îți amintești?
— Da, da, a spus Pat desfăcând o altă sticlă. Toți am auzit de micul tău
bordel din Camberwell.
— Dar eu nu știu să gătesc, am zis.
— Putem să te învățăm, a spus Pat. (Mickey s-a uitat la el îngrozit.) Păi, el
poate.
— Singurul fel de mâncare pe care îl face Pat sunt burgerii de curcan pe gril.
A fost rândul lui Pat să-l plesnească pe Mickey, lucru care s-a transformat
repede într-o sesiune de box jucăuș.
Au urmat multe discuții ușurate de alcool despre combinațiile de arome și
tehnici și gastronomie, dar nu sunt sigur că am mâncat ceva în acea noapte.
Inițial plănuiam să creez un meniu simplu, franțuzesc. Pentru că sunt o
persoană care se simte mai confortabil având un plan, am mers la internet café
ca să printez niște rețete. Totuși, când le-am citit cum trebuie, am învățat că,
dacă un lucru e clasic, nu înseamnă că e și simplu. Unde o să găsesc zbârciogi
pe Kilburn High Road? Cum de e nevoie de atât de multe ingrediente pentru a
face un sos? Și de atât de multe tigăi? Ar fi trebuit să jefuiesc un magazin John
Lewis19 ca să fiu cât de cât pregătit în bucătărie.
I-am împărtășit lui Oscar îngrijorările mele, iar el s-a oferit să-mi împrumute
„tigaia lui wok legendară“. Ideea că Oscar era pasionat de gătit – o activitate
care necesită timp și efort – era o revelație uluitoare. Era de neconceput că el
deținea un wok, darămite că ajunsese la un statut legendar. Dar după spusele
lui, descoperise secretele Orientului și-i făcuse pe oameni să-i mănânce din
palmă.
— Poate să cumpăr niște castroane? am sugerat.
— Sincer, Stevie, wok-ul ăsta mi-a schimbat viața.
— Zici că ai moștenit o sabie de samurai ce deține puterea victoriilor
prăjelilor din trecut.
— Vrei să ți-o împrumut sau nu?
— Da, vreau.
O cină bazată pe o tigaie wok părea mai puțin intimidantă decât bucătăria
franceză – cu siguranță, mâncasem mai multă rață crocantă decât à l’orange20.
Această schimbare de direcție însemna că puteam să-mi simplific opțiunile de
cumpărături la un singur magazin: supermarketul chinezesc.
Așteptându-mă să mă întorc cu o pradă mare, mi-am golit rucsacul de
camping și l-am luat cu mine, pășind în necunoscut, dincolo de valea de pești
argintii care erau îngrămădiți în cutii din polistiren pline de gheață. Cum de
nu m-am aventurat niciodată aici? Am ratat atâtea! Era o abundență de comori.
Am luat o pungă de creveți mari din congelator, pentru un aperitiv care să facă
impresie bună. Pe lângă creveți, am luat un pui care arăta exact ca un pui, adică
avea capul și picioarele. L-am ținut în aer și, dintr-odată, n-am mai avut
încredere în mine că aș putea găti carne.
— Ce aveți care să semene cu carnea, dar să nu fie carne? am întrebat-o pe
fata de la casă, care mă privea amuzată.
— Soia, a spus ea și a arătat spre un raft plin cu vreo douăzeci de feluri de
tofu.
Când am întrebat „Cum o gătești?“, a ridicat din umeri. Presupun că trebuia
să mă las condus de instinctele mele – și de wok-ul magic al lui Oscar.
 Am ajuns la casă după ce-am reușit să umplu două coșuri care m-au costat
mult mai puțin decât aș fi plătit în oricare altă parte. Două coșuri extrem de
grele, în mare parte cu produse la conservă, dar – cel mai important – cu
ingrediente autentice. Atât de autentice, încât unele etichete nu erau nici măcar
traduse în engleză. Nu o luasem razna aruncând produse în coș la întâmplare;
îmi diminuasem riscurile investind într-o gamă largă de produse exotice. Niște
chestii murate, niște chestii uscate, niște chestii despre care credeam că sunt din
orez, niște chestii cu un homar din desenele animate pe cutie, o sticlă mare de
sos dulce-picant și un fel de chipsuri din alge care fuseseră traduse extraordinar
drept „chipuri iarba mării“, pe care le-am luat doar ca s-o fac pe Pippa să râdă.
Am ajuns acasă cu un rucsac mare în spate și-ai fi zis c-abia mă întorsesem
din anul sabatic pe care nu mi l-am luat niciodată.
— Arthur? am strigat.
Nu mi-a răspuns nimeni, dar asta nu însemna că nu era acasă. Ca și Hugo,
cel cu care împărțisem anterior un apartament, Arthur era un fel de creatură a
nopții. Un vampir, poate? Probabil colegul de apartament ideal, ca să fiu sincer.
Ne-am înțeles destul de bine când s-a mutat, chiar am mers la un pub să ne
uităm la un meci de fotbal – „Ar putea să devină al doilea prieten al tău“, a
glumit Oscar –, dar nu l-am mai văzut de atunci. Oricum, aceea nu era seara în
care să reaprindem idila prietenească de scurtă durată. Plănuiam să o vrăjesc pe
Pippa cu cea mai romantică cină pe care o mâncase vreodată, apoi să-i
mărturisesc sentimentele mele. Dacă o jucam bine, curând urma să ne hrănim
unul pe altul peste masă în spațiul mic care ținea loc de bucătărie-sufragerie-
living. Un chiriaș morbid care să stea între noi ar fi distrus atmosfera. Nu
aveam numărul lui de telefon, așa că mai devreme în acea zi i-am băgat un bilet
scris de mână pe sub ușă, explicându-i că urma să gătesc pentru o prietenă, o
fată, în seara aia, sperând că avea să înțeleagă ce însemna asta.
Mi-am alocat întreaga zi să mă pregătesc. Un lucru bun, pentru că procesul
de a curăța suprafețele din bucătărie urma să dureze aproape o oră. Când spun
„suprafețe“, mă refer la mica masă de grădină pe care mama și tata o
aruncaseră, la mașina de spălat și la un metru pătrat de blat de bucătărie pătat
cu grăsime înnegrită. Privind mai atent, am găsit câteva piulițe ruginite.
Probabil Arthur reparase o parte din bicicletă aici. Nu era un lucru deloc grozav.
— Îți las piesele în fața ușii, Arthur, am spus din hol.
Piulițele ar trebui să servească drept memento pasiv-agresiv ca să nu mai
folosească bucătăria pe post de atelier. Ce era lumina aia verde care ieșea pe sub
ușă? M-am gândit să arunc o privire, dar am decis că era mai bine să nu-i
deranjez bârlogul.
Mi-am golit rucsacul pe masă și m-am holbat la grămada de borcane și la
produsele învelite strâns în folie, tije de ierburi verzi ieșind prin găuri. Zici că
era un morman de gunoi comestibil în care era reprezentată fiecare grupă de
alimente. Ce găteam? Am încercat să organizez ingredientele pentru un
aperitiv, un fel principal și un desert, dar meniul pe care îl stabilisem în drum
spre casă dispăruse din capul meu. M-am gândit să-l sun pe Mickey pentru
niște instrucțiuni, dar am decis să n-o fac – ideile lui ar fi prea avansate pentru
un chef cu abilitățile mele. Asta era cursa mea; trebuia să mă descurc singur.
Mai erau câteva ore până când urma să ajungă Pippa.
Am pus pe mașina de spălat un tocător din plastic pe care am așezat
mănunchiul de coriandru, apoi am așezat deasupra lama cuțitului mare.
Ținând cuțitul cu ambele mâini, l-am lovit de coriandru așa cum văzusem la
televizor, așteptând ca acesta să se transforme într-o grămăjoară de bucățele
fine. În schimb, mare parte din el a ajuns în spatele mașinii de spălat și pe
podea.
— Of, fir-ar să fie! am înjurat lovind aerul cu lama cuțitului.
Aveam capul sub chiuvetă, căutând un făraș și o mătură, când a sunat
soneria. O livrare? Nu comandasem nimic. Am decis s-o ignor, eram prea
ocupat. Livrările erau lăsate deseori în Carpet Planet. Unul dintre beneficiile de
a locui deasupra unui magazin.
Soneria a sunat din nou. „Mai bine m-aș duce jos“, m-am gândit.
— Scuze că am ajuns atât de devreme.
Era Pippa. Purta colanți și un hanorac și avea o geantă mare strânsă între
coapse.
— E grozav că ai ajuns devreme, am mințit.
I-am luat geanta și ea m-a sărutat pe obraz.
— Vii de la sală? am întrebat.
Nu avea obrajii îmbujorați și nici picături de transpirație pe frunte, semnele
obișnuite ale unui antrenament.
— Trebuie să lucrez la o scenă pentru o audiție. Te deranjează?
— Ce veste grozavă! Pentru ce e?
— Un spectacol, a oftat. Păi, mai degrabă un atelier. Neplătit.
Pippa ofta mereu când vorbea despre audiții, așa cum făceau toți prietenii ei
dacă aveau una care se apropia. De parcă ideea de a da un interviu pentru un
job era obositoare, un truc ca să-i scoată din cursă. Totuși, dacă nu aveau
audiții, erau negri de furie, dezamăgiți de lumea crudă și nemiloasă a
showbizului. Într-un fel sau altul, am învățat că audițiile erau un afront adus
unui actor.
— Trupa e foarte dinamică, a spus ea cu mare însemnătate. Așa că s-ar putea
să fiu nevoită să-mi pun fizicul în mișcare.
Nu eram foarte sigur ce însemna asta, dar ideea ca Pippa Lyons să-și pună
fizicul în mișcare în apartamentul meu m-a răscolit. M-am rugat din nou ca
Arthur să fi primit mesajul meu și m-am aplecat să ascult la ușa lui când am
trecut pe lângă ea, dar n-am auzit nimic. Nicio veste e o veste bună? Mi-am
încrucișat degetele.
— Am niște haine potrivite în geantă, a spus ea înainte să ­adopte un accent
elegant. Ca să mă îmbrac pentru cină.
Îmi doream să intru în bucătărie înaintea ei, să mă pun între ea și haosul din
interior, dar am fost prea încet.
— Ai început deja, a spus ea analizând dezastrul pe care îl făcusem.
— Încă de la răsărit, am glumit, cu toate că nu era departe de adevăr.
— Gătești doar... pentru mine?
A aruncat o privire prin cameră, dar nu era o petrecere cu oaspeții ascunși
după canapea.
— Pentru amândoi, am spus. Trei feluri de mâncare.
— Trei?
— Poate patru.
— Norocoasa de mine! a bătut din palme și a efectuat o piruetă spontană,
care a făcut-o să parcurgă întreaga lungime a bucătăriei. Știi, a spus conspirativ.
Câțiva tipi au zis...
S-a oprit, lăsând gândul să atârne deasupra ceainicului plin de calcar.
— Ce?
— Nu contează, a scuturat din cap și și-a luat geanta. Tu continuă să gătești
mâncare bună.
Apoi m-a împuns în coaste și a ieșit în pași de dans.
Am adunat coriandrul care nu era pe podea într-un bol mare, în timp ce
Pippa și-a început încălzirea vocală la etaj (sau era o încălzire vocală care
implica și fizicul?). Părea că sărea pe patul meu și se lovea de dulap.
— Ești bine? am strigat.
— An!
 Un alt sunet înfundat.
— Te-ai rănit?
— Anul!
— Ce?
— Anulează! Anulează căutarea! a venit replica, apoi mai multe frânturi din
textul audiției, urmate de mai multe bufnituri.
Dacă nivelul ăsta de zgomot nu l-a trezit pe Arthur, atunci nu era niciun
pericol că s-ar putea trezi.
Am golit punga de creveți congelați într-o strecurătoare și i-am trecut printr-
un jet de apă rece. Am văzut-o pe mama făcând asta de câteva ori, dar n-am
înțeles cu adevărat știința din spatele acestui procedeu. Părea o risipă de apă –
nu puteam să folosesc pur și simplu cuptorul cu microunde? În timp ce mă
holbam în chiuvetă la bilele mici de gheață, care se desfăceau pe când se
dezghețau, transformându-se din gri în albastru, am început să mă întreb cum
aveam să-i spun Pippei despre sentimentele mele. Ce i-aș spune? Te iubesc era
prea puternic. Țin la tine? Părea de rău augur.
— Pippa, am început, vorbindu-i blând unui crevete mare, vreau să-ți spun
ceva. Am vrut să-ți spun asta de când ai pășit dincolo de intrarea clubului,
direct în...
— Ce se gătește, chef?
Pippa stătea în cadrul ușii. N-am auzit-o coborând. De cât timp stătea acolo?
— O, îm, bună, m-am adunat și mi-am șters mâinile pe un prosop. Ai
terminat de făcut chestia aia pentru audiție?
— Doamne, nu, a spus ea. Nici măcar n-am terminat încălzirea.
— Pare ceva foarte intens.
— Of, audiții nenorocite! a exclamat ea, aruncând un picior gol pe marginea
de sus a mașinii de spălat, într-o întindere atletică ce a făcut ca un lime să
alunece de-acolo. Am avut atât de multe în ultimul timp!
— Ăsta e un lucru bun, nu?
— Dar n-am primit niciun rol.
A trecut la întinderea celuilalt picior și a dărâmat un alt lime pe podea.
— Ups. Scuze.
— E OK, am cumpărat vreo cincizeci.
— Oricum, gata cu asta. Ce mâncăm? a întrebat ea uitându-se în jur.
— Încă dezvolt meniul.
— Oh là là, Steve!
 — Dar pentru o gustare, am luat niște chipsuri bunicele.
Am deschis o pungă cu cele mai extravagante chipsuri pe care le-am găsit în
călătoriile mele și le-am turnat de sus într-un bol (păstram chipuri „iarba
mării“ pentru mai târziu).
— Mmm, dulce picant! Preferatele mele, a spus Pippa radioasă și a plecat pe
coridor cu ele.
„Muzică pentru urechile mele.“
Meniul meu avea un fel de tematică. Pentru început, serveam o salată de
creveți cu salată verde chinezească, coriandru, castravete, lime și un fel de
dressing Marie Rose făcut din maioneză și sos dulce picant. Pentru felul
principal, mă foloseam de wok-ul legendar al lui Oscar și de orez pentru prăjit,
o varietate de legume și tofu marinat în... sos dulce picant. Dacă am învățat
ceva din aventurile mele culinare ca student, asta a fost: o grămadă de sos
lipicios și mâncarea ta e salvată. Pizza cu sos dulce picant? Delicios. Sendviș în
lipie cu sos dulce picant? Rezolvat. Tocană cu fasole și cârnați în sos dulce
picant? Transformată. M-am gândit să-i dau mâncării numele Oda sosului dulce
picant, pentru a accentua faptul că era o decizie conștientă, și nu evidențierea
neajunsului ei.
— A-a-a-an! Anul! Anulează căutarea!
Pippa a continuat să-și facă încălzirea pe coridor, oprindu-se ocazional ca să
mestece o gustare binemeritată.
— Sper că nu ești alergică la ceva, strig.
Deși eram destul de sigur că discutaserăm despre alergii ­într-una dintre
multele conversațiile telefonice de dinainte de culcare, în urma cărora
adormeam cu vocea Pippei rezonând în craniul meu, o parte a creierului fiind
înăbușită blând de radiații.
— O să mănânc orice faci pentru mine, a spus ea făcându-și apariția în
avanscena ușii și coborându-și vocea într-o manieră sufocantă, care mă tachina
profund.
— Crustacee? am flirtat la rândul meu, regretând imediat alegerea cuvintelor.
— Orice, a spus ea. Doar nu coriandru.
Am crezut că glumea și că văzuse coriandrul care era încă împrăștiat peste tot,
mai puțin pe tavan, dar când s-a întors pe coridor, reluându-și strigătele pentru
audiție, mi-am dat seama că nu glumea. Aperitivul picase. Salata zăcea deja
într-un bol, cu frunzele tocate de coriandru agățându-se de fiecare îmbucătură.
 „Nu pot să servesc doar o farfurie cu creveți“, m-am panicat. Trebuia să fie
un aperitiv important.
Am deschis frigiderul, sperând să găsesc o jumătate de salată acolo. Ce am
văzut prima dată, atârnând de raftul din mijloc ca un ceas topit de Dalí, era un
răspuns de la Arthur, scris pe cealaltă parte a biletului meu. Cum de l-am ratat
din nou? Probabil e cameleon.
Mă duc în rapel în seara asta. Mult noroc cu cina, omule. Sper c-o să fie iubita ta la sfârșitul serii. Nu
te uita în punga albastră.

Pe raftul de sus era o pungă din plastic albastră. Fără să mă gândesc, am

deschis-o și am aruncat o privire înăuntru. Ceva – carne? – era înfășurat strâns
în hârtie și apoi în mai mult plastic. Împotriva celei mai bune judecăți, am
mirosit, apoi am împăturit totul la loc.
În spatele meu, o tigaie începuse să sfârâie pe măsură ce apa fierbea,
trimițând bule pe plită cu un șuierat. Am luat capacul de pe tigaie și un nor de
aburi m-a lovit în față, urmat de un miros de baltă care m-a dus cu gândul la o
amintire difuză. Am ridicat micile grăunțe despre care credeam că erau boabe
de orez, și amintirea a prins viață: momeala pe care tata ne forța pe mine și pe
fratele meu să o punem în vârful undiței în timpul unor duminici lungi și
plictisitoare lângă râu.
Felul principal, orez prăjit cu tofu condimentat, a fost tăiat din meniu.
Trebuia să improvizez cu ce mi-a mai rămas. „Cât de greu poate să fie? M-am
uitat la MasterChef. Dă-mi o ceapă și o să-ți dau... ceva cu ceapă.“
— Cât de mult durează să te gătești? am întrebat bucata de tofu pe care o
înecasem în sos picant.
Am împuns-o cu degetul mic, care a trecut direct prin ea, o senzație la care
nu mă așteptam și care nu mi-a plăcut.
— Nu ești deloc ca puiul!
„Nu pot s-o servesc crudă, nu? O s-o trântesc în wok cu niște morcovi,
germeni de fasole și ceapă verde, și vedem ce se întâmplă.“
Ce s-a întâmplat a fost că tofu s-a transformat într-un terci. Și cu cât
amestecam mai mult, cu atât devenea mai rău.
— Anulează căutarea! Copiii soarelui au fost găsiți!
Am răscolit dulapurile care conțineau alimente uscate. Primul ziceai că era
cămara cuiva din 1944: praf pentru budincă, o cutie cu supă și un borcan de
Bovril21. Tăiețeii ar fi fost o idee bună, dar ăsta era singurul aliment asiatic pe
care nu-l cumpărasem. Spaghetele i-ar putea înlocui foarte bine – același lucru,
nu? Am întins mâna în spatele celui de-al doilea dulap. Niciun fel de spaghete,
dar exista o pungă de penne. Ar trebui să meargă. Coteam periculos la stânga
în lumea gastronomică și mergeam pe o combinație italiano-asiatică. Cu un
spirit de luptător, reușeam să dreg meniul.
— Depune sabia și odihnește-te. Odihnește-te, sir!
Am pus la fiert apa pentru paste și am gustat din terci. Nu era atât de rău –
puțin dulce, puțin picant. Nu era suficient de vâscos, totuși. Cu siguranță, îmi
doream să fie mai legat, pentru că urma să arunc sosul peste o grămadă de
paste simple.
— De-de-deepuneți sabia. Sa-sa-sa-sabia.
Am început să deschid pungile misterioase. Castane de apă? Înăuntru.
Tamarin? Doar puțin din ăsta. Pastă miso? Asta ar trebui să-i ofere puțin zvâc.
Dar cât de mult? Din fericire, existau niște instrucțiuni pe pachetul de miso.
Pippa probabil a auzit o pauză în zgomotul pe care îl făceam, pentru că a
devenit și ea tăcută.
— Să-mi spui dacă ai nevoie de ajutor, a zis ea, iar vocea părea să-i fie cumva
înfundată. Dar nu, gen, ajutor manual, doar verbal. Sunt într-o poziție cu fața
în jos.
— De fapt, sunt puțin confuz, am spus.
— De poziția cu fața în jos?
— Păi, da. Dar am și o nelămurire cu privire la cantități.
— Continuă.
— Când spune să adaugi o lingură, înseamnă...
— O lingură cu vârf, mă întrerupe Pippa.
— Nu o lingură rasă?
— Nu. O lingură nu e o lingură, a spus ea autoritară. E mai mult decât crezi.
Am analizat tacâmurile din mâna mea.
— Deci lingura asta...
— E o linguriță, pun pariu.
— A, am spus, fără să înțeleg.
— Mă bucur că am putut să te ajut. Anulează căutarea! Copiii soarelui au fost
găsiți. Sunt în paturile lor de pe pământul pârjolit.
 Am adăugat patru lingurițe cu vârf de pastă miso în amestec înainte să presar
în voie niște sos de soia.
— Depune sabia și odihnește-te.
— Sunt aproape gata să servesc, am spus.
— Bine, o să mă schimb, a strigat Pippa.
Aveam două farfurii la fel, care erau vag prezentabile. Mickey le-a uitat la un
moment dat când a venit cu Pat la cină, știind că ale mele n-ar fi fost potrivite
nici măcar pentru un curry comandat. Am spălat una, dar cealaltă nu era de
găsit.
— Mâncăm în bucătărie? a întrebat Pippa de la jumătatea scărilor.
— Mă tem că da, am strigat.
— Nu te teme pentru că te iubesc.
— Și eu te iubesc, am răspuns, fără să mă pot abține.
Aveam capul într-un dulap, iar cuvintele mi-au răsunat în urechi ca un
casetofon. Am așteptat să văd dacă Pippa le auzise. Speram că nu – nu așa îmi
doream să-i mărturisesc sentimentele mele.
— Ce-ai spus? a întrebat ea de la câțiva pași distanță.
Puteam să simt mirosul de fum care venea dinspre wok și știam că cina nu
mai era valabilă. Ca o tobă din metal acoperită de rugină, era menită să fie
incinerată. Ceva îmi spunea că ăsta era momentul să-i mărturisesc, când eram
epuizat de la gătit și nu mai aveam nimic de pierdut. Am scos capul din dulap
și m-am ridicat în picioare.
— Trebuie să vorbim, am început, încrezător că gura mea o să descopere
singură ce s-ar fi cuvenit să spun.
— O? a spus Pippa, privind locul exploziei din spatele meu ca să găsească un
indiciu legat de direcția în care se îndrepta discuția.
— Da, e o chestie pe care eu...
Pe coridor a început să sune un telefon. Ochii i s-au întors spre el.
— Chestia e că, am continuat, dar la fel a făcut și telefonul ei.
— O să se oprească într-o secundă, a spus ea.
S-a oprit, dar în momentul în care am inspirat, a început din nou.
— Nu uita ce voiai să spui!
Am inspirat și expirat profund și mi-am rotit încheieturile ca un olimpic care
lupta pentru medalia de aur.
— Mai bine răspund, a spus Pippa din hol. Număr necunoscut, dar a sunat
deja de trei ori.
 — Sigur, fă-o.
Am auzit-o inspirând și expirând, pregătindu-se așa cum făcusem și eu. În
timp ce vorbea, am răscolit un sertar plin cu baterii folosite și garanții expirate
de mult, căutând un meniu chinezesc pentru comenzi la domiciliu.
— O, Doamne! a strigat Pippa.
— Ce e?
A intrat și arăta de parcă tocmai văzuse o fantomă.
— Vești bune? am întrebat.
— O, Doamne! a repetat.
Apoi a început să plângă.
— Vești proaste?
— Am primit unul, a reușit să spună. Am primit un job.
— Fantastic, Pip! am spus. Hai să deschidem șampania să sărbătorim, cu
toate că s-ar putea să fie încă puțin caldă. Am spus că am cumpărat șampanie?
Urma să fie o surpriză.
Dar Pippa nu mă asculta. Scria mesaje cuiva – tuturor – de două ori mai
repede decât viteza sunetului.
— Ce job, apropo? am întrebat în timp ce desfăceam dopul și turnam
șampanie Asti.
Pippa a luat unul din pahare și s-a uitat la mine cu pupilele dilatate și
strălucitoare, de parcă era posedată de un demon al fericirii.
— Mă duc pe Broadway, baby.
19 Marcă de magazine universale de înaltă calitate care operează în toată Marea Britanie.
20 „Cu portocale“, în lb. franceză, în original.
21 Denumirea comercială a unei paste groase și sărate de extract de carne similar cu un extract de
drojdie.
 FEBRUARIE 2009
Pippa
Bărbatul îmbrăcat în costum de pânză, aflat de partea cealaltă a coridorului,
se uită cu gura căscată la ea ca un bețivan, pe când se îndreaptă agale spre locul
meu. Nu poate să-și creadă ochilor.
Dolores („Întotdeauna aici pentru a-ți fi de folos“) îmi aruncă un zâmbet
uluitor de alb, ce îți dă dureri de cap. Un zâmbet care amintește de luminile
orbitoare și de înălțimile amețitoare ale Americii.
— Cu ce vă servesc, doamnă?
Analizez gama de produse.
— Îm, un Kit Kat, vă rog. Și un pahar mic de vin alb.
— Sigur.
Pe când se apleacă spre căruciorul ei plin, un miros grețos de spray de păr și
de parfum dulce explodează în aer. Se ghemuiește, căutând prin al doilea sertar.
Fusta ei foarte strâmtă nu lasă loc imaginației, îi cuprinde fesele lucrate și îi
dezvăluie abdomenul cu un efect spectaculos. Omului Costum de Pânză
practic îi curg balele, iar ochii parcă îi ies din orbite. Îmi imaginez cozile de
călători fideli care au invitat-o la întâlniri de-a lungul anilor. Ea clar face parte
din liga fanteziilor. Mama epuizată, cu gemeni, de pe locul de la fereastră, se
uită la propria burtă rotundă și moale și își trage cardiganul bej în jurul ei cu o
resemnare spăsită. În cele din urmă, Dolores se ridică, așezând produsele pe
măsuța mea rabatabilă. Cu accent sudist mă informează:
— Nouă lire, optzeci și cinci, vă rog. Sau preferați să plătiți în dolari?
Ce e cu aeroporturile și zborurile de te fac să te gândești că e rezonabil să
cheltuiești o bancnotă de zece pe un biscuit mic învelit în ciocolată și un suc de
struguri fermentat pe care îl consumi ­într-un minut?
— Lire, vă rog.

Î
 Îi înmânez cardul foarte uzat cu ceea ce sper că e o mișcare nonșalantă și
privesc cum degetele cu manichiură franțuzească lovesc POS-ul asemenea
grindinei care izbește o fereastră. „Te rog să funcționezi, cardul meu, te rog să
funcționezi, cardule, te rog să funcționezi, cardule.“ Trec câteva secunde.
Aparatul rumegă ­cifrele, gândindu-se ce decizie să ia. E doar imaginația mea
sau toată lumea se uită la mine, judecându-mă? Fondul de ten perfect întins al
lui Dolores, genele acelea false aplicate cu meticulozitate și care flutură,
sprâncenele conturate intens cu creionul și acele buze roz ca vata de zahăr
formează o mască de răbdare. Simt un impuls copleșitor de a-i spune că s-ar
potrivi la Madame Tussauds, dar îmi dau seama că asta n-ar însemna nimic
pentru ea, așa că îmi mușc limba.
Lângă mine, obezul bancher Tony („Întotdeauna rezerv un loc în plus în
autobuz – bagaj corporal suplimentar“) – care după patru pahare de gin tonic și
trei pastile de Advil la decolare a adormit rapid pe umărul meu, iar capul parcă
i-ar fi o minge de bowling, bălăngănindu-i-se fără rușine și cu un șuvoi de
salivă ce-mi alunecă pe cardigan ca urma unui melc – se trezește brusc.
Probabil are un al șaselea simț care îl atenționează când are mâncare în
preajmă, pentru că stă drept acum, cu ochii luminoși, alerți ca ai unei suricate.
În cele din urmă, după ceea ce par a fi ore, aparatului i se face milă de mine și
bipăie aprobator. Tranzacție finalizată. Și Dolores clipește și se trezește la viață,
înmânându-mi cardul ponosit cu un „Să aveți o zi bună“ și o altă sclipire a
dinților ei albi.
Pe când Tony își rostește comanda care golește căruciorul, eu mă întorc spre
Kit Kat-ul meu. Măi, măi, salut, prieten vechi. Înlătur acea bucățică de ambalaj
roșie, familiară datorită prânzurilor la pachet din copilărie, și-mi trec unghia
peste porțiunea subțire dintre bucăți. Rup una și ciugulesc ciocolata de pe
napolitană, un obicei care întotdeauna o enervează pe mama. Mă cuprinde o
stare ciudată de liniște când simt gustul distinctiv de acasă și derulez lista cu
filmele disponibile în avion. Thriller? Prea stresant. Limbă străină? Prea multă
concentrare. Comedii? Le-am văzut pe toate. Acțiune? Prea multe avioane care
se prăbușesc. Povești de dragoste tragice? Prea multă profunzime. Clasice?
Hmm, posibil. Mă holbez la posterele celebre, New Yorkul în toată gloria lui –
Taxi Driver, Manhattan, Mic-dejun la Tiffany – și, dintr-odată, fără urmă de
avertizare, sunt din nou acolo, frânturi din ultimele zece luni se ivesc ca într-un
caleidoscop.
 Merg cu bicicleta prin East Village. Hoinăresc prin piețele de vechituri de pe
Williamsburg. Miros covrigii proaspeți dintr-un colț al Times Square. M-am
întors pentru a șasea vizită solo la MoMA. Devorez o grămadă de pancakes
pufoase cu afine de parcă n-am mâncat nimic de o săptămână. Observ fumul
de la rețelele de trafic curbându-se în sus. Privesc cu răsuflarea tăiată pe
televizorul uzat dintr-un restaurant cum noul președinte foarte chipeș se
adresează națiunii. Dacă aș fi fost un burete, New York City ar fi fost cada mea
prea plină.
N-am mai călătorit niciodată singură – păi, asta dacă nu se pune și
weekendul ciudat la bunica Delma din Dorset (știu, nu se pune). Toată viața
mea, New Yorkul a fost locul în care mergeau alți oameni. Orașul în care
locuiau alți oameni. Oameni cool, metropolitani, la modă, de succes, excesivi,
îngăduitori, fabuloși. Și acum oameni ca mine. Dacă asta înseamnă ceva.
Era o seară plăcută de marți când am primit apelul. Steve insistase să-mi
gătească cina acasă la el, ceea ce era foarte drăguț. Și foarte binevenit, ca să fiu
sinceră. Supraviețuiam cu tăieței și cereale Shreddies, pentru că soldul meu
bancar nu era prea mare, așa că oferta unei mese gătite în casă era prea bună
pentru a fi refuzată. Ignorasem tachinările imature ale Taniei și ale lui Gus –
„Te iubește! Vrea să se căsătorească cu tine! O să faci bebeluși cu Stevie!“ Totul
trebuia să fie mereu despre sex. De ce nu puteau să înțeleagă că eram doar
prieteni? Prieteni foarte, foarte buni. Da, ne petreceam mult timp împreună și,
da, e posibil să fi existat acel moment la petrecerea Taniei când s-ar fi putut
întâmpla ceva, dar eram beată și nu s-a întâmplat și acum totul era pur și
simplu platonic. Și amândoi eram foarte mulțumiți de asta.
Am ignorat apelul de câteva ori înainte să răspund în cele din urmă. Uram să
răspund la numere necunoscute, dar acel apelant părea ciudat de insistent.
— Alo, Pippa Lyons la telefon.
(Gus întotdeauna mă mustra pentru felul în care răspundeam la telefon. „Ei
te-au sunat, Pip! Știu pe cine sună!“)
Vocea unui bărbat. Suavă. Încrezătoare.
— Bună, Pippa, sunt Simon.
„Simon. Simon. Cine dracu’ e Simon?“
O liniște s-a așternut pe când îmi răsfoiam agenda mintală. Nu cunoșteam
niciun Simon.
— Agentul tău?
 „Rahat. Acel Simon.“
— Simon! Ce bucurie! Hei! Ce mai faci? Mă bucur să te aud.
Simon era mahărul agenției mele. De aici și faptul că nu vorbisem niciodată
cu el. Am avut de-a face cu asistentul asistentului. În cel mai fericit caz. Simon
era păstrat pentru barosani. Pentru cei care făceau bani. Pentru cei care
primeau cadouri gratis. De ce mă suna? Am înghițit în sec, pe când mă
cuprindea panica.
— Simon. Bună! M-ai surprins. Am fost la dentist.
„Nu, Pippa. Igiena ta orală nu e importantă pentru el.“
— Pe strada principală. Dentistul local.
„Pippa, pentru numele lui Dumnezeu! OPREȘTE-TE.“
— Și m-a tratat igienistul. Se pare că am un nivel foarte ridicat de tartru.
O pauză.
— Grozav, păi, o să fiu scurt, Pippa.
„MULȚUMESC pentru asta, Simon.“
— Voiam să te anunț că a apărut o ofertă. În ultima clipă. E pe Broadway.
Un transfer pentru Ce înseamnă să fii onest. Au nevoie de o dublură cât mai
repede. E o producție americană și se pare că e de lucru și la unele accente. Așa
că ești un fel de 1+1 gratis, dacă vrei.
Un pufnet; în mod clar, era foarte încântat de analogia asta.
— Plătești pentru o dublură, primești un antrenor de accent gratis. Misiunea
îndeplinită! Plecarea e marți seara. Banii nu sunt grozavi. Zborul la clasa
economică și cazarea modestă sunt incluse. Anunță-mă până la sfârșitul zilei,
bine? Salutări.
Și, cu asta, a închis.
Am ținut telefonul departe de ureche și m-am prăbușit pe podea, fără aer.
A spus ceea ce credeam eu că a spus? Eu. Pippa Lyons. Un job. O piesă. O
piesă adevărată. O piesă plătită. Cu actori care muncesc cu adevărat! O, de-aș
putea să-i spun celei care eram acum opt ani că fiecare rugăciune, fiecare geană
strecurată în sân, fiecare bănuț aruncat, fiecare felie de tort tăiată cu ochii
închiși, dorindu-mi ca visul să-mi devină realitate, aveau să ducă la asta într-o
zi. Sigur, existau toate șansele să-mi petrec următoarele opt luni în cabina mea
rezolvând integrame complicate pe care nu le-aș termina ­niciodată, învățând
replici pe care nu le-aș rosti niciodată și ­acceptând să fiu strigată babes de
întreaga echipă, pentru că nimeni nu-și bate capul să învețe numele dublurilor,
dar nimic din toate astea nu m-a afectat. Plecam la New York și abia așteptam
să-i spun lui Steve!
După trei zile, bagaje și chestii administrative foarte stresante, mă aflam la
coadă în zona de sosiri de la JFK, cu pașaportul în mână și o ștampilă deasupra
vizei mele. Asta era. Eram pe cale să-mi trăiesc visul.
Prima dimineață de repetiții a trecut într-un vârtej de funduri fâțâindu-se de
colo până colo, înghițituri din recipiente NutriBullet, prezentări exagerate,
jocuri de încredere și pupici în aer. Eram un intrus – acel oaspete care a spart o
petrecere exclusivistă la care toată lumea, cu excepția sa, consumase o pilulă de
Ecstasy care își făcea efectul exact în același moment pentru toți. Acum, se știe
că sunt o persoană foarte tactilă, dar cantitatea de pupături, atingeri, strângeri
de mână, lovituri pe spate și mângâieri pe genunchi care continuau la nesfârșit
m-a îngrozit chiar și pe mine.
Pe când căutam un loc liber în studioul luminat intens, am auzit un
„Salutare!“ și o brunetă uimitoare, cu o tunsoare bob-ascuțit și o rochie neagră
din mătase cu decolteu, a venit spre mine.
— Sunt Sandy și joc rolul lui Gwendolyn.
A întins mâna spre mine, iar eu i-am strâns-o recunoscătoare. Rahat. Palma
mea era transpirată. Ne-am prefăcut amândouă că nu am observat.
— O, salutare! („salutare?“) Sunt Pippa, din Londra, și o dublez pe Cecily.
Am simțit că încheietura i-a devenit moale pe când și-a retras încet mâna și
și-a șters-o pe furiș de coapsa ei mătăsoasă.
— Ce drăguț.
Ochii ei căprui au început să scruteze încăperea frenetic, ca un animal
încolțit. Putea la fel de bine să afișeze un panou pe care scria „Atenție! Atenție!
Alertă de dublură! Tulpina mortală a răcelii unui actor de care nimeni nu-și
dorește să se îmbolnăvească!“ Brusc, a observat un „prieten vechi“ peste umărul
meu stâng și a dispărut cu un „Mă bucur că te-am cunoscut“.
M-am îndreptat spre colțul meu, prefăcându-mă că verific ceva extrem de
important în traista mea. Traistă! Doamne, Dumnezeule! Ce-a fost în mintea
mea? Nimeni nu are o traistă aici! „Nu suntem în 1985, Pippa! Nu ești unul
dintre Tâlhari22!“ Hainele mele nu erau potrivite. Nimeni nu era în blugi.
Chiar și părul meu părea ceva de care să te jenezi. Știam că nu trebuia să-mi
tund bretonul. Și în afară de dosarul stupid pentru scenarii pe care tata mi l-a
cumpărat, cu inițialele mele pe el, ar mai fi putut ceva să evidențieze faptul că
mă străduiam din greu? Adică, a fost foarte drăguț din partea lui, dar nimeni
sub șaizeci de ani nu folosește un dosar pentru scenarii.
Mi-am răsfoit agenda, prefăcându-mă că citesc notițe revelatoare legate de
personaj de pe pagini (goale, în mod evident). „Înghite-mă, podea, fă-mă să
dispar.“ Mi-am atins călcâiele pe furiș de trei ori – nu știi niciodată –, dar
nimic. Încă mă aflam în studioul fără ferestre de pe Lafayette Street, luminat ca
pentru a interoga teroriști, cu un grup de actori care se cunoșteau și care erau
conștienți de calificarea mea frauduloasă. N-o să mă integrez niciodată. Trebuia
să mă întorc în Londra, la ceaiul PG Tips, la părinți, la brânza cheddar
maturară și la marmeladă. Ăla era locul de care aparțineam. Pe cine încercam să
păcălesc? Asta era o greșeală mare, uriașă, gigantică, distrugătoare de suflet...
Trecem repede peste nouăzeci și trei de ore și sunt într-un bar clandestin,
exclusivist din Lower East Side, înconjurată de unii dintre oamenii mei preferați
din întreaga lume! Ăsta e cel mai bun job pe care l-am avut vreodată. Ăsta e cel
mai bun job pe care o să-l am vreodată! E pur și simplu cel mai bun job și
punct! Și oamenii ăștia sunt cele mai iubitoare, amuzante și pure suflete pe care
le-am întâlnit vreodată.
Cum am supraviețuit înainte să-i cunosc? Probabil fusesem doar o mică parte
din femeia care eram acum. Fiecare dintre ei mă umplea de putere, curaj și
încredere. Eram frumoasă datorită lor. Magica Anita, sociabilul Jack,
exuberanta Scarlett. Da, eram la a patra Margarita, dar nu avea nimic de-a face
cu asta. Actorii aceia mă completau. Stăteam pe masă reconstituind o scenă
mortală dintr-un serial londonez de care nu auziseră niciodată și primind
aplauze răsunătoare. Adio, Pippa cea timidă din prima zi! Cine era străina
sperioasă și sfioasă? Bună, Pipsy cea amuzantă, o, tu, britanică plină de curaj cu
„o voce adorabilă! Pune-o să spună Crunchy Nut Cornflakes!“ Când a patra
margarita și-a făcut efectul și credeam că lumea aceea euforică nu putea deveni
mai amețitoare, Kurt Sparks Jr s-a așezat lângă mine și și-a strecurat brațul în
jurul taliei mele.
Ce mama...
Kurtis Sparks. Douăzeci și șapte de ani. Dinți albi și drepți. Respirație mai
dulce decât caprifoiul. Amuzant, fermecător și frapant de chipeș. Bărbatul în
jurul căruia ne învârteam cu toții. Era o celebritate, doar ce terminase un serial
lung cu vampiri, pentru adolescenți, în care a supt gâturile unor fete
nedoritoare (doritoare) și palide (slabe și frumoase). În mod surprinzător, nici
șapca de firmă trasă peste ochi și nici ochelarii exagerat de scumpi pe care îi
purta zi și noapte nu i-au ascuns identitatea mult lăudată.
Era recunoscut pretutindeni. În cafenele, parcuri, pe trotuare. Atât de fete ce
chicoteau, se fâțâiau și mișcau din șolduri, cât și de femei robuste, cu sâni mari,
la menopauză. O simplă mișcare din părul său ca nisipul și doamnele (și 90%
dintre domni) se topeau. Mergea printre noi ca Moise, despărțind valurile din
camera de repetiții. Era, pur și simplu, un zeu printre oameni. Și acum, chiar
acum, chiar în milisecunda asta, acest Adonis își odihnea mâna extrem de
hidratată pe curba mijlocului meu. La naiba. Suge-ți burta, Pippa. Îndreaptă-ți
spatele. Poartă-te ca și cum ești preocupată de ceva. Bărbaților le place asta, nu?
Eliberează-ți feromonii. Chiar se poate face asta? Nu te fâțâi. Nu te băși. Nu
râgâi. Nu face nimic ce l-ar putea speria.
Am devenit David Attenborough, observând un leopard rar în safari: „Pe
când se lasă seara, haita devine jucăușă, dar liderul Kurt este concentrat. A
observat ceva. Un potențial partener? Sau o pradă nebănuitoare pentru a-și
potoli foamea vorace? Privește doar cum nobilul animal se pregătește în
întuneric. Un rege printre tufișuri, mișcarea sa este deopotrivă neobservată și
anunțată. Așa cum am văzut, Kurt are un temperament schimbător. Uneori, se
bucură de lumina soarelui, încrezător, neînfricat. Alteori, se ascunde în umbre,
făcându-și toaleta, pregătindu-se pentru luptă. O mișcare greșită și totul poate
fi...“
Adică, pe bune. Cu siguranță mâna spunea posesie? Mâna aia spunea, clar și
răspicat, „ea e a mea“. Și așa era. După patru zile, am căzut pradă SAP – sau, în
termeni obișnuiți, Sindromului Actorului Principal. (Dumnezeule, la ce mă
gândeam? O, așa e... nu gândeam.) Kurt Sparks Jr și Pippa Lyons au devenit un
cuplu. Cel mai drăguț cuplu din distribuție. Erau aclamați, urmăriți și
ovaționați. Dă-te mai încolo, Brangelina! Există un nou cuplu puternic în oraș.
Faceți loc pentru Pipurt! (Nu avea să se lase cu un inel, garantat.) Dublura asta
a devenit cea mai studiată creatură din încăpere.
— I-ai cunoscut pe Pipsy și pe Kurt? O, Doamne! Sunt atât de drăguți!
Săptămânile au trecut. Spectacolul a crescut, cu anunțuri amestecate. Bine,
hai să spunem șocante, dar cui îi pasă? Abia m-am gândit la piesă. Asta nu mai
era despre job. Era despre Kurt. Eu și Kurt. Kurt și cu mine. Ce vor crede
părinții mei? Ce vor crede prietenii mei? Adică, e criminal de chipeș.
Demențial. Și mă vrea pe mine? Eu sunt spanielul lui. Trebuie să n-o dau în
bară. Bineînțeles că vreau să-ți duc la poștă pozele cu autograf, Kurt. Și de ce m-
ar deranja să fiu spatele pe care le semnezi? O, da! Dă-mi voie să te ajut cu
replicile. Nu contează că ale mele sunt puțin nesigure. Ți-ai pierdut sticla cu
apă? Ia-o pe a mea! Tu ești actorul principal! Tu ai nevoie de ea. Să te ajut cu
accentul? Bineînțeles. Orice îți dorești. Zi, noapte, sub clar de lună. Timpul
meu e timpul tău. I-am masat umerii și egoul.
Dar pe măsură ce lunile treceau, ca un copil răsfățat plictisit de jucăria nouă,
am văzut cum noutatea mea s-a diminuat. Nu se mai afișa cu mine la petreceri;
nici măcar nu mai vorbea cu mine la petreceri. Sărutul nostru de cuplu
proaspăt, din culise, noapte de noapte, s-a transformat într-un pupic
săptămânal pe obraz și apoi a dispărut cu totul. Glumele mele au devenit mai
puțin amuzante. Accentul meu, mai puțin drăguț. A început chiar să facă
grimase la auzul pronunției mele, ca și cum cuvintele mele îi dădeau dureri de
dinți. A încetat să îmi mai ureze „sănătate“ când strănutam și să mă țină de
mână când traversam strada. Și cu cât insistam mai mult, cu atât el rezista mai
mult, până când, în cele din urmă, în timpul repetiției cu toată distribuția din
fiecare seară, s-a întors spre mine și a anunțat că „Trebuie să-l redescopăr pe
Kurt“. Aparent, Kurt se „pierduse“ și prestația sa ca Algernon avusese de suferit
pentru că întotdeauna „oferea prea mult“. Era momentul să stea cu el însuși și
să „se concentreze asupra lui“. M-a sărutat în aer pe obraz, și-a tras șapca în jos
și a dispărut țanțoș în culise.
Mi s-a tăiat respirația. Șocată, m-am uitat la ceilalți pentru lămuriri. Chiar se
întâmplase asta? Chiar fusesem părăsită fără să mi se arunce o singură privire?
Expresiile viclene ale colegilor mei sugerau că da, exact asta se întâmplase. Și
iată-l! Sfârșitul relației dintre Dublura Pippa și Vedeta de film Kurt. Orice
fantezii în care deveneam doamna Kurt Sparks Jr și dădeam naștere unor ­
mini-narcisiști ce purtau șepci de baseball s-au dizolvat ca niște aspirine
efervescente. Și asta nu era tot. În mod evident, forțele universului nu
considerau că să fiu părăsită în halul ăla era ceva suficient de brutal. Așa se face
că, în dimineața următoare, piesa a fost anulată. Fix așa! Fără explicații... Fără
un număr de spectatori în scădere... Fără perioade de acomodare... Azi fusese
sigură, dar peste-o zi – dispăruse. Regizorul nostru, Morag, a anunțat că acelea
urmau să fie ultimele noastre trei spectacole. (Spectacolul trebuia să se mai
joace încă trei luni.) Nimeni nu mă avertizase că un singur anunț rău putea să
doboare un spectacol pe Broadway. Dar așa se întâmplă în America.
 Presupun că am adormit, pentru că mă trezește anunțul pilotului care spune
că ne apropiem de o zonă cu turbulențe și că semnalul pentru cuplarea
centurilor a fost activat și o să rămână așa o perioadă. Bâjbâi după centură
pentru că este prinsă între pătura mea subțire și nasturele blugilor. Turbulențele
nu mă îngrijorează niciodată. Dimpotrivă, simt un fel de încântare – poate din
cauza dependenței mele din copilărie față de mașinăriile din parcurile de
distracții, acel val de adrenalină când caruselul cobora spre nimic. Bag mâna
sub scaun și scot masca de somn din ghiozdan. Trag elasticul peste cap și îmi
ajustez perna. Exact când întunericul mă face să adorm...
Poc! Un sunet cum nu mi-a mai fost dat să aud. Căruciorul cu mâncare și
băuturi zboară de pe podea de parcă e posedat și se lovește de tavanul
avionului. Centura mea e strânsă în dreptul pelvisului și mă clatin în scaun.
Zici că mă trage ceva din propria piele. Luminile din cabină se sting. Șocul face
loc țipetelor îngrozite când pasagerii își dau seama că se întâmplă ceva cu
adevărat groaznic. Echipajul care până acum era impasibil a devenit palid și se
agață de marginile scaunelor noastre, în încercarea de a rămâne în picioare.
Totul se întâmplă foarte repede și în același timp îngrozitor de încet. Zici că
privesc scena prin ochii altei persoane.
Ne prăbușim.
Apoi se aude o voce. O voce calmă care pare că sparge zgomotul. O voce care
îmi pătrunde direct în suflet. Nu e Dumnezeu. Nu e pilotul. E Tony,
bancherul. Băuturile lui cu gin și tonic, bălțile curgătoare de salivă, excesul lui,
toate dispar când se întoarce spre mine. Fața lui cu gropițe în obraji, atât de
grăsuță și de glumeață, a devenit brusc demnă și curajoasă. Ne privim fix.
— Uită-te la mine. Sunt aici cu tine. Fixează-mă cu privirea.
Și, pentru o clipă, fac așa cum mi se spune. Are un pistrui lângă ochiul stâng
care seamănă cu o mică hartă a Italiei. Ridurile „laba gâștei“ i se învecinează cu
pliurile obrajilor. Dar apoi le aud. Țipetele tinerei mame din cealaltă parte a
culoarului pe când își strânge la piept gemenii. Primitive. Chinuitoare. Urletele
maternității care sfidează moartea.
Mă întorc și văd tăvi, tacâmuri, chifle și pahare de cafea din plastic
suspendate în aer. Din față, se aude zgomotul de vase sparte din cristal și
porțelan. Clasa întâi nu e protejată în fața dezastrului. Indiferent de ce parte a
cortinei roșii te afli în acest zbor, indiferent care e clasa ta, soldul din bancă,
credința sau culoarea pielii, toți suntem în aceeași poziție acum. Toți ne
confruntăm cu sfârșitul lumii noastre. Părinții își strâng odraslele la piept. Soții
și soțiile se îmbrățișează pentru ultima dată. Doi domni în vârstă își lipesc
frunțile, încununând o viață plină de iubire. O tânără se închină în timp ce se
roagă. Degetele dolofane ale lui Tony se unesc cu ale mele și simt cum mă
strânge tare de mână.
— Gândește-te la o persoană pe care o iubești! Fă-o! Nu mai contează
altceva. Gândește-te la persoana aia și păstreaz-o în inima ta.
Fac așa cum mi se spune. Închid ochii.
Și uite așa, pur și simplu, când existența mea e pe cale să dispară, iată-te. Tu
și eu, Steve. Unul lângă altul pe marginea râului. Mâinile și picioarele ni se
ating ca și cum am fi un lanț de hârtie uman. Deasupra noastră, o constelație
de stele și visuri. Sub noi, un sol bogat, făcut din carnea și oasele tinerilor iubiți
dinaintea noastră. Și devine clar ca lumina zilei că, dacă o să mai văd zorii unei
zilei și dacă o să mai respir un alt răsărit, trebuie să fie cu tine lângă mine. Dacă
o să mai am ocazia să sărut alte buze sau să mă trezesc în alte brațe, trebuie să
fie ale tale. Nimic altceva nu contează câtă vreme tu ești lângă mine și mă ții de
mână pentru totdeauna.
Nu știu cât de mult ne-am prăbușit sau de ce avionul s-a îndreptat în cele din
urmă. Poate au trecut minute, poate doar ­câteva secunde. Ai fi zis că au fost
zile. Tot ce știu e că, după exact treizeci și șapte de minute, aterizam pe
aeroportul Heathrow cu o petrecere la bord așa cum n-am mai văzut și nu voi
mai vedea niciodată.
Nu există cuvinte pe care să i le poți spune cuiva care te-a ținut de mână în
cel mai terifiant moment din viața ta. Așa că eu și Tony ne despărțim în liniște,
străini încă o dată în marea de pasageri care îl înghite. Dar n-o să-l uit
niciodată. Îmi trag cele două valize de pe banda rulantă, confisc un cărucior
uriaș, greoi de la un turist distras și împing turnul precar de bagaje spre coada
de taxiuri din față. Scuzați-mă, oameni buni de la Heathrow, mă grăbesc! N-
am timp de pierdut! Ăsta e începutul a ce mi-a mai rămas de trăit. Cozile sunt
pentru cei care nu trebuie să se arunce în brațele persoanei cu care își vor
petrece viitorul.
Îmi amintesc adresa lui Steve de parcă am folosit-o ieri. Pot să văd locul
foarte clar în minte. Acea ușă albastră deteriorată care avea mare nevoie de o
vopsea nouă. Veranda crăpată, cu mușchi răsărit prin colțuri. Tomberoanele
mult prea pline cu ambalajele de mâncare slinoase ale altor persoane. O, cât de
frumos sună. Ca notele muzicale. Poate raiul ăsta perfect urmează să fie noua
mea locuință. Nu m-am simțit niciodată atât de calmă, atât de hotărâtă, atât de
sigură de ceva în viața mea. Chiar și vântul pare că mă împinge în direcția
bună. Un taxi oprește și reușim să așezăm ­într-un fel bagajele mele în portbagaj
și pe bancheta din spate.
— Apartamentul 1, Kilburn High Road nr. 116. Cât puteți de repede.
Simt că joc în propria comedie romantică. Ar trebui să spun „Kilburn! Și
grăbește-te!“ Ăsta e momentul despre care o să le povestesc copiilor noștri.
Momentul în care mami și-a dat seama că tati era prințul ei.
Ne croim drum prin oraș și simt că văd totul din nou pentru prima dată.
Alei, vitrine, clădiri impresionante, autobuze roșii – Londra se deschide în fața
mea ca o carte. Îmi strivesc nasul de fereastra rece.
„Așteaptă-mă. Vin, Steven Gallagher. Vin.“
În sfârșit oprim în fața unui magazin turcesc. Și iată. Chiar lângă.
Apartamentul lui. Deci așa se simte să te întorci acasă. Îi dau bacșiș șoferului
când mă ajută să dau jos bagajele. Inima îmi bate tare. Steve o să mă vadă și o
să știe exact de ce sunt aici. O să-și desfacă brațele și eu o să mă cuibăresc acolo
ore întregi. Niciunul din noi n-o să fie nevoit să spună ceva. O să știm pur și
simplu. Merg încet spre ușă și îmi las degetul să zăbovească pe sonerie.
Numărul unu. Cât de potrivit. Pe când apăs, simt că cer accesul spre restul
vieții mele.
Un moment și apoi zgomot de pași. Sunt prea entuziasmată ca să respir. Ușa
se deschide și în ea...
...Stă o brunetă înaltă și slabă, în haine de sport Sweaty Betty și cu un
machiaj perfect.
Mi se usucă gura. Mă simt de parcă mi-a tras cineva un pumn. E adresa
greșită? Unde e el? Și cine e...
O, Doamne. Nu. Nu.
După asta, totul se petrece în reluare. Verific degetul fetei să vad dacă are inel
de logodnă. Nu are. Slavă Domnului. Dar arunc o privire dincolo de ea pe
coridor și pot să văd câteva poze cu Steve îmbrățișând-o pe această femeie. Mi
se ridică sângele la cap.
Sweaty Betty zâmbește. La dracu’. Pe cât de frumoasă, pe atât de simpatică.
Nu așa arată drumul spre destin în filme.
— Bună.
— Ăăă, Steve Gallagher e acasă?
 De ce dracu’ mă folosesc de numele lui de familie?
— Îmi pare rău, e încă la muncă. Cine să-i spun că l-a căutat?
— O, ăăă...
„Gândește, Pippa. Gândește.“
— Agentul imobiliar. Evaluarea proprietății?
— O, noi suntem doar chiriași.
Noi. Ea e noi al lui.
Am ajuns prea târziu. Pământul începe să se învârtă cu mine. Mă chinui să
rămân în picioare. Ea întinde mâna și îmi atinge brațul.
— Ești bine? Pari un pic palidă.
Mâna ei. Brațul meu. Casa lui Steve. Înghit în sec.
— Nu. E OK. Sunt bine. Nu-ți face griji, o să-l sun altă dată. Mulțumesc
oricum. Nu era nimic.
Nu era nimic.
Nu e nimic.
Eu sunt nimic.
Mă împleticesc înapoi în stradă și simt că-mi ia foc fața. Simt că am fost
scoasă dintr-o clădire în flăcări, iar inima și sufletul meu încă ard.
Mă gândesc la fata frumoasă care stătea în pragul ușii. Mă gândesc la pielea ei
impecabilă și la talia subțire. Mă gândesc la casa ei, casa lor, și-mi dau seama că
nu sunt menită să fiu protagonista. Ea e fata care a prins rolul principal. Cea
care o să apară pe prima pagină a ziarelor, care o să fie subiectul cronicilor de
teatru, care o să sărute actorul principal. Se pare că din nou sunt menită să fiu
dublura. Cea care privește tăcută din culise, pregătită și gata să intervină, dar
care nu ajunge niciodată pe scenă.
22 Tâlharii (The Goonies), film american de comedie și aventură din 1985, produs și regizat de Richard
Donner după un scenariu de Chris Columbus. Filmul este inspirat de o povestire semnată de Steven
Spielberg.
 2 MARTIE 2019

03:39
— Diana. Sunt eu, din nou. Am vrut doar să te sun și să te țin la curent. Nu
că sunt prea multe de, ăăă...
Steve își drege glasul și bea o gură de apă. E călduță și are un gust metalic. Îi
trece prin minte imaginea ciudată și nepoftită a unor țevi vechi și ruginite ce
aduc apă în spital și pune cana jos.
— Starea ei de sănătate e pe cât de bună se poate într-o asemenea situație. Se
pare că nu pot să-mi spună prea multe în momentul ăsta, dar e îngrijită
excepțional. Sunt lângă ea acum. Și cred că mă aude.
Ezită o clipă. Să o spună cu voce tare nu face altceva decât să-l determine să
se concentreze și mai mult asupra realității. Chiar crede asta? Inspiră adânc ca
să-și domolească tremurul din voce.
— Așadar... Ai numărul meu, nu? Ăsta e mobilul. Ar trebui să-l ai în telefon.
Nu pot să cred că n-am numărul tău fix după toți anii ăștia. O nebunie, serios.
Oricum. Îmi pare foarte rău, dormi acum și o să te trezești cu toate mesajele
astea și... îmi pare rău. Sună-mă, bine? Păi...
„Păi, ce?“
Păi... sunt îngrozit?
Păi... ajută-mă?
Păi... nu mă lăsa aici singur?
Păi... dacă i se întâmplă ceva fiicei tale, viața mea și viața ta s-au terminat?
Oricare dintre variantele de mai sus ar fi pertinentă.
Lasă propoziția neterminată, închide ochii strâns, apăsând telefonul de
ureche. Nu vrea să închidă, îngrozit să întrerupă conexiunea fragilă cu cineva
atât de familiar, cineva atât de asemănător cu... Pippa. Femeia aceea care, în
ciuda faptului că are o abilitate inegalabilă de a-l enerva, e singura legătură care
i-a mai rămas cu Pippa vie, cu Pippa care respiră, cea care momentan a părăsit
clădirea. Trebuie să o vadă pe Diana, să-i audă vocea, să o privească agitându-se
în cameră de parcă a întârziat la o programare vitală. Trebuie să fie aproape de
genele soției sale, de cea care a născut-o pe Pippa și i-a dăruit prima ei răsuflare.
Poate ea o să poată s-o aducă înapoi la el.
— Păi, ai grijă de tine, Diana. Vorbim curând.
Și apoi...
— Te iubesc.
Telefonul îi cade în poală. Urmează capul, dar îl prinde în mâini, unde se
odihnește până când palmele îi devin alunecoase de la lacrimi.
„Biata Diana. Cât de mult o s-o afecteze asta?“
Cadre cu soacra lui. Momentul când vede apelurile ratate de la el, momentul
când aude mesajele, momentul când se confruntă cu imaginea corpului
suferind al singurului său copil. Își pierde răsuflarea din cauza vinovăției și a
rușinii.
El a dezamăgit-o.
Un val de epuizare îl lovește în plin, de parcă alergase pe munte. Membrele îi
sunt ca plumbul, iar greutatea lui de trei ori mai mare zace pe pieptul său ca un
totem. Ceasul ticăie neobosit, indiferent în fața insistenței sale crude.
Încă nu poate să-și sune propriii părinți. Știe că sunetul vocii mamei sale o să
fie prea mult. Un singur cuvânt alinător sau alarmat sau de sprijin i-ar aduce
prăbușirea, iar delicata sa armură s-ar prăbuși, alunecând în jurul lui ca
frunzele de toamnă.
Nu. Bunătatea nu e prietenul lui acum. Bunătatea, așa cum se spune, l-ar
putea omorî.
Nu familia lui atunci, dar cineva. Cineva care l-ar asculta. Cineva care i-ar
răspunde la o oră atât de târzie. Așa că o sună pe singura persoană din viața lui
care s-ar putea să fie încă trează, în timp ce o noapte târzie de vineri se
transformă într-o dimineață devreme de sâmbătă.
— Guten morgen, răspunde Oscar peste un zgomot înfundat de muzică
electronică.
Steve e surprins să audă vocea prietenului său. Probabil se joacă pe calculator
sau cu pachetul de cărți, se gândește, binedispus de normalitatea fermecătoare
și copilărească a acestui lucru, cu toate că nu poate rosti un răspuns potrivit.
— Ce faci treaz la ora asta, omule?
Oscar așteaptă, dar Steve nu vorbește. A pus pauză la jocul pe PlayStation, iar
televizorul e pe mute. E liniște și se aude doar răsuflarea grea a lui Steve.
 — M-ai sunat din greșeală, Stevie? Sper că nu urmează să te aud cum faci
dragoste cu Pippa.
— Sunt aici, răspunde cu greu Steve.
Aude cum un alt arc se rupe în interiorul canapelei ponosite a lui Oscar când
prietenul lui se ridică iute.
— Totul e bine?
— Nu. Nu, mă tem că nu.
Steve nu poate vorbi decât încet, fiecare cuvânt ajutându-l pe următorul să
iasă.
— Pippa a făcut accident cu mașina. Eu eram la muncă. Au sunat și... și
acum sunt aici. Sunt aici cu ea.
— Vin acolo acum, spune Oscar.
— Nu! Nu poți.
Gândul că o altă persoană pe care o iubește s-ar afla la volan în seara aceea îl
umple pe Steve de groază.
— Ba bineînțeles că pot.
— Dar ai băut?
— Nu, nici vorbă. Post de ianuarie.
— Dar e...
— Martie, da. Ca să compensez pentru un ianuarie plin. Și februarie.
Steve scutură din cap și începutul unui zâmbet îi luminează chipul un
moment. Un zâmbet exasperant, rezervat de obicei pentru prietenul lui cel mai
bun. Pare o situație aproape normală, cu excepția faptului că, atunci când se
uită la Pippa, ea nu-și dă ochii peste cap, prefăcându-se că nu râde de replicile
lor strigătoare la cer. Lipsa răspunsului ei șterge zâmbetul lui Steve.
— Nu vreau să conduci. Bine?
— Înțeleg, omule, spune Oscar. Deci. Cât de rău e?
— Arată rău.
— Și cum te simți?
— Nu știu, spune Steve. Groaznic. Confuz. Al naibii de speriat.
Simte cum o emoție nouă, agitație sau furie, i se acumulează sub piele. Îl
forțează să se ridice de pe scaun. Nu știe de ce, dar se simte bine să se descarce
în fața prietenului său.
— Ce contează cum mă simt eu? continuă el, cu vocea ridicată pentru prima
dată de când a ajuns la Terapie Intensivă. Eu nu contez!
Începe să se plimbe prin cameră, respirând greoi.
 — Trebuie să fii puternic pentru ea, spune ferm Oscar. Știu c-o să fii.
El ascultă cu atenție, ca un spărgător de seifuri care așteaptă să audă semnalul
că a nimerit combinația de cifre potrivită. Curând, respirația lui Steve se
domolește.
— Te iubesc, omule. Vă iubesc pe amândoi.
— Și noi te iubim, spune Steve uitându-se din nou la Pippa, al cărei trup fără
viață se vede blurat din cauza lacrimilor care îi umplu ochii.
— Sigur nu vrei să vin acolo? întreabă Oscar. Pot să vin cu placa.
— Nu, e prea departe.
— Cel mai rapid mijloc de transport. Serios, așa e. La ce spital?
— Suntem în pustiu, spune Steve. Buckinghamshire.
— Ah. E ceva de mers... Ce făceai acolo?
— Munceam.
— A, da, mi-ai spus. Stai, Pippa muncea cu tine?
— Nu.
— Atunci de ce...
— Nu știu, Oscar, spune Steve, întorcându-se la patul Pippei. Am o grămadă
de întrebări.
— Normal că ai, omule. Normal că ai. Păi, sunt aici pentru tine. Telefonul e
pe vibrații. Te ajut cu orice ai nevoie.
— De fapt, poți să-i spui Taniei?
— Sigur.
— Și lui Gus, poate...
Steve nu mai continuă. Trece prin același proces de gândire ca atunci când a
trebuit să decidă pe cine să taie de pe listă când i-a invitat pe cei mai apropiați
prieteni ai Pippei la o cabană din Cotswold cu ocazia zilei ei de naștere de
treizeci de ani. I se face rău la gândul că trebuie să-i anunțe pe toți de
accidentul ei, greața fiindu-i ușurată de amintirea chipului luminos al Pippei
surprins la vederea prietenilor ei.
— Rezistă, Stevie G, spune Oscar.
Lui Steve i se pare că-l aude suspinând ușor.
— Și spune-i doamnei tale să nu plece nicăieri. Mai avem multe de trăit.
Închid amândoi, iar Steve se așază din nou pe scaunul cald încă. Își dă voie să
simtă puțină alinare, doar puțină, datorită optimismului prietenului său. Ia
mâna fără viață și țeapănă a soției sale și, cu ochii închiși, transmite toate
vibrațiile pozitive din degetele lui spre ale ei.
 E pe punctul de a adormi, când se aude un zgomot înfundat, apoi o vibrație
puternică, apoi un scârțâit și ușile liftului se deschid și o targă huruie pe
coridorul gol. E urmat de sunetul care îți îngheață sângele în vine al unei femei
gemând de durere.
Prin geamul din sticlă al ușii, Steve observă chipul unui bărbat, nu cu mult
mai mare decât el, alergând pe lângă targă. Are ochii înnebuniți, de parcă s-a
trezit și a descoperit că e pe un câmp de luptă. Mâna unei femei bătrâne este
strânsă în a lui și lacrimi cad pe chipul său palid.
— Rămâi cu mine, mamă. Rămâi cu mine.
Steve nu poate să audă cuvintele din cauza zgomotului, dar poate să le
citească pe buzele bărbatului.
Strânsoarea femeii slăbește, degetele ei alunecă dintr-ale lui. Strigătele ei
primare s-au înmuiat până au ajuns un vaiet, forța ei scurgându-se ca apa. Se
dă o luptă între viață și moarte, o luptă decisivă între lumea corporală și cea
spirituală. Și moartea câștigă bătălia. Lui Steve îi trece prin minte imaginea
unui tablou pe care l-a văzut odată: un bărbat care se agăța de piciorul unui
înger ce amenința să-și ia zborul.
La fel de repede pe cât au venit, așa au dispărut. După colț și într-un univers
paralel. Gândurile lui Steve îl urmează pe bărbatul îngrozit încă un moment,
apoi se întoarce la soția sa.
El are propriul înger de care să se agațe.
— Tu nu pleci nicăieri, Pippa. N-a venit vremea. Ăsta nu poate să fie finalul
poveștii noastre. Am plănuit încă multe alte capitole.
Inhalează aerul cu lăcomie, încercând să reprime o emoție puternică. Își
mușcă limba, tare, făcând ca durerea să îndepărteze lacrimile.
— Începutul nostru a fost abia ieri, nu?
 OCTOMBRIE 2009
Steve
Devenise rutina mea zilnică. Stăteam într-o cafenea de pe strada principală,
care servea cea mai ieftină cafea și oferea internet gratis, și încercam să par
ocupat. Locul din colț pe care îl încălzisem câteva luni avea urma fundului
meu. Localul era condus de un cuplu de turci, iar cei doi copii mici ai lor
dădeau buzna în fiecare dimineață la 08:45, alergau printre mese și se jucau de-
a v-ați ascunselea în spatele tejghelei înainte să fie duși la școală. Întotdeauna se
opreau și se uitau la mine o vreme, încercând să-și dea seama care era treaba cu
mine și dacă urma să rămân.
— Ce faceți, domnule? întrebau deseori.
Iar mama lor le răspundea:
— Lăsați omul în pace, muncește!
Simțeam confirmare în evaluarea ei, de parcă o dimineață petrecută acolo
trecea drept muncă.
Răspundeam la vreo două e-mailuri, în timp ce ștergeam reziduurile reci de
pe un filtru alb, până când mi se termina bateria de la laptop și trebuia să mă
confrunt cu realitatea faptului că niciun ban nu avea să fie câștigat în acea zi.
Apoi mă întorceam la apartament pentru un sendviș, unde Lola deja reparase
câteva draperii, vorbise cu mamele noastre și începuse o mică afacere în care
vindea cutii vintage pentru prânz.
Nu locuia cu mine, nu oficial, în orice caz. Când proprietarul ei a decis să
vândă și i-a evacuat pe ea și pe colegii ei de apartament cu doar câteva
săptămâni de preaviz, am căzut amândoi de acord că avea sens să stea la mine o
perioadă. Nu puteam s-o las să doarmă pe stradă. Dar curând hainele ei și-au
găsit drumul dintr-o valiză deschisă pe podea, pe scaun, iar apoi într-un dulap
cu sertare. Și-a redirecționat corespondența, a preluat partea ei de chirie și a
încetat să mai caute un apartament.
 — E încântător să văd că te-ai așezat la casa ta, a spus mama.
Era încântător. Pentru ea. A fost evident dintotdeauna că, pentru mama,
Lola, fiica celei mai apropiate prietene de-ale ei, Maggie, era fata potrivită
pentru mine. Tăcuta, dar extraordinara Lola. Lola cu descendențe irlandeze.
Lola care ar fi așteptat „ca Răbdarea pe un monument“23.
— O să fii nevoit să cauți un inel în curând, a fost următorul ei gând.
— Ia-o ușor, mamă, e puțin cam devreme pentru asta.
— În niciun caz. June și Siobhan se logodiseră deja la vârsta ta. Mickey și-a
ales omul potrivit când avea douăzeci de ani.
— Cum rămâne cu Charlotte? Are treizeci și nouă.
— Da, dragă, dar ea e doctor.
Nu mă deranja ideea de-a mă așeza la casa mea, doar că nu mă gândisem că
avea să fie cu Lola. Dar când Pippa a plecat, am fost nevoit să merg mai
departe; și iat-o, așteptând în ușa mea cu o pipă și în papuci. (O pipă
metaforică; nu se atingea de tutun. Sau de droguri. Sau de alcool. Sau de grâu.
Sau de cafeină. Viciile mele nu erau chiar grave, dar traiul ei curat mă făcea să
par murdar.) Era atât de activă, atât de capabilă, încât mă simțeam nepotrivit
lângă ea. Aveam doar o singură idee, și chiar și aceea era foarte volatilă din
cauza lipsei mele de experiență. Joburile de fotograf erau rare, lucru pe care îl
puneam mai degrabă pe seama răspândirii camerelor digitale ieftine decât pe
seama incapacității mele de a mă conecta la rețea.
— Toată lumea e fotograf în zilele astea, mă plângeam. Oamenii își folosesc
pur și simplu iPhone-urile.
— Trebuie să te faci remarcat în domeniul ăsta, m-a sfătuit Lola. Dacă nu în
viața reală, atunci măcar în cea virtuală.
Dar refuzam să mă implic în social media și eram foarte suspicios în privința
Facebook-ului – ideea de a te promova, ca individ sau ca profesionist, mă
înfiora. Aveam trei profiluri LinkedIn, dar uitasem parola la toate.
— O să-ți ștergi conturile în câțiva ani, am spus, refuzând să-mi schimb
planurile. Rușinată din cauza pozelor și a reacțiilor pe care le primești de la alți
utilizatori.
— Găsește altceva de făcut atunci, a sugerat Lola.
Nu avea rost pentru ea să continui să mă chinui urmărind o carieră în care
existau oportunități limitate.
 — Ce zici să te ajut să-ți faci un CV bun și să-l duci la niște tipografii, să vezi
dacă au nevoie de angajați cu jumătate de normă?
— Poate.
— Sau poți să te recalifici. Contabilitate? Măcar asta e o meserie sigură.
— Cum rămâne cu fotografia?
— O să poți face fotografii în continuare. E bine să ai un hobby.
Sfatul Lolei era fezabil, practic – probabil ar fi trebuit s-o ascult –, dar nu asta
voiam să aud. Începusem să mă complac în situația mea.
— Am auzit că o să te recalifici în contabilitate? mi-a spus mama cu
următoarea ocazie. Ce idee rațională.
A doua zi, niște broșuri de la Ziua Porților Deschise ale Universității au fost
împrăștiate sugestiv pe noptiera mea.
„Poate ar trebui să o cer. Să vând aparatele de fotografiat, să cumpăr un inel,
toată lumea ar fi fericită.“
Mi-am plătit cafeaua și am mers agale spre casă, oprindu-mă în față la Carpet
Planet. Privind soneria de pe ușa care se scorojea și care ducea spre
apartamentul de sus, am încercat să-mi imaginez că iau o cariocă și îl însemnez,
cu inițialele mele și ale Lolei, dar literele pur și simplu nu stăteau bine
împreună. Tot ce puteam să văd cu ochiul minții era Steve și Pippa, Pippa și
Steve, S&P.
Ultima dată când am văzut-o, în urmă cu un an, fusesem de acord s-o ajut să
golească dormitorul în care stătea. De fapt, eu am sugerat asta. Orice scuză ca
să petrec mai mult timp cu ea înainte să plece.
— Mulțumesc că faci asta, a spus ea din cealaltă parte a patului unde sorta
hainele în două grămezi: una „de păstrat“, cealaltă „de dat“.
— E plăcerea mea, am spus, încercând să-i potrivesc perechile de șosete, o
activitate care părea prostuță și dulce și care îmi frângea inima. E un fel de
terapie.
— Vai, ești un prieten bun.
Când mi-a spus „prieten“, m-a tăiat până la os.
— Cum o să mă descurc fără prietenul meu cel mai bun?
Prietenul meu cel mai bun, o răsucire a cuțitului.
— O să-ți faci noi prieteni foarte curând, am spus, desfăcând o șosetă cu
dungi galbene și roz, apoi reunind-o cu sora ei.
— Dar cine o să-mi mai asculte coșmarurile legate de audiții? Sau cine-mi va
mai verifica replicile?
 — Vreun american, probabil, am spus, mai gelos decât am intenționat, dar
Pippa n-a observat.
— Oh, da, a zis ea, băiatul meu american.
Ochii ei se umpluseră de luminile strălucitoare ale Broadway-ului, iar eu am
privit cum trecea printre taxiuri galbene, la brațul noului ei iubit.
— De ce sunt șosetele fetelor mult mai mici decât cele ale bărbaților? am
spus, încercând s-o aduc înapoi în cameră. Picioarele noastre nu sunt atât de
diferite.
— Aveți glezne păroase, a spus ea, încă visând cu ochii deschiși.
— Pot să te conduc la aeroport?
Asta a adus-o înapoi.
— Da, fă-o, a spus, cu toate că îi lipsea convingerea. Mama și tata o să fie
acolo, evident. Mă tem că o să pună monopol pe îmbrățișări. Și cred că vine și
Tania. Și Jen. Și Gus. Dar vino!
Am decis să nu mă duc și i-am lăsat pe domnul și pe doamna Lyons și pe
ceilalți prieteni ai Pippei să-i organizeze petrecerea de adio.
După două zile am primit un e-mail. Avea ca titlu: Dor nebun! Am citit și
recitit subiectul de câteva ori înainte să mă simt pregătit să-l deschid.
Îi e dor de mine, m-am gândit. S-a gândit la mine două zile întregi.
În mod subconștient, am început să-mi eliberez următoarele săptămâni din
agendă și să-mi imaginez cum ar fi arătat un iulie în New York cu Pippa,
plimbându-ne la braț în jos pe Broadway înainte să o las la intrarea în teatru cu
o grămadă de trandafiri și un sărut stăruitor.
Apoi am deschis e-mailul și am citit primul rând:
Hei, dragilor, scuze că nu v-am trimis un e-mail mai devreme. Au fost niște prime nopți aglomerate,
dar pline de distracție aici!
N-am putut să continui.
De atunci, e-mailurile de grup ajungeau de două ori pe săptămână, iar eu n-
am putut să răspund nici măcar la unul. Nu aveam nimic de spus care să se
potrivească în vreun fel cu poveștile ei extrem de detaliate ale zilelor lungi de
repetiții într-un „studio ca un cuptor“ și ale nopților chiar și mai lungi
petrecute în Greenwich și în Lower East Side și în Williamsburg cu noul său
grup de prieteni adoratori. Cu cât se apropia mai mult seara primului
spectacol, cu atât mai sporadice deveneau e-mailurile ei, iar în cele din urmă au
dispărut complet. În ultimul ei mesaj, care făcea referire la o „poveste de
dragoste vijelioasă“ cu un coleg de scenă, s-a semnat cu: Adăugați-mă pe
Facebook ca să urmăriți noutățile mele!
Ezitând, am creat un cont folosind pseudonimul „Geve Stallagher“ și i-am
căutat numele. În afară de o reclamă la niște asigurări care se vindeau al naibii
de prost și care tot apărea la televizor (în care o Pippa îmbrăcată cu un pulover
din lână se uită la un extras de cont înainte de a privi direct în cameră și de a
rosti cuvintele: „Mi se cuvine!“), i-am văzut fața doar o singură dată în timp ce
era plecată, în imaginea miniaturală a contului ei de Facebook.
Am dat zoom să o văd mai bine: era în Times Square, părea atât de în largul
ei acolo și atât de fericită, de parcă îi venea să plângă de fericire. Imaginea era
suficient de mare încât să dezvăluie o altă față întoarsă spre a ei. Un maxilar
puternic, proaspăt ras, ce avea dinți drepți și albi. O șapcă de baseball. Un
biceps bronzat care se odihnea în jurul gâtului ei ca o pernă de călătorie.
Contul lui Geve Stallagher a fost șters imediat. Acolo se găsește doar durere,
m-am gândit. Nu te duce acolo. Știam că era timpul să șterg acele sentimente
din inima mea; era mult mai bine așa decât să mă agăț de speranța deșartă că o
persoană pe care era posibil să n-o mai întâlnesc vreodată ar fi simțit la fel.
Aș putea să jur că am văzut-o acum câteva luni, trăgând după ea valizele pe
care am ajutat-o să le împacheteze în apartamentul ei. Nu avea niciun sens,
doar dacă își scurtase călătoria – dar de ce mi-ar face o vizită? Mi-am verificat
căsuța vocală pentru mesaje ratate și folderul spam pentru e-mailuri pierdute,
dar n-am găsit nimic și m-am gândit că a fost doar un miraj. Dar de atunci a
apărut peste tot: pe coperta revistelor, trecând pe stradă, ­scrutându-mi
cumpărăturile la casa de marcat; peste tot era Pippa.
Încă stăteam în pragul apartamentului, apartamentul meu, cu cheile în mână,
când s-a deschis ușa de lângă mine.
— Salut, Steve, m-a salutat vecinul din apartamentul de deasupra
alimentarei, al cărui nume îl uitasem de mult și ar fi fost nepoliticos să-l întreb
din nou cum îl cheamă.
Mă întrebam dacă ar putea să fie Alan, dar asta pentru că îi împrumutasem
un set de chei Allen vara trecută.
— O, salut... omule, am spus.
A rămas pe loc și m-a privit o clipă.
— Cum ești? Ocupat?
— Ăăă, nu, am răspuns. Doar căzut pe gânduri.
— Da?
 — Da.
A mai așteptat puțin să vadă dacă clarific ce voiam să spun, dar nu am făcut-
o, așa că a închis ușa și a trecut pe lângă mine.
— Pe curând.
— Pe curând.
Aș fi putut să rămân acolo toată ziua, o sculptură postmodernistă (Bărbat
pierdut holbându-se la chei), dacă picioarele nu ar fi luat decizia pentru mine.
M-au îndepărtat de ușă și am continuat să merg, am trecut de Brondesbury, de
Maida Vale, până când indicatoarele au început să arate spre centrul Londrei.
Când am ajuns pe Edgware Road mi-am dat seama că mersesem trei kilometri
respirând doar gaze de eșapament, așa că am coborât la metrou, optând să-mi
umplu plămânii cu aerul închis, sufocant al metroului mai degrabă decât cu
smogul infect de pe una dintre cele mai poluate artere din Europa.
Am decis să mă duc să văd un film, să-mi las mintea să evadeze o vreme.
Multiplexul din Piccadilly difuza orice – aș fi putut să văd Fantastic Mr Fox
într-o sală care nu era plină de copii. Ieșirile la cinema de unul singur în
mijlocul zilei, indiferent de film, reușeau întotdeauna să mă liniștească. O
plăcere simplă, dar puternică, cinematograful mă atrage în același fel în care
marea îi atrage pe oameni – sau, dacă e vorba despre mama și tata, în același fel
în care ei sunt trași într-o biserică de fiecare dată când trec pe lângă una. O
șansă să stai singur și în intimitate cu ceva mai măreț decât tine.
Erau cinci stații cu linia Bakerloo până în Piccadilly Circus, iar ea se îmbarca
în tren în fiecare stație. Nu era nevoie de o licență în psihologie ca să-ți dai
seama de ce aveam viziunile astea, dar azi n-am putut să scap de ea. Iat-o pe un
poster ce promova un pachet de vacanță în Cipru; iat-o cercetând o hartă pe
peron; iat-o ­amintindu-i mulțimii să fie atentă să nu pășească în gol la urcarea
în tren. Pe când îmi croiam drum spre ieșire, iat-o coborând pe cealaltă parte a
scării rulante. Părul acestei Pippa era diferit – mai scurt, mai drept și mai mult
blond decât al ei. N-ar fi trebuit să mă holbez, mi-am spus, dar nu puteam să-
mi iau ochii de la ea. Purta pantaloni cu talie înaltă și avea un sacou pe braț.
M-am gândit că venise în oraș pentru pauza de prânz și acum se îndrepta
înapoi spre locul de muncă.
În timp ce alunecam inevitabil unul spre celălalt, femeia a fost avertizată că
mă uit la ea de instinctul care îți spune că cineva te privește. M-a privit
holbându-mă la ea de la jumătatea distanței. S-a uitat în ochii mei,
recunoscându-i, iar eu am văzut că era ea – era Pippa.
Î
 Într-o clipă eram atât de aproape, încât puteam să întindem mâinile și să ne
atingem; să ne agățăm unul de altul peste aluminiul lustruit, fără să ne mai
putem despărți, doborând o cascadă de trupuri și de ambalaje Pret și genți
Hamleys în jos pe scările rulante din metal.
— Nu pot să cred că ești aici. Chiar ești tu? am vrut să spun.
În schimb, n-am reușit decât să-i fac cu mâna. O fluturare mică, sfioasă, la
care a răspuns, mâna ei fiind foarte aproape de pieptul său, de parcă fusese
scurtată pe moment. Apoi scările rulante ne-au purtat în direcții diferite, iar
fluturările noastre s-au transformat în semnale ridicole făcute cu mâna,
grăbindu-ne să comunicăm fără cuvinte.
— Poți să te oprești să vorbim? părea că șoptește Pippa.
— Da, ne vedem sus? i-am șoptit.
— Cobor. Să aștept acolo? e posibil să fi spus.
Gesturile noastre deveniseră din ce în ce mai sălbatice, de parcă am fi alungat
țânțari.
Apoi a dispărut. Am așteptat sus câteva momente până să-mi dau seama că,
probabil, și Pippa făcea același lucru jos, dar imediat ce-am pășit pe scară, ea
venea spre mine. A râs mai întâi, apoi am auzit-o vorbind. Zgomotul stației și
al Londrei era discret; nu exista altceva în afara vocii ei. M-a izbit ca un val de
tsunami cât de dor mi-a fost de ea, cât de lungi au fost lunile acelea fără ea, cât
de austere, cât de monotone! Nu exista nimeni și nimic la fel ca ea și nimeni și
nimic care să mă facă să mă simt așa.
Coridorul cu casele de bilete era prea aglomerat ca să discutăm după atât de
mult timp, așa că am urmat-o dincolo de bariere și afară, în stradă, înainte să
vorbim.
— Ce mai faci, domnule? m-a întrebat ea.
Apoi, înainte să mă gândesc la un răspuns:
— Pot să te îmbrățișez?
— Ăăă, da, am spus. Ar fi acceptabil.
A chicotit când ne-am îmbrățișat, cu toate că atât chicotul, cât și îmbrățișarea
au fost scurte.
— Deci...
— Deci...
— Cum a fost la New York? am întrebat.
— O, grozav! a explodat Pippa, cu toate că nu părea ea însăși.
 Prinsese un accent transatlantic sau mințea?
— Și piesa?
— Piesa a fost grozavă, a spus. Sau cel puțin așa am crezut. Din păcate,
criticii n-au fost de aceeași părere, așa că am închis devreme.
— Pip, îmi pare foarte rău.
— Am depășit momentul, a spus ea. Doar n-o mai pomeni niciodată.
— Putem să vorbim despre altceva, am zis. Părul tău!
Și-a cuprins obrajii cu mâinile de parcă de-abia atunci descoperea că șuvițele
ei fuseseră tăiate la jumătate. Părea de pe coperta unui album franțuzesc din
anii 1960.
— Drăguț? a întrebat ea.
— Foarte diferit.
— Dar drăguț?
— Da! am spus. E un păr foarte drăguț. Aproape nu te-am recunoscut.
— Păi, a spus ea coborându-și vocea și uitându-se peste umăr. Sunt
deghizată.
— O, serios?
Eram atât de amețit în compania ei, încât m-am lăsat dus de val de jocul ei
actoricesc ca un copil care ascultă un animator de petreceri.
— În ce te-ai deghizat?
A tras adânc aer în piept:
— În... „femeie de aproape treizeci de ani, care lucrează pentru o companie
financiară, dar nu foarte importantă, și care își lasă înfățișarea să vorbească de la
sine“.
Și-a așezat piciorul în așa fel încât să capete o postură autoritară.
— Te-am convins?
— Sută la sută. De fapt, mi-am coborât vocea, am auzit că părul tău a vorbit
de la sine chiar atunci. Am crezut că o iau razna.
A râs puțin, apoi a aruncat o privire amară înspre Shaftesbury Avenue.
— O altă zi, un alt casting pentru o reclamă de rahat.
— Presupun că trebuie să te felicit, am spus.
— Ce?
— Ai intrat în grupul de casting al celor „peste douăzeci și cinci de ani“.
Pippa m-a lovit jucăuș cu șoldul.
— Nici nu vreau să mă gândesc. Îți vine să crezi că avem douăzeci și șapte?
— Eu am douăzeci și opt, am spus.
 — Doamne! Oficial, suntem bătrâni.
Am început să mergem, regăsindu-ne pas cu pas drumul spre legănarea
ușoară a prieteniei. Pippa a aruncat o altă privire spre Soho și spre scena
ultimei sale audiții, înainte de-a face dreapta pe Wardour Street, spre
Chinatown.
— Douăzeci și șapte și locuiesc din nou cu părinții mei, a spus ea. Păi, cu
tata.
— Unde e mama ta? am întrebat.
— Locuiește într-un apartament în capătul străzii. Se vede în continuare cu
el în majoritatea zilelor, dar se pare că a avut un șir de iubiți în timp ce eu am
fost în New York. În cuibușorul ei de nebunii.
— Uau! Asta e... destul de mișto?
— E dezgustător! a exclamat Pippa scârbită.
Ne-am oprit în fața unui grup de turiști care aștepta să facă poze cu un
Mickey Mouse într-un costum ieftin și cu cineva ­într-un costum și mai ieftin,
ce părea o grămadă de spumă, care trebuia să fie SpongeBob Pantaloni Pătrați.
— Douăzeci și șapte, a repetat ea. Locuiesc cu tata și sunt singură. Tu?
Am simțit că se uita la mine, dar n-am putut să-i întâlnesc privirea.
— Douăzeci și opt, șomer, am spus privind personajele costumate, care
păreau să se bată pentru atenția turiștilor. Încă locuiesc în apartamentul ăla
ciudat...
— Cu cine? a întrebat Pippa imediat.
— Cu...
Datorită zâmbetelor largi, nu era evident că personajele se băteau până când
SpongeBob nu i-a dat un croșeu de dreapta lui Mickey. Pumnii au escaladat
repede într-o încăierare când Goofy și Hello Kitty li s-au alăturat, iar eu am
fost recunoscător pentru o scuză ca să ne îndepărtăm de pericol – și de
subiectul conversației.
— Dacă reclamele nu te fac fericită, am spus pe când treceam de mulțimile
din Leicester Square, ai putea oricând să te costumezi.
— Chiar crezi asta?
— Ai fi grozavă.
— Oh, mulțumesc, Steve! Întotdeauna mi-am dorit să-l joc pe Mickey.
Ne-am oprit la o trecere de pietoni, iar ea a căzut pe gânduri.
— De fapt, a spus, mereu mi-am dorit să-i dau un pumn lui Hello Kitty.
 — Ar fi ieșit o fotografie grozavă, lupta, am zis pe când coteam spre Covent
Garden. Păcat că n-am camera.
— Ar trebui s-o ai tot timpul la tine, a spus Pippa. Eu așa aș face dacă aș avea
un talent ca al tău.
— Da, sigur, am zis, presupunând că râdea de mine ca să-și ia revanșa.
— Vorbesc serios, Steve. E arma ta. Nu știi niciodată când ai putea vedea
ceva care să-ți atragă atenția.
M-am uitat la ea și am putut să văd că era sinceră. Brusc, am simțit că sfatul
în privința carierei era nesăbuit și crud.
— Cum ar fi bătăile personajelor animate? am spus, dar ea nu a răspuns.
Am mers încă puțin, iar Pippa a încetinit când am trecut de un teatru.
— Presupun că nu m-am simțit foarte inspirat în ultima vreme, am zis. A
devenit o sarcină grea.
— Asta e păcat, a spus ea zăbovind să citească cronicile de teatru afișate lângă
intrare.
— Este. Dar, știi, e și în regulă. Nu sunt atât de creativ, pe bune. Nu ca tine
sau...
— O, încetează, a spus oprindu-mă din mers. Încetează să te mai
desconsideri așa! Bineînțeles că ești creativ. Ești creativ și mișto și sexy...
— Sexy? am repetat cu o încântare adolescentină în voce.
— Nu, nu...
Și-a scuturat capul, iar eu aproape am putut să văd șuvițele îndreptate, din
noua ei coafură, începând să se onduleze.
— Nu mă refer la tine; adică, e o meserie sexy.
Am rămas tăcuți și ne-am întors să ne uităm la fotografiile pe care presa le
făcuse piesei de teatru și care erau lipite în exteriorul clădirii.
— Asta e o fotografie oribilă, am zis în cele din urmă.
— E o distribuție oribilă, a spus Pippa arătând-o cu degetul pe actrița care era
în mijlocul scenei. Uite ce față face.
— Profunzimea câmpului nu e atinsă deloc.
— E o vedetă de show-uri TV; ce caută într-o piesă de Cehov?
— E foarte amatoristic.
Am simțit brațul Pippei lângă al meu pe măsură ce trupurile noastre
deveneau mai puțin rigide.
— Imaginează-ți dacă erai tu fotograful, a început ea.
— Și tu erai actrița principală, am răspuns.
 — S-ar putea întâmpla.
— Ar trebui să se întâmple.
Ne-am holbat visători la sticlă, chipurile noastre reflectându-se spre noi; o
fereastră spre o altă viață. Apoi – cu toate că ar fi putut să fie doar imaginația
mea – mi s-a părut că am auzit-o pe Pipa spunând încet: „O să vină și vremea
noastră“.
Am mers mai departe, vorbind puțin, până când am dat roată teatrului
Aldwych și ne-am întors de unde veniserăm. Pippa s-a oprit în fața altui teatru,
unde se juca Dirty Dancing.
— Bietul Patrick, a spus ea. Nu pot să cred că a murit.
— L-ai cunoscut?
— Din nefericire, nu. Am simțit că l-am cunoscut.
Câțiva trecători s-au oprit să se uite la afișe, la buchetele de flori, la
lumânările care se umpluseră cu apă de ploaie – un altar ofilit pentru Swayze.
— A murit aici? am întrebat.
— Nu, a răspuns Pippa. Juca în film. Ăsta e un tribut.
— Știu că juca în film, am spus. Surorile mele îl adorau.
— Pun pariu că și tu.
— Nu l-am văzut niciodată.
— Ce?
Era îngrozită.
— De fiecare dată când puneau filmul, era timpul să scot mașinuțele
Scalextric.
— Nu pot să cred că nu l-ai văzut niciodată, a spus ea. E un clasic.
— Un clasic, ă?
— Da, Steven. Nu trebuie să fie Cetățeanul Kane ca să fie un clasic.
— Nici pe ăla nu l-am văzut.
— Păi, ar trebui.
După asta a bătut din călcâie și a pornit în jos pe Strand.
Nu știu să citesc semnele, dar i-am acordat atenție Pippei ani întregi și
puteam să-mi dau seama că ceva se schimbase între noi. Nu părea stânjenitor,
ci mai degrabă ca și cum ne-am fi certat în legătură cu ceva ce nu puteam
verbaliza.
Dorindu-mi să rup legăturile cu noutățile ei din New York, am reușit să nu
mai aflu detalii legate de experiența debutului ei triumfător de pe Broadway.
Am reprimat imaginile cu ea trăindu-și visul, nu mi-am permis niciodată să
mi-o imaginez pe scenă, bucurându-se de aplauze sau semnând autografe. Dar
mi-am și interzis să aud vești de la ea când pendulul s-a mișcat în cealaltă
direcție și a trimis-o înapoi la Londra. N-ar fi trebuit să-mi bag capul în
pământ. Ar fi trebuit să fiu acolo pentru ea.
— Îmi pare rău că nu ți-am trimis un buchet de flori sau ceva în seara
premierei.
— Să nu-ți pară, Steve. Nu mă așteptam la asta.
— N-am crezut că ar fi... indicat, știi?
— E în regulă. Oricum, taxele poștale de Statele Unite sunt ridicol de mari.
Mergeam mai repede acum, îndreptându-ne iute spre Charing Cross.
— Cred că ar fi trebuit să-ți trimit măcar o felicitare, totuși.
— Sau un e-mail, a spus Pippa, nu cu răutate, dar m-a făcut să mă simt
groaznic.
O dezamăgisem – chiar dacă tăcerea mea fusese în sprijinul sănătății mele
mintale.
— Sunt un om rău, am spus.
— Nu ești, Steve!
S-a întors spre mine. Ca de obicei, nu știam dacă eram mustrat sau flatat.
— Ești mai bun decât majoritatea. Ești un prieten bun.
Cuvântul ăla din nou. Ceva mai bun decât cel mai bun prieten, dar tot o
clasificare nedorită. De data asta nu doar că a sunat greșit pentru urechile mele;
a făcut-o pe Pippa să strâmbe din buze, de parcă îi lăsase un gust neplăcut.
Când am trecut pe lângă National Portrait Gallery, o fată care alerga în
direcția noastră s-a lovit de noi și a căzut.
— Scuze! a spus ea fără suflare, ridicând o geantă din pânză acoperită de un
curcubeu de mustăți Dalí.
Mâinile îi erau pătate de vopsea, avea părul negru prins cu un creion și aerul
distinct al iubitei pe care o lăsasem acasă. A zâmbit, apoi a traversat.
— Ce-ți mai fac prietenii? a spus Pippa.
— Cine, Oscar?
— Nu, prietena ta. Cea cu tunsoarea bob.
Știa de Lola? Sunt sigur că nu i-am pomenit niciodată de ea Pippei. Am
rămas tăcut câteva secunde, sperând că întrebarea avea să dispară dincolo de
Coloana lui Nelson, dar nu s-a întâmplat asta.
— Te referi la Lola? am spus în cele din urmă.
— Da.
 — E bine. De ce întrebi?
— Păi, tu și ea sunteți... nu?
N-am putut să-i citesc expresia feței. Dacă ar fi fost să ghicesc, era ceva între
derutată și amuzată.
— Adică, da. Într-un fel, am spus. Nu e ceva serios. De unde știi?
— Doar... oameni, a răspuns Pippa. De pe Facebook-ul cuiva, cred.
A existat multă fluență în relația noastră când eram tineri, liberi și singuri;
dar pe când coboram scările din Trafalgar Square, am simțit că ne scapă printre
degete. Dacă discuția asta era un atelier de lucru pentru prietenia noastră, nu
aveam să punem în scenă o producție completă.
— Mi s-a părut că te-am văzut, am spus. De câteva ori, dar mai ales o dată,
în fața apartamentului.
— Serios? a spus Pippa cu ochii la una dintre fântâni. E ciudat.
Exista o tristețe în comportamentul ei pe care nu o văzusem înainte. Tânjeam
să o cuprind cu brațul, să o protejez. Dar mi-a fost frică. Ar fi fost greșit, nu?
Ea nu era a mea, iar asta era exact genul de confuzie a dorințelor pe care
încercam să o evit.
— Să ne punem o dorință? a întrebat.
Era timpul să ne luăm rămas-bun definitiv, să stingem flăcările cufundându-
le adânc în apa verzuie. Șansa noastră zburase atunci odată cu ea. Aveam
douăzeci și opt de ani; făcusem deja o alegere.
Deci, de ce toți fluturii ăștia în stomacul meu?
Am stat unul lângă altul, la câțiva centimetri de marginea din piatră a
fântânii. Am scos niște mărunțiș, două monede de zece cenți, și am pus una în
palma ei. A mângâiat-o cu ambele mâini și a închis ochii. Am făcut la fel.
— Nu-mi spune sau nu o să se adeverească, am auzit-o zicând.
Un strop mic de apă a zburat pe obrazul meu, urmat de un fior de
electricitate când partea exterioară a mâinii ei s-a atins de a mea. Un accident,
am presupus, și m-am mișcat puțin, din politețe. Apoi i-am simțit degetele
căutându-le pe ale mele – neîndoielnic, intenționat, cu hotărâre – și, dintr-
odată, ne țineam de mână. Strâns. Pregătiți să sărim.
23 Referire la statuetele ce înfățișau figura alegorică a Răbdării care deseori erau așezate pe morminte.
 NOIEMBRIE 2009
Pippa
Vocea profundă a lui Steve vibrează prin pereții subțiri ai băii de lângă. Pot
să-i simt rezonanța în coloana vertebrală și asta îmi face stomacul să tremure.
N-aș spune că e foarte melodioasă, mai mult în genul acelui cântat vorbit
caracteristic lui David Tomlinson în rolul domnului Banks din Mary Poppins,
dar e ritmul lui și e suficient de bun pentru mine.
— Na na something or other... / Pap, pap, paparazzi. / Who ­would have na na
na... / Something something, da de do da...
Nu știe niciodată versurile unei melodii. Mai ales atunci când e agitat. Sau
entuziasmat. E un fel de tic: 60% din piesă e improvizată cu 100% implicare.
Și eu ador asta. E adorabil. El e adorabil.
— I’m your big admiring something, / I’ll follow you to something, / Do da,
papa-paparazzi!
Ultima lună a trecut ca un uragan, ne-a doborât, ne-a absorbit în vortexul
său învolburat și ne-a trimis în ape necunoscute, dar îmbătătoare. Vântul
schimbării sufla la picioarele noastre când am sărit amândoi folosindu-ne de
instinctul nostru ca de un ghid. De când ne-am regăsit din întâmplare pe o
scară rulantă uleioasă, a fost de neoprit.
Noi am fost de neoprit.
Noi.
Uau, ce cuvânt frumos! N-am știut niciodată că trei litere pot să ofere o
aromă atât de dulce. Ca pâinea prăjită și iarba proaspăt tăiată și dimineața de
Crăciun, toate laolaltă.
Acea siguranță calmă și năucitoare care m-a cuprins când avionul s-a prăbușit
din cer, adrenalina convingerii că eram menită să fiu cu el, crește cu fiecare
secundă pe care o petrecem împreună. Cum am putut să fiu atât de oarbă?
Cadoul ăsta a fost chiar sub nasul meu, gata să fie desfăcut, și totuși l-am
îndepărtat ca pe o viespe enervantă.
Zici că fiecare decizie pe care am luat-o, fiecare călătorie pe care am făcut-o,
fiecare mână pe care am ținut-o, fiecare ușă pe care am trântit-o, fiecare
particulă fragmentată din viețile noastre ne-au condus la asta. La acest moment
mic, exact, prețios. Și când stăteam lângă fântâna din Trafalgar Square în ziua
aceea decisivă, cu degetele unite strâns, nu a fost nevoie de cuvinte. Am privit
plini de speranță monedele aruncate în aer. Le-am privit căzând în apa tulbure,
apoi scufundându-se spre plăcile de dedesubt, freamătul apei oscilând ca
undele unui sonar. Am privit cum își închide ochii când și-a pus dorința
solemnă. Și în timp ce-l priveam, totul a devenit limpede. Zilele la școală.
Întâlnirile întâmplătoare. Ușile glisante. Inimile altor oameni. Mareele de
neoprit. Doi oameni ce erau atrași unul spre altul de o forță magnetică
invizibilă.
Sentimentul era mai mare decât noi.
Și amândoi am știut că nu puteam să-l lăsăm să treacă pe lângă noi.
Și acum sunt aici. Suntem aici. Cu adevărat aici.
Pregătiți, în cele din urmă.
— Baby, there’s no different, / Something or other, / Super starry, / Papa-
paparazzi!
Așa că poate părea lipsit de spontaneitate sau de romantism, dar am plănuit
seara asta. Meticulos. Terminaserăm cu haosul și spontaneitatea și cu lăsatul
lucrurilor în voia sorții. Amândoi ne doream ca prima dată să fie perfectă și
liniștită. Aproape se întâmplase săptămâna trecută. Muzică, o sticlă de vin, un
junghi strategic în umărul lui, un masaj, niște săruturi frenetice, hainele au
dispărut..., dar atunci un Oscar amețit a dat buzna pe ușa din față cu o
prietenă ce chicotea, un banjo, două cutii de fasole și o poftă insațiabilă de a
strica atmosfera.
— I’ll follow you to something nicey, / Papa-paparazzi.
Robinetul curge cu putere maximă pe când își umple chiuveta, iar dacă îmi
închid ochii, pot să-l văd clar. Prosopul jerpelit cu Celtic e înfășurat în jurul
taliei ca un sarong. Părul lui negru e pieptănat pe spate ca al unui star de
cinema din anii 1950, iar pieptul lui lat e încă umed de la duș. Chiar acum își
întinde spuma pe maxilarul lui frumos, îndepărtând capacul aparatului de ras
cu mâner din lemn pe care mama lui i-l cumpărase de Crăciun și pe care îl
trece cu atenție peste față. Fața lui imperfect de perfectă. De la bază în sus. De
la bază în sus. Clătește lama și repetă.
Zici că îl privesc într-o oglindă. Prin zidurile minții simt că pot să fiu oriunde
e el.
Nu într-o manieră ciudată însă. Într-o manieră magică. Într-o manieră
perfectă.
Într-o manieră plină de iubire.
Of, rahat. Din nou cuvântul ăla blestemat.
Nu i l-am spus și totuși e mereu acolo, planând deasupra. Ca un copil care
cere atenție când adulții încearcă să vorbească, țopăind în capul meu, lovindu-
mi craniul cu pumnii lui mici. „Aici! Uită-te la mine! Ascultă-mă! Nu mă
ignora! Hei! O să țip mai tare dacă te uiți în cealaltă parte! Alo!“ Bine, bine,
bine! Nu mai țipa, nu pot să mă concentrez. Vezi, mă uit la tine. Ai parte de
atenția mea totală. Doar dă-mi puțin timp să mă gândesc. Nu vreau să-l sperii.
Nu i-am spus despre tine încă.
Iubire.
Dumnezeule! Chiar și să-i aud pe oameni spunând asta cu voce tare în filme
mă face să mă simt neliniștită. Îmi vine să strig la ecran: „Nu, Cameron, retrage
ce-ai spus! Cum ai putut, Goldie? Protejează-te, Meryl! Fugi, Meg, înainte să fie
prea târziu!“
Și totuși, de data asta sunt eu. Eu. Pe patul ăsta. Rolul principal în propriul
film. Și nu sunt speriată. De fapt, zâmbesc ca o nebună. Asta e și, în loc să fug,
sunt o țintă sigură, o victimă disponibilă, inima mea tânără e deschisă și
expusă.
Nu ți se spune niciodată că a te îndrăgosti te reduce la o bezea mergătoare.
Mai rău de-atât – o bezea prăjită. Arsă pe dinafară, o mâzgă lichidă în mijloc.
Că trupul tău, mintea și sufletul, odată simboluri ale unei puteri desăvârșite și
ale unui raționament femeiesc, se dizolvă precum aspirinele. Nu mai poți să
formezi gânduri. Par că se fac un talmeș-balmeș la picioarele tale ca untul care
se topește în soarele după-amiezii. Singurul tău scop în viață este să te
potrivești în buzunarul iubitului tău. Să fii eșarfa lui când îi e frig. Să îi aduci
buchete de floarea-soarelui când e rănit. Să-l ridici mai sus când e pe culmile
succesului...
Deci. Poziția mea de seducție e trăsnet. M-am așezat într-o parte într-un fel
nonșalant și asta e postura mea perfectă de dinaintea actului sexual. „O, salut.
Ce? Decolteul ăsta? Picioarele astea perfect epilate? Acest pubis acoperit sumar?
Totul e natural. Așa sunt eu de obicei.“ Am cumpărat lenjerie nouă pentru
ocazia asta. Și nu a fost ieftină. De fapt, a fost o cheltuială colosală, cea mai
mare sumă pe care am cheltuit-o vreodată pe articole vestimentare menite să-și
petreacă mare parte din viață acoperite. Dar prima noastră dată e unică.
Chiloții vechi, lăsați, decolorați, pur și simplu nu sunt o opțiune.
În timp ce lumina lumânării adaugă o notă erotică de je ne sais quoi, sunt
conștientă că tremuratul meu devine din ce în ce mai pronunțat pe măsură ce
minutele trec. În ciuda faptului că-mi păstrez poziția lascivă cu dăruire, ca și
cum aș fi modelul viu al unui pictor, temperatura camerei a scăzut brusc și
dinții îmi clănțăne ca niște bănuți într-o pușculiță. Întind mâna și verific
radiatorul. Rece ca gheața. Rahat, se pare că boilerul e încă stricat. Planul meu
de crearea unei atmosfere de „zeița senzuală dintr-un film erotic străin“ se
disipează rapid. În schimb, reușesc mai mult să creez o atmosferă de „rezervă
neplătită dintr-un porno studențesc“. Pielea de găină din cap până-n picioare
amintește de un pui decongelat.
Nu e bine.
E nevoie de un plan nou.
Cum ar fi dacă aș fi sub plapumă când se întoarce și să o trag erotic ca să
dezvălui comorile care se ascund dedesubt?
Da. E o idee mult mai bună.
— Îți e suficient de cald acolo, Pip? strigă el prin perete. Cred că o să aduc
radiatorul electric.
Cum naiba face asta? Știe exact de ce am nevoie înainte să cer măcar? O altă
tresărire în abdomenul meu. Am dat de un iubit perfect, deștept, iubitor,
amuzant, clarvăzător, generos, sexy, caraghios. Zâmbesc atât de mult, încât mă
tem că obrajii mei s-ar putea crăpa. Ce-am făcut să merit...
Brusc, fără avertizare, îmi apare Lola în minte.
O, rahat. În niciun caz. Nu ești binevenită aici. E ceva privat! Între mine și
Steve. Te rog. Dispari.
Dar nu o faci. În schimb, îți înclini capul și te uiți la mine. O expresie tristă,
întrebătoare pe fața ta mai drăguță decât a mea.
De ce ești în patul meu, Pippa? Nu înțeleg.
Aceeași față luminoasă fără niciun efort pe care am văzut-o în pragul ușii. În
formă de inimă. Simetrică. Cu pielea catifelată. Cu ochii căprui. Acel zâmbet
răbdător, cald al unui om bun.
Stai pe partea mea. Poți să pleci, te rog?
 Aceeași față pe care am văzut-o în acele fotografii înrămate de pe coridor.
Chiar nu înțeleg de ce mi-ai făcut asta, Pippa.
Acele fotografii înrămate care erau dovada lunilor în care am lipsit.
Mă asculți, Pippa?
Acele fotografii înrămate care mi-au făcut inima să se oprească atunci când
mi-am dat seama că era posibil să fi pierdut cel mai important lucru din viața
mea.
Pentru că nu plec nicăieri.
Acele fotografii înrămate pe care le-am găsit îndesate în fundul dulapului lui
când căutam niște șosete călduroase săptămâna trecută.
Nu prea curând, oricum.
Acele fotografii înrămate despre care nu l-am întrebat încă.
Adică, nu e nimic. Nu cu adevărat. E evident că nu-l lasă inima să le arunce
încă. Și are sens. N-aș vrea să facă asta. Ea pășește mai aproape de mine, un
zâmbet blând jucându-se în colțurile gurii ei.
Te întrebi de ce nu ți-a spus că păstrează pozele cu mine, Pippa?
Pentru că ai fost o parte uriașă din viața lui, Lola. Din viața familiei lui.
Întotdeauna o să fii. (Nu te enerva, Pippa. Nu e reală.)
Dar e puțin ciudat, nu? Adică, mie nu mi-ar fi plăcut să păstreze poze cu tine.
Da, păi, avem o relație bazată pe încredere. Nu există nimic pentru care să-mi
fac griji.
Dar el nu avea poze cu tine. Nici măcar nu a vorbit vreodată despre tine. Eu
niciodată...
— Ești bine, Pip?
Închid ochii și clatin din cap, de parcă aș încerca să-mi scot apa din urechi
după ce-am înotat. Pleacă, Lola. Ieși, ieși, ieși!
După câteva minute, deschid ochii precaută și cercetez camera. Pare goală.
Nu e în colț. Nu e lângă ușă. Nu e pe dulapul cu sertare. Se poate să fi... plecat?
— Pip? Ești bine?
Mă aplec peste marginea saltelei și trag plapuma, convinsă că o s-o iau prin
surprindere dacă mă mișc foarte repede. Nu, nu e sub pat. Păi, asta e o ușurare.
Nu prea cred c-o s-o conving să iasă de acolo. Poate chiar a părăsit clădirea. Cel
puțin pentru moment, oricum. Încep să respir din nou. Slavă Domnului.
Nimic nu strică atmosfera mai mult decât o fostă iubită imaginară care îți
critică fiecare mișcare.
— Sunt bine, baby. Dar grăbește-te, adaug cu o urmă de patetism.
Î
 Încerc să mă concentrez pe altceva.
Uau! Dormitorul lui chiar e impecabil de ordonat. Toate lucrurile sunt la
locul lor. Spune că dezordinea îl neliniștește. Păi, dormitorul meu probabil i-ar
provoca o reacție alergică. Rahat. Asta îmi amintește că trebuie să-mi strâng
garderoba împrăștiată peste tot înainte să vină la mine data viitoare. Oh, și
colecției mele de reviste gratuite care continuă să crească (cine poate rezista
unei reviste gratuite?) i-ar prinde bine o selecție.
Nu trebuie să știe că se întâlnește cu un haos amețitor.
Nu acum.
Niciodată.
Păi, nu încă, oricum.
E amuzant. Încă nu știu unde își ține toate lucrurile. Adică, unde sunt
scoicile și pietricelele pe care le-a adunat în plimbările pe malul mării? Unde
sunt felicitările desenate de verii mai mici care te fac să te simți vinovat de
fiecare dată când încerci să le arunci? Unde sunt grămezile de chestii cumpărate
impulsiv din magazinele de caritate? Unde sunt agendele aproape pline cu liste
detaliate cu lucruri de făcut?
Poate băieții nu au așa ceva.
Bine. Cred că încep să mă încălzesc sub așternuturi și mă gândesc o clipă să-
mi reiau poziția lejeră în lenjerie intimă. Scot un deget de la picior ca să testez
temperatura. Fir-ar să fie! Nicio șansă. Tot aer baltic.
Lumânarea parfumată care pâlpâie pe noptieră (scăunel) pare nouă și miroase
a lavandă și a haine proaspăt spălate. Nu recunosc marca, dar pare scumpă. Pot
să mi-l imaginez când a ales-o.
E într-un magazin, stă pe un culoar lung cu lumânări argintii identice,
complet buimăcit de gama nesfârșită de arome. Analizează rând pe rând
denumiri derutante, sperând să aibă o revelație – Iasomie de noapte, Ceai verde
și smochine, Citrice presate, Infern Festiv. Se gândește să-i ceară sfatul vânzătoarei
prietenoase, dar renunță la asta, ia cea mai apropiată lumânare și se îndreaptă
spre casă.
— Vă costă nouăsprezece lire nouăzeci și nouă, domnule. Doriți să plătiți cu
cardul sau cash?
Ochii lui se măresc, oripilat de furtul care se petrece chiar sub nasul lui. Se
gândește să pună lumânarea la loc, să anuleze tranzacția și să iasă din magazin.
Dar inspiră profund, își dorește ca totul să fie perfect, scoate cardul...
— Ta-da!
 Ușa dormitorului se deschide și el stă în cadrul ei cu radiatorul electric într-o
mână și cu o sticlă de prosecco în cealaltă. Închide ușa în mod expert cu
fundul.
— Îmi pare rău că a durat atât de mult. Apa aia nenorocită nu se încălzea. Să
te bărbierești în apă rece e foarte...
Dar am ieșit de sub plapumă așa cum am plănuit și acum sunt expusă total.
Steve rămâne fără cuvinte.
Mă simt incredibil de vulnerabilă în timp ce mă privește. E nemișcat, din cap
până în picioare. Of, Doamne. Ce-a fost în capul meu?
— Doamne, Dumnezeule, Pippa.
Nu-i place. Știam eu că roșu e prea mult. Nu port niciodată chiloți din
dantelă. Prea desfrânat. Prea dominator. Prea mult.
Mă cuprinde panica și încerc frenetic să trag așternuturile peste mine.
— Să nu îndrăznești.
Vocea lui sună diferit. Mai gravă, mai încordată, de parcă se străduiește să
vorbească. Vine spre mine și se așază încet pe pat. Pot să văd cum i se dilată
pupilele, devenind găuri negre, ca o deversare de petrol.
Și apoi doar se holbează. Se holbează și se tot holbează. De parcă ar vrea să
rețină fiecare centimetru din mine.
— Arăți... demențial.
O căldură neașteptată se ridică în coapsele mele și simt că mă îmbujorez când
observ efectul imediat pe care îl am asupra trupului lui. E extrem de vizibil sub
prosop și sunt conștientă de viteza sângelui care curge prin mine.
Dintr-odată, nu pot să mă gândesc la altceva în afară de atingerea lui. Când o
să mă atingă? Mâinile lui. Degetele lui. Gura lui. Și...
— Ești atât de frumoasă, Pippa.
Simt cum inima îmi bate în cap. Doamne, Dumnezeule. Te rog, atinge-mă.
Te rog, te rog, atinge-mă.
Dar nu o face.
Pur și simplu ține plapuma ridicată și se uită în jos la mine.
— Sunt noi. Mark&Spencer. Am vrut să iau pe alb, dar roșu era la ofertă.
Haide, Pippa, am mai trecut prin asta. Mai puțin înseamnă mai mult.
Dar el abia dacă aude. Zici că mă privește de după un panou din sticlă.
În cele din urmă, întinde mâna și lasă un deget să alunece peste degetele mele
de la picioare.
Trag aer în piept. Un fior îmi inundă corpul.
 Mă privește, un mic zâmbet îi joacă în colțul gurii, își trece mâna peste
piciorul meu, peste gambe, peste tibii.
Acum ne uităm fix unul la altul. Intens. Și pentru prima dată, niciunul din
noi nu începe să râdă.
Deci, asta e. Chiar urmează să se întâmple.
Mă ridic sprijinindu-mă pe coate și îmi întorc fața spre el. Suntem nas în nas.
Ochii îi sclipesc, iar pielea îi e catifelată de la balsamul pentru ras.
Și apoi ne sărutăm. Ne sărutăm pasional, de parcă am vrea să ne devorăm
unul pe altul. Pierd orice noțiune de spațiu, timp sau loc și simt cum lumea se
contractă în jurul meu. Există doar doi oameni. Eu și el. Isuse. Am crezut că
ăsta e doar un clișeu. O replică în romanele ieftine când autorului nu-i trece
prin minte ceva mai original. Dar iată-mă. Iată-ne. Trăind clișee.
Lenjeria mea roșie nu rezistă mult. Trage de închizătoarea sutienului și îl
aruncă pe podea. Mă foiesc ca să-mi dau jos chiloții și râdem când mi se
încurcă în jurul gleznelor. Trag frenetic de nodul prosopului lui. Până când, în
cele din urmă, nu ne mai desparte nimic. Nimic nu mai există între noi. Nicio
distanță, niciun material, nimic. Doar piele pe piele.
În ochii lui se citește o dorință pe care n-am mai văzut-o până acum. Un val
de pasiune coboară asupra noastră și se dezlănțuie în trupurile noastre ca
flăcările care cuprind o pădure. Fără control. O căldură care mă lasă fără
suflare.
Dintr-odată, se trage în spate și se uită intens în ochii mei.
— Ești sigură că ești pregătită, Pip? Nu vreau să faci ceva ce nu...
Pregătită?
Îi cuprind fața cu mâinile.
Pregătită?
Îmi trec degetele prin părul lui ud și unghiile pe spatele lui. Spatele lui
imperfect de perfect.
Pregătită?
Îi ispitesc gura cu limba și îi sărut alunița mică de deasupra buzei de sus.
Pregătită?
Căldura din vintre îmi pulsează.
„La naiba. Cred că o să mor dacă nu intri în mine curând.“
Îi iau mâna și o pun între picioarele mele.
— Da, sunt pregătită.
Zâmbește. Un prezervativ se materializează de nicăieri și este desfăcut.
 Și apoi se întâmplă. Eu. Steve. Asta. Aici. Acum.
Închid ochii și simt că ăsta este sensul tuturor lucrurilor. E în mine și simt că
dețin răspunsurile la toate secretele universului. Big Bang. Materia neagră.
Piramidele.
Sexul cu Steve e a opta minune a lumii. Și e a mea. E toată a mea.
Îmi recapăt suflul când intră mai adânc în mine. Simt că plutesc. Ca și cum
vine mareea. Valurile se apropie din ce în ce mai mult de țărm. Fie ca asta să
continue și să tot continue. N-am știut niciodată că poate fi...
— Oh, Doamne, oh, Doamne, oh, la naiba. Doamne, Pippa!
Scoate un geamăt ascuțit și se cutremură cuprins de extaz, iar eu simt cum
întreaga greutate a trupului lui se lasă peste mine.
Gâfâie din greu încercând să-și tragă sufletul.
Trece un moment.
Își îngroapă fața în umărul meu. Vocea lui e înăbușită, chinuită.
— Rahat. Îmi pare rău.
Când vorbește din nou, vocea lui pare mai tânără, aproape cum era în școală.
— Doar că m-am tot gândit la momentul ăsta în ultimii zece ani. O să fie
mai bine data viitoare. Promit.
Pare atât de supărat, atât de vinovat, atât de dezamăgit, încât aproape că-mi
vine să râd.
— Nu fi prostuț. A fost perfect.
— Nu trebuie să spui asta.
— Știu că nu trebuie. Dar a fost.
În sfârșit își ridică chipul îmbujorat și se uită la mine.
— Serios?
— Da, serios.
Și apoi, pentru că nu mă pot abține:
— Oricum, mă cunoști, nu pot să mă concentrez prea mult timp. Orice
durează mai mult de trei minute mă face să-mi pierd concentrarea.
Râde și panica dispare din ochii lui.
— Ce-am făcut ca să te merit, Pippa Lyons?
Îmi dă părul după ureche. Mă aplec spre el ca o pisică ce e scărpinată.
Și cuvintele aproape îmi scapă. Fiecare fibră din ființa mea vrea să le spună, să
le strige, să le cânte de pe acoperișuri.
Eu sunt cea care a câștigat la loterie aici! Te iubesc, Steve Gallagher! Te iubesc!
Iubesc tot ce ești și tot ce o să fii și tot ce ai fost. Te iubesc!
 Dar în schimb...
— Un somn de zece minute ca să ne încărcăm bateriile și apoi putem să
încercăm din nou. Ce zici?
— Așa facem.
Mă sărută blând pe buze și mă întorc. El se înfășoară în jurul meu și, un
moment, doar un moment, încerc să-mi golesc mintea de orice altceva cu
excepția prezentului. Pot să-i simt inima cum bate în spatele meu. Ritmic.
Perfect. Respirația lui caldă pe ceafa mea. Și mirosul lui. Mirosul pe care îl știu
de atât de mult timp. Mirosul trecutului. Mirosul viitorului.
Începe să plouă afară, picăturile se lovesc de cerceveaua ferestrei. Universul
conspiră ca să intensifice momentul ăsta perfect.
Nu există alt loc decât aici. Nimeni, cu excepția noastră. Nimic altceva în
afară de asta.
Și de parcă îmi citește gândurile încă o dată, mormăie în spatele meu:
— Ne potrivim.
Zâmbesc și închid ochii, brațul său atârnă mai greu în jurul taliei mele când
adoarme.
Vreau să fiu aici pentru totdeauna. Noi doi. „Oprește-te, timp! Fii prietenul
meu. Oprește-ți ritmul galopant, armăsar cu picioare repezi. Lasă-mă să rămân
aici mereu. Sunt acasă în sfârșit.“
Protejată, în siguranță.
Iubită.
 2 MARTIE 2019

04:39
Șaizeci și șapte, șaizeci și opt...
Ce l-a apucat să bea a doua ceașcă de cafea?
Șaizeci și nouă, șaptezeci...
Steve se oprește o clipă din numărat micile cratere din vopseaua crăpată de pe
tavan și observă că degetul său arătător de la mâna stângă a început să tresară
într-un ritm propriu. A sperat că activitatea repetitivă a număratului ar putea
să-i potolească inima care bătea cu putere, dar încă se izbește de coastele lui ca
un copil hiperactiv pe o minge săltăreață de cauciuc.
Șaptezeci și unu, șaptezeci și doi...
— Dacă trecem peste asta, spune el cu voce tare, mă întorc să zugrăvesc
camera asta pe gratis.
Pe când își reia număratul, un tremur îi străbate trupul, atingând un punct
mort în vârful pleoapei de jos.
— Când, se corectează. Când o să trecem peste asta.
Își freacă mijlocul cu un geamăt de disconfort. Mușchii i se contractă
asemenea lutului care se întărește, revoltându-se că a stat nemișcat atât de mult
timp. Unde s-a dus toată lumea? Domnul Bramin a spus că se întoarce curând.
Și asistentul Craig a promis că o să fie cu ochii pe Pippa. Niciun suflet de
aproape o oră. Camera e cuprinsă de liniștea aia ciudată a unei clase
abandonate după ce-a sunat clopoțelul.
Se uită la ceas. Din nou. A devenit un obicei. O parte din ritualul său. E ceva
ce-i oferă confort în certitudinea concretă că ceva s-a schimbat – că ceva în
camera asta statică s-a schimbat definitiv de ultima dată când s-a uitat la el.
Și foarte clar, chiar sub ochii lui, 04:47 devine 04:48. Ceva legat de noul
timp pare relevant, dar nu poate să-și amintească ce pentru nimic în lume.
Ceva ce-a spus Pippa? Ceva ce-a citit el?
 O frică ciudată, necunoscută îl ridică de pe scaun. O plimbare scurtă, dintr-o
parte a camerei în cealaltă. Mișcarea e bună; avea nevoie să se miște.
— Ajută la risipirea demonilor, spune el, inventând afirmații pe când își reia
călătoria de patru metri în direcția opusă. Îți activează membrele. Nemișcarea e
un teren fertil pentru panică. Își mută atenția. Schimbarea dă naștere la
schimbare.
Bâz, bip, clic, respirație.
Pe de-o parte, Steve e recunoscător pentru ansamblul ritmic care îi ține soția
în viață, pompându-i oxigen în corp. Pe de altă parte, e îngrozit de faptul că,
pe măsură ce vocile corului mecanic ce precedă zorii zilei capătă mai multă
încredere, exercită un control din ce în ce mai mare asupra ei.
Bâz, bip, clic, respirație.
Degetul plin de cafea i se lovește de coapsă în timp ce merge, mișcându-se în
ritmul muzicii care susține viața ca un iubitor de jazz ce bate ritmul în
marginea paharului său de whisky.
Bâz, bip, clic, respirație.
Care e cântecul ăla?
Pare atât de familiar, s-ar putea să fie unul de-ale lor. Sau e doar sunetul
camerei care s-a impregnat atât de profund în psihicul lui Steve, încât a fost
înregistrat în hipotalamus ca amintire? Ritmul lipsit de versuri trece iar și iar
prin mintea lui, cuvintele apar, iar apoi dispar ca niște faruri într-o curbă.
Își pune mâna la ceafă și încearcă să strângă nodul de tensiune care s-a adunat
acolo. Durerea îi coboară pe spate și îl face să geamă.
— Pip, cred că bătrânul tău soț e posibil s-o ia pe arătură.
Încearcă să râdă, dar descoperă că râsul i se blochează în gât și îl îneacă. Nu e
amuzant. O să mai fie ceva amuzant din nou?
— Prea multă cafea proastă.
A avut parte de destulă cafea de spital. Destule pahare din plastic. Destule
spitale.
— Încă o dată, de ce suntem aici, Pip?
Se uită la telefonul lui și apoi își dă seama că verifică să vadă dacă a primit
vreun mesaj de la ea. Pentru că întotdeauna există un mesaj de la Pippa.
Întotdeauna. Chiar și când e în camera cealaltă sau în celălalt capăt al casei.
Bing! Un video cu un bătrân care a învățat să se dea pe patine cu bătrâna sa
soție.
Bing! Te iubesc, soțul meu.
 Bing! Un câine salvat care și-a găsit „O casă pentru totdeauna“.
Bing! Un citat din cartea pe care o citește pe toaletă.
Mesaje exuberante, bombardându-l din oră în oră cu lucruri tipice Pippei.
Și acum, nimic.
Se află la picioarele patului, agitat ca un petrecăreț care nu-și găsește locul. Își
dă seama că, în ciuda faptului că se află în camera asta de ceea ce par a fi
decenii, nu s-a uitat la ea din unghiul ăsta înainte. Zici că observă un tablou
familiar dintr-o altă perspectivă. Numele ei e scris cu roșu pe mapa care e
agățată de marginea din metal a patului, ca o etichetă a unei opere de artă.
— Pippa Gallagher.
Citește cuvintele cu voce tare, permițându-le să i se rostogolească în gură ca o
caramea. Obișnuia să fie Lyons, dar acum e Gallagher. O parte din el, o parte
din familia lui. Și ar putea să nu mai fie până dimineață.
Steve și Pippa vin în seara asta.
Pippa și Steve ne-au dat asta!
I-ai întrebat pe Pip și pe Stevie?
Cum sunt Pippa și Steve?
O ordine a cuvintelor care ar putea să fie lipsită de sens pentru generațiile
viitoare. Două nume care nu o să mai fie rostite unul lângă altul de frica durerii
pe care o vor provoca.
Asta nu se poate întâmpla. Nu o să permită. Trebuie să păstreze cuvintele astea
vii pentru totdeauna. O să le strige străinilor și o să-i învețe pe copii să le
spună. O să le strige de la ferestre și o să le răcnească în parcuri. Nu o să
permită să fie reduse la tăcere niciodată.
Se duce la fereastră. Ploaia nu dă semne că s-ar opri. Valuri de ploaie,
torențială, ca ploaia din filme, ireală în densitatea ei. Prin jaluzele observă un
cuplu tânăr care zăbovește într-o stație de autobuz. Nouăsprezece ani?
Douăzeci cel mult. Fata ține la piept o caserolă mare din polistiren cu cartofi
prăjiți ca să se încălzească. Băiatul îi trage haina lui peste cap; un adăpost
temporar. Sunt ghemuiți, zâmbitori și amețiți. Îndrăgostiți. Fără îndoială, o
echipă. Un autobuz oprește, ștergătoarele sale trimit în laterale șuvoaie mari de
apă cu fiecare mișcare. Se urcă, îi spun o glumă șoferului și se prăbușesc pe
scaunele din spate. Fata scutură ploaia de pe ea ca un cățeluș. Băiatul râde și își
șterge picăturile de pe frunte. Exact când autobuzul de noapte se îndepărtează,
Steve privește cum ea îl hrănește cu un cartof. El îl mănâncă înfometat și o
sărută pe nas.
 Pe nas.
Steve se ghemuiește lângă pat; picioarele îi sunt încă prea agitate ca să stea
jos. Îi șoptește cuvintele în ureche.
— Steve și Pippa. Pippa și Steve. Steve și Pippa. Pippa și Steve. Steve și
Pippa...
 DECEMBRIE 2009
Steve
— Se pare că gripa porcină e pe ducă, a spus Pippa citind cu voce tare dintr-
un ziar gratuit.
— Asta e bine, am zis.
— Mă bucur că n-am avut-o. Vezi tu, mama m-a pus să promit că nu
mănânc porc în timpul pandemiei.
— Așa te infectezi?
— Probabil că nu. Dar mai bine să previi decât să tratezi.
Stăteam în partea de sus a autobuzului 32; Pippa era naratorul, iar eu,
spectatorul ei prizonier, fascinat de ceea ce putea să conțină următoarea pagină
din Metro.
— Dar am mâncat sendvișuri cu bacon, am spus, ­amintindu-mi de fiecare
mic-dejun mahmur de sâmbătă din ultimele două luni. Am mâncat unul chiar
în dimineața asta.
Pippa s-a gândit la asta o clipă, comparând raționamentul mamei sale cu al
ei.
— Baconul e tratat totuși. Și afumat. Baconul nu se pune.
Înainte să fiu cu Pippa nu mi-ar fi trecut prin cap să mă aventurez la etaj,
doar în cazul în care autobuzul era foarte aglomerat sau dacă era o persoană
care mirosea urât în partea de jos. Dar de când am călătorit cu autobuzul
prima dată ca un cuplu (autobuzul 29 spre Camden Town), când ne-am grăbit
pe scări și ne-am repezit direct spre primele două locuri din față de parcă era
primul autobuz din Londra în care puneam piciorul, asta făceam mereu.
Pippa a dat pagina la un articol intitulat „Crăciunul în Bruges: un paradis în
plină iarnă“, o pagină dublă plină de cupluri model zâmbitoare, ținându-se de
mână pe malurile înghețate ale canalului. Ea a oftat, visătoare și geloasă.
— Pare încântător.
 Apoi s-a întors spre mine, mușcându-și buza de jos de parcă i-ar fi venit o
idee puțin obraznică.
— Să mergem?
Nu e prea devreme să plecăm undeva? m-am gândit. Ne permitem? Care sunt
regulile aici? Am fost cu Lola aproape un an – chiar am locuit împreună –, dar
n-am plecat nicăieri în străinătate. Părea un angajament prea important. Eram
eu și Pippa pregătiți pentru un angajament? Iar în ceea ce privește banii, nu
aveam deloc (Pippa m-a promovat prin oraș ca fotograf de portrete, dar încă
încasam puțini bani, căci clienții ne erau prieteni. Ea lucra o sută de ture pe
săptămână la joburi care abia îi acopereau cardul de călătorii).
— Hmm?
Ochii ei sclipeau la perspectiva de a sări cu mine într-una dintre pozele din
ziar.
Lucrurile păreau periculos de aproape de una dintre acele decizii spontane
despre care vorbeau oamenii – puteam deja să simt miros de Glühwein24 –, așa
că am încercat să arunc o privire la prețurile afișate în reclamă, doar ca să mă
asigur că nu suntem jecmăniți. Dar autobuzul se clătina, Pippa tremura cu
speranță, iar eu mi-am amintit de ce nu călătoream la etaj. Amețit din cauza
răului de mișcare și a visului ispititor de a ne plimba de mână de-a lungul
canalului, am fost de acord.
Am accesat descoperitul de cont uitând de orice altceva, spiritul vacanței
preluând controlul. Pippa mi-a ales o garderobă nouă de iarnă, din lână și
articole termice. Când casiera a început să împacheteze, eram pregătit de o
mică vacanță în Antarctica. Speram să fie frig în Belgia ca să simt beneficiul
articolelor vestimentare. Luna decembrie în Londra fusese blândă până acum;
încât transpiram dacă purtam mai mult de un rând de haine.
În săptămâna de dinaintea plecării, nivelul nostru de entuziasm s-a
transformat într-o obsesie. Oricând ne întâlneam – la cină, la o cafea, la
plimbare – vorbeam despre asta, dorindu-ne să fim acolo.
— O să ne bem cafeaua în Bruges în curând.
— Imaginează-ți! O să ne plimbăm într-un parc din Bruges.
— Mă întreb dacă apa e dură sau nu în Bruges.
Cu fiecare sărut, apel sau mesaj de noapte bună număram nopțile până la
plecare. Când au mai rămas doar două, amândoi am deschis câte o valiză și am
început să împachetăm pe Skype. Eram neliniștit în legătură cu împărtășirea
Î
acestui ritual cu Pippa. În copilărie, procesul de împachetare, chiar și pentru
cele mai scurte călătorii, era o experiență chinuitoare. Familia Gallagher se
destrăma, se certa din cauza hainelor, ascundea pașapoarte, mama și tata țipau
unul la altul să preia controlul asupra situației. Prima jumătate a vacanțelor de
vară o petreceam recuperându-ne, încercând să ne vindecăm rănile căpătate în
timpul acelui chin. Dar cu Pippa procesul era lipsit de stres – distractiv, chiar.
A făcut paradă cu niște ținute dintre care trebuia să aleg, dându-le note de la 1
la 10 (cea mai mică notă a fost 9,4, ceea ce era diplomatic, m-am gândit, dar și
adevărat). S-a dovedit că ăsta era secretul unei împachetări de succes: fă-o la
distanță de unsprezece kilometri, în cartiere diferite.
În trenul spre Bruxelles, am mâncat un mic-dejun pe mese rabatabile format
din croasante și o mini sticlă de vin spumant. Vinul avea gust condimentat,
amestecat cu pasta de dinți din gura mea. Capul Pippei s-a lăsat ușor pe
umărul meu și am privit pe fereastră răsăritul soarelui în Kent. Nu poate fi
nimic mai romantic de atât, m-am gândit.
Într-un fel mai puțin romantic, am început să fac o listă mintală cu
cheltuielile de până atunci (nu-mi doream să fim luați de val în prima zi), când
Pippa mi-a șoptit în ureche:
— Ne alăturăm clubului libertinilor?
Poate pentru că făceam o conversie rapidă în minte din euro în lire, am
crezut că se referea la faptul că ar trebui să ne înscriem în schema de loialitate
Eurostar, lucru la care am consimțit.
— Bună idee, am spus. Putem să începem să adunăm puncte ca să le
cheltuim pe o călătorie la Paris.
Ea a râs, cu toate că nu eram sigur de ce, dându-și capul pe spate cu bucurie.
— Deci...?
Și-a lăsat mâna pe coapsa mea și vocea i-a coborât. Avea privirea aia, cu
pleoapele grele de dorință. Privirea care îmi transforma pelvisul într-un aparat
de pinball.
— Clubul dezmățat, a murmurat ea.
Și apoi a plecat, mergând agale prin vagon ca și cum nu se petrecea nimic
ieșit din comun. Am urmat-o, oprindu-mă în locurile de trecere dintre mese,
lăsându-i pe pasagerii care se întorceau din vagonul bufet să se strecoare pe
lângă mine. Acum chiar puteam să simt acele bule explodând în capul meu cu
un clinchet, asemenea luminițelor care se sparg într-un brad de Crăciun. Nu
puteam să decid dacă asta era o idee genială sau una teribilă. Pippa a început să
chicotească pe când ne-am strecurat în vestibulul dintre vagoane și ne-am
furișat, în stilul lui James Bond, spre prima toaletă.
— O să intru primul, tu stai de pază, am șoptit.
Am împins ușa, dar era încuiată. Cea de-a doua toaletă părea liberă, dar nici
ușa ei nu se deschidea. Am încercat să trag de ea, tot mișcând clanța, dar nu am
reușit.
— Trebuie să glisați ușa, a spus o voce feminină – nu a Pippei, ci a unei
franțuzoaice.
M-am întors și-am dat nas în nas cu un controlor de tren cu caschetă pe cap
și o eșarfă la gât.
— O, bonjour, am spus tremurând, încercând să par nonșalant, dar
interpretarea mea era atât de groaznică, încât a făcut-o pe Pippa să râdă în
hohote.
Controloarea a zâmbit înțelegătoare, apoi și-a continuat drumul prin
următorul set de uși șuierătoare. A ghicit ce se petrecea acolo? Poate era un
mod foarte francez de a călători. Sau era pe cale să anunțe poliția? Ar fi fost o
rușine să ne arunce din tren la următoarea stație.
— Poate nu ar trebui, am zis.
— Nu fi așa fricos! a spus Pippa, apoi m-a tras în cabină și a încuiat ușa.
— Vreau să trecem măcar de Ashford International, am spus, făcând-o pe
Pippa să râdă fără să vreau.
Am oprit-o cu un sărut, iar chicotitul a încetat. Eram doar noi acum, cu
buzele lipite, lumea exterioară disipându-se. Pippa a început să-mi desfacă apoi
cureaua.
S-a auzit o voce de cealaltă parte a ușii, unde un bărbat se oprise să discute
afaceri.
— Sunt pe drum spre Bruxelles. Am o întâlnire la Biroul European.
Speram că o să plece; prezența lui mă agita. „Gândește-te că ești la tine
acasă“, mi-am spus, „în intimitatea propriului dormitor.“ Dar sângele mi se
aduna doar în obraji. Pippa și-a îndepărtat mâinile și a făcut un pas în spate,
cât de departe a putut în spațiul mic din toaletă.
— Nu-ți face griji, a spus ea uitându-se în podea. A fost o idee proastă.
Nu puteam să-mi dau seama dacă era jignită sau doar dezamăgită. M-am
aranjat, mormăind niște scuze despre controloare și despre afacerist.
 Pippa s-a întors la locurile noastre prima; eu am așteptat câteva clipe – și mi-
am dat cu apă pe față – înainte să o urmez, î­ntorcându-mă la vagonul nostru
mult mai treaz decât atunci când am plecat. O paradă a rușinii fără strălucirea
promiscuă, riscantă; doar încărcată de rușine.
Pippa citea când am ajuns.
— O să-mi revin, nu-ți face griji, am zis, un Casanova la reduceri.
— Ai face bine, a spus luându-mă de mână și strângând-o blând drept
alinare.
— O să fie altceva în Bruges, am asigurat-o. Cu totul altceva.
— Ești sigur că ăsta e hotelul? a întrebat Pippa când trăgeam valizele pe o
scară șerpuitoare care scârțâia.
Nu ne-au impresionat starea foaierului, recepția și sala de mic-dejun; niciuna
dintre ele nu arăta ca în pozele pe care le-am studiat săptămâni întregi.
— Probabil clădirea e foarte veche. Două sute de ani? am spus, oprindu-mă
să-mi trag sufletul. Probabil găzduia la început doar călugări străvechi micuți
care aveau doar câteva bunuri și nu erau nevoiți să...
— Călugări micuți? Te simți bine, iubire?
— Nu știu, mi-e foarte cald.
Căldura se ridica odată cu noi, iar la etajul patru, ultimul, era sufocantă. Am
intrat în camera 43. Ar fi putut să fie frumoasă: un fost pod, cu grinzi la vedere
ce traversau tavanul înclinat, patul și noptierele așezate sub jgheaburi, o
fereastră Velux cu vedere la cer. În orice caz, fusese vopsită recent în roz și lila,
culorile fiind mai pregnante din cauza faptului că încă puteai să miroși
vopseaua.
Pippa și-a urcat valiza pe pat și a început să despacheteze. Eu trebuia să mă
răcoresc; camera era mai fierbinte decât iadul. Nu sunt stânjenit de multe
lucruri legate de mine, dar pur și simplu nu pot să mă descurc cu propria
transpirație. Când transpir, nu pot să fac prea multe ca să opresc asta
(Dumnezeu știe că am încercat totul), iar teama că aș putea transpira și mai
mult nu face altceva decât să agraveze situația. Până acum, în relația noastră de
prietenie și mai mult decât prietenie am reușit cumva s-o scutesc pe Pippa de
asta și să o ascund la timp. Nimeni nu-și dorește un iubit asudat, nu?
Fereastra a fost montată mult prea sus în acoperiș ca o ființă umană să poată
ajunge la ea, așa că am fost nevoit să găsesc valva unui radiator instalat în Evul
Mediu – un metal ruginit ce mi-a ars mâna când am încercat să-l rotesc. În cele
din urmă, mi-am scos haina, vesta, puloverul și cămașa, lăsând pe mine doar
maioul termic. Când mi-am scos capul din penultimul strat de haine, am văzut
că Pippa împrăștiase întregul conținut al valizei ei pe podea. Așteptându-mă să
înceapă să pună lucrurile deoparte, am deschis ușa dulapului, dar a ignorat-o.
În schimb, s-a așezat pe pat și a început să citească un ghid subțire al orașului
Bruges care fusese lăsat acolo de un fost locatar.
— Așa despachetezi tu sau...? am spus, jumătate pentru mine, jumătate spre
mormanul de haine ale Pippei.
— Da, Steve. Așa fac eu. Bine?
Mi-a aruncat o privire provocatoare, genul acela cu care n-ar trebui să mă
pun.
— Bine, am spus deschizând valiza mea. Păi, o să folosesc sertarul de aici.
Ea a oftat, exasperată, și s-a dus la baie, care nu era chiar o cameră, ci mai
degrabă o zonă în colț despărțită de un paravan. Nu exista o cadă de sine
stătătoare, așa cum am sperat.
— Asta nu e baia din poze, a remarcat ea.
Am testat patul, care părea plăcut de flexibil și de nou. Stând întins pe spate,
puteam să-i văd Pippei piciorul stând dincolo de marginea paravanului din
plastic, chiloții și colanții adunați în jurul gleznei.
— Pot să te văăăăd...
— Ce? Pleacă! Nu te mai uita!
A tras de paravan atât de tare, încât aproape că l-a dărâmat de tot.
— Acum nu mai pot să te văd.
Am ridicat ghidul orașului Bruges care se deschidea cu o hartă utilă.
— Hei, există un muzeu al cartofilor prăjiți aici!
— Steve...
— Pare distractiv, nu?
— Scuze, dar nu pot să fac în timp ce tu asculți.
— E OK, nu o să ascult.
— Aaaaah! a țipat ea.
Un sunet rezervat înainte pentru mama și agentul ei.
— Presupun că tu ești cea care nu poate să funcționeze de data asta, nu m-
am putut abține să spun. În toaletă.
Apoi un sunet pe care nu l-am auzit niciodată înainte.
— IEȘI AFARĂ!
Aproape am căzut din pat.
 — Scuze, Pip! N-am vrut...
— Doar pleacă, bine?
Am așteptat afară, cu coada între picioare, de parcă aș fi fost dat afară de la
ore. Era evident că depășisem o limită. Eram prea aproape ca să se simtă
confortabil și eu nu m-am prins.
„Cât timp să-i dau? Cinci minute? Zece?“ Știam că eu puteam să stau o
jumătate bună de oră pe tron, într-o contemplație tăcută, deseori ridicându-mă
cu picioarele amorțite. Lola intra și ieșea imediat (și niciodată nu părea că
folosește hârtie igienică). Toate fetele erau la fel? N-aveam nicio idee. O să mai
stau trei minute, m-am gândit, apoi o s-o întreb dacă pot să intru.
M-a speriat un scârțâit scos de treptele antice când un cuplu scandinav a
venit la etaj. S-au oprit lângă mine și m-au salutat din cap scoțând cheia de la
camera 42. E ridicol, m-am gândit. Nu puteam să stau acolo o perioadă
indefinită, pierzând timpul lângă ușa lor într-un maiou termic – ar fi început
să se îngrijoreze că o să intru peste ei cu un topor. Cât de încet am putut, am
deschis ușa noastră, doar cât să întind mâna și să-mi iau haina din cuier. Apoi
am coborât la parter și am decis să dau o tură prin cartier.
Mă temeam că o călătorie în străinătate împreună ar fi putut să fie un gest
prea mare, dar acum începeam să mă tem că ar fi putut să fie un test prea mare.
Era un teritoriu nou pentru amândoi. Era pentru prima dată când eram cu
adevărat singuri, fără un loc în care să fugim sau să ne ascundem, relația
noastră fiind complet expusă.
Am rătăcit pe o stradă lăturalnică plină de tomberoane, ventilatoare
extractoare de aer și ferestre unsuroase de bucătărie. Doi tineri, până în
douăzeci de ani, stăteau pe bordură holbându-se la drum. Purtau cămăși albe și
șorțuri asortate și nu păreau să observe că tivurile șorțurilor se îmbibau de apa
murdară din canalizare. Tânărul s-a ridicat, s-a scuturat, apoi a trecut pe lângă
mine, părând foarte furios. Fata l-a privit plecând, suspinând încet. Apoi ochii
ei dați cu rimel i-au întâlnit pe ai mei și și-a tras nasul, zâmbind politicos,
înainte ca lacrimile să-i curgă din nou. Ar fi trebuit să spun ceva ca s-o
consolez, dar nu mă pricepeam deloc la astfel de lucruri. Strada era una care se
înfunda, așa că m-am întors și am urmat pașii iubitului ei care își luase
tălpășița.
Brusc, am simțit prezența Lolei, de parcă stătea cu ochii pe mine din aleile
silențioase. Am încercat să nu mă gândesc prea mult la ea și la cum am pus
punct lucrurilor, la fel de abrupt pe cum au început. Dar ocazional dădeam
peste un elastic de păr sau peste o cană pe care o lăsase în apartament și imediat
mă cuprindea o vină catolică veche.
În acea după-amiază fatidică când m-am întors din Trafalgar Square nici
măcar nu mi-am desfăcut haina înainte să las cuvintele să curgă din mine.
— Îmi pare foarte rău, Lo, dar asta nu mai poate continua. Nu e vina ta, e...
E a Pippei? Cât de sincer îmi doream să fiu?
— E vina mea. Doar a mea.
Mama m-a asigurat că Lola era devastată, dar eu am crezut că a acceptat ușor
despărțirea. Chipul ei abia înregistrase șocul, așa că m-am gândit că poate
simțea la fel ca mine: că ne respectam unul pe altul – întotdeauna o făcuserăm
și mereu o s-o facem. Că nu era mai mult între noi. Nu iubire, nu dorință, ci
doar respect reciproc.
— Mamele noastre vor fi dezamăgite, am spus. Dar nu poți să rămâi într-o
relație doar ca să-ți mulțumești mama, nu?
Ea nu a răspuns. Probabil atunci ar fi trebuit să mă opresc din vorbit și eu.
— Pentru că făceam asta pentru ele puțin, nu?
— Tu s-ar putea s-o fi făcut, Steve.
Nu i-a luat mult să împacheteze, nu durează când lucrurile tale sunt ordonate
atât de meticulos. Aveam senzația stranie că un chiriaș se muta.
— Mă bucur să văd că ai preluat controlul asupra propriului destin, a spus ea
în cele din urmă.
Ne-am îmbrățișat, doar superficial, și când m-am uitat în ochii ei, aceștia
erau complet uscați.
— Serios. Îți doresc numai bine.
Și așa s-a terminat. În termeni civilizați, ca finalizarea unui contract între
două firme care s-au respectat, dar care vor merge pe drumuri diferite.
După ce am cotit de câteva ori greșit, m-am rătăcit, dar am găsit drumul din
nou cu ajutorul noului meu ghid de buzunar de încredere. Când m-am întors
în sfârșit la hotel, Pippa aștepta pe scările de la intrare. Buzele roșii îi erau
țuguiate sub o căciulă de blană, unul din tocuri îi era sprijinit de stâlpul de
piatră. Îi iertasem totul.
— Unde ai fost? m-a întrebat.
— Am dat o tură.
— Ai stat o grămadă.
—Ți-a fost dor de mine?
Și-a aplecat capul. Da, i-a fost dor de mine.
 —Arăți de un milion de euro, apropo, am spus.
Și-a întors fața dinspre mine, dar nu suficient de repede încât să ascundă
zâmbetul încântat care îi ridica buza de sus.
— Să bem ceva aici, unde au cea mai mare selecție de bere Trappist?
Arătam spre hartă unde încercuisem câteva cafenele și baruri despre care
citisem în timpul săptămânilor de cercetare.
— Sau în locul ăsta, cu o istorie interesantă?
— Suntem aici acum, Steve, a spus Pippa. Nu putem să vedem pur și simplu
unde ajungem?
— Da, sigur, am spus cu o ridicare spontană din umeri. Am putea începe
chiar de aici.
Am condus-o spre „Cea mai romantică dintre toate cafenelele din Bruges“,
conform Tripadvisor, și prima destinație de pe itinerarul meu mintal.
Am stat la o masă din ratan privind spre piață și am comandat două beri.
Piața Markt era plină de turiști, unii cumpărau cadouri de la tarabe de
Crăciun, alții se încălzeau cu vin fiert și tăvi pline cu cartofi prăjiți de două ori.
Un cor de clopote a început să sune în Clopotnița din Bruges, atrăgând atenția
tuturor spre turn. Întregul oraș era fermecător, un Disneyland pentru adulți.
— Uită-te la astea! a spus Pippa încântată, când berile noastre au ajuns în
pahare cu picior prea frumoase ca să bei din ele. Ar trebui să le furăm și să le
luăm acasă ca amintire.
— Pippa, ești pornită să încălcăm legea, am spus.
— Ce vrei să spui?
— Ăă... planul cu sexul? În tren?
— Asta nu e ilegal, a spus, încercând să descopere cum să bea puțină bere
fără să-și afunde nasul în spuma de deasupra.
— Cred că o să descoperi că este. Chiar și în apele internaționale.
— Nu poți să fii arestat pentru că faci sex. Crezi că o să se supere dacă cer un
pai?
Lucrul grozav atunci când bei cantități mici de bere bună, în stil continental,
este că rămâi treaz mai mult timp. Chiar și după șase sau șapte pahare nu devii
somnoros sau ostentativ ori bolnav, ci un fel de bețiv plăcut, ca în vacanță.
Odată ce-am prins gustul spumei, am mers din bar în bar, din bere în bere,
bând bere cu ghimbir și 8% alcool din pahare late și îndesate precum călugării
veseli care ne zâmbeau din posterele ce decorau pereții; și beri din grâu,
complexe și fructate, din pahare înalte și curbate, stil Jessica Rabbit.
Ar fi putut să fie o seară perfectă, dacă nu era familia Leapers, un cuplu
englez de vârstă mijlocie, care ne tot apărea în cale după fiecare colț. Oameni
grăsuni, ușor amețiți, la fel de veseli precum călugării, cu un bronz rămas
dintr-o croazieră în Caraibe, care păreau că o să ricoșeze dacă îi împingeai (am
fost tentat).
— Voi din nou! glumea Jim.
— Nu putem să scăpăm de ei! răspundea Jane.
A fost amuzant la început, dar la a patra întâlnire, am început să mă întreb
dacă nu cumva ne urmăreau.
— Mi se par destul de drăguți, a spus Pippa pe când stăteam la coada uneia
dintre furgonetele care vindeau cartofi prăjiți.
— Poate. Există însă un singur lucru pe care îl detest când sunt în
străinătate...
— Să încalci legea?
— Da, și asta. Dar și să aud alți englezi. Două porții de cartofi, vă rog.
— Cât de ironic.
— Știu, știu. E o traumă din copilărie.
— O bête noire25?
— Exact. Ține-o tot așa, s’il vous plaît, „te rog“.
Gama de condimente din fața noastră era uluitoare: nenumărate ketchup-uri
și maioneze pentru toate gusturile. Pippa a fost foarte hotărâtă în legătură cu
ale ei.
— Maioneză cu muștar Dijon și ketchup simplu, nimic altceva, l-a informat
ea pe vânzătorul care purta o bandană și care se afla în spatele friteuzei, de
parcă era pe cale să greșească și să-i pună alte sosuri.
Eu am mers pe ceva neconvențional, alegând o maioneză cu curry thailandez,
care nu era nici pe departe la fel de delicioasă pe cât își imaginaseră papilele
mele gustative. Pippa a rânjit, foarte mulțumită de sine că mă învinsese la
cartofi, pe când eu încercam să-mi strecor degetele sub mormanul de sos ca să
găsesc un cartof care să nu fie înecat în mâzga picantă.
— Eu aș fi acceptat sfatul soției tale, fiule, a spus o voce din spate.
Dumnezeu mi-e martor că am probleme când nu fac asta.
 — Jim, termină! a spus Jane, înroșindu-se din cauza comentariului soțului
său.
— O, nu sunt soția lui.
— Nu suntem căsătoriți.
— A, a spus Jim. Nu încă, oricum.
— Ar vrea el, a zis Pippa, lovindu-mă încet în coaste.
Atât Jim, cât și Jane au explodat în hohote de râs, obrajii lor deja rozalii
devenind de-un roșu aprins. Pippa s-a uitat la mine uimită, dar și încântată de
reacția lor. A durat un minut întreg ca să-și revină.
— „Ar vrea el“, a spus Jane ștergându-și o lacrimă. Asta e una bună.
— Ar trebui să fii pe scenă, a spus Jim.
Asta a fost suficient ca s-o câștige pe Pippa, iar curând ne aflam pe un rând
de scaune într-un local foarte aglomerat, cei doi Leapers făcându-ne cinste cu
rând după rând de băuturi. Ne-am petrecut restul nopții stând la bar cu ei;
Pippa, Jane și Jim punând lumea la cale, eu citind meniul cu băuturi până când
l-am învățat pe dinafară. Erau destul de drăguți, un cuplu bine intenționat care
se bucura de pensionare, dar nu voiam s-o împart pe Pippa în seara aceea și
uram să mă simt îndatorat lor.
Întâlnirea dublă interminabilă s-a sfârșit în cele din urmă când s-a decis că
Jim băuse prea mult, căci fusese pe punctul să cadă pe spate cu scaunul dacă nu
era prins de un barman viteaz. Pe când ne luam rămas-bun, au devenit foarte
sinceri, impresionând-o pe Pippa când i-au spus că „e o extraordinară actriță
talentată, menită pentru lucruri mărețe“. (Adică, este, dar de unde știau ei?)
Jim s-a întors spre mine, adresându-mi-se pentru a doua oară în seara aia.
— Tinere, a spus el.
Uram asta.
— Ai grijă de fata asta.
Uram asta și mai mult.
„Nu-mi vorbi de sus, bătrâne“, m-am gândit.
— Mulțumesc, Jim. Așa o să fac, am spus.
Întorși în cameră, ne-am prăbușit complet îmbrăcați unul în brațele celuilalt
pe patul nostru flexibil.
Dimineața următoare a fost groaznic. Ne durea capul, afară picura și camera
noastră se transformase din saună uscată în saună cu aburi, umezeala ne
pătrundea în haine și în așternuturi. Cu siguranță, asta presupunea o amânare a
oricăror activități amoroase. Conspira lumea cumva împotriva noastră ca să nu
mai avem relații sexuale vreodată?
Nu ne simțeam în stare să dăm ochii cu lumea exterioară, așa că am
comandat pizza, care a ajuns cu o bătaie în ușă, urmată de pașii grei ai băiatului
de la livrări coborând iute pe scara de poveste pentru a evita orice plângere.
Cutia era atât de umedă de la ploaie, încât a fost nevoie de amândoi ca s-o
ridicăm de pe podea. Am mâncat pizza umedă pe patul umed privind un
documentar despre creșterea oilor pe un canal de știri flamand.
— Când ești în Bruges, a zâmbit Pippa, cuprinzând o felie cu ambele mâini.
Ploaia s-a oprit în cele din urmă și am ieșit din hotel – scăpând de
mahmureală – pășind direct pe pavajul ud. Ultima noastră masă a fost aleasă cu
grijă. Un restaurant de 4,5 stele, masa noastră „de răsfăț“, unde urma să
mâncăm extravagant fără să ne facem griji în privința costului (cu toate că
oferea un meniu la un preț bun).
Am fost invitați în De Kruisbes de o chelneriță ce purta jiletcă și părul prins
într-un coc strâns, care ne-a cerut scuze că masa noastră nu era pregătită încă și
ne-a oferit un cocktail din partea casei. Ochii Pippei s-au luminat când am fost
conduși la bar, unde a comandat două Martini cu votcă și cu „un picuț de
lămâie“. Martini-urile au fost așezate pe șervețele mici negre și împinse spre noi
pe sticla groasă a barului. E ceva delicios la o băutură gratuită neașteptată și
astea nu făceau excepție: reci, puțin amare și satisfăcător de tari. Am încercat să
părem cool și să le bem încet, de parcă deseori ne începeam cina în felul ăsta,
dar totul era prea nou și captivant. Vacanța la care visaserăm se deschidea în
sfârșit în fața noastră, așa că am comandat încă două.
Când am fost chemați, am urmat-o pe chelneriță croindu-și drumul prin
restaurant. S-a oprit în dreptul mesei proaspăt aranjate, arătând spre ea cu
brațul. Când ne-am așezat, am auzit o voce familiară, o amintire devastatoare a
serii anterioare.
— Măi, măi, ce să vezi, uite-i pe tânăra Pippa și pe cavalerul ei!
Familia Leapers stătea la doi metri de noi, cu șervetele atârnate la gât, pe cale
să guste din fripturile lor Chateaubriand. Țineau în mână tacâmuri cu mânere
mari din lemn cioplit care îi făceau să pară niște Omuleți de sub casă26
supradimensionați.
— Care erau șansele? a strigat Jane.
— Destul de mari, se pare, am mormăit spre Pippa.

Î
 — Îți convine asta? m-a întrebat ea încetișor. Putem să stăm în altă parte, dar
s-ar putea să fie puțin...
— Mă uit acum, am spus, căutând deja cu privirea o masă liberă în
restaurantul aglomerat.
Bingo! Un cuplu care stătea lângă fereastră tocmai își terminase cafeaua și
acum scotea cardul de credit.
M-am întors să vorbesc cu chelnerița, dar Jim o acaparase deja, vicleanul, și
arăta spre noi.
— Îi cere să unim mesele! am șuierat.
Totuși, mesele nu au fost mutate. În schimb, a venit somelierul cu o sticlă de
vin, pe care a deschis-o cu o grijă care nu putea să însemne decât că era
probabil foarte scumpă. Le-a oferit lui Jim și lui Jane o înclinare din cap, iar ei
i-au răspuns ridicând paharele spre noi. Ochii Pippei s-au umplut de
recunoștință. Vinul a fost mai mult decât delicios (nu doar pentru că era
gratis), gestul mai mult decât generos, iar întreaga poveste nenorocită făcea să-
mi fie imposibil să mă simt ofensat.
Cei doi Leapers ne-au permis să ne bucurăm de aperitiv într-o liniște relativă,
dar curând scaunele lor se apropiau din ce în ce mai mult de noi, ca într-un joc
de 1,2,3 la perete stai!, până când s-au asigurat că îi putem auzi cu ușurință,
încântându-ne cu povești din călătoriile lor, din Guadelupa până în Budapesta.
La fiecare oprire exista o versiune a aceleiași glume puțin xenofobe, care îl
implica pe Jim descoperind că un cuvânt străin era foarte amuzant.
— Spune-le despre șoferul de taxi din Sifnos, Jim.
— Păi, numele lui era Simos...
— Da? Da?
Jane îl îmboldea ca și cum nu era a suta oară când retrăia povestea aia.
— Și era din Sifnos!
— Ha! a explodat ea. Simos din Sifnos! Genial!
Pippa a râs cu ea. Nu puteam să înțeleg ce vedea în ei și i-am spus asta.
— De ce ești atât de morocănos? m-a întrebat ea. Cred că e minunat felul în
care se mai amuză reciproc.
— Dar nu ți se pare amuzant, nu?
— Mi se pare adorabil.
— Glumele lui sunt groaznice, Pip.
— Nu sunt mai rele decât ale tale.
— Asta e răutate pură.
 — Adică, nu sunt mai bune decât ale tale. Sunt la fel de rele. Sau la fel de
bune.
Am ridicat sticla de vin, mi-am umplut paharul, apoi am pus-o jos fără să-i
umplu paharul Pippei. Ea s-a lăsat pe spate în scaun și și-a încrucișat brațele în
semn de răspuns. Am rămas așa, fără să ne uităm unul la altul, până când
ospătarul a venit să strângă farfuriile neterminate. A sprijinit o tablă mică pe
masa noastră.
— Pentru desert?
Am văzut cum ochii Pippei sclipeau spre meniu și nu am avut nicio îndoială
că urma să comande negresă.
— Non, merci, a spus ea.
Am fost șocat până în adâncul sufletului.
— Pip? am exclamat, uitând că eram în mijlocul unei discuții aprinse.
— Nu mi-e foame.
— Monsieur? a spus ospătarul și s-a întors spre mine. Este inclus.
Fiecare celulă din sistemul meu digestiv, de la limbă la intestinul subțire,
striga după desert. „Ce să fie, Steve? Ceva cu ciocolată sau fructe? Crocant sau
cremos? Mmm. Alege orice! Avem încredere în tine, Steve!“ Am refuzat totuși,
pentru că nu am vrut să fiu cel care cedează în lupta aceea a voințelor.
— Doar nota, vă rog.
Derutat, ospătarul a pus tabla sub braț și ne-a luat farfuriile. Când a trecut pe
lângă Leapers, Jane a strigat:
— Sper că ai comandat negresa caldă cu caramel sărat și înghețată de vanilie
de casă.
Pippa s-a albit la față.
— Excusez-moi? „Poftim“?
Ospătarul s-a întors cu sprâncenele ridicate. Pippa s-a aplecat peste masă.
— N-aș putea să rezist frustrării dacă ratez o negresă.
— Chiar una caldă, că veni vorba, am spus.
— O, Doamne, a continuat ea.
— Madame?
— Negresă, vă rog.
— Să fie deux, „două“, am adăugat. Cu extra caramel sărat.
Ne-am luat rămas-bun de la familia Leapers pentru ceea ce speram să fie
ultima dată și ne-am întors la hotelul nostru, în timp ce lumina lunii sclipea pe
stratul subțire de gheață care se așternuse după lăsarea întunericului.
Alarmele erau setate la 06:30, dar am fost treziți la 4 dimineața de un mic
cutremur din camera alăturată: vecinii noștri scandinavi erau al doilea cuplu
care și-a propus să ne strice orice fel de noțiune romantică pe care am fi avut-o
weekendul acela. În timp ce ba adormeam, ba ne trezeam, întrerupți de
strigătele lor acrobatice, singura consolare era că nu înțelegeam ce strigau. Era
un act sexual foarte egoist. Nu există un cod al comportamentului pentru a
preveni asemenea zgomote? Ar trebui tipărit sub instrucțiunile în caz de
incendiu pe care le găsești pe ușile hotelului.
— Ar trebui să spunem ceva? am întrebat cu privirea încețoșată.
— Chiar nu cred că o să ne audă, a răspuns Pippa, îngropându-și capul sub
pernă.
Trenul spre casă era suficient de gol încât să putem sta față în față la o masă,
având toate cele patru locuri doar pentru noi.
— Mă duc la toaletă, am spus.
— Îm-hm, a răspuns ea.
Am stat în cabină, privind acoperișurile belgiene fără formă ivindu-se prin
sticla înghețată a ferestrei și întrebându-mă cum deveniserăm un cuplu care
spunea îm-hm. M-am gândit la Leapers, la următoarea etapă a anului sabatic pe
care și-l luaseră la vârsta lor ca să poată călători. Se vor ignora reciproc, alegând
tăcerea? Mă îndoiam de asta. Ce ar fi făcut Jim?
Mi-am scos telefonul și i-am trimis un mesaj Pippei.
Foarte singur în toaletă...

Am văzut că mesajul a fost livrat, dar nu am primit niciun răspuns.

Nu e niciodată prea târziu să te alături clubului, nu? Prima pe stânga...

Au trecut câteva minute, apoi telefonul mi-a scos un „bing“.

Mai ești acolo? mi-a scris Pippa.
Da! i-am răspuns.
Am ciocănit! Prima cabină pe stânga?

M-am întors și mi-am dat seama că stăteam în direcția opusă locurilor

noastre.
 Cealaltă stângă, scuze...

Câteva secunde mai târziu s-a auzit o bătaie discretă în ușă.

24 Vin roșu fiert, în germană, în original.
25 Aici, cu sensul de „un ghimpe în coaste“, în lb. franceză, în original.
26 Aici, cu sensul de „un ghimpe în coaste“, în lb. franceză, în original.
 2 MARTIE 2019

05:39
Bâz, bip, clic, respirație.
Pentru o milisecundă glorioasă, Steve n-are nici cea mai mică idee unde se
află sau ce face aici. A moțăit o vreme și probabil a adormit în cele din urmă.
Bâz, bip, clic, respirație.
Zgomotul ăla. Ce e?
Bâz, bip, clic, respirație.
Își înalță capul și privirea i se concentrează. Își îndreaptă spatele repede, iar
lumea se trezește la viață în fața lui cu un tunet. Pippa e acolo lângă el. Unde îi
e locul. E la fel de liniștită ca un copil. Lumina dimineții se strecoară prin
jaluzelele turcoaz și cade pe șuvițele ei aurii. Poate a fost o greșeală? Poate
doarme pur și simplu?
— ’Neața, se aude vocea veselă a unei femei din cealaltă parte a ușii, dar nu i
se adresează lui.
— ’Neața, iubirea mea. Ai venit devreme, răspunde o alta.
— Am făcut schimb cu Anna.
Nu se poate să fi dormit mai mult de câteva minute, dar în acest timp
spitalul se trezise la viață. Conversațiile luminoase și ale unor oameni odihniți.
Aspiratorul care își începea sarcinile de dimineață. Și afară, zgomotul surd al
traficului care se îngreuna.
Întinde mâna după telefon, un reflex dezvoltat în ultimele câteva ore,
verificând pe ecran dacă exista vreun apel pierdut. Încă nimic. Verifică și ceasul.
Diana urmează să se trezească în curând. Un val de greață îl lovește când se
gândește la ea ascultând mesajele lui. Trebuie s-o sune din nou curând; mai
bine aude asta direct de la el. Uitându-se prin mesaje, descoperă unul de la un
număr necunoscut:
 Sâmbăta Super Reducerilor! Cumpără o pizza și o primești pe a doua LA JUMĂTATE DE PREȚ.
Haide. Răsfață-te!

Mesajul și expeditorul îl scot din sărite. Ar trebui să știe asta. Îi amintesc de

euforia Pippei de fiecare dată când găsește o ofertă vicleană la un deliciu de
weekend, de parcă e-mailul sau voucherul fusese gândit special pentru ea.
Când o să facă asta din nou? Când o să poată să vină acasă și să o surprindă
cu pește extra-crocant și chipsuri cu extra-oțet? N-ar fi trebuit să accepte jobul
din seara precedentă. Ar fi trebuit să stea acasă și să mănânce pizza pe
canapeaua care se metamorfozase în a treia persoană din relația lor. Ar anula
orice slujbă, ar renunța la orice ambiție, dacă asta ar însemna că ea s-ar trezi
curând – orice, doar să stea și să mănânce și să devină bătrân și gras alături de
ea.
— Mă gândeam, spune el cu ochii pe un centimetru din cotul ei care nu e
plin de tuburi, că încă n-am comandat de la noul res­taurant chinezesc.
Bâz, bip, clic, respirație.
— Adică, cel vechi, dar care și-a schimbat numele. Cel cu recenziile bune. Ar
putea să fie următoarea noastră întâlnire pe canapea. Batem palma?
Bâz, bip, clic, respirație.
Stomacul lui Steve geme. Se freacă pe abdomen distrat, ­dându-și seama brusc
că n-a mâncat nimic de aproape douăsprezece ore. Bagă mâna în buzunar și
scoate o monedă de două lire.
— Sper că aparatul dă rest.
Se ridică.
— Două minute, draga mea. Mă duc doar să iau niște chipsuri sau ceva.
Chipsuri. Un cuvânt care nu eșuează niciodată s-o scoată din letargie pe soția
lui. Chipsuri. Un cuvânt, o sugestie, ca să înlocuiască tensiunea unei altercații
fără sens. Chipsuri. Un cuvânt care întotdeauna aduce un zâmbet pe buzele
femeii pe care o iubește.
Dar nu și de data asta.
De data asta cuvântul magic nu are niciun efect, pur și simplu se lovește de
ziduri ca o minge de pinball.
Steve n-a părăsit camera, nu s-a îndepărtat mai mult de câțiva metri de
Pippa, în ultimele cinci ore. Pe când iese din cameră, lumea exterioară i se pare
ciudată, de parcă trece dintr-un coșmar în altul. Raze de lumină puternică ce se
reflectă pe podeaua proaspăt lustruită îl conduc de-a lungul coridorului
imposibil de lung, în capătul căruia se află tonomatul acela mare, înghesuit
între toaleta bărbaților și un rând scurt de scaune albastre din plastic.
Analizează conținuturile aparatului de la A1 la F9. O voce din capul lui se
întreabă când a devenit regulă ca o pungă de chipsuri sărate să coste o liră. Stă
acolo o vreme, până când stomacul i se strânge din nou. Poate că nu-i e foame,
de fapt. Poate ar trebui să se întoarcă la soția lui.
Se întoarce și e surprins să vadă că în spatele lui e o persoană care așteaptă:
bărbatul pe care îl văzuse în urmă cu două ore, bărbatul cu mama muribundă,
bărbatul cu groaza în privire.
— Scuze, spune Steve făcând un pas în lateral ca să-i permită bărbatului să
folosească tonomatul. Nu te-am auzit.
— E OK, mormăie bărbatul drept răspuns înainte de a păși în față și a
analiza selecția.
Se încruntă, apoi își scutură capul, iar Steve își dă seama că poate să-i citească
gândurile.
„Cum pot să stau aici încercând să decid între un baton de ciocolată și o
pungă de bomboane când ar trebui să fiu acolo ­rugându-mă ca următoarea ei
respirație să nu fie ultima?“
Simte o înrudire cu străinul, o legătură creată de experiența comună a unei
emoții inimaginabile până acum și care amestecă speranța cu durerea.
— De ce ești aici? întreabă el.
Bărbatul îl privește circumspect cu coada ochiului.
— Scuze, cuvinte greșite.
Steve se retrage, regretând că a încercat să discute cu el.
— O noapte lungă. Trebuie să mă întorc la Pippa.
Se întoarce să plece, apoi îl aude pe bărbat cum își drege glasul.
— Cine e Pippa?
Se întoarce din nou și îl vede bine pe bărbat pentru prima dată. Probabil are
în jur de patruzeci de ani și pare la fel de obosit pe cât se simte Steve.
Manșetele și mânecile puloverului lui sunt pătate de sânge.
— E soția mea.
— Îmi pare rău.
Bărbatul își scutură capul din nou, de data asta plin de compasiune.
— Sunt aici pentru mama. A căzut rău, s-a lovit la cap.
— Ce bine că ai fost acolo.
 — Mereu sunt acolo. Eu am grijă de ea, a spus el, ­frământându-și mâinile.
Am sunat la Urgențe imediat. Am vrut s-o aduc chiar eu, dar au spus să aștept
ambulanța.
Steve observă că mâinile lui sunt de un portocaliu-deschis – colorate de
nicotină, poate, dar mai mult ca sigur n-a reușit să spele complet petele de
sânge de pe ele.
— Sunt sigur că ai făcut ce trebuia.
— Și soția ta? întreabă bărbatul. Pippa?
— Ea... a avut un accident. Un accident de mașină. N-am fost acolo, spune
Steve, dorindu-și mai mult ca niciodată să fi fost acolo.
Dorindu-și să poată schimba locul cu ea.
— Dumnezeule, îmi pare rău. E...
Dar o fanfară de pași îi întrerupe, pe când ușile din capătul coridorului se
deschid. Domnul Bramin intră, urmat de o asistentă și de un medic rezident.
Conversația privată s-a încheiat brusc, ambii bărbați îndreptându-și atenția
spre Bramin cu o anticipare temătoare.
— Domnule Redmond? spune doctorul ridicând un dosar. Am rezultatele de
la CT-ul mamei dumneavoastră. Mergem?
Bărbatul, Redmond, inspiră profund.
— Bine, spune înainte de a se întoarce spre Steve. Mult noroc!
— Și ție.
— Și, domnule Gallagher, spune domnul Bramin, o să vin imediat să verific
tensiunea arterială a Pippei și să discutăm pașii următori.
Steve încuviințează din cap în semn de mulțumire, dar se simte foarte
departe de-a fi recunoscător.
Privește cum cei doi bărbați dispar pe coridor și trec prin două uși duble. Un
curent poartă cântecul Pippei pe coridor, slab, dar ca o sirenă care-l cheamă
înapoi la ea.
Bâz, bip, clic, respirație.
Dacă e să se întâmple, nu se poate întâmpla aici. I-ar plăcea să o scoată din
spital, să o așeze pe bancheta din spate a mașinii lui și s-o ducă acasă.
Într-un loc în care să fie în siguranță.
Într-un loc pe care îl iubește.
Oriunde, dar nu aici.
 ZIUA DE CRĂCIUN 2009
Steve
Casa în care Pippa și-a petrecut copilăria era imediat după colț față de vechea
mea școală, într-o suburbie de existența căreia nu știam, populată de căsuțe
pitorești cu terasă. Dacă ar fi fost zăpadă, te-ai fi simțit de parcă pășeai într-o
scenă dintr-o reclamă la fursecuri de Crăciun.
Dacă cineva i-ar fi spus adolescentului Steve de cincisprezece ani că în
ultimele zile ale primului deceniu din noul mileniu avea să-și petreacă
Crăciunul în casa directorului lui, sosind la brațul fiicei domnului Lyons în
calitate de iubit oficial, stabil, acesta ar fi fost entuziasmat peste măsură.
Îi cunoscusem pe părinții Pippei înainte, la cină și la o lectură publică ce
avusese loc deasupra unui pub, dar statul în casa familiei era o perspectivă mult
mai înfricoșătoare. Și iată că mă aflam acolo, în prag, cu o pungă plină de
cadouri și o sticlă de vin de 8,99 lire.
— Dragilor!
Mama Pippei, Diana, ne-a tras înăuntru înainte să putem deschide gura. M-a
sărutat pe ambii obraji – genul de sărut pe care obișnuiam să-l primesc de la
strămătuși, în urma căruia puteam să simt rujul cum se crăpa pe pielea mea
ulterior –, apoi a strâns-o în brațe pe fiica ei și a ținut-o la distanță de-un braț,
analizând-o. Știam mișcarea asta. Mama o folosea pe sora mea mai mare,
Charlotte, când se întorcea de la facultate. De obicei era urmat de un
comentariu legat de cât de obosită părea. Clar ura asta. Știam că și Pippa ura
asta. Dar de data asta nu era o provocare sau o judecată, era doar un gest plin
de iubire.
Diana s-a uitat de la Pippa la mine și din nou la Pippa.
— Amândoi sunteți minunați.
Era mai relaxată decât o văzusem vreodată. Ginul tonic așezat pe un pervaz în
holul îngust se putea să fi avut ceva de-a face cu asta. Gheața din interiorul
paharului aproape se topise, iar felia de lime începuse să se veștejească.
Bănuiam că își reumpluse paharul de două sau de trei ori.
Pippa a alergat la tatăl ei, care a ridicat-o în brațe cu o îmbrățișare puternică.
A chițăit încântată și am descoperit că eram gelos (dacă poți să fii gelos pe un
asemenea lucru fără să ai un fel de complex al lui Oedip). Nu o ridicasem pe
Pippa suficient de mult; trebuia să încerc asta, cu toate că ar trebui să-i cer voie
mai întâi.
— Steven, băiatul meu.
S-a întors spre mine, mimând comic intenția de a mă ridica și pe mine.
Mușchii abdomenului meu s-au pregătit, dar, din fericire, totul s-a soldat doar
cu o strângere fermă de mână.
— Domnule Lyons.
Încă nu reușeam să-i spun Chris.
— Am adus asta.
Am ridicat sticla. Nu știu nimic despre vin, dar acesta fusese redus de la 12
lire (peste medie, dar nu ceva extravagant) și avea o etichetă drăguță. Părea pur
și simplu potrivit pentru ocazie.
— Ah, ai adus o sticlă de...
A analizat eticheta în treacăt. Am crezut că admira caligrafia așa cum făcusem
eu.
— Vin roșu. Foarte drăguț.
În timp ce Diana ne conducea în living, l-am văzut pe domnul Lyons
strecurând sticla în spatele unui birou, după o cană cu pixuri și un teanc de
agende. N-am putut să-mi dau seama dacă asta însemna că nu era potrivit
pentru consum sau dacă îl păstra pentru o altă ocazie.
Ne-am petrecut după-amiaza bând gin tonic, în timp ce Pippa zburda prin
living, odihnindu-se pe canapea, apoi pe un scaun, apoi răsfoind un album cu
poze vechi, totul în timp ce își punea la curent părinții cu poveștile de groază
legate de ultima ei audiție.
Eu am stat într-un fotoliu cam stricat, dar confortabil, ciugulind politicos
dintr-un bol cu nuci – ocazional hrănind câinele cu câte una – până au
dispărut toate. Mă așteptam la cină, dar nu prea s-a materializat, iar după ce
băusem două păhărele de whisky, eram deja amețit. Nu-mi amintesc să ne fi
luat rămas-bun sau să ni se arate camera de oaspeți de la etaj (sperasem în
secret că o să stăm în vechiul dormitor al Pippei, un loc plin de întrebări
mistice din imaginația mea adolescentină, dar fusese transformat recent într-un
birou).
— Ăsta e un ajun de Crăciun tradițional în familia Lyons? am întrebat-o pe
Pippa în timp ce mă afundam în pat.
— Ce, multă băutură?
— Îm-hm..., deja adormeam.
— Presupun.
În noaptea aia am visat că eram acasă, unde mama servea somonul ei
tradițional cu salată de cartofi.
De dimineață, am fost trezit de Pippa, care mă înghiontea în spate cu
genunchiul ei sau, poate, era cotul.
— Ce faci? am întrebat confuz și mahmur.
Confuzia mea s-a amplificat când am deschis ochii și am văzut că jumătatea
ei de pat era goală.
— Unde ești?
M-am întors și am dat nas în nas cu Hardy, labradorul de zece ani al familiei,
care comunica tot cu botul lui umed. Satisfăcut că eram treaz, a strănutat scurt,
de parcă spunea: „Nu uita, încă ești în casa mea“. Pe când ieșea din cameră,
mi-a mirosit pantalonii care zăceau grămadă pe podea și mi-a aruncat o privire
nimicitoare peste umerii lui lăsați.
Am prins ideea, mi-am pus pantalonii, mi-am stropit fața cu apă și am
coborât la parter. Puteam să aud un zgomot de papuci înfundat, dar rapid,
urmat de foșnetul halatelor, pe când tatăl, mama, apoi fiica se strecurau unii pe
lângă alții. Intraseră într-o rutină veche de Crăciun, fiecare își ducea la bun
sfârșit sarcina istorică fără nevoia de a discuta sau a trâmbița. Era cel mai
îndepărtat punct imaginabil față de anarhia care se petrecea în casa alor mei în
acel moment, pe care aproape o puteam auzi chiar și de la 25 de kilometri
distanță.
— Vrea cineva o ceașcă de ceai? am întrebat încercând să mă alătur lor.
— Noi le-am băut pe ale noastre, mi-a răspuns mama Pippei, cărând o rolă
de hârtie de împachetat și niște foarfeci. Dar servește-te.
Mi-am petrecut mare parte din dimineață stând între bucătărie și sufragerie,
pe când membrii familiei Lyons se strecurau înăuntru și afară cu lumânări,
tacâmuri, biscuiți. Temându-mă că deveneam un fel de trecător în calea
pregătirilor, am tot întrebat ce puteam să fac, dar fiecare sarcină disponibilă era
rezolvată înainte să am ocazia de a începe.
 — Pot să tai varza de Bruxelles, Diana?
— E deja în oală, iubire.
— Pippa, lasă-mă să ajut cu ceva!
— Ăăă... poți să plimbi câinele?
— Hardy a fost deja în parc, dragă. Doar ce l-am spălat.
— Poți să tai o ramură de ilice din grădină, Steven.
— Mi-ar face plăcere. Unde țineți, ăă...
— Foarfecile de grădină? Dacă te duci în grădină, o să vezi o magazie mică.
Ar putea să fie încuiată totuși. Știi ce, mai bine o s-o fac eu.
Am renunțat curând și m-am așezat la masă, ca să nu stau în calea cuiva. Mai
bine să-i las să facă ce au de făcut, m-am gândit. Domnul Lyons a valsat pe
lângă mine fredonând și s-a prefăcut surprins că eram acolo, uitându-se de
două ori spre mine.
— Steven. Văd că te-ai făcut comod.
Dar, domnule! Aproape am spus drept protest.
— Relaxează-te, o să venim și noi imediat.
Pe când s-a regrupat cu bucătarii din bucătărie, am simțit că-mi scria mintal
raportul de sfârșit de an: Un Sf. Mihail mai degrabă liniștit. Pippa a pregătit
varza, Diana a făcut sosul de pâine, domnul Lyons a gătit curcanul și a făcut
sosul – chiar și Hardy a adulmecat unele garnituri – și în tot timpul acesta
Gallagher a stat și s-a uitat. S-ar putea descurca mai bine.
Era un director popular, îmi aminteam, cu toate că nu am interacționat prea
mult cu el în școală. Nu a existat niciun motiv pentru care să fiu chemat în
biroul lui, deoarece n-am ieșit niciodată în evidență printre ceilalți o mie de
băieți ca având rezultate foarte bune la învățătură, ca fiind vreun mare atlet sau
ca participant la detențiile școlare de sâmbătă. Dar îmi aminteam personajul pe
care îl juca atunci când îl întâlneam pe coridoare sau în sala de spectacole, un
rol de a-i face pe elevi să intre în joc: căpetenia binevoitoare care nu lua prea în
serios toată treaba asta cu directoratul și care avea întotdeauna o glumă la el,
dar care nu-ți lăsa vreun dubiu că el ținea frâiele.
Se pare că nu era un rol. M-a ținut într-o lesă psihologică întreaga dimineață,
anunțând în timp ce beam un pahar de șampanie și mâncam păstrăv afumat
că:
— S-ar putea să-ți spun mai târziu niște chestii bizare despre Steven aici de
față, de când era în clasa a zecea...
 — Ce vrei să spui? a tot insistat Pippa, dar și-a ținut gura și ne-a lăsat pe toți
în suspans.
Ce voia să spună? Ce făceam în clasa a zecea în afară de-a evita recapitularea
pentru GCSE ca să mă joc Goldeneye cu mai mulți jucători online? Brusc,
existau găuri negre în cotloanele amintirii mele din adolescență. Exprimarea
asta: „chestii bizare“ mă făcea să par un ciudat de-a binelea. Aveam
cincisprezece ani! Făceam lucruri pe care le fac copiii de cincisprezece ani! Poate
că juca la cacealma? Sau poate i-a spus ceva Herr Rondell, profesorul de limba
germană, care întotdeauna a avut ceva cu mine (păi, sincer, era ceva nicht
richtig27 cu el).
Fix la trei și cincisprezece minute, radioul a fost schimbat de la discursul
reginei la colinde, iar mama Pippei a intrat aducând curcanul. Mi-am ridicat
mâinile ca să aplaud, nu doar pentru că arăta impresionant (și așa era – perfect
auriu, purtând o coroană din bacon împletit), ci și pentru că așa se întâmpla în
familia mea în ziua de Crăciun; un răspuns pavlovian la cei douăzeci și opt de
ani în care am sărbătorit minunăția faptului că o pasăre suficient de mare încât
să ne hrănească pe toți putea să încapă în cuptor și să iasă comestibilă și la timp
de acolo. Dar niciunul dintre cei din familia Lyons nu aplauda, ei preferând să-
și exprime pe mutește recunoștința pentru că ajunsese piesa centrală a mesei
așezate cu precizie. Precizia tăcută era la ordinea zilei.
— Îți place varza de Bruxelles, Steven? a întrebat Diana, ­întinzându-mi bolul
cu varză pregătită perfect de Pippa, de nerecunoscut față de bilele fierte de
metan pe care le evitam acasă.
Verde intens, untoase și „acoperite cu bacon crocant și castane coapte“, m-a
informat Diana, imitând-o accidental pe Nigella Lawson28.
— Dacă nu-mi plăcea înainte, cred că îmi place acum, am spus. Arată
delicios.
Nu i-aș spune mamei niciodată, dar cina de Crăciun de la familia Lyons o
depășea pe cea a familiei Gallagher din aproape toate punctele de vedere.
Cartofii erau crocanți, curcanul zemos și varza aia de Bruxelles... aproape mă
convertisem. Singurul lucru care îmi lipsea de acasă era sosul de pâine al lui
Siobhan, care, ca să fiu sincer, cu toții știam că provine dintr-un pliculeț.
Sunetul liniștit al unei familii care se bucură de mâncare împreună era, de
asemenea, un concept nou pentru mine. Fără televizor, fără crize, fără să te
îndepărtezi de o farfurie pe jumătate terminată ca să-i răspunzi la telefon unui
iubit sau unei iubite.
Ultimele câteva luni au fost departe de-a fi liniștite. Să fiu iubitul Pippei, m-a
avertizat din timp, însemna conversații gălăgioase cu oameni gălăgioși în locuri
gălăgioase. Însemna să fiu tras din zona mea de confort în direcții neașteptate.
Iar eu m-am lăsat dus de val cu bună știință: ea era un carusel, iar eu îmi
petrecusem prea mult timp în mașinuțele pentru copii. Dar era diferit aici, în
căsuța familiei Lyons. Aici trăia partea ei liniștită. Dacă Pippa actrița era
sălbatică, Pippa prietena, petrecăreață și Pippa iubita, emoțională, Pippa fiica
era simplă și recunoscătoare. Pippa era fiica tatălui ei cu siguranță.
Totuși, ea și Diana se aflau într-un război rece dintotdeauna, care amenința
să escaladeze la cea mai mică provocare. Am văzut-o atât de afectată din cauza
mamei ei, încât închidea telefonul după ce vorbeau, pregătită să se certe cu
mine. Dar în acea zi se părea că făcuseră pace, săbiile erau în teacă și totul era
numai confort și fericire.
Era ciudat să-l văd pe fostul meu director cu o pălărie din hârtie pe cap. Părea
complet greșit, aproape neconvingător de festiv, ca acele fotografii regizate pe
care le publică ziarele în perioada Crăciunului cu prim-ministrul care se joacă
împreună cu familia sa sau cu regina care atârnă un glob în bradul ei de trei
metri din living. Niciodată n-am putut să cred cu adevărat că trag bilete și
citesc glume proaste despre oameni de zăpadă ca noi ceilalți. Chiar și aici, în
carne și oase, coroana roz din hârtie a domnului Lyons părea creată în
Photoshop.
Era chiar și mai ciudat să-i văd pe părinții Pippei atât de vizibil îndrăgostiți,
în ciuda faptului că, după spusele Pippei, nu mai erau într-o relație. Mă
asigurase că se despărțiseră cu ani în urmă, că Diana locuia într-un apartament
în capătul străzii și că din punct de vedere legal, sentimental și (din câte știa ea)
fizic nu mai erau un cuplu. Privindu-i ghemuiți pe canapea în seara
precedentă, nu păreau niște părinți despărțiți obișnuiți, care se întâlneau de
Crăciun ca să se prefacă de sărbători de dragul copiilor, cu zâmbete pictate care
aveau să dispară până în ziua cadourilor. Pereții căsuței erau plini de fotografii,
nu doar cu iubita lor fiică, dar și cu ei doi când erau tineri îndrăgostiți cu părul
lung, precum și proaspăt căsătoriți cu ochii mari. Acestea spuneau o poveste de
iubire cu multe luni de curtare intensă, două decenii de căsnicie reușită, iar
apoi, aparent, încă vreo câțiva ani de divorț chiar și mai reușit.
 — Dar par atât de... împreună, i-am șoptit Pippei seara trecută, pe când ne
spălam pe dinți la o chiuvetă mică dintr-un colț al camerei noastre.
— Știu. În special de Crăciun și în zilele de naștere și cu alte ocazii de felul
ăsta. O să stea aici până de Anul Nou.
— De ce nu se mută înapoi?
— Nu știu! Nu asta își doresc. Și înainte să întrebi – nu, nu e o relație
deschisă.
Pippa se poate să nu fi fost deranjată de postmodernismul părinților ei, dar
era tipul de „neconvențional“ care mă făcea să mă simt foarte catolic. M-am
gândit cum aș fi putut să le explic relația lor părinților mei. Un divorț de
conveniență? Nu era ceva ce ar aproba mama.
— Se pare că lui Steven i-a plăcut mâncarea, a observat Diana pe când
adunam ultima picătură de sos.
— Un băiat în creștere, a spus domnul Lyons și m-am simțit puțin rușinat.
Am făcut tot ce-am putut ca să mențin ritmul cu ceilalți, dar aș fi putut să
golesc farfuria de două ori înaintea Pippei și a părinților ei și pusesem ochii pe
un cartof foarte crocant care nu fusese atins. Făcând parte dintr-o familie mare,
eram obișnuit să devorez cina cât de repede puteam, dacă speram să mănânc
ceva. „Cine mestecă pierde“, ar fi glumit tata.
— O, nu, am uitat! a exclamat Diana.
Un alt fel de mâncare? Niște cârnăciori în aluat care se ardeau în cuptor?
— Voiam să te întreb dacă voi spuneți rugăciuni acasă, Steve.
— Ocazional, am răspuns. În mare parte pentru mătușa Niamh, dacă e la
noi.
— Tuturor ne-ar prinde bine mai multă spiritualitate în perioada asta a
anului, a spus Diana. Uite, mai ia un cartof.
„Aleluia.“ Mi-am ridicat farfuria ca Oliver Twist, rugându-mă ca Diana să
aleagă acea bunătate crocantă pe care pusesem ochii. Atunci, domnul Lyons a
aruncat bomba.
— În familia noastră, ne place să cântăm un cântec la prânzul de Crăciun.
Diana s-a uitat la el nesigură.
— Chiar așa?
— Da! a spus Pippa și am știut ce urma. Și ca oaspete al nostru, Steve trebuie
să înceapă.
Încercase să mă facă să cânt în diverse ocazii – împingându-mă în față când
un alt actor, prieten de-ai ei, aducea un aparat de karaoke la o petrecere sau
îndemnându-mă să cânt mai tare față de mormăitul meu obișnuit în timpul
unui „La mulți ani“.
— Trebuie să vă avertizez, sunt...
— Afon, a terminat ea propoziția pentru mine.
— Nu există așa ceva, a spus domnul Lyons cu fermitate.
— Asta i-am spus și eu!
Pippa și tatăl ei și-au întors scaunele spre mine, așezându-se mai confortabil,
iar eu am observat pentru prima dată cât de asemănători erau: acei mușchi
proeminenți ai gâtului, aceleași urechi mândre și sprâncene curioase.
Mi-am făcut curaj și am ales unul ușor.
— Weee... wish you a merry Christmas, puteam s-o văd pe Pippa crispându-se
ușor la zgomotul pe care îl făceam, we wish you a merry Christmas, we wish you
a merry Christmas...
Mă așteptam ca cineva să mi se alăture, dar ei doar priveau; intrigați,
credeam, de posibilitatea că aș putea să găsesc ritmul. Nu am făcut-o.
— And a happy new year.
Am terminat cu o fluturare din mână, apoi m-am întins după paharul de vin.
Dar domnul Lyons voia mai mult.
— Da? Good tidings we bring...
— Good tidings we bring, to you and your kin, am continuat fără tragere de
inimă. We wish you a merry Christmas and a happy new year.
— Vai! a exclamat Pippa, bucuroasă în mod evident că se terminase.
Dar domnul Lyons tot nu era satisfăcut.
— Now bring us some figgy pudding?
Am crezut că-l alesesem pe cel mai scurt! Am mai spus un vers, dar domnul
Lyons m-a îndemnat din nou:
— For we all like figgy pudding...
— Îl inventați acum! m-am plâns eu.
— Nu, n-o fac. Haide sau n-o să fie budincă de smochine pentru tine.
Pippa și-a dat capul pe spate râzând.
„Dă-o naiba de treabă“, m-am gândit. M-am ridicat, mi-am deschis brațele și
am cântat ca la operă:
— For we all like figgy pudding, we all like figgy pudding, we all like figgy
pudding...
M-am uitat la domnul Lyons pentru ultimul vers, dar nici el nu-l știa, așa că
am încheiat cu:
 — And a happy new year!
Și au izbucnit aplauzele.
— A fost grozav! Pippa m-a îmbrățișat și m-a sărutat pe nas, înainte de-a
adăuga: Dar nu mai trebuie să cânți.
În timpul pauzei dintre curcan și budincă, pe când aproape puteai să-ți auzi
mușchii stomacului cum se întindeau, încercând să facă mai mult loc, Pippa s-
a întors spre tatăl ei și a spus:
— Încă nu ne-ai zis despre chestiile ciudate ale lui Steve, tată.
— Ce? A, da, mi-a făcut cu ochiul înainte să adauge: da, foarte ciudate, într-
adevăr. Poate o să-ți spun mai târziu.
Eram sigur că era o cacialma și era suficient de cherchelit încât aproape îmi
doream să știu ce urma să inventeze dacă insistam mai mult.
— Să jucăm un joc după prânz? am sugerat, încercând să abat atenția de la
mine.
— Jocul cărții!
Pippa a bătut din palme și s-a ridicat de la masă, îndreptându-se spre
bibliotecă.
— Ești sigură? a întrebat domnul Lyons, puțin consternat, ca și cum exista o
poveste în spatele acestui joc care îl făcea mai periculos decât părea.
— Jocul cărții, pe bune? a zis Diana întorcându-se din bucătărie.
Dar Pippa nu asculta. Era prea ocupată să adune cărți de pe rafturi și să le
îngrămădească în îndoitura brațului ca și cum ar fi furat dintr-o bibliotecă.
Așadar, după budinca de Crăciun cu unt, frișcă și brandy – și o plăcintă cu
carne irezistibilă –, ne-am așezat în jurul măsuței de cafea, plină cu grămezi de
cărți. Pippa ne-a făcut pe toți atenți.
— Bun. Știți cu toții cum se joacă...
— Eu nu știu.
— Steve! Nu pot să cred că nu știi.
— De obicei jucăm mima.
— E cel mai grozav joc din lume. Astea sunt regulile.
Trebuia să aleg o carte și să citesc descrierea de pe spate. Apoi trebuia să scriu
în secret prima propoziție a cărții, în timp ce restul încercau să scrie propria
versiune a aceleiași propoziții. Apoi făceam cu rândul ca să ghicim varianta
corectă, încercând să ne prindem de cacealmaua celuilalt.
— Încearcă să nu alegi o carte pe care să o știi, a concluzionat Pippa.
 — N-ar trebui să fie o problemă pentru mine, am spus, pentru că nu
recunoșteam niciuna.
Am ales o carte de istorie groasă despre Revoluția Română și am început să
citesc descrierea de pe spate.
— Serios, Steve. Aia?
— Lasă-l să citească, Pippa, a intervenit Diana.
— Dar nu e una bună cu care să începem.
— Tu le-ai ales! Oricum, e alegerea lui.
Am continuat să citesc. Pippa și mama ei arătau exact la fel: încruntăturile
lor, felul în care țineau pixul, aplecate peste bucățile de hârtie într-o poziție de
concentrare maximă. Domnul Lyons părea că se gândește la același lucru pe
când își privea fetele, zâmbind cu mândrie și amuzament.
Bucățile de hârtie mi-au fost înmânate mie, am notat primul rând, apoi le-
am citit pe toate. Domnul și doamna Lyons au câștigat prima rundă cu
propoziții uimitor de asemănătoare ce implicau un dictator, Cortina de Fier și
niște date foarte specifice care erau probabil foarte corecte.
— A fost uimitor – aproape telepatic! am exclamat.
— Aproape ca și cum au trișat, a spus Pippa, aruncându-i mamei sale o
privire rece.
În runda următoare, domnul Lyons a citit primele noastre propoziții
inventate pentru un jurnal de Alan Bennett. Am fost păcălit de efortul Dianei,
în care scrisese ceva despre „șoaptele șoptite“ sau un lucru asemănător. Asta nu
a mulțumit-o pe Pippa.
— De ce ai ales-o pe a ei, Steve? Era atât de evidentă!
— Scuze.
Am râs stânjenit.
În mod evident, Pippa detesta să piardă la jocul ăsta sau să piardă în favoarea
mamei sale; probabil ambele. Nu reușea nici măcar să se bucure de faptul că
tatăl ei îl imita supărător de bine pe autor. Apoi a citit Diana de pe spatele unei
biografii despre Shakespeare. În timp ce ne mâzgăleam propozițiile, a spus:
— Bineînțeles, Pippa trebuie să câștige runda asta.
— Of, pentru numele lui Dumnezeu, a spus Pippa aruncându-și pixul.
— Ce? Am ales una pe care să o știi.
Asta a fost. Într-o avalanșă de mișcări, Pippa a sărit în picioare înjurând-o pe
mama sa, iar o grămadă de cărți a zburat peste masă dărâmând o sticlă deschisă
de Porto. Hardy a venit repede, deranjat de zarva bruscă și, neștiind cum să
ajute mai bine, s-a cățărat rigid pe spațiul eliberat de Pippa pe canapea.
— Ca în fiecare an, a spus domnul Lyons salvând sticla și lăsând în urmă o
pată rubinie care era absorbită de o carte cu copertă tare. Mă duc să aduc o
cârpă. Hardy, jos! Jos!
La etaj s-a trântit o ușă.
— Ce-am făcut? a întrebat Diana și s-a scufundat în canapea, sorbind
inocent din vinul ei.
Am fost ușurat să descopăr că sărbătoarea perfectă de Crăciun a familiei
Lyons era la fel de predispusă la aceleași tensiuni și chinuri de care suferă toți
ceilalți. Oricum, n-ar fi fost la fel de distractiv dacă era perfectă. Nu că pe
Pippa ar fi mulțumit-o acest argument.
— Mă lași să intru, Pip? am întrebat încet în fața ușii închise de la baie.
În cele din urmă, am auzit încuietoarea de alamă cum se deschide și am
intrat ca s-o văd stând cu picioarele încrucișate, creând pe podea un fel de stea
din bețișoare de urechi.
— Pare... distractiv.
— Hmm, a mormăit într-un acord ironic.
— Nu fi supărată.
Ea s-a uitat la mine.
— Nu sunt supărată. Sunt rușinată.
— Îmi pare rău, s-a auzit vocea Dianei din cadrul ușii.
Pentru un moment, am crezut că Pippa o să trântească ușa din nou, dar n-a
făcut-o.
— Te iubesc, a adăugat Diana.
Apoi Pippa s-a ridicat, și-a înfășurat brațele în jurul Dianei ­într-o îmbrățișare
de urs, cu obrazul lipit de pieptul mamei sale. Părea că urmează să se lase cu
lacrimi, dar n-a fost așa. A urmat doar un oftat adânc, mulțumit. Le-am văzut
pe copila, adolescenta Pippa și pe cea de douăzeci și șapte de ani în acea
îmbrățișare și am refuzat înțelept impulsul de-a mă alătura lor într-un tablou
ciudat de trei persoane.
La parter, domnul Lyons stătea în mijlocul canapelei, ­concentrându-se la
telecomandă. Hardy se odihnea la picioarele stăpânului său, care erau încălțate
în papuci din piele. Dispăruseră orice fel de rămășițe de la locul crimei: masa
era liberă, curată, iar cărțile fuseseră puse la locul lor – pentru încă un an, cel
puțin. După-amiaza devenise seară – cam târziu, m-am gândit, ca Bedknobs
and Broomsticks29 să fie la televizor. Pippa și Diana s-au așezat lângă domnul
Lyons, apoi toți trei au început să cânte odată cu genericul filmului. Știau
fiecare vers. Atunci mi-am dat seama că asta era o altă tradiție a familiei Lyons.
Filmul nu rula la televizor, ci de pe un DVD, rotindu-se spre finalul unui alt
an.
Hardy n-a vrut să fie exclus din cuibul de iubire, așa că s-a așezat lângă mine,
mi-a înghiontit genunchiul, apoi s-a lăsat în poala mea.
— Hardy... am spus, așteptându-mă ca domnul Lyons să strige „Jos!“
Dar cei trei membri ai familiei Lyons doar s-au uitat la mine și au chicotit la
vederea musafirului lor îngropat sub câine, care era întins peste mine ca o
pătură veche mirositoare, în timp ce Angela Lansbury ne cânta tuturor.
27 „În neregulă“, în lb. germană, în original.
28 Scriitoare și bucătăreasă de televiziune engleză.
29 Musical fantastic american din 1971, regizat de Robert Stevenson și produs de Bill Walsh pentru
Walt Disney Productions.
 ZIUA CADOURILOR 2009
Pippa
Mirosul de adrenalină și de epuizare plutește lângă porțile școlii. E mijlocul lunii
iunie, dar norii sunt grei, iar când intrăm în curte, cerul se deschide. Domnișoara
Bernard ar numi asta o „aberație patetică“. Eu îi spun un ghimpe-n coastă patetic,
fiindcă nu mi-am adus pelerina.
Așa că iată-ne, pe marginea Armagedonului. Privind în purgatoriu. Simțind
căldura Sfântului Infern din Babilon (se poate să fi inventat eu asta). Sau, în
termeni obișnuiți, a orei de istorie. Mi-au rămas în minte câteva întâmplări?
Nopțile lungi pe care mi le-am petrecut tocind au dat roade? O să fie asta bătălia
mea de la Azincourt (25 octombrie 1415) sau cea de la Ypres (sigur 1914, dar ce
lună?)?
Prin ploaia torențială, sala de examinare se ridică pe creasta dealului ca un
răufăcător Disney. Văd șarpele format din fete All Hallows în uniforme verzi
mișcându-se agitate de pe un picior pe altul – un miriapod vioi, zvârcolitor. Brațul
meu, ca întotdeauna, e prins de cel al Taniei, care este neobișnuit de tăcută. Cred
că s-ar putea să regrete acele întâlniri frecvente pline de rachiu în locul
recapitulărilor. Lângă noi, Nisha pare calmă. Nisha pare calmă mereu. Hei, ia stai
așa, ea e uscată? E imposibil. O ploaie fantastică îmi udă cămașa albă subțire și
șiroaie de apă îmi curg pe față. Apoi o văd. Cumva respinge apa, deviind întreaga
sa furie udă spre mine! Ce dracu’? Zici că emană un câmp magnetic. Privesc cu
uimire. Puterea Nishei versus Natura.
Îmi amintește de tata, care a împrumutat o jumătate de cartof ­dintr-un
restaurant Little Chef atunci când ștergătoarele s-au oprit pe M4.
— Vezi asta, șoricel, a spus el în timp ce îl freca de parbriz. Cu partea umedă în
jos.
Amândoi am privit, fascinați, cum ploaia se scurgea pe un traseu nou, lateral,
din exteriorul geamului, dispersându-se și lăsând centrul parbrizului curat. Am
întrebat dacă era magie.
— Nu magie. Amidon. Face minuni.
Păi, Nisha probabil e făcută din amidon, pentru că e complet uscată. Mă uit la
coada ei împletită și perfectă, care atârnă lungă și strălucitoare pe spatele ei drept.
O împletitură care e dovada unei dimineți eficiente, fără stres. Un soldat pregătit
pentru bătălia ce urmează. Stânca Gibraltarului într-o noapte furtunoasă. Mă
simt ca un copil care a descoperit că se află în prima linie – agitat, inept și
incapabil să diferențieze un capăt al puștii de celălalt. Degetele mele se strâng pe
penarul transparent care conține singurele mele arme – un stilou nou Parker și o
radieră cu două capete pentru cerneală. Cu cine a făcut Ferdinand ultimul tratat?
Și de ce Henric și-a omorât atâtea soții? Războaiele Italiene au început în 1494?
Sau era 1493? Unde a făcut Wolsey...
— Încă puțin, Pippa! Haide. E Crăciunul!
Camera îmi apare brusc în față și mă aflu în mijlocul unui test complet
diferit. Stau la o masă lungă de stejar, încărcată cu diferite feluri de mâncăruri
de sărbătoare. Milieurile sunt împrăștiate sub boluri din sticlă cu salată de
fructe la conservă, bucăți de ciocolată Toblerone și ouă fierte tari, pateuri
„aproape de data de expirare“, chutney și borcane mici de condimente care încă
au etichetele hotelurilor din care au fost furate. Arată precum coperta unei cărți
de bucate a mamei din anii 1970. În jurul mesei stau mai multe persoane decât
am crezut vreodată că poate număra o singură familie. Ieri ne-am ghemuit în
sânul micului meu clan pentru prânzul de Crăciun. Azi este rândul familiei
Gallagher.
— Ăm... îmi înclin paharul, încă pe jumătate plin, dar dacă așa se face...
Sigur. De ce nu?
Zâmbesc și întind paharul. Bărbatul din spatele sticlei îmi răspunde la
zâmbet. Ochii lui sunt unii dintre cei mai blânzi pe care i-am văzut vreodată.
— Ah, fată bună. Stevie al nostru ne-a spus că îți place un pahar de băutură.
Înainte să am ocazia de a contesta vehement incontestabilul, paharul meu e
alimentat. Sau ar trebui să spun umplut. Până la refuz. Vocea mamei apare
brusc în mintea mea. „Nu mai plin de o treime, Pippa. Spațiul din pahar e
menit pentru a păstra aromele.“ Nu e un moment bun, mamă.
— O să-ți prindă bine.
Are un accent irlandez puternic, care face fiecare propoziție să sune ca un
compliment, și poartă un pulover roșu intens de Crăciun, cu un Moș Crăciun
rapper în partea din față, cu ochelari de soare, care ține un radiocasetofon în
dreptul urechii. Sloganul spune: Crăciunul cu toate Ho, Ho, Ho-urile mele!30
Evident nu are nici cea mai mică idee ce înseamnă și, prin urmare, îl poartă
fără vreo ironie. Naivitatea lui e înduioșătoare și mă face să-l plac imediat.
Poate într-o zi o să-l cunosc suficient de bine încât să-i spun că fața lui aspră și
chipeșă ar fi mult mai drăguță dacă ar renunța la mustața retro.
— Mulțumesc, domnule Gallagher.
— Cu mare plăcere, scumpo. Și spune-mi Frankie, toată lumea o face. Chiar
mă bucur că ai reușit să ajungi.
Îmi strânge brațul cu mâinile lui muncite înainte de-a observa ceva
îngrijorător în cealaltă parte a camerei.
— Oi! Juney!
E fiica lui, care încearcă să ridice trei cutii enorme cu o singură mână în timp
ce cară un platou cu ouă scoțiene.
— Îndoaie genunchii când ridici cutii grele! Vino aici la mine...
Și cu asta pleacă spre ea. Îl privesc grăbindu-se să-și ajute fiica și sunt uimită
de asemănarea lui cu Steve.
Manevrez bolul enorm de lichid spre buze, vărsând câteva picături pe noua
mea rochie „pentru întâlnirea cu familia“ de la H&M, și beau recunoscătoare o
înghițitură. Dar porțiile generoase (puțin călduțe) de Freixenet31 nu mă ajută
deloc. Facultățile mele mintale devin slabe sub influența sa amețitoare, iar
bietul meu creier, odată o piesă bine unsă și ascuțită, scârțâie din cauza
presiunii. Mi se pare că a trecut mult timp de la petrecerile din școala de teatru,
la care curgea alcoolul, când halbele de bere, urmate de cocktailuri Jägerbomb,
nu reușeau să-mi paralizeze sinapsele ocupate. Astăzi, doar câteva pahare și
creierul meu se blochează, ca o bunicuță după al treilea lichior, moțăind în
timp ce se uită la Bargain Hunt32.
Păi, trezește-te, creier! S-a terminat programul TV de după-amiază! E timpul
pentru Mastermind, iar subiectul de astăzi este: familia Gallagher.
M-am uitat în jur, încercând să-i cuprind pe toți cu privirea. Parcă se
multiplică precum o amibă sub un microscop. Și zgomotul! Nivelul decibelilor
din Circul Familiei Gallagher e pe cale să arunce în aer acoperișul. Copiii cer
ciocolată, mamele au nevoie de atenție, tații povestesc anecdote, câinii se ceartă
pe resturile pentru curcan – și asta se întâmplă înainte să intre corul.
Doișpe pahare pline,
Unșpe farfurii sparte,
 Zece uși trântite,
Nouă cuțite zdrăngănite,
Opt plăcinte arse,
Șapte alarme zgomotoase,
Șase biscuiți sfărâmați,
Cinci bucăți de frați...
(Sunt foarte încântată de asta – am nimerit și ritmul corect. Vai, chiar sunt
puțin cherchelită!)
Patru copii care răcnesc,
Trei căni care se ciobesc,
Două cadouri nedesfăcute,
Și o Pippa care întâlnește familia lui Steve.
E excelent. Trebuie să-mi amintesc să i-l cânt mai târziu.
Rahat. Bolul meu cu șampanie e aproape gol. Din nou. Cum s-a întâmplat
asta? Știu că beau prea repede, dar se pare că nu pot să mă abțin. Probabil sunt
mai agitată decât mi-am dat seama. Mă chinui să găsesc metode mnemonice
sau rime, sau stimulente vizuale, sau orice trucuri nenorocite care să mă ajute să
rețin ­douăsprezece nume și unsprezece fețe (gemeni identici – nu sunt chiar
atât de beată).
Doi copii mici stau la mine în poală. Măcar le-am reținut numele: Sammy
(Sammy care are bluza cu Snoopy) și Ruby Mae (Ruby cu obrajii roșii). Spun
că „stau“ – dar momentan Sammy stă în picioare pe coapsa mea, adidașii lui cu
lumini sclipesc în timp ce mă apucă de urechea dreaptă cu o mână mică,
încercând să îmi scoată cu forța un cercel sclipitor care i-a atras atenția.
Cealaltă mână face o mișcare spre nasul meu, înfigându-și hotărât degetele
murdare în nara mea stângă. Mă simt ca Gulliver, care e legat de micii
liliputani. Între timp, Ruby Mae e cu fața la mine, iar picioarele îi sunt
înfășurate în jurul taliei mele ca un urangutan. Netulburată, se holbează la
partea de sus a decolteului meu și anunță cu o autoritate senină:
— Țâțele tale sunt un pic mai mari decât ale lui mami.
Mă îmbujorez. Se uită la mine, încruntându-se, nedumerită în mod evident
de faptul că afirmația asta ar putea produce orice fel de reacție. Ochii ei căprui
sunt hotărâți și curioși. Pe când se holbează, stă complet nemișcată pentru
prima dată și reușesc să mă uit bine la fața ei în formă de inimă. Zici că e unul
dintre copiii ăia dintr-o carte victoriană cu ilustrații. Piele netedă, neatinsă de
încercările de zi cu zi. Mici pistrui cernuți care se împrăștie pe nasul ei cârn.
Pentru un moment, îmi simt inima umplându-se cu iubire pentru acest
îngeraș. Îmi vine s-o protejez de agoniile nedrepte ale planetei. Să o țin în
siguranță și la distanță de orice rău. O mică nestemată mult prea prețioasă
pentru consumul uman. Și exact când căldura maternă se răspândește în inima
mea, o altă căldură se răspândește în poala mea, coborându-mi pe coapse și în
pantofi. Ruby Mae radiază. Un zâmbet mândru.
— Am făcut pipi în pantalonii mei de fată mare.
Și cu asta, amândoi coboară de pe mine, folosindu-se de rochia mea ca de o
frânghie de siguranță. Privesc în jos și văd cum o băltoacă mare de apă se adună
sub scaunul meu. Cum poate o ființă umană atât de mică să conțină atât de
mult lichid?
Iute ca fulgerul, Ruby e ridicată în aer de o June care își cere scuze.
— Îmi pare foarte rău, Pippa.
Un prosop mic e aruncat spre mine. Steve apare cu o rolă de hârtie de
bucătărie și începe să șteargă podeaua.
— Ruby Mae! Ce ți-a spus mami? Îi spunem lui mami când avem nevoie să
facem pipi.
Buza de jos a lui Ruby Mae începe să tremure. Eu insist că nu contează, „se
întâmplă tot timpul... copiii fac pipi în poala mea mereu... nici măcar n-am
observat“, și zâmbesc în timp ce-mi șterg urina de pe picioare.
— Uite. A dispărut!
Dar nu e așa. Sunt udă leoarcă. Devine rece. Și începe să miroasă. Îi surprind
privirea lui Steve pe când șterge în jurul picioarelor mele. De ce pare atât de
încântat?
— Are dreptate totuși. Chiar ai cele mai mișto „țâțe“ de-aici, îmi șoptește.
Mă îmbujorez și arunc spre el prosopul cu pipi.
Încă două pahare și o farfurie plină de „Încoronarea Surpriză a Curcanului
făcută de mama“ (surpriza fiind sfecla roșie murată care e răzuită peste el și
ingredientul controversat alcătuit din niște alune prăjite și adăugate în amestec)
și cred că s-ar putea să mă prind cum stau lucrurile. Poate, doar poate, încep
să-mi dau seama care sunt tentaculele vaste ale arborelui genealogic al familiei
lui Steve.
Bun. Uite povestea până acum.
În dreapta, îl avem pe Steven al meu. Cel mai mic copil, căruia nu-i este
permis să uite asta. Fotograf și gentleman profesionist. Folosind cuvintele
mamei lui: „Practic, perfect din toate punctele de vedere“. Fără presiune, deci.
Î
 În poala lui stă Tom: trei ani, obsedat de tractoare. Ciocolata de pe salopeta
lui și părul încurcat spun povestea unei zile pline de aventuri. Tom – sau Micul
Tim, cum îl strigă familia – este cel mai mic copil al (Stridentei) Siobhan,
geamăna mai mare cu șapte minute dintre cele două fete identice. Nu, stai,
erau nouă minute? N-aș vrea să greșesc aici; ea specifică foarte clar asta. Sunt
foarte preciși cei din familia Gallagher. Stai așa, totuși poate Tom îi aparține
celeilalte gemene, (Agitata) June. Dar nu, June îi are pe Ruby Mae, care a făcut
pipi pe picioarele mele, și pe Obraznicul Sammy, care momentan mănâncă
doar mâncare roșie și trece prin faza cu mușcatul (glezna mea care sângerează
stă mărturie).
Siobhan este nerușinată, vocală și la început m-a speriat de moarte. Părul ei
roșcat e tuns scurt și nu este machiată deloc. Mănâncă și bea cu o ferocitate
care sugerează că fiecare masă ar putea să fie ultima. Discursul ei e plin de
cuvinte precum concentrare, perspicacitate, realizare și strategie; oricine ar
putea crede că a lucrat în oraș.
— Am început Copiii Vor Doar Să Se Distreze cu doi ani în urmă. Pungi
pentru petreceri. Categorii cu diverse prețuri. Strategia era bună. Profit anual
de patruzeci și opt de mii net. Cine ar fi zis că baloanele, bulele și Chupa
Chups ar putea să fie atât de profitabile?
Bărbatul timid cu hanoracul cu Star Trek și chelia nefericită izbucnește în râs.
S-ar părea că e cea mai bună glumă. El e (Mohorâtul) Davey sau Heringul
Afumat pentru familie (n-am întrebat de ce și nici nu intenționez s-o fac; am
destule pe cap). Cu șase ani mai mic decât Siobhan și complet orbit de
strălucirea ei, o privește în timp ce vorbește (țipă) cu o devoțiune apropiată de
cultul personalității. Se pare că singurul lui scop în viață este să-și mângâie, să-
și sprijine și să-și laude soția deja fudulă.
În cealaltă parte a camerei stă Charlotte, cel mai mare copil al familiei
Gallagher. Are ochii lui Steve și o plac imediat. E cocoțată aproape cu părere de
rău pe blatul de bucătărie, și-a încrucișat picioarele lungi și subțiri și capsează
felicitări de Crăciun pe o panglică lungă și roșie ce urmează să fie agățată pe
ușă. (Doamna Gallagher – Kathleen – e mai scundă, așa că a decis ca Charlotte
„să se urce acolo. E singura dintre ei care nu mi-ar strica blatul! E ușoară ca o
pană. Simte-o. E ca și cum ai îmbrățișa o grisină.“) Charlotte e medic
generalist. Știu asta sigur, pentru că a adus în discuție psoriazisul de pe fruntea
mea. Asta m-ar fi făcut s-o iau la fugă de obicei, dar mi-a spus-o cu atâta
îngrijorare și blândețe, încât i-am fost recunoscătoare. Mi-a recomandat un
unguent genial pe bază de alge pe care îl folosește și ea.
— Colegii mei prescriu mereu steroizi, dar, sincer, ăsta e cel mai bun lucru.
O să-ți iau și ție.
Cumva e singură.
— Nu întreba. Un șir de bărbați nepotriviți, Pip.
Îmi place că a început să-mi spună Pip imediat, așa cum fac familia mea și
prietenii vechi.
În cele din urmă, de pe scările înghețate din spate apare (Musculosul)
Mickey, copilul nelegitim al lui Colin Farrell și Penelope Cruz. Dacă n-aș fi
știut, aș fi crezut că Kathleen s-a combinat cu un spaniol după prea multe
pahare într-o vacanță cu fetele în Marbella. Lângă el stă (Perfectul) Pat, iubitul
lui de șapte ani. E din Manchester și e profesor pentru copiii cu nevoi speciale
la o școală locală. Sunt unul dintre acele cupluri care te fac să crezi în iubire.
Pur și simplu, zici că stelele s-au aliniat ca să-i aducă împreună și, poate e de la
băutură, dar privindu-i râzând în amurg, mi se umplu ochii de lacrimi.
— Ia să vedem, lumina vieții fiului meu. E timpul canapelei.
Doamna Gallagher îmi zâmbește și bate cu palma locul liber de lângă ea.
Amprenta părintelui. Steve se uită rușinat dinspre chiuvetă.
— Mamă. Las-o baltă. Las-o să i se așeze prânzul.
— Ah, nu-mi spune mie „s-o las baltă“, micuțule Stevie. Am voie să fiu
entuziasmată pentru că am cunoscut-o în sfârșit pe iubirea vieții tale.
— Mamă! Pe bune.
Doamna Gallagher chicotește.
— Nu-ți face griji, o să mă port frumos.
Apoi își întoarce ochii turcoaz spre mine.
Traversez camera și mă așez lângă ea.
— Iată-te.
— Iată-mă!
„Poți să te descurci mai bine de atât, Pippa. Haide! Părinții te iubesc de
obicei.“
— Mă bucur foarte mult că v-am cunoscut pe toți, doamnă Gal... scuze,
Kathleen. Steve mi-a povestit foarte multe despre familie.
Pentru o clipă, simt că sunt scanată cu raze X, de parcă ar putea vedea prin
pielea mea, prin oase, prin mușchi, direct în ventriculele inimii mele. Zâmbește
și începe să mă mângâie ca o maimuță care își curăță puiul. În orice clipă ar
putea să se uite după urechile mele în căutare de căpușe. Brusc, îmi cuprinde
fața în mâinile ei mici.
— Drăguță ca o fotografie.
Apoi le trece prin părul meu și scoate un sunet de plăcere.
— Ah! Ce coamă bogată. Și roșcată. Stevie, de ce nu i-ai spus mamei tale că e
una dintre noi?
Își coboară vocea pentru efect, dar încă poate fi auzită în toată camera.
— Amândoi aveți gene roșcate... există toate șansele pentru un mic...
— Mamă!
Steve e stacojiu la față.
— E atât de pudic fiul meu! chicotește ea. O, genele tale! Și sunt foarte
bucuroasă că nu îți pensezi sprâncenele. Natural e mult mai drăguț decât
înfățișarea asta desenată care e la modă acum. Stevie al nostru mi-a spus că ești
actriță. Foarte interesant. Povestește-mi despre asta.
Poate e alcoolul, poate e entuziasmul ei disproporționat, dar sunt foarte
aproape de a-i spune adevărul: Nu, nu e interesant. E o tortură în proporție de
nouăzeci și opt la sută. Înseamnă să te străduiești mereu să o scoți la capăt, să
aștepți să sune telefonul, să te îmbeți lunea și să știi că nu poți să dai vina pe
altcineva decât pe tine pentru fiecare dezamăgire.
Dar în schimb zâmbesc și spun:
— Da. E grozav. Ador meseria asta! Mă simt foarte norocoasă.
Kathleen se uită la Steve, care s-a întors la vase din nou, apoi se apleacă spre
mine și șoptește sincer:
— Acum că nu ne mai ascultă, voiam să-ți spun că: deși Lola a noastră a fost
o parte uriașă din familie și, da, bineînțeles că a fost un șoc când s-a mutat –
nu pot să mă prefac că eu și Frank nu ne-am gândit că era în joc o logodnă –,
nu trebuie să te simți amenințată în vreun fel.
Oho. Reducere la tăcere.
Nu mă simțisem. Nu m-am simțit. Dar al naibii de sigur că mă simțeam
acum.
„O logodnă?“
Kathleen continuă veselă, indiferentă la nuanța translucidă pe care a căpătat-
o fața mea.
— Vai de mine, cei din familia Kerr n-au știut ce i-a lovit. O știu pe femeia
aia de peste treizeci de ani și n-am văzut-o niciodată într-o asemenea stare.
Dumnezeu s-o binecuvânteze. Nimeni n-a bănuit asta. Toți eram convinși că
mezinii noștri se aranjaseră pe viață! Asta demonstrau toate lucrurile, nu?
Nu. Aveam. Cuvinte.
— Lola s-a mutat înapoi acasă o vreme, vezi tu. Avea nevoie de puțină
îngrijire din partea mamei.
Steve, ajută-mă. Încerc să-i trimit un mesaj în celălalt capăt al camerei. Vino.
Aici. Acum. Salvează-mă.
Dar legătura noastră telepatică de îndrăgostiți e evident la pământ, nu e în
zona de acoperire, căci el râde la o glumă pe care o citește unul dintre copii.
Dacă ar fi fost atent, sigur ar fi aruncat o farfurie spre mama lui până acum. Cu
toate astea, lângă mine, Kathleen nu dă semne că s-ar opri.
— Dumnezeu să-i binecuvânteze inimioara ei dragă, pare mult mai bine
acum totuși. Avea nevoie de timp ca să treacă peste șoc, presupun. Și a fost un
șoc! Pentru noi toți. Dar când am luat prânzul cu ea zilele trecute...
Doar ce a spus prânzul?
— ...părea mai în largul ei. Semăna mai mult cu mica Lol pe care o știm și o
iubim cu toții.
În sfârșit face o pauză ca să respire și se întoarce spre mine.
— Pari puțin palidă, iubire. Poate încă ți-e foame? Mai e desertul lui Frank.
Se aplecă în mod conspirativ și își coboară vocea. (Asta înseamnă că e
capabilă de tact?)
— Încă n-a găsit proporția corectă de cremă de vanilie după toți anii ăștia,
dar fie binecuvântat pentru că încearcă.
Îl privește iubitor pe soțul ei, care merge de-a bușilea pe podeaua din
bucătărie, Ruby Mae îl călărește, țipând și cerându-i căluțului „să meargă mai
repede!“.
Mă concentrez la asta, rugându-mă ca totuși Kathleen să își amintească de
niște foietaje care i se ard în cuptor.
Nu o face.
— Și uită-te la micul nostru Stevie. Se preface că spală vasele, dar îmi dau
seama că-i ard urechile. Binecuvântată să-i fie inima. E disperat să vină și să
stea cu fata lui. E adorabil. Toți știm că e îndrăgostit lulea de tine.
Pentru numele lui Dumnezeu, Pippa, vorbește! Spune ceva. Fă să fie clar că
nu ai NIMIC cu Lola. Nu contează câtuși de PUȚIN că Steve a LOCUIT cu
ea, a IUBIT-O, a DORIT-O în cea mai mare parte a vieții lui adulte. Nu. De
fapt, e ÎN REGULĂ! Ești TOTAL convinsă că a uitat-o. COMPLET. Nu?
Î
 Încerc câteva răspunsuri, dar niciunul dintre ele nu trece de clavicula mea.
Mă simt ca unul dintre acei interpreți care hoinăresc pe Royal Mile în
Edinburgh și al căror truc este să pară că o versiune mică a lor li s-a blocat în
gură. Mica Pippa captivă în pieptul meu, care s-a lovit de coaste, disperată să
scape, e pe cale să-și încerce norocul când ușa din față se deschide larg.
— Ta-da!
În ea stă Oscar, afișând o barbă stufoasă nouă, un pulover intrat la apă cu un
ren pe el și un sac de cadouri aruncat peste umăr. Un Moș Crăciun hipiot.
Cară o ladă cu bere ieftină sub braț, iar placa de skateboard se balansează precar
deasupra.
— Bună, dragilor! Am ajuns acasă!
Și exact așa, timpul meu sub lumina reflectoarelor se termină când Kathleen
sare de pe canapea ca să-l îmbrățișeze pe „Oscar al nostru“.
Oh, Oscar. Tu, idiot frumos. N-am fost niciodată mai fericită să-ți văd fața
de prostănac.
Ca furnicile în jurul unui mango putrezit, membrii familiei Gallagher îl
înconjoară, se cațără pe el, îl îmbrățișează și îl gâdilă până când dispare sub
greutatea lor. Când scapă, ușurat de povara berilor, Ruby Mae e atârnată sub
brațul lui ca un covor rulat și Sammy e atașat ca un koala pe gamba sa.
— Sper că am ajuns la timp pentru desertul lui Frank. Toți știm că ăsta e
singurul motiv pentru care sunt aici, strigă el.
Mulțimea se lansează într-o frenezie de activități, cu toții dorindu-și să fie
persoana care să-i ofere lui Oscar un bol din faimosul desert al lui Frank. Ud
leoarcă, Steve se îndepărtează de grămadă și mi se alătură pe canapea.
— Pentru prima dată sunt fericit să-l văd pe fraierul ăsta, îmi șoptește cu un
zâmbet iubitor.
Mă ghemuiesc în brațele lui.
— Doamne, așa-i mai bine. Am vrut să fac asta toată ziua. Ești bine?
— Bine, da. Totul e bine.
Îmi analizează fața în căutare de indicii.
— Ești sigură? Am văzut că ai fost acaparată de mama. N-am putut să ajung
la timp.
— N-a fost nimic cu care să nu mă descurc.
Își întrepătrunde degetele cu ale mele și îmi mângâie palma cu degetul său
mare puțin aspru. E ciudat cât de repede mă face asta să simt că aș putea
adormi pe umărul lui. Un fel de formulă magică.
 — Adoră să se implice. Ce ți-a spus?
— Oh, nu prea multe.
Prea intens. Mult prea intens.
Își mijește ochii.
— Serios?
— Foarte serios.
Foarte serios? De ce nu-i spun, pur și simplu, ce mi-a zis despre Lola? Îmi
doresc foarte mult să fac asta. Am nevoie să mă asigure că totul e OK, că Lola a
fost doar un flirt, că nu era vina mea că s-au despărțit, că eu sunt iubirea vieții
lui și nimic nu ne poate despărți și că într-o zi familia lui o să mă iubească la fel
de mult pe cât o iubesc pe ea. Dar în schimb...
— Am discutat în principal despre desert. A, și puțin despre Crimele din
Midsomer.
El râde.
— Da, a tot trâmbițat că fiul ei se întâlnește cu o fată de la televizor! Mă
bucur că n-a spus ceva prostesc.
Mă sărută ușor pe buze. Ochii lui frumoși se uită în ai mei, iar pentru o
secundă armata Gallagher pare că dispare. Vocea lui coboară până la o șoaptă
răgușită.
— Pippa Lyons...
— Ce?
— Ți-am spus vreodată că...
Mă aplec și închid ochii. Aproape nas în nas acum, pot să-i simt răsuflarea pe
obrajii mei. Aștept să spună cuvintele pe care ni le spunem atât de des.
— ...miroși delicios a urină.
Chicotește vesel. Îl lovesc cu o pernă și el mă gâdilă. Probabil arătăm ca niște
adolescenți îndrăgostiți și bezmetici care țopăie pe canapea. Pe când mă trage
mai aproape, inspir mirosul cald de acasă și îi permit trupului meu să se
topească într-al lui. Mă simt liniștită pentru moment.
Oscar, Charlotte și Mickey – cai de curse proaspăt inițiați – pornesc pe covor
în patru labe, în strigătele și încurajările celorlalți Gallagheri. Steve își clatină
capul, privindu-i cu o nedumerire tandră.
— Cu toții sunt țicniți.
— Urma să spun „diferiți“.
— Dar sunt țicniți simpatici. O să te obișnuiești cu ei. Promit.

Î
 Mă sărută pe buze. Pot să-i simt inima cum bate pe pieptul meu. Îmi las
umerii în jos. Apoi...
— Unchiul Oscar mă tot gâdilă! Unchiule Stevie, am nevoie de tine! Tu ești
cel mai rapid!
El rânjește și-și dă ochii peste cap.
— Ce fată norocoasă. Ai o relație cu cel mai rapid cal de curse de pe pistă.
Mă sărută ușor pe nas și se lasă pe genunchi, nechezând și scuturându-și
coama. Ruby Mae se cațără încântată pe spatele lui, iar eu rămân singură.
Și are dreptate...
— Haide, Stevie! Pune-ți spatele la treabă! strigă Frank, folosind o sticlă goală
de Cola pe post de microfon.
...sunt o fată norocoasă.
— Și e umăr la umăr cu Oscar.
Dar vreau să fiu fata.
— Stați așa. Ce e asta? Shiv al nostru vine pe interior...
Vreau să fiu favorita.
— ...dar Stevie îl face să se retragă!
Vreau să fiu Pippa a noastră.
— Și vă vine să credeți, câștigă Stevie al nostru!
O să fiu vreodată?
30 Aluzie la termenul ho, care în engleză înseamnă „târfă“.
31 Cel mai mare producător de vin Cava din întreaga lume și cel mai mare exportator de băuturi din
Spania.
32 Emisiune în care două perechi de concurenți sunt provocate să cumpere antichități de la magazine
sau din târg, iar apoi să le vândă într-o licitație ca să obțină profit.
 2 MARTIE 2019

06:39
— Ne cerem scuze că a durat atât să ajungem. A fost o noapte agitată.
Cea mai înaltă dintre cele două polițiste vorbește puțin sâsâit și își mușcă
buzele uscate în repetate rânduri. Cea mai scundă clipește mult, ochii ei fac
ocolul camerei de parcă urmăresc o muscă. Amândouă par că nu se simt în
largul lor așa cum stau cu spatele lipit de perete, de parcă se așteaptă la
împușcături.
În cele din urmă, cea înaltă face un pas în față, ținând în mână o pungă din
plastic mare și transparentă. Polițista îi amintește lui Steve de o creație în
creion a lui Quentin Blake, doar membre și unghiuri.
— Ne-am gândit că ar trebui să vi le aducem cât mai curând posibil.
Uniformele lor mult prea curate par incomod de rigide, ca și cum au fost
îmbrăcate cu următoarea mărime ca să crească în ea.
— Lucrurile soției dumneavoastră, recuperate de la locul faptei.
Cea scundă vorbește cu un slab accent din nord-estul Angliei.
Steve preia încet punga, nesigur în legătură cu ce-ar trebui să facă cu ea. Să-i
mulțumească? Să se uite înăuntru ca să confirme conținutul? Nu face nici una,
nici alta; doar ține strâns între degete marginea cu fermoar.
Ceva în legătură cu scena asta îi amintește de o petrecere ciudată. Trei oaspeți
care hoinăresc pe coridor, disperați după un alt pahar care să facă totul mai
ușor de suportat. Zâmbete incomode și tăceri apăsătoare pe care nimeni nu știe
exact cum să le spargă.
— Geanta ei e acolo, continuă polițista înaltă. Mobilul și o pereche de
pantofi. Pantofi cu toc. I-au fost scoși din picioare la fața locului. Dacă aveți
întrebări...
Întrebări? Are el întrebări?
Polițista mai scundă preia discuția.
 — A existat un martor, iar noi am adunat cât de multe detalii am putut de la
el. A trecut pe lângă ea exact înaintea accidentului, dar a putut să-și dea seama
ce părea că se întâmplă.
Brusc, Steve e foarte treaz, disperat după răspunsuri, dar și îngrozit de ceea ce
urmează să audă.
— Aparent, soția dumneavoastră era, ăăă, distrasă la momentul impactului.
— Distrasă?
— Da. Potrivit martorului, părea că tasta pe telefon.
— Tasta? În timp ce conducea? Nu. În niciun caz. Pippa n-ar face asta
niciodată.
Polițista cu accent devine iritată, nefiind obișnuită să fie contrazisă.
— Vă asigur că domnul era foarte sigur, domnule Gallagher, iar noi n-avem
niciun motiv pentru care să ne îndoim de el.
— Păi, eu vă asigur pe dumneavoastră că trebuie să fie o greșeală.
O venă pe tâmpla ei dreaptă se umflă și începe să pulseze. O situație
nefericită. Se uită la el, cu buzele strânse într-un cerc. Steve strânge marginea
scaunului, un sentiment care pare să fie furie punându-i un ghem în stomac.
— Domnul a oferit o declarație clară, care expune exact ceea ce a văzut.
Bagă mâna în buzunar, scoate o agendă mică și neagră și o deschide la mijloc.
— Afirmă că soția dumneavoastră era „distrasă în mod evident de telefonul
mobil, iar apoi a părut că l-a scăpat la picioare“. Afirmă că nu a văzut ce s-a
întâmplat mai departe pentru că îi depășise vehiculul deja. Un moment mai
târziu, a auzit zgomotul coliziunii.
Steve se luptă să respire. Simte o presiune intensă în zona coastelor.
Zgomotul coliziunii.
Brusc, camera e inundată de sticlă spartă, scârțâitul anvelopelor, trosnetul
metalului. Țipetele Pippei. Pentru o clipă, Steve se află pe locul pasagerului,
văzând cum acțiunea se derulează în fața lui: trupul ei a fost smucit în față ca o
păpușă din cârpă, capul ei lovindu-se de parbriz în timp ce el stă paralizat,
orbit de luminile din sens opus.
Polițista înaltă preia discuția, tonul ei fiind mai blând.
— Se pare că a ajuns pe partea greșită a drumului, iar apoi s-a lovit de o
mașină care circula din sens opus. Îmi pare foarte rău.
Steve poate vedea cuvintele plutind, parcă, deasupra capului său, ca scoase
din capitolul „Transmiterea veștilor dificile rudelor îndurerate“ dintr-un încă
nescris Ghid al Polițistului Bun, când amândouă își înclină capul cuprinse de-o
îngrijorare comună, strângându-și mâinile, de parcă s-ar ruga, smerite.
— Celălalt șofer a fost tratat pentru răni ușoare, dar a fost externat, practic
nevătămat.
Polițista înaltă se uită în sfârșit spre Pippa.
— Ceea ce e un lucru bun.
Steve observă că polițista cu accent aruncă o privire spre ceas. Când ridică
privirea, vede că el se uită la ea și roșește rușinată, obosită.
— Mai e un singur lucru despre care vrem să vă întrebăm, domnule
Gallagher, spune ea, părând defensivă și grosolană din nou. Întotdeauna e
dificil și mă tem că s-ar putea să vi se pară tulburător.
„Mai tulburător decât faptul că iubirea vieții mele este în comă?“
— Trebuie să vă întrebăm dacă soția dumneavoastră era deprimată sau dacă a
avut tulburări mintale în ultima perioadă.
— Ce vreți să spuneți?
Steve e neîncrezător.
— Vă vine în minte vreun motiv pentru care putea să fie distrasă seara
trecută? Existau probleme acasă, în căsnicie? Vreun incident declanșator?
— E greu să ne gândim la asta, intervine polițista înaltă, polițista bună. Cel
mai probabil a fost un accident nefericit, dar trebuie să eliminăm posibilitatea,
ăăă, știți...
— Autovătămării, spune polițista cu accent.
Din cine știe ce motiv, Steve simte un potențial hohot de râs ridicându-i-se
din abdomen.
— Mă întrebați dacă a făcut asta intenționat?
— Așa cum am spus, trebuie doar să excludem acel curs al anchetei,
domnule.
Steve se uită la Pippa. Bandajele. Perfuziile. Vânătăile.
— Nu. Nu-i vorba de autovătămare.
Quentin Blake se întoarce spre polițista cu accent și par mulțumite.
— Păi, dacă nu aveți alte întrebări... spune polițista cu accent. Nu vrem să
deranjăm într-un moment ca ăsta.
Un moment ca ăsta.
— O să păstrăm legătura cu spitalul în ceea ce privește declarația soției
dumneavoastră, spune polițista înaltă. Când o să poată, completează ea, și
amândouă se întorc spre Pippa pentru ultima dată. Deocamdată, vă dorim,
știți, tot ce-i mai bun. Dumneavoastră și soției dumneavoastră.
În timp ce Steve stă singur, clipind în noua pustietate a camerei, aude un bip
slab din punga de plastic din mâna lui. O deschide și scoate telefonul Pippei.
Bateria clipește roșie. Fără să se gândească, găsește un încărcător în geanta lui și
bagă telefonul în priză, așa cum a făcut de nenumărate ori înainte.
— Nu putem să te lăsăm fără el când te trezești, nu? Cine știe ce s-a
întâmplat pe cele șase sute de grupuri, nu?
Bâz, bip, clic, respirație.
Dar nu poate susține amabilitatea, nici măcar de dragul ei.
— Ce dracu’ făceai, Pip? N-ai conduce niciodată pe tocuri! Și tastând? Asta
nu ești tu.
Apucă așternuturile.
— Erai deprimată, scumpa mea? E vina mea? Doamne, eu ți-am făcut asta?
O pereche de mâini invizibile se strecoară în jurul gâtului lui Steve, dar se
forțează să vorbească.
— Am fost distant. Am derapat. Știu că am făcut-o. Și aveai nevoie de mai
mult de la mine. Dar undeva pe drum am rămas fără răbdare, Pip. Am
observat asta. M-am urât. Dar n-am încetat niciodată să te iubesc! Știi asta, nu?
Of, Doamne, Pippa, spune-mi că nu ți-ai făcut asta.
Lacrimi fierbinți îi curg din ochi, întunecându-i privirea.
— Trezește-te, scumpo. Trezește-te și spune-mi ce îți trecea prin cap. Am
nevoie să înțeleg! Vorbește cu mine, Pippa! Nu pot să fac asta singur.
Bâz, bip, clic, respirație.
Bâz, bip, clic, respirație.
 IUNIE 2010
Steve
După ce-am întins materialul acoperișului, am executat un truc de cercetaș și
am bătut cu ciocanul cei patru țăruși din colțuri.
— Asigură-te că fixezi acoperișul imediat sau o să cânți „hai să ridicăm un
cort!“33 i-am spus Pippei.
Adora Mary Poppins, putea să recite fiecare vers, așa că am fost extrem de
încântat că am putut să adaug asta în discuția mea despre asamblarea unui cort.
— Apoi ești pregătit să începi faza a doua: fixarea stâlpilor.
— Pare o scenă din Biblie, a spus ea sec.
— Ignoră instrucțiunile, am continuat, și întotdeauna ia dublul numărului
de țăruși de care ai nevoie. Niciodată n-ai prea mulți țăruși la tine.
Am fixat stâlpii în suporturi cu o ușurință abilă. Au intrat lin, ca un cuțit
fierbinte trecut prin unt. A fost foarte satisfăcător. Apoi m-am ghemuit să
desfac capsula interioară a cortului și după aceea am prins-o în găicile
corespunzătoare, așa că am putut să mă târăsc înăuntru.
— Sper că nu te plictisesc, am spus dinăuntru, anticipând că răspunsul avea
să fie o negație blândă, dar hotărâtă.
Dar n-a existat niciun răspuns.
— Pip? Pippa?
— Cine vrea o vodcă tonică? am auzit-o întrebând, iar ovaționările în semn
de răspuns au venit din partea mult mai multor excursioniști decât am adus cu
noi.
— Încă lucrez la berea asta, mersi! am strigat, amintindu-i subtil că încă
lucram și la cortul nostru.
Am împachetat lucrurile esențiale – hârtie igienică, pâine, bacon, ketchup,
șervețele umede, calmante – într-un sul de pungi din plastic și le-am aranjat pe
materialul de jos al cortului nostru, la distanță mică de marginea acoperișului,
Î
ca să stea la loc cât mai uscat. În cele din urmă, am desfăcut saltelele de spumă,
apoi sacii de dormit, pe care le-am unit ca să creez un pat dublu. Dacă aș fi
avut un trandafir sau o ciocolată de lux, ca într-un hotel, ca să închei...
M-am aplecat ca să scot capul afară și am întins mâna spre un petic de iarbă.
Iată, o floare mică, galbenă care se înclina spre soare. Ar fi putut să fie piciorul
cocoșului, dar nu eram sigur. M-am uitat la zona de campare – cupole de
pânză strălucitoare, fiecare culoare a curcubeului, întinzându-se la orizont – și
mi-a părut puțin rău de coloniile de flori sălbatice și de insecte care urmau să
fie distruse de patru sute de mii de picioare ce erau pe cale să le strivească. Apoi
am smuls floricica din patul ei de buruieni și am așezat-o pe perna gonflabilă a
Pippei.
Cu toate că ideea unui festival enorm ca Glastonbury era intimidantă, eram
entuziasmat de ideea de campare. Mi-am imaginat că eu și Pippa ne plimbam
relaxați când răsărea soarele, înainte de-a aprinde focul pentru a prăji ceva de
mâncare. Cu câteva săptămâni în urmă, când am cumpărat un pachet cu
cereale ca să-l adăugăm la proviziile noastre, a fost foarte încântată, iar eu eram
convins că îmi găsisem partenerul de drumeții. Dar acum că ne aflam aici,
părea că instalarea bazei nu era la fel de importantă ca începerea petrecerii. La
fel era și pentru ceilalți din grupul nostru, care stăteau în cerc printre grămezi
de bagaje, saci de dormit îngrămădiți și un răcitor fără fund plin cu băutură. Se
părea că fusese decis unilateral că trebuia să fie dat gata cât mai repede, iar
gașca termina cât ai clipi alcoolul strecurat în sticle goale de apă.
Nu exista nicio îndoială în privința talentului meu la asamblarea cortului, dar
nu era ceva care să mă facă să par mișto. Și festivalurile de muzică, s-a dovedit,
erau doar despre a fi mișto, lipsit de griji și puțin nebun, mai degrabă decât
priceput la campare. Mă îmbrăcasem, gândind rațional, pentru exterior, în
țesătură de polar fleece, bumbac cerat și material sintetic impermeabil. Prietenii
Pippei și-au înlocuit garderoba obișnuită cu stilul Glasto: diverse haine cu
paiete, sclipici și veste rupte care să dezvăluie o dragoste aparentă pentru
Ramones și Led Zeppelin. Chiar și Gus a renunțat la pantalonii strâmți negri
pentru o cămașă hawaiiană desfăcută. Toți au trecut și printr-o transformare
ușoară de caracter, trăsături anuale ale personalității care înfloreau în fiecare
iunie. Tania de festival a trecut de la a ne povesti despre toți bărbații cu care se
întâlnise la a înșira toate trupele și DJ-ii pe care îi văzuse deja, adică aproape
toți cei care urmau să apară pe scenă.
 — Sper că o să cânte și niște cover-uri, a spus ea despre o trupă de care n-am
auzit niciodată. Nu doar melodiile alea pop de rahat.
În ceea ce-o privește pe Jen, metamorfoza ei a avut loc de-a lungul ultimelor
luni, când a renunțat la actorie, a renunțat la Londra și s-a mutat înapoi acasă.
Faptul că s-a reîntâlnit cu prietenii ei din Bristol a ajutat-o să înflorească, iar
acum putea să țină pasul cu gașca teatrală competitiv de gălăgioasă. Ca pentru
a ne aminti că era o creatură diferită față de fata timidă, sperioasă pe care am- ­
întâlnit-o cu trei ani în urmă, a apărut îmbrăcată ca un stegozaur.
Pippa nu se prefăcea că era altcineva sau că știa mai mult despre muzică decât
mine. Singura ei preocupare era ca toată lumea să se distreze, să se îmbete și să
fie acoperită de sclipici. Aplica sclipici pe rând pe fețele tuturor prietenilor ei,
foarte serioasă, de parcă își găsise adevărata chemare.
— Totul e gata, am spus, alăturându-mă ezitant cercului.
Pippa și-a aruncat brațele în jurul meu de parcă fusesem despărțiți săptămâni
întregi.
— Ești cel mai bun! Cum de-am fost atât de norocoasă? Iubitul meu
inteligent.
Adoram când îmi spunea așa, în special de față cu alți oameni. Mă umplea de
mândrie, mă simțeam norocos, sexy, cool – și acum inteligent.
M-am așezat între Pippa și o cunoștință nouă: un hipiot ciufulit pe nume
Jacob, care putea să fie un prieten de-ai lui Jen sau un necunoscut care s-a
infiltrat în tabăra noastră. Avea un ukulele sub braț și părea cu câțiva ani mai
mare decât noi.
— Foarte tare, omule! a exclamat el.
— Uau, Steve! a spus Tania din spatele unei perechi uriașe de ochelari de
soare. Ai făcut-o foarte repede!
— Asta pentru că m-am combinat cu un geniu al campărilor, a spus Pippa
strângându-mi mâna.
— Chiar așa e. Sunt impresionată.
Un compliment din partea Taniei era urmat de obicei de o solicitare.
— Poți să-l faci și pe al meu? Am încercat o dată, dar a fost imposibil.
Puteam să simt cum ochii Pippei clipeau spre mine. Știu că în mod normal i-
ar fi spus Taniei: „Fă-ți singură nenorocitul de cort!“ Dar asta nu s-ar fi potrivit
cu starea de spirit actuală.
— Sigur, am spus.

Î
 — Ia una din astea, a zis Jen și a scos o doză de Red Stripe din răcitor. Încă
sunt destul de reci.
A desfăcut-o pentru mine; fără să fie necesar, dar am fost recunoscător.
Am răsturnat pe iarbă conținutul genții mari pe care o avea Tania. Nu a
durat mult să-mi dau seama de ce n-a reușit niciodată să-l ridice singură, și nu
era doar pentru că ea credea că lumea îi era datoare; nu era un cort, era o iurtă.
Instrucțiunile spuneau că era o treabă pentru minimum două persoane și
ilustra asta prin trei personaje desenate cu chipurile pline de concentrare.
Genul de personaje desenate care rezolvă chestii d-astea cu ușurință. M-am
uitat spre colegii mei de tabără – actori, drogați, un stegozaur – și am decis că
ar fi mai bine să încerc singur.
A durat o vreme, dar am reușit să ridic cadrul întinzându-mi corpul în poziții
pe care le făcusem doar într-un joc de Twister.
— Lasă-mă să te ajut, Steve, a spus Pippa, punând jos un bețișor cu sclipici
înainte de-a lua altul din geanta ei cu cosmetice și de-a nu se mișca mai deloc
din locul în care stătea. O să beneficiezi de contur dublu, Jen. O să scoată în
evidență petele căprui din ochii tăi.
Din fericire, ador o activitate solitară în aer liber pe care o puteai realiza cu o
bere în mână. Era ceva ce îl văzusem pe tata făcând deseori în vacanțele de
vară. Spăla mașina, uda grădina, pierdea vreme cu jgheaburile. Dacă trebuiau
făcute lucruri neobișnuite, avea scuza perfectă ca să se îmbete puțin.
După încă o doză, iurta Taniei era gata. Am legat la spate clapele intrării cu o
plecăciune largă, plin de endorfine de la exercițiile fizice. A avut loc o rundă
mică de aplauze.
— Steve-care-rezolvă-tot! a exclamat Gus un pic tăios.
— Steve-care-rezolvă-tot! s-a auzit în cor și asta mi-a rămas porecla.
— Poți să-l faci și pe al meu? a întrebat Jen.
Curând a devenit de la sine înțeles faptul că Steve-care-rezolvă-tot urma să
ridice corturile tuturor.
— Ești sigur că nu pot să te ajut? m-a întrebat Pippa între machiaje. Nu
vreau să simți că ești aici ca să muncești. Vreau să te distrezi.
Dar eram pe val. Întinde, înfige ușor țărușii, instalează stâlpii, ridică-l, înfige
bine țărușii, capsula interioară montată, leagă totul împreună, verificare finală,
repetă.
Ultima lucrare a fost un cort de modă veche, genul ăla cu stâlpi rigizi care
stăteau drepți în mijloc. Era de un verde estompat, peticit și părea că văzuse
multe războaie. Nu existau instrucțiuni, dar n-aveam nevoie – sarcina devenise
intuitivă. De îndată ce a fost ridicat, m-am târât înăuntru. Pereții erau
fascinanți într-un fel morbid, acoperiți cu pete vechi ca o pictură sordidă dintr-
o peșteră. Mirosea de parcă murise ceva înăuntru. Ceva murise; câteva lucruri,
de fapt. Era ca un cimitir de insecte. Am adunat cu mâna rămășițele
mumificate a nenumărate furnici, păianjeni și albine, apoi am scos capul afară.
— Al cui cort e ăsta? am întrebat, sperând că era al lui Gus.
L-aș fi făcut de rușine arătându-le tuturor grămada mea de artropode uscate
la soare.
Au existat câteva răspunsuri de „nu știu“, apoi Jacob a spus:
— S-ar putea să fie al meu.
Faptul că nu știa dacă era sau nu cortul lui spunea totul despre el. Eram sigur
că nu i-ar fi păsat de insecte sau de pete sau de miros, așa că n-am spus nimic,
în afară de „E gata“.
Jacob a ridicat brațele de parcă se ruga la Dumnezeu.
— Mersi, frate.
Era în același timp sincer, ipocrit și extrem de enervant. Pe când vorbea, i-a
căzut scrum din capătul joint-ului pe care îl fuma.
— Steve-care-rezolvă-tot! a exclamat Gus încă o dată, imitând accentul
tărăgănat de drogat al lui Jacob.
Puteam să simt cum mă furnica murdăria altei persoane, mirosul său
amestecându-se cu al meu. Berile și ouăle scoțiene pe care le mâncasem pe
autostradă îmi ieșeau prin pori, de parcă petrecusem deja trei nopți aici. La o
oră după sosire era prea devreme pentru un duș? Nu aveau să fie cozi încă și
nici veruci – și am auzit că scurgerile se blocau cu tot felul de materii umane
până la sfârșitul weekendului.
— Uite, meriți asta.
Jen mi-a dat o altă bere. Era caldă de la soarele după-amiezii târzii, dar am
golit jumătate de parcă era apă, până când a început să aibă un gust scârbos.
Pippa scotocea într-o geantă cu peruci și a scos una afro de un portocaliu
neon.
— Pentru tine, Steve.
— O, nu, n-am nevoie, am zis și mi-am acoperit capul defensiv cu mâinile.
— Normal că n-ai nevoie, a spus ea, îndepărtându-mi mâinile neajutorate și
trăgându-mi peruca de nailon peste ochi. Dar ai nevoie de asta...
 A luat ceva mic din geantă, n-am putut să văd ce, și a lipit-o pe fața mea.
După felul în care mă gâdila în colțurile gurii, mi-am dat seama că îmi crescuse
o mustață cu marginile arcuite.
— Gata! Perfect! s-a aplecat să mă sărute, dar s-a gândit mai bine și m-a luat
de obraji. Ești eroul meu, Steven Gallagher. Știi asta, nu?
În ciuda entuziasmului, a băuturii și a drogurilor, era ciudat de pașnic pe
bucata noastră de iarbă. Ăsta era calmul dinaintea furtunii. În afară de un țipăt
de pasăre sau de un frisbee șuierându-ne pe deasupra capului, sunetul se auzea
de parcă ne-am fi aflat într-un pântec; o cacofonie monotonă compusă din mii
de voci mur­murătoare și zvâcnetul estompat al basului din boxele îndepărtate.
Din locul nostru, puteai să vezi doar vârful argintiu al scenei principale – nava
mamă a tuturor corturilor – și fluxul constant al trupurilor care se prelingeau
spre ea, ca armatele trimise în bătălie purtând cizme din cauciuc și hanorace.
Exista un gol ocazional în rânduri, unde o siluetă mică se rupea de marș
executând o roată sau ca să îmbrățișeze sălbatic o persoană pe care o cunoștea.
— Glasto, omule, e o stare de spirit, a spus Jacob ­urmărindu-mi privirea.
S-a ridicat și s-a retras în cortul lui.
Când s-a întors, i se schimbase starea. Nu s-a așezat din nou, ci a început să
danseze neobosit pe loc, genunchii pneumatici mișcându-i-se în ritmul
muzicii, zdrăngănind din ukulele ­într-un ritm tribal cu care urechile mele nu
erau obișnuite. Vântul s-a schimbat și a purtat cu el un alt zgomot: vibrația
sunetului aspru al chitarelor electrice care erau testate. Chemarea festivalului.
Într-un acord tăcut, ne-am terminat băuturile, ne-am scuturat iarba de pe
funduri și ne-am alăturat pelerinajului spre scena principală.
Plimbarea noastră la țară ne-a condus în josul dealului într-o vale, unde am
încetinit când mulțimea din fața noastră a fost dirijată printr-o zonă foarte
împădurită. În ambele părți, pante de un verde bogat urcau spre cerul albastru.
Soarele strălucise toată ziua, iar pământul de sub picioarele noastre se uscase
suficient de mult ca să putem sta pe el fără un preș sau o haină. În timp ce
așteptam o mișcare în masa de pălării, pelerine, peruci și steaguri din fața
noastră, am simțit cum cizmele din cauciuc mi se împotmolesc în noroiul
răvășit. Pământul era arat de multitudinea de pași.
Când sunetul muzicii, îndepărtat până atunci, s-a intensificat, în pădurea
bălțată s-a auzit un fredonat entuziast. Am fost înghesuiți și mai mult când am
ajuns în față. Muzica răsuna din boxele ascunse în copaci, dar nimeni nu
dansa, nici măcar Jacob, care părea tensionat.
— Cine cântă? am întrebat-o pe Tania, gândindu-mă că am ajuns la una
dintre scenele secrete din pădure de care tot vorbise în tabără.
— Ce?
Am dat din cap spre copacii muzicali, unde am presupus că se ascundea un
DJ în spatele unor frunze.
— Aici e securitatea, a spus Pippa.
Nu e de mirare că Jacob părea nervos. Și-a bătut agitat buzunarele jachetei de
blugi, apoi a scos doi pumni de pungulițe pline cu pudră. Cu îndemânarea
mâinii unui magician amator ce purta mănuși de schi, și le-a îndesat în partea
din față a pantalonilor. A văzut că mă uitam și mi-a făcut cu ochiul.
La porțile de securitate așteptau localnici obosiți din Glastonbury purtând
geci reflectorizante și zâmbete căznite. Încercau să fie răbdători și să pară
binevoitori în timp ce păstrau un aer autoritar față de petrecăreții care treceau
pe lângă ei, unii dintre aceștia încercând să bată palma cu ei, și chiar să le
atingă fețele, când orice substanță consumată pe drum începea să își facă
efectul.
Am fost percheziționat scurt, apoi mi s-a făcut semn să merg mai departe.
Jacob era următorul la rând. Am pus o distanță de câțiva metri între noi
înainte să mă întorc să văd cum se descurca.
— În regulă, frate? i-a spus el bărbatului de la poartă.
Apoi și-a depărtat picioarele încălțate în sandale, și-a ridicat brațele și și-a
unit mâinile în spatele capului, de parcă era arestat – ceea ce s-ar fi putut
întâmpla. Pe când i se pipăiau superficial buzunarele pantalonilor scurți, am
fost uimit să-l aud spunând:
— Mai jos. Puțin la stânga. Călduț. Călduț...
Îi dădea tipului instrucțiuni, arătându-i granițele care se uneau în jurul
pubisului său!
În mod remarcabil, a provocat doar un rânjet din partea paznicului și a fost
lăsat să ni se alăture.
— Să luăm ceva de mâncare? am întrebat.
Mirosul de ceapă prăjită mă făcea să salivez.
— Să mănânci înseamnă să trișezi! a strigat Tania.
— E mult prea târziu ca să mâncăm acum, a spus Gus.
M-am uitat la telefonul meu: era 19:15.
 — Pip?
— Nu mi-e foame, mi-a zâmbit puțin vinovată. Ia-ți tu ceva totuși.
Un val de ovaționări s-a auzit de pe câmpul următor, iar mersul nostru s-a
accelerat odată cu mulțimea care intra în arenă. Pe când eram conduși printr-
un pasaj plin de furgonete cu mâncare – un festival veritabil de mâncare –, am
auzit primele acorduri ale reprezentației din deschidere. Era clar că nu urma să
ne oprim. Burgeri, burritos, pizza, tăieței, churros, cartofi prăjiți, toate
rămâneau în spate pe când Scena Piramidă se ridica în fața noastră.
Niciunul dintre noi – nici măcar Tania – nu cunoștea trupa care cânta pe
scenă, dar asta făcea ca totul să fie și mai bine. Nu ne așteptam la o melodie pe
care o știam de la radio, doar ne bucuram de fiecare cântec în parte. Nu
semăna deloc cu niciunul dintre spectacolele la care fusesem în ultimii ani.
Asta era o experiență mult mai comunitară: o mare de oameni, care se mișcau
în sincron, își goleau mintea și nu-și făceau griji dacă arătau cool sau nu. Păi,
era posibil ca Tania și Gus să-și facă griji în privința înfățișării lor, dar eram atât
de înghesuiți, încât nu trebuia să mă uit la ei.
Tot ce puteam să văd era capul Pippei și asta mă făcea fericit. Mi-am îngropat
fața în părul ei, respirându-i mirosul de șampon. Pentru un moment n-a mai
existat mulțimea, doar eu și ea. Puteam să-mi las grijile pe umerii celor din
jurul nostru. Ne-am legănat așa o vreme, ca niște trestii mișcate de vântul
mulțimii unduitoare. Capul Pippei s-a lăsat pe spate direct pe pieptul meu.
Zâmbea visătoare. Am sărutat-o și o bucată mică de sclipici a strălucit de pe
obrazul ei pe al meu, în lumina unei raze a soarelui care apunea. „Ar putea să-
mi placă până la urmă treaba asta cu festivalul“, m-am gândit. Nicio băutură,
niciun drog nu puteau să facă momentul acela să fie mai perfect de atât. Nu
aveam nevoie de nimic altceva.
Totuși, toată mișcarea unduitoare m-a făcut să am nevoie la toaletă. Nu
voiam deloc să rup vraja, dar nu era ca și cum aș fi putut să mă duc la baie și
apoi să revin în poziția aceea.
— Pip?
— Mm, muzica e drăguță, nu?
— Trebuie să merg să fac pipi.
— Poți să faci aici.
Am râs, dar ea vorbea serios.
— Unde?
— În sticlă.
 — Sticla noastră de apă?
— Presupun.
— Dar are apa noastră în ea.
— Pe jos, atunci. Ești băiat, e ușor.
S-a desprins de mine și a înaintat puțin, ca să-mi facă loc.
— Bine. Hai că-i dau drumul.
M-am gândit cum o să meargă asta: îmi desfac ușor fermoarul, mă las pe vine
și țintesc în jos. Dar o să pot să fac? Pe când repetam asta în capul meu, trupa a
intensificat tempoul, mulțimea și-a intensificat răspunsul, iar eu am fost împins
dintr-o parte în alta de un val de dansatori entuziasmați din dreapta mea,
lovindu-mă de o fată îmbrăcată în salopetă din stânga.
— Scuze!
— Nu-i problemă, amice, a spus ea, cu toate că mă îndoiam că ar fi fost atât
de iertătoare dacă ar fi văzut că aveam penisul în mână.
Nervozitatea mă făcea să am nevoie și mai mare la toaletă.
— O să mă duc, i-am spus Pippei. Tu stai aici.
— În niciun caz! Nu putem să ne despărțim, n-o să te mai găsesc niciodată.
Gașca a auzit asta și, brusc, vezica mea a devenit o sursă de mare interes.
— Steve se duce la toaletă, băieți.
— Trebuie să faci pipi, nu, Steve?
— Te duci la bar?
— Nu, la toaletă.
— Toaletele sunt lângă bar.
— O să fie aglomerat.
— Pot să-ți dau bani să-mi iei un cidru?
— O să reușiți să vă mai întoarceți?
— Dacă ne pierdem, putem să vă sunăm, am spus dornic să mă mișc.
Dacă aș fi știut că asta va provoca atâtea discuții, m-aș fi furișat fără să spun
nimic.
— Puțin probabil, a spus Jen, arătându-ne ecranul telefonului ei ca să ne
arate că nu are semnal. E o zonă moartă.
— Ar trebui să ne gândim la un loc în care să ne întâlnim dacă se pierde
cineva, a sugerat Pippa.
A analizat orizontul, aparent calculând latitudinea și longitudinea noastră.
— Unde suntem acum?
— În zona moartă! a răspuns Jacob fără rost.
 — Acolo, a sugerat Pippa, arătând spre un stâlp înalt aflat la câțiva metri
depărtare.
În vârful lui flutura un steag cu un craniu galben zâmbitor și oase încrucișate.
— Suntem în dreptul steagului ăluia, al panoului cu ieșirea aia de urgență și
al boxei ăleia mari din dreapta scenei.
Eram impresionat de aptitudinile ei de orientare. Încă o lua în direcția greșită
când ieșea din stația de metrou East Acton ­îndreptându-se spre apartamentul
nostru, dar acum identifica încrezătoare locația noastră într-un câmp de
mărimea comitatului Berkshire.
M-a luat de mână și am mers unul în spatele celuilalt prin tărăboi,
murmurând scuze pe măsură ce înaintam. Când trupa a terminat melodia,
ultima din set, a avut loc o întoarcere a șuvoiului. Nu ne mai împingeam prin
mulțime, ci eram luați de valul de oameni care se îndreptau spre toalete.
Opt minute la o coadă de bărbați care își croiau drum ­printr-un labirint de
garduri din iută și am început să înțeleg despre ce vorbea Jacob, starea asta de
spirit Glasto. Am încercat să respir cât de puțin am putut – răsuflări scurte pe
gură –, dar încă puteam să simt cocktailul de amoniac și de oțet puternic care
venea dinspre jgheaburile ce treceau drept toalete. Am încercat să nu mă uit în
jos când am făcut pipi prin cercul fără șezut, un orificiu spre ororile unei mări
albastre pline de chimicale.
— Pun pariu că a fost o ușurare, a spus Pippa, care mă aștepta ținând expert
șase pahare din plastic pline cu cidru.
Am inspirat profund, ușurat în toate sensurile cuvântului, și am simțit cum
oxigenul se întorcea în sângele meu.
— A fost o experiență, am spus. Data viitoare fac pe jos.
Am reintrat în orbita Piramidei, care era și mai aglomerată acum decât la
prima reprezentație. Craniul fericit și oasele fiind la vedere, am imitat-o pe
Pippa, care mergea înainte, împingând paharele cu cidru în față ca un plug de
zăpadă, găsind goluri în mulțime.
— Încă ești în spatele meu, Steve?
— Exact în spate, am strigat. Vărs mare parte din băutură.
— Și eu.
Mă îndoiam că urma să ne găsim prietenii din nou, dar pe când ne-am
apropiat de steag, erau acolo – în linie cu stâlpul, cu panoul de ieșire și cu
boxa. Capul stegozaurului era un punct de reper țepos.
— Hei, ați reușit!
 — Steve-care-rezolvă-tot lovește din nou!
Încheieturile mâinilor noastre erau lipicioase din cauza cidrului vărsat, dar
gașca era foarte mulțumită că primise paharele pe trei sferturi pline. De fapt,
erau neobișnuit de bucuroși că ne vedeau; aproape extaziați. Jacob s-a luptat
jucăuș cu mine, lovindu-mă ușor pe ritm în partea de sus a brațului; Tania ne-a
oferit o îmbrățișare care părea afectuoasă în mod sincer; nici măcar Gus nu
părea nefericit din cauza prezenței mele.
— Mulțumesc, Stee-vie, a spus Jen zâmbind.
Avea pupilele dilatate, iar ochii ei semănau puțin cu ovalele negre întinse pe
steagul cu fața zâmbitoare care flutura deasupra noastră.
Am fost întâmpinați și de o prietenă nouă, care se costumase într-o sirenă. O
altă prietenă de-ale lui Jen?
— Bună! a spus cu veselie.
— Ador ținuta ta! a strigat Pippa peste muzică.
S-au îmbrățișat și sirena a făcut un fel de dans pentru noi, așa că am dansat și
eu într-un fel. O sticlă din plastic ce conținea o băutură de un portocaliu
intens era dată din mână în mână. Sirena mi-a oferit-o mie.
— Punci? am întrebat, iar ea a încuviințat din cap mai mult sau mai puțin.
Am luat o înghițitură fără să las sticla să-mi atingă buzele. Era înțepătoare, ca
o băutură cu vitamine efervescente. Nu chiar un înlocuitor pentru cină, dar o
idee bună de-a băga niște electroliți în mine, așa că mi-am turnat puțin mai
mult în gură. Destul de mult.
— Oho, e suficient!
Sirena mi-a smuls băutura.
— Scuze.
Speram că nu făcuse nimeni pipi în ea, așa cum îmi sugerase Pippa mai
devreme, iar apoi să o dea din mână în mână ca să facă o glumă.
— Ăăă, ce e?
S-a gândit la asta o clipă.
— Fanta.
— O. Mersi, am spus. N-am mai băut Fanta de secole.
— În mare parte Fanta, a spus, apoi a plecat agale.
— Cine era? am întrebat-o pe Pippa.
— Nu știu! Nu arăta uimitor?
Și Pippa băuse „în mare parte“ Fanta, iar acum fața ei se schimbase complet.
 Ce-o să se întâmple cu mine? m-am gândit. Sunt pe cale să fiu amețit de la
droguri necunoscute?
M-am uitat în sus la craniul zâmbitor și la oasele încrucișate. Se putea să fi
fost o fluturare a steagului din cauza brizei, dar eram sigur că mi-a făcut cu
ochiul.
— Ești bine? a întrebat Pippa. Te distrezi?
Nu voiam să arăt că eram îngrijorat din cauză că băusem din cocktailul
străinei, așa că am încercat să par relaxat.
— Ce credeți că era în sticlă?
— Poate cocktail Mandy? a spus Jen.
— Și ai băut și tu puțin? am întrebat-o pe Pippa.
— Da. Nu-ți face griji. Era o sirenă bună.
— Crezi că m-am drogat?
Pippa a râs, apoi mi-a mângâiat fața.
— Poate de la zahăr.
N-aveam niciun fel de referință pentru senzațiile acelea. Îmi simțeam
picioarele puțin moi, dar asta putea să fie de la foame. Vedeam sclipiri de
lumină în coada ochiului, dar puteau să fie luminile, care erau sclipitoare și
stroboscopice și deveneau din ce în ce mai vizibile pe măsură ce soarele apunea,
capturând nori de fum în razele lor.
Speram că o să stăm acolo tot restul nopții. Găsiserăm un loc cu vedere bună
spre scenă și trupa Muse urma să cânte mai târziu, o trupă despre care chiar
auzisem. Dar gașca voia să danseze, iar Tania conducea grupul spre un cort
unde se dansa. Pe măsură ce ne apropiam, a înșirat lista DJ-lor care urmau să
cânte. Pe câțiva îi chema Dave și „prea mulți erau DJ“, a concluzionat ea.
— Prea mulți DJ? Foarte bine! a strigat Jen.
— Pot fi prea mulți? am întrebat.
— Steve, ai făcut o glumă! a spus Pippa chicotind.
— Da?
Unul dintre mulții DJ locuia într-un bar, următorul într-un tuk-tuk; mai
departe, un bărbat cu codițe, care părea că doar ce se târâse din casa lui din
pădure, cânta la bongo, atrăgându-i pe trecători într-o frenezie.
Curând am fost atrași într-un vârtej de oameni, toți cântând: „Există doar un
singur Jerry Baskets“. La început am presupus că Jerry era un DJ, pentru că și
grupul nostru a început să cânte, dar se părea că era un băiat care își sărbătorea
ziua de naștere în mijlocul unui grup de prieteni adolescenți. Cântecul a
devenit curând o conga, în care am fost tras cu forța. Pippa, la câteva trupuri în
față, s-a uitat peste umăr să vadă dacă eram cu ei.
Când șirul de conga s-a rupt, m-am uitat în jur după ea. Nu era în fața mea.
M-am uitat în spate, dar nu era nici acolo. M-am întors din nou, mijindu-mi
ochii ca să o găsesc, dar luminile difuze dintre copaci nu făceau altceva decât să
lumineze pe toată lumea într-un apus pestriț.
— Pippa?
Mi-am verificat telefonul: niciun apel ratat, niciun semnal.
Mi-am ridicat vocea.
— Pippa?
— Pippa? au strigat niște băieți, probabil prieteni de-ai lui Jerry Baskets.
Râdeau și brusc am observat o reflexie a mea în felul în care mă imitau: un
copil care își pierduse părinții în mijlocul supermarketului.
Am decis că cel mai bun lucru pe care puteam să-l fac era să merg în direcția
în care mergeau băieții, cu toate că i-am urmat la o mică distanță, ca să nu
creadă că eram în căutarea unei bătăi după ce au râs de mine. Fețele lor pe
lângă care treceam începeau să aibă înfățișarea unor gargui: unii rânjind
grotesc, alții chicotind nebunește, buze date cu ruj lărgindu-se în zâmbete
crude ca ale Motanului Cheshire. Raționamentul și mințile conștiente fuseseră
abandonate de mult, lăsate să putrezească în noroi alături de nenumărate
punguțe goale. Devenisem iritat. Foamea, berea, abandonul – toate constituiau
un amestec nesănătos. De ce fusesem de acord să vin? Ca să fiu cu Pippa,
bineînțeles, ca să trăiesc asta alături de ea; dar fusese evident încă de la început
că urma să fiu lăsat pe dinafară. Îmi imaginam că deja renunțase să mă mai
caute. Ar fi acum la un alt nivel cu prietenii ei drogați, bucuroasă că a scăpat de
mine, liberă să se distreze cu toți ceilalți fără să fie nevoită să-și supravegheze
iubitul nătâng.
Prins în reveria mea de dispreț față de sine, m-am împiedicat de unul dintre
legendarele corturi de dans, care nu era chiar un cort, doar un furnicar de
trupuri care se zvârcoleau. Puteam să fim înăuntru sau afară, nu-mi dădeam
seama, nu puteam să văd cerul din cauza laserelor verzi care aruncau raze
deasupra capetelor. Am pătruns și mai adânc în mulțime, sperând să ajung la
barul lung din cealaltă parte. Poate că Pippa mă aștepta acolo.
Până când am reușit să-mi fac loc, eram plin de sudoarea a mii de străini. Era
foarte neplăcut. Nici măcar hanoracul meu nu putea să țină umezeala la
distanță. M-am uitat la coadă, care era foarte mare de-a lungul barului
aglomerat. Pe vârfuri, m-am aplecat în dreapta și în stânga mijindu-mi ochii ca
să observ părul Pippei printre oameni. Nu aveam s-o găsesc niciodată. Simțeam
că iau foc, așa că mi-am dat jacheta jos. Imediat mi-a fost smulsă din mâini.
— Hei! am strigat pe măsură ce era purtată pe deasupra capetelor oamenilor
de parcă prinsese viață.
Am încercat să-i urmăresc zborul, dar nu mai era la îndemână, apoi a
dispărut și curând a fost urmată de mai multe haine – un papuc, un sutien –,
apoi de un steag al Angliei și o minge de plajă. Un exod al obiectelor fără viață
ce navigau peste mulțime.
Cea mai apropiată ieșire m-a scos pe o cărare pietruită, care părea că șerpuia
până în dreptul unui panou pe care scria: IEȘIREA DE URGENȚĂ A
RULOTELOR. Probabil drumul greșit, dar am riscat. Aș fi preferat să dau ocol
perimetrului festivalului decât să trec printr-o altă rotire și clătire a mașinii de
spălat care era cortul de dans.
Când am dat colțul, drumul era blocat de un cuplu gol, inconștient – sau
indiferent – că eram la câțiva centimetri de ei. Au continuat să se lovească de
un gard în timp ce i-am ocolit larg, încercând să nu mă uit. Totuși, n-am putut
să nu observ boxerii elastici ai băiatului care fuseseră trași sub un fund gol. Nu
o făceau, nu? O cizmă până la gambă s-a ridicat în spatele picioarelor băiatului,
unde s-a legănat o clipă. Când lumina a picat pe ea, a strălucit în aceeași
nuanță de albastru-închis ca ale Pippei. Acum mă uitam direct la ei și un fior
rece m-a străbătut când o șuviță ondulată de păr fără culoare a devenit roșcată
când s-a rotit în lumina slabă. Un milion de gânduri imposibile mi-au trecut
prin minte, de la isterice la criminale, și am simțit că mi se face rău și că
amețesc. Mi-am smucit capul în față și am pășit înainte cât de repede am
putut, zdruncinat și rușinat. Dintr-odată, m-am temut de locul în care ar fi
putut să ajungă Pippa în seara aceea, de persoana cu care ar fi putut să fie.
Aveam încredere în ea, dar nu părea că mai eram în lumea reală, unde regulile
normale se aplicau. Copiii ăștia mă făceau să mă simt bătrân și, cu toate că li s-
ar fi putut părea patetic, puțin speriat. Copilul care se pierduse în supermarket
doar ce se aventurase într-un parc de distracții întunecat, unde caruselele erau
trenuri fantomă și case de nebuni de coșmar și nu exista niciun adult
responsabil prin preajmă.
„Găsește o persoană mai în vârstă“, m-am gândit. „O persoană pe care te poți
baza. O persoană ca asta...“
 — Scuzați-mă, am întrebat-o pe o femeie care umplea un bidon cu apă. Cum
ajung la Scena Piramidă?
— Piramidă? s-a gândit o clipă. Hmm. Philip?
Un bărbat a ieșit din spatele toaletelor portabile ca să ni se alăture. Am
presupus că amândoi erau pe punctul de-a se retrage ­într-una dintre rulote.
Probabil aveau aceeași vârstă ca părinții mei (care în momentul acela dormeau
duși după o cină cu pește de vineri seara).
— În ce direcție e Piramida? l-a întrebat.
— A. Știu asta. De acolo venim. Dar doar ce am luat niște LSD.
— Philip! a exclamat ea înainte să-și întindă mâna. Dă-mi și mie.
Apoi a dispărut în spatele toaletelor.
Philip a rămas unde era, uitându-se prin mine sau în mine. N-am știut ce să
spun, așa că n-am spus nimic și m-am îndepărtat până când el s-a pierdut în
întuneric.
Piramida, când am găsit-o în cele din urmă, era chiar și mai aglomerată decât
înainte și mai zgomotoasă. M-am concentrat să găsesc locul nostru de întâlnire,
dar aerul era plin de fum. Chiar dacă aș fi reușit să răzbesc prin mulțime și să
găsesc steagul cu fața zâmbitoare, Pippa m-ar fi așteptat acolo? Nu. Era
pierdută în noapte, iar eu trebuia să-i dau drumul. Era un semn, am decis,
o avertizare din partea Spiritului Festivalurilor care ura că eu nu aparțineam
acelui loc.
— O să mă duc să găsesc cortul, să mă curăț cu niște șervețele umede și să
plâng puțin, am spus cu voce tare. Asta o să mă rezolve.
Gândul că aveam să plâng până adormeam în timp ce, la o distanță nu prea
mare, festivalul pompa muzică în orele târzii mi-a oferit un fel de confort
masochist, dar nu aveam de ce altceva să mă agăț.
În față cărarea ducea într-un luminiș. Câțiva oameni erau adunați în grupuri
mici sau rătăceau singuri, în zone pline de fum, unde muzica era mai slabă,
mai ușor de recunoscut. Fumul era consistent și am fost surprins să miros ceva
minunat și ademenitor. Furgonetele cu mâncare erau în plină activitate.
— Încă sunteți deschiși? l-am întrebat pe un tip care bea cafea în spatele unui
grătar dintr-o furgonetă cu burgeri rafinați.
S-a uitat la mine ca și cum ar fi spus: „Nu mai spune, deșteptule!“
Normal că erau; curând aveau să primească un măcel de rockeri și petrecăreți
beți, umplându-și stomacurile cu burgeri și cartofi, și chebap. Nasul meu a
surprins mirosul acrișor, condimentat de mâncare thailandeză, și am fost atras
irezistibil spre o furgonetă care făcea reclamă la tăieței thailandezi. Am simțit
un junghi de regret că Pippa nu era acolo; mâncarea avea un gust mai bun
când o savuram alături de ea.
— Steve?
Vocea era înăbușită și nedeslușită din cauza gurii pline de mâncare. Pippa
stătea pe un balot de paie, cu genunchii aproape la nivelul umerilor și cu o
furculiță din lemn în mână, scufundată într-o cutie cu tăieței. Într-o clipă era
în picioare, apoi mă călca pe picioare în timp ce ne izbeam unul de altul cu
viteză.
— Te-am căutat peste tot, a spus ea, scăpând o bucată de alună mestecată pe
tricoul meu.
— Și eu, am spus și am simțit cum o lacrimă îmi cade de pe obraz,
amestecându-se cu transpirația de pe gâtul ei.
Am reușit să mă abțin să-mi trag nasul, dar ea s-a retras și s-a uitat fix la
mine.
— Ești bine?
Am clătinat din cap, incapabil să exprim cât de fericit eram că o vedeam și
cât de vinovat mă simțeam pentru că mă îndoisem de ea.
— Îmi pare rău, am reușit să spun.
— Of, dragul meu, a spus ea, iar lacrimile adăugau o strălucire sclipiciului
împrăștiat pe obrajii ei. Pentru ce să-ți pară rău?
— Pentru că sunt plictisitor. Și nasol.
— Glumești?
A împins cutia cu tăieței în mâinile mele ca să poată gesticula suficient (asta
nu era niciodată ceva nesincer – mâinile ei erau o parte a discursului său
precum laringele sau buzele) și și-a atins tâmplele ca pentru a-mi arăta unde i
se articulau gândurile.
— Nu există nimeni cu care aș vrea să fiu aici mai mult decât cu tine. Când
montai corturile am fost atât de mândră că sunt a ta! Nu semeni cu nimeni
altcineva, ești... ești...
Am simțit tăieței alunecându-mi printre degete, dar nu mi-a păsat. Voiam ca
ea să-și găsească cuvintele.
— Un model.
Am zâmbit și a zâmbit și ea. N-aș fi putut să mă satur niciodată de geografia
chipului ei.
 — Renunțasem la a mai încerca să te găsesc, am spus.
Și-a aruncat brațele în jurul gâtului meu și și-a lipit fruntea de-a mea.
— Să nu renunți niciodată. Întotdeauna o să-mi găsesc drumul spre tine,
Steven.
33 Aluzie la melodia „Let’s go fly a kite“ din musicalul Mary Poppins.
 2 MARTIE 2019

07:39
Steve stă lângă fereastră, zguduit din cauza apelului. Știa că asta avea să
urmeze, dar nimic nu l-ar fi putut pregăti pentru suferința care s-a revărsat din
interlocutor... durerea pură din plânsul ei gutural încă îi răsuna în urechi.
Privea lumea de afară, căutând alinare în trotuarele care răsunau de
zgomotele pașilor de sâmbătă dimineață: personalul spitalului care ajungea la
serviciu cu recipiente de cafea în mână; familii care își vizitau persoanele dragi;
oameni care făceau jogging în echipamente de sport și alții cu cizme în picioare
care plimbau câini.
— Ding-dong! Room service.
Asistentul Craig menține ușa deschisă cu un picior în timp ce ține strâns o
tavă din plastic cu micul-dejun.
— Acum, poate că nu e cordon bleu, dar știu din proprie experiență că fulgii
de porumb sunt comestibili. Așadar...
Lovește ușa cu șoldul și intră cu o plecăciune adâncă.
— Hmm, spune el, aruncând o privire în jurul camerei. Unde ați dori să
mâncați în dimineața asta, domnule?
E evident că singurul spațiu potrivit e masa de lângă pat, dar Craig face o
mișcare în formă de opt, realizând un spectacol din căutarea celei mai bune
suprafețe.
— Et voilà.
Așază tava pe măsuța de servit la pat, îndepărtând-o de Pippa, și ridică
scaunul în dreptul ei. Steve nu se mișcă.
— Haide, amice, vocea lui Craig se înmoaie. Câteva îmbucături. Nici n-o să
te recunoști.
Se duce la Steve și îl apucă blând de braț, apoi îl conduce la scaun de parcă ar
fi orb.
 — O să mă întorc să văd dacă ai mâncat puțin. Mănâncă atât cât poți.
Dintr-odată, se lasă pe vine în fața lui Steve.
— Te descurci foarte bine, spune el privindu-l în ochi. Vorbesc serios.
Continuă. Nu e ușor, dar are nevoie de tine.
Steve înghite în sec, luat prin surprindere de sinceritatea bărbatului.
Încuviințează din cap cu ochii mari ca să stăvilească un alt torent de lacrimi. Și,
cu asta, Craig pleacă, ușa închizându-se ușor în urma lui.
Steve ridică ezitant cutioara cu cereale și o rupe de-a lungul cartonului
perforat. Deschide punga mică din plastic din interior și se forțează să încerce
câțiva fulgi. Gura lui e mult prea uscată, iar înghițitul e imposibil. Le scuipă
într-un șervețel de hârtie și îl strânge. Înghiontește cu furculița omleta
anemică. Se solidificase în forma Italiei, un fir de fluid transparent curgând din
vârful cizmei. O împinge absent în jurul farfuriei din plastic zgâriate. Nu. Asta
n-o să rezolve nimic. Trece la pâinea prăjită, care e rece și moale și se îndoaie în
mâinile lui ca o riglă rezistentă la rupere. Hotărât să nu dezamăgească, mușcă
din ea, mestecă încet, înghite și repetă, fiecare îmbucătură fiind un nou chin.
Apoi înlătură folia de pe paharul micuț cu suc de portocale. Asta ar trebui să
ajute. Cu siguranță, nu poți să dai greș cu sucul de fructe. Dar greșește.
Lichidul îi arde gura, atât de acid, încât pare scurs dintr-o baterie.
Își dă seama că îl doare maxilarul, nu din cauza pâinii prăjite asemenea
cartonului, ci din cauza orelor în care a vorbit singur. Trupul îi spune să se
târască în pat lângă Pippa și să doarmă pentru totdeauna, dar nu poate, nu
trebuie. Ca un maraton de dans din timpul Marii Crize Economice din SUA,
când cuplurile dansau și dansau până se prăbușeau, alegând să moară de
epuizare decât să-și lase picioarele să se oprească, nici el nu putea să renunțe.
Trebuia să găsească și mai multe cuvinte pe care să le înfășoare în jurul ei ca o
pătură, să o întinerească, să o vindece. Cuvinte pentru niște urechi surde,
poate.
Dar acum Diana era pe drum. O altă voce care să umple camera cu
manifestări de iubire.
Când i-a văzut numele apărând în cele din urmă pe ecranul telefonului, Steve
a trebuit să se îndepărteze de Pippa, apărând-o instinctiv de urletele animalice
ale mamei sale. A urmat o explozie frenetică de întrebări și interjecții de
neînțeles înainte să închidă brusc, jurând să ajungă acolo într-o oră.
Te rog să conduci cu grijă, i-a scris Steve imediat după aceea.
 — M-am ras ieri pentru job, îi spune el Pippei, mângâindu-i încheietura
mâinii cu degetul, atent să evite pansamentul transparent care fixează perfuzia.
Știi ce înseamnă asta? Mama ta o să-mi spună că arăt ca un copil fără bărbie.
Da, îi dau unsprezece minute.
Bâz, bip, clic, respirație.
— O să-i placă asta. Sunt o țintă fixă. O să fie Crăciunul din nou.
Ridică o coajă bej de pâine prăjită și o întoarce pe toate părțile în lumină, ca
un bijutier care examinează un diamant rar.
— Păi, Craig avea dreptate. Sută la sută nu e cordon bleu.
O bagă în gură, mestecă de două ori și înghite repede. Apoi ridică paharul
fluorescent.
— Pentru tine, iubirea mea. Și pentru toate mic-dejunurile din viitorul
nostru.
Bea puțin, strâmbându-se în timp ce înghite.
Pe coridor e gălăgie. Se uită peste umăr și vede o femeie plângând în fața ușii.
Arată exact ca bărbatul care a ajuns cu mama lui, domnul Redmond, cu
excepția dârelor umede de machiaj de pe obrajii ei. Suspină și se apleacă, un
braț consolator întinzându-se s-o susțină ca să nu cadă. Steve nu își poate muta
privirea de la dreptunghiul de sticlă – o fereastră spre durerea ei. Privește cum
Redmond își pune și celălalt braț în jurul ei și o trage într-o îmbrățișare strânsă.
Redmond se uită în sus și îi surprinde privirea lui Steve. Expresia lui e calmă,
stoică, până când își mută atenția spre Pippa, care zace neajutorată în mijlocul
multitudinii de electronice și de cabluri ce o țin în viață. Brusc, chipul îi e
cuprins de o expresie de îngrijorare, de tristețe. Ochii i se întorc la Steve. Pe
când femeia care plânge se îndepărtează de el, își ridică un pumn în dreptul
pieptului. Steve îi imită gestul prin sticlă, apoi privește cum frații îndurerați se
îndepărtează.
Se întoarce spre Pippa, la mic-dejunul rece și la paharul gol cu suc concentrat
de portocale. Ca un alergător la maraton care intră în ultimele etape ale cursei,
cu mușchii arzând, cu picioarele gata să se prăbușească, dar încurajat spre final
de sprijinul străinilor din mulțime, simte cum moralul i se ridică datorită
gestului plin de solidaritate al lui Redmond – și al lui Craig. Înghite sucul, apoi
aruncă paharul direct în coșul de gunoi: un coș de trei puncte.
— Și pentru ca noi să ieșim dracului de aici.
 OCTOMBRIE 2011
Steve
Undeva între check-in și îmbarcare, am decis că asta era călătoria în care
urma să pun întrebarea. Nu avea să fie ușor pentru că trebuia să fiu singur cu
el, iar un moment singur cu fostul meu director era un lucru de care încă mă
temeam în mod irațional.
Era cererea unei permisiuni. O tradiție. Mai curând una de modă veche,
încât m-a făcut să-mi pun la îndoială convingerile feministe. Cu toate acestea,
era o întrebare pe care știam că o așteaptă domnul Lyons – și care Pippei avea
să i se pară romantică. Puteam să o întreb și pe Diana, dar știam că răspunsul ei
ar fi fost da și că ar fi fost nerăbdătoare să pună lucrurile în mișcare imediat.
Totuși, cu domnul Lyons procedura nu avea să fie aceeași. Nu eram deloc sigur
care avea să fie răspunsul lui. Ținea la mine, puteam să-mi dau seama de asta,
dar aveam senzația că mă amăgea, tolerând relația noastră încă puțin, dar
așteptându-se să eșueze până când împlineam treizeci de ani.
Într-o zi poate avea să-mi fie mai ușor să stau de vorbă cu domnul Lyons ca
de la bărbat la bărbat, cu toate că nu știam cum ar putea să arate asta. Un
pahar într-un pub? Un drum la magazinul de bricolaj? Totul părea atât de
improbabil. Nu, trebuia să fie aici, pe tărâmul oportunității, unde aveam să fim
îmbătați de razele soarelui din California.
Călătoria era ultima propunere dintr-o serie de idei nebunești cu care
domnul Lyons s-a desfătat în ultimele câteva luni, de când și-a anunțat în mod
neașteptat pensionarea la jumătatea vacanței de vară, trimițând școala, care a
depins de devotamentul lui statornic mai bine de un sfert de secol, într-un
colaps.
Diana a considerat schimbarea lui de comportament ca fiind o criză a vârstei
de mijloc, dar era evident că era foarte supărată din cauza situației, temându-se
că fostul ei soț ar putea începe să se comporte ca un fost soț și să fie deschis în
fața unor noi iubiri – așa cum făcuse ea –, în ciuda continuării non-căsniciei
lor platonice. („Toate păcatele divorțului, niciun fel de vină“, așa cum a descris
mama situația).
Pippa totuși adora schimbarea tatălui ei. Întotdeauna am presupus că latura
ei sălbatică venea din partea Dianei, dar acum că acest rebel fără cauză ieșise
din coconul lui prăfuit, eram toți cu ochii pe el, fascinați sau îngrijorați, să
vedem care avea să fie următoarea lui ispravă.
Ce urma ne-a spus într-o altă vizită spontană la apartamentul nostru, unde a
vorbit deasupra unei cutii de KFC (prima pe care o mânca din anii 1980 până
în prezent), era o „aventură lungă de inițiere cu totul inclus. Fără mama ta, care
nu s-ar urca într-un avion.“
— Unde mergem?! a strigat Pippa.
— Statele Unite ale Americii, a spus el cu un accent sudist via Windsor. San
Francisco, mai precis.
— Cine plătește toate cheltuielile? am întrebat, bănuind că doar ce câștigase
un concurs de pe spatele revistei Reader’s Digest.
A mușcat dintr-un copan, părând extrem de mulțumit de el, de parcă juca
rolul colonelului dintr-o reclamă.
— Eu plătesc.
„Dacă mergi în San Francisco...“
De obicei, eu eram cel care inventa versuri, dar când domnul Lyons a început
să cânte în timpul primei noastre mese în avion (ouă moi, ciuperci fierte,
cârnați de pui și fasole), Pippa și-a creat propriul refren. „O să mănânci un
mic-dejun mai bun acolo.“
Ea și tatăl ei au fost încântați de asta și așa s-a născut jocul călătoriei.
Eu fusesem fericit cu „Eu spionez“, care era mai tăcut și atrăgea mai puțin
public, dar Pippa și tatăl ei l-au jucat cu dedicare de la controlul pașapoartelor
la sosiri și dincolo de Bay Area.
Au cântat când am coborât din avion, trecând pe lângă un cuplu de
americani care au trebuit ridicați de pe scaunele lor de însoțitorii de bord.
„Dacă mergi în San Francisco, asigură-te că-ți încape fundul pe scaun.“
Apoi, înghesuindu-ne ca să ne luăm valizele de pe banda cu bagaje.
„Dacă mergi în San Francisco, nu te împinge în fața bărbatului cu privire
malefică.“
 — Voi doi ar trebui să dați un spectacol de improvizații, am spus,
felicitându-i pentru reprezentația dublă, dar și încercând să le transmit că
deveneau puțin prea gălăgioși.
— O trupă de improvizații cu un singur act! a spus Pippa.
— O minune cu un singur act! a răspuns domnul Lyons.
— Pippa și Papa! a strigat Pippa.
— Da, a râs în hohote domnul Lyons. Pentru o singură seară!
— Pippa și Papa Pippa! m-am alăturat eu, dând greș la audiție și nu pentru
prima dată.
Am adus o cameră cu film ca să facem poze care să aibă acel aer de vacanță de
modă veche, dar și ca să nu ne petrecem jumătate din timp revizuind cadrele –
eu fâstâcindu-mă cu setările de parcă eram la job, Pippa derulându-le și
insistând să le șterg pe cele în care nu-i plăcea cum arăta.
Am adus trei role de film, nu foarte ieftine în zilele noastre, și am crezut că
erau suficiente. Le foloseam doar ca să surprind momente speciale, cum ar fi
cine, drumuri cu telefericul sau plimbarea noastră spre Sausalito de-a lungul
Podului Golden Gate – momente speciale pe care le planificasem deja pe o
pagină albă din agenda mea Lonely Planet.
Folosindu-mă de notițele mele, am încercat să schițez un itinerar în taxiul pe
care l-am luat de la aeroport, sperând să ajungem la un restaurant cu recenzii
bune din Fisherman’s Wharf (unde puteai să comanzi stridii la un dolar) la
timp pentru prânz, dar Pippa și domnul Spontan nu voiau să audă nimic. Ne-
am lăsat bagajele la hotel, ne-am schimbat repede, trecând de la ținuta
englezească de toamnă la pantaloni scurți și sandale și am rătăcit pe
Embarcadero, oprindu-ne la fiecare debarcader ca să degustăm din fiecare stand
de hot dog, rulotă de înghețată sau baracă de crabi pe lângă care treceam.
— Deci, ăsta e prânzul? am întrebat pentru că era amiază și deveneam
confuz. Sau luăm un fel de gustări înainte de prânz?
— Nu contează, a spus domnul Lyons adoptând deja jargonul Coastei de
Vest.
— Da. Nu contează, a repetat Pippa, uitându-se la el cu admirație.
Când am fost acostați de o persoană care ne întindea un pliant pentru o
călătorie cu barca spre Alcatraz sau un tur ghidat prin Chinatown, m-am uitat
în jos și am mers înainte hotărât – îmi făcusem lecțiile, știam care erau
șmecheriile. Apoi m-am întors și i-am văzut pe Pippa și Papa întrebând de
prețuri și de orare, râzând, strângând mâini și încântând toate persoanele pe
care le întâlneau.
Am ajuns la Pier 39 și ne-am alăturat unui grup adunat la marginea apei ca
să vedem la ce se uitau.
— Fooooci! a strigat Pippa și aproape a dărâmat un turist în mare ca să vadă
mai bine.
— De fapt, sunt lei de mare, am spus, dar ea nu a fost interesată.
— Le ador!
A bătut din palme, comunicând cu foca ei interioară (sau leul de mare).
Pe măsură ce am coborât pe debarcader am descoperit și mai mulți – o gașcă
întreagă ce zăcea leneșă pe cheiul întins. Pippa a țipat, speriind și mai mulți
turiști, iar colonia ei i-a răspuns urlând.
— Dă-mi camera ta, a spus.
A făcut poze ca și cum era într-un safari pe mare. Pe când fotografia
animalele, le-a oferit nume tuturor – Trevor, Brian, Mavis, Maud. Suna ca
registrul unei case de bătrâni. Am încercat să țin pasul cu ea.
— Uită-te la Trevor, e lasciv! am spus, arătând spre unul care încerca să
instige o îngrămădeală.
— Ăla nu e Trevor, m-a corectat Pippa. Aia e Winifred.
— Oh.
— O domină pe Brenda ca să știe să-și țină labele departe de Sid.
— Aha, am spus. Și care ziceai că e Steve?
— E acolo, plutind pe apă, a spus domnul Lyons de pe o bancă.
El n-a avut nicio problemă să le rețină numele.
— Cum îți dai seama? l-am întrebat.
— Are ochii triști.
Am privit leul de mare clipind și aruncând apă sărată din genele sale ude.
— Bietul Steve, a spus Pippa.
— Eu am ochi triști?
— Nu! a spus Pippa. Steve Foca.
— Am crezut că l-ai numit după mine.
— Nu fi așa egoist.
Devotamentul cu care Pippa privea colonia era de nezdruncinat, dar după o
vreme, veselia ei s-a transformat în îngrijorare.
— Nu crezi că ar trebui să fie în mare? Adică, mai departe pe mare? Par
fericiți...
 — Cu excepția lui Steve.
— Cu excepția lui Steve. Dar ar fi mai fericiți departe de toți... turiștii ăștia
umani nenorociți?
Am presupus că nu se considera nici umană, nici turist, ci un membru al
coloniei.
— Uită-te numai la copiii ăia care îi fac cu mâna lui Maud, a bombănit ea.
— Doar fac cu mâna.
— Nu, o tachinează. E limpede că nu îi place.
Am încercat să găsesc ceva în expresia lui Maud, dar tot ce puteam să citesc
pe fața ei era „leu de mare“.
— Mi-aș dori să se oprească. Nu e o... o...
— Focă de spectacol? am spus.
— Exact.
S-a aplecat peste balustrada din lemn atât de mult încât am simțit impulsul
de-a o ține de șolduri ca să nu cadă în apă.
— Aici, Maud! Aici, Maudy!
— Pip, tu faci cu mâna acum.
— Eu sunt diferită.
Ne-am petrecut restul după-amiezii acolo, Pippa comunicând cu animalele ei
spirituale, iar domnul Lyons stând pe banca lui, privind-o în timp ce se uita la
ele. Până la plecare, folosise deja o rolă întreagă de film.
Aș fi putut să mă alătur domnului Lyons pe bancă, dar Pippa ne putea auzi;
era prea riscant. Trecuse deja o noapte din vacanță, iar întrebarea încă nu fusese
pusă!
În ziua următoare am luat o barcă spre Alcatraz.
„Dacă mergi la Alcatraz, nu aduce apă în pahar măcar.“
În timpul turului ghidat al închisorii, Pippa a început o conversație cu niște
fete din Australia, ceea ce mi-a oferit o oportunitate. În timp ce ea era distrasă,
l-aș fi luat pe domnul Lyons într-o celulă și l-aș fi întrebat. Ar însemna să fie
ceva rapid, prea rapid, poate, dar ar rezulta de-aici o poveste amuzantă în cele
din urmă – o idee pentru discursul lui de socru mic. Ar fi putut să spună că l-
am închis într-o celulă și că „a cerut să se însoare cu fiica mea“.
Momentul meu a venit când Pippa și noile ei prietene au rămas în urmă.
— Uitați, am spus, pășind în celula goală. Cred că Al Capone a scris pe
peretele de aici.
 Dar domnul Lyons nu m-a urmat, doar un grup de femei cu niște adidași
foarte albi și borsete asortate, care au ascultat, intrigate, pe când inventam o
poveste despre Al Capone care scrisese poezii pentru iubita sa.
Când Pippa și fetele ne-au ajuns din urmă, domnul Lyons era cu ele,
fermecându-le pe turistele din Australia.
Mi-am tocit creierul încercând să găsesc o cale subtilă de-a rămâne singur cu
el, dar în afară de a-l urma la toaletă de fiecare dată când mergea nu aveam alte
idei. Dacă i-aș fi sugerat Pippei că eu și tati plecam să petrecem timp ca
bărbații, și-ar fi dat seama imediat.
Eram pe cale să renunț, gândindu-mă că era cu siguranță imposibil câtă
vreme ne aflam în vacanță toți trei, când am ridicat broșura de spa a hotelului.
Era exact ce-i plăcea Pippei și calea perfectă de-a scăpa de ea timp de o oră. Sau
doar o jumătate de oră, m-am gândit, verificând prețurile tratamentelor din
ofertă.
În timp ce Pippa era la duș, am apăsat O și am cerut să fiu direcționat spre
spa.
— Pot să rezerv trei dintre cele mai scurte masaje ale dumneavoastră?
— Sigur, domnule, le pun în contul camerei?
— Nu, o să le plătesc eu. Puteți să-mi spuneți dacă sauna uscată și cea cu
aburi sunt unisex?
— Nu sunt, îmi pare rău, domnule. Mai doriți să rezervați tratamentele?
— Da, e perfect!
— Bine. Să aveți o zi bună.
La prânz, am anunțat că urma să răsfăț pe toată lumea cu o relaxare timpurie
de seară, care nu a fost bine primită.
— E ciudat să rezervi când e atât de cald afară, a spus Pippa.
Ciudat sau nu, la ora 18 ne-am întâlnit în halate lângă un Buddha din piatră
ce stătea liniștit sub o fântână arteziană micuță care bolborosea, înainte să fim
conduși în cabine separate pentru tratamentele noastre. După aproape cinci
minute de masaj, am adormit repede și m-am trezit o jumătate de oră mai
târziu din cauza propriului sforăit, care acoperea cântecul suav al balenei. M-
am trezit amețit, uitând motivul pentru care mă aflam acolo.
— Să ne întâlnim aici în douăzeci de minute? am auzit-o pe Pippa spunând
de cealaltă parte a draperiilor de bambus.
— Unde e Steven? a întrebat domnul Lyons.
— Probabil a ațipit.
 — Am ațipit! am strigat, căzând din pat într-o încurcătură de prosoape albe.
— Steve, mă duc în sauna cu aburi, apoi mă întâlnesc cu voi lângă Buddha
care bolborosește, a strigat ea.
Eu și domnul Lyons am stat la o distanță politicoasă unul de altul, fiecare în
cealaltă parte a încăperii din marmură. Oricum urma să fie ciudat, dar energia
mea nervoasă făcea totul și mai inconfortabil. Mai rămăseseră doar
nouăsprezece minute. Era acum ori niciodată.
Doar ce mă pregătisem să vorbesc când ni s-a alăturat un oaspete
supraponderal al hotelului. Ne-a zâmbit, și-a aruncat prosopul și a rămas doar
într-o blană blondă, apoi s-a așezat între noi.
— Guten Tag, „bună ziua“, a spus domnul Lyons, trăgând o concluzie
pripită, lucru pe care doar un bărbat cu încrederea lui în sine îl putea face.
— Sunteți din Germania? a răspuns bărbatul, cu un accent surprinzător din
Vestul Mijlociu.
— Anglia, a spus domnul Lyons.
— Londra, Anglia?
— Aproape, da.
— Și tu?
Bărbatul s-a întors spre mine cu un lipăit.
— La fel, am răspuns. Suntem aici împreună.
S-a uitat din nou în stânga lui, la domnul Lyons, apoi în dreapta, la mine,
făcându-și o părere proprie.
— Oh, m-am prins, a spus el.
Apoi și-a ridicat prosopul, a deschis ușa și a plecat cu un nor de abur.
— Ce bărbat drăguț, a zis domnul Lyons, bucuros să vadă blana de pe
posteriorul țăranului homofob.
— Încântător, am spus.
Ne-am sprijinit de pereții umezi, așteptând ca vaporii să se întoarcă. Zece
minute pe ceas. Când camera s-a umplut suficient de mult cu aburi încât nu
puteam să-mi dau seama dacă avea ochii deschiși sau nu, am știut că era acum
ori niciodată. Din nou.
— Domnule?
— Hâm?
— Pot să vă întreb ceva?
— Dă-i bătaie.
— Păi...
 Mi-am dat seama că, după tot timpul pe care l-am petrecut plănuind
momentul ăsta, nu mă gândisem de fapt la ce urma să spun. Am căutat
cuvintele și am descoperit că proveneau dintr-o carte cu citate din cărțile lui
Jane Austen.
— Aș vrea să-i cer mâna fiicei dumneavoastră, cu acordul dumneavoastră.
Domnul Lyons a rămas tăcut. Am așteptat un răspuns, dar n-a venit nimic.
Expresia lui era ascunsă de o ceață opacă de ulei de eucalipt și o situație absolut
jenantă. Temerile mele se adevereau.
— Adică, nu acum, bineînțeles, am spus, dând înapoi.
Puteam să-i văd doar silueta acum. Stătea complet nemișcat.
— Voiam doar, știți, să mă consult cu dumneavoastră, trăncăneam acum. În
timp ce eram singuri – semidezbrăcați!
Nu a râs, dar părea că a ridicat o mână, ștergându-și transpirația de pe față.
Am făcut la fel, imitându-i gestul nervos.
— Poate ar fi trebuit să aleg un loc mai puțin fierbinte ca să...
— E un lucru minunat, Steve, serios.
Nu-mi mai spusese Steve niciodată, doar Steven. Poate că aburul masca
silabele noastre cum ne masca și chipurile.
— Da? am spus, așteptând să aud un „dar“.
În schimb, liniște, pe care am început s-o umplu din nou.
— O să aștept o vreme, până când pot să-mi permit un inel potrivit. Poate
vreo câțiva ani.
— Întreab-o curând, a spus el.
Vocea lui părea diferită, distantă.
— O, da, curând. Poate într-un... an?
L-am auzit vorbind din nou, dar ce-a spus nu avea sens. Sunetele aparțineau
vocii lui, dar cuvintele atârnau în aer, suspendate, grele.
— S-ar putea să nu mai fiu prin preajmă atât de mult.
Voiam să rămân suspendat în acel moment, chiar înainte să vorbească. Dar
apoi cuvintele au fost articulate și s-au așternut și totul s-a schimbat.
Mi-a spus că avea cancer. A spus că se împrăștiase, că l-au descoperit târziu,
că se temeau că era avansat. Aveam atât de multe ­întrebări, dar eram conștienți
că Pippa ne-ar fi putut aștepta și nu voiam să o îngrijorăm. Gândul de-a o
vedea afară, odihnită și fericită, înfășurată în prosoape, m-a umplut de o
dragoste înspăimântătoare. Ea era prima și ultima persoană pe care voiam s-o
văd.
 Pe când ne pregăteam să plecăm, domnul Lyons a pus o mână caldă pe brațul
meu. Mai avea ceva de spus cât timp eram acoperiți în siguranță de aburi.
— Nu voiam să-i spun aici, a zis el. Nu voiam să vă spun niciunuia din voi,
nu încă. Dar așa a fost să fie...
— E OK, am spus.
— Vreau ca excursia asta să fie... o amintire nepătată. Așa că, te rog, nu spune
nimic.
— Bineînțeles, am fost de acord automat, așa cum se întâmpla mereu.
Chiar dacă s-a opus itinerarului meu, domnul Lyons avea o listă scurtă cu
excursii specifice în San Francisco pe care le bifam zi după zi. În capul listei era
o plimbare cu tramvaiul prin oraș până la Podul Golden Gate. Pippa și Papa
erau într-o stare de spirit grozavă, strigau „Stellaaa!“ din spatele tramvaiului
precum gașca rebelă, prea cool pentru școală, pe care domnul Lyons ar fi băgat-
o în detenție nu cu mult timp în urmă.
Comportamentul lui din ultimele luni începea să capete sens – ceea ce
înainte păreau toane de om nebun la vârsta mijlocie mi-am dat seama că erau
un efort hotărât, brusc de a împlini o listă cu experiențe de viață. Gândindu-
mă cum a renunțat la postul său de la școală, mi-a picat fisa cât de mult timp
ne ascunsese veștile.
Mai știa cineva în afară de doctorul lui și de mine? Diana sigur nu știa. Și cât
de mult trebuia să țin secretul? Eram în ziua a patra a unei vacanțe de-o
săptămână. Dacă viitorul meu socru a putut să țină secretul trei luni, cu
siguranță reușeam și eu pentru trei zile.
— Ce e, Steve? m-a întrebat Pippa în timpul unei pauze de imitări ale lui
Brando.
Am surprins reflexia domnului Lyons în sticlă. Se prefăcea că se uita pe
fereastră, dar ochii lui erau fixați asupra mea.
— Nimic, am spus, ceea ce întotdeauna avea să fie un răspuns insuficient.
Doar că sunt destul de sigur că acțiunea din Un tramvai numit dorință nu a
avut loc în San Francisco.
— Of, nu strica distracția.
Mă tot întrebase „Ce e?“ sau „De ce ești așa tăcut?“ de când ieșisem din sauna
cu aburi seara trecută.
— Tată, ești atât de roșu! spusese ea. Zici că ai plâns.
 Domnul Lyons, tatăl actriței, a reușit să râdă convingător. A reușit să susțină
minciuna cu mai multă ușurință decât mine. De fapt, părea că se distra și mai
mult acum – dacă era posibil –, de parcă dezvăluirea adevărului său dureros îl
făcuse să se simtă mai ușurat.
Pentru mine, efectul fusese contrar. Am regretat jurământul meu de tăcere, o
promisiune făcută în grabă, pe care m-aș fi chinuit să o țin fără să-i stârnesc
suspiciuni Pippei sau să stric distracția în așa fel încât să distrug vacanța pentru
noi toți.
„Dacă mergi la Sausalito...“
Pe când ne plimbam pe pod, m-am întrebat ce i-ar provoca Pippei mai multă
durere: să-i spun adevărul în timp ce eram acolo, la kilometri depărtare de casă,
de mama și de prietenii ei; sau să nu-i spun adevărul – să o mint –, ceva ce n-ar
trebui să fac niciodată. Și nici nu era ca și cum ar fi fost o minciună mică și
nevinovată. Era o minciună uriașă: o minciună învelită într-o cerere învelită
într-o vacanță.
„Misteriosul nostru Steve o să te poarte prin aburi...“
Dacă nu îi spuneam acum, aș fi fost nevoit să recunosc că știam deja asta
când, în cele din urmă, i s-ar fi spus? Cum s-ar fi simțit dacă ar fi aflat că știam
și că nu îi spusesem? Ce fel de început de viață plină de onoare și de încredere
era ăsta? Minciuna nu însemna să o protejez; proteja doar bucuria vacanței,
ceea ce părea lipsit de respect.
„Numele lui este Misteriosul Steve din Sausalito... “
Dar îmi doream să-l respect și pe domnul Lyons, care, aproape uitasem,
acceptase să fie socrul meu – acceptase cu toată inima. Imediat ce am început
să detest poziția în care mă pusese, am început să simt junghiurile timpurii ale
suferinței. Cum aș fi putut să nu empatizez cu el când își dorea să păstreze
această călătorie ca o amintire fericită?
„Oh, Misteriosule Stevie, Misteriosule Stevie Misterios.“
Stăteam pe terasa unei cafenele când Pippa a intrat ca să se ducă la baie,
lăsându-ne singuri pe mine și pe domnul Lyons pentru prima dată în ziua
aceea. Am ridicat privirea din cafeaua mea cu gheață, epuizat de încercările de-
a mă preface, epuizat de încercările de-a rezolva totul și l-am implorat să-i
spună.
În timpul plimbării de întoarcere ne-am oprit să privim cum apunea soarele.
Apa, norii înnegurați și cerul erau fâșii perfecte de albastru, violet și portocaliu
scoase parcă dintr-un Rothko. Pippa a început să fredoneze notele îndepărtate
ale unui saxofon, fericită și dezinvoltă. „Sittin’ On the Dock of the Bay.“ S-a
aplecat mai mult, inspirând profund briza care sufla dinspre apă, iar eu m-am
uitat la Chris. Ochii lui albaștri, în mod normal atât de calmi și strălucind de
umor, păreau să oglindească o mare dezlănțuită. Mi-a surprins privirea, s-a
uitat la mine, apoi a dat din cap.
 2 MARTIE 2019

08:39
Diana dă buzna într-o oră, ținându-se de cuvânt. Arată de parcă a fost scoasă
la jumătatea unui ciclu din cuva unui uscător – un pulover gri din cașmir
atârnă lălâu pe ea, părul ud și lins i se lipește de obraji. În picioare are o
pereche de espadrile bleumarin, prăfuite din grădină. Începe să respire
neregulat când o vede pe Pippa pentru prima dată, toată numai fluide, tuburi
și pompe. Aici zace sânge din sângele ei. Fetița ei. Bolnavă. Și nu e nicio cale
de-a o ajuta. Își strânge pumnii tare, unghiile înfigându-i-se în palme.
Steve e în spatele ei ținând capul plecat, încercând să stea la distanță, dar
suficient de aproape încât să o prindă dacă o lasă picioarele. Știe că nu există
pregătire pentru priveliștea asta, nici un scut protector. Chiar și după opt ore
lângă ea, paloarea obrajilor Pippei, vânătăile negre și sângele purpuriu uscat de
pe fruntea ei încă îi fac inima să se oprească și gura să i se usuce.
— Am vrut să mă opresc să iau ceva pentru micul-dejun, spune Diana. Dar
apoi m-am gândit că era mai bine să ajung aici.
Steve nu zice nimic. Cunoaște mecanismul Dianei de-a face față situației,
pentru că l-a văzut pe perioada bolii lui Chris, apoi la moartea lui în centrul
pentru pacienți în stadiu terminal, la înmormântare, la priveghi. Pippa nu
putea să-l suporte, poate pentru că era atât de asemănător cu propriul ei
mecanism, dar în acest moment Steve simte doar recunoștință. Las-o să
vorbească acum despre orice. Absolut orice.
— Era un magazin – un chioșc – lângă sensul giratoriu care făcea vafe, dar
m-am gândit că poate o să facă mizerie în salon. Mai târziu, poate. Cred că îi
plac vafele. De când a fost în America. Ți-e foame, Steven?
Steve clatină din cap.
— M-am dus la culcare la douăsprezece fără un sfert. Puțin cam târziu
pentru mine, dar am fost prinsă cu un serial nou pe Netflix. Back to Reality. L-
ai văzut?
El își clatină capul din nou.
— E despre un bărbat care se antrena pentru maratonul din Barcelona, dar
au descoperit că avea o malformație congenitală la inimă la un control de
rutină pentru rinită alergică sau ceva de felul ăsta. Nu e chiar genul meu, dar a
fost foarte interesant. Și m-a ajutat să-mi testez spaniola. Am stat pe aplicația
aia în fiecare zi, ți-am spus? Oricum, oamenii pot să realizeze lucruri
remarcabile când își pun în minte. Cred că v-ar plăcea amândurora.
O pauză de moment ca să respire înainte de-al doilea val, dar Steve știe că
nimic nu avea s-o oprească acum. Dacă se oprea din vorbit, chiar și pentru o
secundă, ar fi putut să se prăbușească. Într-o călătorie la un pub de țară, când
Chris se simțea bine în plin tratament, au jucat un joc de Jenga în grădină.
Diana a început, a ales piesa greșită și turnul s-a clătinat, imun la strigătele ei
de protest, înainte să se prăbușească la picioarele ei. Familia a început să râdă
cu lacrimi.
Steve simte că Diana e pe cale să tragă piesa greșită din nou.
— Dă-mi voie să merg și să-ți aduc o ceașcă de ceai, Diana.
— Nu!
Cuvântul îi scapă înainte să poată să-l reprime. Un țipăt al unei păsări închise
care doar ce și-a dat seama că se află într-o colivie.
Se uită la Steve, distrusă și disperat de înspăimântată, devenind foarte palidă.
— Of, la naiba! spune ea brusc, îndreptându-se spre ușă. Nu am lăsat banii
pe masă pentru Maria. Trebuie să ies și să-i trimit un mesaj.
— Nu, spune ferm Steve. Ar trebui să stai aici. Vorbește cu ea.
Ochii ei se măresc. Ideea de-a fi singură cu Pippa o îngrozește, dar dă din cap
fără vlagă.
— Chiar cred că ascultă, spune Steve, încercând să zâmbească. O să fie foarte
fericită că ești aici.
O expresie de speranță naivă străbate chipul Dianei.
— Chiar crezi asta, Steven?
Vocea ei e mai slabă decât a auzit-o el vreodată, de parcă volumul fusese dat
mai încet în interiorul sufletului ei.
— Da, răspunde el. Spune-i că o iubești. Spune-i povești despre mica Pippa.
Știi cât de mult îi place să audă despre tinerețea ei irosită.
— Îi place, nu?

Î
 Diana se apropie de fiica ei și o ia de mână, ochii sclipindu-i de lacrimi. Își
trece un deget tremurător peste obrazul Pippei.
— Păi, bună, îngerul meu cel mai drag. Mami e aici, spune și își trage nasul.
Ai dat de bucluc, nu?
Steve așteaptă lângă ușă, nu ca să tragă cu urechea, ci pentru că o mică parte
din el speră că Pippa ar putea s-o audă pe mama ei și să se trezească.
— Am venit cât de repede am putut, draga mea, spune Diana, așezându-se
lângă fiica ei. Imediat ce am auzit mesajul lui Steven. A fost un șoc foarte mare.
Trebuia să mă fi văzut, pe jumătate dezbrăcată cu ceai vărsat pe cămașa mea de
noapte. Cred că mi-am spart cana de ceramică, aia de la olar – dar nu dau vina
pe tine, să nu crezi asta. M-am îmbrăcat cu ce-am găsit și apoi... Știi ce?
Probabil ar trebui să-i spun mătușii tale Suz. O să trebuiască să-mi arăți cum. E
foarte târziu acolo? M-a ocărât data trecută că am deranjat-o la miezul nopții...
— Mă întorc imediat, spune Steve, strecurându-se afară din cameră, dar
Diana nu-l observă plecând.
Are ochi doar pentru fetița ei.
 MAI 2012
Steve
Orga a început primele acorduri din Marșul Nupțial, oprind conversațiile
entuziasmate, și mulțimea și-a întors capul spre intrarea arcuită.
— Credeam că nunta regală a fost anul trecut, i-am șoptit Dianei, dar ea n-a
auzit.
Era prea ocupată bâjbâind cu telefonul, în încercarea ei de a porni camera.
Apoi Pippa a apărut în capătul culoarului, într-o rochie albastră precum
cerul, cu părul prins în spate cu o ghirlandă de flori. Dacă și-ar fi desfăcut
aripile și ar fi venit spre noi în aer, nimeni n-ar fi clipit, arăta fermecător.
— Păcat că nu poate fi și Chris aici, a spus Diana.
Era păcat, teribil de păcat, dar speram că nu avea să-i spună asta și Pippei.
Speram că ziua de azi avea să fie o distracție binevenită, după șase luni
agonizante în care avusese grijă de tatăl ei. Chris fusese invitat, dar luase o
hotărâre decisivă în acea dimineață, spunând că nu se simte „în apele lui“ ca să
participe.
Pippa mi-a făcut cu ochiul când a trecut, apoi s-a strecurat pe banca din fața
noastră.
— Arăți incredibil, i-am șoptit, aplecându-mă spre ea și ­făcând-o să roșească
ușor.
— Mă gândeam că e păcat că nu-i și Chris aici.
— Mamă, nu, a șuierat Pippa.
M-am întins după mâna ei peste marginea băncii în timp ce ne întorceam cu
toții să vedem mireasa. Tania a intrat la brațul tatălui ei, părând glacială sub
văl, ca și cum culoarul era scena unei prezentări de modă. Trăgea după ea o
trenă brodată atât de lungă, încât domnișoarele de onoare miniaturale care
țineau celălalt capăt erau undeva în curtea bisericii când ea a început
procesiunea foarte înceată. Mă gândeam să fac din nou gluma cu nunta regală
când am simțit că mâna Pippei o strânge pe a mea. Era imaginea tatălui Taniei,
care părea atât de încântat să o ducă la altar; el era cel care zâmbea și roșea în
locul ei. Pe măsură ce strânsoarea Pippei se intensifica, știam că încerca să nu se
gândească la propriul tată, dar nu putea să se gândească la altceva.
Când Chris i-a spus Pippei, în cele din urmă, care era diagnosticul lui, viețile
noastre s-au scurtcircuitat; totul se colorase în pete de emoții contrastante, ca
într-un tablou de Jackson Pollock. La început, a fost distrusă, dar lacrimile i s-
au uscat destul de curând. Același lucru s-a întâmplat cu Diana, amândouă
reușind să-și transforme durerea într-o atitudine pozitivă activă și cu un aer de
infailibilitate. Au format o echipă de experte, luptând împotriva cancerului,
atac după atac.
Pippa ajungea la casa familiei plină de energie pozitivă, ca un speaker
motivațional, și își petrecea ore căutând filme franțuzești necunoscute pe
DVD, planificând weekenduri lungi sau rezervând mese la restaurante deja
ocupate. Diana a căutat remedii homeopatice, a cumpărat trei blendere și a
golit casa de băutură. (Am fost prea lent ca s-o opresc să toarne impetuoasă în
chiuvetă o sticlă de whisky scump, cu toate că vinul vechi se putea să-și fi găsit
drumul în geanta ei.)
Nu tolerau să audă ceva negativ – nici din partea mea, nici din partea
medicilor și nici din partea lui Chris. Când erau întrebate cum răspundea la
tratament, informau familia și prietenii că el nu arătase niciodată mai în formă,
iar eu trebuia să spun la fel.
De fapt, am fost șocat de cât de repede l-a slăbit primul ciclu de
chimioterapie. Deși era adevărat că dispoziția lui și umorul erau încă intacte, el
arăta ca o persoană diferită. Capul familiei, capul școlii, odată atât de puternic
și de exuberant, slăbise și părea fără esență. Când n-a mai putut să ne
întâmpine la ușă, ne primea dintr-un fotoliu, cu Hardy la picioarele lui,
chinuindu-se să dea din coadă. Oricât de obosit era, făcea efortul de-a se
îmbrăca pentru sosirea noastră, de obicei într-una dintre jachetele lui din
tweed, pe care încă reușea să le poarte cu eleganță, cu toate că atârnau pe
silueta lui sfrijită.
— Steven, cum îi fac mai mari?
Diana se chinuia să-i facă o poză Taniei în timp ce-și săruta nou declaratul
soț pe treptele altarului.
— Adică să dai zoom? am spus. Trebuie să strângi ecranul.
 S-a uitat la mine fără expresie, apoi a început să ciupească ecranul telefonului
cu degetul mare și arătătorul.
— Nu, am spus. Fă spre exterior.
— Ce vrei să spui cu fă spre exterior?
— Uite așa, am zis, încercând să-i arăt.
Atenția ei s-a mutat repede în cealaltă parte a altarului, unde un cvartet de
coarde a început să cânte ca să acompanieze corul vocal. Notele familiare ale
unei piese muzicale, probabil Bach, pe care Chris o punea deseori acasă.
— O, tatălui tău i-ar fi plăcut asta, a spus ea, înainte de a-și îndrepta din nou
atenția asupra telefonului.
M-am mișcat un pic și am încercat s-o cuprind pe Pippa de mijloc, dar s-a
retras.
— Pip?
M-am aplecat și am putut să văd din profilul ei că se uita drept în față, cu
ochii în lacrimi.
— Te simți bine?
A dat ușor din cap. Nu-i plăcea când o întrebam dacă era bine, o întrebare pe
care i-o adresam foarte mult în ultimul timp. Știam că nu e bine și că oricum
„bine“ era un fel teribil de nepotrivit pentru a descrie cum se simțea, dar încă
simțeam nevoia de-a o verifica și „Ești bine?“ era tot ce puteam să spun.
Pe măsură ce muzica a crescut în intensitate, a scos un scâncet, apoi i-a căzut
o lacrimă, urmată de un șir constant, care trebuia să curgă de mult.
— Faci foarte multe pentru el, Pip, am spus, cuprinzându-i cu brațul umerii
tremurători.
A încercat să vorbească, dar orice a vrut să spună a fost înghițit de un suspin.
A strâns o bucată jerpelită de hârtie igienică în dreptul gurii. M-am căutat în
buzunare după un pachet de șervețele, dar nu adusesem niciunul – nu mă
gândisem că o să avem nevoie.
— E foarte mândru de tine, am spus.
Asta a făcut-o să scoată un urlet de durere.
— Eu sunt foarte mândru de tine, am adăugat.
Dar cu cât eram mai drăguț, cu atât mai sfâșietor devenea plânsul Pippei. Era
aplecată și se cutremura.
Curând toată lumea din biserică avea să se uite la ea. Trebuia să spun ceva
care să o aducă înapoi.
— Știi, când am fost în San Francisco, i-am cerut mâna ta.
 S-a oprit din plâns imediat, și-a tras nasul de câteva ori, apoi s-a îndreptat de
spate și și-a șters lacrimile cu dosul încheieturii.
— Ce zici de asta, ă? am spus ușurat.
Mă simțeam ca și cum reușisem să opresc o conductă care mă împroșcase cu
apă.
— Da, a spus Pippa.
— Da?
— Bineînțeles că da!
S-a întors cu fața spre mine, apoi și-a îngropat chipul la pieptul meu.
— Da, da, da, da, da!
Pe rândul din spate al unui autobuz vintage cu două etaje, Pippa s-a ghemuit
lângă mine ca o pisică, odihnindu-și capul în poala mea, dând pe dinafară de
bucurie. Eu rămăsesem fără cuvinte, nu știam ce să spun. Ce spui când ai
cerut-o din greșeală?
Alți oaspeți ni s-au alăturat, umplând etajul.
— Voi doi păreți că vă distrați acolo, a zâmbit o mătușă de-ale Taniei pe când
ea și soțul său se așezau în apropierea noastră.
— Suntem logodiți, a spus Pippa și s-a ridicat pe scaunul ei. Logodiți ca să
fim soț și soție!
— Felicitări, a spus mătușica.
— Păi, atunci, a spus unchiul, când Tania o s-arunce buchetul, poți să nu te
repezi după el!
Pippa a izbucnit din nou, dar de data asta în râs, de parcă era lucrul cel mai
nebunesc de amuzant pe care îl auzise vreodată. Unchiul a chicotit cu ea, foarte
mulțumit de succesul glumei lui.
Pippa s-a uitat la mine dulce.
— Spune-o, mi-a șoptit ea.
— Ce?
— Suntem logodiți.
Nu știam ce făcea fața mea, dar eram sigur că expresia mea era una tristă.
— Nu suntem?
Pippa a dat buzna în clubul de golf înaintea mea, speriind personalul care
așeza ultimele lucruri pe mese, oprindu-se doar pentru a lua un pahar gol și o
sticlă nedesfăcută de șampanie de la bar.
 — Pippa, așteaptă! am strigat după ea.
— Asta trebuie să fie cea mai scurtă logodnă din istorie, mi-a trântit-o ea
înainte de-a ieși furtunos pe o ușa laterală.
— Ce se întâmplă, Steven?
Diana stătea lângă mine, părând lugubră, în ciuda voaletei sale cu pene de
păun.
— Cred că tocmai am cerut-o de soție pe Pippa.
— Crezi că ai făcut-o?
— Da. Din greșeală.
— Înțeleg. Păi, sper că te-a refuzat.
— Presupun că a făcut-o.
Îmi doream ca podeaua laminată să mă înghită.
— Am dat-o-n bară?
S-a gândit la asta o secundă, apoi a spus:
— Știi cum m-a cerut Chris?
— La Paris.
— Nu.
— Am crezut...
— Eram logodiți când am ajuns la Paris și am avut parte de cele mai
romantice momente acolo, dar m-a cerut în Dover.
S-a uitat în paharul ei în timp ce bulele ridicau la suprafață amintirile.
— Am condus de dimineață ca să prindem primul feribot. Păi, el a condus,
eu am dormit tot drumul. Fusesem foarte agitată noaptea dinainte, vezi tu,
răsucindu-mă și foindu-mă, pentru că știam că urma să mă întrebe. Pentru ce
altceva mergeam la Paris?
A ridicat un inel pentru șervet și a început să-l rotească în mâini.
— Dar când m-am trezit, a continuat, el parcase în capătul unei alei mici cu
vedere la stâncile albe. Atât de albe, încât am crezut că visez. Chris mi-a turnat
niște ceai dintr-un termos și a început să cotrobăie peste tot. Apoi a scos o
cutie mică de catifea. Ce face? m-am gândit. Face totul greșit. Atunci a spus:
„Mergem la Paris, dar voiam să-ți spun asta aici. Pentru că pe insula asta ne-am
cunoscut și pe insula asta vreau să-mi petrec tot restul vieții cu tine. Ai adus
joie de vivre34 pe țărmurile mele, care, ca și stâncile astea, o să rămână solide,
de încredere și veritabile, chiar dacă puțin palide.“ Apoi a împins scaunul
șoferului în spate ca să poată îngenunchea în spațiul pentru picioare, lucru care
m-a făcut să râd foarte mult...
Se pierduse în amintire și n-a mai terminat. Eu prinsesem rădăcini.
Clinchetul scos de o linguriță lovită de sticlă a trezit-o din reverie, iar ea s-a
scuturat de parcă fusese stropită cu apă rece și s-a transformat din nou în
stâlpul de stoicism care devenise pentru fostul ei soț.
— Tot ce spun, a zis ea brusc, e că ștacheta a fost ridicată sus, poate prea sus
pentru tine după asta. Doar nu mai face o asemenea gafă data viitoare.
S-a întors să plece, lăsându-mă să mă simt ca un neputincios absolut, înainte
să adauge:
— Presupunând că o să fie o dată viitoare.
A fost nevoie de câteva zile ca să se așeze praful, în timpul cărora am gravitat
în jurul Pippei în tăcere, urmărind-o ca să văd când ar fi putut să fie pregătită.
Când a părut că puteam sta de vorbă în siguranță, am umplut-o de scuze și i-
am promis că o s-o fac cum trebuie data viitoare.
— Te rog să nu mai vorbești despre asta, a spus ea, o instrucțiune pe care am
ascultat-o cum se cuvine.
Apoi, într-o dimineață de duminică, o zi în care îl vizitam pe Chris în mod
obișnuit ca să-l ajutăm să gătească o friptură (sau o cină pasată pe care o
mâncam toți dacă el nu putea să mănânce friptura), s-a ivit o portiță. Chris
avea un prieten care îl vizita din Noua Zeelandă – „O prietenă“, ne-a amintit
Diana de câteva ori, sprâncenele ei ridicându-se mult –, așa că aveam ziua
liberă.
Am luat-o ca pe un semn și m-am trezit devreme ca să pot s-o surprind pe
Pippa cu micul-dejun la pat. Ouă jumări, somon afumat, chiflă prăjită și cafea.
Abia dacă puteai să numești asta gătit, dar era un fel de mâncare pe care
puteam să-l reproduc la un asemenea standard în ultima vreme, încât nu mai
aveam ­nevoie de supraveghere. Am atins ușor marginile tigăii ca să-i pun în
farfurie cele mai moi și mai galbene ouă jumări, apoi am aranjat somonul, pe
care îl tăiasem fâșii ca să scriu Vrei să fii soția mea?
— Cu ce ocazie? a întrebat ea când am intrat în dormitor.
— Doar o mică lectură la micul-dejun, am răspuns.
Când a văzut mesajul, a scos un strigăt de încântare, care m-a mulțumit peste
măsură.
 — Deci? am spus, dar era prea ocupată cu farfuria ca să-mi răspundă,
îndepărtând somonul cu furculița, apoi săpând printre ouă de parcă încerca să
dezgroape vreo comoară romană ascunsă.
Atunci mi-am amintit cum a descris ea logodna surpriză a lui Jen: logodnicul
ei, Jacob (drogatul nefericit din Glastonbury se dovedise un romantic
incurabil), învelise inelul în folie de aluminiu și îl ascunsese în felul ei de
mâncare preferat, macaroane cu brânză.
— Ai uitat să-l pui înăuntru, Steve? a întrebat Pippa, tachinându-mă blând.
Probabil a presupus că am lăsat inelul pe blatul de la bucătărie.
— Nu e niciun inel, am spus cu grijă. O să fie unul, dar nu-l am încă.
— Nu poți să faci asta fără un inel!
— Nu?
— Ce-ar trebui să fac? Să port asta (și-a împins chifla pe deget) pe deget?
— N-am crezut c-o să conteze, am protestat.
— Nimic nu contează, nu? a spus și și-a acoperit fața cu mâinile. E vorba
doar de restul vieților noastre.
— Restul vieților noastre... împreună? am zis, ridicând chifla.
Am sperat că i-am furat un zâmbet pe sub degete, așa că am încercat din nou:
— Asta înseamnă da?
— Nu!
A sărit din pat și cana a căzut, împrăștiind cafea peste tot.
— Unde pleci?
— Mă deconectez, a spus Pippa. Când ești cu adevărat pregătit să mă întrebi,
întreabă-mă.
Săptămânile care au urmat au fost pline. Chris a început încă o serie de
chimioterapie, ceea ce însemna că eram ba sus, ba jos – atât emoțional, cât și
geografic –, încercând disperați să-i ridicăm lui moralul și să-i ușurăm povara
Dianei, care se mutase din nou cu el.
Ne petreceam atât de mult timp în trenul de la Londra la Guildford, încât
am ajuns să-l cunoaștem bine pe controlorul Mo. Dacă Pippa era agitată și
energică, Mo se oprea să vorbească cu noi timp de o stație sau două. Dacă era
deprimată sau somnoroasă, așa cum se întâmpla după anumite vizite
chinuitoare, trecea pe lângă noi fără să ne mai ceară biletele.
— Tatăl tău e foarte norocos, a spus el într-una dintre călătoriile vesele.
— Nu chiar atât de norocos, a glumit Pippa cu umor negru.
 El a râs.
— Dar, serios, mi-aș dori să fi arătat același devotament pentru bătrânul meu
când s-a prăpădit din cauza problemelor la... știți voi.
— Știm.
Pippa a întins mâna ca să-i atingă cotul. Spre deosebire de mine, ei nu-i era
teama să-i atingă pe străini.
— Continuă tot așa, a spus el.
Când Chris era acasă, Pippa bea shake-uri cu el în grădină sau îi citea romane
cu James Bond în living. Când era la spital primind tratament, ea și Diana se
certau constant. Chiar dacă se întâmpla să fi fost o zi relativ ușoară, găseau ceva
pentru care să se certe. Aveau nevoie să fie nesuferite una cu alta la fel de mult
pe cât aveau nevoie să fie drăguțe cu Chris.
Orice surplus de temperament negativ era adus acasă și aruncat asupra mea.
Nu puteam să fac nimic corect, iar lucrul pe care îl făcusem cel mai greșit, de
două ori, mă urmărea peste tot ca o fantomă. Făcusem la fel de multe cereri în
căsătorie pe câte examene auto dădusem, dar încă nu trecusem.
Mi s-a oferit un job de fotograf la petreceri polo care, în mod egoist, a fost o
scuză grozavă pentru a mă îndepărta puțin. Clubul de polo era lângă casa
părinților mei, așa că am rămas acolo într-o seară de sâmbătă. Când Charlotte
a auzit că eram acolo și-a făcut apariția într-o oră. Apoi au apărut gemenele –
toate trei surorile mult prea fericite că-i lăsaseră pe copii acasă cu respectivii lor
tați – și curând totul s-a transformat într-o mare petrecere de familie în
pijamale. M-am întors de la job duminică seara și i-am găsit pe mama trăgând
de extensiile mesei și pe tata împingând două pulpe de miel în cuptor de parcă
erau mânerele unei roabe.
— Stai toată săptămâna, nu-mi pasă, a spus Pippa când am întrebat-o ce
părere are dacă mai stau o noapte.
Am ajuns să stau trei nopți.
Nu a durat mult ca ei să miroasă exact ce-mi trecea prin minte.
— Să te comporți cum trebuie cu fata aia, Steven, a spus mama.
— E peste nivelul tău, Stevie, a spus Siobhan.
— Ar trebui să-i pui un inel pe deget, a spus June. Înainte s-o ia la goană.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă să o ceri, tată. Așa cum a cântat Beyoncé.
— O, da, a spus tata. Beyoncé.
— Am crezut că o să sfârșești cu Lola, a continuat June.
 — La fel a crezut și Lola! a țipat Siobhan.
— Ce face Lola? a întrebat mama.
— Habar n-am.
— Ar trebui să-i pui pe deget inelul bunicii! a strigat Charlotte.
— Asta e o idee minunată, a spus mama, țâșnind de pe scaun dintr-odată.
Frank?
Tata era deja în picioare. S-a întors câteva momente mai târziu cu o cutie
veche de trabucuri care i-a aparținut bunicului. Era un lucru rar să-l vezi pe
tata afișând mai mult decât culorile primare ale emoțiilor, dar n-a putut să-și
controleze obrajii tremurători ­care-i dansau pe față când a deschis cutia,
inhalând amintirea tatălui lui. A scos o grămăjoară de șervețele și a desfăcut-o,
obrajii lui contorsionându-se încă o dată când ne-a arătat inelul de logodnă al
bunicii. Argintul se înnegrise, cele trei diamante mici își pierduseră strălucirea
din cauza anilor de hibernare, dar era frumos, era personal și era pe cale să
primească o nouă șansă la viață.
Am lustruit inelul, am plătit o poliță de asigurare pentru el, apoi l-am
adăpostit într-o nouă cutiuță din lemn de nuc. L-am ținut aproape, cărându-l
după mine oriunde mergeam. Începeam să simt că nu avea să existe niciodată
momentul perfect ca s-o fac, dar aveam să fiu pregătit dacă se ivea ocazia.
Într-o dimineață, am intrat în bucătărie și am găsit-o pe Pippa în picioare,
ascultând muzică la radio. Când a început „It Must Be Love“, ea s-a întors spre
mine și a zâmbit. M-am dus la ea ca s-o îmbrățișez. Apoi ea s-a cățărat pe
papucii mei cu picioarele goale și, pentru prima dată după multe luni, am
început să dansăm.
— Te iubesc, a spus ea încet în gulerul halatului meu.
— Și eu te iubesc.
— Ăsta ar fi un moment bun.
Știa de inel?
M-am îndepărtat de ea și am băgat mâna în buzunar. Când am îngenuncheat
pe linoleum și i-am luat mâna stângă, am putut să-mi dau seama după fața ei
că nu bănuia nimic. Puteam să văd că era pe cale să-și dea ochii peste cap și să
spună: „Nu din nou, Steve“.
Iar când am ridicat inelul spre ea, am știut că în sfârșit o făcusem așa cum
trebuie.
34 „Poftă de viață“, în lb. franceză, în original.
 MAI 2013
Pippa
— Ești bine acolo, Pip? Sunt chiar afară dacă ai nevoie de mine.
Vocea lui sună înfundat prin peretele din tablă ruginită.
— Dap.
În urmă cu zece zile am fost o prințesă îmbrăcată în dantelă albă vintage,
coafată și aranjată la perfecție, epilată, lustruită și hidratată cum n-am mai fost
niciodată.
În urmă cu zece zile am fost venerată și iubită de toți supușii.
În urmă cu zece zile mi s-au servit blinii35 cu somon fraged și am privit cum
bulele dansau vesele în șampania mea roz.
Azi sunt o țărancă turistă fără sutien, arsă de soare, cu nasul cojit, care se
apleacă neelegant peste o groapă noroioasă, cu papucii mei galbeni într-o parte
și în cealaltă pe urmele aproape fosilizate ale altor mii de șlapi dinaintea mea,
încercând disperată să evit să urinez pe propriile picioare. Ușa coșmeliei e
ținută închisă de o bucată fluorescentă, zdrențuită de sfoară pescărească, la fel
de utilă ca o saună în deșert. Pielea mea e sărată de la transpirație, părul
imploră să fie spălat și încă pot să simt murmurul slab al tăiețeilor stradali din
seara trecută, hotărând dacă să iasă pe sus sau pe jos.
Partea bună e că părul pubian începe în sfârșit să-mi crească din nou. Ideea
inspirată a Taniei de a-l surprinde pe Steve cu o epilare completă (și vorbesc
serios când zic COMPLETĂ) în noaptea nunții (Jur, Pip. Îi înnebunește. O să
vezi. Am făcut-o pentru Danny. Nu putea să se sature de mine, baby!) s-a întors
împotriva mea când, în timpul călătoriei de paisprezece ore cu avionul, m-au
luat niște mâncărimi atât de obscene din cauza părului care creștea țepos de
câteva zile, încât abia reușeam să stau locului. Lui Steve i s-a părut amuzant și îi
curgeau șiroaie de lacrimi pe obraji, pe când eu mă foiam și mă mișcam în
scaun, încercând să scarpin zona afectată fără să atrag atenția.
 Sub mine, colonia vastă de furnici roșii care sapă tunele prin pământul uscat
sunt deranjate de această curgere neprevăzută. Se grăbesc în toate părțile ca o
gașcă de copii hiperactivi care se împrăștie după ce ies pe porțile școlii. Toaleta
mea este încercuită de bucăți de metal ondulat care par că se lipesc între ele ca
niște piese de construcții ruginite. Duhoarea de canal e pregnantă și îmi face
ochii să lăcrimeze. Pot să simt nisipul grunjos cum se sfărâmă sub picioare.
Hotărâtă să nu-mi pierd echilibrul, îmi concentrez toată puterea interioară
(jenant de mică) ca să rămân în picioare. Acidul lactic arde în coapsele mele.
Mă clatin și mă sprijin cu o mână de perete ca să nu cad.
Dumnezeule mare!
Țip de durere. Metalul e încălzit ca o tigaie grill. Nu știu la ce mă așteptăm,
ținând cont de faptul că stau pe vine într-o conservă de fasole care stă în bătaia
soarelui.
— Ești sigură că ești bine? A trecut ceva vreme.
— E-n regulă.
Îmi analizez degetele arse, conștientă de faptul că senzația de usturime se
intensifică. Din cine știe ce motiv, durerea pare profundă. Un botez al focului.
Bășicile de pe degetul mare și de pe arătător încep deja să se umfle ca niște
bule. Nu e frumos. De fapt, priveliștea mi-a oprit pipiul din curgere, așa că îmi
întorc mâna invers. Ah, așa e mai bine. Unghiile mele cu manichiură
semipermanentă în nuanța Vintage Dusk. Lucioase, fine și fără vreun cusur.
Manichiura mea perfectă de acum zece zile de la nunta mea perfectă de acum
zece zile.
Căsătorie!
Cuvântul îmi dă un fior la baza coloanei, iar o clipă mă tem că s-ar putea să
mi se înmoaie picioarele.
Sunt căsătorită.
Sunt. Căsătorită!
În urmă cu zece zile am devenit soția cuiva. Pippa Lyons s-a lepădat de
frivolitatea tinereții sale. Noua Pippa urma să bea mai puțin, să muncească mai
mult, să facă mai mult sport, să cheltuiască mai puțin, să laude mai mult, să se
certe mai puțin, să fie mai răbdătoare, să se uite la mai puține filme, să citească
doar cărți potrivite, să scrie mai mult, să FIE mai mult.
Pippa Gallagher o să fie tot ce Pippa Lyons visa să fie. Și mai mult de-atât.
Bine, asta îmi amintește de fiecare listă de hotărâri de Anul Nou pe care am
făcut-o vreodată, dar de data asta o să fie diferit! La urma urmei, nu în fiecare zi
juri să fii cu o persoană pentru eternitate.
Când i-am spus lui Steve în avion aspirațiile mele de soție, a zâmbit puțin
melancolic și m-a sărutat pe nas.
— Mai bine să nu te schimbi prea mult. Îmi cam place Pippa Lyons așa cum
e ea.
— Da, dar o să fie aceeași! Aceeași, doar că mai bună! O să vezi. Ca un
telefon îmbunătățit.
El a râs.
— Dar sunt fericit cu modelul meu actual. Abia mi-am dat seama cum să
profit la maximum de aplicațiile mele suplimentare. Nu vreau o actualizare
prea curând.
Mi-am dat ochii peste cap, prefăcându-mă frustrată, dar în secret răspunsul
lui m-a încântat. I-am împuns brațul cu capul până l-a pus în jurul meu și m-
am cuibărit la pieptul lui.
Uneori, vreau să intru în el.
Bleah. Ce-am devenit? Cuplul ăla scârbos care nu are nevoie decât de celălalt
ca să se simtă complet. Cuplul ăla siropos care își lasă bilețele de dragoste prin
casă. Cuplul ăla îndrăgostit nebunește care își oferă felicitări pentru aniversarea
a șapte zile de la nuntă pentru că „O săptămână e un lucru important, baby“.
Cuplul ăla extrem de sentimental, plin de dulcegării, îndrăgostit până peste
cap, care se holbează la verighete când nu se uită nimeni, fiind amândoi amețiți
de cât de norocoși au fost.
— Vă rog să vă ridicați pentru mire și mireasă!
Aplauzele furtunoase au răsunat dincolo de ușa din lemn.
Steve s-a întors spre mine, oferindu-mi mâna sa.
— Sunteți gata, doamnă G?
Nivelul de zgomot s-a intensificat pe măsură ce sunetul pașilor și clinchetul
paharelor au devenit mai insistente.
— Gata, domnule G.
Pe când am plutit înăuntru, cu degetele împletite, am crezut că o să-mi crape
fața de cât de mult zâmbeam. Toți oamenii ăia care emanau iubire. Fotografii
din albumul vieților noastre.
Iar apoi timpul a devenit elastic. Noaptea s-a învârtit într-un carusel de
mâncare, râsete, lacrimi, îmbrățișări și discursuri. O, discursurile. Cuvintele
rostite care o să mă încălzească pentru totdeauna ca o pătură de iubire.
 Tata a spus povești despre copilăria mea, amintindu-și fiecare detaliu de parcă
fusese ieri. Boala lui era evidentă pentru toată lumea – nu mai aveam cum să-i
ascundem picioarele slabe, mâinile alea prin care se vedeau venele, gleznele
umflate, buzele crăpate – dar, ca întotdeauna, a stat drept, în postura unui
gentleman adevărat. Mândru și galant.
Oscar, emoționat pentru prima dată, ne-a delectat cu povești idilice despre
„frați“, despre cum s-au îndrăgostit el și Steve. Cu toții îl sorbeau din ochi.
Și apoi a venit rândul lui Steve.
Steve care urăște să vorbească în public.
Steve care mai degrabă ar mânca o tonă de cărbuni încinși decât să fie în
centrul atenției.
Steve care a redus o sută cincizeci de persoane la niște epave emoționale,
smiorcăite.
Nu auzeai nici musca pe când își rostea, anevoie, discursul. Fără probleme.
Ochii lui căprui fixați asupra mea în timp ce vorbea... Un discurs pe care, așa
cum mi-a spus mama lui mai apoi, fusese menit de la naștere să-l rostească.
Și apoi încăperea a explodat ca un stadion de fotbal când a spus, în cele din
urmă, cele două cuvinte pe care le aștepta toată lumea: Soția mea.
În timp ce-l priveam în seara aia, am știut fără vreo urmă de îndoială că în
acel moment, în campionatul iubirii, aveam să câștigăm, negreșit.
Pentru că eram invincibili.
Eram noi împotriva lumii.
Și nimeni, dar nimeni nu avea să iubească vreodată ca noi.
Apoi a venit luna de miere.
Păi asta, ca orice altă aventură grozavă, a început cu necazuri mari...
Am ajuns la aeroportul Phnom Penh, ne-am mișcat fundurile obosite printr-
o coadă lungă de la pașapoarte de mărimea celei de la Primark în ziua
reducerilor de Crăciun. Am găsit autobuzul șubred corect care să ne ducă pe
dealuri. Ne-am dat seama că eram, de fapt, în autobuzul șubred greșit care să ne
ducă pe dealuri. Am prins un Mini Cooper de un verde fluorescent care să ne
ducă în direcția opusă, cu trei surferi leneși cu ochii roșii, care erau clar la fel de
drogați pe cât e Kilimanjaro de înalt. Am fost forțați să evacuăm așa-zisul Mini
când a virat direct într-un copac în timpul unei crize de isterie induse de
marijuana. Apoi ne-am clătinat sub greutatea zdrobitoare a rucsacurilor noastre
nou-nouțe, supraîncărcate, pe străzile prăfuite, neasfaltate, fără vreun indicator
la vedere până când, în cele din urmă, demoralizați și cu o durere de picioare,
ne-am împleticit spre hotelul nostru.
În sfârșit. Așternuturi curate, un duș, o ceașcă de ceai.
Ne-am anunțat la recepție. Administratoarea era o creatură slabă ca un ogar
feroce, părul ei negru lucios era tuns agresiv ­într-un bob până la bărbie, pielea
ei fără urmă de pată făcând-o să pară veșnic tânără. Putea să aibă oricât între
douăzeci și cinci și optzeci de ani. Era derutant.
— Bună ziua. Am venit să ne înregistrăm.
— Numele. Adresa. Data nașterii.
— Steven Gallagher și Pi...
Înainte ca Steve să poată termina, cuvintele au erupt din gura mea ca bulele
ridicându-se prin deschizătura unei doze.
— Domnul și doamna Gallagher.
El s-a uitat la mine cu obrajii îmbujorați. Am clipit unul spre altul.
Un val de adrenalină. Ce lovitură! Suntem căsătoriți, la naiba!
— Da. Are dreptate. Scuzați-mă. Suntem domnul și doamna Gallagher.
Și, prin cuvintele astea, ultimele ore istovitoare au dispărut ­într-un nor de
fum.
— Am rezervat până luni seara.
— Pașapoartele, vă rog.
I-am înmânat pașapoartele noastre. Le-a aruncat o privire superficială înainte
să le așeze în capătul îndepărtat al biroului. Apoi a căutat într-o agendă uriașă,
trecând un deget osos peste fiecare nume. Doamne. A fost o tortură. Lasă-ne
odată să intrăm, temnicer! Mă usturau ochii și îmi simțeam stomacul ca și cum
se mânca singur. Dar mai mult decât atât, simțeam fiorul anticipării, așteptând
ca luna noastră de miere să înceapă – ca și cum cineva mă ținea de partea din
spate a bicicletei când eu aveam în față o pantă liberă, goală, minunată.
În cele din urmă s-a oprit, degetul planând în aer, și a rămas nemișcată ca un
manechin. Tăcerea era asurzitoare.
— E, ăăă, totul OK? Am cardul de pe care am făcut rezervarea. Pot să vă
arăt...
— Nu, domnule.
Ochii ei întunecați s-au ridicat repede ca niște bazine negre pline de dezgust,
pielea ei părând și mai întinsă pe chipul încordat, fără expresie.
— Nu, domnule Galangear, totul nu este OK.
 S-a întors spre tânărul care stătea pe un scaun mic în capătul îndepărtat al
biroului. Nu putea să aibă mai mult de paisprezece ani, iar cu pielea lui
perfectă și cu statura mică, era clar că era fiul ei. Și-a smucit feroce capul spre
intrare, iar el s-a ridicat, s-a strecurat încet spre ușă și a încuiat-o.
Ea s-a întors spre noi.
— Ați încălcat legea.
— Ce?
— Voi sunteți criminalii.
— Despre ce vorbiți? Avem o rezervare! O programare! Deschide-ți ușa
imediat.
Dar femeia doar a clătinat din cap, netulburată.
— Sunteți vinovați. Faceți crimă.
— Asta e ridicol! Am plătit. Uite! Am e-mailul de la domnul Luang.
Steve a scos o foaie din buzunarul de la spate.
— Șapte nopți, demipensiune. Puteți să întrebați la Airbnb. Ei...
Ea a explodat brusc, scuipând cuvintele ca pe niște stropi de lavă topită.
— Ofertele Airbnb nu sunt LEGALE aici! Vă zic eu!
Vocea ei a căpătat un ton strangulat, de parcă cineva stătea pe corzile ei
vocale.
— Nu!! El n-o să subînchirieze! Poliția o să facă plângere! Nicio subînchiriere
în blocul meu!
Stătea cât putea de dreaptă acum, cu trupul rigid de furie. Îmi amintea brusc
de femeia din Incredibilii cu tunsoarea sobră. Edna Mode. Mi-am propus să-i
spun lui Steve mai târziu.
Dar Steve nu se gândea la Edna în mod evident. Și nici nu vedea partea
amuzantă. Vena umflată de furie pe tâmpla lui stângă, vena care apărea doar în
momente de stres extrem, ieșea în evidență și maxilarul îi era încleștat de parcă
sugea o bomboană acră.
Simțind dezastrul iminent, am încercat o tactică diferită.
— Ascultați... i-am zâmbit eu dulce, ca de la femeie la femeie.
Un farmec ofensiv.
— Înțeleg foarte bine situația neplăcută, dar este evident că a avut loc o
neînțelegere. Putem să rezolvăm fără poliție. Suntem în luna de miere. Dacă ne
lăsați să stăm în seara asta, o să coborâm și o să discutăm de dimineață. Suntem
foarte obosiți, vedeți dumneavoastră. Avem nevoie să ne odihnim. Sunt sigură
că totul se poate rezolva.
 S-a holbat la mine cu ochi de oțel. Femeia aceea nu ceda.
— Nu, doamnă Galangear. Mă ajutați să-l arestez pe domnul Luang, puteți
să plecați cu bagaje. Dacă nu ajutați, puteți să fiți arestați și duși la închisoare.
Și păstrez eu astea.
Ne-a înșfăcat pașapoartele și, iute ca fulgerul, le-a strecurat ­într-un seif mic
din metal de lângă ea. Înainte să avem ocazia să reacționăm, discul a fost întors
și seiful a fost încuiat.
Un moment de liniște ca urmare a șocului... apoi s-a dezlănțuit iadul.
Steve a început să țipe, insistând că avea să-și sune avocatul.
Tânărul s-a scufundat și mai mult pe scaunul lui, dorindu-și să-l înghită
pământul.
Femeia și-a ridicat telefonul și a țipat iar și iar:
— Poliția! Poliția! Poliția!
Iar eu, înfrântă de oboseală, foame și dezamăgire, am început să plâng în
tricou. Știu, și eu credeam că eram făcută dintr-un material mai dur.
Privind retrospectiv, îmi amintesc că Steve avea impresia că afirmația sa
bărbătească a fost cea care a rezolvat problema, dar eu știu mai bine. I-am văzut
fața când am început. Am auzit ferestrele deschizându-se în tot complexul. Am
văzut chipurile chiriașilor îngrijorați pe când se iveau la ferestre. Ce era gălăgia
aia infernală? Era cineva atacat la recepție?
Doamna Incredibilă a părut pe rând uimită, apoi furioasă, apoi îngrozită
când am început să plâng, din ce în ce mai tare, bătând cu palma în biroul ei.
— Nu! Nu e corect! Asta e luna noastră de miere! Nu înțelegeți! Luna noastră
de miere! Am planificat-o de luni întregi! Stricați totul!!
Vocea mea a continuat să se ridice și să se ridice.
— Cum puteți să fiți atât de crudă? Suntem oameni buni! N-am făcut nimic
greșit! NIMIC!
Vrăjitoarea nu știa cât de vocal poate deveni un englez când e în dificultate.
Ca să nu mai vorbim despre o englezoaică dotată cu un simț profund al
nedreptății și cu o diplomă în actorie. Chiar și Steve părea uimit când vocea
mea s-a ridicat precum cea a unei cântărețe de operă, notele de suferință
reverberând în jurul biroului ei aglomerat.
— Nu vedeți? Ne distrugeți viețile!
Puțin dramatic, clar, dar am putut să văd că ceva se schimba în ea. Pe când
am luat o nouă gură de aer, amenințând să cresc decibelii izbucnirii, am văzut-
o făcându-i semn fiului ei să deschidă ușa. N-a fost nevoie să-l roage de două
ori.
Cu buzele țuguiate și fața roșie, a început să ne scoată din biroul ei mai întâi
bagajele, apoi pe noi și în cele din urmă pașapoartele, alături de un torent de
înjurături cambodgiene, care s-au lovit ca un val de spatele nostru când a
trântit ușa după noi.
Și uite așa, istoviți, umiliți, înfometați și foarte obosiți, am ajuns să ne cazăm
la cel mai scump, decadent, luxos și romantic hotel în care am fost vreodată.
Pentru că, la urma urmei, de-asta există cardurile de credit, nu?
Șapte zile de răsfăț inegalabil care avea să facă imposibilă întoarcerea la viața
reală. Ochelari de soare lustruiți, băuturi proaspete de fructe livrate lângă
piscină, în cazul în care doamnei îi era sete, băi cu uleiuri esențiale și petale de
trandafiri, prosoape împachetate în formă de lebede și dragoni, tururi ghidate
în cele mai spectaculoase piețe de alimente pe care le-am văzut vreodată. Șapte
nopți în care ne-am hrănit unul pe altul cu căpșuni scufundate în ciocolată
elvețiană pe când stăteam înfășurați în așternuturi după cel mai dulce,
nebunesc și sălbatic sex din viețile noastre.
Și acolo a fost momentul, la Hotelul „Dă-o naibii“, când menstruația mea,
care venea de cincisprezece ani cu precizia unui ceas, s-a gândit: Dă-o naibii.
Gata. Asta ar trebui s-o rezolve. Când încerc să mă ridic, capul mi se lovește
de acoperișul barăcii din metal, iar încheieturile îmi trosnesc ca ale unei
bătrâne înțepenite după o oră de aerobic.
Misiune îndeplinită.
Cu siguranță, am mai mult pipi pe mână decât pe bețișor, dar hei, ținând
cont de faptul că stăteam într-un echilibru precar într-o baracă de pe marginea
drumului care părea că urma să fie dărâmată de următoarea rafală de vânt, sunt
destul de impresionată de mine. În plus, urina poate fi folosită ca hidratant,
nu? Sunt sigură că am citit asta în Grazia. Mai mult, știu că Steve o să fie
pregătit cu sticla lui de dezinfectant de mâini. Steve e un sterilizator avid în
cele mai bune momente – după ce atinge mânerele din autobuz, ziarele
gratuite, echipamentul de la sală, monedele din cupru, uneori chiar și după ce
strânge mâna cuiva (cu toate că am reușit să-l instruiesc în cele din urmă să
facă asta în privat) –, așa că igiena precară de zi cu zi din Cambodgia a fost o
adevărată provocare pentru el.
 Mă uit în jos la bețișorul din mâna mea. Pare că face ceva. Urina înaintează
vizibil prin fâșia din mijloc. E ciudat de satisfăcător. Îi pun din nou capacul așa
cum scrie în instrucțiuni și îl strecor în buzunar. Apoi înlătur încuietoarea
absolut inutilă și lovesc cu șoldul ușa ca s-o deschid (n-o să mai fac greșeala aia
de începător din nou), iar pe când se închide în urma mea, mă simt ca un
cowboy victorios care iese dintr-o cârciumă.
— Gata?
Sunt orbită momentan de strălucirea soarelui de după-amiază. Clipesc de
câteva ori și, în cele din urmă, chipul preocupat al lui Steve apare în fața mea
printre petele izbitoare de lumină.
— Cum a mers? Ai reușit?
Scot bețișorul din buzunar și-l ridic cu o fluturare din mână.
— Ta-da. Sunt un ninja al jetului de apă.
N-am nicio idee de unde mi-a venit asta.
— OK. Bun. Adică, e bine. Bine lucrat.
Dau din cap.
— Poate n-ar trebui să-l scuturi totuși. Adică, nu știu, dar poate...
S-a oprit din vorbit și, pentru prima dată de când a început luna noastră de
miere, niciunul din noi nu știe ce să spună.
Se întinde spre mâna mea. Eu o îndepărtez iute.
— Ăm. N-aș face asta. Niște daune colaterale. Ai niște dezinfectant?
El rânjește.
— Papa e argentinian?
— Ăm, nu?
— De fapt este. Cel nou.
— Ah.
— Nu contează. Glumă proastă.
Zâmbesc. În sfârșit o urmă de normalitate în lanțul ăsta de evenimente atât
de anormale.
Cotrobăie în geanta lui de umăr și scoate sticla mare. Îndepărtează capacul și
stoarce în palma mea o cantitate cât un bob de mazăre, iar eu îmi frec mâinile,
savurând senzația de curățare înțepătoare dintre degete.
— Mai bine?
— Mai bine.
Se întinde spre mâna mea încă o dată. De data asta i-o dau.
— Mergem?
 Parcurgem o distanță mică pe drumul copt de soare, până în locul în care ne-
am abandonat rucsacurile. Aerul cald stă suspendat între după-amiază și seară,
pe când soarele cambodgian face să sfârâie și să trosnească tot ce atinge. Stăm
unul lângă altul, folosindu-ne de rucsacuri ca de niște fotolii puf.
N-avem altceva de făcut decât să așteptăm.
Un minut care ne-ar putea schimba viețile pentru totdeauna.
Eram chiar la intrare, strângând brațul fragil al tatălui meu de parcă era un
colac de salvare în mijlocul mării. Prin panourile din sticlă puteam să văd
prieteni și rude, râzând și îmbrățișându-se pe când își ocupau locurile. Floarea-
soarelui pe care o luasem în acea dimineață de la piață îi conferea încăperii o
strălucire aurie caldă, exact așa cum mi-am imaginat. Mici buzunare galben-
canar de fericire.
Între timp, am așteptat, o fată care se clătina pe marginea prăpastiei,
suspendată de o funie care atârna între trecut și viitor. Și, brusc, totul s-a
revărsat.
— Tată. Dacă nu sunt de ajuns? Dacă se plictisește de mine? Dacă eu mă
plictisesc de el?
— Pippa...
— Dacă moare? Dacă îl lovește mașina? Dacă eu sunt...
— Pippa.
Vocea lui, acea voce catifelată care a fost ca un balsam pentru nenumăratele
„panici ale Pippei“ de când am rostit primele cuvinte, îmi vorbea acum. O
voce care își schimbase textura, devenise mai slabă, dar era familiară chiar și
așa.
— Draga mea, uită-te la mine.
M-am uitat la fața lui. Fața lui dureros de slabă, pe care cancerul furios făcea
tot ce putea ca s-o distrugă. Dar nu putea să-i fure ochii. Ochii aceia care
clipeau spre mine. Văzându-mă. Iubindu-mă.
— Trecutul e un tărâm străin, Pippa. Viitorul e o necunoscută. Tot ce avem e
momentul prezent. Asta.
Mi-a cuprins mâinile cu ale lui și le-a sărutat.
Am dat din cap încet, conștientă că îmi tremurau coapsele sub ciorapii
transparenți.
— Te iubește.
Am dat din cap din nou, cu mai multă hotărâre de data asta.
 — Și eu și mama te iubim. Mai mult decât orice pe lumea asta.
M-am uitat la el, venele îi zvâcneau sub ochii albaștri înlăcrimați. Părul lui
cândva des creștea acum în smocuri mărunte, ca niște parcele cu iarbă proaspăt
tunsă, chimioterapia brutală revendicând mare parte din el.
— Fiica mea puternică, dificilă, genială. Fii curajoasă. Sunt foarte, foarte
mândru de tine.
Vocea lui s-a oprit, ca un scuter pe pietriș.
— Nu mă face să-mi stric machiajul, tată.
— Nu mă face tu pe mine să mi-l stric.
Am zâmbit. Funcționa. Acea atingere magică. Puteam să simt cum creșteam
sub privirea lui. Mai puternică. Mai dreaptă. Ca tulpinile de floarea-soarelui
din mâinile mele.
— Fii prezentă. Un picior în fața celuilalt. Asta e tot ce putem face. Uite. Te
așteaptă.
Am inspirat adânc și am expirat numărând până la opt, așa cum mi-a spus
mama să fac.
În timp ce făceam asta, a început muzica. Notele pe care le-am ales să
acompanieze începutul noii noastre vieți împreună. S-au înălțat până la tavan,
intensificându-se în venele mele.
— Ești gata, draga mea?
Mi-am șters o lacrimă cu vârful degetului, mi-am îndreptat buchetul și am
dat din cap încă o dată.
— Sunt gata.
Ușierul a deschis ușa. Ținându-mă strâns de brațul tatălui meu, am pășit în
necunoscut.
— Cred că a trecut mai mult de un minut, Pip.
Mi-am verificat ceasul. Are dreptate.
— Vrei să te uiți tu sau să o fac eu?
Mă gândesc la asta, cu un ghem în stomac.
— Hai să ne uităm amândoi.
— La trei?
Scot bețișorul din buzunar, ținându-l strâns în pumn. Ne uităm fix unul la
altul. El e palid pe sub bronz.
Bine. Unu, doi...
Trei.
Amândoi ne uităm în jos când întorc bețișorul.
Și acolo, fără vreo urmă de indecizie, sunt două linii albastre îngroșate.
35 Clătite rusești, servite cu cremă de brânză, unt, caviar etc.
 OCTOMBRIE 2013
Pippa
O ospătăriță ridicol de atractivă ne întâmpină pe malul mării cu un pahar de
șampanie. Valurile se sparg pe plaja din șisturi, iar cerul, cu toate că are o
nuanță de gri, încadrează un soare hotărât, care se reflectă în ocean.
Sala de mese cu tavanul înalt îți dă impresia unei capele. De pe altă lume.
Simt asta imediat ce intrăm, cu razele reci ale soarelui ce sclipesc pe podelele
foarte lustruite din lemn și se reflectă pe tacâmurile extravagante. Sigur e
evident că suntem intruși. Două păpuși îmbrăcate prea elegant care arată ca și
cum și-au câștigat vizita pe spatele pungii de fulgi de porumb, nelalocul lor
printre cei periculos de cool, cei extrem de bogați și cei din serviciile secrete.
Apropiindu-ne de masa noastră, trecem pe lângă un cuplu de vârsta noastră.
Fata îi punea întrebări agitată ospătarului.
— Doar ca să verific, dressingul are brânză cu mucegai în el? Dacă da, o să
vreau doar ulei. Și am menționat că nu pot să mănânc stridii și că aș vrea ca
friptura să fie foarte bine făcută. Fără sânge. Îmi pare rău că sunt enervantă,
doar că...
Își mângâie timid burta. Soțul ei zâmbește, având o expresie de parcă mai are
puțin și explodează de mândrie. Simt cum pântecul mi se contractă,
amintindu-mi că, în urmă cu trei luni, eu aș fi verificat fiecare ingredient.
Camera începe să fie insuportabil de fierbinte. Îi simt mâna lui Steve pe
mijlocul meu, ghidându-mă blând înainte, îndepărtându-mă de zona
periculoasă. Înghit cu greu. Nu te gândi. Doar continuă să mergi.
Prânzul la Oyster Pearl este numărul nouă pe așa-numita „Listă cu lucruri pe
care să le faci înainte să mori“ a tatei. Oamenii își vând ochii, sufletele și
mătușile ca să prindă o masă. Și chiar și atunci, s-ar putea să aștepți trei ani ca
să ai privilegiul de-a mânca aici. Având recenzii pretențioase, extraordinare,
divine, din partea celor mai controversați critici culinari și ferestrele din podea
până în tavan, care-i fac pe oaspeți să simtă că mănâncă în Marea Nordului,
este ușor să înțelegi de ce. După câteva scrisori imploratoare, e-mailuri
neîncetate, nenumărate apeluri telefonice insistente și o serie de declarații
disperate fără rușine pe Facebook, am reușit în final să obțin o masă mult
dorită pentru noi trei.
Și iată-ne. Păi, doi dintre cei trei oricum.
— Vă este suficient de cald, domnule, sau doriți să vă păstrați jachetele?
E ospătărița noastră uluitoare. Steve poartă cea mai bună (singura) cămașă
elegantă și, prin urmare, este nerăbdător să o afișeze cât mai repede posibil. Pe
când îi înmânăm jachetele, ne spune că este o onoare absolută să ne primească
în restaurant. Am dori o pernă suplimentară pentru scaunele noastre? Ne
deranjează curentul de la fereastră? O să bem apă plată, acidulată sau
carbogazoasă natural la masă? (Carbogazoasă natural? Îmi apare în minte o
imagine copilăroasă a unui chef care se lasă pe vine peste un butoi cu apă și
trage vânturi în el.) Dar serios. Nu e de mirare că există o listă de așteptare
pentru locul ăsta.
O, tată, ar fi trebuit să fii aici. De ce ai ales fix dimineața asta ca să te simți
atât de rău? De ce n-ai putut să te pui pe picioare așa cum făceai întotdeauna?
Tata, ca și mine, nu recunoaște niciodată înfrângerea. Mama a fost cea care a
pus capăt ieșirii lui cu noi. L-a privit cum încerca să-și treacă pieptănul prin ce
mai rămăsese din părul lui blond, ca să se facă prezentabil pentru „întâlnirea lui
de la prânz“. Dar când l-a prins chinuindu-se să-și lege șireturile pantofilor
lustruiți în timp ce vomita tăcut într-o găleată, atunci s-a opus ieșirii. Mi se
pune un nod în gât când mă gândesc la cuvintele lui pe când ne luam rămas-
bun în pragul ușii.
— Du-te și bifează numărul nouă pentru mine, șoricel. Tu și Steve sunteți
reprezentanții mei. Trimite vești și o să fiu cu mintea limpede pentru data
viitoare.
L-am îmbrățișat – blând, pentru că era atât de dureros de slab – și, pentru o
secundă, m-am rugat ca timpul să se oprească. Mă simțeam în siguranță acolo,
ca și cum îl puteam proteja, iar el putea să mă protejeze pe mine. În acel
moment, el era stânca mea și eu a lui. Substituibil. Copilul și protectorul.
M-am ridicat pe vârfuri și i-am șoptit la ureche:
— Să nu îndrăznești să faci ceva drastic cât suntem plecați. Bine?
El s-a uitat la mine și a râs.
— N-aș îndrăzni.
Î
 Dar eu nu i-am răspuns la zâmbet. În schimb, i-am strâns mâna aia pe care o
știam atât de bine.
— Promite-mi, tată.
El a ridicat trei degete și a făcut salutul Cercetașilor.
— Pe onoarea clubului.
Steve ia niște pâine din coș și o înmoaie în „untul bătut, făcut în casă, cu sare
de mare și trufe“. Privesc când ia o îmbucătură, ochii lui mărindu-se pe când
face asta.
— La dracu’, Pip. Asta e GENIALĂ. Uite – întinde o bucată –, învârte-o
printre degete! E atât de moale!
Ca întotdeauna când vine vorba despre delicii gastronomice, entuziasmul lui
e contagios și, înainte să-mi dau seama, amândoi facem bulgări de aluat și îi
tăvălim prin cel mai bun (singurul) unt bătut pe care l-am gustat vreodată.
Steve își ridică paharul.
— Pentru Chris Lyons. Care are cele mai bune fete. Și cele mai bune liste de
dorințe. Te iubim și ne-am fi dorit să fii aici.
Îl ridic pe al meu.
— Pentru tata.
Pe când paharele noastre se lovesc, o lacrimă rebelă încearcă să-mi alunece pe
obraz. La naiba. Nu mă lăsa să plâng. Nu aici. Nu în fața tuturor clienților
imposibil de cool de la Oyster Pearl. Nu, nu, nu. Îmi țin ochii larg deschiși și
refuz să clipesc, într-o încercare de-a împrăștia lichidul care se adunase. E doar
un succes parțial. Steve se apleacă peste masă și își trece degetul mare peste
pometele meu umed.
— De ce nu-i trimiți un mesaj? spune el blând. Spune-i de pâinea asta foarte
moale.
Zâmbesc. Are dreptate. Întotdeauna are dreptate. Îmi iau telefonul din
geantă și încep să compun un mesaj.
Tăticule! Am reușit. Uau! E o nebunie aici. „Prânzul lângă mare, în mare“, așa cum scrie pe cutie.
Uite prima poză dintre multe altele. Pâinea foarte moale. Zici că sunt nori cu crustă. Aduc în geantă-
câteva bucăți pentru acasă. Rai. O să mai trimit poze!

Îmi las telefonul pe masă lângă mine, iar Steve pentru prima dată nu-mi
spune să-l pun în geantă. Știe că n-o să mă relaxez până când n-o să văd că
mesajul a ajuns și că tata îmi răspunde. Cu ochii fixați pe ecran, mă joc
neatentă cu lanțul, învârtind cele două pandantive din argint cu lei de mare
între degetul mare și arătător. E ciudat de relaxant să le simt netezimea rece
între degete. Închid ochii și încerc să respir încet. Să mă concentrez pe
amintire.
Ultima dimineață în San Francisco... Tata mi-a prins lănțișorul în jurul
gâtului la micul-dejun, cele două medalioane aterizând cu un zgomot înfundat
pe clavicula mea.
— Uite, șoricel. Acum ai ocazia să-ți vezi leii de mare în fiecare zi.
Era cel mai bun suvenir pe care ar fi putut să mi-l ofere. O amintire tangibilă
a acelei escapade fără griji și pline de veselie care mi se pare că a avut loc într-o
altă viață. Eram Cei Trei Nătăfleți. Cei Trei Amigos. Treimea – „Eu sunt tatăl,
Steve e fiul și, Pip, asta te face pe tine căprița sfântă“. Am mâncat, am băut, am
înotat și am mers cu tramvaiele prin orașul fremătător, „Am prins Golden
Gate-ul de boașele lui aurii“, cum a spus tata. Dar cel mai bun lucru, am văzut
lei de mare. Lei de mare adevărați, chiar în fața ochilor mei.
Am urmat lătraturile, mârâiturile și mormăiturile până la legendarul Pier 39,
iar când am dat un colț am fost întâmpinați de cea mai fascinantă priveliște
posibilă. Zeci de puiuți cu ochi de căprioară, ce se rostogoleau și se întindeau
pe pietrele alunecoase. Grămezi de lei de mare jucăuși, care se împingeau și
cădeau, erau împrăștiați pe paleții de lemn și se uitau la mine de parcă mă
așteptau. Unii erau cuplați și mângâiau bărbile partenerilor cu afecțiune. Alții
își gâdilau burțile visători. Cei mai mici păreau că chicotesc pe când se
scufundau și se luptau unii cu alții ca niște copii care se îndreaptă spre creșă, iar
cei mai mari (i-am decretat bunicii grupului) doar clipeau în soare, mulțumiți,
cu burțile întinse la maximum de la excesul de pește. Am rămas fără suflare; era
ca una dintre acele epifanii despre care vorbesc oamenii. Erau cu toții acolo,
chiar în fața ochilor mei. Eram copleșită. Steve mi-a spus că am sărit de pe un
picior pe altul ca o nebună, bătând din palme și strigând ca o hienă. El pretinde
că am izbucnit în lacrimi. Dar sunt sigură că am fost mai stăpână pe mine de
atât...
— V-ar plăcea o fotografie împreună?
S-a întors ospătărița noastră super sexy, aruncându-ne zâmbetul ei de un
milion de dolari.
Ne uităm unul la altul. Steve nu e un fan al fotografiilor de cuplu – mai bine
spus, le detestă –, dar pentru tata...
— Sigur, de ce nu.
Î
 Îi dă telefonul lui și se ridică de pe scaun ca să vină spre mine.
Ospătărița noastră icnește.
— Nu, nu. Dumneavoastră trebuie să stați jos, domnule.
Steve pare puțin uimit, dar face cum i se spune. Ea se întoarce spre mine și
face un semn, iar eu mă mut spre el, punându-mi brațele în jurul umerilor săi.
— Prostuța de mine, la ce mă gândeam! Nu trebuie să-i ceri niciodată unui
bărbat să se miște de pe locul lui! i-am șoptit apăsându-mi gura pe urechea lui.
Steve horcăie de râs și încearcă să transforme asta într-o tuse.
Ospătărița ridică privirea cu ochii alarmați.
— Vă simțiți bine, domnule? Pot să vă aduc ceva? Apă?
— Nu, mă simt bine. Scuze. M-am înecat cu puțină pâine.
Ea pare ușurată și începe să verifice cadrul.
— Hmm. Nu e chiar bine. Stați așa...
Trage un scaun din vecinătate, se urcă pe el și se întinde la maximum ca să ne
surprindă în cel mai bun unghi. Ce nai...
Aștept ca Steve să explodeze. Să i se acorde atât de multă atenție e pentru el
cel mai sigur mod de a păși în vâlvătăile de nestăvilit ale iadului. Dar nimeni
nu pare să observe că avem o ospătăriță care planează deasupra noastră stând pe
un scaun de lângă noi. Își ridică mâinile deasupra capului și face câteva
fotografii. În cele din urmă, se dă jos și le verifică.
— Fabulos. Sunt o mulțime aici. Trebuie să spun că arătați extraordinar,
domnule. Străluciți. Lumina asta vă scoate în evidență ochii. Poftiți.
Steve ignoră nonșalant complimentul, dar pot să-mi dau seama că e încântat.
Ea se apleacă să-i arate imaginile și derulează întreaga colecție. Adevărul e că eu
nici nu pot să-i văd ochii în jumătate dintre ele, pentru că umbra ei îi acoperă
întreaga față. Dar nu spun nimic. Aștept ca ea să-mi menționeze pielea
strălucitoare și părul lucios sau gropițele atractive, dar pur și simplu îi
înmânează telefonul lui Steve, mâna ei zăbovind pe a lui când face asta. Își
coboară vocea și se apleacă puțin mai mult.
— O fotografie e o bucurie mare, nu? Ceva ce trebuie prețuit. Întotdeauna.
Stai. Ăla a fost un tremur în vocea ei? Și cu o bătaie cu subînțeles pe mâna
lui, pleacă.
Amândoi o privim tăcuți cum se îndepărtează printre ceilalți meseni.
— Păi. Cineva are un admirator.
Steve bâjbâie după batista sa și își suflă nasul neplăcut – un obicei înnăscut
care este amplificat de orice expunere la o analiză fizică. Trece mai departe la a
înșfăca meniul șic, stil ziar de sub farfuria lui și indică fraze și cuvinte la
întâmplare.
— Scoici prăjite! Păstrăv de mare cu fenicul murat. Interesant. Ooo! Sufleu
de mere roșii! Să-i dăm drumul. Pâinea mi-a făcut foame.
Pâinea îi face asta lui Steve. Pâinea, nucile, chipsurile, berea – orice lucru care
pentru mulți oameni normali ar umple un gol și le-ar ține de foame până la
cină. În schimb, lui i se face mai foame, de parcă un compartiment invizibil s-a
deschis în burta lui pe când sucurile digestive sunt puse la treabă. Mă face să
râd. Ador apetitul lui. Întotdeauna o să ador apetitul lui.
Mă uit pe fotografiile făcute de ospătăriță și o aleg pe cea mai puțin
îngrozitoare ca să i-o trimit tatei. Pe când fac asta, verific să văd dacă mi-a
răspuns la primul mesaj, dar nimic. Simt că mi se strânge stomacul o clipă,
precum aerul care e forțat într-un balon, când îmi amintesc cum arăta pe
scările din fața casei în dimineața asta – o siluetă apatică alb-negru față de
sinele său anterior puternic colorat. Dar în ciuda faptului că era slab, fragil și
epuizat, încă ne zâmbea cu fața plină de iubire când ne-a făcut cu mâna.
Încetează să mai intri în panică! mi-am spus. El e bine. Ți-a dat cuvântul lui.
Nimic drastic în timpul prânzului, nu? Nu pleacă nicăieri. Tata întotdeauna își
ține promisiunile.
Scriu repede:
Ne lipsești, tată. Steve face furori. S-ar putea să vină acasă cu altă iubită. Urmează scoicile. O să
aducem punguțe acasă.
Cu dragoste,
Cei (temporar) Doi Amigos
Apăs pe trimiteți. Semnul cu plicul apare în partea de sus a ecranului,
încercând să-mi forțeze mesajul prin sălbăticia tehnologică și să-l depună în
siguranță în telefonul tatei.
Dar mesajul nu pleacă nicăieri. Continuă să se trimită iar și iar și iar – se
trimite, dar nu este livrat. Mă gândesc brusc la Narnia, unde e mereu iarnă, dar
nu e niciodată Crăciunul. Ah, de-asta nu mi-a răspuns – probabil e prost
semnalul în restaurant. Îmi verific mesajele trimise și iată-l, ultimul meu mesaj
încă atârnă undeva pe A25 între Whitstable și Surrey. Îmi flutur telefonul
încercând să descopăr vreo bulă invizibilă de semnal Wi-Fi, dar fără vreun
rezultat.
Mă uit din nou la telefon.
Mesaj în așteptare.
 Mă înțeapă inima, de parcă niște degete osoase îi strâng cavitățile; bătaia
slabă a panicii care se ridică. Trebuie să trimit asta. Trebuie să mențin
contactul. Dacă slăbesc cureaua dintre noi, chiar și puțin, orice se poate
întâmpla. Orice se poate...
Nu. Respiră.
N-o să se întâmple. A promis. Îți amintești?
Poate semnalul e mai bun afară.
— Nu se trimit mesajele. O să merg afară să văd dacă în parcare e mai bine.
N-o să dureze mult. Scuze.
Steve zâmbește.
— Nu fi prostuță. Nu te grăbi.
Pe când mă ridic să plec, noua iubită a lui Steve vine la masa noastră cu un
mic ou fumegând pe o farfurie supradimensionată.
— Un mic aperitiv. Ou de prepeliță afumat și sos aioli cu mărar.
Complimente din partea chef-ului.
Așază farfuria în fața lui Steve.
Adică, e o diferență între atent și hărțuitor.
— Și cum merg lucrurile?
Sunt foarte aproape să spun: „Hmm, aproape identic ca acum trei minute
când ai întrebat“, dar îmi mușc limba.
Atenția ei e îndreptată doar asupra lui Steve. Haide, mă gândesc. Măcar
prefă-te că îți dai seama că sunt aici.
— Managerul se întreba dacă v-ar face plăcere să faceți un tur al bucătăriei cu
chef Ricky Warner înainte să vină primul fel de mâncare. Nu invităm de obicei
publicul înăuntru în timpul servirii, dar am fi onorați dacă ați dori să vă
alăturați nouă, domnule Lyons.
Ăăă... Alo?
— E o experiență specială, se întâmplă o dată-n viață.
Steve îmi aruncă o privire. Eu îi arunc o privire ospătăriței. Ea îi aruncă o
privire lui Steve.
Asta putea să continue multă vreme. Ca un fel de joc ciudat de schimbare a
atenției de la școala de actorie.
În cele din urmă, rup lanțul.
— Eu am nevoie să trimit un mesaj urgent. Unde pot să am cel mai bun
semnal?
 — Semnalul e mult mai bun în bucătărie. Așa că puteți să împușcați doi
iepuri dintr-o lovitură!
Brusc, pare că se simte puțin inconfortabil.
— Cum spuneam. Deci, doriți să mă urmați?
Zâmbește și se îndreaptă din nou spre bucătărie, se oprește lângă ușile
batante și se uită la noi nerăbdătoare. Se lasă o tăcere mormântală. Mă uit prin
încăpere. Ceilalți meseni se holbează fără rușine. E clar că noi suntem
distracția. Hotărâți să evităm o expunere îndelungată, o urmăm repede în
cealaltă parte a restaurantului, prin ușile stil salon și în bucătăria zumzăitoare.
Ospătărița ne anunță cu o tuse ușor timidă.
— Sunt aici, Ricky.
O tăcere ciudată se așterne. Ne adunăm în spatele ei ca niște copii într-o
excursie cu școala, pe când un bărbat scund cu o bonetă neagră și cu ochelari
rotunzi cu lentile groase ridică privirea dinspre un sufleu pufos. E o scânteie
maniacală în ochii lui întunecați, de parcă doar ce-a auzit cea mai bună glumă
posibilă.
— Aha! Oaspeții mei d’honneur, „de onoare“! Intrați, intrați!
Își dă jos șorțul și țopăie spre noi, un cățeluș la prima lui plimbare.
— Bun-venit în bucătăria mea! Cel mai grozav loc de pe micul pământ al lui
Dumnezeu.
Pe când vorbește, mâinile lui expresive dansează prin aer, tăindu-l în bucăți
cu un șuierat.
— Acum că mi-ați văzut secretele, o să fiu nevoit să vă omor!
Chicotește sălbatic. Ochii ospătăriței se măresc de groază, uitându-se la Steve
și apoi la podea. De ce pare atât de rușinată?
În cele din urmă, îi întinde mâna lui Steve și expresia i se schimbă într-una
sumbră.
— Sunt foarte bucuros că ați simțit că puteți să vă alăturați nouă, domnule.
Își scutură mâinile foarte, foarte multă vreme.
— E o onoare să știm că putem să vă servim.
Steve se uită la mâna lui, în mod evident nesigur de cum să încheie acea
primire fără să jignească.
— Că mâncarea mea vă poate aduce bucurie într-o perioadă atât de dificilă.
Păi, de-asta facem ce facem.
Mă uit la Ricky și apoi la Steve.
— Toți vă admirăm. O asemenea luptă. Un asemenea, cum se zice... curaj.
 Toți chef-ii se opresc din tocat și îl privesc pe Steve cu expresii îndurerate de
respect și simpatie pe chipurile lor.
O, stai așa.
Mă uit la ospătăriță pe când îi face semn unui sous-chef ca să aibă un scaun
pregătit în cazul în care Steve are nevoie să stea jos. Și, dintr-odată, totul capătă
sens.
Un sens oribil, ridicol, absurd, amuzant.
Ei cred că Steve are cancer! Ei cred că Steve e oaspetele de onoare.
Trebuie să spun ceva. Trebuie să le spun adevărul.
Dar apoi mă cuprinde acel râs, acel râs groaznic, scandalos, fericit care
coboară ca o ceață în cele mai inoportune locuri. Un pufnet, transformat într-
un chicot, transformat într-un hohot, transformat într-un tăvălug de râs isteric,
care face să-mi curgă lacrimi pe obraji.
Nu că e amuzant. De fapt, toată situația asta zguduitoare este cel mai puțin
amuzant lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Dar din cine știe ce motiv, în
momentul ăsta, când un Steve uimit scutură stânjenitor mâna unui chef
celebru, fiind mângâiat și răsfățat și compătimit, simt că o să-mi crape obrajii.
Ospătărița noastră mă privește cu dispreț. Ce fel de iubită râde într-un
moment ca ăsta? Încerc să vorbesc, dar râsul isteric care se revarsă din mine mă
face să fiu mută.
Bine. Respiră adânc. Inspiră și expiră. Trebuie să-mi revin. Arăt ca o lunatică.
Inspiră și expiră. Inspiră și expiră. Steve se uită la mine. Toată lumea se uită la
mine.
— Doamnă Lyons?
O voce din spatele meu. Mă întorc și o văd pe chelneriță. Ce caută în
bucătărie? Pare tensionată.
— Îmi pare rău să vă deranjez, dar avem un apel pentru dumneavoastră la
recepție. Cred că este mama dumneavoastră. Pare...
Dar nu mai pot s-o aud pe când mă clatin spre ieșire, țâșnind prin ușile
batante cu Steve pe urmele mele, trecând prin restaurantul plin, lovind scaune,
indiferentă față de mustrările clienților când mă arunc spre biroul din recepție.
Dacă ajung la telefon suficient de repede, poate o să ocolesc timpul. Poate
pot să fac ca apelul să nu aibă loc. Poate...
Sunt înapoi în mașină. Habar n-am cum am ajuns aici, dar am făcut-o.
 Mă uit drept în față, dorindu-mi ca această călătorie să se termine și totuși să
nu se sfârșească vreodată. Îmi văd reflexia în parbriz. Ochii mei. Sau sunt ochii
lui?
Te rog, tată. Am nevoie de tine. Nu se poate întâmpla. Asta nu se poate
întâmpla. Mi-ai promis. Niciodată nu-ți încalci promisiunile. Rămâi cu mine.
Rămâi cu mine, tată. Rămâi...
Steve întinde o mână și o așază peste a mea. Ochii lui or fi pironiți asupra
drumului, dar inima lui e pironită de pasagerul de lângă el.
— O să ajungem acolo, iubito. Suntem doar la o oră distanță. O să te
aștepte, promit. Tatăl tău e un luptător.
Aștepte. Ajungem. Luptător.
Pot să văd cuvintele lui Steve plutind în fața mea. Nu bule de dialog, ci
entități fizice, tangibile. Dispar și apar. Cel bizar zăbovește lângă urechea mea.
Pot să-l văd cu coada ochiului. Refuză să se miște. Își dorește să fie auzit. Dar
niciunul dintre ele nu înseamnă ceva. Sunt abstracte. Întâmplătoare.
Neconectate.
Cred că Steve încă vorbește.
Zici că e sub apă. E sub apă?
Sau eu sunt?
Marcajele drumului se dizolvă sub noi.
Mai repede și mai repede. Ajungem undeva. Undeva unde nu suport să fiu și
totuși de unde nu vreau să plec vreodată.
Gonim spre un loc. În ceva. Ceva care m-ar putea lăsa fără nimic.
Un viitor fără trecut. Un copac care nu o să mai facă vreun zgomot când o să
cadă.
Nu. Nu. Nu, tată. Nu.
Rămâi cu mine.
Sunt amețită. Îmi simt creierul fierbinte. Bag mâna sub scaun. O pungă din
plastic. Și mi-e mai rău decât mi-a fost vreodată.
Iar și iar și iar, până când nu mai rămâne nimic.
Și totuși, încă vomit.
Trupul meu face loc pentru durerea care o să consume fiecare centimetru din
mine.
Ne apropiem cu fiecare minut.
Închid ochii în fața întunericului și mă pregătesc să sar în abis.
 2 MARTIE 2019

09:39
Steve stă în capătul unui coridor luminos care leagă secția de Terapie
Intensivă de restul spitalului. Are vedere spre o grădină pavată, verde, umedă și
plină de mușchi, cu straturi de flori neglijate, din al căror pământ au început să
apară narcise galbene. A descoperit că, dacă își flutură mâna, mișcarea face ca
ușile glisante să se deschidă, aducând înăuntru un aer proaspăt, mai puțin
steril, care nu miroase a dezinfectant.
Își odihnește fruntea de fereastră, sticla fiind încălzită de o rază de soare de
dimineață, și inspiră adânc. Nu poate să se apropie mai mult de sursa brizei,
încă e legat de soția sa cu un cordon ombilical care se întinde pe coridoare, dar
cordonul s-a slăbit de când a sosit Diana. Se simte bine știind că Pippa are un
alt protector cu ea. Pentru prima dată de când a auzit veștile, a permis ca altă
persoană s-o îngrijească.
Când ușile pe care a intrat în urmă cu opt ore se deschid din nou, curentul
aduce cu el voci noi. Se apropie mai mult de ele, printr-un hol, intrând într-o
zonă mare de așteptare.
— Mamă, spune-i să nu mă mai ciupească!
— De ce minți? Nu te-am atins.
Se oprește brusc și scutură din cap. Sigur își imaginează lucruri.
— Mamă, spune-i!
— Sammy, lasă-ți sora în pace. Îți spun pentru ultima oară.
N-are cum să confunde vocea aia. Împinge ușa larg.
— Unchiule Stevie!
Și, ca prin minune, toți sunt acolo. Viața lui. Sprijinul lui. Întreaga lui lume
îngrămădită într-o cameră mică. Charlotte, Siobhan, June, copiii, Mickey, Pat,
Tania, Gus. Aproape se așteaptă ca cineva să strige „Surpriză!“ și să pocnească
un tun de confetti în fața lui.
 Ruby Mae se grăbește spre el, înfășurându-și brațele în jurul taliei lui ca un
cimpanzeu. Ca să nu fie lăsat pe dinafară, Sammy se strecoară și se alătură
îmbrățișării.
— Au insistat să vină, spune June.
Altcineva face un pas în față din aglomerație. Oscar. Pare aproape timid, cu
părul nepieptănat și cu tricoul șifonat cu spatele în față.
— Hei, Stevie.
— Oscar, am spus să nu...
— Știu, amice. Dar vorba s-a împrăștiat. Toată lumea și-a dorit să fie aici.
Pentru tine. Pentru ea. Suntem o familie.
Încet, tăcut, universul lui îl încercuiește. Colecția lui de faruri, adunată ca să-
l ghideze prin cea mai întunecată noapte. Nu-și ­dăduse seama cât de mult avea
nevoie de ei. Acum îl strâng tare, ­într-o grupare de rugby de înălțimi diferite, o
unitate indestructibilă, în mijlocul unei săli de așteptare din spital.
— Bine, spune Steve în cele din urmă. Vă iubesc pe toți, dar nu pot să respir.
După ce încearcă să ascundă faptul că își șterge lacrimile, întreaga gașcă se
desparte și fiecare se întoarce la locul lui. Steve se uită la ei și își dă seama că
sunt câteva absențe notabile.
— Mama și tata? spune el.
— Stau în rulota mătușii Niamh, spune Mickey.
— N-au semnal.
Gemenele vorbesc amândouă de-odată, prima oară când fac asta după ani
buni.
— Asta a fost ciudat, spune Siobhan.
— Asta a fost amuzant! spune Ruby Mae.
— Când Pippa o să se facă bine, spune June, și nu e clar dacă vorbește cu
fratele ei sau cu copiii, bunica și bunicul o să vină în vizită.
— Cum e? întreabă apoi Tania, abia recognoscibilă, cu ochii atât de umflați
de la plâns, încât pare că abia a trecut prin propria operație. Pot s-o văd? Am
nevoie s-o văd.
— Diana e cu ea acum. Dar poți să intri după.
Tania înghite în sec. Își strânge mâna dreaptă cu cea stângă, într-o încercare
inutilă de-a nu se lovi una de alta. De fapt, tot trupul ei tremură: genunchii,
coapsele, abdomenul. Zici că stă pe o placă de fitness ce emite vibrații.
— Și e... o să...
Dar cuvintele nu vor să iasă.
 — E stabilă, Tan. Asta e tot ce știm în momentul ăsta.
Dă din cap cu sfială, disperată să spună mai multe, să ofere mai multă
alinare, dar în schimb lacrimile îi curg șiroaie pe obraji.
— O să fie bine, iubito. Știu asta, spune Gus pe când își pune brațul lung în
jurul taliei ei. Fata noastră e mai luptătoare decât Mike Tyson. O să vezi.
Steve nu poate să privească disperarea Taniei de-a crede. Se întoarce și o vede
pe Charlotte stând lângă ușă. Zâmbește și bate cu palma în scaunul de lângă
ea. Are expresia serioasă a unui profesionist din domeniul medical, lucru care i
se pare pe loc mângâietor. Își dă seama că n-are puterea de-a suporta anxietatea
altor persoane acum. Abia poate face față propriei spaime.
— Ți-au spus dacă ei cred că-și revine din operație? întreabă fără să piardă
timpul. Știu că i-au eliminat un cheag de sânge mai devreme, dar chirurgul a
spus că presiunea era încă...
— Stai. Cum de știi asta?
— L-am asaltat pe coridor.
Rânjește cu acel zâmbet ușor strâmb specific familiei Gallagher.
— Bietul individ. Nu sunt sigură că a știut ce l-a lovit. Se spune că doctorii
sunt cei mai răi pacienți... eu aș spune că sunt și mai răi vizitatori.
Steve se holbează la podea.
— Pur și simplu nu știu, răspunde el. Nu spune prea multe. Mi-a zis să
vorbesc cu ea, așa că asta am făcut. Pentru binele ei am făcut-o. Sunt foarte
speriat, Char.
Charlotte îi cuprinde chipul cu mâinile și își sprijină fruntea de-a lui. E un
gest moștenit de la mama ei, iar familiaritatea amenință să-l doboare.
— Ascultă, Stevie. N-o să-ți spun că totul o fie bine, pentru că te iubesc prea
mult ca să te iau cu vrăjeală. Dar chiar cred că e pe mâini bune. Chiar dacă e
prea bătrân ca să poarte cercel.
Steve scoate un sunet ciudat, dar refuză să accepte că se poate să fi fost un
hohot de râs.
— Voi ați trecut prin multe în ultimii ani, continuă Charlotte. Și o să treceți
și peste asta. Sunt sigură.
El poate doar să dea din cap.
— Haide, Steve. E o Gallagher!
— Da, zâmbește el. Da, așa este.
Ruby Mae face un pas în față timidă. Își ține mâinile la spate.
— Am făcut ceva pentru mătușica Pippa.
 Steve se apleacă spre nepoata lui. Adolescenta îi înmânează o felicitare
îndoită.
— Oh, Rubes, foarte bine gândit.
— E un desen. Am fost nevoită să-l fac în mașină, așa că nu-i ceva grozav.
— Nu, nu e, intervine Sammy.
Ruby Mae își dă ochii peste cap.
Steve desface felicitarea. O Pippa colorată, în stil Manga, se uită la el. Are
ochi migdalați uriași, un machiaj modern și un pulover de un albastru electric.
— E genial, Rubes. O să-i placă la nebunie.
— Ar fi fost mai frumos, dar mama te zdruncină când conduce.
— Nu. E perfect.
Ruby își mușcă limba.
— Pot să i-l duc?
— Nu chiar acum. O să i-l arăt eu prima dată, apoi, imediat ce se trezește,
poți să-i spui despre ce e vorba.
— Promiți?
— Pe cuvânt de onoare.
— Stevie? spune Oscar, ținând o grămăjoară de lucruri în mână. M-am
gândit că o să vrei câteva lucruri de acasă, așa că m-am oprit la voi. Încă am
cheia de rezervă.
Îmi oferă obiectele unul câte unul, asemenea unui mag dintr-o piesă cu
Nașterea Domnului, oferindu-i lui Iosif aur, smirnă și tămâie.
— Pijamale. Una de bărbat, una de damă. Le-am scos de sub pernele voastre,
scuze. Mere – pentru că le-am văzut și m-am gândit, știi, vitamina C și toate
astea. Și periuțele voastre de dinți. Știu cât de mult îți place să-ți cureți bine
dinții. Și când o să se trezească, Pippa n-o să vrea să aibă o respirație urât
mirositoare.
Steve ia cadourile eclectice ale lui Oscar într-o mână, ținând desenul lui Ruby
în cealaltă. Se uită la rudele și la prietenii care îl privesc la rândul lor,
așteptându-l. Dintr-odată, bunătatea, iubirea și sprijinul lor sunt sufocante.
Fără vreun cuvânt, se ridică și fuge din cameră.
Se grăbește pe coridor, respirația umflându-i plămânii munciți.
— Vin înapoi, Pip. Vin.
 IULIE 2015
Steve
Așteptarea noastră tensionată s-a sfârșit într-un final datorită sosirii unui
salvator cu halat alb, care plutea pe coridor ca un supererou.
— Doctore Cole, l-am întâmpinat, ridicându-ne amândoi.
Eu și Pippa ne puneam toată încrederea de care eram în stare în acel bărbat
inteligent, ușor rezervat, care habar nu avea cât de mult îl veneram. De câteva
săptămâni cuvântul lui devenise lege în casa noastră: „Doctorul Cole a spus că
un pahar de vin e OK.“
„Cole a spus că laptele non-organic s-ar putea să fie mai bun.“
„Ce părere are doctorul despre yoga?“
„Mă întreb ce-ar spune...“
Nu era cu mult mai în vârstă decât mine sau decât Pippa, aproape de
patruzeci de ani poate – de fapt, s-ar putea la fel de bine să fim printre primii
lui pacienți pentru fertilizarea in vitro –, totuși îl vedeam ca pe un fel de
magician.
A venit spre noi flancat de două asistente. Trecuserăm deja printr-o călătorie
destul de lungă cu el: consultații, scrisori, ecografii. Devenise un prieten, un
amic prin corespondență, un confident – și era mult mai familiarizat cu părțile
intime ale Pippei decât îmi doream eu să fie. Totuși, în ciuda omniscienței sale
și a relației noastre în plină dezvoltare, avea nevoie să arunce o privire pe
notițele sale ca să-și amintească numele noastre.
— Bună dimineața, Pippa, Steven, a spus el. Vreți să mă urmați?
Ne-am adunat lucrurile și m-am uitat la cuplul care stătea în fața noastră și
cu care am evitat să interacționez de când am ajuns. Nu știu de ce am păstrat
distanța unii față de alții – cu toții eram acolo din același motiv și ar fi putut să
fie alinător să vorbim –, dar am fost de neclintit în englezismul nostru.
— Mult noroc, ne-au spus acum, zâmbindu-ne cu afecțiune.
Î
 În timp ce-l urmam pe doctorul Cole în capătul unui coridor scurt, i-am
șoptit Pippei:
— Credeam că aduce ghinion să spui, știi...
— Ce, mult noroc? a întrebat Pippa.
— Acum ai spus-o și tu!
— Înainte de o piesă, da, a oftat ea. Oricum, e mai bine decât să spui dă-i
gata când ești în spital.
— Adevărat, am spus. Un alt fel de teatru.
Am fost conduși într-o cameră liniștită din capătul holului. O altă încăpere
albă fără ferestre, același coș de gunoi galben din colț, aceleași găuri în perete
care pompau oxigen – un memento al faptului că încăperea putea să fie folosită
cu alt scop în urma unei decizii de moment. M-am liniștit când am văzut
rucsacul sport al doctorului Cole și casca pentru bicicletă atârnând pe ușă.
— Luați loc, a spus el. O să aduc dosarul vostru.
— Ăsta e biroul dumneavoastră? am întrebat, uitându-mă în jur după mai
multe indicii din viața lui de civil.
— Păi, da. Pentru azi.
— Cu ce obișnuiți să călătoriți? am întrebat, cu o voce care nu părea a mea.
— Doar cu bicicleta, a răspuns el.
A scris ceva, apoi s-a lansat într-o rutină familiară: recapitulând întregul
nostru istoric de fertilitate.
— Deci, v-am văzut pentru prima oară în urmă cu un an și jumătate, când ți
s-a oprit menstruația.
— Am crezut că e însărcinată din nou, am zis eu.
— Dar nu eram, a spus Pippa, și s-a oprit timp de trei luni.
— Apoi ți-am testat nivelul de hormoni și... ia să văd...
A ridicat un deget, pe care îl ținea la un centimetru distanță de ecran.
— FSH-ul36 tău era...
— Foarte mare, a spus Pippa.
— Șaizeci și cinci, am spus eu.
— Ceea ce am crezut că era un lucru bun.
— Dar apoi a scăzut. Cred că la doisprezece?
— Nu, mai mare, m-a corectat Pippa. Și AMH-ul37 – care ne doream să fie
mare – era foarte scăzut, aproape de zero.
 — Zero virgulă trei, a spus doctorul Cole, încercând să țină pasul cu noi în
timp ce citea de pe monitor.
— Uau! Asta înseamnă foarte scăzut.
— Dar apoi a crescut.
— Crește, scade, a spus Pippa. E ca la Prețul corect38.
Doctorul Cole și-a dres glasul.
— Deci, în urmă cu doi ani ai rămas însărcinată în mod natural?
— În luna noastră de miere, a spus Pippa.
— Și apoi din nou acum șase luni, am adăugat eu.
În punctul ăsta al poveștii fertilității noastre, ascultătorul ar răspunde în mod
obișnuit cu o mică exclamație de tristețe, dar era evident că doctorul Cole nu
era genul de persoană care să afișeze emoții din politețe.
— Și ambele sarcini au sfârșit cu avorturi spontane, a concluzio­nat el.
E corect?
Știa răspunsul, dar s-a uitat la noi pentru confirmare.
— Da, am spus eu.
— Facem sex o dată la două zile pentru că atât timp ni s-a spus că trăiește
sperma în interiorul meu, a spus Pippa, umplând liniștea. E prea explicit?
— Deloc.
Doctorul Cole aproape a zâmbit.
— Chiar deloc. Sunt recomandările noastre.
— Bineînțeles, uneori devine puțin „bag-o acolo, termină treaba, înapoi la
Line of Duty“. Mă scuzați, asta chiar e...
— Da, poate puțin.
Își drege glasul din nou.
— Îți injectezi Menopur, e corect?
— Steve mi-l injectează.
A devenit o artă. Pun acul, scot bulele de aer, o înțep pe Pippa în burtă, iar
când s-a oprit din râs din cauza absurdității sau din plâns din cauza nedreptății
situației, injectez, tamponez, apoi arunc la gunoi.
Doctorul Cole a continuat să citească din dosar.
— Și după trei săptămâni de stimulare, ovarele tale au produs un potențial
folicul.
— Unul, a spus Pippa, deplângând încă un alt număr inutil care ne-a fost
atribuit în acest joc crud de blackjack. Majoritatea oamenilor au în jur de zece,
nu?
Doctorul Cole s-a uitat la noi, neștiind cum să răspundă.
— Șansele noastre sunt foarte mici, a continuat ea. Știm asta.
— Fiecare e diferit, Pippa, a spus el, îndepărtându-se de scenariu.
A reușit să pară realist, dar nu descurajator, și s-a uitat la Pippa cu un aer
patern.
M-am întrebat dacă avea copii – avea verighetă – și m-am uitat prin cameră
după vreo dovadă: o fotografie înrămată poate.
— Deci. Asistentele vor trece prin toate astea cu tine, dar, doar ca să
clarificăm, o să facem o scanare cu o sondă care are un ac fin atașat...
Ochii mei au aterizat pe chipul vesel al unui copil, un bebeluș, dar nu era
progenitura doctorului Cole. Era o fotografie lipită pe o felicitare care stătea pe
un raft lângă o cutie cu mănuși chirurgicale. Puteam să deslușesc cuvintele
Mulțumesc pentru tot ce erau scrise în interior.
— ...înainte să extragem fluid din folicul.
Mă întrebam dacă ar fi trebuit să trimitem o felicitare făcută manual ca aceea
de pe raft sau o felicitare făcută la comandă de pe un website când mi-am auzit
numele.
— Apoi o să ducă Steve cutia pe King’s? spunea Pippa.
— Eu? Ce?
Mi-a lovit genunchiul cu al el.
— Trebuie să fii atent, Steve!
— După colectarea ovulului, a spus doctorul Cole, rotindu-și scaunul ca să
fie direct în fața mea, lichidul folicular o să fie depozitat într-un incubator
portabil, pe care trebuie să-l duceți la unitatea de concepție asistată de pe
King’s. Te sfătuim să iei trenul. Cel mai rapid mijloc de transport în acest
moment al zilei. Acolo o să produci o probă de spermă înainte să te întorci s-o
iei pe Pippa.
— Sigur. Știu.
Știam. Am citit de câteva ori pliantul care ne fusese oferit la prima
consultație. Dar nu părea ceva ce chiar urma să se întâmple, nici măcar acum,
când eram în sfârșit aici.
— Deci, dacă nu aveți alte întrebări...?
Nu aveam.
— Steven, poți să aștepți la recepție sau să mergi direct în salon, cum vrei tu.
— O, se întâmplă acum? am întrebat.
 — O să vă las un moment, a spus el.
Pe când ieșea, a lăsat pe birou un halat de spital albastru-verzui.
— Dă-ți jos doar lenjeria intimă, șosetele și orice bijuterii.
Ușa s-a închis în urma lui, iar Pippa a început să se dezbrace.
— Poți să-mi desfaci partea de sus puțin? m-a întrebat. Nu reușesc să ajung.
Era foarte cald afară, canicula de la mijlocul lui iulie. Pippa a ales să poarte o
rochie de un portocaliu luminos, ca un apus.
— Crezi că e OK? mă întrebase ea, probându-se în fața oglinzii în acea
dimineață.
— Arăți minunat.
— Știu, dar acceptabil pentru spital?
— Nu există cod vestimentar acolo, nu?
— Ai dreptate.
— E luminoasă totuși.
— Știu. Dar mă face să mă simt fericită.
— Atunci ar trebui s-o porți.
Mi-am pus o cămașă veselă cu mânecă scurtă în semn de solidaritate, cu flori
mici albastre și galbene imprimate pe ea, și am ajuns la spital cu ochelari de
soare și în sandale, ceea ce părea complet nepotrivit, de parcă ne îndreptam
spre Marea Mediterană, și nu spre un centru medical.
Halatul de spital al Pippei era aproape la fel de lung ca și rochia, dar ea nu
părea fericită în el.
— Ești bine? am întrebat.
— Sunt bine. Leagă-mă.
I-am legat cordonul la spate, suficient de strâns încât să-i acopere complet
fundul.
— Cum arăt?
— Sexy.
— Podeaua e rece, a zis lovind cu piciorul. Mi-am uitat papucii.
— Cipicii sunt aici, i-am desfăcut geanta pe care o umplusem pe furiș înainte
să plecăm, știind că ea avea să împacheteze exagerat de puține lucruri (așa
făcuse – doar o revistă de cancan și niște cosmeticale total nefolositoare).
— Ești îngerul meu, a spus ea, uitându-se înăuntru. Ăla e un sendviș? Ce e în
el?
— O surpriză. În cazul în care nu-ți dorești mâncarea de spital.
Atunci, pentru prima dată în ziua aceea, ochii Pippei s-au umplut de lacrimi.
 — Te iubesc, a reușit să spună, exact înainte să se audă o bătaie în ușă.
Doctorul Cole a intrat în cameră cu două asistente și un hamal, care i-a oferit
Pippei un loc pe scaunul cu rotile. Mi-a zâmbit cuprinsă de nervozitate pe
când s-a așezat pe scaun înainte de-a fi condusă mai departe, părând
neajutorată, dar plină de speranță.

Pippa
Câțiva rezidenți, au spus. M-ar deranja dacă ar participa câțiva rezidenți la
intervenție?
Acum, spuneți-mi că sunt ignorantă, dar ultima dată când am verificat, câțiva
însemna vreo doi. Trei, cel mult.
Dar erau câteva sute, mai degrabă!
Sala de operație e plină de ei. Băieți cu chipuri proaspete și fete cu ochii mari
luând notițe, serioși, nerăbdători, atenți de parcă se apropie rapid de un
termen-limită.
Nu par nici măcar suficient de maturi ca să joace rolul unui doctor, darămite
să fie unul.
Păi, voilà. Asta sunt eu. Observați totul, băieți și fete. Dați-mi voie să fiu
cobaiul vostru!
Ce-am auzit că ați întrebat? Dacă mă simt expusă? Nu! Deloc. De ce m-aș
simți așa? Am doar picioarele desfăcute larg și un halat din hârtie care abia îmi
acoperă vaginul. O dimineață obișnuită de vineri.
— Bun, spune doctorul Cole. Acum intră canula. Observați unghiul pe care
l-am discutat.
Încuviințări din cap și murmure de aprobare. Mai multe mâzgălituri
ascultătoare. Mă uit în jos la mâna mea stângă, abia recunoscând-o fără inelele
mele. Trasez adânciturile pe care le-au lăsat pe inelarul meu.
— Și am dreptate că ai mai trecut printr-o anestezie generală înainte, Pippa?
Știi la ce să te aștepți?
Doctorul Cole are abilitatea dezarmantă de-a mă face să mă simt de parcă
sunt înapoi la școală. Vocea de bariton, mâinile dibace... totul la el
demonstrează competență, experiență, concentrare. Așadar, de ce sunt atât de
îngrozită?
— Mda!

Î
 Vocea mea e prea subțire. Îmi dreg glasul și încerc din nou, ca un adolescent
care încearcă să-și ascundă ciripitul.
— Da. Am mai trecut prin câteva, de fapt. Avorturi, înlăturarea fibroamelor,
un adidas din plastic al lui Barbie care mi-a rămas blocat pe nara stângă...
De ce încerc întotdeauna să-l fac să râdă?
— Nu în ordinea asta, bineînțeles!
Sunt răsplătită cu un zâmbet. Am reușit!
— Și nicio reacție adversă? Fără stări de rău? Fără palpitații?
— Nu, totul în regulă. Sunt tare ca piatra! Nu sunt alergică la nimic.
— Ce norocoasă ești.
Îi înmânează o foaie de hârtie asistentei de lângă el, iar aceasta o pune în
mapa de deasupra patului meu.
— A, cu excepția năutului. Dar se poate să fie doar din cauză că nu-mi place
mirosul. În orice caz, mă face să vomit.
Doctorul Cole dă din cap serios.
— Eu pățesc așa cu măslinele.
— Serios? Verzi sau negre?
— Ambele. Dar soția mea le adoră, așa că îi rămân ei mai multe.
De ce, pentru numele lui Dumnezeu, discutăm despre măsline?
— Bine...
El ridică ceea ce pare a fi un ac disproporționat de mare. La naiba. De unde a
apărut ăla? Și, mai important, unde intră? Un lucru bun că Steve nu e aici.
Acele îl fac să amețească.
— Știu că am discutat asta mai devreme, dar, doar ca să fie clar, o să facem o
scanare cu o sondă care are atașat un ac fin și pe care o s-o introducem în
ovarul tău drept ca să extragem fluid din folicul. Deși, în general, găsim un
ovul în 70% dintre situații, în cazul tău șansa asta poate să fie puțin mai
scăzută. E o procedură foarte simplă și o să fii adormită doar douăzeci de
minute. Înțelegi?
Dau din cap. Uau! Doctorul Cole și-a schimbat atitudinea fără probleme. S-
au terminat discuțiile despre năut. Gata cu zâmbetele pentru pacient. Gata cu
sclipirile. Doar hotărâre tăcută și concentrare.
— Pornește verificarea saturației, te rog. Oxigenul e pregătit?
Brusc, mi se face dor de Steve. Mă uit la publicul meu, conștientă de pulsul
care bate în încheietura mea, în coapse și în craniu.
 Stai. Juniorul din spate își verifică telefonul? Haide, amice, puțin respect. Cu
siguranță că Insta poate să aștepte. Am vaginul la vedere aici. Sau poate nu sunt
corectă. Poate e un mesaj urgent despre un pacient muribund din alt salon.
Dar apoi îmi surprinde privirea, se înroșește și își strecoară telefonul în
buzunar. Bun. Mai degrabă o aplicație de dating decât vești despre un pacient
în stadiu terminal, aș spune.
Acul e atașat acum de canula din mâna mea, iar doctorul Cole se uită la
mine.
— Bun, anestezicul este introdus acum, Pippa. Dacă poți să numeri
descrescător de la zece... o să fie ca un G și T plăcut de tare.
Gin și tonic, zici? Cu asta puteam să mă descurc.
Zece. Nup, nu simt nimic. Nouă. Cu siguranță e un gin slab. Opt. În mare
parte tonic. Șapte. Mai bine le spun că nu func...

Steve
— Totul e bine, Miranda? Cum te simți?
O asistentă respectabilă, care părea chiar și mai irlandeză decât mama după
accent, îngrijea o femeie care doar ce se trezea după intervenția ei. Pacienta a
murmurat ceva cu o voce joasă; mie nu mi se părea că s-ar fi simțit grozav, dar
asistenta nu părea îngrijorată.
— Ți-a revenit culoarea. Când o să te simți în stare, o să-ți aduc o ceașcă de
ceai și un biscuit.
Îmi croisem drum spre salonul de recuperare din ambulatoriu, unde stăteam
în pragul ușii, foarte conștient de faptul că eram singura prezență masculină.
— Scuzați-mă? am spus. Aici ar trebui s-o aștept pe soția mea?
— Colectarea ovulului?
— Da.
— Pune lucrurile aici, a spus asistenta, arătând spre un gol în rândul cu
paturi, un gol în care patul Pippei avea să fie parcat cu spatele.
Apoi un mormăit a făcut-o să se întoarcă spre femeia care se trezea.
— Doar spune cuvântul, dragă. Am un biscuit cu numele tău pe el.
Nu mai dura mult și Pippa urma să zacă aici, trezindu-se din anestezie,
confuză și având dureri. „Pippa“ și „durere“ sunt cuvinte care n-ar trebui
rostite niciodată împreună. Îmi doream să fac orice ca lucrurile să fie mai
ușoare pentru ea, așa că i-am lăsat geanta pe scaun, deschisă, cu revista la
vedere. Apoi am așezat sendvișul învelit în folie lângă ea, ca să-i servească drept
mesaj că am fost acolo, că e în siguranță.
Poate ar trebui să-i pun telefonul la încărcat undeva unde să-l poată vedea?
— Scuzați-mă? șoptesc. Mă scuzați.
— Da, tinere, ce pot să fac pentru tine?
— E sigur dacă îi las telefonul soției la vedere?
— Păi, eu n-o să mă uit la el, dragă. Și nimeni care intră în salonul meu n-o
s-o facă.
A spus salonul meu ca un cap al mafiei care spune zona mea, dar cu accent din
Dublin.
— Mă scuzați, am spus. Când se trezește, puteți să-i spuneți că telefonul ei e
la încărcat pe dulap și că are o revistă în geantă? A, și un sendviș și niște apă
minerală.
— De ce nu pui și niște poze dacă tot ești aici?
Nu m-am gândit la asta. M-am uitat prin geantă după niște hârtie și un pix.
Puteam să desenez o caricatură a noastră, ca să-i ridic moralul...
— Glumeam, a spus asistenta.
— A, da, știu. Eu doar...
— Nu-ți face griji, o să am grijă de ea, a zis asistenta, adoptând atitudinea de
cap al mafiei din nou. O să pleci în curând, așa că adună-te.
M-am adunat și am așteptat, așezat pe marginea scaunului, unde căptușeala
albastră făcea loc plasticului gri. Salonul era tăcut, cu excepția asistentei care își
diseca vocal prânzul.
— Ăsta e, fără îndoială, cel mai bun. Broccoli și conopidă.
A sorbit dintr-o cană roz și zici că era un copil mic care se prefăcea că bea.
— Delicios. Nici nu-ți vine să crezi că e din cutie.
De pe coridor s-a auzit un scârțâit de roți pe când un pat era împins
înăuntru, cu doctorul Cole și asistentele pe urmele lui. Era Pippa.
— Cum a mers? am întrebat, sărind de pe scaun atât de repede, încât eram la
mijlocul salonului înainte să pot să stau bine în picioare. E în regulă?
— Totul a mers așa cum era de așteptat.
„Cum era de așteptat? Acum nu e momentul să fii misterios, doctore.“
Am urmat patul până când a fost oprit. Pippa părea palidă și fără viață, cu
buzele moi și deschise în forma unui U răsturnat.
— Sunteți sigur? Pare puțin... ciudată.
— E foarte bine, a spus el. Acum e rândul tău. Ăsta e incubatorul.
 Doar atunci am observat ce fusese împins înăuntru lângă soția mea: un cub
izolat, închis în metal, pe care doctorul Cole l-a deschis ca pe o servietă
pătrățoasă. Era aproape cât televizorul la care mă uitam când eram mic în
camera lui Charlotte când ea era afară și se săruta, cel care avea integrat
videocasetofonul.
— Așa cum poți vedea, conține trei flacoane, a continuat el.
— Trei? Asta e bine?
— E normal. Am scos lichid folicular cât de mult am putut ca să sprijine
ovulul în timpul incubării.
M-am holbat cu venerație la cele trei flacoane prețioase. Dincolo de ele,
ascunse în întunericul izolării dense, erau între zece și douăzeci de găuri goale
pentru flacoane.
— O să închid incubatorul acum, a continuat doctorul Cole. Trebuie să stea
la temperatură ambientală, așa că nu-l deschide din nou și nu atinge clemele
astea. Bine?
— Bine, am spus în timp ce îl închidea.
— Ar trebui să rămână drept și cât mai nemișcat posibil. Dacă îl pierzi – te
rog să nu-l pierzi – sau dacă e compromis, există un număr de urgență într-o
parte.
— N-o să-l pierd! am spus cu un zâmbet prostesc.
Când oamenii abordează un ton serios cu mine, devin agitat, și când devin
agitat, devin și vesel. Iar tonul doctorului Cole a fost serios. A extras lichid
folicular toată dimineața. Probabil avea nevoie de o pauză și de o felie de tort.
— Dar dacă îl pierd, am răbufnit, cum o să găsesc...
— Introdu numărul în telefonul tău acum, a spus el înțelept, cu experiența a
nenumărate informări a nenumărați bărbați agitați ca mine.
Pippa a scos un geamăt din pat. Mi-am uitat sarcina o clipă și am sărit lângă
ea.
— E bine. Pleacă.
Am mângâiat câteva șuvițe de păr din bretonul ei și i-am sărutat fruntea. Și-a
strâns buzele, apoi s-a întors la somn. Zici că a leșinat după o noapte în Soho.
— Bun. Am plecat, am spus, cu toate că nu voiam s-o las.
— Steven? a zis doctorul Cole pe când am trecut pe lângă el. Nu uiți ceva?
M-am întors.
— A, cutia.
 Aproape a zâmbit când m-am întors lângă pat ca s-o ridic, zâmbetul
dispărând pe jumătate când degetele mele au alunecat prin mâner de parcă nu
era acolo. Am încercat din nou, ajustându-mi strânsoarea acum că îi cunoșteam
greutatea.
— Mai grea decât pare, nu?
— Nu, e în regulă. Nu e deloc grea.
Era grea. Mă așteptam să ridic televizorul surorii mele, care era foarte ușor
chiar și pentru sinele meu de unsprezece ani, dar cutia avea greutatea unei
haltere, de genul celei care ar putea ancora o navă.
— Mai sunt alte pachete care au nevoie de livrare? am întrebat.
— Pleacă.
— Dap. Plec acum.
Pippa
— Bună, Pippa, dragă. Sunt asistenta Kierly.
Unde sunt? Am gura uscată. Pot să aud plânsete. E o mahmureală?
— Ești în regulă. Te afli în salon. Extragerea a mers ca pe roate. Vrei puțină
apă?
Mormăi, vag conștientă că sunt în pat și că doar ce s-a întâmplat ceva. Ceva
important. Mă doare pelvisul. Cred că s-ar putea să sângerez. Am un tampon
între picioare? Îmi simt pântecul gol.
— Hai să te ridicăm puțin, da, iubire.
Sunt ridicată blând și câteva picături de apă îmi sunt turnate în gura uscată.
Înghit recunoscătoare.
— Gata. Foarte bine. E mai bine acum.
Am obrajii uzi? Sunt lacrimi? Plâng?
Da.
Cred că plâng. Încerc să vorbesc. Iese mai mult ca un horcăit.
— Unde e Steve?
Îl vreau pe Steve. Trebuie să-l văd.
— E pe drum spre King’s acum. Încearcă să te odihnești.
Mobilul îmi piuie lângă ureche.
— Iar începem! Dragul tău soț l-a pus la încărcat înainte să plece. A tot
bâzâit și bipăit!
— Îmi pare rău.
 — Nu fi nebună, nu mă deranjează! O să-l pun aici, lângă patul tău, ca să
ajungi la el.
Pe când pune telefonul pe noptiera mea, îi observ fața pentru prima dată.
Blândă. Experimentată. Lungile ore de muncă și-au lăsat amprenta de-a lungul
frunții ei ca niște falii.
— O doamnă populară, nu e așa?
Și brusc trebuie să întreb. Trebuie să știu.
— Cum a mers?
Se uită la mine cu ochii plin de simpatie.
Mă simt slabă, vulnerabilă. Proastă pentru că am pus-o într-o poziție
imposibilă. Știu că nu poate să răspundă, dar sunt disperată după încurajare.
— Tot ce știu e că dragul tău soț a plecat cu câteva flacoane într-o cutie. Sunt
sigură că n-o să stea mult.
Câteva. Iar cuvântul ăsta. Ce înseamnă asta? Una? Două? Se mișcă repede, ca
un tăvălug bine intenționat.
— Orice ai nevoie, o să fiu pe scaunul ăla din colț. Și când ești pregătită, am
un biscuit foarte bun cu numele tău pe el.
Îmi face cu ochiul. Încerc să zâmbesc pe când se îndepărtează, să arăt niște
recunoștință pentru bunătatea ei. Dar mi se face greață. O salivă sărată îmi
umple gura de parcă un robinet a fost lăsat deschis în obrajii mei. Cred că am
mai multe șanse să alerg la maraton decât să mănânc un biscuit acum.
Îmi frec buzele. Crăpate. Simt un gust amar. Metalic. Înțepător.
Unde e Steve? Îmi doresc să fi fost aici. Chiar nu-mi plac spitalele.
Steve
„Pliantul nu spunea că o să fie atât de grea. Ar fi trebuit să iau un Uber. Ar fi
trebuit să mă încălzesc măcar. Întinderi de tenis.“
Zgomotul electric de pe șine mi-a spus că se apropia un tren, iar umărul
drept mi s-a lăsat puțin în jos de ușurare. În curând urma să pot pune jos
chestia și să-mi odihnesc brațul, care începuse să tremure din cauza propriilor
impulsuri electrice.
„Nu fi plin, nu fi plin, nu fi plin“, m-am rugat pe când trenul se apropia cu
zgomot de peron.
Era pe jumătate plin, slavă Domnului. Era chiar suficient loc ca prietenul
meu metalic să stea lângă mine.
 „Acum nu te mișca. Nu aluneca. Și să nu cazi.“
De nicăieri, un tip a aterizat într-un picior în vagon, după ce a sărit de pe
marginea peronului cu un salt lung exact când ușile se închideau. Cu greu
putea să fie considerat un eveniment anormal, dar m-am speriat și, când m-am
uitat la incubator, mi-am dat seama că înfășurasem un braț protector în jurul
lui.
Mă întreb dacă se întâmplă ceva înăuntru, m-am gândit. Rezistă, rezistă,
ovulule, ca un băiat bun. Sau o fată.
Un cuplu s-a îmbarcat la următoarea oprire mâncând covrigi, iar eu am
regretat că nu mi-am făcut un sendviș. Era prânzul și mâncasem doar un
biscuit la micul-dejun, ca să nu-i fac în ciudă Pippei pentru că nu putea să
mănânce înainte de anestezie. Fata pe al cărei covrig pusesem ochii i-a șoptit
ceva prietenului ei, înclinând capul spre cutie. El s-a uitat la mine direct,
înainte de-a se ridica și de-a se muta în capătul celălalt al vagonului.
Ce? ar fi trebuit să strig la ei într-o viață paralelă. N-ați văzut niciodată un
bărbat călătorind cu un incubator?
M-am lăsat pe spate în scaun, privind cum periferia orașului trecea pe lângă
mine încă o dată. Apoi un gând îngrijorător m-a făcut să mă ridic în picioare.
„Sper că n-au crezut că e o bombă.“ Mi-am analizat micul prieten din metal cu
precauție. „Adică... arată ca o bombă.“ Brusc, fiecare pasager se uita la mine
suspicios, îndepărtându-se ușor și tastând 999 pe telefoanele lor.
De ce nu ți-l dădeau într-o pungă rezistentă? m-am întrebat. De fapt, asta ar
fi foarte potrivit.
— Dacă vedeți pe cineva că se comportă suspicios, vă rugăm să informați un
membru al personalului sau să sunați la British Transport Police, a venit
anunțul, sincronizat doar ca să mă tachineze.
Aș fi dat-o-n bară dacă venea vreun polițist.
— O să luăm noi cutia de aici, domnule.
— Dar e doar un incubator, domnule polițist. Priviți, are un însemn al
Serviciului Național de Sănătate.
— Puteți să vă îndepărtați de cutie, domnule? N-o să vă rugăm încă o dată.
— Nu pot să fac asta, domnule polițist. Trebuie să rămână dreaptă și la o
temperatură ambientală tot timpul. Dacă distrugeți asta într-o explozie controlată,
Pippa n-o să mă ierte niciodată.
 Pippa.
Mi-am scos telefonul. Niciun apel sau mesaj.
Te-ai trezit? i-am scris. Spune-mi dacă ești bine, da? Dă-mi mesaj când te
trezești. Apăs pe trimiteți.
— Urmează stația Earlsfield.
„Încă o oprire, prietenul meu mic, apoi schimbăm cu metroul. Și nimeni nu
urcă la Earlsfield.“
Frânele au scârțâit când trenul s-a oprit lângă un peron aglomerat. Trenul din
sens opus era gol. „Probabil are o defecțiune. Doar norocul meu nenorocit.“
Pe când scaunele s-au ocupat, unul dintre pasagerii noi s-a oprit deasupra
mea. L-am ignorat până când a spus:
— Scuze. Poți să-ți muți, ă...?
— Incubatorul, m-am răstit la el, sperând să-l descurajez.
N-am reușit.
— Bine, doar o să...
L-am ridicat de pe scaun cu mare grijă – și cu o demonstrație pasiv-agresivă a
efortului –, apoi l-am coborât între picioarele mele cu un zgomot înfundat.
Nici măcar nu mi-a mulțumit hoțul de scaune, doar și-a așezat fundul leneș pe
pătratul care fusese încălzit de incubator.
„Unii oameni.“
Am revizuit cutia. „Hai să verificăm dacă ești bine. Clemele? Încă închise.
Fără zgârieturi sau lovituri. Stai o clipă – lumina aia roșie trebuia să fie aprinsă?
Nu-mi amintesc să fi văzut o lumină înainte. Mi-aș aminti o lumină roșie. O
lumină roșie nu e niciodată bună. O să sun la numărul ăla... unde e?“
— Doamnelor și domnilor, trenul acesta se oprește pentru verificare la
Clapham Junction din cauza unei defecțiuni a semnalului. Biletele vor fi
acceptate la autobuze.
„Băga-mi-aș, nu.“
M-am alăturat îmbulzelii de pe peron, protejând incubatorul cât de bine am
putut de mulțimea de pasageri agasanți. Mulțimea se împingea spre o scară
rulantă îngustă, în vârful căreia am văzut cuplul cu covrigii. Au coborât, dar nu
s-au îndreptat spre ieșire ca toți ceilalți; în schimb, s-au îndreptat spre alt
peron, oprindu-se pe o pasarelă ca să vorbească cu doi ofițeri de poliție.
Turnătorii! Nu-mi venea să cred. Poate doar cereau indicații, dar nu puteam
să-mi asum riscul. „Nu pot să fiu arestat. N-am timp. Chiar dacă nu mă
arestează, o să-și dorească să vadă ce e înăuntru. Dar nu pot să-l deschidă,
pentru că dacă o fac...“
Mi-am asumat riscul și am trecut de scara aglomerată mergând de-a lungul
peronului, încercând să găsesc o rută alternativă spre ieșire. Și hopa! Salvarea!
Ca un miraj, ușile din sticlă murdare ale unui lift s-au materializat din
cărămizi. S-au deschis și ne-au cuprins pe mine și pe prietenul meu mic în
portalul scăpării, o mașinărie având grijă de alta.
— Nivelul 1, s-a auzit vocea sonoră a liftului.
— Nivelul 1: încheiat, am răspuns.
Îl învinsesem pe stăpânul mare și rău al covrigului și eram pregătit pentru
următoarea etapă a jocului.
Telefonul meu a vibrat în buzunar cu un mesaj de la Pippa.
Trează. Cum merge?

Jurasem că nu aveam să pun incubatorul jos încă o dată decât dacă era vorba
despre bancheta moale a unui taxi, așa că i-am răspuns tastând cu degetul
mare.
Totul e bine. O călătorie f ușoară.

Pippa
Ting!
Mă întind încet după telefon, fiecare mișcare fiind periculos de dificilă. Zici
că m-am dus la culcare și m-am trezit femeie bătrână.
Clipesc ca să mă obișnuiesc cu lumina care radiază dinspre ecran. Mama
naibii! Atât de multe mesaje. Patru sunt de la Steve.
Ești trează?
Spune-mi dacă ești bine, da?
Dă-mi mesaj când te trezești.
Te iubesc.

Sunt intercalate cu niște mesaje speciale în stilul mamei.

Dor o idee cu priv la perna lui Steve. A mâncat sufente vegetariene?
Ce?
Nu perna, SPERMA.
 A, păi, așa e mult mai bine. Mă bucur și pentru majusculele empatice.
SFECLA ROȘIE era bună pentru mobilitate. Sau era motricitate? Oricum, SFECLĂ ROȘIE!

Mai multe sfaturi înțelepte de la expert. Mersi, mamă!

Cum a fost Opera stația?
Adică Opera STAȚIA.

Nup. Încă nimic.

Operația!

Deci nu o stație a transportului public în care cântă toată lumea. Păcat. În

cele din urmă, e unul de la Tania.
Cum e păsărica, Pips? Te iubesc, rockerițo.

Mă întorc și încep să-i răspund încet lui Steve. E un chin.

Trează. Cum merge?

Pot să văd că e online și îmi răspunde aproape imediat. Bulele albastre clipesc
sub numele lui și pot să-l văd încruntându-se când tastează: Totul e bine. O
călătorie f ușoară. Se aude un val de râsete politicoase în salon. Asistenta Kierly
pare că joacă în propriul spectacol de comedie, femeia care se recuperează
oferindu-i un public-prizonier.
— Ascultați aici, doamnelor!
N-avem de ales, nu? Începe să citească cu voce tare dintr-o revistă de cancan
ieftină, dar bine văzută.
Linda Broadwick, treizeci și patru de ani, a creat torturi în mărime naturală cu înfățișarea fiicelor ei
gemene pentru a sărbători ziua lor de naștere!

Se uită prin cameră, căutând un răspuns. Nimic.

— Un tort!!!
Nup. Încă nu s-a prins nimeni.
— Dar cum ai putea vreodată să-l mănânci? izbucnește ea ­într-un hohot de
râs.
„Au, zgomotul ăla doare. Nu, nu, te rog, oprește-te.“ Huruie în capul meu,
trece prin mine ca unghiile care zgârie o tablă.
 — Și unde o să-l tai!
Râsul ei crește în intensitate, iar eu simt că o poantă e iminentă. Te rog să fie
așa.
— „Poftiți, doamnă Clarke. Cine vrea o bucată din antebrațul fiicei mele?“
Hohotele ei de râs ajung la cote înalte, o îmbujorare pestriță îi apare în
obraji, iar părul subțire îi alunecă din coc de parcă ar fi încântat de poveste.
— „O LINGURIȚĂ MICĂ DE FESE, CINEVA?!“
Și asta e. E pierdută. Lacrimile îi curg pe obraji, iar palmele i se lovesc una de
alta de parcă ar fi un leu de mare.
Atât de copleșită de veselie, încât e forțată să se așeze ca să poată respira.
Încântarea ei e viscerală, ricoșând de pe pereții de un albastru decolorat în
urechile fragile ale publicului său mut, care stă în întregime la orizontală. Mă
întorc cu fața la perete, trăgându-mi perna peste cap ca să estompez sunetul.
Steve
— Etajul șase, anunță o altă voce artificială dintr-un alt lift, informându-mă
că aproape am terminat jocul.
Am ajuns la nivelul spitalului fără să-mi fi pierdut vreo altă viață sau, mai
important, incubatorul.
— Bună, am spus, prezentându-mă asistentei de la recepție. Steven
Gallagher?
S-a uitat la mine, așteptând în mod evident mai multe informații, așa că am
pus cutia pe biroul recepției.
— Am venit cu asta.
— Înțeleg. Puteți s-o lăsați acolo. O să avem grijă de ea.
— Mulțumesc. Îmi odihnesc brațul înainte...
Mi-am oprit monologul interior la timp.
— Ce se întâmplă cu ea acum?
— O s-o trimitem la laborator, iar acolo se vor verifica ovulele și îl vor selecta
pe cel mai bun. Între timp, dumneavoastră trebuie să produceți niște spermă.
Luați asta.
Mi-a înmânat o mapă din plastic, în genul celei în care țin hârtiile pentru
taxe.
— Numele dumneavoastră e deja pe flaconul pentru probă. O să fie nevoie să
completați aceste formulare și să ni le aduceți înapoi.
 — Completez formularele, umplu flaconul. Am înțeles.
— Nu trebuie să-l umpleți, a spus ea.
— Ce?
— Flaconul.
Nu-mi dădeam seama dacă făcea o glumă sau încerca să mă liniștească. Nu
mă simțeam nici amuzat, nici liniștit.
— E cineva în camera de probă în acest moment, a spus ea, trecând repede
mai departe. O să vă strig imediat ce iese.
Am luat loc și am încercat să blochez gândul că un alt bărbat își recolta proba
înaintea mea. „Mi-aș dori să se grăbească. Dacă încep să apară mai mulți
bărbați, toți o să mă aștepte pe mine.“ M-a cuprins un tremur când mi i-am
imaginat aliniați în exteriorul camerei.
Telefonul a vibrat cu un mesaj de la Pippa.
Cum merge? Doar ce m-a atacat mama. Avea câteva gânduri legate de viața noastră sexuală. Vrei să
auzi?
Poate mai târziu, i-am răspuns. S-ar putea să-mi strice starea.
Cum e starea?

Am auzit cum o ușă se deschidea și se închidea, iar un bărbat a ieșit cu

formularele sale, părând timid. Sper că s-a spălat pe mâini.
Rândul meu acum, i-am scris. O să te anunț.

Camera de recoltare era în spatele unei uși gri care ducea la o cortină plisată.
Nu eram sigur dacă aceasta era pentru izolare fonică sau pentru a adăuga ceva
din farmecul unui club de striptease. Probabil era acolo ca să ofere încă un strat
de intimitate, pentru a înlătura orice grijă legată de faptul că cineva putea să
intre nepoftit. În orice caz, era o altă suprafață pe care am fost nevoit s-o ating.
Un fotoliu din piele lucioasă domina camera, iar lumina puternică și
nemiloasă care cădea pe el îți dădea senzația unei camere de interogatoriu atent
mobilate. „Câți bărbați au stat acolo azi?“ Era mai bine dacă nu mă gândeam la
asta. Am deschis un sertar și am găsit un teanc cu reviste foarte uzate, colțurile
îndoite fluturând ca să dezvăluie imagini cu, ei bine... vulve.
Pare c-a fost printr-o baie, m-am gândit. Nu, mersi, revistuțo, poți să te duci
înapoi de unde-ai venit!
 M-am întors spre televizorul cu ecran plat de pe perete și am ridicat
telecomanda. A apărut un meniu cu filme încărcate în prealabil, acompaniat de
niște muzică jazz – genul care se aude atunci când Michael Douglas este sedus
împotriva voinței sale. Tentat de o imagine în miniatură promițătoare, am
apăsat „redați“ și m-am scufundat ezitant în fotoliu.
„Păi! Asta e... clar anii 1990.“
Pe când mă gândeam să văd ce mai e în ofertă, am observat telecomanda din
mâna mea. Ca toate telecomenzile pe care le știam, avea depusă o materie gri
de nedescris, de proveniență necunoscută printre butoane.
„Nu pot să cred că am atins-o. Poate ar trebui să o curăț. Dar unde? Nu în
chiuvetă...“
Am explorat toate suprafețele, căutând sub scaun și prin fiecare sertar ceva cu
care s-o șterg.
„Serios? Toate sticlele cu dezinfectant din clădire. Toate pungile și eprubetele
sterilizate. Nu pot să cred că n-au lăsat niște șervețele umede Flash!“
Telefonul mi-a vibrat pe coapsă. M-am spălat pe mâini, apoi l-am scos din
buzunar.
Ai intrat? Cum e? Probabil foarte ciudat.
E ciudat. Îți spun mai târziu. Ar trebui s-o rezolv acum.
Să-mi fac o poză sexy? O să te ajute?
Ce, din pat? Nu ești încă în salon? Cu alte opt femei?
A, da. Ai dreptate. Te las atunci.

Am închis ochii, am inspirat ușor.

„Haide, Steven. S-o facem.“
Pippa
Probabil am adormit, pentru că mă trezește soneria telefonului meu. Îl apuc
stângaci și îl pun la ureche.
— Ai fost rapid, iubire. Pornografie bună?
— Ce-ai...
— Rahat. Bună, mamă.
— Bună, iubito. Te-ai trezit?
În mod normal i-aș spune că asta e o întrebare muribundă, dar n-am energia
necesară.
 — Adineauri.
— Și cum a fost?
— Da, a mers bine. Asistenta mi-a spus că au luat câteva flacoane cu lichid.
— Câteva? Ce înseamnă asta mai exact?
Poate suntem înrudite în cele din urmă.
— Adică, ar putea să însemne orice, Pippa. Au specificat? Ar putea să
însemne două ovule, ar putea să însemne cinci.
— Nu, mamă. Ți-am spus. Era doar un singur folicul, deci doar un ovul. În
cel mai bun caz.
Are loc o pauză lungă în timp ce mama își calibrează gândurile.
— Înțeleg. Păi, nu contează. Ai primit mesajul legat de sfecla roșie?
— Da, mamă. Mulțumesc.
— Foarte bună pentru motilitate.
— Așa ai spus.
— Pentru știi tu ce a lui Steve.
— Știu pentru ce.
Îmi sprijin capul de pernă și închid ochii. Simt o durere în spatele pleoapelor.
— Fac niște supă poloneză de sfeclă – sau ar putea să fie ucraineană, nu sunt
sigură. Același lucru, oricum. Mă gândeam că Steve ar putea să mănânce
puțină înainte să... o facă.
— Păi, e acolo acum, așa că...
— A! Am crezut că o s-o facă într-o zi sau două.
— Nu, o face acum, în timp ce vorbim.
Cum de-am ajuns aici? În ce univers am ajuns într-un loc în care mama se
gândește la faptul că soțul meu se masturbează?
— Păcat. Am făcut-o special. Aș fi dat o fugă până la el, dar nu s-a înmuiat
încă.
— Nu-ți face griji. Drăguț că te-ai gândit.
O clipă de tăcere. Pot să aud cum îi bâzâie creierul, cântărind dacă să spună
sau nu ce avea de gând.
— Mai era ceva.
Iar începem.
— După ce voi doi faceți dragoste...
Ajutor.
— ...Steve rămâne în tine suficient de mult?
Fără cuvinte.
 — Știi, după ce-a...
— Mamă!
— Pentru că e chiar crucial, Pippa, așa am citit. Poate face diferența. De
asemenea, să aveți orgasm împreună...
Doamne, Dumnezeule.

...crește fluxul de sânge spre uter. Gata, am spus ce-am avut de spus!
Mă uit prin salon. În ciuda faptului că vorbesc în șoaptă, mă simt foarte
expusă – de parcă am lăsat draperiile netrase după un duș și am descoperit
că eram goală, cu apa curgând pe mine, nereușind să-mi acopăr modestia
cu un prosop de mâini prea mic în fața vecinilor care se holbează.
— Uite, mamă. Chiar dacă mi-aș fi dorit să discut asta cu tine, ceea ce
nu vreau, azi chiar nu e de ajutor.
— Ce vreau să spun e că eu și tatăl tău te-am conceput pe bancheta din
spate a unui...
— Mamă! Te rog! Oprește-te! Sunt într-un spital. Am avut un ac în
ovar! Steve duce speranțele noastre în cealaltă parte a orașului și tu...
— Of, iubito! Îmi pare foarte rău.
Inspiră profund. Când vorbește din nou, vocea ei e blândă, aproape
copilăroasă.
— Nu sunt în apele mele. Doar că îmi doresc asta pentru voi. Foarte
mult. Pentru noi toți. Și dacă nu se întâmplă azi...
— Mamă.
— Îmi pare rău, draga mea. Ai dreptate, putem să vorbim altă dată. Te
iubesc.
— Știu. Și eu te iubesc.
Închidem. Îmi odihnesc capul pe perna subțire de spital și încerc să
respir.
Paradoxal, mesajele insistente ale mamei sunt o ușurare într-un fel.
Orice e mai bun decât tăcerea răsunătoare și dureroasă a absenței ei după
moartea tatei. Pur și simplu a renunțat. La familie, la prieteni, la ea însăși.
Îi trimiteam mesaje în fiecare zi, o sunam, mă duceam la ea; chiar
începusem să-i trimit o felicitare în fiecare săptămână ca s-o fac să
zâmbească, dar fără niciun folos. Mi-a respins eforturile ca un iubit
părăsit. Absența tatei era ceva prea greu de procesat pentru ea și s-a închis
ca un laptop supraîncălzit. În cele din urmă, eu și Steve am pus la cale o
intervenție – Operațiunea Recuperarea Dianei. Am intrat în casă,
înarmați cu o trusă de îngrijire cu lucrurile ei preferate: filme cu Marilyn
Monroe, vin alb italienesc, reviste Good Housekeeping și ciocolate umplute
cu lichior. Casa era rece și întunecată, de parcă fusese închisă pe timp de
vacanță, și ea stătea acolo, foarte slabă, nearanjată, înfășurată strâns în
puloverul de la facultate al tatei, sorbind whisky din paharul lui preferat și
ascultând meciul de crichet la volum maxim. O Miss Havisham tragică
din secolul al XXI-lea. Mă durea sufletul. Abia ne-a observat când am
început să tragem draperiile, să ștergem praful, să golim vase cu flori
uscate de la înmormântare și să aruncăm mâncare expirată la gunoi.
A fost un drum anevoios, dar încet, delicat, de-a lungul următoarelor
câtorva luni, eu și mama am învățat să râdem din nou. Ne-am dat seama
că nu ne-am dat voie să ne distrăm împreună de foarte mult timp. În
mod natural, viața s-a învârtit în jurul tatei și a bolii lui și a faptului de-a
avea grijă de orice nevoie a sa. Organizam nopți ale fetelor pe canapea,
uitându-ne la comedii romantice diabolic de sexiste și aruncând cu
popcorn în ecran. Steve acționa ca un majordom când prosecco-ul se
termina. Am fondat „Salonul de înfrumusețare al Pippei“ în camera de
oaspeți și îi acordam mamei vouchere desenate pe spatele unor chitanțe
vechi, pe care le putea revendica în timpul liber. În ciuda lacrimilor, a
suferinței, a golului adânc din viețile noastre, am chicotit ca niciodată. Eu
eram Magda, cosmeticiana poloneză morocănoasă, iar mama o adora.
— Fă-o din nou! Fă-o din nou! exclama ea pe când eu aruncam cremă
rece pe fața ei și anunțam.
— A crescut păr pe buza de sus! Trebuie să-l îndepărtez. Nu te mișca!
Era ciudat de frumos. Noi trei. O comunitate mică.
Și, treptat, pe măsură ce lunile au trecut, mama a început să strălucească
din nou. O urmă de fard de obraz. O perie prin păr. Ochii ei au devenit
mai luminoși și a început să accepte felurile de mâncare pe care eu le
găteam și Steve le reîncălzea cu dragoste. Puteam să-l simt pe tata peste
tot – încântat de faptul că oamenii lui preferați își dădeau seama cât de
mult se iubeau. Îi simțeam brațele în jurul nostru ghidându-ne,
conducându-ne, sprijinindu-ne.
Simt că mi se pune un nod în gât și că respir greu, de parcă am ceva pe
coaste care mă apasă. Durerea surdă din pântecul meu se accentuează, o
amintire constantă a lucrului care e în joc. Simfonia ritmică a
cărucioarelor se aude prin coridoarele îndepărtate ca lanțurile lui Marley
și mirosurile amețitoare de dezinfectant și frică alunecă în nările mele.
Simt mișcare în patul de lângă mine. Foșnetul unui așternut, un glas
dres. Coada ei împletită, lungă și lucioasă îi atârnă peste umăr și îi ajunge
până aproape de talie. E perfectă, cu niciun fir nelalocul lui. Mă doare
sufletul când recunosc imaginea de speranță înduioșătoare, anxioasă de pe
fruntea ei – ochii fiindu-i lipiți de ecranul telefonului. Încerc să mă uit în
altă parte, să-i dau spațiu și să mă concentrez la propria viață, dar ceva mă
forțează să mă bag în seamă.
— Asta pare cea mai groaznică petrecere a burlăcițelor, nu?
Se uită la mine speriată. Într-adevăr, pare atât de șocată, încât ai crede că
vorbeam în rime în timp ce pluteam la cincisprezece centimetri deasupra
patului îmbrăcată ca David Bowie. În mod evident, am călcat în picioare
prima regulă a etichetei din camera de recuperare: nimeni nu face
conversație decât în cazul unei stricte nevoi de cunoaștere. Prima regulă a
Clubului Salonului de Recuperare este că nimeni nu vorbește la Clubul
Salonului de Recuperare.
— Scuze?
Ar trebui să renunț. S-o las în pace. Să stau liniștită cu gândurile mele și
s-o las și pe ea să stea cu ale ei.
Dar nu pot. Ceva îmi spune că vorbitul, comunicarea, este singurul
lucru care ne-ar putea ține pe amândouă pe linia de plutire. Sunt uimită
de cât de vital este să creezi legături, în camera asta și dincolo de ea; să
găsești o cale de-a forma o legătură în timpul călătoriei înspăimântătoare
care se așterne în față.
— Asta. Ce se întâmplă aici. O cameră plină de femei puse laolaltă fără
voia lor, făcând o activitate jalnică pe care nimeni nu vrea s-o facă. Adică
ce fac burlăcițele.
Fata încă pare derutată și, pentru o secundă, mă tem că o să cheme
paza. (Sau măcar pe asistenta biscuit – același lucru.)
— Chiar nu...
— Nu. Scuze. O analogie groaznică. Bat câmpii.
E șansa mea să renunț. Să mă prefac că n-am zis nimic. Să mă ascund în
telefon și să aleg calea ușoară.
Dar ceva legat de ea mă face să continui.
 — Sunt Pippa, apropo.
— Reema.
— Bună, Reema. Ți-aș strânge mâna, dar când mă aplec spre dreapta
simt că s-ar putea să-mi cadă vaginul.
Un zâmbet rușinat. Ceva se înmoaie în interiorul ei, sunt sigură.
Continui.
— Deci. E prima rundă?
Tăcere. S-a închis ca o stridie. La naiba. Prea personal.
— Scuze, nu e deloc treaba mea. Nu trebuie să...
— Da, este.
Vocea ei abia se aude, de parcă vine de la mare adâncime, un bulb care
își face loc prin solul dur, încercând să ajungă la căldura soarelui.
— Și ultima. Tu?
— Da, prima dată.
Reema își ridică privirea și se uită în sfârșit la mine. Un zâmbet ezitant.
Apoi, brusc, din cealaltă parte a salonului:
— Gata, dragă. Ești la recuperare și, când o să te simți mai bine, am un
biscuit cu numele tău pe el.
Îmi cobor vocea.
— Crezi că are un pachet de biscuiți sub scaun cu toate numele posibile
de fete imprimate pe ei?
Atunci se întâmplă. Reema își mijește ochii, făcând niște riduri ca niște
așternuturi necălcate, un sunet cald iese bolborosit din gura ei, iar eu pot
să aud primul sughiț de râs pur. Simt un fior de satisfacție, de parcă doar
ce-am nimerit răspunsul final greu de găsit într-un test cu întrebări. Un
amestec de triumf, ușurare și mândrie. Apoi...
— Te cunosc, de fapt.
Sunt confuză.
— Păi, simt că te cunosc. Eu și soțul meu am urmărit serialul în care ai
jucat anul trecut. Quantum? Erai om de știință. Ne-a plăcut la nebunie
serialul.
Roșesc. Să fiu recunoscută e întotdeauna ciudat, dar niciodată mai mult
decât să fiu recunoscută într-un salon de ginecologie.
— Mulțumesc. Da. A fost o nebunie să-l filmăm. O distribuție grozavă.
— Ai fost genială. Cu adevărat. Nu o spun doar așa.

Î
 — Înseamnă mult. Mulțumesc. E ciudat. Când carierele merg cel mai
bine, sufletul poate să fie la pământ. Și viceversa. Pur și simplu, nu pot să
ating echilibrul ăsta între muncă și viață. Poate într-o zi, cine știe?
O privim pe asistenta Kierly pe când își face turul de comedie în jurul
salonului. Fiecare pat fiind noua ei arenă în care aruncă același set de
glume și ironii. E ceva. Posibil iritant. Repetitiv, cu siguranță, dar
impresionant, fără îndoială.
— Deci. Cum se descurcă soțul tău? E deja acolo?
— Steve? Da. E acolo. Al tău?
Reema se mișcă inconfortabil, răsucindu-și vârful cozii lungi în jurul
degetului.
— Păi, a ajuns acolo în urmă cu o oră și nu mai știu nimic de atunci.
— Asta e bine. Nicio veste înseamnă că sunt vești bune. Sunt sigură că
durează o vreme.
— Hmm, poate, vocea ei a devenit subțire, fragilă ca un șervețel de
hârtie. Doar că urăsc așteptarea.
— Și eu. E ca un purgatoriu, nu? Mergem sus în rai sau jos în iad?
Reema se uită brusc la mine.
— Scuze. Puțin dramatic.
Se așterne liniștea între noi, pierdută fiecare în gândurile sale. În cele
din urmă...
— Dacă eșuează asta, n-avem altă șansă.
— Nu spune asta, Reema. E nevoie doar de un ovul, ține minte.
— Nu e vorba de asta. Am o mulțime de foliculi. Cred că erau șapte sau
opt ovule. E Vinay. El...
Se oprește, neputând sau nedorind să mai continue.
Îi analizez chipul, hotărâtă să n-o las să se piardă în îndoiala în care ne
înecam toate.
— E o problemă cu sperma lui? Dar ăsta e un lucru bun! Adică, nu bun
bun. Dar bun, mai bine decât ca problema să fie la tine. Sperma poate fi
îmbunătățită. Există suplimente și tot felul de chestii. Și dacă tu ai ovule...
Dar Reema pur și simplu clatină din cap.
— Ne-au spus că e puțin probabil să funcționeze. Și asta înseamnă că s-
ar putea să nu putem niciodată să...
Cuvintele alea.
Alea trei cuvinte mici care nu pot fi rostite.
 Nu. Putem. Niciodată.
Vreau s-o îmbrățișez. Să o încurajez. Să-i spun că totul o să fie bine. Dar
nu pot. Nimeni nu poate.
— Puteți să încercați din nou în privat. Dacă nu... știi tu.
Se holbează la podea, gânditoare.
— Am putea. Adică, nu e vorba de bani. Părinții lui Vinay au o
grămadă.
— E ceva normal pentru unii oameni. Poate ați izbuti să-i rugați să
investească niște bani în scopul ăsta!
Dar de data asta nu mai pot s-o fac să râdă. Se întoarce spre mine, ochii
ei întunecați umplându-se de lacrimi.
— Ei nu știu că suntem aici. Nu știu nimic despre partea asta a vieților
noastre. Și niciodată n-o să știe.
Pot să aud apăsarea din vocea ei pe când cuvintele îi devin sacadate.
— Am simțit că i-am dezamăgit când nu s-a întâmplat natural.
— Dar asta nu e adevărat! Nu ați eșuat. Nimeni nu poate prezice asta.
— Da, probabil. Dar așa stau lucrurile.
Nu mai spunem nimic, vibrațiile de speranță și dezamăgire care
fluctuează la nesfârșit ne răsună în urechi.
— Îmi pare rău.
Ea zâmbește, ștergându-și o lacrimă din coada ochiului. Nu vrea să
plângă aici.
O admir.
— Mulțumesc. Suficient despre mine. Care e povestea ta?
— O, Doamne, nu e una foarte veselă. N-o să le-o citesc unor copii
mici la ora de culcare. Le-ar provoca coșmaruri.
Inspir adânc, simțindu-mă dintr-odată ca și cum stau goală în sala de
festivități a școlii.
— Nu trebuie, Pippa.
— Nu. E în regulă. Practic, am rămas însărcinată în luna noastră de
miere. A fost ceva nebunesc, neașteptat. Dar minunat. Nu se știe ce s-a
întâmplat. Totul era bine. Era viu. Până când n-a mai fost.
Respiră, Pippa, doar respiră.
— Apoi, după asta... păi, menstruația a părut că se oprește. Eram
tânără, dar nivelul hormonilor mei era un talmeș-balmeș. Încă nu se știe
de ce. Poate șocul avortului a făcut ca ovarele mele să fie cuprinse de
panică. Oricum, au spus că n-avem nicio șansă.
— Îmi pare foarte rău.
— Da. A fost destul de cumplit. Apoi, în mod miraculos, am rămas
însărcinată din nou anul trecut. Dar am ajuns doar la șapte săptămâni.
Oricum, Serviciul Național de Sănătate ne-a oferit șansa asta gratuită, așa
că am zis să încercăm.
Îmi dau seama că trăgeam de pielea din jurul degetului meu mare. E o
picătură de sânge pe cearșaf.
Reema se apleacă spre mine.
— Păi, atunci medicii cred că există o șansă, nu?
Ridic din umeri, fără să-i întâlnesc privirea.
— E doar un folicul. Așa că cine știe dacă o să fie vreun ovul – și dacă e
un ovul, cine știe dacă e de bună calitate, iar dacă e de bună calitate, cine
știe dacă o să ajungă în stadiul de... blastoplast sau cum îi spune...
— Blastocist.
— Și dacă ajunge în stadiul de blastocist, o să ajungă la trei luni de data
asta? Și dacă o să ajungă la trei luni...
— Atunci nu există niciun motiv să crezi că n-o să ai un bebeluș frumos
după nouă luni.
Înghit în sec. Șiroaie de lacrimi îmi curg pe obraji. Rahat. De unde au
apărut? Le șterg, dar continuă să curgă. Mai multe și mai multe.
— Îmi pare rău. Eram bine. Nu știu de ce...
— Să nu-ți pară rău. Uite, am un pachet în plus de șervețele. Prinde.
Reema îmi aruncă șervețelele. Le prind cu o mână. Ceea ce e
impresionant, ținând cont că nu văd nimic-nimic.
— Noroc.
Îmi suflu nasul, conștientă de cât de tare se aude în salonul în care toată
lumea vorbește în șoaptă.
— Vreo veste de la soțul tău?
Reema clatină din cap.
— Poate ar trebui să-l sun. Doar că nu vreau să pun presiune pe el. A
fost foarte agitat în ultima vreme.
După o clipă, continuă.
— Chiar mă chinui pentru că se închide în el. Și eu vreau să vorbesc cu
el despre toate astea. Să împărtășesc totul. Pentru că e un bărbat bun.
 Ah, afurisiții de bărbați buni.
— Mă tot gândesc la Steve care cară cutia. E tragic, nu? Ridicol.
Încerc să râd, dar fără prea mare succes. Reema nu spune nimic.
— Și mă simt foarte vinovată.
— Nu, Pippa! Asta e viața. Nu e vina nimănui.
Nasul a început să-mi curgă din nou. Îl șterg furios cu un șervețel,
sperând că bruschețea o să stăvilească lacrimile care amenință să curgă din
nou.
— Asta spune Steve. Și mă doare sufletul când aud. Adică, în
majoritatea zilelor suntem bine. Mai mult decât bine. E ca atunci când
ne-am întâlnit prima dată. Fără vreo grijă pe lume. Și suntem foarte,
foarte fericiți. Dar apoi pur și simplu se târăște la suprafață, nu? Te trage
în jos.
— Știu, dar trebuie să încerci să-ți păstrezi speranța.
— Dar speranța e criminalul. Ți se oferă toate statisticile în legătură cu
șansele tale sau cu lipsa lor – cum nivelurile tale sunt foarte scăzute, cum
ar trebui să iei în considerare alte opțiuni. Și apoi îți spun că trebui să fii
pozitiv, că stresul e cel mai mare inamic în această călătorie. Practic, zici
că ți se spune că îți arde casa, dar orice ai face, nu te stresa. Stai liniștit.
Relaxează-te. Fă-ți o ceașcă de ceai din frunze de zmeură și privește-o cum
arde.
Reema râde.
— Și eu beau ceai din ăla.
— Și toate poveștile alea cu finaluri fericite nu ajută. Femei care rămân
însărcinate din întâmplare după ce li s-a spus că ovarele lor sunt
terminate. Mă face să cred că poate o să avem parte de un alt miracol. Ai
voie să primești două miracole?
— Cred că două e permis.
Un cărucior scârțâie în salon. Noua pacientă pare palidă, moleșită și
confuză. Ca noi toate.
— Știi ceva, Pippa? Cred că a venit timpul pentru un biscuit. Pot să te
tentez?
Zâmbesc spre noua mea prietenă. Femeile sunt ființe minunate.
— Să-i dăm drumul atunci. Să ne facem de cap.
 Reema doarme, iar mâna îi atârnă peste marginea patului. Ceasul mare
de pe perete e foarte gălăgios. Cum de-au trecut doar șaptesprezece
minute de când m-am uitat ultima dată? Între timp, asistenta Kierly ne
ține la curent cu fiecare etapă a integramei ei noi.
— Hmm, un bec galben? Ce-ar putea să fie asta?
Desfac un colț al foliei și încerc să ciugulesc din sendvișul meu. O,
Doamne, a îndepărtat marginile – de ce mă face asta să plâng? Încerc să
mestec, dar gura mea nu funcționează. Nu cred că pot să mănânc.
Niciodată nu mi se întâmplă să nu pot să mănânc. E atât de ciudat. Nu
știu ce simt. Nu știu dacă sunt îngrozită sau fericită sau tristă sau
înspăimântată. Mă simt cumva suspendată. În afara trupului. De parcă aș
putea să mă uit în jos din tavan și s-o văd pe Pippa Gallagher încercând să
mănânce sendvișul ăsta drăguț fără crustă pe care soțul ei drăguț l-a făcut
pentru ea.
Încerc să ciugulesc din nou.
Îmi doresc cumva să-i spun Pippei Gallagher din Pat de acolo că o să fie
bine, că o să sune și o să-i spună că totul s-a rezolvat. Că totul a meritat.
Dar Pippa Gallagher din Tavan nu poate să spună asta. Și Pippa
Gallagher din Pat nu ar accepta asta. Deci, iată-ne aici pe toate.
Așteptând. Tărâmul nimănui.
Telefonul îmi piuie. Mama.
Mă gândesc la bine.

Și altul.
Bine.

Și din nou.
TINE.

Încerc din nou cu sendvișul. El face cele mai bune sendvișuri. „Am
putea adopta?“ Cantitatea potrivită de umplutură pentru pâine. „Doar că
nu știu exact cum mă raportez eu la asta.“ Pune unt doar pe o parte. „Dar
vreau să fie tată. Mai mult decât orice altceva.“ Un strop de maioneză
ajută pâinea să nu fie prea uscată. „Cum ni s-a întâmplat asta nouă?“
Telefonul sună din nou. De data asta îl văd. Steve Mob. Îl apuc.
 — Spune-mi. Doar spune-mi. Repede.
Pot să-i aud răsuflarea de parcă e chiar lângă mine. Aproape pot s-o simt
pe față.
— Doar ce-am fost înăuntru și... am vorbit cu ei și... îmi pare rău. Îmi
pare foarte rău.
— Ce? Ce s-a întâmplat?
— N-au putut să găsească un ovul. Îmi pare rău, iubito.
Tăcere. Sunetul inimii mele care îmi bate în tâmple. Pot s-o aud pe
asistentă vorbind. O mașină trece pe drumul principal. Sunetul de
bormașină. Țipătul unui pescăruș. Râde cineva?
— Pip? Pip, ești acolo?
Mă uit la femei. Cum de nu pot să vadă? Cum de niciuna nu poate să
vadă? O bombă doar ce-a explodat sub patul meu. Sângele meu e
împrăștiat pe pereți ca o vopsea proaspătă. Sunt bucățele din inima mea
peste așternuturile voastre. Carnea, zgârciul, oasele mele. Spuneți-mi că
ați auzit bomba.
— Pippa? Vorbește cu mine. Vorbește cu mine. Încearcă să respiri.
Fac așa cum spune. Zgomotele se limpezesc ușor. Încep să expir.
— E OK. Sunt bine, iubire.
Stăm și ascultăm răsuflarea celuilalt. În cele din urmă...
— Ești bine, Steve?
O pauză. Am nevoie să-l ating.
— Chiar am crezut că o să funcționeze, Pip. Am simțit-o.
Își trage nasul.
— Plângi?
— Da. Da, plâng. Oamenii se uită la mine.
Cum de poate să mă facă să zâmbesc mereu?
— Of, dragul meu. Nu s-a sfârșit. Nu. O să fim bine. Putem să
încercăm din nou. Cumva.
— Știu. Îmi pare rău.
— Să nu-ți pară rău! Niciodată să nu-ți pară rău. Ai nevoie de un plâns
bun. Ai fost foarte puternic în ultimii ani. Acum trebuie să fim puternici
unul pentru altul.
— Și o să fim. O să fim.
Își trage nasul și se chinuie să oprească emoțiile care trebuie să fie
eliberate. Nu pot să-mi amintesc ultima dată când l-am văzut plângând.
 Mi se rupe inima.
Trece o clipă. Apoi...
— Bun, spun. Faci ceva pentru mine?
— Orice.
— Du-te și ia-ți o halbă de bere Guinness – de fapt, poate o jumătate
de halbă, nu vreau să stau aici atât de mult.
— Nu, vreau să vin să te iau. Nu te las.
— E un ordin.
Pot să aud zâmbetul din vocea lui.
— Bine. O jumătate de halbă mi-ar prinde bine. Te iubesc.
Închidem. Îmbrățișez telefonul ca pe o păturică de siguranță și confort,
de parcă o bucățică din sufletul lui Steve se ascunde în cartela SIM.
Dintr-odată, din cealaltă parte a camerei, asistenta Kierly oferă un alt
indiciu pentru o integramă.
— Merge pe lângă tine. Hmm. Șapte litere. Deci nu e câine.
Șoptesc pentru mine:
— Prieten.

36 FSH, acronim pentru follicle-stimulating hormone. „hormon de stimulare foliculară”, în lb. engleză.
FSH-ul stimulează foliculii ovarieni, determinând dezvoltarea ovocitelor.
37 Acronim pentru anti-Müllerian hormone, „hormonul anti-mullerian“, în lb. engleză, un hormon
produs de țesuturile reproductive. AMH are un efect de echilibrare asupra acțiunilor ciclice lunare ale
hormonului stimulator folicular (FSH) și ale hormonului luteinizant (LH) în timpul procesului de
maturare și eliberare a ovulelor (ovulație).
38 Emisiune de televiziune americană, în care concurenții trebuie să ghicească prețurile unor produse
pentru a câștiga bani și premii.
 2 MARTIE 2019

10:39
Domnul Bramin își închide pixul și îl strecoară la loc în buzunarul de la
piept.
— Răspunsul pupilei e același, îi spune el asistentei, dar întreaga încăpere se
agață de fiecare cuvânt al său. Cu toate că e de așteptat, având în vedere nivelul
actual al sedării.
Pixul asistentei scârțâie pe când rescrie un rând din povestea Pippei pe tabla
albă care atârnă de marginea patului. Steve și-a petrecut câteva ore încercând să
descifreze mâzgăliturile și simbolurile, dar par litere din alfabetul grecesc.
Bramin li se adresează lui Steve și Dianei.
— Putem să începem să diminuăm sedativul, să vedem cum răspunde unei
doze mai mici. Acesta o să fie un proces relativ lent – nu vrem să riscăm o
reacție adversă –, dar nu poate să rămână cu medicamentele astea pe termen
nelimitat. În cel mai bun caz, ar putea să înceapă să recunoască sau să răspundă
la ce se întâmplă în cameră.
— Bine, spune Steve.
Se uită la Diana, așteptându-se ca ea să înceapă să-i pună întrebări
doctorului, dar descoperă că a început să-și facă de lucru cu așternuturile
patului – desfăcându-le, apoi refăcând colțurile de parcă o învelea pe fiica ei în
noaptea aceea, indiferentă față de ceilalți oameni din încăpere.
— E chiar amuzant, a izbucnit ea. Când era mică, Pippa întotdeauna se
prefăcea inconștientă.
Domnul Bramin privește, dar nu spune nimic pe când Diana umple golul cu
o pălăvrăgeală forțată.
— Era celebră pentru asta! râde puțin prea tare. De câte ori am primit mesaje
de la școală! Doamnă Lyons, am crezut că a leșinat. Am crezut că era chiar
bolnavă! Am crezut că e inconștientă et cetera. Pur și simplu nu se putea abține!
Dacă dădeam o petrecere, o găseam la baza scării, răstignită, ca Lady of Shalott.
Christopher îi cânta în strună, bineînțeles. Ce avem aici? Probabil a fost
somnambulă, Di. Păi, eu n-am fost. O să fim nevoiți s-o cărăm până în pat,
presupun. N-avem ce face. Nu trebuie să trezești un somnambul. O ridica de
parcă ar fi fost o păpușă din cârpă și urcau scările. Puteai să vezi un ochi mic
deschizându-se pe când o căra, ca să-și verifice publicul. Adora reacția pe care o
primea. N-ar fi trebuit să fie amuzant. Oamenii se îngrijorau. Dar tatăl ei adora
asta. Și presupun că și eu, într-un fel. Mica noastră Lady Fauntleroy.
Domnul Bramin îi zâmbește, dar ea e complet neatentă, prinsă în plasa de
siguranță a trecutului.
— Uneori, stăteai acolo ore întregi, nu e așa? Făceai pe moarta.
Camera pare dintr-odată mult prea aglomerată.
— Orice schimbări observați în nivelul ei de conștiință, anunțați-mă, spune
domnul Bramin, aranjându-și ținuta fără să fie nevoie. Asistentele o vor verifica
regulat. Știți unde este soneria, nu?
Steve dă din cap.
— Foarte bine. N-o să fiu prea departe.
Și cu asta se îndreaptă direct spre ușă. Diana începe să tremure, de parcă
ieșirea lui a provocat un suflu de gheață. Vocea ei se înmoaie până ajunge doar
o șoaptă.
— Dar întotdeauna te-ai ridicat în final, nu e așa, iubirea mea? Ă?
O lacrimă cade pe obrazul umflat al Pippei.
— Și o să te ridici și de data asta.
Steve își ține răsuflarea, conștient de faptul că barajul s-ar putea sfărâma sub
greutatea anxietății sale suprimate.
— Nu aș fi reușit să trec peste ultimii câțiva ani fără ea, Steve.
— Știu.
— Ea m-a salvat după ce a murit Christopher. M-a ridicat, m-a scuturat și
m-a învățat să merg din nou. Și nu știu dacă i-am spus tot ce-ar fi trebuit. Că
ea e motivul pentru care continui să merg mai departe. Cea mai mare realizare
a mea, cel mai fericit moment. Mă tem că nu știe.
Diana se uită la ginerele ei, iar o durere arzătoare i se acumulează în spatele
ochilor.
Asta e invitația pe care o așteptase Steve. Merge spre ea și își deschide brațele.
Ea se prăbușește în ele.
— E bine. O să fie bine.
 — Nu știu, spune și își scutură capul. Mi-e foarte frică, Steven. Dacă nu se...
— O s-o facă.
Stau nemișcați câteva momente, până când Diana se îndepărtează, smulgând
cu bruschețe un șervețel de hârtie din recipientul de pe perete. Își tamponează
lacrimile, rușinată de manifestarea de vulnerabilitate, necaracteristică ei.
— Deci. Spune-mi, Steven...
Îl ia pe nepregătite schimbarea tonului ei.
— ...cât ce te am aici – prizonierul meu – cum stau lucrurile între voi doi?
— Ăăă...
— Nu vreau să mă bag, dar știi cum e ea cu mine. Niciodată nu-mi spune
nimic.
Mototolește șervețelul verde și se uită în jur după un loc în care să-l pună.
Steve îl ia cu blândețe din pumnul ei încleștat și merge spre coșul de gunoi,
recunoscător pentru oportunitatea de-a scăpa de privirea ei.
— Păi, începe el, suntem bine. Cred. A fost un an dificil pentru amândoi,
știi. Treaba cu bebelușul a fost o chestie foarte grea, dar da, suntem bine.
Diana își înclină capul cu un zâmbet ambiguu, îndemnându-l să continue.
— Am fost ocupat cu munca și tot restul și poate n-am vorbit atât de mult
pe cât obișnuiam – știi, adică, așa cum trebuie. Dar știe că sunt mereu acolo
pentru ea.
Se uită la Pippa și o înțepătură ciudată începe să i se împrăștie dinspre coapse
spre abdomen.
— Cel puțin, sper că știe. Știe, nu?
Se uită la Diana, implorând-o să-i ofere sprijinul ei.
— Toată lumea știe că o iubești, Steve.
Bâz, bip, clic, respirație.
— Dar mi-a fost greu, spune el, surprins de cât de mult își dorește să se
deschidă în fața Dianei. Am crezut că lucrurile o să fie perfecte pentru noi.
Ușoare, știi? Pentru că merităm.
— Viața nu funcționează așa, iubire.
— Știu, dar ar trebui.
E conștient de cât de copilăresc sună asta, dar nu-i pasă. Cuvintele astea, care
abia au existat ca niște gânduri intime înainte, par complet formate și sunt
disperate după oxigen.
— Suntem cel mai puternic cuplu pe care îl cunosc. Am lucrat la asta. Și pur
și simplu ne... potrivim. Și totuși, viața continuă să arunce cu rahat în noi.
Scuze.
— Înjură cât vrei.
— Nu e corect, spune el. Am plănuit să-i dau totul. Ea e tot ce mi-am dorit
vreodată. Dar anul trecut cred că m-am retras. Mi-a fost frică.
Își lovește dinții din față cu unghia degetului mare, de parcă mâna lui ia în
considerare o mișcare care să-i înăbușe restul discursului.
— M-am temut că puteam pierde cel mai important lucru din viața mea,
pentru că nu reușeam s-o fac să înțeleagă că ea e suficientă pentru mine. Mai
mult decât suficientă. N-am avut niciodată nevoie de altceva în afară de Pippa.
Niciodată.
Diana zâmbește, iar ochii ei se umplu de lacrimi.
— Asta ne face să fim doi.
Bâz, bip, clic, respirație.
— Spune-i, Steven. Dacă poate să ne audă, atunci spune-i. Doar pe tine te
ascultă, la urma urmei. Tu ești singurul, în afară de tatăl ei, care poate ajunge la
ea. Încearcă să ajungi la puiul meu acum, te rog.
Își acoperă fața și se retrage la fereastră.
Bâz, bip, clic, respirație. Nas suflat.
Bâz, bip, clic, respirație. Nas suflat.
Steve întoarce scaunul și se așază cu fața spre peretele din spatele Pippei. Își
deschide gura ca să vorbească, dar descoperă că e pustiit – spusese atât de multe
și nici pe departe suficiente. Aplecându-se spre soția sa neajutorată, inspiră
mirosul gâtului ei. Acea aromă familiară de siguranță. Îi cuprinde mâna stângă
cu a lui. Verighetele lor se ating cu un clinchet, de parcă își vorbesc ­într-o
limbă șoptită, intimă.
— Spune-mi la ce te gândești, reușește el să șoptească. Unde ești, Pip? Spune-
mi.
 MAI 2017
Pippa
— Jur pe Dumnezeu, prima dată când i-am văzut penisul de când s-a născut
KK și bam... gemeni.
Tania se sprijină de masă, mâncând a patra brioșă, echilibrată în mod rațional
cu un pumn de covrigei pentru un aport de fibre. Povara fertilității sale
neobosite atârnă greu pe fruntea ei. Burta uriașă i se extinde ca o minge de
plajă conică, în timp ce fiica ei de cincisprezece luni, Kay, se ridică în cărucior,
făcând un mușuroi din stafide.
— Gata cu sexul. Pentru totdeauna. Danny poate să meargă în altă parte. N-
am nicio problemă cu asta. Prostituate. Maseuze. Nicio problemă. Dar dacă el
crede că o să mai bage vreodată chestia aia în mine, ar face bine să se mai
gândească. Nu, domnule.
Tania tresare, mâna ducându-i-se instinctiv spre pântec.
— O, Doamne! Dau din picioare ca niște ticăloși. De ce am renunțat la
fumat?
Eu râd. Slavă Domnului că există Tan. Nu e una care să te menajeze.
Întotdeauna a lăsat să se știe faptul că, în ciuda tuturor zâmbetelor în care se
văd doar gingiile și a costumașelor drăguțe, maternitatea este în esență
epuizantă, lipsită de sex și plictisitoare de moarte.
— O, și n-o să mai ai vreodată control asupra flatulenței tale.
Doamne, o prețuiam pentru asta.
— Uită-te la mine, Pip. Unde am greșit? De ce nu pot să fiu mai mult ca ea?
Îi urmăresc privirea. Și acolo, ca o Femeie Fantastică ce își flutură părul în
slow-motion, este Nisha. Face, ca întotdeauna, două lucruri deodată,
concentrarea ei fiind împărțită între un Motorola mic dintr-o mână și un
iPhone subțire din cealaltă. Nimeni nu și-ar da seama că a născut cu mai puțin
de cinci săptămâni în urmă. Părul ei e lucios și uscat cu föhnul, machiajul îi e
impecabil, costumul, călcat și silueta ei micuță și-a revenit la forma anterioară
ca un elastic, fără vreo urmă de burtă la vedere.
— Adică, unde dracu’ e voma de pe spatele ei? Și ăla e machiaj, Pippa! Un
machiaj nenorocit! Eu nici măcar nu pot să-mi amintesc ultima dată când m-
am pieptănat. Știi că are două bone?
Nu știam.
— Două! Două bone de la Norland! Ai idee cât de mult costă asta, la naiba?
Una pentru când e la muncă și alta pentru tura de noapte. Aparent, a fost un
lucru nenegociabil.
Două bone de la Norland. Două telefoane. Privim în liniște cum Nisha
conduce o ședință virtuală de afaceri la o petrecere baby shower, tastând feroce
cu o mână pe când cu cealaltă jonglează apeluri infinite. E fermecător. Încerc să
n-o judec. Adică, hai să fim serioși, e cumva extraordinar că o persoană poate
petrece nouă luni creând un omuleț perfect în interiorul pântecului său și apoi,
când apare, să-l privească, practic, cu aceeași lipsă de pasiune ca pe o geantă
nouă.
Tania își coboară vocea.
— Presupun că Freya primește o îmbrățișare de zece minute în timpul cafelei
de dimineață a mamei și apoi e la revedere, micule soldat.
Asta pare adevărat. Chiar acum, Nisha e indiferentă față de copilul care se
cuibărește în brațele bonei supereficiente.
— Sunt doar geloasă. Adică, Nisha n-a lăsat o chestie micuță, ca un copil
neajutorat, să stea în calea vieții sale.
Tania oftează, un oftat profund, dramatic. Ca la un semn, Baby Kay aruncă o
mână de stafide spre burta mamei ei cu un chicot de încântare. Îmi mușc
limba, încercând să nu zâmbesc. Melodrama Taniei este una dintre cele mai
bune calități ale ei.
— Salutări lumești, pisicuțe perverse!
Și iată-l. Neschimbat. Intact. Fără filtru. Gus al nostru. Un metru nouăzeci
de plăcere nemăsurabilă. Picioare mai lungi decât ale lui Naomi Campbell, păr
mătăsos după care mor băieții și o sclipire cosmică în ochii săi care luminează o
încăpere. Micul Sidney atârna ca o păpușă din cârpă demoralizată în hamul
fosforescent de la pieptul lui.
— În sfârșit, l-am făcut pe hobbit să adoarmă. Acum e timpul ca tati să
petreacă!
 Mângâi capul atârnat al bebelușului, buclele lui aurii fiind ca penele sub
palma mea.
— Deci, unde e soțul? întreabă Tania, analizând oaspeții.
— Dumnezeu știe; și-a luat tălpășița. Ne-am ciondănit în tren când veneam
aici. Ceva plictisitor.
Pare puțin abătut, apoi...
— Dar cine are nevoie de un soț când băiatul are soții!
Își pune brațele lungi și bronzate în jurul meu și al lui Tan. Simt mirosul
loțiunii sale Fahrenheit de după ras. Ciudat de învechită, dar o ador. A folosit-
o încă din școala de teatru. Simt un val liniștitor de nostalgie.
Tania face un semn spre paharul ei gol.
— Păi, eu și mingea de plajă avem nevoie de un alt nenorocit de pahar.
Gustav?
— Am crezut că n-o să întrebi niciodată.
Se întoarce spre mine.
— Pips? Pari un pic însetată. Ce zici dacă eu și Gus luăm două sticle și un
bol cu grisine și facem o tabără în baia de la parter?
Gus bate palma cu ea.
— Uuu-raa. Să-i dăm drumul, gagici!
Se întorc spre mine cu sprâncenele ridicate.
— Nu. Mergeți voi. Eu trebuie să mă duc să stau puțin cu Lady Godiva de
acolo.
Gus își împinge în față buza de jos ca un copil bosumflat.
— Oh, haide, Pip. Teeeeeee roooog. Un chef cu voi două a fost singura mea
motivație ca să-mi mișc fundul tot drumul până aici. Adică, cine a auzit de
Hartcliffe?
Râd. Gus a fost întotdeauna foarte tăios față de orice loc care nu era iubita lui
Londra. Dar rămân fermă pe poziție, indiferent de cât de tentantă ar fi oferta.
— Păi, știi unde să ne găsești.
Îmi trimite un pupic și se îndepărtează.
— Și ai grijă la balcoanele alea ale ei care zboară prea jos. Ar putea să scoată
un ochi, strigă Tania peste umăr.
Jen e topless, stă călare pe un scăunel pentru alăptat cioplit manual, se mișcă
în ritmul muzicii, iar un zâmbet fericit îi joacă pe buze. Partea stângă a
sutienului său pentru alăptat e deschisă și dezvăluie un sân care se
bălăngănește. Un copil mare, dezbrăcat, cu o claie copleșitoare de păr roșcat e
prins de giganticul ei sfârc dezgolit. „Partenerul de viață“ Jacob, acoperit de
bavete pentru bebeluși și o pătură cârpită din steaguri tibetane, stă
îngenuncheat lângă ea, scoțându-și ukulele și murmurând în ritmul bucuriei
lor. O mare de pături și de lumânări îi înconjoară pe toți trei. Privesc cum
dolofanul Wren39 („prima pasăre pe care am văzut-o după nașterea lui“) dă
drumul la sfârc în cele din urmă, își închide ochii și capul moale și pufos se
scufundă lângă al ei. Aproape pot să simt asta. Acele degete micuțe masându-
mi pieptul. Trupul căzut, ca o sticlă cu apă fierbinte peste inima mea.
Brusc, Scout, în vârstă de patru ani, îmbrăcată doar în colanți aurii și cizme
de cowboy cu paiete, apare în cadru ca un vârtej, lăsând în urma ei o dâră de
firimituri de prăjitură în stilul lui Hansel și Gretel. Se oprește cu un țipăt lângă
Jen și cere „lăptic“. Jen aprobă fericită și își eliberează și celălalt sân. Scout îl
apucă și suge tare.
Steve alege fix momentul ăsta ca să se întoarcă de la baie. Pot să-l văd lângă
ușă, încercând cu disperare să nu se uite la festivalul de mulgere care are loc. Îl
privesc cum se întoarce spre cea mai apropiată bibliotecă, își freacă bărbia –
semnul universal pentru „sunt absorbit aici“ – și scoate un mormăit sonor,
neconvingător ca să-și exprime nonșalanța aparent obișnuită.
Jen inspiră profund ca Mama Natură, având ochii fixați asupra mea.
— Deci. Cum merg lucrurile, Pip?
Începem.
— Bine! Da, lucrurile sunt grozave.
Probabil mă aud la fel de neconvingătoare pe cât mă simt, pentru că Jen
ridică o sprânceană. Bate cu palma pătura de lângă ea.
— Vino. Stai jos.
Mă uit la Steve, dorindu-mi ca el să simuleze un infarct, dar, din păcate, e cu
nasul băgat în Vindecarea cu Cristale pentru o Generație Frământată. Prinsă, fac
așa cum mi se spune. Simt că am o întâlnire cu Dalai Lama.
— Știu că a fost un an greu pentru voi. A trecut un an, nu? Sau mai mult?
— Da, ăm, mai degrabă doi.
— Doi ani! Doamne, e groaznic! Atât de mult timp. Și încă nimic?
Ca la comandă, un firicel de lapte țâșnește din sfârcul neocupat și îi curge în
jos pe pieptul dezgolit, de parcă ar spune „aici e feminitatea, o face așa cum
trebuie“.

Î
 Încerc să mă concentrez.
— O, Doamne. Îmi dai o bavetă, Pips? Cred că stai pe una.
Mă mișc și trag o bavetă deja îmbibată de lapte de sub mine.
— Mersi. Sunt pur și simplu o mașinărie de făcut lapte în momentul ăsta. E
o nebunie. Adică, uită-te cât de mari sunt ăștia!
Își împinge pieptul dezgolit în față și își cuprinde sânii în mâini. Nu e nevoie
s-o facă. N-am cum să văd altceva. Ei eclipsează soarele.
— Uneori, mă tem că cei mici o să se înece cu laptele meu! râde mândră.
Habar n-am cum ar trebui să răspund.
Scout decide că i-a ajuns gustarea de după școală și scuipă sfârcul lui Jen, își
șterge gura cu mâneca, apoi pleacă să-și caute următorul fel de mâncare –
Smarties.
— Dar ascultă, Pip, trebuie să fii optimistă. S-a întâmplat o dată, da, și asta
înseamnă că se poate întâmpla din nou. Așa că nu trebuie să renunțați.
De două ori, de fapt, dar cine stă să numere?
Ea zâmbește cu o privire plină de-o simpatie chinuitoare. Simt cum un val de
greață mi se adună în stomac.
— Eu și Jacob ne-am gândit la voi foarte mult. Nu e așa, iubirea mea?
Dar Jacob, cu ochii închiși, e pierdut în muzică.
— Și voiam să vă spunem că ar trebui s-o vizitați pe Michaela la Clinica
Wellness Turmeric. Ea a lucrat cu niște prieteni care au avut...
Se chinuie să găsească un cuvânt potrivit.
— Care n-au putut...
Îmi înclin capul. Da?
— Care au...
O las să sufere. E crud, dar cumva satisfăcător.
— ...experimentat întârzieri neprevăzute.
Dumnezeule, face ca relația noastră să pară un anunț al Căilor Ferate.
— Practic, e despre a debloca chakrele și despre a dărâma limitele. Undeva
înăuntru... (întinde mâna și-mi atinge pieptul), chiar dacă în subconștient (îmi
atinge abdomenul), tu ești cea care oprește procesul să aibă loc.
O, uau! Chiar a spus asta?
— Ești încordată. Respingi. Trupul tău spune nu fertilizării!
Face o pauză de efect, apoi îl mută pe Wren la celălalt sân, ștergându-și
sfârcul cu baveta.
— Munca Michaelei o să ajute la optimizarea fluidității și a sucurilor tale.
 Sucuri! Chiar îmi vorbește despre sucuri? Salvează-mă, Steve! Mă uit la el,
dorindu-mi să-și amintească brusc că am lăsat cuptorul aprins, dar nu se poate
desprinde de cartea pe care a ales s-o citească și stă cu capul plecat.
— Lasă ovulul ăla să se miște, Pippa! Lasă-l să danseze prin tuburile alea
frumoase ale tale!
Degetele mi se strâng în jurul păturii din iută. Știu că Jen are intenții bune,
dar mă tem că, dacă asta o să continue mai mult, s-ar putea să sparg ceva. Ea a
început să își miște șoldurile pe scăunel pentru a demonstra mișcarea ovulației
ei care curge liberă.
— Totul e în interior. Vezi?
Îmi dau seama că se uită la mine și că așteaptă un răspuns cu privire la
monologul ei despre fertilitate.
— Poate. Adică, da. Da. Mulțumesc.
— Ai încredere în mine, ar trebui s-o suni. Michaela e uimitoare. Ajută
foarte mulți oameni să-și creeze un spațiu personal sigur.
— Sunt convinsă că așa e. O să ne gândim cu siguranță la asta.
A terminat? Au fost câteva clipe de liniște în discurs. Poate e sigur să plec
acum.
— Păi, cred că eu și Steve am face bine...
Dar, dintr-odată, Jen mă apucă de mână, iar ochii ei se umplu de lacrimi
hormonale.
— Îmi doresc foarte mult să trăiești libertatea relațiilor sexuale, Pippa. Ca
mine și Jacob. Meriți toate astea. Ar trebui să decurgă fără efort.
Dumnezeule mare!
Se uită la Steve, care frunzărește paginile din ce în ce mai feroce. Cât de
multe din toate astea poate să audă? Ea vorbește mai încet.
— Și pot să văd că și el e blocat. E clar ca lumina zilei. E complet uscat. Dacă
vrei, poate să vorbească cu Jacob. Există niște căi simple prin care să-și crească
nivelul spermei. Macaua galbenă poate...
Și asta e. O ceață roșie coboară și, dintr-odată, sunt în picioare. Poate să mă
critice pe mine, pot să suport. Poate să-mi disece sucurile, ovulele, tuburile,
feminitatea. Dar n-o să-mi bage soțul în toate astea.
— Știi ceva, Jen, îți ascult toate rahaturile doar pentru că abia ai născut și
presupun că ești într-un dezechilibru hormonal în momentul ăsta.
Dau cu piciorul în pătura care s-a înfășurat în jurul picioarelor mele într-un
moment inoportun. Ia-o pe-asta, poziție de putere!
 — Și, oricât de mult te-ai preface că să împingi ceva de mărimea unui pepene
din ceva de mărimea unei lămâi e o experiență unică, un adevărat extaz, care te
face să iubești viața din plin, eu, una, sunt absolut sigură că și tu te-ai simțit
sfâșiată și ai țipat, și ai făcut pe tine ca toate celelalte femei.
Vocea mea crește în intensitate. Camera se micșorează. Fețele se întorc spre
mine într-o oroare abjectă. Băuturile rămân suspendate în aer, între mână și
gură. Aha. Acum am parte de atenția lui Steve. Se holbează la mine, dorindu-și
să mă opresc. Dar e prea târziu. S-a deschis un baraj. Mi s-a rupt apa.
— Nu mă ajuți, Jen. Nici măcar nu încerci să ajuți. Jur pe Dumnezeu că în
alte circumstanțe aș fi ieșit pe ușa aia în urmă cu o oră. Ești arogantă. Nu știi
nimic despre viețile noastre. Și nici eu nu mai vreau să știu nimic despre ale
voastre. Steve, ia hainele noastre. Plecăm.
Încep să mă îndepărtez, dar rahat, încă n-am terminat.
— Și acoperă-ți țâțele. Nu e nevoie să le ai la vedere pe amândouă și o știi și
tu.
Traficul e infernal. Ambuteiaj. Stagnare. Blocaj. Peste tot. E sufocant.
Autobuzul nostru nu s-a mișcat de douăzeci de minute și sunt douăzeci de
minute de când am rămas blocați în scena crimei mele. Atât de aproape, încât
sunt convinsă că încă pot să aud ­nenenorocitele de ukulele ale lui Jacob.
Steve așteaptă să vorbesc. Eu aștept o explozie nucleară spontană care să vină
și să șteargă toate urmele ființei mele.
Ar fi cel mai bun lucru.
Mă holbez pe fereastra murdară la oamenii care trec pe lângă noi.
Oameni fericiți. Oameni normali. Oameni care râd. Nicio persoană care să
reflecte această femeie nebună pe care pot s-o văd fragmentată prin sticlă,
privindu-mă la rândul ei. Oameni sănătoși, raționali, care nu-i aruncă
obscenități unei prietene de-abia trecute prin miracolul vieții. Ce se întâmplă?
Când am devenit persoana care pleacă furtunos de la petrecerea de baby shower
a unei prietene?
Da, Jen poate să fie exasperantă; da, trecem printr-o perioadă dificilă acum;
da, suntem obosiți și ne pierdem credința și suntem sătui de lupta asta
nedreaptă și nesfârșită, dar suntem mai puternici de atât. Nici măcar prima
rundă brutală de fertilizare in vitro nu ne-a dărâmat. Noi suntem cuplul care
poate să depășească orice furtună. Nu e așa?
 Mă uit la Steve, chipul lui e dominat de îngrijorare, și mă întorc spre
fereastra murdară.
— Îmi pare foarte rău, Pippa. N-am putut să-i găsim vreo bătaie a inimii.
Fața drăguță a asistentei s-a albit.
— S-a oprit.
Ce?
— Nu. Nu se poate. A crescut. Pot să văd. E... e mai mare.
— Știu. Îmi pare rău. Probabil s-a întâmplat în urmă cu o zi sau două.
— Uită-te din nou. Uită-te din nou. E viu, știu că e.
Mâna lui Steve o strânge pe a mea. S-a albit la față. În ochi îi joacă panica și
durerea îi pătrunde prin cămașă.
— E sigur oprită, Pippa. Îmi pare foarte rău.
Tăcere. Și apoi un sunet care vine de dincolo de ființa mea. Animalic. Primar.
— Greșești. Greșești! Greșești. Greșe...
Nu pot să respir. Gâtul mi se strânge. Ca și cum un bolovan mă țintuiește la
pământ, forțând aerul să-mi iasă din plămâni.
— Ai spus că e viu! Am văzut. Am văzut.
Îmi dădeam seama că o speriam, trupul meu agitându-se ­dintr-o parte în
alta, dar nu puteam să mă controlez. Un curent electric îmi trecea prin coloana
vertebrală.
— E o greșeală. Bebelușul nostru e viu. Uită-te din nou. Uită-te din nou!
UITĂ-TE DIN NOU!
Vomitam acum, greața din ultimele două luni încă bolborosea în mine. Fiere
pe așternuturi.
Timpul era o sticlă spartă, segmente sfărâmate de realitate zbârnâind pe
podeaua spitalului pe când mi-am desfăcut picioarele din etriere, gelul fiind
încă umed pe coapsele mele. Sunetul continua să-mi iasă printre buze, un
geamăt din străfundurile ființei – neinvitat, nesfârșit, fără precedent.
Am fost condusă afară din salon. Cred că a fost Steve. Sau poate o asistentă.
Poate altcineva. Escortată ca un animal rănit.
Bărbați și femei, cupluri în vârstă și tinere, mi-au evitat privirea, încercând să
nu privească fața agoniei umane în ochi, în caz că era contagios. Femeia asta
amărâtă, frântă, distrusă, care și-a pierdut orice simț al demnității.
Următoarele câteva luni au trecut ca un vis. Prieteni, familie, colegi – toată
lumea a avut câte ceva de spus. Ceva alinător.
 O să se întâmple din nou, Pippa... E un semn bun. Ai fost însărcinată o dată,
așa că... Nu renunțați. Se întâmplă foarte des – statistic, unul din trei... Pun
pariu, luna viitoare, pe vremea asta, o să fii... Prietenei mele i s-a spus că n-o să se
întâmple niciodată și apoi...
Dar durerea noastră era ca un decapant pentru sufletele noastre. Era ca și
cum mergeam prin melasă. Căzusem într-o prăpastie adâncă și, indiferent cât
de tare țipam, cât de sus săream, cât de frenetic ne fluturam steagul, nimeni nu
venea să ne salveze.
Sarcina fusese un șoc, amândoi anticipaserăm câțiva ani de distracție frivolă
de proaspăt căsătoriți înainte ca viața reală să ne lovească. Dar două linii
albastre incontestabile pe acel drum prăfuit din Cambodgia au hotărât că asta
nu avea să se întâmple, iar când rucsacurile noastre din luna de miere au fost
despachetate, panica a lăsat loc uimirii și încântării. Scânteia entuziasmului
fusese aprinsă în noi și uite așa totul părea potrivit. Întâmplător, da.
Surprinzător, poate. Neașteptat, cu siguranță.
Dar potrivit.
Eram pregătiți. Eram foarte pregătiți. Ca tot ce avea legătură cu mine și cu
Steve, universul era de partea noastră. Ne născuserăm să fim părinți. Și micul
bebeluș Gallagher avea să fie cel mai iubit copil din sistemul solar.
Înainte de concepție, n-am avut motiv să fac cunoștință cu hormonii mei.
Erau doar lucruri care mi se întâmplau. Ca o echipă de management al scenei,
nevăzută, căreia nu i se mulțumea, nerecunoscută, care muncea neobosit în
culise ca să se asigure că viața de zi cu zi funcționa așa cum trebuie. Ei erau
partea mecanică din mine, căreia nu-i acordasem prea multă atenție.
Dar Doamna Sarcină urma să mă învețe să nu iau nimic ca de la sine înțeles.
Peste noapte, acești hormoni foarte simpli au devenit disperați să-și facă
simțită prezența. Ăsta era momentul lor! Șansa lor să strălucească! Zi și noapte
petreceau în interiorul meu, făcând cu rândul ca să fie în centrul atenției,
apucând microfonul, hotărâți să se devină celebri într-o grămadă de feluri
extreme și sfâșietoare.
Sânii mei mici (dar, potrivit lui Steve, „al naibii de perfecți“) se umflau zi
după zi. Sfârcurile mi-au crescut și s-au întunecat ca niște sâmburi de prună și
erau nebunesc de sensibile; n-am putut să-l las pe Steve să se apropie de ei.
Plângeam la reclame și adormeam în stațiile de autobuz. Uitam lucruri,
pierdeam lucruri, spărgeam lucruri și scăpam lucruri. Orice simț de conștiință
a spațiului părea că fusese uitat pe marginea drumului din Cambodgia. Cele
mai ciudate lucruri îmi întorceau stomacul pe dos. Portocalele au fost nevoite
să părăsească clădirea. Total. Până și culoarea îmi provoca urticarie. Iaurtul de
căpșuni, preferatul meu înainte, mă făcea să vomit numai dacă îi vedeam cutia.
O ecografie timpurie a dezvăluit că, într-adevăr, exista un mic Gallagher care
creștea în mine – cu greu se putea numi surpriză când trupul se comporta de
parcă fusese invadat de un extraterestru – și, pe când priveam bebelușul de
șapte săptămâni dansând pe ecran ca o notă muzicală animată, ne-am agățat
uimiți unul de altul.
Autobuzul pornește.
— Ești bine, Pip? Pot să fac ceva?
Steve mă privește îngrijorat în mod evident. Sticla s-a aburit sub fruntea mea.
N-am spus niciun cuvânt în timpul călătoriei lungi spre casă.
Scutur capul.
El continuă ezitant.
— Mă întrebam doar – și nu e nicio presiune, e doar o idee – poate ar trebui
să vorbești cu cineva?
Mă uit la el.
— Adică, a fost o perioadă de rahat și poate ajutorul unui profesionist ar
putea... păi, ajuta. Poate pentru amândoi.
Chipul ăla dulce, inocent, bine intenționat. Se întindea spre mine. Disperat
să facă lucrurile să fie mai bine. Dar pântecul meu încă urlă de suferință, iar
inima pompează lacrimile ultimilor câțiva ani. Mă arunc asupra lui ca un
animal sălbatic.
— Știi ce-ar ajuta, Steve? Dacă pur și simplu ai înceta să încerci să faci totul
să fie mai bine. Nu poți să faci asta să fie mai bine. E doar o situație de tot
rahatul! Suntem în rahat!
Se aude un icnet colectiv de la etajul superior la avalanșa asta de înjurături.
Steve roșește, dar nu spune nimic.
Mă simt rău, de parcă tocmai ce-am lovit un cățeluș. Încerc să mă gândesc la
cuvinte care ar putea să facă asta să fie mai bine. Orice bucățică. Totul.
Dar nu iese niciunul.
Simt că poate am distrus ceva prețios, care nu mai poate fi reparat niciodată.
Și apoi, când lucrurile nu pot să devină mai rele, se întâmplă. Telefonul lui
Steve sună de pe scaunul de lângă el. Mă uit în jos la ecran.
— De ce dracu’ te sună Lola?
 Liniște.
— Steve. Te rog să-mi spui de ce te sună fosta ta iubită.
El se uită la mine implorator.
— Uite, știi că urăsc să-ți ascund ceva, Pip.
Lumea pare că încetinește în jurul meu. Pot să aud zgomotul surd al pulsului
care-mi bate în tâmple. Astea nu sunt cuvinte pe care o soție își dorește să le
audă.
— Doar m-a rugat să lucrez puțin pentru ea. În urmă cu câteva luni.
O durere îmi zvâcnește în tâmple.
— Am vrut să-ți spun imediat, dar tu... noi... ne chinuiam puțin și eu doar...
păi, nu puteam suporta să te îngrijorez.
Mă holbez la el.
— Nu că e ceva pentru care să te îngrijorezi! Nimic. Doamne, Pip! Jur. Mi-a
oferit de lucru ca fotograf pentru revista ei și, cu toate lucrurile care urmau –
adică tratamentul și toate cele –, pur și simplu n-am fost în poziția de-a spune
nu din punct de vedere financiar.
Răsuflarea mea e neregulată acum. Trebuie să mă dau jos din autobuz. Steve
și Lola. Lola și Steve.
— Urma să-ți spun, Pip. Serios. M-am gândit doar să aștept până când o să
te simți puțin mai bine. Trebuie să mă crezi.
Simt că mă sufoc. Steve m-a mințit. Steve al meu. Prietenul meu cel mai bun.
— Am făcut doar două ședințe. Și ea nici măcar n-a fost acolo, jur. Avea
nevoie de cineva care să fotografieze deschiderea unei galerii și s-a gândit la
mine. Urma să-ți zic, dar a fost în săptămâna aia când ți-a întârziat menstruația
și ai crezut... noi am crezut, poate...
Își pierde șirul.
Știu ce-am crezut.
Îmi amintesc noaptea aia de parcă a fost ieri. Plângând incontrolabil pe
toaletă, cu pijamalele în jurul gleznelor. Dâra intensă de sânge nedorit pe hârtia
igienică fiind ca niște lacrimi purpurii.
Steve a intrat și și-a pus brațele în jurul meu, alinându-mă și spunându-mi că
eram abia la început. Că nu trebuia să ne temem. Că bebelușul nostru o să vină
la momentul potrivit. M-a dus în pat, m-a sărutat tandru și mi-a mângâiat
părul până când m-am oprit din plâns și am adormit.
Da. Îmi amintesc noaptea aia.
Îmi iau geanta și apăs pe buton. O dată, de două ori, de trei ori.
El urăște când oamenii apasă butonul autobuzului de mai multe ori.
Apăs a patra oară, uitându-mă urât la el.
— Ce faci, Pip? Ăștia nu suntem noi. Haide. Hai să vorbim. Te rog.
A cincea oară, doar pentru efect.
— Ne vedem acasă.
Mă ridic repede și cobor scările abrupte. Aproape îmi pierd echilibrul.
— Pip, așteaptă. O să vin cu...
Dar ușile duble se deschid și eu cobor, alergând pe stradă, departe de el.
Nu fug niciodată departe de el. Doar spre el.
Și totuși, acum, trebuie să fiu singură.
39 „Pitulice“, în lb. engleză.
 2 MARTIE 2019

11:39
— Stai puțin, Suz, te pierd.
Diana discută cu sora ei din Perth, vorbește cu voce tare în iPad, cu gura
lipită de ecran, de parcă microfonul ar fi îngropat adânc acolo.
— Wi-Fi-ul aici e haotic. E Serviciul Național de Sănătate, nu e chiar
destinat pentru asta, presupun. Ești pe plajă?
Vocea subțire care vine din celălalt capăt înfige o așchie în capul lui Steve.
— Doar un minut, Suz. Ies afară, dar bateria se poate termina în orice clipă.
Diana iese din cameră, vocea ei auzindu-se din ce în ce mai slab în timp ce
cotește pe coridor.
— Mai bine?
El expiră, recunoscător pentru pauza momentană.
Bâz, bip, clic, respirație.
Se uită la telefonul Pippei, care s-a încărcat pe noptieră. Se ridică și se
întinde. Articulațiile lui par strâmbe și îmbătrânite. Fără să se gândească, îi
scoate telefonul de la încărcat și îl deschide, iar ecranul principal se aprinde în
fața lui.
Iat-o. Un moment de fericire pură. O invitație la casa părinților unor prieteni
ca să vadă câțiva cățeluși. Pippa în delir, stând întinsă pe podeaua din
bucătărie, cu capul cât mai aproape de harababura de ghemotoace mici de
blană. O grămadă moale de cozi legănate, boturi umede și lăbuțe
supradimensionate. Pe când ei îi mestecau coada, cățărându-se pe capul ei, ea s-
a uitat la el, euforică. Steve a făcut o fotografie care surprinsese perfect
momentul. Își lipește telefonul de piept, dorindu-și să absoarbă acea versiune a
ei în inima lui. Apoi, într-o rafală de bipuri și vibrații, telefonul revine la viață
precum artificiile.

Î
 Îi știe parola, e aceeași peste tot, așa că deblochează ecranul doar ca să vadă ce
e acolo.
3 apeluri pierdute.
425 de e-mailuri necitite.
Notificări de la grupurile de chat care cresc la număr precum cifrele pe un
ecran nefuncțional al bursei de valori.
Apoi inima începe să-i bată mai tare când observă un mesaj neterminat.
Către el.
Cum ai putut...

Pe când se holbează la cele trei cuvinte, panica îi cuprinde abdomenul cu

niște dinți de piranha.
— Cum am putut ce, Pip?
Apucă punga mare din plastic pe care a lăsat-o poliția, căutând frenetic
indicii, și varsă conținutul pe podea, apoi se lasă pe vine, scormonind printre
obiecte ca un maniac. Perie de păr, revistă, chei, sticlă de apă. Standard. Dar
apoi... parfum, tocuri, sutien din dantelă și o pereche de chiloți pe care el nu o
mai văzuse până atunci? Ciorapi și neglijeul din noaptea nunții? Ulei de masaj?
Amorțit, se uită dinspre obiectele de pe podea spre soția lui din pat și apoi din
nou în jos.
— Of, Pippa. Spune-mi că asta nu e ceea ce pare.
Imagini cu soția sa îi fulgeră în fața ochilor. Pippa îmbrăcată în lenjerie
intimă, cu un zâmbet seducător pe buze. Curba taliei, sânii ei lipindu-se de
neglijeul din mătase, degetul ei apăsat pe buze. Imaginile apar mai repede, o
carte cu ilustrații de modă veche. O persoană necunoscută se ivește. Un bărbat.
Se îndreaptă spre ea și o cuprinde în brațe. Ea ridică privirea, genele ei date cu
rimel se închid și...
Steve sare în picioare.
Bâz, bip, clic, respirație.
Înghite sucurile digestive cu gust metalic ce-i urcă pe gât.
— N-o să cred asta. Nu. Unde te duceai?
Ușa se deschide în spatele lui. Chipul palid al Taniei se ivește după ușă. Steve
își dă seama că țipa.
— Eu... am văzut-o pe Diana plecând, spune ea timid. Pot să vin mai târziu.
 — Nu, e OK, spune Steve, întorcându-se cu spatele ca să-și revină. Intră,
intră.
Tania face un pas înăuntru.
— De fapt, Tan, mi-ar prinde bine puțin aer. Poți să stai cu ea un minut?
Tania se uită la el cu ochii mari. Pentru prima dată a rămas complet fără
cuvinte.
— E în regulă. Doar vorbește cu ea. Despre orice.
Și țâșnește pe ușă afară, cu telefonul Pippei în mână.
Tania înaintează agitată. Pe când se apropie de pat, apucă marginea din
metal, încheieturile degetelor devenindu-i la fel de albe ca așternuturile. Abia
dacă clipește când o vede pe prietena ei cea mai bună. Pippa, al cărei păr
strălucește precum castanele de toamnă. Pippa, al cărei zâmbet luminează și cea
mai întunecată noapte. Pippa, care a fost lângă ea când a trecut prin toate
suferințele, furiile și bucuriile. Pippa, nașa copiilor ei.
— Of, Doamne, Pip.
Își întoarce capul, ridicând ochii spre tavan. Trebuie să fie puternică înainte
de-a se întoarce spre ea.
— Scuze. Hei. Am scăpat de soț un minut. Doar tu și eu, coniță. Ca în
vremurile bune.
Inspiră adânc și își ridică brațul ca să facă salutul lor.
— Haide, tipo. Nu mă lăsa în aer.
Bâz, bip, clic, respirație.
Își coboară brațul și, în cele din urmă, își dă voie să-i arunce o privire așa
cum trebuie. Un ac ascuțit îi zgârie pieptul pe când analizează rănile.
— Păi, asta e o înfățișare nouă. Trebuie să recunosc că fardul violet chiar te
prinde. Nu m-aș fi gândit vreodată că e culoarea ta, dar îți scoate în evidență
pistruii. Și îmi plac la nebunie tuburile. Foarte cyberpunk.
Bâz, bip, clic, respirație.
— KK adoră salopeta cu unicorn pe care i-ai cumpărat-o. Pur și simplu nu o
dă jos. Băița e foarte interesantă. Danny a cedat seara trecută – am intrat și am
descoperit că îi făcea baie cu ea. Da, distrugem treaba cu parentingul în felul
ăsta.
Bâz, bip, clic, respirație.
Poate că de vină sunt umbrele din obrajii trași ai Pippei. Poate nemișcarea
mâinilor ei care gesticulează mereu. Poate buzele crăpate care absorb aerul, dar
Tania începe dintr-odată să tremure incontrolabil.
— Isuse, Pips. E vina mea. E doar vina mea.
Încearcă să respire pe nas ca să se liniștească.
— Știam că ceva nu era în regulă seara trecută. Pur și simplu am simțit. Și
acum ești aici. Aș fi putut să fac ceva. Aș fi putut.
Atinge blând degetele prietenei ei.
— Eu ți-am spus să te duci. A fost ideea mea. N-ai fi condus nicăieri dacă nu
eram eu. Am primit mesajul tău și am încercat să te sun – jur că am încercat –,
dar copiii au fost imposibili. KK nu mă scăpa din ochi și gemenii făceau haos,
iar Danny era la muncă și...
Se oprește, rămânând fără cuvinte.
— Dar ar fi trebuit să fiu acolo. Tu mereu ești acolo pentru mine. Mereu. Și
singura dată când într-adevăr ai avut nevoie de mine te-am lăsat baltă.
Simte ca și cum ar înghiți o bucată de pâine veche și întinde mâna după
paharul cu apă, pe care îl bea tremurând.
— Nu știu ce să fac, spune ea într-o șoaptă aspră. Ce să-ți spun. Cum să fiu.
Se uită dincolo de ușă, dar Steve nu s-a întors încă.
— Trebuie să fii bine, Pips. Habar n-am ce m-aș face dacă tu n-ai fi aici.
Înghite în sec. Vocea ei devine atât de slabă, încât ajunge să fie o mică șoaptă.
— Ești de neînlocuit.
 FEBRUARIE 2019
Pippa
E o linie extrem de fină. Adică, uite, bineînțeles că vreau să fie veridic – se
numește „desen nud“ la urma urmei –, dar nu vreau să fie jignitor. Aleg doar
suficient de veridic. Dacă înseamnă ceva. Bietul Patrick pare mai degrabă un tip
timid, cu ochii în pământ, umerii aplecați, postura umilă.
Chiar și felul în care și-a aruncat pe podea prosopul alb la început a fost mai
puțin „Uitați-vă la mine“ și mai mult „Scuze tuturor, asta e tot ce am“.
O alegere ciudată de carieră pentru un introvertit.
Totuși, din nou, poate că nu.
Poate prin faptul că-ți dai jos toate hainele, prin faptul că scapi de armura ta
zilnică, de camuflajul obișnuit, te expui așa cum ești. Oamenii nu mai pot să
încerce să sape și să te dezgroape și să își dea seama cum funcționezi. Nu mai
are niciun rost ca străinii să caute adevăruri ascunse sau răspunsuri nerostite
pentru că ai fost înaintea lor.
Ai stat acolo și le-ai arătat tot ce ești și tot ce o să fii vreodată.
Uau!
De fapt, e chiar deștept.
Poate e jobul perfect pentru cineva care își dorește să se ascundă la vedere.
Nimeni nu-ți pune întrebări.
Retrag ce-am spus. Jos pălăria pentru tine, Patrick.
Înapoi la ce e la îndemână. (Păi, din fericire, nu în mână – asta ar fi fost
derutant.) Țin creionul în fața mea, cu un ochi închis în felul în care am văzut
că fac adevărații artiști în cărți sau la televizor. Ceva ce are de-a face cu
obținerea perspectivei, cred. Eu totuși n-am nicio idee ce perspectivă sper să
obțin, prin urmare, rămân nemișcată în poziția asta un moment sau două,
părând extrem de gânditoare. Lângă mine, Tania e aplecată peste un scăunel
înalt din lemn, comportamentul ei la fel de serios ca devotamentul. E
îmbrăcată cu un caftan vaporos cu flori și un turban galben din mătase, exact
ca un artist adevărat.
Niciodată mai prejos Tan a noastră. Se aruncă mereu cu capul înainte,
îmbrăcată pentru rol, indiferent ce implică asta. Lycra din cap până în picioare
pentru taberele sportive de vară, castaniete și fustă flamenco pentru lecțiile de
spaniolă. E unul dintre multele lucruri pe care le ador la ea.
Cu un ochi închis, și ea își consultă creionul cu o ignoranță expertă,
fluturându-l în fața ei ca bagheta unui dirijor. Toată atenția e îndreptată spre
penisul palidului Patrick. După calculele mele, pare că e aproape un sfert din
creionul meu. Marchez punctul cu degetul mare și apoi așez cu grijă creionul
ronțăit pe șevaletul meu.
Sfinte Sisoe! Nu poate să fie corect. Proporțional arată ca un braț! Sau poate
i-am desenat brațele ca să arate proporțional ca niște penisuri.
Adevărul e că nu sunt vreo expertă când vine vorba despre mărimea
penisurilor. Nu e un lucru la care m-am gândit cu vreo aplecare reală.
Întotdeauna mă enervează că revistele pentru femei te fac să crezi că doar
despre asta vorbim, dar, din experiența mea, (care, garantat, nu e una prea
vastă), presupun că ăsta e un lucru oarecum irelevant. Cu siguranță, contează
mai mult munca în echipă, nu? Felul în care trupurile oamenilor reacționează
unele față de altele într-un anumit moment, nu cine ce are sau cu cât mai
mare, cu atât mai bine. Adică, știu că am avut noroc cu Steve. Ne-am potrivit
pur și simplu, chiar de la început. N-au existat momente stânjenitoare,
plângeri sau durere sau rușine. A fost ca și cum trupurile noastre știau că erau
menite să stea împreună mult, mult timp, așa că au decis că ar face bine să fie
prieteni.
Doamne sfinte, studioul e sufocant. Îmi suflec mânecile, conștientă de faptul
că transpirația mi se adună pe frunte și în spatele genunchilor. Bărbatul cu
coadă din stânga mea și-a dat jos tenișii personalizați și șosetele, iar acum suflă
aer pe gură ca un cal de curse nerăbdător. Încerc să nu mă uit la starea
picioarelor sale, care sunt crăpate, exfoliate și degajă o adiere înțepătoare de apă
stătută de baltă. Nu vreau să fac mare caz din asta, dar sunt poziționată direct
în bătaia focului. Duhoarea circulă din cauza ventilatoarelor instalate pentru
confortul modelului, făcând ca totul să pară mai degrabă un studio de yoga
Bikram decât un curs de artă.
Tabăra de creație La Cotețul Iscusit. Asta spunea un pliant care arăta destul de
inofensiv, pe care Tania mi l-a înmânat cât se poate de nonșalant odată cu
paharul de vin de după alergare. L-am răsfoit și eram pe cale să fac o criză (Ce
ratați merg de fapt la astfel de chestii? Uau! Hai să dăm o petrecere masivă acolo.
Arată pe cinste) când am ridicat privirea și am văzut că expresia ei era una
extrem de serioasă.
— Mergem.
— Noi...
— E ultimul weekend din februarie. Ești toată a mea. Ai nevoie de o
schimbare de ritm, Pips. Și nu începe să te prefaci că te uiți în agendă și să-mi
spui că ești ocupată, pentru că știm amândouă că ar fi o prostie. Viața ta socială
e la fel de uscată ca viața ta sexuală în momentul ăsta.
Deschid gura ca să infirm indignată afirmația asta, dar o închid ușor când îmi
dau seama că nu pot.
Chiar e uscată. Facem sex de două ori pe lună și doar când bețișoarele de
ovulație decid asta.
— Am făcut o grămadă de cercetări și, aparent, arta și creativitatea sunt bune
pentru anxietate. Consideră-te norocoasă – am fost la un clic distanță de o
săptămână într-un centru spiritual holistic din Newton Abbot ce are la bază
învățăturile Hari Krishna. Ca să știi.
Și așa am ajuns aici, împărțind paturi suprapuse și scârțâitoare, sub o uriașă
boltă de glicină în Northamptonshire, alături de o mulțime eclectică de femei
cu părul rar, aflate la menopauză și de bărbați bărboși în teniși, măsurând
penisul bietului Patrick cu creioane HB butucănoase și numărând orele până
când aveam să ne întoarcem acasă.
Adică, Tania n-a greșit. Au fost câteva luni de rahat și probabil are dreptate
să-și facă griji pentru mine. Sunt epuizată. N-am prea dormit. Nu chiar. Nu
acel somn revigorant din care te trezești și simți că totul e posibil. În fiecare
noapte simțeam că așternutul și plapuma erau în cârdășie, cu scopul de-a mă
înfășura, de-a mă trage în jos, de-a mă țintui în saltea. Îmi era prea cald, prea
frig, aveam crampe, eram prea trează. Pe când mă învârteam dintr-o parte în
alta, așternuturile își intensificau strânsoarea. Zici că mă agitam în nisipuri
mișcătoare și ar fi trebuit să stau nemișcată, pentru că toată lumea știe că
zbaterea doar face lucrurile să fie mai rele, dar era imposibil. Nu puteam să mă
duc la fund fără o luptă. Era ceva instinctual.
— Psst, Pip!
Mă întorc spre Tania, care acum gesticulează spre schița ei, iar un rânjet vesel
îi flutură în colțurile gurii. Îi urmez sclipirea din ochi către sursa încântării sale.
 Patrick a fost înzestrat cu un falus nebunesc de lung. Pufnesc și mă țin de nas
într-o încercare de-a reprima valul de râs isteric copilăros care amenință să mă
înghită. Tania vede asta și, ca întotdeauna, se desfată, împingându-mă mai
aproape de marginea prăpastiei. Se apleacă și șoptește:
— Titlul: Patrick Tripodul Uman!
Suntem înapoi la școală, chicotele ridicându-se din pantofii noștri nelustruiți,
pe sub ciorapii rupți, prin burțile etern înfometate, peste bustierele inutile, în
cozile noastre încurcate, amenințând să ne doboare sfărâmate pe podeaua
clasei. Cu cât ne concentrăm mai mult să reprimăm valul, cu cât mai grafice
devin gândurile cu membrii familiei decapitați, cu copiii înfometați din Africa,
cu animalele iubite strivite de camioane, cu atât mai mult râsul se intensifică și
bolborosește în noi.
Pe când euforia asta copilăroasă trece prin venele mele, îmi dau seama că n-
am mai simțit senzația asta de ani buni. Abandonul cuprins de freamăt care îți
eliberează mintea și îți deschide inima. Senzația aia de plutire la câțiva
centimetri de pământ, de neatins. De parcă exiști în interiorul unui balon de
săpun suflat printr-o baghetă din plastic. Liberă ca aerul. De fapt, nu pot să-mi
amintesc ultima dată când am râs până când m-au durut obrajii.
Ridic privirea și o văd pe frumoasa femeie ghaneză din fața mea că îi face cu
mâna instructoarei, încercând să-i atragă atenția. Se ridică încet și abia după ce
iese de după șevalet o observ. O burtă perfect umflată care se împinge în
materialul rochiei ei din bumbac. Un dom mistic care deține povestea nespusă
a unei noi vieți. Pare calmă, puternică și feminină.
Balonul se sparge.
Valul euforic se potolește.
Eu mă opresc din râs.
Poate e căldura din cameră sau lipsa somnului, dar îmi e greu să respir. Pete
aurii se adună în spatele pleoapelor, fiecare răsuflare devine mai înceată, de
parcă sunt scufundată în ulei fierbinte. Creionul îmi cade din mână și mi-e
teamă că s-ar putea să alunec de pe scaun. Mă întorc spre Tania pentru ajutor,
dar ea e deja acolo. Fără niciun cuvânt, își înfășoară un braț în jurul taliei mele
și pe celălat îl pune la subrațul meu și mă scoate din cameră.
— Ești bine, iubirea mea. Doar respiră pentru mine. Inspiră și expiră. Inspiră
și expiră.
Pot să simt cum ceilalți membri încearcă să nu se uite la noi. Nimeni nu vrea
să fie un gură-cască, ce își încetinește vehiculul ca să fie martor la detaliile
sângeroase ale unui accident de mașină.
— Haide. Să te scoatem afară.
Mă conduce în capătul coridorului. Blând. Încet. De parcă sunt un pacient
bolnav dintr-un centru de îngrijire.
— Mult prea cald acolo, nu? O minune că n-am căzut toți ca niște muște! Îți
iau o Fanta.
Există anumite momente care definesc o prietenie și ăsta seamănă cu unul
dintre ele. Ea știa. Știa exact ce se petrecea în interiorul meu și cât de mult mă
detestam în momentul acela.
Mă tem de persoana irațională care am devenit. O persoană care are un atac
de panică când vede o femeie însărcinată.
Dar Tania nu mă judecă, nu mă critică. Doar are grijă de mine.
Sorbim din băuturile noastre în liniște pe banca din curte, savurând lichidul
rece pe măsură ce bulele ni se sparg în cerul gurii, făcându-ne ochii să
lăcrimeze. Semne ale primăverii înmuguresc în tufișuri și în copaci. O rază de
lumină străpunge norii. Pot să simt privirea îngrijorată a Taniei zăbovind
asupra mea, dar rămâne tăcută. Singurul zgomot îl reprezintă foșnetul
copacilor și ciocănitul unei ciocănitori singuratice din cealaltă parte a văii.
Presiunea din piept scade pe măsură ce sunt uimită de pacea miraculoasă a
peisajului rural englezesc.
Dintr-odată, un cerb nobil singuratic iese din parcare. Trece pe lângă noi,
îndrăzneț, înclinându-și coarnele spre noi de parcă își dă jos pălăria. Atât de
aproape, încât mai că putem să întindem mâna și să-l atingem. Privim într-o
tăcere uimită, fermecate, pe când el intră țanțoș în pădure.
— Oo! Stai!
Tania bagă mâna în geantă și scoate ceva, legănându-l între degetul mare și
arătător.
— Cu plăcere.
Mă uit la ea.
Jeleuri în formă de șireturi. Șireturi efervescente de căpșuni.
De când mă știu astea au fost marca noastră. Niciun cadou de zi de naștere
nu era complet, nicio ieșire la cinema nu era satisfăcătoare, nicio scuză nu era
acceptată fără o pungă de șireturi de căpșuni alături. Zâmbesc când numără
șapte șireturi pentru fiecare.
 — Cinci sunt prea puține, zece denotă prea multă lăcomie. M-am gândit că
astea ar putea să ne prindă bine, ținând cont de toate mizeriile astea vegane pe
care ni le servesc.
Suge un capăt de șiret, înfășurând cu dexteritate celălalt capăt pe degetul său
ca un profesionist.
— Mmm. E-uri pure și nealterate. Ce și-ar putea dori mai mult o fată?
O briză blândă ridică o floare timpurie din creanga cireșului. Plutește până
jos, aterizează pe pantoful meu ca o ofrandă. Adun petalele și le frec în palma
mea ca pe confetti. Tania așteaptă, știind că vorbele o să iasă când sunt
pregătită.
În cele din urmă...
— Nu devine mai ușor, Tan. Cred că mă simt mai puternică și după bum – o
iau de la capăt. Și nu e doar treaba cu bebelușul. Cu toate că e o chestiune
extrem de importantă, bineînțeles. Uneori foarte obositoare.
Își așază mâna peste a mea, dar nu spune nimic și, dintr-odată, ca un baraj
care se sparge, cuvintele încep să curgă din gura mea, încurcându-se unele cu
altele în goana frenetică de-a ajunge la lumină.
— Uneori, tristețea zici că e o tumoare tăcută, care invadează fiecare
centimetru al ființei mele. De parcă am lăsat un boschetar în casa mea și acum
nu pot să-l dau afară. De parcă a revendicat locul ca fiind al lui.
Tania înghite în sec. Îmi dau seama cât de mult își dorește să mă facă să râd,
să mă facă să uit. E evident. Dar se abține. În adâncul sufletului știe că am
nevoie de asta – că am avut nevoie de luni bune. Am nevoie să vorbesc, să fiu
ascultată. Să fiu auzită. E ca și cum sunt într-o transă. Știu că e acolo. Știu că
suntem împreună, dar pentru prima dată cuvintele sunt mai mari decât mine.
E momentul lor. Nu al meu.
— Pentru că e vina mea, Tan. Eu l-am invitat. Și acum el a baricadat ușile.
Recunoaște o afacere bună când o vede și nu are planuri să plece prea curând.
Mă privește cu ochii mari. Cred că o sperii. Cumva mă sperii și pe mine.
Încerc să zâmbesc.
— Rahat. Lasă asta. Scuze. Hai să ne întoarcem. Penisul lui Patrick nu
așteaptă pe nimeni!
Încep să mă ridic.
— Stai jos, Pippa.
Oho. Numele întreg. Nu ne spunem niciodată pe numele întreg. Numele
întregi sunt păstrate pentru înmormântări și despărțiri.
 — Continuă. Mănâncă-ți șireturile (ridică un fir de căpșună) și continuă.
Fac așa cum mi se spune și-mi las privirea să rătăcească pe o ramură care se
mișcă în briză.
— Întotdeauna am crezut că eram menită să joc. Dar totul a mers prost.
— Ce vrei să spui?
— Adică, uită-te la tine! Tu faci bani. Tu ai o familie. Ești realizată. Ai
renunțat la timp și ai găsit altă cale. (Cu o hotărâre tipică Taniei, atunci când
actoria nu i-a mai oferit satisfacții, a dat-o deoparte și a devenit imediat
designer de interior, de parcă ar fi fost cea mai ușoară tranziție din lume.) Dar
eu am fost încăpățânată, am refuzat să mă mișc, iar acum totul a ajuns într-un
punct mort.
— Nu e adevărat, Pip. Ai avut campania aia publicitară anul trecut.
Îmi ridic sprâncenele.
— Ce? Ai fost grozavă în ea! Ai fost cea mai bună!
O serie ridicolă de reclame online la laxative. Nici chiar sprijinul
necondiționat al prietenei mele nu poate face ca jobul ăsta care m-a ajutat doar
să-mi plătesc cheltuielile să fie considerat o campanie.
— Haide, Tan. Există o diferență între a te odihni și a fi în comă.
Ea râde, ușurată că încă sunt capabilă de umor.
— Sigur, Quantum a fost grozav, dar nu mai primește un alt sezon. Am
ghinion la audiții și e mereu aceeași poveste. „Ai fost foarte aproape, Pippa“,
„chiar te-au plăcut“, „au mers în altă direcție“, „e foarte mare competiția în
momentul ăsta“, „o să apară ceva în curând“. Simt că sunt în spatele aventurii
altei persoane, al succesului altei persoane. Are sens ce spun?
Tania se gândește și apoi dă din cap încet.
— Adică, noi chiar ne exersam dicția înainte de micul-dejun în fiecare
dimineață?
Ea zâmbește, apoi rostește:
— Un cocostârc s-a dus la descocostârcărie, unde se descocostârcăreau și alți
cocostârci nedescocostârcăriți, ca să se...
O întrerup.
— Chiar a existat o vreme când răsfoiam reviste de casting în căutare de
oportunități? Cine era fata aia care a călătorit kilometri de-a lungul Angliei
într-un autocar care se zdruncina ca să filmeze un scurtmetraj neplătit ce nu
avea să vadă vreodată lumina zilei? Unde e ea?
 — E încă acolo. (Pune mâna pe pieptul meu.) Trebuie doar s-o scoatem la
suprafață, nu?
Îmi scutur capul. Simt cum mi se adună lacrimile în ochi.
— Nu, nu e! Nu pot s-o găsesc, Tan. Nu pot. Și, crede-mă, am căutat.
Își pune un braț în jurul meu și, pentru o clipă, o las să mă aline. Pun capul
pe umărul ei. Pot să simt cum lacrimile mele îi udă caftanul și sunt conștientă
că nasul îmi curge ca un robinet. Dar Taniei nu-i pasă.
Mă îndepărtez încet de ea și îmi șterg ochii cu mâneca.
— Și Steve se descurcă foarte bine. Unul sus, unul jos, nu? Și, Doamne, îmi
doresc ca el să aibă succes. Mai mult decât atât – îmi doresc să zboare! Merită.
Sincer, a devenit unul dintre cei mai buni fotografi. Adică, la început doar avea
un ochi bun. Dar acum are un talent real. Unele dintre pozele lui îmi taie
răsuflarea. Sunt simple. Elegante. Perfecte.
Fac o pauză și inspir.
— Mi-aș dori doar să nu lucreze cu ea.
Tania ridică o sprânceană.
— Ce, cu Lola? Of, Pip. Nu poți să crezi că el ar putea vreodată...
— Știu, știu, știu. A fost cu ani în urmă. Și accept că nu le-a fost niciodată
bine împreună. Aparent, abia dacă o vede la muncă. Doar că el a fost singurul
fotograf la care s-a putut gândi în ultima clipă. Nu e vina lui că a fost atât de
bun încât au vrut să-l păstreze permanent.
— E un lucru bun. Face bani buni și își creează contactele potrivite. N-ai de
ce să te îngrijorezi.
Dau drumul unui oftat involuntar.
— Doar că ea e atât de dulce și calmă și binevoitoare. Și eu sunt enervantă și
hormonală și încăpățânată. Au o istorie și familia lui a iubit-o. Dacă o să vrea
să se întoarcă la ea, Tan? Dacă își dă seama ce-a pierdut? Adică, de ce ar vrea o
cicălitoare morocănoasă și nesigură, când ar putea avea un iepuraș tonifiat,
atrăgător și de succes?
Tania se întinde și îmi pune degetul pe buze, reducându-mă la tăcere.
— Suficient.
— Știu, știu. Bat câmpii. Am încredere în el. Total. Dacă Steve spune că nu e
nimic pentru care să-mi fac griji, atunci nu e nimic pentru care să-mi fac griji.
Nu m-a dezamăgit niciodată. Nici măcar o dată.
— Amin pentru asta.
 Sugem jeleurile și observ că ciocănitoarea s-a oprit din bătut în lemn. Pentru
o clipă, e o liniște totală, până și vorbăria constantă din capul meu e redusă la
tăcere temporar. Mă uit chiorâș spre soare, lăsând razele să-mi încălzească fața.
— Și mi-e al naibii de dor de tata. Mi-e dor de el cu fiecare fibră din corpul
meu.
— Știu, draga mea, știu.
— Și e de rahat, pentru că atunci când timp de un moment, o secundă sunt
prinsă în altceva – când în mod miraculos nu mi-e dor de el – mi-e dor să-mi
fie dor de el. Sună ridicol, dar e adevărat.
— Nu sună ridicol. Tatăl tău a fost cel mai tare.
— Pentru că, fiindu-mi dor de el, simt că încă e cu mine. Îl port în buzunar,
în inimă. Cancerul nu era crud, mi-a spus odată. Era brutal, era dur, era
nedrept, dar nu era crud. Cruzimea era deliberată, intenționată, spunea el.
Cancerul nu era niciunul dintre lucrurile astea. Încerc să mă agăț de asta când
încep să mă înec în dorința de a-i vedea chipul sau de a-i auzi râsul. Pentru că
suferința nu pleacă nicăieri, nu? Nu cu adevărat. Se agață de tine ca un fan
înfocat. Își trece degetele prin părul meu în autobuz. Stă în poala mea la
cinema. Se ghemuiește în cele mai îndepărtate colțuri din garderoba mea, îmi
invadează somnul...
Inspir adânc și închid ochii.
În cele din urmă, Tania expiră zgomotos pe gură și îmi înmânează un alt
jeleu în mod ceremonios – în ciuda faptului că știe bine că ne-am depășit deja
norma zilnică. Dar eu abia observ, deoarece îmi dau seama brusc de ceea ce
încercam să spun de fapt tot timpul.
— Pentru că atunci când era viu, eu aveam un martor care să asiste la
existența mea. Și acum mă simt doar foarte singură.
— Dar nu ești singură!
Tania sare în picioare și se lasă pe vine în fața mea, privindu-mă fix în ochi.
— Eu sunt martora ta, Pippa! Eu am fost întotdeauna martora ta! Uite! Uită-
te la mine! Eu văd totul! Totul!
Se apropie și mai mult, până când peisajul e acoperit de fața ei. Niciuna din
noi nu e sigură dacă plângem sau râdem.
— Știu. Și eu sunt a ta. Dar cumva tata dădea un sens faptului că eu eram eu
și fiecare lucru mic pe care îl făceam părea mult mai real când el era lângă
mine. Și acum nu mai e.
Ca la comandă, telefonul meu vibrează.
 Tania ridică o sprânceană.
— Ar putea să fie un alt martor acolo, doamna mea?
Mi-e dor de tine, iubito. Sper să primesc cel mai stilat breloc brodat din lume. Doar las asta aici. Te
iubesc.

Zâmbesc.
— Îl ai pe el, Pip. Majoritatea oamenilor caută întreaga viață o iubire așa
cum aveți voi doi.
Mă holbez la mesaj. Are dreptate. El e cel mai bun, cel mai bun dintre toate
lucrurile, dar și asta poate să mă facă să mă simt cea mai rea. Și mă dezlănțui,
rănind o persoană care e bună.
— Ne certăm tot timpul, Tan. El sugerează ceva, eu nu sunt de acord, iese
scandal. Cam așa stau lucrurile.
— Pare distractiv. Norocosul de Steve.
Dar eu nu pot să zâmbesc.
— Trebuie să te simți bine cu tine ca să accepți sfaturi, nu? Să simți că meriți
ajutorul. Dacă simți că n-ai niciun sens, atunci orice sfat pare o groapă, o
judecată. Știi ce vreau să zic?
Tania dă din cap.
— Și el niciodată nu-mi cere nimic. Spune doar că își dorește să găsim o cale
să trecem peste – o nouă cale. El spune că are încredere în noi și că întotdeauna
o s-o facă. Dar adevărul e, Tan...
Fac o pauză. N-am spus niciodată cuvintele astea cu voce tare.
— O parte din mine crede că ar trebui să-l las să plece. Că e prea special. Că
merită mai mult. El o să spună că nu e așa, că eu sunt suficientă, dar nu sunt.
Vreau ca el să aibă lumea. Familie. Copii. Totul. Și altcineva i-ar putea oferi
asta.
Simt că mi se strânge gâtul. Nu mai văd nimic din pricina lacrimilor.
Tania face o pauză lungă înainte să vorbească în cele din urmă. Își mestecă
buza. Știu că e un sacrificiu.
— Încă îl iubești, Pip?
— La dracu! Dumnezeule! Adică, Doamne, nu mă îndoiesc de dragostea mea
pentru el! În niciun caz! Niciodată. Asta nu a fost niciodată pusă la îndoială și
nici n-o să fie.
Pare ușurată.
 — Cred că putem să luăm asta ca pe un da.
Mă holbez la mâna mea, răsucindu-mi verigheta cu degetul mare și
arătătorul.
— Doar că fiecare conversație în momentul ăsta e o potențială scânteie. O să
se aprindă? O să se împrăștie? Cuvintele noastre se pot transforma într-un
infern într-o clipă.
— Toată lumea se ceartă, Pip. Eu și Danny ne ciondănim tot timpul. E
normal.
— Nu pentru mine și Steve. Nu chiar. E ceva nou și e al naibii de epuizant.
Nu cred că mai știu care ar fi un răspuns rezonabil.
Brusc, ochii Taniei se măresc și îmi țipă în față.
— EȘTI O VRĂJITOARE NEBUNĂ ȘI TE URĂSC ȘI N-O SĂ MAI
VORBESC NICIODATĂ CU TINE!
Mă îndepărtez de ea.
— Isuse, Tania!
Ea se așază calmă și rânjește.
— Dacă ajută, ăsta ar fi considerat un răspuns nerezonabil.
Și, în cele din urmă, zâmbesc.
— Ești țicnită.
— Mersi, gagico.
Soarbe ultimele picături din Fanta. O clipă mă simt de parcă am terminat,
sunt goală, toate cuvintele au curs. Dar apoi...
— Și hormonii ăia pe care mi i-am injectat. Mă simt ca o perniță de ace grasă
și urâtă. Adică, uită-te la mine, Tan.
Strâng grăsimea de pe abdomen. Tania pare confuză.
— Să mă uit la ce? Ești una dintre cele mai sexy gagici pe care le-am întâlnit.
Despre ce vorbești?
— Nu mă simt așa. Toate împunsăturile. Înțepăturile. Pastilele. Probele. Eu
doar... mă simt bătrână.
Mă uit în pământ, rușinată dintr-odată.
— Bătrână? Ai treizeci și șapte de ani! Ești o pramatie!
— Nu știu. E ca și cum... e ca și cum mă străpunge ceva undeva. Trupul meu
a renunțat la mine. Îl hrănesc cum trebuie, fac sport. Am încercat să-i ofer
dragoste și încredere și totuși mă respinge, îmi arată degetul din mijloc ca un
adolescent morocănos când e rugat să-și facă repede curat în cameră. Ce? Să fac

Î
un copil? Du-te dracu’. În niciun caz. Nu fac asta. Și sunt foarte supărată pe el.
Și pe mine.
— Bun.
Tania e în picioare dintr-odată.
— Sus!
Stă în fața mea cu mâinile în șold, ca un sergent de armată.
— Tan...
— Ridică-te!
Încet, fac cum mi se spune. Tania se întinde și îmi cuprinde umerii.
— Ăștia! îi scutură dintr-o parte în alta ca o mișcare de dans din anii 1980.
Frumoși. Puternici. Sexy.
— Oprește-te.
Îmi apucă sânii.
— Astea!
— Ia mâna!
— Perfecte. Nu sunt lăsate. Cele mai mișto țâțe.
Două femei ies din casă. Probabil sunt intrigate de asaltul la limită care se
petrece în fața lor, dar într-un stil tipic englezesc, se fac invizibile.
Tania își pune ambele mâini pe șoldurile mele.
— Tipele astea rele! mă scutură dintr-o parte în alta. Sexy. Feminine. Foarte
atrăgătoare.
Mă rotește, apucându-mi fundul.
— Cât despre capodopera asta! Cel mai frumos fund și toată lumea o știe.
Scuzați-mă... strigă la femei, care ridică privirea, prefăcându-se că abia atunci
ne-au observat. Un cuvânt care să descrie fesele astea.
— Pentru numele lui Dumnezeu!
— Haideți. Cea mai bună expresie! Fără presiune.
Prima femeie zâmbește.
— De invidiat.
A doua se gândește, analizându-mi îndeaproape fundul. În cele din urmă...
— Perfecte.
Tania aplaudă.
— Nici eu nu puteam s-o spun mai bine.
Femeile îi fac un semn cu degetul mare ridicat și se îndreaptă spre lac.
— Vezi?
Se întoarce încet și îmi cuprinde capul cu mâinile.
 — Totul e aici sus, iubito. Poți să faci să fie mai bine, promit. Trebuie să-ți
amintești cât de minunată ești. Pentru că eu pot să văd asta. El poate să vadă.
La dracu’, chiar și ele pot să vadă!
Face un semn spre femeile care dispar acum pe drum.
— Tu ești singura care nu poate.
Dintr-odată, ochii Taniei se umplu cu lacrimi. Ea chiar crede asta. Pot să văd
pe chipul ei.
— Știi ce-o să faci, Pippa Lyons?
Clatin din cap, foarte sigură că o să-mi spună ea.
— O să condimentezi lucrurile. O să te duci acolo și o să-i amintești
tânărului Stevie ce are. Și, mai important, o să-ți amintești ție ce ai tu. Doctor
Tania prescrie niște sex neprogramat foarte serios. O întâlnire sexy se întrevede
la orizont, iar eu am exact pantofii potriviți.
 2 MARTIE 2019

12:39
Tania se așază lângă Pippa, cuprinzându-i blând degetele reci. Tăcerea dintre
ele e izbitoare, extraterestră.
— M-am uitat în telefonul ei, spune o voce din pragul ușii.
Se întoarce repede și îl vede pe Steve ținând telefonul Pippei.
— Voiam să văd dacă era ceva acolo, ceva ce-am ratat, spune el, părând foarte
rușinat. Știu că nu trebuia, dar i-am citit mesajele.
Tania icnește, panica din ochii ei fiind evidentă.
— Trebuie să înțeleg, spune el. Ajută-mă.
— N-a făcut-o intenționat, Steve! spune și sare în picioare. Știi asta, nu?
E luat prin surprindere de reacția ei înflăcărată, dar nu spune nimic.
— A fost emotivă, stresată, continuă Tania, poticnindu-se în cuvinte. Ai... ai
văzut, nu? Ne-a îndepărtat pe toți. Dar te iubește. N-ar face niciodată așa ceva.
N-aș lăsa-o vreodată.
Steve e confuz, dar ceva în interiorul lui simte că ar trebui s-o lase să
vorbească.
— Mi-a scris mesajul ăla pentru că s-a tot gândit la asta în ultimul timp. La
toată treaba cu copilul. Și-a băgat în cap că n-o să poți să ai o familie vreodată
dacă rămâi cu ea. Familia pe care își dorește atât de mult s-o ai. Dar nu te-ar fi
părăsit. Nu putea. Ești totul pentru ea.
Face o pauză ca să respire, concentrându-se pe chipul lui Steve pentru prima
dată.
— Să mă părăsească? Stai. Se gândea să...
— Rahat.
— Voia să mă părăsească? Chiar a spus asta?
— N-ar fi trebuit... Tania roșește, rușinată. Ai spus că ai citit...
 — Trebuie să știu, Tan, spune Steve apucând-o de umeri. La ce se gândea
mai exact?
Tania se uită de la Steve la Pippa, măcinată de vină pentru că și-a trădat
prietena din greșeală.
— Am vorbit mult în weekendul în care am fost plecate și am crezut că am
ajuns la ea. Dar apoi mi-a dat mesaj aseară. Tot ce a spus a fost: Aveam dreptate.
Nu sunt suficientă. Sau ceva de genul ăsta. I-am scris imediat: Sună-mă. O să
rezolvăm asta. Dar KK nu putea să doarmă pentru că era răcită și apoi (începe
să plângă)... Apoi s-a întâmplat asta. Am crezut că pot s-o calmez, Steve, dar
presupun că nu l-a citit niciodată.
Picioarele lui Steve se clatină sub un val de epuizare și se prăbușește la podea
printre obiectele împrăștiate ale Pippei. Ridică o sticlă mică.
— Are ulei de masaj. Lenjerie intimă... vocea lui e stinsă. Există altcineva?
— Altcineva? explodează Tania.
— Doar spune-mi. Unde se ducea?
Se lasă pe vine ușor și îl privește direct în ochi.
— Venea să se vadă cu tine, tâmpitule. Plănuise totul. Toate astea erau pentru
tine.
 1 MARTIE 2019
Pippa
Ridicându-mi degetele date cu ojă ca o femme fatale, rulez cu atenție primul
ciorap portjartier pe picior. Primul Ciorap Portjartier. Zici că e o poveste cu
Sherlock Holmes. Nu pot să cred că am ajuns la vârsta de treizeci și șapte de
ani fără să dețin o pereche de ciorapi portjartier. Dumnezeule, fără măcar să fi
purtat o pereche. Sertarele mele sunt pline cu dresuri practice, dar ceva legat de
natura senzuală pur estetică a ciorapilor portjartier m-a ocolit întotdeauna. Ba
mai mult, n-ar fi extrem de inconfortabili? Adică, ce i-ar opri să alunece și să se
adune în jurul gambelor? Banda adezivă chiar i-ar susține? Mă îndoiesc
profund. Și portjartierele. Nu fac nimic. Chiar și cuvântul îmi provoacă
mâncărimi. Dar poate și mai semnificativ, la douăzeci și cinci de lire perechea
(jaf la drumul mare), nu sunt propice pentru venitul unui actor.
Nu, n-o să mai cumpăr alții prea curând. În seara asta și doar în seara asta.
Concentrându-mă intens cu limba între dinți, încep procedura cu o atenție
supremă, hotărâtă să nu-i rup. Vârfuri, apoi călcâi, așa cum mi-a arătat Tania.
Uau! Chiar mă simt diferit. Noua senzație de nailon mătăsos care se agață de
picioarele, gleznele, gambele și coapsele mele. Când a fost ultima dată în care
am purtat ceva doar cu intenția de a-i face plăcere? Nu, mai mult decât
plăcere – de a-l fermeca. Pare că s-a întâmplat în altă viață. În zilele fierbinți,
amețitoare ale curtării.
Nerăbdarea crescândă de a-l surprinde îmbrăcată ca o sirenă mi se pare
străină, periculoasă, stresantă și foarte sexy. Dau cu parfum în aer și trec prin el
de două ori, așa cum m-a învățat mama în toți anii ăștia: „Niciodată direct pe
piele, Pippa. Pulverizează și treci prin el. Parfumul anunță sosirea unei femei și
îi prelungește plecarea, așa că e vital să obținem un echilibru bun.“ Steve adoră
mirosul ăsta. Întotdeauna îl înnebunea când stăteam unul lângă celălalt în
călătoriile lungi cu mașina, alături de prieteni, cu fața îngropată în gâtul meu,
membrele noastre încolăcite ca niște alge încurcate; sau ghemuiți în transportul
public, fiecare cu câte o cască în ureche, indiferenți la orice se petrecea în jurul
nostru.
Ne uitam unul la altul cu acel zâmbet. Știam secretul. Știam ce ne așteaptă.
Dețineam cheile universului. Eu și el. El și eu.
Îmi șoptea în ureche: „Doamne, trebuie să te duc acasă“, iar eu simțeam cum
sângele mi se aduna între picioare. „Mirosul tău, părul tău... tu.“ Probabil
scena era dezgustătoare. Adică, cine ar vrea să fie martorul unei astfel de scene?
Dar nu ne păsa. Nu observam. Nu exista altceva. Adoram să văd cum frumoșii
lui ochi își schimbau culoarea, așa cum o picătură de cerneală se împrăștie în
ulei. Căpătau înfățișarea intensă, înnorată a cerului anunțând o furtună.
Declinul universului. Doar noi.
Îmi amintesc că era nevoie de toată voința noastră ca să nu ne devorăm unul
pe altul atunci și acolo. Uneori, era nevoie să mă mut de lângă el. Să stau în
cealaltă parte a autobuzului. Încercam să mă gândesc la altceva. La orice, mai
puțin la sentimentul ăla. Dorința de-a ne dezbrăca unul pe altul și de-a pierde
noțiunea timpului și a spațiului.
Trebuia. Să-mi. Distrag. Atenția.
Să frunzăresc un ziar gratuit.
Să încerc să rezolv o integramă.
Să intru în vorbă cu bătrânul singur de vizavi.
Să caut ceva incredibil de important în geanta mea.
Orice pentru a ajunge acasă în siguranță și direct în pat.
Îmi strecor piciorul cu dres în pantofii negri cu toc. I-am împrumutat de la
Tania. Cine altcineva? „Gagico, nu există întâlnire sexy fără pantofi cu toc,
dresuri și palton. Seducție nivel începător.“ Ea a fost mereu mai familiarizată
cu genul ăsta de lucruri decât mine, așa că am fost un student ascultător. Ideea
cu întâlnirea sexy surpriză, un simplu sâmbure în tabăra de creație în care am
fost weekendul trecut, a prins contur repede și iată-mă, pregătită să
impresionez. Steve lucra la un eveniment într-un hotel dichisit din afara
orașului și rămânea peste noapte deoarece se termina târziu. Ideea Taniei a fost
ca eu să fiu „room service-ul“ lui surpriză.
Cred că Steve o să fie încântat. Doamne, sper să fie.
Pantofii înguști deja îmi strâng degetele, iar eu știu că mâine o să am bășici
oribile, dar, pentru moment, își fac treaba. Baba suferă pentru frumusețe, cum
se spune. Păi, pantofii ăștia sunt suferința supremă. Chiar și eu îmi dau seama
că picioarele mele arată bine. Tonifiate, netede, lungi.
Da, bine. Presupun că arăt sexy.
Îmi trec mâinile peste neglijeul de la nuntă, amintindu-mi fiorul de mândrie
extaziată când mi-a înmânat pachetul cu hârtie creponată și cu o fundă vișinie
legată slab în jurul lui.
— Ceva pentru prima noastră noapte, viitoarea mea soție.
Acea împachetare nonșalantă a unui magazin atât de încrezător că o să adori
conținutul pachetului tău, încât abia a fost nevoie să îl lege. Și aveau dreptate.
Nu văzusem, simțisem sau purtasem vreodată ceva asemănător. Simplu, dar
elegant. Sexy, dar stilat. Poate sună a clișeu, dar cred că a fost prima dată când
m-am simțit femeie.
Îmi scutur părul ciufulit și strâng cureaua paltonului în jurul meu. Bine, e un
indiciu de femeie exhibiționistă. Dar cred (sper) că într-un fel bun.
Încă un strat de luciu de buze, o pulverizare bonus de parfum și asta sunt.
Mai pregătită decât o să fiu vreodată.
Încă nu prea îmi vine să cred că fac asta. O iau razna? Dacă râde? Dacă
doarme? Dacă nu i se pare că sunt...
Nu. OPREȘTE-TE. OPREȘTE-TE, Pippa. Măcar o dată, nu te gândi, doar
fă-o.
În seara asta o să dăm timpul înapoi.
În seara asta o să mă vadă și o să fie cuprins de dorință.
În seara asta o să mă împingă în liftul hotelului și o să-mi cuprindă mijlocul.
În seara asta o să fie începutul unei noi zile.
Îmi iau geanta, sting luminile și trântesc ușa apartamentului în urma mea.
 2 MARTIE 2019

12:45
— E adevărat, Pip? Totul a fost pentru mine?
Bâz, bip, clic, respirație.
— Veneai să mă vezi, iubita mea?
Bâz, bip, clic, respirație.
— Pippa, vorbește cu mine. Te rog. Am nevoie să-mi spui.
Stă aplecat peste pat, cu telefonul ei încă strâns în mâna lui. Cuvintele Taniei
îi ricoșează în minte.
„Venea să se vadă cu tine, tâmpitule. Plănuise totul. Toate astea erau pentru
tine.“
Dacă Tania avea dreptate, atunci era numai vina lui. Citește și recitește
mesajul neterminat al Pippei, căutând frenetic un răspuns printre cuvinte.
Cum ai putut...
Cum ai putut...
Cum ai...

Și, dintr-odată, clar ca lumina zilei, îl lovește. De ce nu și-a dat seama

înainte? Răspunsul era ascuns la vedere.
— Of, la dracu’, Pippa. Ai fost acolo. Ai venit la hotel. M-ai văzut cu Lola,
nu? M-ai văzut cu ea și ai crezut că eu... Of, Doamne, iubito, nu. Nu, nu, nu.
Ți-am spus, e doar muncă. Nu te-aș trăda niciodată. Niciodată. Inima mea îți
aparține. N-aș putea...
Biiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiip.
Un sunet asurzitor umple camera. Steve sare înapoi. Alarmă de incendiu?
Biiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiip.
Se uită în jur sălbatic după vreun semn de foc. Nimic. Coridorul e gol.
Biiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiip.
 Ecranul de la capul Pippei pulsează furios. Zici că fiecare indicator s-a aprins,
fiecare buton apăsat, într-o centrală cu activitate frenetică. Atenția lui se
îndreaptă spre Pippa, al cărei spate se arcuiește ca un peștișor de aur. Are
convulsii, i se adună spumă în colțurile gurii, iar pleoapele îi sunt deschise
forțat, dezvăluind albeața ochilor ei. Încearcă să-i țină brațele în jos, îngrozit că
s-ar putea arunca singură din pat, dar nu-și dă seama câtă forță să aplice.
— Pippa? Pippa?
Își lipește mâna de butonul de urgență pe care i l-a arătat Bramin și strigă
spre ușă.
— Alo! Cineva! Ajutor! Avem nevoie de ajutor aici!
 1 MARTIE 2019
Pippa
Biiiiiiip. Corsa noastră învechită bipăie și licărește din felinare de două ori ca
să-mi transmită că e încuiată. Păi, asta spune compania, oricum. Sunt destul de
sigură că azi doar râde de mine – „Nu mai e cale de întoarcere acum, Pippa!
Oficial, ești o lunatică pe jumătate dezbrăcată în mijlocul pustiului. Bonne
chance, mon amie40.“
Nu e prea târziu să renunț. Aș putea să mă urc în mașină, să scap de pantofii
stupizi de tortură, să dau drumul la maximum la Magic și să plec într-un nor
de gaze de eșapament. Nimeni n-ar fi atât de înțelept. Sunt macaroane cu
brânză în frigider și noul serial Queer Eye în reluare. Nu. Fii curajoasă, Pippa.
Ignor tachinările încântate ale automobilului meu și strecor cheia în buzunarul
paltonului. Îmi dau seama că tremur. E mult mai frig aici. Baltic. Bine, știu că
sunt la doar câțiva centimetri de M25, dar jur că temperatura a scăzut cu zece
grade. Pot să-mi văd respirația cum formează aburi de căldură. Neglijeul meu
subțire din mătase care părea o alegere inspirată în apartamentul comod cu
încălzire centrală pare acum la fel de absurd ca o pereche de bikini în
Antarctica.
Poate că de vină sunt pantofii cu toc ai Taniei, dar când ridic privirea,
distanța dintre mine și foaierul hotelului pare că se întinde ca o gumă de
mestecat. Și de ce e nenorocita asta de parcare atât de slab iluminată? Adică, nu
mă înțelegeți greșit, în momentul ăsta sunt foarte recunoscătoare pentru asta.
Cu cât mă văd mai puțini oameni îmbrăcată ca o prostituată din Soho, cu atât
mai bine. Dar pentru un client obișnuit de vârstă mijlocie, cu un venit mediu
și vedere îngustă, asta ar fi o călătorie periculoasă. Ca și cum ai traversa
Atlanticul pe o plută.
Ca să nu mai menționez gropile pe care doar ce le-am descoperit, lovind
asfaltul ca un student beat după prea multe shot-uri de tequila. Rahat. Bâjbâi
după telefon, îngrozită că mi-am rupt dresurile scumpe. Glisez ca să aprind
lanterna și ea se declanșează ascultătoare. Trec cu lumina pe fiecare picior, îl
analizez de sus în jos, de sus în jos – un RMN nocturn ciudat. În mod
miraculos, au scăpat fără răni. Nici măcar un fir nelalocul lui. Nicio gaură.
Nicio ciupitură. Niciun fir tras. Pfiu.
Ăsta trebuie să fie un semn, nu? Că fac lucrul corect fiind aici. Pentru mine.
Pentru noi. Pentru căsnicia noastră. Cu siguranță, zeii spun: ți-am salvat
ciorapii scumpi, iar în schimb tu trebuie să mergi înainte și să-ți seduci soțul
devotat și dornic de sex.
Bun. Înainte. Haide, Pip. Dacă nu riști... știi toate zicalele alea.
Mă ridic, mă scutur și țin telefonul în fața mea de parcă mă feresc de un
atacator. Fasciculele din jurul meu luminează zona înconjurătoare. E mai bine.
O șansă mai mare de-a ajunge la destinație când pot să văd într-adevăr pe unde
merg.
Deci. Doar parcarea asta mai stă între mine și un nou început.
Pe când pornesc din nou la drum, îmi dau seama că orice încercare de grație,
senzualitate sau – hai să fim serioși – demnitate este total inutilă. Să ajung
întreagă la intrarea hotelului ar fi un triumf personal. Orice rămășițe de respect
de sine au fost lăsate în urmă în mașina încuiată. Pe când mă clatin, în parte
mânz nou-născut, în parte stripteuză beată, hotărâtă să rămân în picioare pe
tocurile mele uriașe, am în fața ochilor doar expresia lui Steve când mă vede
pentru prima dată.
Mă face să înaintez.
Îmi ridic chipul spre cerul nopții, simt cum lumina lunii îmi sărută fruntea.
Zâmbesc, iar primele semne ale entuziasmului încep să se frământe în
abdomenul meu.
40 „Mult noroc, amice“, în lb. franceză, în original.
 2 MARTIE 2019

12:47
— Vă rog, are nevoie de ajutor!
Strigătele lui Steve își găsesc ecoul prin coridorul lung.
În câteva secunde apar trei asistente. Se grăbesc spre Pippa, urmate
îndeaproape de Diana, care e albă la față. Îl apucă de mânecă.
— Ce s-a întâmplat, Steven? Ce s-a întâmplat? vocea ei se ridică neobișnuit
de mult. Spune-mi! Nu înțeleg. Ce s-a întâmplat cu copilul meu?
Dar Steve nu mai poate să vorbească. Privește o scenă dintr-un film: o femeie
tânără luptă pentru viața ei, înconjurată de persoane dragi încremenite.
— Scuzați-mă, avem nevoie ca amândoi să vă mutați într-o parte, vă rog.
O asistentă îi grăbește spre fereastră.
— Pippa. Sunt asistenta Parker.
Se simte un calm autoritar în vocea ei, menit pentru Diana și Steve la fel de
mult ca pentru Pippa.
— Doctorul e pe drum. O să te mutăm acum.
 1 MARTIE 2019
Pippa
— Bună seara, doamnă. Cu ce pot să vă ajut?
O întrebare al naibii de bună. Și una la care sunt foarte sigură că nu există
răspuns. Pe cine încerc să păcălesc? Nu sunt o seducătoare. Sunt o soție. Și o
actriță fără loc de muncă. Și chiar acum, asta e tot ce pot să fac. Dintr-odată,
n-am nicio idee ce caut aici. De ce ascult mereu planurile aiurite ale prietenei
mele spontane? Of, de-aș putea să dispar, să mă evapor într-un nor de fum și să
mă strecor prin podelele perfect lustruite fără să fiu observată.
În schimb...
— Da. Bună. Sunt aici ca să văd... ăăă, păi, de fapt, e complicat.
Trebuie să spun că locul ăsta duhnește a bani. Buchete scumpe de orhidee,
lumânări parfumate de mărimea unor ghivece, sunetul delicat al fântânilor,
clinchetul paharelor de cristal care se aude dinspre bar.
— Adică... ăăă, eu... ăăă...
Portarul clipește încet. Zâmbetul lui e neclintit. Orice fel de prejudecăți ar
avea se ascund în spatele imaginii de profesionalism instruit impecabil. Dacă el
e lebăda ce alunecă pe suprafața lacului, eu sunt picioarele care se zbat sub apă.
— Sunteți aici ca să vă întâlniți cu cineva, doamnă?
O mică ridicare a sprâncenei. O înclinare a capului infimă. Accentul pus pe
întâlniți. Of, Doamne sfinte! Crede că sunt prostituată, sunt sigură. Îmi
schimb strategia.
— Nu! Sunt aici pentru o bere!
Îmi dau seama că strig. Niciuna dintre tactici nu îmi oferă credibilitatea unui
oaspete autentic, dar continui:
— În ce direcție e barul, vă rog? Pentru berea mea.
— Avem două, doamnă. Și un restaurant. Barul Hemingway e în capătul
holului, a doua ușă pe dreapta. Și salonul de cocktail Savoy este chiar dincolo
de scări, în spatele cortinelor din mătase. Găzduim un concert de pian în seara
aceasta acolo. Pe care îl preferați? Pentru... berea dumneavoastră?
Pot să simt cum mi se înroșește pieptul. Știu că o să-mi apară pete perfecte pe
claviculă, sub pomeți, sub bărbie. Gândește, Pippa, gândește.
— Salonul de cocktail, vă rog.
Rahat. Ar fi trebuit să aleg barul. Pun pariu că aici cocktailurile costă o avere.
Dar hei, acum mi-ar prinde bine ceva tare. Puțin curaj danez.
— Foarte bine. Și pot să vă iau haina, doamnă?
— Doamne, NU!
Cealaltă sprânceană a portarului se ridică pentru a-și întâlni perechea.
Amândoi știm ce se întâmplă pe sub palton.
Zâmbesc dulce.
— Adică nu, mulțumesc foarte mult. O să-l țin pe mine. E puțin cam frig
afară. Trebuie să mă încălzesc. Mă refac după o răceală.
Întotdeauna prea multe detalii.
— Mulțumesc pentru ajutor.
— Cu plăcere, doamnă. Să vă bucurați... de băutura dumneavoastră la noi.
Îmi zâmbește.
Stai. El doar ce...
Las-o baltă, Pippa.
Mă îndrept spre bar, străduindu-mă să merg ca o femeie de afaceri. Încerc o
incantație meditativă, așa cum am fost sfătuită să fac în momente stresante.
Pantofii ăștia sunt doar extensii ale picioarelor mele. Sunt ca papucii. Pot să
merg cu grație și postură. Sunt binevenită aici. Pe sub palton sunt îmbrăcată
complet. Pantofii ăștia sunt doar extensii ale picioarelor mele. Sunt ca papucii.
Pot să merg cu grație și postură. Sunt binevenită aici. Pe sub palton sunt
îmbrăcată complet...
 2 MARTIE 2019

12:49
— Traheea se umflă. Trebuie să creștem nivelul de oxigen.
Bramin aruncă instrucțiuni asistentelor care îl ajută, cu o intensitate a vocii
între vorbit și țipat, ca un comentator sportiv. Un aer calm plin de adrenalină.
Ochii lui trec rapid de la chipul Pippei la monitoarele frenetice din spatele ei.
— O să-i fac o injecție cu epinefrină, vă rog s-o țineți nemișcată.
Pe când se ocupă de soția lui mai dur decât a anticipat, Steve trebuie să-și
amintească faptul că ei au mai văzut toate astea înainte. Există protocoale pe
care trebuie să le urmeze, ca s-o aducă înapoi de pe marginea prăpastiei. Și
totuși, fiecare caz e unic. Doctorul trebuie să joace la risc aici, să folosească
succesele sau eșecurile trecute ca paradigme. Joacă la risc cu viața Pippei.
Bramin a pregătit un ac mare cu două flacoane cu lichid transparent. O
asistentă rupe halatul subțire al Pippei. Pe când acul se apropie de pielea expusă
a fiicei sale, Diana icnește și se întoarce cu spatele. Nu suportă să privească și își
lipește capul de cadrul ferestrei.
 1 MARTIE 2019
Pippa
Aud barul de cocktail înainte să-l văd. Zgomotul surd al conversației scumpe
și tonurile melodioase ale jazzului cântat la pian. Bun. Poate o să iau două
pahare de Whisky Sour ca să le duc în camera lui. El adoră whisky-ul și mie
mi-ar prinde bine ceva care să mă încălzească. Literal și metaforic. Lumina e
difuză, romantică. Lumânări pe mese și un șemineu fierbinte în colț. Draperii
groase și covoare decadente.
Încă o dată, sunt recunoscătoare pentru lumina difuză. Toată lumea arată cu
aproximativ 70% mai atrăgătoare decât de obicei. Surprind o frântură din
mine într-o oglindă uriașă cu margini aurite. Nu e rău. Părul strălucește.
Picioarele sunt mai lungi decât mi le aminteam. Observ platourile gratuite cu
nuci, măsline și grisine de pe mese și-mi propun să iau câte o mână din fiecare
în drumul spre ieșire. Paltonul are buzunare mari, iar eu am fost prea agitată ca
să iau cina mai devreme, așa că stomacul îmi chiorăie și simt cum se strânge.
E o coadă politicoasă atipică la bar – clienții obișnuiți discutând relaxat cu
„prietenii“ lor din cadrul personalului.
— Ca de obicei, domnule Lloyd?
— Ne bucurăm că vă place noul nostru mezanin, doamnă Treadaway.
Ah, cordialitatea reciprocă a celor bogați.
Ridic meniul greu, cu copertă din piele și îl răsfoiesc nonșalant până ajung la
cocktailurile cu whisky.
Oho! Ce nai...? Douăzeci și patru de lire un Whisky Sour! Costă aproape la
fel de mult ca dresurile! Poate o să împărțim unul singur.
Îi zâmbesc barmanului.
— Bună. Aș dori, te rog...
Și apoi îl aud. Un râs cu sughițuri. Acel sunet care îmi încălzește inima. De
neconfundat. De neratat. De neuitat.
 Steve.
Dar nu trebuie să mă vadă acum! O să strice totul! Arunc o privire peste
umăr și mă mut lângă un grup mare de bărbați de lângă mine pentru acoperire.
E palpitant. Ca un thriller străin super. În sfârșit sunt spionul rus din
propriul roman erotic. Scrutez camera luminată difuz. Unde naiba e?
Iată-l din nou. Alt râs. Vine din cealaltă parte. Mă rotesc ca să fiu cu fața spre
ferestrele din spatele meu.
Nu. Ăsta nu e Steve. Prea bătrân. Prea gras. Prea feminin.
Apoi îl văd dintr-odată.
Jumătate din el, oricum. Stă într-un separeu din apropierea șemineului. Părul
îi e dat pe spate. Pare mai tânăr cumva, chipeș. Inima mea e plină de bucurie.
Vreau să alerg la el, să-mi arunc brațele în jurul gâtului său, să fiu amețită de
mirosul lui. Dă-o naibii de surpriză. E acolo! Pare atât de fericit. Pare atât de
chipeș. Se uită... la altcineva.
Stai. Ce?
Pe măsură ce mulțimea dintre noi înaintează, văd totul ­dintr-odată. E o
femeie așezată lângă el. Confortabil. Familiar.
Omoplații încep să-mi tremure. Un cutremur are loc sub picioarele mele, dar
nu pot să mă mișc.
Spune ceva și Steve își dă capul pe spate și râde. Un râs cu poftă. Flăcările
pâlpâitoare aruncă umbre pe fața lui, dar e evident că pare cu adevărat fericit.
Strălucitor. Eliberat de greutatea durerii și a dezamăgirilor. Încruntarea
persistentă de pe fruntea lui a dispărut, netezită de compania ei. Privesc cum el
îndepărtează blând ceva de pe gulerul jachetei ei. Ea se uită în jos chicotind. Și
pe când face asta, îi observ fața așa cum trebuie.
Îmi vine să vomit, dar stomacul meu e gol.
— Sunteți bine, doamnă? Doriți niște apă?
Simt că mă sufoc, de parcă aerul a fost aspirat din încăpere. Meniul cade în
reluare și aterizează cu un zgomot înfundat.
Ieși. Ieși. Ieși.
Mă împleticesc orbește spre ieșirea din bar până în celălalt capăt al foaierului,
apoi mă prăbușesc lângă stâlpul din marmură de lângă ieșire. Îmi scot telefonul
și încep să tastez.
Am avut dreptate, Tan. Nu sunt suficientă.
 2 MARTIE 2019

12:52
Convulsiile Pippei se domolesc, iar trupul îi e în sfârșit nemișcat. Energia
cinetică trece prin membrele ei cu câteva momente înainte să se evapore de tot.
Un alt doctor i s-a alăturat lui Bramin. Vorbesc prea încet, prea repede ca
Steve să audă. Diana pleacă de lângă fereastră și îl apucă de mână pe ginerele ei.
Stau unul lângă altul, doi copii înspăimântați, pierduți în pădure, dependenți
total de chirurgii aflați de cealaltă parte a patului.
 1 MARTIE 2019
Pippa
Ploaia curge torențial, abia dacă dispare de pe parbriz înainte ca următorul
strat să se așeze. E ca ploaia neconvingătoare din filme. Ploaia aia despre care
nu crezi că există până când nu treci prin ea.
Mă chinui să respir. Amintește-ți ce ți-a spus mama înainte de
înmormântarea tatei: „Inspiră timp de patru secunde. Ține în piept timp de
opt. Expiră timp de patru. Inspiră timp de patru secunde. Ține în piept timp
de opt. Expiră timp de patru.“
Sau era invers? Numerele n-au niciun sens.
Nimic nu are sens.
Ce s-a întâmplat adineauri?
S-a terminat? Noi am terminat-o?
M-a mințit. Steve m-a mințit.
O străfulgerare cu chipul fericit al Lolei pe când îl privea în lumina
șemineului îmi apare în fața ochilor. Devotată. Îndrăgostită. O potrivire
perfectă.
Zâmbetul lui galant când a văzut scama de pe jacheta ei.
Intimitatea obișnuită cu care i-a îndepărtat-o, aducând-o la starea ei normală
de perfecțiune sublimă.
La ce mă gândeam? Sunt o proastă.
Ținuta mea e vulgară. Ar fi râs de mine. Hormonii m-au făcut să fiu grasă.
N-ar trebui să mă îmbrac în neglijeuri.
Întotdeauna a fost ea?
Chiar și când n-a fost prezentă, poate că, de fapt, a fost?
Nu pot să-i ofer ceea ce poate ea. Nu pot să-i ofer nimic. De ce îl țin prins?
Lacrimile mă împiedică să văd clar. Curg de pe bărbia mea pe volan.
 Și, brusc, pot să văd un bebeluș. Bebelușul lor. Of, Doamne! Nu. Orice, dar
nu asta.
Un înger cu ochii negri și obrajii roșii gângurind la părinții ei de pe o pătură
de picnic de un verde intens. Lola îi gâdilă piciorușele grăsuțe în timp ce Steve
îndepărtează drăgăstos niște polen de pe rochia Lolei.
Îmi închid strâns ochii.
Dispari. Dispari. Dispari.
Încearcă să respiri. Inspiră și expiră. Inspiră și expiră.
Poate greșesc. Poate n-a fost nimic. Poate am interpretat greșit...
Dar cunosc privirea aia. Sunt sigură.
Nu a fost un nimic. A fost totul.
Poate ar fi trebuit să știu.
Lola noastră.
Ea e perfectă.
Lola noastră.
Se potrivește în viețile lor.
Lola noastră.
L-a iubit mereu. Poate a fost nevoie ca eu să mă distrug ca el să-și dea seama
că totul a fost o mare greșeală. N-ar fi trebuit s-o lase cu ani în urmă.
Dar când avea de gând să-mi spună?
Ce o să fac acum?
Cu o mână pe volan, bâjbâi în buzunarul paltonului. E înșelător de adânc și
trebuie să mă ridic de pe scaun. În cele din urmă, îmi găsesc telefonul și-l arunc
în poală. Fără să încetinesc, îl strecor între volan și mâna stângă și încep să
tastez.
TIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIT!
Rahat, rahat, rahat!
Virez puternic spre stânga. Un șofer furios trece pe lângă mine claxonând,
gesticulând, înjurând, dând flash-uri.
Am derapat pe banda exterioară și l-am ratat la mustață.
Dau drumul telefonului imediat și aterizează în zona pentru picioare a
pasagerului. Fac cu mâna în semn de scuze, dar el nu se mai uită la mine.
Ce dracu’ făceam? Puteam să mor. Puteam să omor pe cineva. Doar idioții
tastează și conduc.
Mă uit în oglinda retrovizoare. Isuse, sunt o priveliște demnă de milă. Râuri
de rimel îmi curg pe obraji asemenea unei eroine tragice dintr-un film mut
francez.
Ploaia torențială nu dă semne să se oprească. Ștergătoarele merg la viteză
maximă, dar nimic nu-mi limpezește vederea.
Dintr-odată, o melodie începe să cânte la radio. Nici măcar n-am observat că
era pornit.
La dracu’!
Nu. Te rog. Orice, dar nu asta.
Cântecul nostru.
În picioarele goale. Stând pe picioarele lui de parcă eram ușoară ca un fulg.
Legănându-ne dintr-o parte în alta. Un singur trup. Nici măcar o particulă de
aer între noi. Trupurile noastre lipite. Buzele noastre conectate.
Zâmbind, șoptind, râzând.
Lacrimile încep să-mi curgă din nou, dense ca ploaia persistentă. Nu pot să
văd. Bâjbâind frenetic ca să-l dau mai încet, nu reușesc decât să-l dau mai tare.
It must be love, love, love...
Nu!
Capul s-ar putea să-mi explodeze. Trebuie să-l opresc. Mă uit în jos și
degetele mele tremurătoare ating butonul de oprire. Îl apăs.
Mai bine. Pentru o secundă pot să respir din nou.
Dar apoi se vede o lumină atât de puternică, încât sunt orbită.
Și apoi se face liniște.
 2 MARTIE 2019

13:12
Domnul Bramin luminează ochii Pippei cu lanterna sa, ridicând pleoapa
stângă, apoi pe cea dreaptă, ca să verifice dacă are vreo reacție. Diana și Steve
încă se țin de mână, puțina energie care le-a mai rămas consumându-se în
lupta de a-l ține pe celălalt în picioare.
Ceilalți chirurgi și celelalte asistente au plecat, camera e liniștită de parcă
zgomotul picioarelor, șuieratul aparatelor și vocile ridicate aparțin unei alte
vieți.
— Așa cum ne temeam, Pippa a suferit o criză – o reacție la micșorarea dozei
de sedative, dar presiunea intracraniană este stabilă acum. E foarte greu de spus
cum i-a afectat activitatea cerebrală și nu putem să verificăm asta fără o altă
tomografie computerizată până când – sau, de fapt, dacă – își recapătă
conștiința. Mă tem că încă trebuie să aveți răbdare.
Diana se clatină pe loc, dar doctorul e cel care o sprijină de data asta. Steve
privește cum Bramin o scoate din cameră.
— Ce se întâmplă? vocea Dianei nu seamănă cu a ei, dar nimic nu se mai
aude cum trebuie.
— Ați amețit, spune domnul Bramin. Dați-mi voie să vă iau ceva dulce de
băut.
Steve și Pippa sunt singuri. El se așază pe pat și se înghesuie sub așternuturi
cu ea, indiferent la fire, la igienă și la reguli. Nimic nu mai contează decât s-o
țină în brațe.
— Întoarce-te la mine, Pippa. Dacă mă auzi, îngeraș, întoarce-te. Nu pot să
merg mai departe fără tine. Suntem o familie. Completă. Întotdeauna am fost.
Tu ești tot ce-am avut nevoie mereu.
 IUNIE 2012
Pippa
— Tu ești tot ce-am avut nevoie mereu.
Vocea lui e înfundată, distantă, de parcă șoptește printr-un perete. Zâmbesc,
cu capul cuibărit la pieptul lui, bucurându-mă de căldura moale a papucilor săi
sub tălpile mele goale. Ne clătinăm dintr-o parte în alta ca un metronom.
Tic tac. Tic tac.
Sunt liniștită, suspendată într-un tărâm situat între vis și realitate.
Tic tac. Tic tac. Bâz, bip, clic, respirație.
— Vrei să fii soția mea?
Tic tac. Tic... ce?
Ce-a spus?
M-a dat ușor jos de pe picioarele lui. Mi-e frig fără trupul lui lipit de al meu.
Acum e pe podea, îngenuncheat. Bagă mâna în buzunar după ceva. O cutiuță.
O deschide și acolo e inelul. Inelul meu perfect. Camera se micșorează. Doar
eu și el. Eu și el pentru totdeauna. Dau din cap, iar lacrimile îmi curg pe
obraji. Îl scoate din cutie și mi-l pune pe deget, iar amândoi știm că o să
rămână acolo până în ziua în care o să mor.
Tic, bâz, tac, bip, tic, clic, tac, respirație.
 2 MARTIE 2019

14:39
Steve doarme dus, înfășurat în jurul soției sale. Un somn profund, fără vise.
Lacrimile, speranța, suferința, vorbitul, toate l-au epuizat. Nu i-a mai rămas
nimic.
Diana stă lângă fereastră și își roade unghiile. Pe pervaz, într-un pahar cu
ciocolată caldă neatinsă se formează o pojghiță. Privește cum, jos, un grup de
adolescenți slăbănogi, cu adidașii murdari după antrenament, mănâncă
aripioare de pui unsuroase și aruncă oasele pe trotuar cu nerușinare. Tineri,
fără griji, întregul lor viitor întinzându-se în fața lor.
Ceasul ticăie.
Pippa stă nemișcată, cu excepția unduirii continue a respirației susținute de
aparate.
Bâz, bip, clic, respirație.
Bâz, bip, clic, respirație.
Bâz, bip, clic...
Buzele ei par că se deschid infinitezimal.
Respirație.
O tânără asistentă intră discret pentru a-și face rondul. Se uită de la femeia
de la fereastră la bărbatul din pat, amintindu-și de el din seara precedentă. Nu
bagă de seamă prezența ei. Se bucură că are pe cineva cu el. Nimeni n-ar trebui
să fie singur într-un moment ca ăsta.
Se apropie mai mult de pacientă și e uimită de ceea ce vede. O pleoapă
vânătă flutură și se deschide, apoi se închide din nou. Fără să spună un cuvânt,
se strecoară afară din cameră și fuge să-l cheme pe doctor.
 2 MARTIE 2019

14:41
Pippa
Lumină. Frânturi.
Greutate. Apăsare în piept.
Respirație.
Degete. Încleștate?
Pleoapă. Lipită.
Respirație.
Sub apă. Se sparge bula. Sunete de motor.
O mașină.
Întuneric, cap amețit.
Un bărbat?
Capul se ridică. Ochii se măresc.
Poți să mă vezi?
Gura se mișcă. Cuvinte deformate.
Se apropie o femeie.
Miros. Lavandă?
Buzele ei. Ce spu...
Butoane apăsate. Camera explodează.
Bărbatul.
Lacrimi de fericire.
Nu-l cunosc.
Și totuși...
E ceva. O senzație. Inaccesibilă.
Zâmbetul lui. Cald. Ca lumina soarelui pe obrazul meu.
Nu pot s-o numesc.
Și totuși.
Lângă el mă simt ca...
Acasă.
 MULȚUMIRI

Mulțumim surorii noastre și fratelui nostru, Fia și Jamie, pentru care am

escaladat toți munții.
Cumnatului nostru și cumnatei noastre, John și Cat.
Nepoților noștri și nepoatei noastre, supereroii noștri: Max, William, Oskar,
Amber și Harry.
Frumoasei Stella, căreia îi vom citi asta.
Lui Jacqueline și lui Edward pentru iubirea și sprijinul lor.
Lui Charlotte Mills și lui Grant Gillespie pentru că au citit primele schițe și
pentru că ne-au încurajat.
Lui Katie Haines, cel mai bun agent literar, care te face să îți dorești să faci
mai mult decât crezi că ești în stare. Și Ginei Andrews, pentru ajutorul ei
neprețuit.
Lui Michael Wharley pentru sfaturile legate de arta fotografică.
Lui Joe Lansley pentru timpul său și pentru o a doua opinie inestimabilă.
Lui Mel Harris și lui Susannah Tresilian pentru că ne-au ajutat să-i găsim pe
Pippa și pe Steve.
Lui Jane Selley pentru că i-a oferit cărții o imagine atrăgătoare.
Lui Bea Grabowska pentru ajutorul editorial generos.
Lui Nathaniel Alcaraz-Stapleton pentru călătoria lui în jurul lumii.
Prietenilor noștri dragi, celor care ne susțin viața de zi cu zi. Voi știți cine
sunteți.
Lui Sally Cockburn, o, căpitane, căpitanul meu, pentru că a fost cea mai
bună profesoară de engleză din lume.
Mulțumiri deosebite lui Sherise Hobbs pentru că ne-a ascultat, ne-a susținut,
apoi ne-a luat de mână și ne-a condus blând în lumea ciudată și minunată a
scrierii unui roman, pregătindu-ne să sărim.
Și, bineînțeles, lui Stanley, toate astea au fost pentru el.