Andrei Brotac

Baie de sânge
Pentru cei care încă empatizează.
 Singurătatea apăsătoare îi cutreiera mintea în timp ce pășea încet pe fulgii de nea căzuți
asupra trotuarului rece. Își ținea mâinile adânc în buzunarele de mătase ale paltonului său favorit,
care îi oferea întotdeauna liniștea și căldura necesară pentru a se deconecta de întreaga realitate și
a se concentra asupra propriilor gânduri. Era acompaniat de pipa ce-i devenise simbolică, cu
muștiucul metalic de un albastru oceanic. O ținea mai tot timpul în cavitatea bucală spunând
adesea că îl ajuta să reflecteze înainte de a păși iarăși în pseudorealitatea creată de către propriile
gânduri.
Privirea i se țintui rapid asupra unui necunoscut care ședea domol pe o bancă de lemn
scufundată în mantia neagră a întunericului. Ce i-a sărit în ochi era sârma de aur de pe scalpul
tânărului, nearanjată și foarte lungă acoperindu-i aproape în totalitate receptorii vizuali ce țineau
captivă în interiorul lor o pădure beată și crudă. Exista o intensitate enigmatică între ochii
băiatului și stelele care îmbrăcau cerul în argint. Își întoarse capul pentru a trece ignorant pe
lângă ființa visătoare, însă un sunet se întipări atunci în mintea și gândurile sale:
- E mereu așa, parcă trăim într-un fel de buclă eternă, nimeni nu o vede, și chiar dacă ar
vedea-o, nu cred că cineva ar încerca să se opună acestui proces neîncetat. Te face să te întrebi
în ce stagiu am ajuns.
Acum nu mai putea trece neobservat, simțea că este nevoit să îi ofere tânărului un răspuns
sau măcar să îi confirme că nu este singurul care observă această decădere a umanității din ce în
ce mai intensă. Un proces simultan cu declinul și ascensiunea soarelui. Trase puternic din pipă, îl
privi pe tânărul de pe bancă a cărui privire nu mai era concentrată asupra cerului înstelat. Încă un
fum puternic pe care însă îl eliberă violent și răspunse:
- Nimic nu se schimbă, fie tinzi să calci și să strivești alte visuri, fie ești martor la cum
toată frumusețea și viața din lumea ta se deteriorează cu trecerea timpului.
- Speranță poate mai există, iertările așteaptă neîncetat la uși care sunt doar închise, nu
încuiate, ca cineva să pășească dincolo de graniță și să își purifice sufletul. Ce credeți?
Nu răspunse. Se uită puțin în gol și își aminti că nu era timp de abateri. Se afla într-o zonă
străină a orașului, la o oră atât de târzie în noapte, cu un singur scop însemnat în gând. Deși și-ar
fi dorit cu ardoare să calce în direcția opusă, gândul îi făcea inima să zvâcnească. Nu se putea
opri acum.
- Aici este Aleea Poarta Albă? Mi s-a întâmplat adesea să greșesc adresa uneori.
- Bineînțeles! Vă aflați în fața singurului bloc întreg, celelalte parcă au fost date uitării și
sunt doar niște umbre ale potențialului pierdut pe care l-ar fi putut avea, dar nu sunt în măsură să
îi critic pe cei care au luat această decizie. Sunt depășit de subiect, din păcate. Să știți că
interfonul nu funcționează, haideți că vă deschid eu ușa!
Se ridicase de pe bancă cu o mișcare grațioasă și se îndreptă spre deschizătura care făcea
trecerea în interiorul blocului. Scană cartela, apucând mânerul de un alb pur al ușii și îi oferi
șansa să treacă.
- Nu am avut încă ocazia de a vă întreba, care este numele dumneavoastră?
Trase din pipă și îi răspunse scurt:
- Aiden.
- Nu am mai văzut pe nimeni atât de bine până acum, Aiden. Nici nu am fost sigur că te
văd la început, dar acum e mai sigur ca oricând, clar și fără nicio distragere. Te văd, Aiden. Să nu
uiți! Du-te acum, căci ușa îți este deschisă.
Îl ignoră și păși în bloc, senzorul îi reperă instant prezența și scufundă casa scării într-o
lumină gălbuie și slabă, care parcă îi provoca greață. Portretul lui Aiden era acum conturat de
sclipirea sărăcăcioasă. Părul său moale și lung dechidea într-un abis și se afla într-o armonie
perfectă cu ochii, împărtășind culoarea golului. Buzele între care își ținea adesea pipa erau
cărnoase și însângerate, care aveau alături nasul lung și puțin ascuțit. Ce era cu adevărat frumos
la el erau sprâncenele lungi, cortine pentru marea de întuneric din oglinzile sufletului său.
Urcă etaj după etaj, acum nu mai era cale de întoarcere, se afla chiar în fața ușii înalte de
lemn arămiu care parcă îi șoptea numele. A bătut încet de trei ori, iar ușa a fost deschisă
numaidecât. Acum își măsura privirea cu un individ, a cărui piele părea palidă ca suprafața lunii
și îi erau ieșite în evidență cele două cearcăne de sub ochii care păreau să fi plâns ploi
îndelungate de lacrimi. Aiden își purta atunci cealaltă piele, care stătea într-o opoziție cu
principiile sale morale, însă era necesar dacă își dorea să ducă totul la un sfârșit convenabil și să
fie plătit.
- Știi foarte bine de ce sunt aici, ar fi trebuit să plătești la timp, stau de zile întregi cu
contul gol și aștept să îmi fie virați banii, mi-au tăiat până și curentul electric și îmi iau cina la
flacăra lumânării. Sunt aici doar să iau ce îmi aparține. spusese pe un ton jos și amenințător.
Bărbatul evită să se uite în ochii lui Aiden, părea că deznădejdea îi apăsa puternic
plămânii, care încercau să prindă cea mai mică gură de aer pentru a reuși să formuleze un
răspuns:
- Domnule Ionescu, am încercat din răsputeri să muncesc, neîncetat merg la interviuri,
niciodată nu sunt sunat înapoi nici măcar nu sunt înștiințat dacă am fost respins de către
angajatori, vă rog să reveniți peste o lună. Promit că atunci voi avea banii chiar aici și vă voi
aștepta pentru a vă înapoia datoria.
- Ce cunosc cu siguranță, Eduard, este că am nevoie de bani chiar acum. Nu mai accept
scuze în timp ce facturile îmi sunt înghițite la nesfârșit de căsuța poștală. Oamenii ca tine nu se
schimbă, tot spun că vor munci, dar privește-te! Nicio urmă de progres ești la fel de mizerabil ca
în clipa în care ți-am înmânat o sumă foarte generoasă și tu ai profitat de bunătatea șefului meu.
- Nu este deloc așa, domnule! Vă rog frumos să mă înțelegeți! Cer să îmi arătați măcar un
strop de empatie, este greu de unul singur, mai greu decât aș fi crezut... Nu vă gândiți că am
aruncat banii pe tutun, alcool sau diverse plăceri erotice. Tot ce mi-am dorit a fost să îi ofer fiicei
mele somnul etern pe care îl merită, parcă prețurile continuă să crească și să crească! Sunt foarte
recunoscător că mi-ați oferit suportul financiar pentru a o conduce pe ultimul drum, astfel încât
întreaga lumea să și-o amintească ca pe o ființă pură. Așa cum era!
- Asta nu îmi plătește mie factura la gaze, Eduard.
Apucase ușa și o deschise larg, împingându-i corpul fragil a lui Eduard într-o parte.
Începuseră să privească pretutindeni în apartamentul strâmt pe care Eduard îl deținea.
- Vinde-ți casa.
- Deja am de plătit mai mult decât ar putea valora vreodată.
În căutarea sa nebună privirea i-a fost captivată de un tablou enigmatic, a cărui imagine
era puțin încețoșată. Se aproprie de el pentru a privi pasărea maiestoasă, simbol al libertății.
Penele sale, a căror culoare era redată de jocul albastrului și al negrului, erau strălucitoare, iar
imaginea păsării care își etala mândră proprietatea îl fascină.
- Iubea păunii... spuse Aiden în timp ce suspină.
- Sunt păsări incredibile, domnule Ionescu. Au o sclipite uimitoare și o frumusețe pe care,
mi-e teamă, că noi am putea să o înțelegem vreodată.
Însă Aiden îl ignoră în totalitate și vorbele tindeau să îi părăsească mintea cursiv,
neavând capacitatea de a decide dacă ar trebui sau nu să scoată acele cuvinte pe gură.
- Toate planurile pe care le aveam, valizele și ghiozdanele cu visuri... Adesea desena
păuni, îi vedeam peste tot prin casă. O dată cu nevoile, desenele sale au început să dispară
neîncetat, iar ultimul a plecat alături de ea. De atunci nu mai există culoare în apartament, fie că
e zi sau noapte, fie că e frig sau cald, e irelevant și monoton, simt trecerea timpului doar atunci
când încă un serviciu îmi este tăiat. Nu mai are sens. De ce nu mai are sens?
- Nu știu, domnule...
Aiden continuă, se părea că nimic din ce ar fi putut spune Eduard nu avea să îl scoată din
tranșa în care tabloul l-a introdus pe adunătorul de datorii. Cuvintele începuseră din nou să îi
părăsească mintea:
- I-am oferit totul și a rupt pământul în două. Îmi spunea să îmi închid ochii pentru o clipă
măcar, în timp ce mă ajuta să fur din lume un zâmbet. Îmi învelea viața în aur și argint, nu conta
că eram săraci. Singura femeie căreia i-am oferit totul...
Încercă să profite atunci de inconștiența în care se afla, Eduard își întinse mâna spre
ghiveciul care stătea pe măsuța de lângă intrare și îl strânse puternic cu degetele sale lungi. Golul
din stomac nu îi permitea să se aproprie de Aiden, încercă să îi producă o lovitură puternică la
nivelul capului, lansându-l ca din pușcă. Aiden își întoarse corpul greoi și, surprinzător,
încercarea de a îl doborî a fost un eșec. Își întinse mână către Eduard și îl își înconjură mâna în
jurul gâtului său, ștrangulându-l. Îi împinse corpul slăbit către perete, lovindu-l puternic de
suprafața acestuia.
- Tocmai ce ți-ai semnat certificatul de moarte!
Măsuța pe care se afla înainte ghiveciul deținea un obiect de valoare. Din păcate nu ar fi
putut genera niciodată banii necesari pentru a acoperi datoria, dar Aiden credea că își putea lăsa
imaginea însemnată adânc în ochii lui Eduard, astfel încât acesta nu va mai uita niciodată să îi
înapoieze banii. Îl aruncă pe gresia rece a holului și apucă bucățica de hârtie care ședea pe
lemnul aprins al mesei. Era o fotografie care imortaliza imaginea lui Eduard alături de o fetiță,
care părea să fi avut vârsta cuprinsă între șase și opt ani. Tenul ei era asemănător lui Eduard,
avea până și trăsături la nivelul feței care o făceau să arate precum adultul care stătea alături de
ea în imagine. Nu exista nici cea mai mică fărâmă de îndoială, era fiica celui care îi era îndatorat
lui Aiden. Apucă fotografia și păși înspre Eduard în timp ce scoase o brichetă din buzunarul
paltonului. Îl privi cu dezgust îi timp ce porni bricheta și aproprie flacăra arzătoare de fotografia
veche, ai cărei moment era imposibil de recuperat. Eduard își reveni și își întinse mâna
tremurândă spre bucata de hârtie.
- E tot ce mi-a mai rămas. Îmi pierd și amintirile și orice mi-ar mai putea păstra zâmbetul
ei intact. Nu îi lua puritatea...
- Atunci ține mintea ce urmează să îți spun, toate flăcările se sting, viața ta este una care o
va face într-un moment sau altul. Tot există această dorință a omului de a sfida realitatea, ar
trebui să accepte că nu este posibil și că suntem doar niște simpli pioni pe o tablă lungă și dură de
șah. Nu îți place, nu? Flacăra din mâna mea nu se va stinge prea curând, nu fără a mă face
înțeles. Nu este ușor să realizezi că viața ta nu este o poveste și în final nimeni nu vine să te
salveze de propriile tale acțiuni. Nu ți se pare?
În acel moment focul se năpusti asupra fotografiei, înfigându-și sulițele portocalii până
când doar cenușa mai rămase din momentul captat în interiorul hârtiei. Picioarele lui Eduard erau
atunci mai grele ca oricând, de parcă o parte adâncă din interiorul său tocmai a fost ruptă și un
gol adânc îi acaparase sufletul. Nu mai era capabil de a gândi sau de a acționa, nu era cu nimic
mai bun decât cenușa aflată acum pe gresie, de parcă el ar fi fost cel acaparat de flăcări.
Înainte de a părăsi apartamentul, Aiden privi pentru ultima dată tabloul păunului, însă
penele sale erau acum lipsă, splendoarea imaginii era acum inexistentă și tot ce mai putea vedea
era o pasăre necunoscută, al cărei culoare era cea e pielii, jocul penelor albastre și negre era
acum purtat cât mai departe de acel loc.
Părăsi într-un final blocul și se îndreptă spre gura de metrou. Stătea în subteranul rece și
aștepta cu lacrimi pe cale să țâșnească din oglinzile sufletului său. Nu era nici urmă de om în
stație, iar Aiden era acompaniat doar de căldura paltonului și de pipa sa lungă pe care decise să
nu o utilizeze până nu ajunge acasă. După așteptări îndelungate își făcu apariția în stație, iar
Aiden intrase în interiorul acestuia fără a privi culoarea neobișnuită a trenului. Griul metalic și
monoton era dat uitării, fiind înlocuit de un roșu închis, asemenea picăturilor de sânge care îi
traversau venele lui Aiden. Spre bucuria lui, nimeni altcineva nu se afla în tren, ceea ce îi oferea
posibilitatea de a rămână câteva minute concentrat asupra propriilor gânduri. Nu reuși, deoarece
o voce îi străbătu surprinzător urechile. Se îndoia că o va mai auzi vreodată, iar sârma de aur a
necunoscutului era mai strălucitoare ca în fața blocului de pe Aleea Poarta Albă.
- Ți-am spus că te văd foarte bine și tu ai uitat! Sau nici măcar nu ți-a păsat? Semnale ai
primit tot timpul.
Îl privi lung, nu putea găsi o explicație plauzibilă, însă Aiden simțea o energie viguroasă
venind din partea tânărului.
- Sper că o să te bucuri de cursa asta, e tot ce îți mai pot oferi.
Și dispăru printr-o mișcare grațioasă, precum cea pe care o făcu atunci când se ridică de
pe bancă. Nici dacă ar fi vrut, nu s-ar fi putut concentra asupra vorbelor enigmatice transmise de
tânăr. Vinovăția îl bântuia acum pe Aiden, iar șansele ca aceasta să îi ofere liniște erau ceva de
domeniul fantasticului.
- Stimați călători! Urmează stația Băi de Sânge, cu ambele peroane disponibile! Vă
rugăm să vă păstrați calmul în timp ce noi vă vom transporta către această tranziție plăcută!
- La naiba și cu asta! Am urcat în metroul greșit!
Se ridică numaidecât de pe suprafața care îi oferea confort și era acum poziționat în fața
ușii metalice a mijlocului de transport subteran. Așteptând ca aceasta să se deschidă, își ațintise
acum privirea afară. Era departe de tunelele subterane, putea vedea o câmpie lungă și verde
asemenea ochilor deținuți de străinul cu bucle de aur, al cărui drum se tot intersectă cu al lui
Aiden.
Trenul își făcu atunci prezența în stație, iar ușile de pe ambele părți s-au deschis brusc.
Călcă pe iarba udă din afară, parcă nu mai era nici urmă de civilizație, întregul oraș fiind eradicat
de pe fața planetei, cu excepția metroului. Vântul și frigul păreau mai puternice ca oricând,
simțea că și-ar fi petrecut ani întregi în interiorul trenului. Dintr-un pas de mătase pe care l-a
făcut, câmpia se decoră rapid cu trandafiri albi, care iluminau spațiul întunecat cu ajutorul
petalelor. Strălucirea stelelor și a lunii au devenit și mai puternice, puteau acum să își măsoare
forțele cu cea a Soarelui. Parfumul florilor îi oferiseră o cheie către amintirile pe care le avea cu
ea, cum nu ar fi putut să o facă? Trandafirii albi erau plantele sale preferate, își aminti cum de
fiecare dată înainte a ajunge acasă se oprea la florăria de peste bulevard pentru a îi cumpăra un
buchet din câteva fire. Atunci a văzut-o. Era îmbrăcată în petalele trandafirilor pe care îi iubea
din adâncul inimii, iar la gât purta un colier strălucitor alcătuit dintr-o pană de păun cuprinsă de
un lanț de argint. Aiden o privi uimit, nu ar fi putut să diferențieze această realitate de un vis,
dacă se putea numi realitate. Începu să alerge, dar nu reuși să străbată nici măcar jumătate din
drum, căci picioarele sale parcă erau acum străpunse cu plumb. Se prăbuși printre flori și simți
cum spinii trandafirilor deveneau din ce în ce mai ascuțiți, reușind să îi străpungă hainele și
pielea, iar sânge izvorî din interiorul rănilor, pătând puritatea trandafirilor cu propriul sânge.
Simți o mână care îl apucă ușor și îi ridică fața înțepată de spinii duri. Era chiar ea, era Dora.
Fata pe care o consideră de-a lungul vieții ca fiind iubirea sa adevărată, care i-a deschis calea
spre o variație largă de emoții și sentimente unice. Nu ar fi putut încurca niciodată imaginea ei,
își simți chipul în mâinile ei catifelate și simți cum una dintre șuvițele ei de vulpe crețe îi atingea
ușor fața îndurerată.
- Ai să mă poți ierta vreodată, Dora? Te-am mințit în fiecare noapte. Cât a putut sufletul
tău să aștepte o alinare și sinceritate? Acum văd lumea prin lunete clare și simt cum planeta
moare...
Dora îi scoase mâna sângerândă din spini și o strânse în a ei.
- Te-am iertat deja, Aiden. Nimic nu va schimba ce s-a întâmplat, însă eu nu m-am oprit
niciodată din a te iubi. Oricât de mult ai fi încercat să fugi, tot aici ai ajuns. Nu are rost să te
împotrivești divinității sau acestui proces. Durerea și suferința te-au adus aici. Oceanul speră să
te îneci, în timp ce focul strigă să arzi de viu pentru propriile păcate. Dacă te-ai concentra puțin
ai putea auzi, de aici nu te pot salva, iar iubirea pe care ți-o port este nesemnificativă. Acum
închide-ți ochii și rămâi în baia ta de sânge.