Jan Otčenášek

Pe când în rai ploua

Traducere de Jean Grosu

1974

Editura Eminescu
 CAIETUL ÎNTÂI

24 mai

E DE AJUNS SĂ-MI MIJESC OCHII

şi gata, am şi ajuns acolo şi până şi prin pâcla asta subţire văd totul cât se poate de
limpede.
În primul rând, o casă. O cunosc din descrieri şi din atâtea schiţe făcute cu
stângăcie, ştiu multe despre ea dar, una e să ştii din auzite şi alta e să vezi cu propriii tăi
ochi. Aşadar, asta e! Zidurile faţadei strălucesc orbitor, iar geamurile ferestrelor clipesc
prietenos, clădirea e mare şi împărţită în câteva aripi, dar asta nu-i ştirbeşte cu nimic
intimitatea; într-o clipită m-am şi îndrăgostit de ea, la nebunie. Nu mă mai satur privind-
o. Se înalţă, mândră în singurătatea ei, la marginea unui drum ce străbate o vale largă, în
preajma căreia, cândva, în vremuri îndepărtate, îşi dădeau întâlnire câteva pâraie
susurătoare, cu apa rece ca gheaţa şi străvezie; acum însă, încotro priveşti nu vezi decât
pajişti lăţoase, cu iarba grasă de un verde ţipător şi, de jur-împrejur, păduri şi iar păduri.
Acestea, ce-i drept, sunt întunecate şi adânci, sunt codrii romantici din basmele de
odinioară, dar n-au deloc darul să înspăimânte, şi se pare că încercuiesc iazul numai
pentru a-l feri de intemperii; se înghesuie unul în altul pe coastele dealurilor
înconjurătoare, gonind tot mai sus, până aproape de contururile unor creste prelungi, de-a
lungul cărora se întrec în goană vijeliile şi de ale căror culmi se freacă norii.
E dimineaţă, una din acele dimineţi înălţătoare ce-ţi pot fi hărăzite numai la munte;
soarele îşi aruncă ochiul său strălucitor asupra văii, inundând-o de căldură, în capătul cel
mai apropiat al nesfârşitelor pajişti paşte în tihnă o cireada de vaci, iar dangătul
tălăngilor se răspândeşte molcom în liniştea tremurătoare. Aerul freamătă şi miroase a
iarbă, a apă, a răşină şi Dumnezeu mai ştie a ce, e tare şi tăios, de te dor plămânii, şi
material, necrezut de material, încât îl poţi mânca şi bea, îl poţi pipăi şi răsuci între
degete ca pe un fir de aţă, şi poţi construi din el o cetate sau te poţi pierde în el,
pulverizându-te fără urme; într-un cuvânt, e aerul-obiect.
Ia te uită! Ţineţi-mă să nu cad, oameni buni! E oare cu putinţă? Este, de ce să nu
fie – tânăra aceea în pantaloni albaştri sunt eu, fără îndoială şi mie în sută, eu! Da, în
clipa asta chiar, desculţă şi cu părul răvăşit, alerg în jos pe treptele scării din faţa casei şi
clipesc din ochi în bătaia razelor puternice ale soarelui. Podişca şubredă de peste pârâu
se încovoaie pentru o clipă sub greutatea mea, dar numaidecât se îndreaptă la loc. Am
ajuns pe pajişte. Iarba luceşte în roua dimineţii, e rece şi moale – adevărată desfătare
pentru nişte tălpi întemniţate de când lumea în strânsoarea pantofilor şi deprinse cu piatra
tare a caldarâmului. Alerg puţin prin ea, galopând, genunchii sus, un, doi, un, doi, apoi
încerc să fac şi o „stea”, până nu de mult o executam la perfecţie, acum însă îmi iese în
chip şi fel, – de bună seamă mi s-a mai îngreunat un pic poponeaţa; noroc că nu mă vede
nimeni. Mă strecor prin păiuşul înalt, apoi mă opresc şi mă uit în jurul meu. Da, eşti aici,
fetiţo, ciupeşte-te să te convingi: stai sub bolta lustruită a cerului undeva într-un colţişor
infim al globului pământesc şi, plină de uimire, simţi cum circulă în tine sângele şi cum
îţi bate inima – fericită, mânioasă, frământată, înnebunită şi puţin îngrijorată; fericită de
lumea cea de toate zilele, de faptul că trăieşti în ea, fericită de soare, de pâraie şi de
arbori, de vânt şi de firele ierbii, fericită de propriul tău trup, dar şi mai mult de al
celuilalt, de al omului căruia îi aparţii şi care îţi aparţine.
Mă trezesc abia la auzul unor paşi – e Petr, cine altul ar putea să fie? Se întoarce
din pădure pe potecă, fluieră în surdină şi soarele împroaşcă fulgere din sticlele
ochelarilor săi. Îl cunosc de-acum după mers, e mersul aparte al omului căruia i-au
crescut prea mult membrele: mâinile parcă n-ar colabora cu picioarele şi viceversa, capul
împins înainte; mişcare ce aduce mai curând a acţiune de cucerire a spaţiului decât a
mers omenesc. Mă zăreşte şi-mi flutură din mână, iar eu o iau la fugă să-l întâmpin, zbor,
plutesc prin aer într-o nepământească stare de imponderabilitate, am ajuns în faţa lui. Îmi
zâmbeşte docil, e încă nebărbierit, cu pantalonii îndesaţi în cizmele de cauciuc şi miroase
a vânt şi a frunză de brad. Mă trage lângă el şi degetele îi aluneca sub jachetă pe sânii goi;
mă feresc, dar în clipa următoare eu însămi întind mâinile şi mi le odihnesc pe pieptul lui
neted.
Ne îndreptăm spre casă lipiţi unul de altul, nu scoatem o vorbă, iar eu savurez din
plin apăsarea braţului său pe umeri; îmi place grozav când mă ţine aşa în timpul mersului,
cu toate că în felul acesta mă obligă să întind pasul.
Suntem aici, e de ajuns să mijesc ochii şi văd totul cât se poate de limpede – casa,
valea, pe el şi pe mine…
— Aha! – mă tulbură ca din senin Petr. – Eşti iar acolo, nu-i aşa? E alt Petr.
Praghez încă: poartă veston şi sub veston unica sa bluză cu guler rulat, pe care a trebuit
să i-o cumpăr, ca să nu umble ca un ştrengar dezmăţat; trage dintr-o Lipă, ţigara sa
preferată, şi, amuzat, se uită la mine cu ochii întredeschişi, peste măsuţa din cafenea.
— Gata, frumuşel înapoi, hu, mai suntem încă la Praga!…
Mă scoate un pic din sărite faptul că de fiecare dată mă surprinde cu atâta uşurinţă,
pesemne nici nu-i prea greu, şi râde întotdeauna de încurcătura mea: „În asemenea
momente pe chipul tău se citeşte o absenţă nespus de caraghioasă şi te zgâieşti înainte ca
un medium în transă”. Mă rog, n-am încotro, povestea asta ţine într-un fel de firea mea,
şi-apoi, are şi el alte obiceiuri, cu mult mai urâte!
În ceea ce mă priveşte, pur şi simplu, nu sunt în stare să nu-mi reprezint, până în
cele mai mici amănunte, locurile pe care urmează să le vizitez, oamenii cu care urmează
să mă întâlnesc sau evenimentele care, fără îndoială, nu mă vor ocoli. Deosebirile dintre
înfăţişarea visată şi înfăţişarea reală a lucrurilor au darul să trezească în mine,
întotdeauna, o uimire deloc neplăcută: şi această uimire e cu atât mai mare, cu cât cele
două imagini nu se confundă, şi, de obicei, ele nu se confundă. Toate examenele de la
Facultate, pe care le-am luat cu excepţional, le-am trăit anterior în ediţiile cele mai
sumbre, şi viceversa. Nu, nu sunt chiar atât de trăsnită, încât să văd în asta un sistem şi
cu atât mai puţin un semn al destinului; mi-e cât se poate de limpede că toate aceste
închipuiri premergătoare nu sunt decât produsul fanteziei, al necesităţii naive de a mă
întrece pe mine însămi şi că ele sunt tributare dorinţei mele de a vedea cutare sau cutare
lucru soluţionat aşa şi nu altfel, sau, dimpotrivă, fricii că deznodământul ar putea fi cu
totul altul. Petr le denumeşte visuri sine garantia, iar eu mă supăr şi îi iau în nume de rău
faptul că uneori se amuză râzând de ele, – fireşte acceptabil, în contul meu… Cinstit
vorbind, eu una nu văd ce găseşte el rău în povestea asta.
— De fapt, tu trăieşti de două ori – mi-a spus el atunci în cafeneaua amintită.
Arborase, ce-i drept, o mină cât se poate de gravă, dar eu îl cunosc şi cunosc prea bine
acest fel de seriozitate şi de aceea m-am şi zbârlit uşor, ca să-l previn.
 — Ce vrei să spui?…
— Nimic. E clar, nu? Mai întâi în maculator şi abia pe urmă pe curat.
— Ai tras iar alături! am clătinat eu din cap, stăruitor. – Omul scrie mai întâi în
maculator pentru a se feri de prostii şi de greşeli gramaticale, atunci când va trece totul
pe curat; lucrul acesta este evident…
— Acum a vorbit tocilăreasa! – a ţinut să sublinieze, cu un zâmbet blajin, cu toate
că ar fi trebuit să ştie că în felul ăsta avea să mă întărâte şi mai mult.
— Ascultă, cu tocilăreasa asta te rog să isprăveşti odată pentru totdeauna, şi fii bun
şi lasă-mă să termin ce-am avut de spus! Aşadar, imaginându-mi lucrurile dinainte, eu nu
scriu nimic în maculator, de altfel, în viaţă nici nu ss poate aşa ceva, din păcate! Şi să nu-
mi spui tu mie că nu faci şi tu la fel!…
Mi-am dat seama că nimerisem în plin, judecând numai după faptul că faţa i s-a
alungit, iar buza de jos i-a ţâşnit înainte. Şi-a stins tacticos ţigara şi a dat din cap
aprobator:
— Da, asta face oricine – într-o anumită măsură! Tu însă sari niţel peste cal… Dar
ştii ce, eu propun pax! – se grăbi să adauge, oferindu-mi peste masă două degete pentru
încheierea actului de pace.
Le-am scuturat cu două degete, rostind cu acest prilej cuvântul pax, drept care
pacea fu restabilită, în chip solemn, pentru totdeauna, dar nu m-am considerat încă pe
deplin satisfăcută şi de aceea am întrebat:
— Te deranjează mult povestea asta?
— Nu, mult nu! Te iau cu ea cu tot. Numai că uneori îmi pun întrebarea dacă nu
sunt şi eu, cumva, un rod al fanteziei tale şi nu…
— Fii calm – i-am retezat vorba. Tu exişti al dracului de bine. Chiar şi de sine
stătător. Ştiu asta cât se poate de precis…
— În cazul ăsta, mi s-a luat o piatră de pe inimă – mi-a răspuns, acoperindu-mi cu
palma mâna pe placa de marmură a mesei. Mai ştii şi altceva tot atât de precis?
— Destule. De pildă, că te iubesc… Simţeam căldura mâinii lui şi ochii din spatele
ochelarilor săi îmi zâmbeau albastru şi neprefăcut.
— Din ce în ce mai bine – mi-a spus – dar în aceeaşi clipă fruntea i s-a încreţit. —
Şi, totuşi, aş fi bucuros dacă ai fi niţel mai reţinută, Lu. Ce-ar fi să ai răbdare până
poimâine, când o să fim la faţa locului? E drept, e frumos acolo, dar să nu te aştepţi la
cine ştie ce idilă – cel puţin pentru început nu! Tu nu cunoşti Sumava, aşa cum o cunosc
eu, s-ar putea să-ţi dea cumplit peste cap toate închipuirile tale bucolice…

27 mai
Ploaia a început, de fapt, îndată după ieşirea din Pisek, astfel că dreptatea a fost din
nou de partea lui, dar cred că treaba asta n-a avut darul să-l bucure prea mult; cel puţin
faţa lui nu trăda acest lucru. Mai întâi, a picat din cer o răpăială caraghioasă, părea mai
curând o ploicică de primăvară inofensivă şi de scurtă durată, dar iată că ne-am înşelat:
pe măsură ce ne apropiam de zona muntoasă, bolta se întuneca tot mai ameninţător, spre
miazăzi, norii se contopeau alcătuind un perete gri-vineţiu, care se aşternea apoi peste
primele coline submontane ca un covor cenuşiu al dezolării. Mergeam direct într-acolo,
asta fără doar şi poate, şi priveliştea aceasta stârnea în mine un simţământ de nelinişte şi
îngrijorare: mi se părea în clipa aceea, cât se poate de neverosimil, că, undeva în lume, ar
mai trebui să lumineze un petic de soare. Dezamăgirea era cu atât mai mare cu cât
dimineaţa părăsisem o Pragă scăldată de soare, deasupra acoperişurilor Oraşului Vechi
cerul era brăzdat doar de nişte dâre, de un alb strălucitor, care, chipurile, ar anunţa vreme
bună – în limbajul comun asta se numeşte tragere pe sfoară!.
Iar acum am intrat în horă, ce ploicică, ce ploaie torenţială, asta-i aversă în toată
legea, ce mai, rupere de nori şi, colac peste pupăză, dublată de rafalele perfide ale unui
vânt năpraznic.
— Cofele o să înceapă să cadă abia peste zece minute – am ţinut să amintesc, dar,
credeţi-mă, nu-mi ardea deloc să glumesc, da de unde!…
Mormăitul ursuz de alături se stinse în răpăitul aversei.
— Ei, fir-ar să fie – se răcori Petr după o clipă – meteorologii de la radio au tras iar
în bară. Glezna mea a avut dreptate. Dacă deştepţii ăia m-ar fi întrebat pe mine… Amuţi
în mijlocul frazei, smuci volanul cu putere, şi-i trase o înjurătură zdravănă. – L-ai văzut,
idiotul, iese din pădure pe asemenea prăpăd şi nici nu se uită… să mă apuce toţi dracii,
nu alta!
Cum în faţă nu vedeam aproape deloc, deoarece pe sticla parbrizului apa pur şi
simplu se rostogolea – mă uitam la el dintr-o parte. Sta aplecat asupra volanului, cu
fălcile încleştate încât i se formau pe ele noduri, şi, prin secţiunea trasată pe parbriz de
mişcarea gungurită a unicului ştergător, urmărea cu încordare meandrele şoselei şi
blestema pe înfundate. Îl compătimeam un pic, dar în acelaşi timp eram şi mândră de el.
Căci, între noi fie spus, ceea ce întreprindea el acum era o bătălie, o adevărată bătălie cu
stihia şi terenul; după lunile de iarnă şoseaua era toată numai fisuri şi gropi înşelătoare şi
mersul pe ea aducea cu un slalom cât se poate de riscant. Îmi plăcea aşa cum arăta din
profil, i se vedeau trăsăturile bărbăteşti, şi, de aceea, nu mă deranja câtuşi de puţin faptul
că aproape nici nu mă lua în seamă; în ceea ce mă priveşte, aş spune chiar, că în
asemenea momente de necaz, femeile ar face bine să-şi pună lacăt la gură şi să nu-i
împiedice pe bărbaţi în munca lor trudnică.
— Numai să ţină ştergătorul – spuse Petr, mai curând pentru sine.
Aveam impresia că ploaia bătea în acoperişul maşinii cu o ură de-a dreptul
înverşunată, de parcă ar fi vrut să-l găurească şi să ne pătrundă până la piele; pornirea ei
mi se părea, pur şi simplu, dezgustătoare. Lumea din faţa geamului se pierdea într-un
abur cenuşiu, dezolant şi îmbibat de umezeală cerească – şi abia dacă vedeam la câţiva
metri înaintea mea; din când în când se întuneca – era în clipele în care străbăteam o
pădure – apoi se făcea din nou lumină, pe lângă noi zbura, în direcţie opusă, o tăbliţă
indicatoare de la intrarea într-un sat al cărui nume nu-mi spunea nimic, o piaţă sătească
pustie şi noroioasă, cu o biserică, şi un cârd de gâşte plouate, un zid de cimitir, o staţie de
benzină în piaţa goală a unui orăşel oarecare, şi iar dealuri şi dealuri, şi serpentine spre
culmi tot mai înalte, şi vânt şi ploaie torenţială, ce mai, urgie în toată legea – aşa va fi,
probabil, puţin înainte de a trâmbiţa arhanghelii sfârşitul lumii. Dar, în definitiv, putea să
fie şi mai rău; ce bine că nu-i furtună, din copilărie mă înspăimântă grozăviile ei
ostentative şi nici acum nu sunt în stare să nu-mi dau în vileag teama asta prostească.
Şi eu, care-mi pusesem în gând, cu toată sfinţenia, să par cât mai vitează! Povestea
asta mă costă destul efort, îndeosebi pentru faptul că, şi din punct de vedere fizic, mă
simţeam mai mult decât prost: de când mă ştiu nu mi-au priit drumurile prea lungi cu
maşina şi, pe deasupra, ca un făcut, dimineaţă, înainte de plecare, mi-a venit în vizită şi
obişnuitul oaspete lunar; nu mă aşteptam să vină atât de curând, iar hurducatul şi
scuturăturile astea, care nu mai conteneau, aveau pur şi simplu darul să mă distrugă.
Întotdeauna, cu acest prilej, cel puţin în primele ceasuri, mă chinuiesc destul, şi în
măsura posibilităţilor, mă retrag undeva, pentru că în asemenea clipe nu suport să mă
atingă nimeni – nici măcar Petr – dar acum, în goana maşinii mă apucau mereu nişte
dureri de şale înfiorătoare, încât eram silită să strâng dinţii cu putere ca să nu gem în
gura mare. Ce să fac? M-am înfăşurat bine cu o pătură, în maşină aerul era umed şi rece,
iar eu căutam într-una poziţia cea mai avantajoasă – dacă se putea măcar vorbi despre
aşa ceva.
Bineînţeles, până la urmă Petr a sesizat foiala mea neîntreruptă.
— Ce s-a întâmplat? se auzi vocea lui, grijulie. Ţi-e rău?
— Nu-i nimic. Trece. Am stat niţel prea mult şi nu-mi găsesc locul. Nu trebuie să
te preocupi de treaba asta!
— Aş putea să opresc un pic…
— Intenţionezi să alergi în ploaie? Te priveşte. Eu una, nici nu mă gândesc. Mi-am
făcut permanent…
Am răsuflat uşurată văzând că nu şi-a dat seama de nimic; mai bine să se
isprăvească odată povestea asta şi să ajungem cât mai repede la destinaţie; oricum,
treburile astea femeia e datoare să le îndure şi să le ispăşească singură, şi singurul lucru
de care mă temeam puţin era să nu înceapă să-mi mângâie, din mersul maşinii, genunchii
goi; adeseori obişnuieşte să facă acest lucru şi, în alte împrejurări, suport gestul lui cu o
atitudine mai mult decât binevoitoare. Din fericire era prea ocupat cu mânuirea volanului.
Şi-aşa treceam prin momente grele, Doamne-Dumnezeule – îmi venea în minte ca din
senin, la tot pasul – încotro, ne duc zdruncinăturile astea? Ce ne facem dacă şi acolo o să
toarne tot aşa, te pomeneşti că o să ne dizolvăm, ca prafurile într-un pahar cu apă, că o
să… Simţeam cum durerea aceea păcătoasă din şale scutura din mine ultimele rămăşiţe
de curaj adunat cu atâta trudă şi, din când în când, toată întreprinderea noastră, la care
consimţisem de bună voie, îmi părea curată nebunie, o trăsnaie la pătrat; poate că avea
dreptate Eva, când a încercat să mă facă să renunţ, spunându-mi: „Fetiţo, ce-o să te faci
tu acolo, în văgăuna aceea? O să mori de plictiseală!” Dar nu, asta-i o prostie, n-avea
dreptate, nici vorbă că n-avea, trebuie să rabd, să destram şi să gonesc aceste gânduri
sclifosite, aceste temeri şi spaime de domnişoară pragheză, deprinsă cu confortul; doar
nu mă duc acolo singură, mă duc cu Petr şi cu Samson, aşa că? Aşa că, nimic!
Samson! Am scos mâna de sub pătură şi, discret, i-am mângâiat tabloul de bord
spălăcit: rezistă, Samy, îl îndemnam în sinea mea – doar n-o să ne laşi pe o vreme ca asta,
tu bătrâne luptător; dacă te ţii bine, chiar mâine te spăl şi te lustruiesc, de-o să străluceşti
ca un Mercedes! Aş fi în stare aproape să jur că m-a înţeles, căci în ciuda vârstei sale de
patriarh se ţinea de-a dreptul excelent: motorul îşi dădea curaj pentru asaltarea altor
culmi, răcnind ca un taur rănit, caroseria scârţâia şi zornăia de parcă urma din clipă în
clipă să se desfacă şi să se risipească în toate direcţiile, dar, calm, asta nu se va întâmpla!
Ca să mai uit un pic de suferinţa mea, mi-am concentrat gândurile asupra lui Samson: mă
gândeam la el cu duioşie şi recunoştinţă; în ciuda faptului că îţi oferă tot ce vrei, în afară
de confortul dorit, prin crăpăturile uşilor suflă în el vântul, cabina miroase a unsoare
râncedă şi a piele mucegăită, şi, a vorbi despre suspensie, ar însemna să comiţi cel puţin
o exagerare; clanţa de la uşă e înlocuită de o sfoară groasă, indicatorul de direcţie din
stânga adeseori nu ţâşneşte, astfel că Petr e nevoit să scoată mâna pe fereastră ca să-l
ajute să iasă. Nici glasul armăsarului nostru nu se aseamănă cu glasul automobilelor
moderne, cu acel zumzet discret, ce aproape te adoarme, ci aduce mai curând a hârâit, a
horcăit şi a ciocănit, sau a clănţănit din dinţi în toiul frigurilor; ba, aş spune că se
aseamănă cel mai mult cu zgomotul hodorogit al unei maşini agricole scoase din uz,
poate cu o secerătoare, dar, în orice caz, e un glas cu multă personalitate, iar mie mi se
pare de un curaj trufaş, ceea ce nu-mi displace – m-am obişnuit cu el. De altfel, Samson
nu e chiar un automobil oarecare, cel puţin pentru mine nu, şi asta pentru simplul motiv
că în mintea mea el e indisolubil legat de existenţa lui Petr: a fost martorul primei
noastre întâlniri; prima excursie cu el a rămas pentru mine de neuitat, prin aceea că a
trebuit să-l împingem preţ de trei kilometri până la cel mai apropiat atelier de reparaţii-
auto, iar la întoarcere Petr a trebuit să cotrobăiască la tot pasul prin măruntaiele lui
ostenite, ca să-l determine să meargă; îmi amintesc cum s-a ruşinat, sărăcuţul, de
excursia aceea neizbutită, cum căuta tot felul de scuze pentru maşina lui, şi cât de drag
mi-era el mie în acele clipe. În cabina spaţioasă a bătrânului Samson m-a sărutat pentru
întâia oară, în ea, pentru întâia oară, ne-am atins unul de celălalt şi am trăit tulburarea
apropierii trupeşti, în ea am mâncat, am dormit şi ne-am adăpostit de furtuna care ne-a
surprins pe malul râului; lipsa ei de confort are pentru mine izul intimităţii şi al
siguranţei căminului conjugal. Ştiu că şi Petr îl iubeşte pe Samson, chiar dacă adeseori îl
împroaşcă, fără milă, cu reproşuri şi blesteme – adeseori se plânge cu voce tare de
capriciile lui împinse la extrem şi de înclinaţiile sale spre prefăcătorie – dar mai ştiu că îi
păstrează şi un înduioşător respect care, neiniţiatului, ar putea să i se pară excentric.
— Închipuieşte-ţi – mi-a spus odată – închipuieşte-ţi că pe vremea când îl fabricau
la „Tatrovka”, eu mă jucam încă în ţărână. Da, da, dumnealui e cu şapte ani mai mare ca
mine!..
E lesne de înţeles că înfăţişarea arhaică a lui Samson devine, nu o dată, ţinta
observaţiilor caustice ale multora dintre înfumuraţii proprietari de noi maşini Skoda, MB,
Simca sau Renault, dar noi ne-am obişnuit cu asta, şi la nevoie ştim să-i şi înfruntăm. O
dată, când îl aşteptam în dreptul maşinii noastre pe Petr, la marginea trotuarului s-a
înţepenit din mers un Saab roşu, strălucitor, şi, pe fereastra lui, s-a aplecat în afară un
crai sclifosit pe cale să chelească, tipul clasic al play boy-ului încrezut care mie îmi calcă
pe nervi şi mă îngreţoşează profund. Mi-a rânjit dezvăluindu-şi o dantură suspect de albă,
şi, cu un gest dezgustător, mi-a arătat perna de lângă el, ca o invitaţie.
— Alo, fetiţo, n-ai vrea să schimbi, cumva, căruţa?
I-am zâmbit drăgălaş şi i-am spus:
— Nu, moşulică, nici gând de aşa ceva! La mine contează mai curând cine stă la
volan, e clar?…
I-am fluturat din mână lui Petr, care tocmai se apropia, şi m-am desfătat auzind
duduitul furios al motorului, în clipa în care Saabul s-a desprins din loc. Tunde-o!
Iar azi, în timp ce luam benzină la staţia din Milin, a prins curaj şi s-a agăţat de noi
chiar şi un proprietar de Trabant.
— Doamne – a spus el, cu prefăcută admiraţie – rabla asta merge cu benzină?
Păstrând un calm de aur, Petr a închis capota şi, fără nicio grabă, i s-a adresat
obraznicului:
— Nu, eu torn în ea cojola, e clar? Alta, mai nouă, nu pot să-mi cumpăr, pentru că,
ştiţi, trăiesc din ce-mi produce creierul, dar oricum, îmi puteţi da de ştire; stimate domn,
când o să vă rămână în pană pe undeva uruitoarea asta; cu mare plăcere o să viu să vă
remorchez...
Bineînţeles, îndată după ieşirea din oraş, blegul ne-a depăşit, behăind provocator
din claxon, dar pe noi treaba asta nu ne-a scos câtuşi de puţin din sărite.
— Întinde-o băiete – a spus Petr chicotind, şi după ce a izbit cu palmele în volan a
adăugat: — Noi nu ne grăbim. N-avem unde şi nici de ce. Cine goneşte după ziua de
mâine, pierde ziua de azi – şi asta nici prin gând nu ne trece! Tu ce părere ai?
— De acord – am răspuns precipitat – cu excepţia citatului care nu mi s-a părut
prea original.
— De ce-ar trebui să fie adevărul foarte original?
— N-am chef de ceartă… Cine era, Montaigne sau…
— Bară! a zâmbit Petr, băgând în viteza a treia. Cineva cu mult mai apropiat, Lu,
tata! Nu-mi amintesc să se fi grăbit vreodată, sau să-i fi scăpat vreun lucru important…
Aş spune că vitezele pe care Samson e în stare să le ia nu sunt deloc exorbitante şi
ele nu pot fi stabilite cu precizie deoarece kilometrajul nu mai funcţionează de câteva
decenii. Suntem obişnuiţi ca aproape orice maşină sau motocicletă să ne-o ia înainte,
jucându-se, în timp ce noi depăşim un tractor sau o băbuţă cu roaba. Ei şi? În definitiv de
ce trebuie neapărat să întrecem pe cineva sau să ne grăbim nu ştiu unde, de vreme ce pot
fi fericită şi aici, în acest loc, în acest colţişor al globului pământesc, şi nu cunosc nicio
raţiune pentru care, cu câţiva kilometri mai încolo, aş fi mai fericită – pentru mine acest
simţământ e prea puţin legat de locul în care mă aflu. Nu ne omorâm după vitezele
vertiginoase care scot sufletul din om şi-l silesc să holbeze ochii cât cepele, vitezele în
timpul cărora lumea din jur îşi pierde materialitatea, intimitatea şi farmecul amănuntului,
risipindu-se şi transformându-se într-o adiere fantomatică. Cu cât mai frumoasă trebuie
să fi fost priveliştea ei din trăsură? Nu, nu sunt fiinţa care să plângă după tot ce-a fost; cu
toate acestea, mă îndoiesc că, datorită vitezelor mai mari omul ar fi astăzi substanţial mai
mulţumit decât în trecut. Dar, ştiu eu? S-ar putea să fie asta o necesitate fatală, unul din
narcoticele omului de azi, poate că în felul acesta încearcă să se întreacă sau să se
depăşească pe sine însuşi, smulgând astfel de la viaţă un dumicat mai mare. E conştient
în acelaşi timp de toate flerurile pe care această obsesie le aduce după sine şi, totuşi, de
frânat nu mai e în stare să frâneze, căci demonul pe care el însuşi l-a eliberat din
captivitate, cu atâta imprudenţă, nu mai vrea să dea înapoi şi începe să pună stăpânire pe
el, fără milă. Oricum ar fi, eu una n-am nevoie de viteză, ba, pot spune că mă înfiorează
şi, se pare, că şi Petr se poate dispensa de ea, ba, mai mult, că renunţă la ea deliberat; aşa
că faptul de a nu ne grăbi nu este o chestiune exclusivă a astmei vehiculului nostru, iar
viteza pentru noi nu reprezintă doar strugurii acri.
Şi totuşi Samson s-a bucurat şi în această privinţă de o satisfacţie neaşteptată, iar eu
îmi amintesc şi acum, cu duioşie, de acea scenă, oarecum trăsnită, petrecută în toamna
anului trecut: coboram o pantă lungă spre centrul unui orăşel oarecare, şi nu băgasem de
seamă că trecusem de mult de tăbliţa indicatoare. Împins de propria greutate, Samy
gemea la vale ca un pur sânge şi deodată, stop – controlul circulaţiei pe şosele! În faţa
noastră staţionau câteva maşini, în spatele nostru soseau altele, şi toate aşteptau amendă
pentru depăşirea vitezei legale. Nu pricepeam nimic, şi, cu atât mai mare a fost uimirea
noastră când miliţianul ne-a adus la cunoştinţă că povestea ne priveşte şi pe noi: „Fiţi
bun şi coborâţi, domnule conducător…” şi aşa mai departe! De bună seamă se aştepta să
ne ciorovăim cu el şi să ne tocmim cu vehemenţa celorlalţi şoferi.
— Ce viteză spuneaţi că am atins? a întrebat Petr nedumerit.
 — Şaizeci şi nouă de kilometri pe oră! s-a auzit răspunsul laconic.
Nu-mi amintesc să-l mai fi văzut vreodată pe Petr atât de uluit.
— Cât? a rostit el cu sufletul la gură. Cât aţi spus? Nu cumva vă înşelaţi?
Miliţianul a dat din cap categoric
Petr s-a întors spre maşină şi s-a uitat la mine cu expresia unei bucurii euforice.
— Ai auzit? Şaizeci şi nouă de kilometri pe oră! Asta înseamnă că în anumite
momente… ce mai, e fantastic Samson, şi… Nu, nu e cu putinţă ca...
— Nu-i cu putinţă – l-a întrerupt miliţianul, făcându-l să amuţească – ci sigur!
Aparatele noastre funcţionează cât se poate de bine.
— N-am nimic împotriva lor, dar… uitaţi-vă şi dumneavoastră la maşina asta…
asta-i…
— Maşină, nemaşină – a mormăit miliţianul, pe sub mustaţă, izbind cu chitanţierul
în palmă. Dumneavoastră mă ţineţi din treabă, vedeţi doar, nu sunteţi singur, mai sunt şi
alţii! Sunteţi dispus să plătiţi amendă pentru depăşirea vitezei reglementare – sau nu?
Trăiam, odată cu Petr, uimirea şi mândria lui fără margini, era în ele ceva ce aducea
a bucurie copilărească. În cele din urmă Petr s-a scărpinat în cap şi a răspuns plin de
voioşie:
— Plătesc, cum să nu. Plătesc bucuros! Infracţiunea e infracţiune şi se plăteşte cu
amendă, asta-i drept şi cinstit… numai că… ştiţi… nu vă supăraţi că vă întreb… Primesc
adeverinţă scrisă cum că…
— Primiţi! i-a retezat-o scurt miliţianul, de data asta ofensat.
— Fain! Şi… şi aţi putea să menţionaţi în această adeverinţă şi viteza pe care aţi
constatat-o? Trebuie să mă înţelegeţi şi dumneavoastră, eu în viaţa mea n-am…
Privirea pe care i-a aruncat-o reprezentantul ordinei publice era mai mult decât
semnificativă. S-a schimonosit la faţă şi i-a satisfăcut dorinţa, dar eu aş fi în stare să pun
rămăşag că după plecarea noastră s-a întors către unul din colegii săi şi, cu un gest la fel
de semnificativ, s-a bătut cu degetul pe frunte.
Chiar în ziua următoare, Petr mi-a arătat chitanţa cu pricina pusă într-o ramă cu
geam şi prevăzută cu o ureche de atârnat pe perete.
— Aşa, şi cu asta le astupăm gura tuturor înfumuraţilor – a ţinut să menţioneze pe
un ton categoric, neobişnuit din partea lui.
— Şaizeci şi nouă de kilometri pe oră, negru pe alb cu confirmare oficială! Asta
nu-i maşină, ci rachetă! a mai adăugat apoi, după care a agăţat rama de tabloul de
comandă şi acolo atârnă şi în ziua de azi.
Două şi un sfert, ploaia torenţială a slăbit oarecum, transformându-se într-o ploaie
care, tocmai prin blândeţea ei, ameninţă să fie mai de lungă durată. Şi mie mi-era mai
bine, dar tot oarecum; mă simţeam deznădăjduit de slabă şi parcă stoarsă de puteri, ce
mai, devenisem o adevărată arătare. Doamne, ce-o să se facă el mine? Câţi kilometri mai
sunt până acolo? Vreo cincizeci, cred, mai mult nu! Şi fiindcă nu doream să ne oprim,
am scos din săculeţ câteva felii de salam pe care le-am rupt bucăţele-bucăţele, şi am
început să-l hrănesc pe Petr din mers. Le apucă zgomotos cu o poftă de lup înfometat,
fără să-şi ia privirea de pe şosea; din când în când îmi prindea cu dinţii vârfurile
degetelor şi mi le muşca mărunt, încercând în felul ăsta să mă mai distreze puţin; simţea,
de bună seamă, că aveam nevoie de acest lucru. Ce s-a întâmplat?
Se părea că-l nemulţumeşte ceva; cu o expresie, trădând îngrijorarea, asculta mereu
duduitul motorului şi scutură din cap. „Nimic, totul e în regulă, dar am senzaţia că
volanul trage într-o parte, roata din stânga o ia un pic razna, o fi slăbit ventilul; ticălosul,
îşi închipuie că drept acum îmi arde mie să mă ocup de el!”
Chiar dacă nu vreau şi nu pot să afirm textual că, din punct de vedere tehnic, Petr
este un categoric antitalent, ştiu totuşi, şi asta cu toată certitudinea, că nu manifestă un
deosebit interes pentru maşini şi motoare şi că. Într-o mare măsură, natura l-a lipsit de
înzestrarea pentru gândirea tehnică. Şi, totuşi: aşa cum nevoia l-a învăţat pe Dalibor să
cânte din vioară, bătrâneţea lui Samson l-a silit pe Petr să devină un maestru în ajungerea
la destinaţie cu orice preţ. E suficient să cureţe un gunoi din carburator, cu o bucată de
sârmă sau de sfoară, să astupe cu surogat de cafea o gaură a radiatorului, să lipească un
tub de cauciuc cu leucoplast sau să rostească nişte formule magice şi apoi să izbească de
trei ori cu toată puterea în roţile din faţă, ca Samson să-l asculte. Îşi cunoaşte bine
armăsarul, cu toate neajunsurile şi proastele sale obiceiuri, şi se pricepe să-l determine
să-şi continue cursa, cu o inventivitate, care, în mine are darul să trezească o admiraţie
deschisă şi neprefăcută. Fireşte, dacă astăzi ne-ar lovi ghinionul cu o defecţiune mai
serioasă, n-am avea de ce să ne mirăm: de mult nu mai făcuse Samson o cursă atât de
lungă şi, în plus, sărăcuţul era încărcat fără milă. Căci nu plecăm, totuşi, într-o excursie
obişnuită, ci pe o perioadă îndelungată, cine ştie dacă nu pentru totdeauna, astfel că, în
cutia şi în partea din spate a maşinii căram cu noi toate bunurile noastre. Nu erau prea
multe, dar în Samson ele au încăput cu chiu cu vai, iar patul pliant, de care din motive
necunoscute Petr nu era în stare să se despartă – (te pomeneşti că s-a iubit pe el cu una
dintre predecesoarele mele?) – a trebuit să-l legăm pe acoperiş; nutream faţă de el o
uşoară ură, şi nu m-ar durea câtuşi de puţin, dacă pe drum l-am pierde şi s-ar duce pe apa
gârlei.
Abia în asemenea împrejurări realizezi cu uimire câte lucruri şi mărunţişuri de tot
felul, pe care altfel nici nu le iei în seamă, îţi trebuiesc pentru o viaţă cât se poate de
obişnuită şi cât de ridicol depinzi de ele. Haine, fireşte, trebuie să ai, dacă nu vrei să
umbli printre oameni aşa cum te-a făcut mama, de asemenea rufărie, ciorapi şi
încălţăminte, dar de aceste obiecte de primă necesitate ţin şi o sumedenie de accesorii
indispensabile ca, de pildă, umeraşele, şanurile şi periile, dar şi periuţele de dinţi, şi
mănuşile de baie, şi briciul, şi pămătuful, şi piatra de faţă, şi bigudiurile, şi lingurile de
pantofi, şi cele de mâncat, şi pălăriile, şi şepcile, şi mantalele de ploaie, şi cizmele de
cauciuc pentru noroi, Dumnezeule şi câte şi mai câte. Orice activitate a omului, până şi
cea mai simplă, e greu de conceput fără zeci de lucruri şi lucruşoare, de aparate şi alte
prostii, care, ori îi mijlocesc, ori îi facilitează această activitate. Nu ne-a rămas, deci,
decât să luăm cu noi şi vase de gătit, şi tacâmuri, şi un lavoar, şi un lighean, şi un hârdău,
doar nu ne ducem la hotel – poate în viitor – dar şi o mică farmacie, şi creioane, şi hârtie
de scris, şi, în sfârşit, cărţi, fără de care nu se poate: am triat temeinic bibliotecile noastre
şi am păstrat din ele doar volumele cele mai dragi, cele mai indispensabile, într-un
cuvânt cele mai, iar pe celelalte le-am vândut pe la anticariate, dar şi aşa s-au adunat
două lădiţe. Schiurile, fireşte, o să ne trebuiască la munte, de ele însă, ţin şi bocancii, şi
pantalonii de ski, şi bluzele de vânt, şi beţele, şi ceară de uns! Am întocmit liste
cuprinzătoare, încercând să tăiem din ele tot ce se putea, dar în aceeaşi clipă ieşea la
iveală că în privinţa indispensabilităţii fiecărui lucru în parte, părerile noastre se
deosebeau fundamental; din când în când ne-am şi certat pătimaş, ca apoi să ne împăcăm
la iuţeală, istovitoarea noastră tocmeală încheindu-se de fiecare dată cu compromisuri
dureroase – ceva contra ceva: eu am renunţat la albumul de fotografii şi la un ursuleţ
ponosit „pe care-l aveam din copilărie; în schimb, Petr, cu un oftat dramatic, s-a despărţit
de canarul său Hynek-Vilém; până la urmă însă am luat cu noi aproape tot ce ne
aparţinea pe această lume. Văzând mormanele acelea, Petr s-a apucat cu mâinile de cap
şi a spus pe un ton tragic:
— Asta-i nebunie curată, fetiţo! Zău dacă nu-i vine omului să fugă în pădure şi să
trăiască în copaci. Sunt curios dacă Samson o să fie în stare să se caţere cu calabalâcul
ăsta măcar pe Cukràk!
Şi în clipa aceea habar n-avea că în valiza mea apucasem să mai strecor şi o rochie
de seară şi noua rochie de şifon imprimat în culori vii, pentru cocktail, rochie care,
potrivit spuselor sale, mă prindea de minune.
— Rezon, soro – a ţinut să mă înţepe Eva răutăcios – ce-o să pui pe tine când o să
te ducă la vreo chermeză iepurească?
Aveam, oarecum, uşoare mustrări de conştiinţă pentru acest şiretlic, dar inima mi s-
a mai uşurat văzând că şi Petr încălcase înţelegerea, atunci când cu puţin înainte de a
porni la drum – a furişat în maşină o reproducere de proporţii destul de mari, după
tabloul înfăţişând înduioşătoarea scenă a despărţirii lui Karel Haliceo Borovsky de
familia sa, înainte de a pleca la Brixen; ştiam că-l primise în dar de la tatăl său, care
pretinde că acest tablou s-ar cuveni să-şi aibă locul în orice căsnicie cehă, şi că Petr a
ţinut întotdeauna la părerea originalului său părinte. Şi unul şi celălalt am păstrat solidar
secretul infracţiunii noastre, iar Samson – ce-i drept, suflând din greu, cu viteză de melc
şi răcnind de durere – s-a căţărat totuşi pe Cukràk. Ce mai, e un băiat de ispravă!
Toarnă iar, cu găleata. În depărtare, peste crestele munţilor, a fulgerat chiar; am
numărat până la cincisprezece până să bubuie tunetul; slavă Domnului, e departe încă,
dar şi aşa mi s-a făcut inima cât un purice. Mergeam direct în întâmpinarea acestei urgii;
of, de s-ar retrage furtuna înainte de a ajunge noi acolo, măcar azi! Petr, ce-i drept,
susţine că trăsnetul nu loveşte în maşini, vorbindu-mi în acest timp despre nu ştiu ce lege
a fizicii cu privire la nu ştiu ce cutii metalice, dar dracu’ să mai creadă în fizică!
Din senin am simţit privirea lui aţintită spre mine.
— Ţi-e frică? m-a întrebat, şi mi-a atins mâna.
— Te gândeşti la furtună?
— Nu, asta trece. Mă gândesc aşa – la toate...
I.a drept vorbind îi puteam spune că da, un pic, mai bine zis, destul, dar că, oriunde,
în orice alt loc din lume în care n-ar fi el cu mine mi-ar fi teamă infinit mai mult şi mai
altfel. Aşa simţeam, şi, întrucât eram mai mult decât sigură că şi el ştia acest lucru, şi
fiindcă. În general, nu-mi place să exprim ceea ce mi se pare evident, am preferat să nu-i
răspund, ci doar să dau din cap.

30 mai

Ne strecuram pe străduţele înguste şi umede ale unui oraş oarecare, ploaia nu mai
contenea, Petr mi-a atras atenţia că acesta e oraşul de reşedinţă raională cel mai apropiat
de Jeleni, – doar unsprezece kilometri, pe un drum de munte – aici vom veni după
cumpărături şi, fireşte, la cinematograf. Hm, în cazul ăsta să-l cercetez cum se cuvine, ca
la o adică să nu mă rătăcesc... Am un simţ al orientării, aş zice, exagerat de şubred,
niciodată nu ştiu încotro e nordul, şi cu mare uşurinţă uit chiar şi numele străzilor.
„Cusur tipic femeiesc, spune Petr, tu te orientezi înainte de toate după vitrine, şi, în
special, după vitrinele cu articole de modă şi încălţăminte.”
La prima vedere, oraşul nu mi-a plăcut, câtuşi de puţin, mi se părea pustiu şi
neprimitor; după oraşele Cehiei de miazăzi, lăsa impresia unei aşezări străine şi
năpăstuite, de parcă nici n-ar fi aparţinut acestei ţări; zidurile caselor, coşcovite şi jilave,
inspirau un sentiment de singurătate şi deprimare, prăvăliile erau destul de amărâte şi
sărăcăcioase, iar strada principală aproape moartă. S-ar putea însă ca aceasta să fie doar
o primă impresie, mă consolam eu în sinea mea; plouă, şi pe vreme de ploaie se spune că
până şi Veneţia ar fi nesuferită. Şi-apoi asta nu-i Veneţia, ci un oraş obişnuit şi lipsit de
importanţă, aflat într-o zonă limitrofă, la cel mult douăzeci de kilometri de frontieră; în
treizeci şi opt a fost izgonită de aici majoritatea cehă, iar în patruzeci şi cinci majoritatea
germană; multe acte de sălbăticie s-au petrecut între zidurile sale bătrâne, e un oraş-
centrifugă, un mixer de destine omeneşti, iar tu nu fi nedreaptă, pe vreme însorită e cu
siguranţă mai primitor! N-am înţeles de ce la cinematograful de pe strada principală era
aprinsă firma de neon, atâta timp cât afară încă era lumină, dar oricum nu ardeau toate
literele şi astfel cinematograful se numea C NEMA LUM NA; la intrarea lui se înghesuia
un cârd de tineri plouaţi, iar din megafonul ce atârna deasupra lor hârâia melodia Lady
Carnaval; aici mi se părea că sună altfel decât la Praga.
Petr opri în piaţa pipernicită, şi, trăgându-şi fâşul pe el, îmi spuse că trebuie să se
repeadă până la direcţie. Ce-ar fi să mă duc între timp la o autoservire, să cumpăr
provizii pentru câteva zile? Îmi târam picioarele prin ploaie, pe caldarâmul stricat şi mi-
era urât de toate: de vreme, de acest oraş, de întreaga lume şi de mine însămi, sunt o
fiinţă insuportabil de sensibilă, dacă nu chiar o laşă. Ca să vezi, domnişoară răzgâiată,
nici nu ţi-ai scos bine călcâiele din Praga şi te-ai şi fleşcăit de-a binelea, să-ţi fie ruşine!
M-am ruşinat, dar, şi aşa, fără Petr mă simţeam nespus de părăsită. Un căţeluş plouat, o
corcitură înfiorătoare, cu coada încovrigată ca un arc de ceas, se întoarse spre mine, îmi
mirosi glezna, apoi, cu neascuns dispreţ faţă de venetic îşi văzu mai departe de drumul
lui. Ploaia cădea nemiloasă peste mine, permanentul s-a dus dracului, îmi veni deodată în
minte; îmi închipui cum trebuie să arăt!
Aerul în autoservire era îmbâcsit cu tot felul de mirosuri complicate; îmi venea rău
de la ele, dar mă încăpăţânam să rezist; cu coşuleţul de sârmă în mână, stau hotărâtă în
mijlocul unui grup de femei, ale căror paltoane emanau un iz de umezeală stătută. Mi se
păreau ursuze şi chiar neprietenoase, simţeam privirile lor cercetătoare aţintite asupra
mea; aşadar, adulmecaseră şi ele străinul. Carne nu era, cică vineri abia o să fie, laptele şi
mezelurile la fel, aşa că nu mi-a rămas decât să mă împac cu nişte conserve de gulaş, de
coloşvari capusta şi o carne de vită cu ciuperci. Şi gata, să mă văd cât mai repede afară,
la aer curat.
Ce mă fac eu aici? În timp ce mă întorceam cu sacoşa burduşită spre maşină, mi se
părea că dimineaţa însorită de azi rămăsese în urmă cu ani şi ani, că am ajuns în altă
lume, sau cel puţin la capătul aceleia pe care o cunoşteam. Simţeam umezeala ei
pătrunzându-mi până la piele, şi era, din punct de vedere calitativ şi cantitativ, altă
umezeală decât aceea cu care, de bine, de rău, mă obişnuisem: aceasta era dezgustător de
lipicioasă, obsedantă, omniprezentă, atotpătrunzătoare, o simţeam în gură. În nări. În
urechi şi în păr. Şi avea un miros ciudat; lumea din jurul meu era cufundată în ea şi ea
domina cu o brutalitate neînduplecată, suverană. Iar acum mă subjugă şi pe mine!
După ce m-am aşezat în maşină şi am clănţănit un pic din dinţi, m-a cuprins
deodată simţământul absurd, dar absolut absurd, că Petr n-o să se mai întoarcă niciodată
şi eu o să rămân aici singură, expusă bunului plac al acestei singurătăţi străine; era un
simţământ pe nimic întemeiat, dar el creştea cu fiecare minut, devenind tot mai puternic,
până în clipa în care l-am zărit pe Petr apropiindu-se de maşină cu mersul său legănat.
Pasul lui mi se părea niţel cam nesigur, picăturile de ploaie îi împroşcaseră şi-i pătaseră
sticlele ochelarilor, mi-a făcut semn cu mâna, dar pe chipul lui nu se citea deloc
entuziasmul, ci mai curând contrariul: aşa plouat, arăta abătut şi şubred. S-a oprit în faţa
lui Samson, a lovit cu piciorul într-unul din cauciucuri, a scuturat din mână, aşadar se
pleacă mai departe, şi când a intrat în maşină a tras după el răcoarea jilavă de afară. Hm!
— Ceva nu-i în regulă? am întrebat abia după ce, în răcnetul istovit al motorului,
începusem să ne căţărăm pe serpentinele din pădurile ce dominau împrejurimile oraşului.
— Nimic deosebit. Cheile sunt la comitetul naţional din Jeleni – mi-a răspuns calm,
dar eu mi-am dat seama numaidecât că ceva l-a scos din sărite – ca actor e de-a dreptul
submediocru. Abia după un timp a izbit cu palma în volan şi a explodat uşor:
— Bineînţeles, birocraţii ăştia au lăsat totul baltă! Aşa că în primele zile să nu te
aştepţi la nicio idilă, fetiţo... Şi, colac peste pupăză, a început iar să mă supere măseaua.
Te rog să nu-mi repeţi că trebuia să mă duc să mi-o scoată la Praga, asta ştiu şi eu şi sunt
sigur că până la urmă o să ajung la vorbele tale!
— Nu-ţi fie teamă, o să te iert. Şi-apoi, nu mă îndoiesc că se va găsi pe undeva pe
aproape un potcovar. Asta ţi-o scoate cu maxilar cu tot.
— Grozav! Mângâierea ta e de neplătit. Îţi mulţumesc.
Pădure şi iar pădure, nu se mai sfârşeau aceste păduri; şoseaua comunală,
deteriorată, urca în pantă tot mai abruptă ca, pe neaşteptate, să coboare în nenumărate
curbe; Samson împroşca în dreapta şi-n stânga apa din băltoace, din când în când îşi
freca şoldurile de crengile dese ale brazilor, scuturând de pe ele picăturile de ploaie. Era
mereu în formă, în timp ce eu nu mai făceam nici cât o ceapă degerată. Ploaie şi ceaţă.
Mi se părea că începe să se întunece, deşi nu se făcuse nici ora cinci; nimic din peisajul
pe care-l străbăteam nu se vedea. În cele din urmă am început să privesc nătângă în faţa
mea, lumea de dincolo de parbriz era o lume ireală, se încreţea în puhoaiele de apă, încet,
încet, eu mă transformam într-un simplu obiect, apoi mi s-au îngreunat pleoapele, le-am
închis resemnată, şi, facă-se voia Domnului, o să-i trag un pui de somn!
M-a trezit o linişte foşnitoare.
Stăteam şi Samson tăcea.
Locul de la volan era pustiu – mi-am frecat ochii: cu ochiul stâng vedeam la
marginea drumului câteva case obişnuite, vasăzică acesta e Jeleni. Clădirea aceea mai
mare e desigur comitetul raional, iar cu o casă mai încolo e Centrocopul local, nimic
frumos nu aveau în înfăţişarea lor aceste clădiri, dar m-a liniştit faptul că toate se află
aici la locul lor. Satul era acoperit de o ceaţă ploioasă şi nicăieri nu se zărea nici ţipenie
de om.
În schimb când mi-am întors capul în partea cealaltă, era cât pe ce să scot un ţipăt
de spaimă. O faţă! Nu mă aşteptam la aşa ceva. Un bărbat, într-o încremenire statuară,
stătea lipit de maşină şi mă cerceta. Era îngrozitor de jerpelit, pe cap purta o glugă de sac,
iar chipul său uscăţiv dezvăluia de la prima vedere semnele neînşelătoare ale debilităţii
mintale: fruntea îngustă, expresia ochilor apatică şi gura întredeschisă prosteşte. Nu mă
înfricoşa atât înfăţişarea lui întristătoare, cât privirea lui fixă: se citea în această privire
efortul chinuitor al omului incapabil să mai înjghebeze un gând ca să-l lege de cel
precedent, să înţeleagă şi să se descurce în faţa unui nou fenomen; se citea în această
privire curiozitatea şi, în spatele ei – o dorinţă lacomă. Dar pe asta s-ar putea să mi-o fi
sugerat spaima. Şi chiar dacă se uita la mine aproape inofensiv, m-au costat eforturi
considerabile până am izbutit să-mi întorc capul.
Din fericire, în aceeaşi clipă l-am zărit pe Petr. Se apropia venind dinspre clădirea
comitetului, cu o legătură de chei în mână şi într-o vie conversaţie cu un om mai
mărunţel, dar lat în umeri, care ducea de braţ un băiat cam de vreo opt ani. Părea de o
importanţă aproape comică, gesticula cu un avânt nemăsurat, era numai în cămaşă şi
pantaloni, şi când te uitai la e se scărpina în păru-i scurt şi ţepos. În clipa în care cei trei
ai ajuns în dreptul maşinii, supărătorul gură-cască s-a retras din calea lor făcându-se
nevăzut.
Nu mi-a rămas decât să ies în ploaie; Petr m-a prezentat noilor veniţi: — Panocha –
a rostit bărbatul acela mărunţel, cu o voce neaşteptat de groasă scuturându-mi mâna mai-
mai să mi-o smulgă din umăr; limbuţia lui aducea cu revărsarea apei dintr-un baraj
deteriorat, şi, în plus, vorbea înspăimântător de tare, aproape răcnea: — Îmi pare bine,
tovarăşă. Eu conduc aici fabrica de cherestea şi, pe deasupra, sunt şi preşedintele
comitetului, dar, de felul meu sunt din Moravia, de la Breclav; vă daţi seama că nici mie
nu mi-a mirosit bine aici, în primul rând vremea asta, iar azi, parcă în ciudă, toarnă de
dimineaţă fără încetare; dar asta nu-i nimic, dacă vă interesează, aici, la Jeleni, a fost
măsurată cea mai mare cantitate de precipitaţii din întreaga republică, asta este, ce să-i
faci, în felul ăsta cel puţin suntem şi noi importanţi prin ceva, ce mai tura-vura, aici
plouă fără şir, dar omul se obişnuieşte, iarna se însoară aici dracii, şi, ce să vă mai spun,
oamenii sunt ca oriunde, o amestecătură venită de pretutindeni, dar de bine de rău,
merge – într-un cuvânt, asta-i cea mai înfundată Fundătură din toată Europa; eu sunt
pescar şi îmi place să trag şi cu arma, păstrăvi sunt aici ca purecii şi vă dau un sfat, după
ce vă instalaţi, dacă vă instalaţi, apucaţi-vă să faceţi copii, cu cât mai mulţi, cu atât mai
bine, ca să aveţi o distracţie; aici e destul de trist, şi partea cea mai proastă e atunci când
bărbatul începe să tragă la măsea de unul singur, acasă; eu cunosc toate astea, căci vorba
ceea, sunt din Moravia, am cinci copii şi la al şaselea se lucrează, ăsta-i mijlociul, hai,
spune bună ziua, tâlharule, uitaţi-vă cum cască gura la automobilul dumneavoastră, aşa
ceva n-a mai văzut. Doamne, cum aţi ajuns cu el până aici?...
Capul îmi uruia şi nu mai percepeam nimic din ce spune, dar mă prefăceam că-l
ascult; în scurta sa expunere, de cinci minute, domnul Panocha a azvârlit din el, claie
peste grămadă, o sumedenie uimitoare de informaţii gâfâind şi pufăind sub presiunea
cuvintelor. Băiatul lui era curiozitatea întruchipată – ochii albaştri, fermecători, sub un
păr cârlionţat la fel de fermecător; mi-a plăcut din primul moment. Când i-am întins
mâna şi l-am întrebat cum îl cheamă nu s-a intimidat câtuşi de puţin.
— Franta-a – a graseiat guriţa lui, şi numaidecât a început să turuie:
— Dumneavoastră o să locuiţi la Moara Vulpilor? Nu ştiţi că acolo bântuie stafiile?
— Nu mai spune! l-am întrerupt, uluită. — Şi cine? Dracii, sau?...
Până să apuce să-mi răspundă, tăticul i-a şi dat un brânci.
— Hai, nu mai trăncăni şi şterge-o acasă, palavragiule! Nici nu ştiţi câte necazuri
am cu el, veşnic născoceşte câte ceva, astea le ştie din cărţi, ce mai, leit maică-sa, şi ea e
tot aşa, un fel de măscărici. Ei, şi?... Spuneţi-mi, n-aţi vrea măcar în noaptea asta să
dormiţi la noi? Loc avem berechet, şi mie îmi face plăcere să mai stau de vorbă cu
oameni învăţaţi; aici omul vede mereu aceleaşi mutre, şi-apoi, ştiţi, acolo nu vă aşteaptă
niciun confort, mă gândesc să nu îngheţaţi de frig.
Am răsuflat uşurată când m-am văzut scăpată din raza de acţiune a vorbăriei sale
ucigătoare. În decursul întregii convorbiri, dacă am izbutit să rostesc trei fraze, iar Petr
nu cu mult mai mult. Aşadar, succes! Prin geamul din spate l-am văzut pe domnul
Panocha uitându-se după noi şi scărpinându-se în cap îngândurat – un flecar, dar, pe cât
se pare, un om cumsecade.
Nu mai e mult, îndată după dealul acela împădurit; şoseaua se transformă deodată într-un
drum mlăştinos în care se vedeau urmele unor roţi de tractoare; cauciucurile uzate patinau
cumplit pe noroi, astfel că Samson ne zdruncină, înaintând aproape la pas. Din când în
când depăşeam câte o căsuţă răzleaţă. Jeleni nu are decât un mic centru, restul căsuţelor
s-au împrăştiat de-o parte şi de alta a căii, dar şi-aşa intrarea noastră n-a rămas
neobservată: pe şosea eram însoţiţi de câţiva dulăi din sat, care, hămăind nevoie mare,
asaltau roţile lui Samson, şi de o droaie de plozi zgribuliţi de frig ce chiuiau de zor, dintre
care, un puişor de ţigan cu căpăţâna neagră ca tuciul se agăţase chiar de portbagajul lui
Samson, mergând aşa o bucată de drum. Perdelele de la fereşti se dădeau mereu într-o
parte şi din spatele lor ne urmăreau nişte ochi cercetători de femeie: aha, va să zică ăştia
sunt nebunii aceia din Praga care şi-au băgat în cap să locuiască la moara lui Mölke, ţţţţ!
— L-ai văzut pe omul acela cu sacul în cap? l-am întrebat pe Petr după ce-am
pătruns în pădure.
— Da, Panocha mi-a povestit ceva despre el. Îl cheamă Sepp, a rămas probabil
moştenire de la nemţii strămutaţi. E un debil mintal din naştere şi abia poate vorbi. Se
duce cu vitele la păscut şi e absolut inofensiv... Vreau să sper că nu te-a înspăimântat
prea tare. Trebuie să-nţelegi, e la fel de curios în ceea ce te priveşte, cum sunt şi ceilalţi,
şi, spre deosebire de aşa-numiţii oameni normali, nu ştie să-şi manifeste această
curiozitate.
— Prea tare nu m-a speriat, am minţit fără să stau pe gânduri. Ce-ţi face măseaua?
— Mai bine. I-am dat să tragă un păhărel de votcă şi s-a făcut niţel mai
cumsecade...
— Aşadar terapie sănătoasă, cum îi spui tu. Ai să faci din ea un alcoolic...
Mi-a răspuns rânjind:
— Şi ai ceva împotrivă, Kadlecová? Vreo obiecţio-menţiune de ordin moralo-
igienico-pedagogic?
Mi-a venit să râd: mă cheamă Ludmila, pentru majoritatea cunoscuţilor sunt Lida,
pentru mama Duşka, pentru Eva – sora mea – sunt fetiţa, iar Petr îmi spune în fel şi chip;
are pentru mine un arsenal inepuizabil de nume, în funcţie de propria-i dispoziţie şi de
situaţia afectivă momentană dintre noi – de la solemnul şi înălţătorul Ludmila şi până la
duiosul Lu, folosind pe parcurs tot soiul de gaiţe, gâsculiţe, şi prostii pur onomatopeice,
ajungând până la camaraderescul fetiţă sau protestatarul femeie! Dar de câte ori izbutesc
să-l scot din sărite, se manifestă adresându-mi-se, simplu, cu agreabilul Kadleková!
Cumplit, dar i-o plătesc întotdeauna cu un exagerat de fermecător iubiţelule, eventual cu
buburuzule, ştiind bine că la auzul acestor cuvinte de răsfăţ i se face pielea ca de găină.
— Nu, iubiţelule, nicidecum! Cel mult, m-ar interesa să mai rămână ceva în sticluţa
aceea. Oare nu ştii că prin locurile astea sunt mulţi şerpi veninoşi?
— Şerpi? a suspinat el, ridicându-şi resemnat mâna de pe volan..
 În clipa aceea însă, tocmai trecusem de o bisericuţă cocoţată în vârful unei coline
nu prea înalte, de unde drumul începe să coboare printr-o pădure din ce în ce mai rară. şi,
până să mai apucăm să facem iar pace — am ajuns la destinaţie!

1 iunie

Mai întâi casa. Stam şi priveam faţada şi altceva nu se mai vedea; împrejurimile
erau cufundate într-o ceaţă cenuşie, de sus turna într-una cu găleata şi, în plus, se
întunecase, cu toate că nu erau nici ceasurile şase.
— Tu-tu-tututututu, am ajuns! strigă zgomotos Petr şi în acelaşi timp opri motorul
sufocatului Samson. Fain, bătrânul s-a ţinut tare, ce zici? Nici nu m-am aşteptat din
partea lui să fie atât de viteaz; nici un bucluc...
M-am întors spre el, străduindu-mă să-mi pavoazez faţa cu o expresie cât mai
entuziastă, dar, de bună seamă, n-am reuşit să fac acest lucru destul de convingător. Petr
îmi puse mâna pe genunchi şi mă întrebă, de data asta cât se poate de încet:
— Cum te mai simţi, Lu? Ţi-ai mai revenit un pic?
— O să meargă – i-am răspuns cu însufleţire – o să meargă.
Dădu din cap, dar pe chipul lui nu se citea deloc mulţumirea; fruntea i se încreţi de
tot, părea obosit şi încurcat, de mi se făcu şi milă de el; nu, niciun pic nu ştie să se
prefacă omul ăsta al meu, da’ de unde! Strănută a răceală şi îşi veni în fire:
— Rămâi în maşină, eu o să încerc să deschid, ultima oară am avut serios de furcă,
broaştele sunt ruginite. N-are rost să ne ude pe amândoi afurisita asta de ploaie!
Se strecură din maşină cu fâşul pe el şi cu gluga trasă peste ochi; din câteva salturi
urcă treptele micii terase din faţa uşii principale, cu cheile zornăitoare în mână; acolo
începu să cotrobăiască prin ele. Treaba dură cam mult, încerca mereu altă cheie, o îndesa
în broască, apoi se căznea s-o răsucească, dar degeaba. Nu mergea. Alta! Zgâlţâi furios
clanţa şi, în sfârşit, uşa cedă, iar el dispăru în clădire.
În timp ce se afla înăuntru – mi se părea că lipseşte de o veşnicie – m-am uitat pe
geamul maşinii la casa noastră.
Vasăzică, asta e! Amănuntele, aşa cum le cunoşteam din schiţele lui Petr,
coincideau – scara cu terasă, uşa, ferestrele, şi acoperişul; în rest însă, era cu totul altă
casă decât aceea pe care mi-o construisem în închipuirile mele. Acest lucru l-am simţit
pe loc, cu toate că de la prima vedere imaginea reală a casei mult visate, a făcut ca ea să
se evapore numaidecât din mintea mea; ciudat cu câtă iuţeală e în stare realitatea să
şteargă visul! Şi, în clipa aceea chiar, începu să-mi fie aproape dor de cea visată. Aceasta,
ce-i drept, era zdrobitor şi irezistibil de materială, mai mare, în schimb, mai dărăpănată şi
străină, o solitară posomorâtă şi posacă, fără pic de căldură intimă. Nu te întâmpina şi nu
te poftea înăuntru, dimpotrivă, obloanele de la ferestre, închise, îi împrumutau înfăţişarea
respingătoare a unui răposat, iar burlanele găurite lăsau să se scurgă apa de ploaie pe
zidul coşcovit al faţadei. Părea că musteşte de umezeală această casă, că e îmbibată ca un
burete de baie. Mă întrista şi mă neliniştea, şi numai la gândul că va trebui să părăsesc
cabina lui Samson şi să intru în ea, mă cuprindea o desperare, dacă nu chiar o panică
nesăbuită. Dar nu, n-am voie să mă dau cu nimic în vileag, asta l-ar mâhni cumplit pe
Petr, şi-apoi, ce ştiu, s-ar putea ca înăuntru casa să fie mai primitoare şi eu să mă
obişnuiesc cu ea, da, o să mă obişnuiesc, trebuie să mă obişnuiesc, ce altceva mai bun
îmi rămâne de făcut? Calm, femeie!
Pe tencuiala albă şi fărâmicioasă a faţadei se mai putea citi şi acum o inscripţie cu
litere mari, gotice:

FUCHSENMUHLE

Cu alte cuvinte, Moara Vulpilor, o denumire destul de frumoasă; în stânga, sub

inscripţie, cu litere mai mici: Besitzer Heinrich Mölke, în dreapta, Gegrūndet A.D.
MDCCCXXV; iar mai jos, chiar deasupra uşii, greu de citit: Gelobt sei Jesus Christus!
Într-un fel sau altul, pe mine inscripţiile astea pe cale de dispariţie avură darul să
mă impresioneze, erau o mărturie neîndoielnică a faptului că până şi această clădire
însingurată şi pustie fusese locuită cândva de oameni vii!
Mi-am aruncat privirea în partea opusă, unde ar fi trebuit să fie valea aceea despre
care Petr îmi vorbise în termeni atât de poetici – dar nu era. Aproape nimic. Un drum
noroios, albia unui pârâu inundată de ploaie şi o pajişte ce se pierdea după câţiva metri în
ceţurile mohorâte şi în ploaia torenţială ce nu mai contenea. Înfrigurată, am început să
tremur şi am închis ochii, dar în aceeaşi clipă am fost tulburată de un fluierat, era
semnalul nostru comun, cunoscutul fragment din Fra Diavolo.
Fantoma plouată a lui Petr sta pe terasă şi-mi făcea semne să vin. Mi-am încheiat
mantaua de ploaie şi am ieşit iute la aer. Mai-mai să mă înece tăria lui. Vântul se opintea
în mine împingându-mă pe scări în sus. Petr mă prinse cu mâinile de umeri, de bună
seamă ar fi vrut să-mi spună ceva, dar nu ştia cum să înceapă.
— Ascultă, Lu – stoarse din el în cele din urmă – ştii, n-aş dori să te sperii prea
mult şi să intri în panică... O să trebuiască, pentru început, să strângem dinţii, peste
câteva zile, însă, de bine, de rău... ai să vezi! Eu... ştii... cum să-ţi spun...
Stam acolo amândoi, în semiobscuritate, bătuţi de ploaie şi vânt, eu mă căzneam
zadarnic să-mi opresc sau cel puţin să-mi temperez clănţănitul dinţilor, dar înfăţişarea lui
nefericită şi aerul său de vinovăţie îmi insuflară pe loc un curaj înverşunat şi totodată îmi
spuneam în sinea mea: Doamne, ce drag mi-e mie acest om! L-am mângâiat pe obraji,
erau aspri şi umezi, şi-am încercat să arborez un zâmbet cât mai nepăsător.
— Ce te-ai face dacă ai fi un explorator în regiunile polare? M-ai lăsa acasă în faţa
sobei? Nici gând!...
M-am apropiat de uşă, dar până să apuc să intru, el mă reţinu, uitându-se la mine cu
un aer solemn şi oarecum încurcat:
— Un moment! Nu aşa!
Cu dreapta mă cuprinse pe după umeri, cu stângă pe sub genunchi, apoi, gâfâind
uşor, mă săltă pe braţe şi, potrivit ritualului, mă trecu peste prag; nu m-am împotrivit,
gestul lui mă copleşise!
Semiobscuritate! Mai curând întuneric. Iz de mucegai jilav şi de ceva ce aduce cu
mirosul stătut al încăperilor de multă vreme nelocuite şi neaerisite. Înfiorător! Simţeam
cum mă ia cu leşin! Un coridor întunecos ducea, pe toată lărgimea casei, până undeva în
beznă; în stânga uşi, în dreapta uşi, şi între ele nişte pereţi coşcoviţi şi cactografiaţi de
murdărie, tencuiala scorojită şi scrijelită, purtând încă rămăşiţele unei zugrăveli de o
banalitate insuportabilă, dezvăluia, în multe locuri, zidăria de piatră; un robinet de apă,
înfăşurat cu zdrenţe mucede, care, probabil, trebuiau să-l ferească de îngheţ, un chepeng
putregăit, peste intrarea în pivniţă – gata, ajunge?
 Mă uitam îngrozită la acest prăpăd, incapabilă să fac vreo mişcare: abia după un
timp m-am întors spre Petr care sta la fel de tăcut şi de înmărmurit.
— Sărută-mă, te rog! am rostit în şoaptă, pe un ton aproape milog – ştii bine că nu-
ţi cer asta niciodată, dar acum... acum simt nevoia... Suntem doar la noi acasă, nu-i aşa?
Era desigur pentru el ceva cu totul neaşteptat, dar fără îndoială îşi dădea seama în
ce stare mă aflam. Probabil că nu se simţea nici el cu mult mai bine. Stam faţă în faţă în
aerul mucegăit al unei împărăţii neospitaliere şi ne lipeam cu desperare unul de celălalt.
Ne strângeam în braţe şi ne sărutam flămânzi şi cu nesaţ ca în primele zile; nu ne ştiam,
de altfel nici nu aveam de cine, simţeam limba lui furişându-mi-se printre buze şi
atingând-o pe a mea, şi, deodată, a început să-mi fie mai bine, căci pentru o clipă m-am
refugiat din adâncul spaimei mele în întunericul cald al gurii lui cu gust de ţigară
ieftină – acum nu mai am pe nimeni, decât pe el şi el pe mine, acum depindem unul de
celălalt, mi-a venit în minte; da, acum e totul în joc, ori ne pierdem pe noi înşine şi poate
şi legătura dintre noi, care s-a născut în cu totul alte condiţii, ori...
În tăcerea ce venea de departe răsunau burlanele, şuiera vântul, şi noi stam în
mijlocul ei într-o ciudată încremenire, legaţi trup şi suflet. Dacă n-aş fi fost indispusă, am
fi strămutat probabil tulburarea noastră într-una din încăperi şi ne-am fi iubit pe scândura
murdară a duşumelii, aşa, însă, a trebuit să mă desprind din strânsoarea lui. A înţeles, şi-
a lăsat braţele să-i cadă de-a lungul trupului şi din nou ne-am trezit în realitatea aceea
cruntă, lucizi şi rupţi unul de altul. Trebuie totuşi să ne apucăm de treburi, îndată se
înnoptează...
Am deschis prima uşă din dreapta: camera era foarte încăpătoare, dar în afară de o
bancă strâmbă şi încovoiată şi de o saltea de paie întinsă de-a lungul ferestrei, nu se mai
vedea nimic din ea. Înaintea venirii mele, Petr apucase să deschidă toate obloanele de la
parter, astfel că de afară se scurgea în casă un pic de lumină, dar, şi aşa, pustietatea
acestei hardughii neprimitoare îmi tăia răsuflarea.
— Nu, nu aici, Lu – îmi spuse Petr, împiedicându-mă să pătrund în odaie. Aici, pe
cât se pare, a fost sufrageria. Şi-o să mai fie. Sau, mai bine, salonul de primire, asta
înseamnă fără bar şi fără canapea; în ceea ce mă priveşte, sunt pentru un bar lung din
lemn băiţuit şi scaune înalte din lemn natural...
Mă luă de mână şi mă conduse spre uşa opusă; încăperea era considerabil mai mică
decât cealaltă şi la fel de pustie, dar într-un colţ se tolănea o sobă mare de bucătărie, care,
în ciuda faptului că era pe jumătate dărăpănată, iar plitele ei de mult se răciseră,
împrumuta totuşi odăii ceva din atmosfera intimă a unei aşezări omeneşti. M-am apropiat
de ea: din balamalele ei ruginite, portiţa scoase un seârţâit sfâşietor.
— Ce-ar fi să ne instalăm pentru astă-seară aici? se auzi în spatele meu vocea lui
Petr. — Mâine o să poţi alege căci, slavă Domnului, camere avem berechet, şi pentru
spaţiul excedentar nu se plăteşte nimic, fetiţo! O să trăieşti aici ca o contesă! În pod mai
sunt câteva piese de mobilă, n-au apucat să le fure pe toate. Şi-o să facem şi căldură,
lemne avem destule în hambar. Ei, hai spune şi tu ceva!...
— Dacă stau bine şi mă gândesc – am început eu, cu aerul omului iniţiat – aş zice
că bananele au un gust leşinător!
— Ia te uită! exclamă el uluit. — Şi la concluzia asta ai ajuns tu singură, în
unanimitate, fără nicio abţinere?
— Mulţumit, iubiţelule?
— Cu prisosinţă, Kadlecová! Cum văd, creşti. Dar spune, eşti pentru pax?
 — Pax tibi, Petr! am răspuns, întinzându-i vârfurile degetelor.
Am încercat şaltărul de lângă uşă, ţac-ţac, dar nimic, lampa fără glob ce atârna din plafon
n-avea bec; de fapt nu era decât un simplu fir ce se termina cu un ciot de dulie. Am
zâmbit acru şi am recitat cu voce tare:
— Şi spuse Domnul: Să se facă lumină! Şi lumină se făcu...
— Nu te osteni, şi nu-l osteni nici pe Dumnezeu – mă amuţi Petr într-o clipită.
Reţeaua electrică e, ca să zic aşa, întreruptă; va fi nevoie de câţiva stâlpi noi ca să fie
pusă din nou în funcţiune. Mâine mă reped până la direcţie, ca să le spun să trimită un
electrician, la treaba asta eu nu mă pricep. Iar pentru nenea întâmplare o să cumpăr o
lampă cu gaz. Azi o să trebuiască să ne descurcăm cu lumânările. Sper că veţi
supravieţui acestei calamităţi leidi...
Nu numai că voi supravieţui, sir! În definitiv, la flăcările lumânărilor se cinează în
cele mai luxoase restaurante! Fireşte, ştiu asta numai din cărţi. Se spune că ar fi o notă de
mare distincţie.
— Este. Dar gata, destul cu flecăreala, spuse pe un ton categoric – să ne-apucăm de
treabă, că altfel pierim aici de foame şi de frig...
Umblă de colo până colo pe duşumeaua goală, dând din mâini agitat; în multe
locuri scândurile se lăsau suspect sub greutatea lui şi trosneau înfiorător. Se duse să
încerce clanţele de la ferestre. Acestea, bineînţeles, nu se închideau cum trebuie, chitul
învechit se fărâmiţa între degete; în fereastra din stânga lipseau două ochiuri de geam, va
trebui să le înlocuim cu carton, altfel degerăm aici până dimineaţă.
— Uite ce propun: tu deschizi ferestrele, să se primenească aerul, nu de alta, dar
miroase aici ca la morgă, şi între timp eu car din maşină tot calabalâcul. Pun la vot – se
opune cineva?
— Nu, dar...
— Mai sunt ceva nelămuriri?
— Da, adică... nu... Dar n-ai vrea să-mi spui unde se află aici o... toaletă? La urma
urmei sunt şi eu un muritor de rând, ştii doar...
— A, vasăzică asta era!... spuse bătându-se pe frunte ca omul căruia îi cade fisa,
dar în aceeaşi clipă începu să se scarpine în pâr, descumpănit. Mda, a numi asta toaletă...
e oarecum prea mult, ai să vezi. Latrină, ar mai merge, dar cel mai potrivit ar fi să i se
spună, cu iertăciune – căcăstoare! Toaleta va trebui de-abia s-o construim. Deci,
binevoieşte a te deranja pe coridor până în curte şi numaidecât la stânga, nu se poate să
n-o descoperi, fiindcă, ştii, îi lipseşte uşa. Dar ia-ţi cu tine lanterna şi, mai cu seamă, ai
grijă să nu te afunzi. În caz de ceva, fluieră semnalul său strigă. E clar?
— Este. Dar ştii tu singur că bucuria asta n-am să ţi-o fac.
Şi numaidecât ne-am despărţit, fiecare îndreptându-ne spre treburile sale.
Trebuie să recunosc că izbutise să califice amintita instalaţie cât se poate de exact,
chiar dacă în termeni oarecum drastici, şi că nu exagerase câtuşi de puţin: ceea ce mi-a
fost dat să văd în conul de lumină era pur şi simplu înspăimântător şi asta în ciuda
faptului că întunericul ce devenea din ce în ce mai dens, mă scutea de surpriza unor
detalii inutile. Nu mi-a rămas deci decât să mă bizui pe pipăit şi pe noroc, ah, cerule! Şi o
asemenea nedreptate a trebuit să mi se facă tocmai mie, femeii despre care cunoscuţii
pretind că sunt aproape obsedată de necesitatea curăţeniei fizice! Petr spune că la mine
povestea asta a căpătat caracterul unui adevărat cult; adevărul e că lipsa de curăţenie mă
îngrozeşte, că suport greu tot ce-i murdar, slinos, lipicios şi vâscos, şi asta, atât la oameni,
cât şi la animale – de unde se pare, şi dezgustul meu pentru şerpi şi orice reptilă – dar,
îndeosebi, mă scârbeşte şi mă deprimă sentimentul propriei mele neîngrijiri, pielea
unsuroasă sau îmbâcsită de transpiraţie; această aversiune, aş zice, idiosincrasie, faţă de
necurăţenie mi-a impus încă din copilărie un regim sever de igienă, care nu e departe de
noţiunea curăţeniei ca ritual.
În timp ce poposeam în locul acesta fantastic, cuprinsă de sentimentul unui dezgust
şi al unei deprimări inexprimabile, mi-a fulgerat din nou în minte întrebarea dacă suntem
nişte oameni normali sau dacă nu cumva am înnebunit amândoi de-a binelea. Şi din nou
mi-au răsunat în ureche, învălmăşite unele peste altele, cunoscutele glasuri ale colegilor
şi colegelor din redacţie, al mamei şi al Evei, şi toate scârţâiau aceiaşi melodie: „Nu
vreau să mă cert cu tine, fetiţo ştiu că Petr e un băiat grozav, dar e niţel cam aiurit, şi asta
o ştii şi tu prea bine. Cu siguranţă c-o să te bage într-un bucluc”. Şi peste vocea tăioasă şi
categorică a Evei se suprapunea altă voce, îngrijorată şi rugătoare: „Sufleţelul meu, ce-o
să te faci tu în pustietatea aceea, se spune că acolo vremea e îngrozitor de aspră, ce să
cauţi acolo tocmai tu, o friguroasă? Niciodată n-ai trăit la ţară, şi mai cu seamă la munte,
tu nu ştii ce înseamnă toate astea, te mai şi îmbolnăveşti, păcatele mele, şi eu o să mor
aici de teamă pentru tine, nu, nu se poate, o să vorbesc chiar eu cu Petr şi-o să-l conving
să renunţe... — Nu, mamă, asta să n-o faci, n-ai voie, oricum eu tot mă duc cu el!” Şi alte
glasuri: „Ce-o să faceţi voi acolo. Lida? Nu te prosti! Pentru asta te-ai omorât atâţia ani
cu facultatea? Gândeşte-te, nici să găteşti nu te pricepi, ca să nu mai vorbesc de filozoful
tău! V-a sărit la amândoi o doagă... — Se poate, dar acum, nimic nu mai contează!... —
Pentru numele lui Dumnezeu, gândeşte-te, o să mori de plictiseală, tu, o ahtiată de
cultură, fără teatre, fără concerte, doar n-o să stai tot timpul să dezlegi cuvinte încrucişate!
Şi-apoi, îţi dai seama odată ce-ai părăsit la Praga serviciul şi casa – adio – aşa repede nu
mai ajungi tu înapoi, asta nu-i glumă
— Vasăzică dumneata chiar vrei să ne părăseşti, tovarăşă Kadleková? Da’ ce-i veni,
îţi lipseşte ceva la noi? Mai chibzuieşte!” — Gata, am chibzuit, tovarăşe director, acum
ce să mai chibzuiesc, sunt aici, da, sunt aici şi mă simt în chip şi fel. De fapt, îngrozitor.
Cumplit. Sunt disperată, şi-mi vine să plâng. Mai cu seamă în clipa asta. Dinţii îmi
clănţăne de frig şi de teamă, dar n-au decât să clănţăne! N-au decât!
Auzi? Ploaia asta n-o să înceteze niciodată, mai mult ca sigur. Şi bezna, bezna asta
neagră, nu, incă nu, trebuie să mă obişnuiesc cu ea. M-am împleticit pe întuneric înapoi
spre coridor, bâjbâind cu mâinile înaintea mea – clanţa, lemnăria jilavă şi tencuiala ce se
năruie la prima atingere! Ajunsă pe coridor, n-am mai rezistat şi mi-am aruncat ochii şi
în celelalte încăperi: şuviţa de lumină alunecă dintr-un loc într-altul şi iscodeşte colţurile,
hm, noroc că aud paşii lui Petr, trage din greu, sărăcuţul, cărând bunurile noastre, în timp
ce eu... Mda, peste tot la fel: pustietate, devastare şi jaf, aer stătut şi umezeala
atotstăpânitoare; în spatele unei uşi, un maldăr de ziare şi reviste nemţeşti, SIGNAL
citesc pe una din coperţi; în pragul altei încăperi mi se taie respiraţia de frică: un zgomot
ciudat, de fugă, un foşnet, un tropot surd de picioruşe mărunte sau cam aşa ceva —
şterge-o! Sar înapoi şi trântesc uşa – ce-a fost asta? Dumneavoastră o să locuiţi la Moara
Vulpilor? Păi, acolo bântuie stafiile! Fugi, cât mai departe! La primul, etaj nu mă
încumet, nu, pentru nimic în lume; întunericul pe scara de piatră e plin de mişcări ciudate
şi de umbre suspecte: conul de lumină se opreşte pentru o clipă pe o cruce mare de lemn,
ia te uită, asta a rămas, pe asta n-a furat-o nimeni. Şi-acum? Ce mă fac?
Să mă spăl măcar un pic, să mă spăl, începe să-mi fie silă de mine însămi, un regat
pentru o cadă obişnuită, cu apă obişnuită, pe cât posibil caldă! Am încercat robinetul, dar,
aşi de unde, nimic!
Îmi rămâne deci pârâul, săpunul şi prosopul îl am cu mine, n-are decât să plouă!
Mă furişez pe lângă uşa odăii noastre şi ţuşti, afară, nu-mi place să se uite cineva la
mine în timp ce mă spăl, nici măcar Petr; lumina din faţa mea aleargă prin noroiul
plescăitor al drumului şi pe iarba vâscoasă – peste tot întuneric şi vânt. Albia e înecată de
apă care se rostogoleşte bulbucind cu putere; pe podişca de scânduri nu îndrăznesc să mă
duc, dar descopăr un bolovan mare chiar la marginea pârâului – asta e! Las lanterna
aprinsă pe scândură, ca, mă rog, de bine de rău să văd un pic, mă urc în creştetul
pietroiului şi-mi încep ritualul. Apa e rece, de te şi doare atingerea ei, şi grasă, încât
săpunul numai cu greu se duce de pe mine; bolovanul de sub picioarele mele se clatină
ameninţător, astfel că efortul meu aduce aproape cu un număr acrobatic de echilibristică;
dar, în sfârşit, merge. Abia la urmă, în timp ce mă ştergeam – făcusem probabil o
mişcare nesăbuită – bolovanul s-a urnit şi vai, e de rău, s-a isprăvit cu mine! Am dat de
belea! Până să apuc să sar pe iarbă, pietroiul îmi fuge de sub picioare şi iată-mă în apă
până la genunchi; simt curentul de gheaţă cuprinzându-mi picioarele; mi le frânge, e
cumplit şi neîndurător, dau sălbatic din mâini ca să-mi păstrez restul de echilibru, să nu
cad cu tot corpul în apă, ca un butuc...
În clipa aceea însă, m-a răzbit plânsul, un plâns de jale şi de groază; ţip în întuneric,
ca un iepure, înfig degetele în mâlul argilos şi urlu şi răcnesc spre pădure:
— Petr! Petrrrr! Ajutooor! Sunt aici, în apă!...
Salvarea se prezentă cu o operativitate exemplară: într-o secundă, silueta lui Petr
ţâşni pe uşă afară şi porni glonţ în direcţia zbieretelor mele. Lu! A înţeles numaidecât ce
se întâmplase, m-a apucat de mână şi în clipa în care era gata-gata să mă las păgubaşă şi
să leşin, dintr-o zmucitură m-a tras la mal. Auzind cum în timpul mersului îmi plescăia
apa în pantofi m-a luat în spinare, şi, fără să sufle o vorbă, m-a dus acasă. Fain, dar...

2 iunie

... Totuşi isprava asta nesocotită nu mi-a fost trecută cu vederea, atât de uşor; în
odaie mi-am încasat praftura cuvenită.
— Eşti o bleagă, Kadleková, o moeăită, o curcă pragheză, o sardea speriată şi... şi
în plus o încăpăţânată fără pereche! m-a dojenit el, încruntându-se ca un demon.
Şedeam pe lădiţa cu cărţi, descălţată acum de pantofii uzi, cumpăraţi de la Casa de
Modă – cu ăştia s-a zis, le pot pune cruce! – el stătea în faţa mea, şi în tot timpul acestui
morocănos discurs îmi freca fără milă, cu prosopul aspru, pulpele îngheţate, de simţeam,
cum îmi arde pielea. Dar era plăcut.
— Binevoieşte te rog şi renunţă aici la asemenea prostii, da? Aici nu eşti la baia din
Podoli! Dacă ciripeai o vorbă, aş fi scos lavoarul şi aş fi adus apă, iar dacă aveai răbdare
să se şi încălzească, ai fi putut să te bălăceşti în voie, alături, în sufragerie... numai că tu,
nimic, tu, bineînţeles, trebuie să judeci întotdeauna cu mintea ta!
Îi ascultam predica cu un aer pocăit, cinstit vorbind săpuneala lui era destul de
justificată, dar în sinea mea tot am rânjit la auzul cuvântului sufragerie. Poftim, a şi
început să-i spună sufragerie acestei hardughii, ce mai, e totuşi ţăcănit, avea dreptate cine
spunea; inteligent şi bun, dar ţăcănit. Am aşteptat să-şi tragă un pic răsuflarea, şi în clipa
aceea m-am repezit peste vorbele lui;
— Mea culpa, dar ce-ai zice dacă – bineînţeles după ce-ţi vei descărca furia pe
săturate – ai încerca să aprinzi focul? E un frig aici ca în temniţa condamnaţilor la
moarte prin înfometare...
Amuţi cu gura întredeschisă, holbând ochii la mine din spatele ochelarilor săi cu
sticlă groasă; pe urmă, însă, scutură resemnat din cap şi începu să râdă:
— Mda. Căci, pe cât se pare, nu numai cuvântul îl ţine pe om în viaţă – rosti liniştit.
În acelaşi timp îmi ridică piciorul şi-mi sărută metatarsul, dezarmându-mă total; – Şi fă
bine de-ţi pune alţi pantofi! N-ai vrea să-i tragi o votcă? se mai grăbi să adauge.
— Nu prea. Ştii prima zi nu-mi face bine, şi-apoi… tragi tu şi pentru mine! Iar îşi
face de cap măseaua aceea alcoolică? Ai grijă să nu vezi şoricei albi, n-ar fi exclus să
mişune pe aici…
— Nu, măseaua e în ordine. Mai curând foamea mă supără. Şi în general… Cum să
spun… Inaugurarea n-a reuşit, nu-i aşa?
Interesant: la lumina pâlpâitoare a trei lumânări, atmosfera deveni o idee mai intimă,
chiar dacă întreaga încăpere se asemăna cu o şatră ţigănească. Nu puteai face un pas fără
să te împiedici de ceva; două umbre, monstruos mărite şi deformate, se umflau
tremurătoare pe zidurile goale, se frângeau în colţurile odăii, se interferau, se contopeau,
se despărţeau şi dispăreau – spectacol comic şi deopotrivă înfiorător, scene din ororile
cinematografice!
la te uită, a şi desfăcut în apropierea sobei patul său preferat, şi peste el a întins
sacul de dormit; cu idei preconcepute, am hotărât să nu-l folosesc; n-are decât să se
dăruiască singur amintirilor dezmierdătoare, după bunul plac! De altfel, chiar alături, se
afla ceea ce, de departe, amintea de un fel de canapea: prin pânza ruptă ieşeau câlţii, iar
pe sus răsăreau arcurile, dar nu-i nimic, mă vâr în sac şi supravieţuiesc!
— Ce vrei să mănânci? Meniul e foarte bogat – gulaş, coloşvari capusta sau carne
de vită cu ciuperci, chifle n-am găsit, iar pâinea e tare ca piatra… Azi, de pildă, aş vrea
piroane în sos alb pe funie de zahăr!… Castronul, ceştile de ceai, tacâmurile, în seara
asta întind masa pe lădiţa cu literatură, oricum va fi prima noastră cină sub acoperiş
propriu!
Cu dinţii încleştaţi, mă străduiam să birui borcanul cu carne de vită, tinicheaua
capacului era bună pentru tancurile blindate, în cele din urmă l-am smuls cu deştele şi
mi-am şters sudoarea de pe frunte.
După ce am răsturnat în castron conţinutul gelatinos al borcanului, am auzit dinspre
sobă o înjurătură rostită cu jumătate de glas, şi mi-am întors privirea într-acolo. Petr,
lăsat pe vine în faţa portiţei deschise, se uita la grătarul pe care fumegau slab câteva
bucăţi de lemn, şi, cu un beţişor, scormonea de zor prin ele.
— Ce s-a întâmplat? Ceva, nu-nu-nu?
— Ba. Da-da-da – mormăi el – numai că nu vrea sa ardă, fir-ar să fie, îmi vine să-i
ard un şut!
Mi se făcu milă de el, era, pe cât de deznădăjduit pe atât de neîndemânatec omul
ăsta al meu, şi m-am dus iute spre el.
— Întinde-o. Încălzitul sobelor e mai curând o treabă femeiască.
Şi astfel izbucni bătălia noastră prometeică pentru obţinerea focului, numai că aici
nu erau zeii de la care să-l şterpelim, ci numai o sobă bătrână şi încăpăţânată care refuza
cu îndărătnicie să ne dea ascultare. Am învârtit şi am sucit de nu ştiu câte ori lemnele
pârlite, am căutat altele mai uscate şi din nou am aprins o sumedenie de chibrituri, dar
nimic – poate că e nevoie de mai multă hârtie, stai, de suflat o să sufli după ce se încinge,
vezi, blegule, acum ai stricat totul, nu fi atât de nerăbdător! Dar trage măcar soba asta
amărâtă? Cum să nu, ah, fir-ar să fie! Ce s-a întâmplat? Mi-a intrat o aşchie în deget. Ţi-
o scot eu, dar, te rog, ai grijă să nu-ţi retezi capul cu toporul ăsta! Ce-ai zice dacă aş
stropi hârtia cu un păhărel de votcă? Eşti nebun, nici să n-aud… Mai bine vezi că am în
sacoşă o sticluţă cu benzină pentru brichetă, ad-o încoace, între timp eu pregătesc totul,
dar. Bagă de seamă să nu zburăm în aer, pentru numele lui Dumnezeu! Dă-te la o parte,
şi buf, o flacără scurtă ţâşni în odaie şi în urma ei răbufni un fum înecăcios.
Zadarnic, nu arde şi pace! După o jumătate de oră de eforturi istovitoare, colorate
de discuţii aprinse cu privire la condiţiile arderii, am căzut amândoi pradă desperării,
epuizaţi, murdari, abătuţi, tuşind şi sughiţând; fumul înţepător ne stârnea lacrimile în
ochi, ne împleticeam în jurul sobei neînduplecate şi boceam ca la înmormântarea
speranţelor noastre, eu boceam cu adevărat. Ce-i de făcut? Avem totuşi lampa cu spirt.
Numai că eu am uitat spirtul acasă.
— N-avem încotro fetiţo – spuse Petr, frecându-şi ochii – trebuie să aerisim, căci
altfel ne sufocăm. Acoperă-te cu ceva!
Vântul tăios, care dădu buzna, cu sete, pe fereastră, stinse la iuţeală lumânările; ne-
am trezit pe neaşteptate într-o beznă înfiorătoare – şi asta îmi dădu lovitura de graţie…
M-am prăbuşit pe canapea ca secerată, mi-am tras repede pătura până peste nas, şi,
sub ea, mi-am înăbuşit suspinul tânguitor. Nu, asta nu trebuia să ni se întâmple, toate s-
au unit într-un complot perfid împotriva noastră, focul e doar însăşi viaţa, abia după ce a
pus stăpânire pe el a început omul să fie ceea ce este, o, Prometeu, ştii cât de mult te
admir, titanule, vino de ne dă o mână de ajutor, că altfel ne dăm sufletul! N-a venit. Opt
şi jumătate, ai mei sunt adunaţi acum, cu toţii, în semiobscuritatea verzuie a televizorului,
tata moţăie, mâine e în schimbul de dimineaţă, pe linia şaptesprezece, mama, bunica,
Eva şi Evzen, preadistinsul ei soţior; oare ce-or fi făcând trăsniţii noştri? aruncă mama
din senin – numai de nu li s-ar întâmpla vreo nenorocire!
Când, de bine de rău, am izbutit să mă familiarizez cu întunericul, am surprins în
dreptunghiul mai luminos al ferestrei, conturul capului şi umerilor lui Petr: sta acolo,
fuma şi aştepta cu răbdare ca fumul să binevoiască să-şi ia tălpăşiţa din odaie. Dârdâia de
frig de se auzea până la mine, şi asta înseamnă mult: Petr e un bărbat călit, frigul nu-l
doboară cu una cu două. Deodată azvârli cu un bobârnac mucul de ţigară şi strigă
înviorat:
— Să-ţi spun o noutate, Lu! Se opreşte ploaia, pe cinstea mea!
— Iiiinteresant – se auzi de sub pătură clănţănitul dinţilor mei – asta o să aducă,
probabil, o furtună de zăpadă sau un taifun. Cât poate fi de aici până la cel mai apropiat
Park-Hotel? Sau până la cea mai apropiată morgă?
Nu-mi răspunse, închise încet ferestrele, apoi ţăcăni din brichetă şi aprinse
lumânările. Îşi freca mâinile deasupra flăcărilor, alerga pe loc, să se încălzească, şi în
clipa aceea activitatea lui creatoare, neînfrântă, mi-era de-a dreptul nesuferită. Îmi clipi
din ochi şi mă plesni peste şold.
— Sus, plăpândo, nu te lăsa! Pune pe tine tot ce ai. De fugit n-ai unde, pentru asta e
prea târziu…
Am pufnit revoltată; n-aveam niciun chef să ies din puţinul acela de căldură pe care
mi-l făurisem din resurse proprii.
 — Ascultă – i-am spus pe un ton grav – ce-ar.fi să ardem tot ce se vede aici? Ne-am
duce la puşcărie, dar cel puţin pe moment ne-am încălzi!…
— Minte luminată! exclamă el, cu o calmă apreciere. Asta zic şi eu idee! Lasă-mă
puţin să reflectez asupra ei!
Restul primei noastre seri sub acelaşi acoperiş s-ar putea numi oricum, numai idilă
nu. Şedeam faţă în faţă pe lădiţele cu cărţi, înfăşuraţi în pături ea beduinii, doar nasul ne
ieşea din ele în aerul rece, ne îndopam cu felurile reci ale lancimitului, pe care le
stropeam cu câte o duşcă de kofola şi mai rece, şi din gurile noastre se înălţa un abur
călduţ. Petr veni cu propunerea năstruşnică să încălzim apa pentru ceai la flăcările
lumânărilor, dar eu am respins cu asprime această tentativă absurdă, chiar dacă de la
grăsimea aceea rece îmi venea rău de la stomac; aveam senzaţia că ninge în el şi îngheaţă,
că încetul cu încetul se transformă într-o regiune polară.
— Gata! am spus, cu hotărâre – am terminat. Ce propui pentru astă-seară? Un
cinema, un teatru, sau numai o plimbare pe Kampa?
Strânse din umeri, se aplecă să ridice sticla cu vodcă, apoi, fără nicio grabă, trase o
înghiţitură; cu acest prilej am băgat de seamă că sticla era aproape goală. După aceea îşi
linse degetele unsuroase şi rânji spre mine, fără să se formalizeze.
— Simţul umorului macabru n-aş fi crezut că sălăşluieşte în tine, dar dă-i înainte
dacă asta îţi face bine. Dacă vrei îţi scot din valiză patinele cu rotile şi poţi să te
învârteşti, alături, în sufragerie, după pofta inimii…
Calm, o să ajungem şi la ele! Fireşte, dacă supravieţuim acestei nopţi…
Se ridică în picioare, dând astfel a înţelege că orice altă vorbărie o socotea inutilă şi
lipsită de sens, drept care, trecu la acţiune: stinse două lumânări, pe a treia, împreună cu
sticla de vodcă o duse lângă patul lui şi în clipa următoare, dezbrăcat numai de bluză şi
fără pantofi, începu să se strecoare în sacul de dormit, ca melcul; în cochilia sa. În acest
timp mormăia satisfăcut, o melodie răsuflată.
— Ce-i cu tine, Lu? Ai de gând să mi te transformi aici într-o stană de sare?
Nu-mi rămânea decât să-l imit. A aşteptat până m-am înşurubat şi eu în sacul meu
şi după ce am tras peste mine pătura, suflă în lumânare, îşi, căscând zgomotos, spuse:
— Pte-bună! Şi să visezi ceva nemaipomenit, de pildă despre o cadă de apă caldă,
sau despre plaja de la Dubrovnik. Visele sunt pe gratis.
N-am spus nici pâs. Mă simţeam jignită de această urare acră şi jalnic de prozaică;
în sinea mea îi reproşam că tocmai azi nu m-a sărutat de noapte bună. Un timp am stat
tăcuţi în întuneric, pe urmă l-am auzit zvârcolindu-se agitat şi smiorcăind din nas: de
bună seamă, îi căzuse fisa şi acum se gândea cum s-o dreagă, dar mie nici prin minte nu-
mi trecea să-i vin în întâmpinare.
— Lu?… răsună întunericul, vibrând pe un ton de vinovăţie înduioşătoare.
— Hm?…
Şi numaidecât am simţit mâna lui umblând, destul de nesigură, pe sacul meu de
dormit; se furişă înăuntru prin deschizătură şi degetele îmi atinseră mângâietor obrajii.
Acum se gudură! Mi-am înfipt uşor dinţii în ele, dar asta nu le-a intimidat, dimpotrivă:
au alunecat mai în jos, apoi fără să se pripească, şi cu toate menajamentele, începură să-
şi croiască drum spre sâni, prin partea de sus a puloverului. Acum nu mă mai
împotriveam, ştiam că-i plac sânii mei, iar în ceea ce mă priveşte ador aceste mângâieri
înainte de a mă fura somnul; nu au în ele nimic din pofta agresivă, ci mai curând ceva ce
aduce a gingăşie, ca şi când, prin ele, degetele lui ar aduce un omagiu sânilor mei, pentru
căldura lor catifelată. Mă simţeam bine. M-am mişcat singură, în aşa fel, încât sânul
drept să-i alunece în palmă.
— Eşti tare supărată?
— Acum nu – am şoptit întunericului – în schimb mi-e teamă că n-o să adorm. Hai
să mai stăm un pic de vorbă. Povesteşte-mi ceva!
— Da, numai că eu nu mai ţin minte nicio poveste. Despre ce să-ţi povestesc?
— Despre orice. De pildă, despre locul unde ne aflăm acum, şi despre ce-o să mai
fie.
— Suntem pe lume. Simplu – ne-am rostogolit într-o vale oarecare, în jurul nostru
nu-s decât munţi şi păduri, încă n-ai apucat să le vezi. E întuneric şi un frig câinesc, dar
suntem doi, aşa că nu trebuie să-ţi fie teamă.
— Pământul fu apoi nearătos şi pustiu, şi-o beznă adâncă sălăşlui peste prăpăstii –
am început să citez, pe dinafară. — Aşa se spune că ar fi fost în ziua întâi! Cel mai mult
mă îngrijorează gândul că tu ai să ai multe necazuri din pricina mea, Petr! Să fii răbdător
şi îngăduitor cu mine, iar eu o să încerc să mă descurc şi s-o scot la capăt! Şi ştii ce?
Dacă o mai iau vreodată razna, ca astăzi, poţi să-mi arzi vreo doua peste fund şi să mă
boscorodeşti aşa cum ştii tu: Kadlecová, eşti o femeie imposibilă, răzgâiată şi gălăgioasă
ca o capră, eşti o tocilăreasă şi binevoieşte, te rog, de-ţi ia valea, nu meriţi un bărbat ca
lumea!
Am auzit un hohot de râs, în timpul căruia degetele lui se furişară de sub pulovăr şi
mi se aşezară pe buze.
— Un bărbat ca lumea, ce mai e şi asta? Prostuţo, dacă îţi închipui că mie mi-a fost
uşor când am ajuns aici, atunci te înşeli, şi-ai tras alături, nici măcar în bară. Nu m-am
aşteptat, la un asemenea prăpăd… Când te-am pescuit din pârâu, m-a bătut deodată
gândul: ce-ar fi să ne-adunăm calabalâcul şi să dăm bir eu fugiţii?
— Dar pe faţa ta nu s-a văzut.
— Nu s-a văzut. Unul din noi va trebui întotdeauna să-şi adune curajul în clipele
mai grele.. Sau cel puţin să se prefacă. Uneori s-ar putea să fii tu aceea care…
— Mă cam îndoiesc. Mă iubeşti?
Nu răspunse, degetele lui începură să se îndepărteze de mine, dar tot am mai apucat
să le prind şi să de readuc la buzele mele.
— Să nu mârâi – i-am spus – poate că e o întrebare prostească, dar tu ştii bine că,
din când în când, am obiceiul să pun asemenea întrebări prosteşti!
— Iar tu ştii prea bine – mă făcu el să amuţesc pe un ton neaşteptat de grav – că nu-
am place să spun acest lucru. Întotdeauna, în astfel de împrejurări, am sentimentul că mă
întrebi dacă-mi iubesc propriul cap, rinichii sau mâinile; întrebarea e lipsită de orice
logică. Tu ţii de mine, îmi aparţii! Asemenea întrebări se pot pune numai atunci când se
cercetează atitudinea faţă de un obiect străin şi nu…
Îmi venea să râd.
— Cu alte cuvinte – i-am întrerupt înflăcărata expunere – pot constata cu emoţie că
sunt ceva cum ar fi de pildă omuşorul tău sau un deget de la picior, eventual…
— Şi ce vezi tu rău în asta? Acelaşi lucru e valabil şi pentru mine.
— Fain, se omologhează, dar oricum eşti un pedant! Şi un caraghios. Era de ajuns
să răspunzi te, şi gata! Mie mi-e drag şi stomacul tău şi ficatul tău şi urechile tale – tot
ceea ce văd şi nu văd la tine… Dar fii pe pace: întrebarea asta o să ţi-o pun iar, în cel mai
bun caz, abia peste o săptămână.
 — Dumnezeule, ce mă fac eu cu fiinţa asta! se tângui el şi, cu ostentaţie, căscă
zgomotos. — Ce-ar fi să încerci să adormi? Mie mi-e un somn, de-mi vine să plâng.
— Dă-i drumul! i-am spus ofensată, şi m-am întors pe partea cealaltă. Peste puţin
timp însă, iar n-am mai rezistat: — Petr!…
Mi-a răspuns doar o furie dureroasă:
— Ce s-a mai întâmplat?
— Ciudat, câtă beznă e adunată în noi, nu-i aşa?
— Ce anume?
— Beznă. Dacă e s-o luăm aşa, suntem de fapt nişte saci îndesaţi cu întuneric.
Stomacul e veşnic în întuneric, plămânii şi inima nu văd niciodată lumina zilei, cel mult
gura, dar e de ajuns s-o închizi şi, gata, beznă! Aş fi cât se poate de bucuroasă să-ţi văd,
de pildă, inima sau… spune-mi ţie nu ţi se pare ciudat?
— Nu, câtuşi de puţin!… Vrei poate să mă prosternez şi în faţa faptului că nasul
mi-a încolţit în mijlocul capului şi nu în fund? Hai, dormi, diavole!
Aveam senzaţia că-mi scapă şi evadează undeva, de aceea nu m-am lăsat:
— Ascultă – am mai încercat, de data asta în şoaptă – dormi?
Poate că în clipa aceea începuse să viseze despre una dintre predecesoarele mele –
se smuci sălbatic pe patul lui preferat şi rosti cu voce stinsă:
— Da. Buştean. Dacă nu încetezi, să ştii că mă îmbăt criţă şi, în plus, îmi vâr dopuri
în urechi! Declar solemn, că ador nu numai apendicul tău, dar şi glanda suprarenală, şi
buricul – ajunge? Hai, spune, ce-a mai produs creieraşul tău aiurit, pentru numele lui
Dumnezeu?
Ascultă, ce ar fi să ne atace cineva şi să ne omoare?
— N-au decât! Să omoare! urlă el, distrus. Foarte bine. Sper însă că va fi atât de
civilizat, încât să mă lase în timpul ăsta să dorm! Să dorm! M-auzi! Să dooorm! Cu asta
m-a jignit definitiv; poftim, bădăranul, mi-am spus în gând, nu fără invidie, auzind
pufăitul lui cu o regularitate de ceasornic – adoarme şi pe mine mă lasă să zbor de una
singură în pustietatea asta; Doamne, de ce mi-e dat tocmai mie să iubesc un asemenea
bădăran?

3 iunie

Cred că prima noapte a fost şi cea mai cumplită din câte am trăit până acum, mai
cumplită va fi doar aceea în care sufletul mi se va despărţi de trup, cu alte cuvinte când
îmi voi da duhul.
Ajunsesem cu număratul până la trei mii, dar somnul nici gând să se lipească de
mine; mi-a venit în minte să scot din valiză flaconaşul cu meprobamat, dar asta ar fi
însemnat să ies din sac – hm! În cele din urmă tot nu mi-a rămas altceva mai bun de
făcut; l-am trezit pe Petr şi l-am rugat umilă să mă conducă până la toaletă, singură nu
m-aş fi încumetat să merg. Mi-a satisfăcut dorinţa cât se poate de binevoitor, mi-a
împrumutat lanterna şi m-a aşteptat discret în faţa uşii ce dă spre curte. S-a purtat de-a
dreptul cavalereşte, chiar dacă dinţii îi clănţăneau de zor, iar după ce ne-am întors în
odaie a adormit din nou, într-o clipită.
Cu asta însă, bineînţeles, suferinţa lui nu a luat sfârşit.
Întunericul, Doamne, întunericul ăsta! Nu era un întuneric calm şi sigur, ca acela
ce-l leagănă pe om să adoarmă, era un întuneric negru ca abanosul şi impenetrabil –
întunericul vampirilor şi al fantomelor cu mers tiptil: mi se părea ameninţător de viu, se
mişca, te împresura, se rostogolea şi te îngropa, sfârâia în urechi ca gazul scăpat pe
conductă. Zăceam cufundată în beznă şi năduşeam cu o spaimă copilărească. Unele
sunete, de bine de rău, le desluşeam – picuratul apei din burlane, scârţâitul balamalelor şi
şuierul vântului ce bătea de undeva de sus – altele însă erau greu de identificat şi de
aceea cu atât mai înspăimântătoare: asta aduce cu scâncetul unui copil abandonat, pe
urmă paşi… călcătura prudentă şi târşită a răului; îl auzi cum adulmecă în spatele uşii, îl
auzi? Acum apucă de clanţă… şi… Nu, e o prostie, îmi spuneam cu încăpăţinare, astea-s
halucinaţiile spaimei tale de puştoaică, nu-i nimic şi nimic nu poate fi, femeie zăpăcită,
cum vrei tu să rezişti aici şi să nu înnebuneşti de cinci ori pe zi de atâta groază? Doar nu
eşti singură, lângă tine pufăie Petr, în cazul cel mai rău îl trezeşti cu un strigăt şi el nu te
lasă, nu te lasă, nu te lasă! Îi purtam pică pentru somnul lui atât de liniştit, pentru beţia
uşoară în care se cufundase, păcătosul – ce-ar fi totuşi să trag şi eu o duşcă? Nu! Nu ies
din sac, nici moartă! M-am încumetat să deschid ochii – o fi miezul nopţii, ceasul
spiritelor şi al răposaţilor hoinari care nu şi-au găsit liniştea în mormânt… În clipa aceea,
luna se strecură printre nori, lucirea ei glacială căzu pe pervazul ferestrei şi în ea totul
părea şi mai fantomatic. Am strâns repede pleoapele – ce-ar fi să-mi astup urechile?
Auzi? Din nou scâncetul acela sfâşietor şi paşi pe coridor – imposibil să mă fi înşelat, de
data asta i-am auzit cât se poate de clar, acum o să scârţâie clanţa şi…
Şi în clipa aceea n-am mai fost în stare să mă stăpânesc şi am atins pe întuneric
umărul lui Petr. A sforăit de două ori, ca omul tulburat din somn şi a început să geamă.
— Petr – am strigat în şoaptă – cineva umblă aici! E pe coridor, i-am auzit paşii!
Ascultă!
Parcă înadins, în clipele următoare se aşternu o linişte desăvârşită, şi numai după un
timp se auzi din nou, de afară, tânguitul acela ciudat.
— Auzi?
— O ciovică – făcu el constatarea ca un cunoscător – un fel de bufniţă mai mică.
Din astea sunt şi pe la noi, pe Sázava, acum e vremea lor când se iubesc. Nu-i vina ei că
are un glas atât de nesuferit…
Pe urmă însă, de bună seamă numai pentru a mă linişti, începu, căscând şi oftând, să
se deşurubeze din sacul de dormit; intră în pantofi, iar mantaua de ploaie şi-o trase doar
peste umeri. Dâra de lumină, răspândită de lanternă, alunecă pe valize, pe raniţă şi pe
duşumea, apoi se înfipse în uşa ce dădea spre coridor!
Am mai apucat să-l prind de mâneca goală a mantalei,
— Sper că n-ai de gând să ieşi!
— Nu te prosti! începu el să mârâie şi îşi smulse mâneca din strânsoarea mea. Te
rog frumos să te Iaşi de prostii! Nu ştiu cine s-ar învrednici să mă lovească.
Şi numaidecât porni spre uşă – nu-mi scăpă din vedere faptul că din mers apucase
toporul – şi dispăru în bezna neagră a coridorului.
Singură, am rămas singură aici, în pustietatea asta înfiorătoare! Calm! Aveam
senzaţia că frica storcea din mine ultima rămăşiţă de viaţă şi urechile mi se transformau
în nişte uriaşe aparate radar ce înregistrau sunetele cele mai infime. Inima o luase razna,
o simţeam bătându-mi tocmai în gâtlej. Dacă se întâmplă ceva, dacă mi l-a omorât acolo
cineva? Ce mă fac? Sar pe fereastră, din fericire nu e prea departe de pământ, şi mă
ascund în Samson! Sau, mai bine, sub el, Samy n-o să mă lase, nu, n-o să mă lase! Ori să
fug, s-o rup la fugă în întuneric, indiferent încotro, pârâu-nepârâu, să mă pitesc undeva
sub un muşchi de pădure, sub o grămadă de frunze – numai să nu rămân aici. Prostie, nu
mă duc nicăieri, stau pe loc, închid ochii, îmi astup urechile şi mă fac că dorm; o să mă
fac din ce în ce mai mică, şi o să mă strâng de groază, până n-o să mai rămână din mine
decât o bilă mică, abia perceptibilă – nu, eu nu sunt aici, şi, de aceea, nu mi se poate
întâmplă nimic! Ar trebui să-ţi fie ruşine; în loc să te văicăreşti ai face mai bine să te
duci în ajutorul lui, să încerci cel puţin acum să te urneşti, în ultimele clipe ale vieţii tale,
ce te faci dacă… dacă… Da’ ce-o fi făcând el atât acolo? E plecat de-o veşnicie şi nu s-o
mai întoarce, ce mai, gata, s-a terminat, ăsta-i sfârşitul, sfârşitul! Linişte!
Paşi. Se apropiau, se depărtau – ai cui paşi? Şi o voce, aş fi în stare să jur că era a
lui Petr, dar nu pricepeam un cuvânt: suna înăbuşit şi parcă încerca să convingă pe
cineva de ceva, cu cine o fi stând el de vorbă acum? Ce mai, am înnebunit! Pe urmă se
auzi trosnind uşa de la intrare, şi în clipa următoare Petr îşi făcu apariţia în pragul odăii:
era întreg. Aruncă toporul într-un colţ şi, netulburat, începu să-şi scoată pantofii. Uf, mi
s-a luat o piatră de pe inimă! Ce bine!
— Hu – suflă înfrigurat şi se furişă repede în sacul lui. Când cineva e lipsit de
fantezie, nu prea e distracţie cu el, dar când are atâta cât ai tu, e catastrofă curată… – Am
uitat să închidem uşile pe coridor şi s-a făcut curent. Asta-i tot. Requiescat in pace!…
Stinse lanterna şi sări cu poftă în apa somnului, cufundându-se adânc în ea, dând
astfel a înţelege că nu doreşte să mai fie trezit, dar cu asta nu mă linişti: nu credeam
nimic din ce-mi spusese, l-am auzit doar vorbind cu cineva, ce dracu, m-am aiurit de tot?
De altfel, în clipele următoare întreaga poveste se repetă, iar eu, nemaiputându-mă
stăpâni am izbucnit ca un copil într-un hohot de plâns sfâşietor, făcând să răsune sacul.
În definitiv, n-are decât să mă audă!
— Ce-i cu tine, Lu? De ce plângi?
Cu întrebarea asta parcă ar fi ridicat stavila unei disperări reţinute – am explodat cu
toată puterea şi nimic nu mă mai putea linişti:
— Petr… eu… eu nu rezist aici, o să înnebunesc? Poţi crede despre mine ce vrei,
dar eu vreau să plec, să plec acasă; n-are niciun rost să mai rămân, sunt o femeie fricoasă
şi n-am ce căuta aici!…
Tăcu un timp, luat prin surprindere de veridicitatea tristeţii mele, de bună seamă se
gândea ce-i de făcut cu mine, apoi spuse cât se poate de calm şi fără umbră de minie:
— Bine, Lu, probabil că ai dreptate. E vina mea că te-am tras aici. Mâine aranjez
totul. Acum însă linişteşte-te şi încearcă să adormi, da?
Şi numaidecât am simţit mâna lui; m-am prins de ea ca înecatul de un fir de pai, şi
nu i-am mai dat drumul; o strângeam între degete şi o lipeam de faţa mea plânsă, ah, Petr,
Petr…
Şi până la urmă am izbutit să adorm.

4 iunie

M-a trezit un gâdilat în nas şi propriul meu strănut,

Mi-am desfăcut niţel pleoapele şi – unde mă aflu?
Plafonul alb de deasupra mea nu-mi era câtuşi de puţin familiar, ar fi nevoie de
puţin var şi de o bidinea, îmi trecu prin minte – şi de o perie cu coadă; ia te uită câtă
pânză de păianjen s-a adunat pe la toate colţurile! Aha, acum ştiu, da, acum ştiu totul.
Deodată am deschis ochii larg şi în aceeaşi clipă i-am închis la loc sub asaltul
luminii. Să se facă lumină! —Şi lumină se făcu! Se strecura pieziş spre mine prin ambele
ferestre, şi inunda încăperea cu strălucirea ei clară şi orbitoare; lumina de a doua zi…
Zece şi jumătate trecut! Zece şi jumătate, trecut! De obicei mă trezesc destul de lent şi
fără chef, sufăr, ca mulţi oameni de altfel, de o încetineală a mişcărilor şi a gândurilor,
dar acum, nu ştiu de ce, am ţâşnit din sacul de dormit ca un şoarece speriat şi m-am
postat cu amândouă picioarele pe duşumeaua murdară.
Unde-i Petr? Patul lui preferat era pustiu, sacul împăturit şi pus bine, dar acum, pe
lumină, n-am mai căzut pradă panicii, primejdia era izgonită. Numai în ciorapi, m-am
împleticit printre valize până la fereastră, şi m-am uitat afară.
Nu, nu găsesc destule cuvinte pentru a-mi exprima uimirea faţă de această
metamorfoză!
O lume ca după potop se înfăţişa înaintea ochilor mei, într-o găteală de primăvară!
Nici urmă de ploaie, vântul de dimineaţă apucase să risipească şi să alunge norii de
deasupra văii, doar nişte ghemotoace de aburi străvezii mai alunecau peste crestele
împădurite, mistuindu-se în transparenţa fantastică a aerului. Priveam înaintea mea, într-
o pioasă încremenire, totul era – cum ar spune Petr – peste aşteptări: pajiştile verzi şi
stufoase, se zbenguiau zănatic în prospeţimea dimineţii de munte, aerul suna şi tresărea
în valul de căldură, iar soarele zburda cu razele sale pe voioasa boltă albastră.
Ia te uită, vasăzică asta-i valea despre care Petr îmi vorbise la Praga în termeni atât
de poetici! Era alta decât cea visată de mine, infinit mai spaţioasă şi, fără îndoială, mai
frumoasă, materialitatea ei îmi tăia pur şi simplu răsuflarea, şi nu era deloc pustie, aşa
cum mi-o imaginasem eu: departe, în marginea de jos a povârnişurilor împădurite am
zărit câteva căsuţe de munte – în clipa aceea nu bănuiam că erau părăsite cu totul sau
numai pe jumătate – şi acestea lăsau impresia că toată valea era populată, impresie
înşelătoare, dar binevenită la prima vedere.
Nu mă mai puteam desprinde de lângă fereastră; pe urmă se trezi în mine o energie
necunoscută, gata, destul cu zgâitul, adună-te fetiţo, în halul ăsta n-ai ce căuta aici! Mi-
am scos la iuţeală pantalonii şifonaţi şi tot ce trăsesem pe mine peste noapte, şi,
sfidătoare, m-am hotărât să-mi pun o rochie de vară din monofil multicolor; o asemenea
zi trebuie întâmpinată cum se cuvine – aşa, ca să se ştie că sunt aici!
Coridorul, în care lumina ţâşnea prin uşile deschise, arăta acum mai primitor, dar
cum am ajuns acolo au şi început să-mi clănţăne dinţii. Afară, pe terasă, era mai bine:
aerul era încă răcoros, dar razele ascuţite ale soarelui îşi opinteau căldura în pielea mea
şi-mi încingeau tot corpul. Ce fericire! Mi-am desfăcut braţele, mi-am întins oasele, apoi
mi-am sprijinit palmele de metalul jilav al balustradei şi am clipit în jurul meu,
mulţumită.
Din liniştea ce mă cuprinsese nu mă tulbură decât un fluierat, semnalul nostru –
Petr! L-am zărit lăsat pe vine pe puntea de peste pârâu, unde spăla în apa iute vasele
rămase murdare de la dezastruoasa noastră cină din ajun.
Spre el! Am zbughit-o pe scări, în jos, şi am rupt-o la fugă sărind peste băltoace.
Cu sufletul la gură m-am oprit în dreptul lui.
— Ahoi!
— Ahoi! îmi răspunse fără să schiţeze un zâmbet şi îşi văzu mai departe, netulburat,
de vasele lui. Grăsimea sleită nu voia deloc să se ducă, dar el, răbdător, o freca de pe
farfurii cu sârma, şi lipsa lui de îndemânare îmi pricinuia pur şi simplu dureri. M-am
ghemuit lângă el, şi, fără să suflu o vorbă, m-am apucat să-l ajut; ce bine ar prinde acum
un pic de nisip!
— Cum ai dormit? mă întrebă, fără măcar să se uite la mine.
— Fain.
Am lăsat spălatul, nu de alta, dar mă dureau mâinile de la apa rece ca gheaţa; m-am
îndreptat din şale şi, fericită, mi-am dus mâinile la ceafă şi le-am împreunat. Entuziasmul
ce mă inundase simţea nevoia să fie exteriorizat:
— Petr, aici e o adevărată minunăţie! Uluitoare N-am bănuit că…
— Da, la soare şi cimitirul pare mai vesel!…
Tonul acesta lucid mă făcu să înmărmuresc, ce i s-o mai fi năzărit nătăfleţului, o
asemenea dimineaţă, şi dumnealui… Dar nu m-am trădat şi am pus mâna pe lighean.! –
Eşti de mult în picioare?
— Hm! Am fost cu Samy în sat ca să telefonez la direcţie pentru lumină. Prea
curând n-o s-avem, cică n-ar fi sârmă şi nu mai ştiu ce, aşa că am cumpărat trei lămpi cu
petrol şi o sticlă de spirt. Lampa de gătit e în sufragerie, dacă vrei poţi să-ţi faci micul
dejun şi să-ţi încălzeşti apa de spălat.
— Eşti o adevărată comoară, băiete, dar unde-i Samson?
— L-am tras în curte, sub şopron. Cu timpul o să fac din el garaj, merită bătrânul
Samy să-şi petreacă restul vieţii la adăpost. Dar fii liniştită, îl scot eu iar…
Nu ştiu de ce, dar comportarea lui nu-mi plăcu deloc.
— Unde mai vrei să te duci azi?
— Auzi întrebare – spuse mirat, şi pentru prima oară mă învrednici cu privirea. –
După prânz te duc la gară. Dacă-i dăm puţină bătaie, prinzi acceleratul de după-masă la
Budějovice…
Numai grimasa mea desperată îl făcu să amuţească:
— Ce să caut eu la Budějovice? N-am niciun chef să mă duc acolo!…
În sfârşit lăsă baltă vasele alea nesuferite, se ridică în picioare şi îşi şterse mâinile
îngheţate de pantalonii de catifea. Smiorcăi din nas. Apoi începu.
— Ai uitat probabil de înţelegerea noastră de astă-noapte, Nu-ţi reproşez nimic,
acum, bineînţeles, îţi place aici, dar să ştii că nu tot timpul e aşa…
Cu asta mi-a tăiat răsuflarea, şi-am început să bâjbâi cu mâna în gol.
— Şi cum, eu… tu rămâi aici? Singur? Fără mine?
— Cum altfel? Ştii doar că mi-am dat demisia de la institut, şi n-aş vrea să par un
măscărici. Lucrurile tale le trimit pe urmă, cu trenul, şi după ce-o să fac niţică ordine pe
aici, o să poţi să vii din când în când să mă vezi…
Să tacă! Am întors repede capul, să nu-mi vadă ochii înlăcrimaţi; stam ghemuită pe
un bolovan, la trei paşi de el… şi mă simţeam îngrozitor: ştiam bine că nu glumea, că
vorbele lui nu erau o joacă sau un atac viclean la sentimentele mele, prin care să încerce
să mă reţină aici; îl cunosc până într-atât, încât să-mi dau seama că nu-i capabil de aşa
ceva.
Am tăcut amândoi multă vreme, eu spălam cu o pedanterie comică ligheanul şi în
acest timp mă năpădeau pe rând simţăminte din cele mai haotice: ruşinea, înverşunarea şi
regretul sufocant, vecin cu plânsul; în clipa aceea aş fi vrut să mor, dar până la urmă puse
stăpânire, pe toate, mânia! Minunata şi orbitoarea presiune a unei cumplite mânii,
împotriva mea şi împotriva lui; ţâşni din mine ca o dulce şi binefăcătoare explozie!
 — Ascultă!… mi-am auzit deodată propriile răcnete – tu ai înnebunit de-a binelea!
Eu nu mă mişc de aici nici în ruptul capului! Aici rămân de-ar fi să fac pe mine de trei
ori în fiecare noapte… m-auzi, necioplitule, aici rămân, nu plec nicăieri… şi nu te mai
holba la mine cu ochii tăi filozofici de scrumbie uscată! ţipam la el cu un temperament
de precupeaţă, în timp ce părul răvăşit mi se răspândea, cu agresivitate, în toate părţile: –
Să-ţi iasă din cap că o să scapi de mine aşa uşor, ca să-ţi aduci pe urmă alta în loc… m-
auzi, cu mine nu-ţi merge…
Şi, în culmea erupţiei temperamentului meu vulcanic, nu m-am mai putut stăpâni şi
am aruncat peste el un lighean plin cu apă, fapt care avu darul să mă răcorească pe cinste.
În aceeaşi clipă îmi veni să mă prăpădesc de râs – înfăţişarea lui era de un comic de-a
dreptul irezistibil.
Sta pe podişca de lemn cu celălalt lighean în mână, iar apa se prelingea de pe el
şiroaie, ca de pe duhul apelor; un timp rămase neclintit, privind încruntat înaintea lui,
apoi pe faţa lui începură să se întreacă zâmbetele.
— Ludmila – rosti el cu un accent solemn – de fapt, dacă stau şi mă gândesc bine,
tu eşti o femeie grozavă! Chiar în ciuda faptului că eşti o bestie turbată…
Şi legănă ligheanul în braţe, şi, până să apuc să mă feresc, m-am trezit şi eu udă din
cap până în picioare. Am urlat de spaimă şi abia îmi mai trăgeam răsuflarea, ce mai,
rochia s-a dus pe copcă, iar permanentul pe apa sâmbetei, dar nu-i nimic, asta ai să mi-o
plăteşti tu, fiară sălbatică!
După care se dezlănţui o bătălie nimicitoare, cu apă rece ca gheaţa; azvârleam unul
asupra celuilalt hectolitri întregi de apă şi răcneam şi nechezam şi clănţăneam din dinţi,
ei gata, ajunge, pentru numele lui Dumnezeu! După ultima porţie, am sărit cu sufletul la
gură pe podişcă, l-am cuprins cu braţele de mijloc… şi aşa uzi până la piele cum eram,
am început să ne sărutăm ca smintiţii pe gură, pe faţă, să ne hlizim unul la altul, şi să ne
prostim nevoie mare – până când se auzi sub noi un trosnet şi ne-am trezit deodată
amândoi în apa aceea rece şi iute; dar acum puţin ne mai păsa!
Chiar în clipa în care, cu chiu cu vai, ne târam afară din apă, se nimeri să treacă
uruind şi pufăind pe drumul din preajma casei noastre, un tractor cu remorcă, în care se
aflau câţiva oameni necunoscuţi: de sub cozoroacele şepcilor turtite, feţele aspre şi
neclintite ale tăietorilor de pădure ne cercetau cu severitate şi pe fiecare dintre ele se
putea citi: ia te uită, ăştia sunt cei doi din Praga, nici vorbă că-s loviţi cu leuca, de altfel
mi-am spus şi eu asta de la bun început!
După ce ne-am furişat în casă am declarat pe un ton categoric:
— La prânz o să avem gulaş cu spagheti… Ah, dacă te-ai vedea cum arăţi! Miroşi a
câine plouat!
— Linişteşte-te Kadlecová – se repezi el în mine – linişteşte-te! În viaţa mea n-am
văzut o tocilăreasă atât de plouată.
Se înţelege că am reuşit de minune să ard gulaşul pe lampa de spirt, în schimb
spaghetele nici nu se puteau muşca, dar Petr înghiţi porţia lui cu o poftă demnă de un
Gargantua, şi trecu acest dezastru culinar sub o tăcere cavalerească pentru care, în sinea
mea, îl binecuvântam. Siesta de după-amiază ne-am petrecut-o aplecaţi asupra unei ceşti
de cafea turcească slabă, Petr fuma şi mă urmărea cu interes în timp ce-mi introduceam
în păr bigudiurile de metal; până acum nu mă mai văzuse cu ele în cap şi, de bună seamă,
înfăţişarea mea îl amuza.
— Arăţi, cu astea, ca un erou dintr-un sci-fi – ţinu el să sublinieze foarte la
obiect. — Fii atentă să nu te lovească trăsnetul.
I-am arătat limba:
— O să trebuiască să te obişnuieşti, iubiţelule, acasă făceam treaba asta în
singurătate, şi aici n-o am! Dar nu-i nimic, în felul ăsta cel puţin, se remarcă nasul meu
expresiv, îmi dau perfect seama, că ar putea să fie mai modest şi ceva mai nostim, dar…
— Nici să nu te gândeşti, mie îmi place aşa! Pare demn de încredere. Ce-ar trebui
să spun eu, cu trompa asta a mea?… Ai în schimb nişte urechi micuţe şi fermecătoare.
Dar, apropo, cum stai cu auzul? Aşa, în general, auzi destul de bine?
I-am răspuns cu promptitudine aruncând după el cu pantoful, şi în aceeaşi clipă m-a
pufnit râsul.
Gata, de ajuns cu pălăvrăgeala, e cazul să ne apucăm de treabă, dacă vrem să trăim
aici cât de cât, omeneşte!
Mă cuprinse deodată o vrednicie creatoare, neaşteptată. Cu ce să începem? E clar:
cu măturile şi ligheanele cu apa, mai întâi scoatem totul pe coridor, măturăm duşumeaua,
acolo unde a mai rămas ceva din ea, şi în timp ce eu încerc s-o frec cu peria aspră, din
pai de orez, tu expulzezi de aici păianjenii! Nu exclud ideea că aduc noroc, dar numai la
gândul că una din aceste vietăţi cumsecade, cu un exagerat număr de picioare, ar putea
să-mi intre în păr, mi se face pielea ca de găină! Pe urmă dispunem, aşa, provizoriu, cele
câteva piese de mobilă – în măsura în care pot fi numite astfel aceste cuiburi de carii –
într-un cuvânt, de aici începem atacul!
În principiu, Petr căzu de acord cu mine, dar propuse ca înainte de a porni la treabă,
să întreprindem, fie şi în treacăt, o inspecţie generală a întregii noastre împărăţii.
— E absolut necesar, căci, de obicei, omul se teme de lucrurile şi locurile pe care
nu le cunoaşte.
Am zbughit-o din casă după el, cu pulovărul pe mine; soarele ce-i drept, frigea, dar,
de îndată ce se ascundea sub nori, răcoarea se făcea simţită bine.
În primul rând am început să ocolim casa pe dinafară. Călcam prin iarba miţoasă,
ne furişam printre tufele de aluni şi ne înecam în nişte bălării neînchipuit de înalte, ce
asaltau zidurile cu dorinţa avidă de a le înghiţi.
— Va trebui să le tăiem – menţiona Petr, cu un aer de gospodar conştiincios şi
încercat – asta-i junglă curată! O să mă apuc de treaba asta cât mai curând; tata spune că
zidurile simt nevoia să respire, la fel ca noi, oamenii; şi, crede-mă, ca zidar se pricepe.
Şi se şi apucă să frângă crengile ce ne aţineau calea, de parcă le-ar fi declarat război
până la distragerea totală, şi înflăcărarea lui belicoasă îl prindea de minune.
— Tu crezi că zidurile se pot îmbolnăvi şi ele de tuberculoză?
Clar – răspunse dând din cap – chiar dacă în cazul lor i se spune altfel. Numai că
zidurile astea ţin la tăvăleală, sunt nemaipomenit de trainice; pe vremea aceea se
construia pentru secole întregi, nu ca azi. Nu te lăsa înşelată de ceea ce vezi la suprafaţă,
coamele şi acoperişul sunt, în general, în bună stare, iar casa, cel puţin în părţile locuite,
n-are igrasie, şi ăsta-i principalul! Asta-i casă solidă, nu glumă, şi-o să stea în picioare
chiar şi atunci când blocul acela din prefabricate, în care s-a mutat Eva cu Evzen al ei, o
să ajungă o dărăpănătură! Da, da. Casa asta o să ne supravieţuiască tuturor!
Pentru mine era limpede că tocmai această presupusă longevitate a casei noastre îl
fascina, vorbea despre ea aproape ca un îndrăgostit, iar mie îmi părea rău. Un pic „că nu-
i puteam împărtăşi înflăcărarea, cel puţin deocamdată nu!
— Nu – m-am grăbit să-l contrazic pe un ton categoric – nu, nouă n-o să ne
supravieţuiască! Noi doi n-o să murim niciodată!
— Doar aşa – admise el, împăciuitor, şi îşi continuă mersul împleticit printre tufele
de pălămidă, cufundat de-a binelea în meditaţiile sale.
Chiar dacă schiţele lui neîndemânatice nu puteau să redea nici pe departe
posomorita atmosferă poetică a casei, ele erau totuşi destul de detailate, ca să-mi permită
o orientare relativ uşoară; mă surprindea numai întinderea ei: da, cu toate acareturile care
ţineau de ea, era mai mare decât în închipuirile mele, mai mare şi mai părăginită, în
ciuda faptului că, în bătaia soarelui de după-amiază, părea cu mult mai reconfortantă
decât pe vremea câinească de ieri. Într-un fel îmi amintea de o fortăreaţă în miniatură,
poate şi prin aceea că era împrejmuită din toate părţile de un zid puternic şi gros; asta îmi
convenea, pentru că în aparenţă, cel puţin, zidul acesta trezea în om sentimentul
siguranţei şi al invincibilităţii. Planul întregii aşezări avea forma unui trapez destul de
neregulat: de clădirea principală, care constituia baza, se lipea alta, mai joasă, în schimb
mai lungă, întinzându-se până în capătul ansamblului; majoritatea ferestrelor erau fără
geamuri, iar unele chiar fără rame, asemănându-se cu nişte ochi scoşi.
— Aici s-ar putea face un azil de noapte ideal pentru turişti, nu crezi? se auzi glasul
lui Petr.
Nu i-am răspuns; îmi lipsea imaginaţia lui, iar toată hărăbaia asta la al cărei capăt
ajunsesem, mi se părea de-a dreptul înfiorătoare şi numai bine coaptă pentru lopată şi
târnăcop.
M-am oprit şi am început să-mi arunc privirea în jurul meu: de pe o colină domoală,
dintr-un loc înconjurat de arbori şi tufişuri, cobora spre noi un pârâiaş îngust, dar foarte
iute, cotind în dreptul aripei din spate a casei şi vărsându-se, la câteva zeci de metri mai
jos de clădire, în pârâul principal ce străbătea întreaga vale.
În iarba înaltă am descoperit nişte vestigii ce aminteau de scocul unei mori, şi
numaidecât i-am atras atenţia lui Petr.
— Aşa este, cândva aici a fost o moară, dar e mult de atunci, şi ea a supravieţuit
doar prin denumirea întreprinderii – Fuchsenmūhle. Asta a fost, într-adevăr, scocul, iar
roata morii era probabil aici. Mai sus, la marginea pădurii, lângă şirul acela de copaci, se
află un lac şi din acest lac îşi trage izvorul pârâiaşul ăsta. Hai dă fuga să-l vezi, să-ţi dai
şi tu seama ce înseamnă liniştea şi ce perspectivă se deschide de-acolo asupra întregii văi;
pentru scăldat, apa e prea rece şi plină de mâl, dar m-am gândit că ar fi bine s-o populăm
cu păstrăvi. Închipuieşte-ţi ce senzaţie ar fi dacă vizitatorul ar putea să împrumute de la
noi o nuia să-şi facă undiţă, şi să-şi prindă un păstrăv pentru cină!…
— Asta-i gol! am chiuit în semn de admiraţie şi m-am grăbit să vin şi eu cu puţinul
meu de contribuţie: — Şi ce-ai zice dacă i-am reda acestui loc – măcar parţial, şi numai
aşa, de curiozitate – caracterul său original? Să reparăm scocul şi să facem rost de o roată,
vorba ceea, dacă-i moară, moară să fie… Ar fi o moară stil, nu crezi?…
Se uită la mine cu o uşoară suspiciune, de bună seamă nu era sigur dacă nu-l iau
cumva peste picior.
— Uşurel, acum avem alte griji! Să vedem!… Toate la vremea lor!
— De ce oare i s-o fi spus Moara Vulpilor?
— Asta nu ştiu. Poate că au fost pe-aici multe vulpi, de altfel şi valea asta se numea
Fuchsenwise, un motiv o fi fost de i s-a spus aşa…
— Mie povestea asta mi se pare cumplit de caraghioasă. Imaginează-ţi un vulpoi
bătrân, cu şapca prăfuită de făină, în chip de morar, vulpi în chip de prim-ajutor şi de
ajutor de morar şi pui de vulpe în chip de ucenici, trebăluind cu sacii şi măcinând şi
măcinând şi…
— Da, îmi închipui cât se poate de viu această scenă – mă făcu el să amuţesc şi,
dintr-un salt, trecu peste pârâu – dar încetează mai bine cu măcinatul, şi binevoieşte a mă
urma!
M-am lăsat pe vine la marginea pârâului, am adunat apă în căuşul palmei şi am
băut – apa era rece şi înviorătoare. Apoi am rupt-o la fugă pe urmele lui Petr.
Mă aştepta la uşa unui hambar, aflat chiar la capătul moşiei noastre, şi îşi expunea
faţa la soare. Am mers de-a lungul pereţilor din spate ale şoproanelor şi grajdurilor, apoi
de-a lungul unui zid înalt şi crăpat, care se întindea până în clădirea principală, întrerupt
doar de o poartă cu boltă, pe jumătate năruită, – reprezentând unica intrare în curte. Nu
era greu să te strecori prin ea, pătrunderea nedorită a unui intrus fiind împiedicată aici
pur simbolic. Ai grijă, fetiţo, să nu-ţi cadă în cap, nu fi atât de pripită!
Curtea, de bine de rău, o cunoşteam: era pângărită de tot felul de troace vechi care,
de bună seamă serviseră odinioară la ceva, dar acum zăceau în neştire prin iarba înaltă şi
prin bălăriile atotstăpânitoare. Ce prăpăd! Butoaie stricate şi cercuri ruginite. Scânduri
putrede. Zdrenţe şi sticle goale. Şi pustietate. Era o curte moartă, lipsită de orice viaţă.
Portiţele coteţelor erau date peste cap sau lipseau cu desăvârşire, de sub şopron ieşea în
afară botul lui Samson, ahoi, Samy, unde-ai ajuns la bătrâneţe, sărăcuţul de tine?
Aproape de zidul gardului se înălţa o fântână cu pompa îngroşată de rugină; am încercat
să pun pârghia în funcţiune, dar din pompă nu se scurgea nicio picătură de apă, şi, în
tăcerea mormântală a curţii, glasul pistonului răsuna atât de jalnic, şi cu atâta reproş,
încât am preferat să-l las în plata Domnului.
— Nu-i nimic – interveni Petr, curmând chinuitoarele mele meditaţii – după apă o
să ne ducem la pârâu, şi, cu timpul, o să refacem instalaţia. De bine de rău, ţevile şi
rezervorul sunt în bună stare, o să avem nevoie doar de o pompă nouă la motor. Hai să
ne uităm la etajul întâi, vrei?
Treptele de lemn duduiau şi scârţâiau înfiorător sub apăsarea noastră, casa scării
duhnea a praf şi a tencuială putregăită, şi totul era aici învăluit într-o beznă sumbră; dar,
iată că pe coridorul lung de la etaj, prin ferestrele aflate la capetele lui, se scurgea lumina
zilei. Uşi şi iar uşi. Am observat că pe tăbliile lor erau bătute nişte plăcuţe de metal cu
nişte cifre încă lizibile, de la unu până la doisprezece – ia, te uită, mi-am spus, embrionul
unui viitor hotel! Le-am deschis pe rând şi ne-am uitat în încăperi numai din prag:
semănau între ele ca două picături de apă şi toate erau pustii – pustii. Într-o odaie din
capul coridorului, ţâşnea, prin fereastra laterală, lumina soarelui, şi, din pricina asta,
probabil, mi se păru mai familiară şi mai locuibilă; în plus, mai oferea şi o privelişte
reconfortantă a văii.
— Ascultă – i-am spus lui Petr, întorcându-mă spre el – ce-ai zice să ne instalăm
aici dormitorul? Mie îmi place această cameră, e uscată, şi, mai cu seamă, nu se vede
nimic de afară… Aşa că… pricepi?
Pricepu. Pentru prima oară în timpul acestei inspecţii, zâmbi şi mă sărută din spate,
pe gât, sub urechea stângă.
— Minte genială, şi mie mi-a trecut prin cap ideea asta, ce să mai vorbim, ăsta-i un
adevărat cuib al giugiulelii!
Îşi dădu pe loc consimţământul, vizibil fericit de interesul meu şi de faptul că măcar
într-o privinţă îmi poate face pe plac. Şi numaidecât hotărî să ocupe pentru el camera
opusă, ca să-şi amenajeze în ea biroul său de lucru.
— Toată viaţa mi-am dorit aşa ceva, dar niciodată la Praga n-am reuşit să-mi fac…
Nu-i nevoie de prea multe, ajung o masă, un scaun şi o lampă cu gaz, rafturile pentru
cărţi o să încerc să mi le încropesc şi singur…
Şi în timp ce vorbea, strălucea de o bucurie copilărească şi pentru o clipă izbuti să
mă molipsească şi pe mine.
Podul şi pivniţa nu mă ispiteau, să mai aştepte; şi în afară de asta toată foiala
începuse oarecum să mă plictisească, mai bine zis, să mă deprime. Impresia generală nu
era deloc înălţătoare şi simţămintele mele zburau de colo până colo, între crizele efemere
de optimism încăpăţânat şi cele de neagră descurajare, deşi pentru ambele extremităţi nu
existau suficiente motive raţionale. De bună seamă totul depindea mai curând de moment
şi de impresiile întâmplătoare, de oboseală şi de locul în care ne aflam, de starea lui
aproximativ bună sau de gradul lui de şubrezire. Şi, întrucât ştiam că astea nu sunt decât
numai şi numai simţăminte, le păstram numai şi numai pentru mine. De ce să-l întristez
cu ele şi pe bietul Petr?
Când seara târziu, răpuşi de oboseală, ne-am înşurubat, cu mâinile şi picioarele
frânte, în sacii de dormit, din întuneric răsună glasul lui Petr:
— Sper că azi n-o să-ţi mai fie teamă...
— Şi eu sper – i-am răspuns – dacă o să mă ajuţi puţin…
— Cum? Îţi promit să nu mă mişc niciun pas de lângă tine!
— Fain, dar nu despre asta-i vorba… Chiar tu ai spus că omul se teme cel mai mult
de necunoscut, de pildă, şi de ceea ce-i umblă prin cap, ca o sperietoare. Eu, cum să-ţi
spun, nu sunt Fecioara din Orléans care a auzit vocile acelea, şi dacă vrei să nu intru la
idee că-mi filează o lampă, trebuie să-mi spui cu cine ai stat de vorbă azi-noapte…
Întrebarea nu era pe placul lui; tăcu un timp, dar până la urmă tot se foi în sac, şi,
sprijinindu-se în coate, îmi răspunse:
— Fii liniştită, prea mult nu-ţi filează ţie lampa aceea, şi de auzit ai auzit bine, chiar
şi cu urechile tale mici. Toată povestea e de fapt un fleac, şi nu merită să ne pierdem
vremea cu ea… A fost Seep, idiotul satului, l-ai văzut doar! Ei, şi? Era curios să afle ce
şi cum, şi de aceea a venit să ne vadă. Şi mie mi-a fost neplăcut când i-am luminat faţa
cu lanterna, ştii doar că nu e o frumuseţe de bărbat. L-am făcut să-şi ia tălpăşiţa cu o
bruscheţe, aş zice, inutilă, şi acum îmi pare rău; sărăcuţul, e absolut inofensiv. Ei – aşa e
mai bine?
— E! Dar, oricum, mâine ne mutăm sus, nu-i aşa?
Până să apuce să-mi răspundă, am adormit buştean.

12 iunie

Cam multe zile au trecut până să ajung la aceste însemnări; am avut de lucru până
peste cap, omorându-ne cu dereticatul şi cu amenajarea odăilor noastre, până la istovire.
Serile eram atât de frântă încât mi se lipeau ochii de o oboseală pe care n-o mai
cunoscusem de când mă ştiu.
Dar efortul ne-a fost răsplătit, acum se poate spune că locuim – măcar, de bine de
rău, cum obişnuieşte să sublinieze Petr, cu luciditate, şi zău, are dreptate.
Azi se împlinesc paisprezece zile de când am sosit, aici, şi aceste paisprezece zile
au fost, fără îndoială, cele mai ciudate zile din viaţa mea.
Cu alte cuvinte: paisprezece zile fără presă cotidiană, fără săptămânale, fără radio şi
televiziune, pe scurt, fără toate acele mijloace de informaţii pe care civilizaţia le oferă
omului modern, fără vacarmul străzilor pragheze, fără feţele care înainte mă înconjurau
zi de zi, fără plăcutele taifasuri la o cafeluţă în redacţie, fără cancanuri, fără panică şi
certuri în polemici de specialitate – toate astea, la drept vorbind, nici nu prea îmi
lipsesc – dar şi fără. Coafor, fără baia din Podoli, fără plimbările de seară, fără teatre şi
concerte, aşadar, fără tot ceea ce înainte cu greu aş fi fost în stare să şterg din viaţa mea.
— Te plictiseşti? m-a întrebat Petr, cam a patra zi.
— Nu – i-am spus adevărul adevărat – lângă tine, nu ştiu de ce, nu prea îmi merge
cu plictiseala. Mai curând mi-e teamă că n-o să fac faţă exigenţelor tale. La Praga, nici
nu realizam acest risc, mă zăpăciseşi de-a binelea.
— Aiurito! Sunt totul plin numai de tine. Şi mintea, şi mâinile, şi… Şi-apoi, ca să
se plictisească, omul are nevoie de timp…
Avea dreptate, n-avem timp de aşa ceva – cel puţin deocamdată nu – pe urmă om
vedea! De ce să ne gândim prea mult înainte?
Potrivit unui grafic al treburilor de primă urgenţă, temeinic discutat şi aprobat în
unanimitate, mâine ne apucăm să dereticăm viitoarea lui cameră de lucru, şi, în plus, mie
îmi mai revine şi sarcina de a spăla cu detergenţi maiourile, dacă vrem să nu putrezească
de murdărie! Şi încă ceva…
Un lucru e mai mult ca sigur: invadarea acestei fermecătoare singurătăţi înseamnă
în viaţa noastră o ruptură, o ruptură radicală în felul nostru de a trăi, şi, probabil, şi în
destinele noastre. Acest cuvânt patetic mă îngrozeşte un pic, dar n-am ce-i face, asta-i
situaţia. Problemele care la Praga mi se păreau a fi grave şi de o importanţă aproape
mondială, aici s-au redus cu o viteză uluitoare, risipindu-se aproape, şi în locul lor s-au
înghesuit într-o clipită altele, pentru neiniţiaţi poate caraghios de mărunte, dar pentru noi,
în situaţia noastră, de o însemnătate vitală. N-a fost nevoie să le căutăm, au apărut de la
sine: cum să mâncăm, cum să dormim, cum să ne spălăm, cum să scăpăm de guturai şi
de anghină, cum să ne familiarizăm cu împrejurimile şi cu oamenii în mijlocul cărora va
trebui să trăim, cum să facem rost de oameni să ne ajute: problemă cu apa, problemă cu
focul, problemă cu lumina, pentru început lucruri din cele mai elementare, dar, în cele
din urmă, tot mai complicate şi mai exigente din punct de vedere tehnic.
De pildă: cum să baţi cu dosul toporului o scoabă în zidăria de piatră şi, în acest
timp, să nu-ţi scoţi ochiul? Azi totul e în perfectă ordine şi Petr îşi poate scoate liniştit
bandajul de pe frunte; dar în primul moment mi-a fost teamă c-o să se scurgă din el tot
sângele şi dacă nu m-ar fi reţinut aş fi alergat peste munţi şi văi să aduc un doctor.
— Arăţi ca un maharadjah – am constatat a doua zi, după ce-mi trecuse spaima –
nici nu ştii ce bine-ţi vine!
S-a strâmbat la mine şi mi-a intrat cu mâna în păr:
— Râzi tu, diavole, dar n-a lipsit mult ca să-l ai în faţa ta pe Jan Žižka!…
Mai departe: cum să tai cu un ferăstrău tocit o blană de brad, şi-apoi din tot felul de
scânduri şi scândurele să încropeşti o laviţă care să nu se prăbuşească numaidecât sub
fundul celui ce se aşază pe ea? Fapt izbutit abia după cinci chicsuri şi, unde mai pui că şi
asta numai de bine de rău! Cum să durezi o etajeră care să suporte şi povara grea a unor
volume din domeniul filosofiei pure şi a istoriei – de data asta numai patru (!!) chicsuri,
colorate în schimb cu o unghie ruptă de la degetul meu gros. Sau cum să dregi uşa
faimosului nostru W.C. şi s-o înfigi în balamale? Ne-am irosit cu povestea asta o
întreagă după-amiază, dar, oricum – în măsura în care nu plouă – continuăm să ne ducem
pentru nevoile urgente în lăstărişul des de la marginea pădurii şi, cu acest prilej să
tragem adânc în piept mirosul îmbătător al acelor de conifere, fără îndoială spre marele
gaudiu al animalelor şi al spiriduşilor de pădure. Şi toate astea făcute fără nici o
experienţă în ale muncii manuale, fără priceperea şi sculele necesare! Zi de zi
descoperim câte o nouă Americă în domeniul breslelor meşteşugăreşti, zi de zi suntem
siliţi să improvizăm câte ceva, să ne descurcăm cu orice preţ, şi, în plus, să nu cădem
pradă deznădejdii totale în faţa propriei noastre neîndemânări: a mea, cel puţin, este
catastrofală şi, se pare, înnăscută, dar n-aş putea spune că Petr e cu mult mai iscusit,
chiar dacă, uneori, are tendinţa pur bărbătească de a se preface că ar fi ceva mai presus:
face un pic pe grozavul, iubiţelul meu, dar până la urmă nu-i rămâne altceva decât să
suplinească lipsa de iscusinţă cu o tenacitate de-a dreptul fanatică, susţinută temeinic de
nişte înjurături fantastice şi viguroase, şi într-un sortiment nespus de bogat, pe care, pur
şi simplu, nimeni nu l-ar putea bănui în vocabularul unui cărturar specializat în ştiinţele
umanistice.
Toate muncile astea ne costă multă energie, risipită în zadar, eforturi nu numai de
ordin fizic, ci şi intelectual, sforţări nemaipomenite, şi o voinţă sălbatică! Dar, pentru
toate astea, suntem doi! Uneori mâinile ne cad neputincioase de-a lungul trupului, de
oboseală sau de atâta descumpănire, suntem la capătul puterilor, sau răpuşi de o
desperare mută, dar când lucrurile se îngroaşă rău de tot, începem, ca din senin, să facem
din toate băşcălie, transformând cu repeziciune tragedia într-un simplu caraghioslâc,
după care ne apucă o criză de râs nestăvilit, şi nechezăm, şi ne prostim de parcă ar fi dat
strechea în noi!
Şi, spre marea noastră mirare, ajută şi asta un pic!
— Cine are pretenţia – zbiară Petr ca un catâr – că orice masă trebuie să aibă toate
picioarele egale? Se mai poate pune şi o pană, nu? Aici nu suntem la Alcron. Cel puţin
deocamdată nu! Dar ştii ce? Acum ne fecalizăm, pe toate, şi-o ştergem în pădure! Amin!
— Eşti i-re-zi-sti-bil! îi spun eu în asemenea momente, după ce mă satur de râs. O
să-i scriu lui Zdenek, aici s-ar putea face un film grotesc, presărat cu gaguri inedite; să
vezi ce-o să se mai bucure!… În ceea ce mă priveşte, aş fi dispusă să accept rolul
protagonistei…
Aruncă după mine cu ce-i pică la îndemână şi, fără să mai sufle o vorbă, se duce să-
şi pună cizmele de cauciuc; apoi încuiem casa cu cheia şi pornim în sus, pe drumul
pădurii: nu-i departe, doar o sută de metri ne despart, şi suntem înconjuraţi de pădure din
toate părţile. Tăcem, în timpul mersului Petr mă cuprinde cu braţul pe după umeri, sau de
mijloc, şi şoldurile noastre stau lipite unul de altul.
— Spune-mi, te rog – mi se năzare mie din senin – în ce direcţie e Praga?
— Ghiceşte.
Arăt numai aşa, de încercare, drept înainte, şi el scutură uimit din cap; simţul meu
de orientare îi ia din nou, pentru a nu ştiu câta oară, piuitul.
— Păi da! În direcţia aceea e graniţa, la cel mult zece kilometri, de aici trebuie să
fie Pasov! Ascultă, minune a minunilor, cum văd, tu trăieşti pe lumea asta ca o găinuşă
oarbă, zău aşa! Uită-te şi tu, cel puţin, unde-i soarele în această clipă; atâta lucru ar trebui
totuşi să ştii, că ne aflăm la sud-est de Praga; dacă ţi-ar da prin minte s-o întinzi acasă, ar
trebui s-o iei exact în direcţie opusă, spre Jeleni şi de-acolo mereu spre nord. Acum te-ai
lămurit? Altfel te-ar înhăţa grănicerii şi ăştia, spre norocul tău, te-ar trimite înapoi, din
post în post…
— Şi ce dacă? mă oţărăsc eu, ofensată. M-ar trimite înapoi… şi gata… Şi-apoi, aş
avea eu grijă să-l întreb pe primul om care mi-ar ieşi în cale: nu te supăra, domnule, nu
ştii cumva pe unde se poate ajunge în Piaţa Václav?
Găsesc întotdeauna în zelul lui o distracţie uşor răutăcioasă, şi nu mă opresc până
când nu-l apucă desperarea şi nu mă face să amuţesc, astupându-mi gura cu palmele.
Deocamdată, vremea e aproape bună de export; cu excepţia câtorva răpăieli scurte,
deasupra noastră se întinde o boltă arzătoare şi veselă de iunie, aerul e fierbinte, dar peste
vale bate neîncetat o adiere de vânt catifelată. Pădurea e o adevărată splendoare. Mă
încumet să fac această afirmaţie în ciuda conştiinţei că singură, şi mai cu seamă pe
întuneric, n-aş pune piciorul în ea, pentru nimic în lume; nu e vorba totuşi de o pădure
idilică aşa cum sunt pădurile din interiorul ţării; pădurea în mijlocul căreia ne aflăm
acum, n-o cunosc decât din tablourile lui Mařak; e o pădure ca din basme sau din piesele
cu bandiţi ale teatrului de păpuşi. Aş fi în stare să jur că noaptea mişună pe aici spiriduşi
şi ielele şi pun mâna în foc că şi acum sunt aici, dar ochiul muritorului de rând nu-i poate
surprinde deloc. Pădurea e învăluită într-o tainică semiobscuritate verzuie, ca de vrajă,
căci numai cu zgârcenie lasă crengile dese ale brazilor să pătrundă în ea lumina zilei;
pădurea asta e toată un joc complicat de lumini şi umbre; şi e plină de pânze de păianjen
strălucitoare, de putregai şi de răcoare jilavă. Ne strecurăm prin tufele înalte de ferigă, ne
căţărăm în neştire pe povârnişuri abrupte, trecem peste rădăcini întoarse, năpădite de
licheni şi picioarele ni se afundă în muşchiul afânat — fii atentă pe unde calci, Lu. Dă-
mi mâna să te ajut!
Şi linişte, o linişte aparte, veşnic fremătătoare şi uşor deprimantă; clipocitul
pârâului şi strigatul în răstimpuri al unei păsări au darul să accentueze şi mai mult
impresia singurătăţii şi a în accesibilităţii severe – uite acolo, psst! – şi într-o frântură de
secundă surprind grupul statuar al unei căprioare cu puiul ei, dar în aceeaşi clipă a şi
dispărut, nu mă pricep încă să privesc această pădure, mai sunt în ea, deocamdată, o
străină şi pe deasupra o străină venită de la oraş, care nu ştie încă să se mişte nici măcar
firesc prin ea. Vorbim puţin. Aici, plimbările zilnice prin pădure au în ele ceva din
evlavia serviciului divin, şi amândoi simţim că a tulbura această linişte cu flecăreli
inutile, ar fi un act de blasfemie. La întoarcere ne oprim, ca de obicei, la izvorul din
marginea luminişului cu iarbă înaltă, loc pe care amândoi l-am îndrăgit cu deosebire; mă
las în genunchi pe piatra netedă acoperită de muşchi şi beau apă din căuşul palmei –
acesta fiind, probabil, unul din ritualurile slujbei religioase de toate zilele. Simt în acest
timp, aţintită asupra mea, privirea fixă şi puţin descumpănită a lui Petr, şi mă simt sub ea
atât de bine, că mă sufoc de fericire, nu alta.
De fapt, nici nu sunt în stare să spun de ce şi de unde se adună în mine această
bucurie spontană şi aproape agresivă, o bucurie insuportabilă, care, pur şi simplu, mă
copleşeşte. Poate că izvorăşte din însăşi elementara conştiinţă că mă aflu aici, şi nu
singură, că trăiesc într-o lume în care trăieşte şi el, viu şi material, nu ca prinţul ideal din
poveste. Şi rămân aproape înmărmurită când îmi dau seama că acest Petr, în carne şi
oase, nu aduce câtuşi de puţin cu iubitul visat de mine odinioară! Din fericire! E o
bucurie născută din simpla noastră existenţă, o voluptate intensă, necunoscută, ce
ţâşneşte din însăşi setea de a fi; nu ştiu, s-ar putea; un lucru însă ştiu cu certitudine şi
anume, că prelungesc cu bună ştiinţă această clipă ameţitoare, fermecată eu însămi şi
distrusă aproape de simplitatea acestei ecuaţii: eu plus el, egal… Nu, nu îndrăznesc s-o
scriu pe hârtie, şi cu atât mai puţin s-o exprim cu voce tare –, mi-e teamă, pesemne, să nu
provoc răul sau să nu stârnesc zeităţile nefavorabile, dar ea trăieşte în mine. Şi totuşi,
până şi această bucurie e umbrită de o îngrijorare stranie şi cât se poate de nelogică; de
un fel de spaimă ex post la gândul că lucrurile s-ar fi putut petrece altfel, că nu ne-am fi
întâlnit pe această lume sau nu ne-am fi remarcat unul pe celălalt în îngrămădirea aceea
de chipuri omeneşti, că… Fireşte, e o îngrijorare stupidă şi, prin caracterul ei ulterior,
lipsită de sens, dar totuşi o simt; alternativa aceea înfiorătoare, că am fi putut trece unul
pe lângă celălalt în timp sau în spaţiu, mă înspăimântă şi acum. Petr ar râde de povestea
asta din străfundul plămânilor, cine ştie; mai bine să nu i-o împărtăşesc. Nu mai sunt în
stare să mă imaginez fără el, ori să-mi închipui ce s-ar fi ales de mine dacă unul din noi
s-ar fi născut, să zicem, cu numai treizeci sau cincizeci de ani mai devreme ori mai
târziu, – eu aici, iar el, de pildă, în Noua Zeelandă! Cumplit risc al neîntâlnirii! Dar ce te-
a apucat, femeie nerecunoscătoare, ai căpiat, de ce te prosteşti? Minunea s-a întâmplat, şi
el e aici, la un pas de tine, uite, se apleacă şi-ţi pune mâna pe umăr, ca şi când, cu această
simplă atingere, ar vrea să se asigure încă o dată de ceva, deci totul e în perfectă ordine –
ce mai vrei? Nimic, de fapt nu mai vreau nimic, sau, cel puţin, aproape nimic, principalul
e să nu clintesc nimic din loc, şi nimic să nu schimb, asta e, da, în asta stă totul!
Ciudat: de obicei oamenii înalţă imnuri de slavă trecutului, indiferent cum a fost el;
li se pare fermecător, de o intimitate idilică şi sigur prin inaccesibilitatea lui; prezentul e
de preferinţă înjurat; aşi, de unde, acum nu mai e ce-a fost; iar viitorul, datorită
necunoaşterii şi imprevizibilului, le inspiră teamă. În ceea ce mă priveşte, lucrurile stau
cu totul astfel: trecutul meu, înţelegând prin asta tot timpul trăit fără Petr, mi se pare de o
sărăcie nudă, sterp şi irosit în zadar; din perspectiva actuală îl văd cât se poate de precis;
a fost perioada nestatorniciei şi a tristei rătăciri printre oameni care nu-mi spuneau nimic
sau prea puţin, perioada simţămintelor de suprafaţă şi a bucuriilor firave. Mă gândesc
acum la Lu din acea vreme, cu o indulgentă compasiune, şi ca la alt om. Viitorul? Ştiu eu,
s-ar putea să fie mai bun, mai cu seamă în măsura în care e legat de Petr, dar în acelaşi
timp îmi insuflă parcă o teamă îndepărtată, pentru că în el… Dar mă rog întruna, ca asta
să se întâmple cât mai târziu, cât mai târziu… Nu, nici nu vreau să mă gândesc la aşa
ceva, exclus! De la o anumită vreme şi, aş spune chiar, de la o dată precisă, eu ador
prezentul! Fără rezerve şi fără compromisuri. Mă obsedează să ştiu şi de ce; dacă aş fi în
stare, dacă ar sta câtuşi de puţin în puterile omului, l-aş face să se oprească; i-aş da
neschimbarea şi trăinicia granitului; sau, cel puţin, l-aş frâna; stai, clipă, să mă prind de
tine, să-mi înfig în tine degetele ca într-o iarbă proaspătă, să închid ochii şi să mă topesc
în tine, nu pleca, tu, miraculos şi ireversibil acum, care ne aparţii, sunt fericită în tine, eu
trupul şi cu sufletul, atât de fericită, încât mai fericită n-aş mai putea fi; de aceea nu te las
de lângă mine, nu!
Şi tocmai această chinuitoare tristeţe, izvorâtă din conştiinţa că singură n-aş fi
capabilă de acest lucru, mă obligă întotdeauna să acţionez: întind mâinile spre Petr, îl
cuprind pe după gât şi-l trag la pieptul meu. Nu se împotriveşte, s-ar putea ca în clipa
aceea să înţeleagă ce se petrece în mine şi ce-mi trebuie de la el, mă strânge în braţe cu
atâta putere, de parcă ar vrea să mă absoarbă, să mă ascundă în el, să desfiinţeze graniţa
dintre trupurile noastre şi… pe urmă, pe urmă stăm întinşi amândoi pe un covor de
muşchi afânat, cufundaţi în noi, într-o mută şi sufocantă nemişcare, în spatele nostru se
aude susurul mărunt al unui fir de apă şi, simţi? – da, din nou a izbutit imposibilul, acum,
acum, taci, şi nu răsufla, să ţină cât mai mult, să nu se mai sfârşească…
— Trebuie să plecăm, Lu. Se întunecă…
La marginea pădurii deschide, mai cu seamă în bătaia soarelui de acum, priveliştea
stenică a întregii văi; nu mă satur s-o privesc. Stăm amândoi în dreptul unui trunchi de
brad puternic, sub crengi mă simt întotdeauna îngrozitor de mică şi neînsemnată, Petr
povesteşte ceva, dar eu abia îl aud. Ia te uită! La poalele unui povârniş domol din capătul
muntos al văii, scapără reflexele iazului şi, ceva mai jos, e casa noastră; ne aşteaptă, aş
avea chef să-i flutur din mână şi să-i strig, hei, aici suntem? Şi, de jur-împrejur, păduri, şi
liniile ondulate ale coamelor de deal în trandafiriul asfinţitului. De atâtea ori mi-a
enumerat Petr numele fiecărei culmi în parte, dar mie pe-o ureche mi-au intrat şi pe alta
mi-au ieşit; sunt un caz incorigibil şi fără speranţă. Spre mirarea mea, de aici nu par prea
înalte, valea se află la o altitudine considerabilă faţă de nivelul mării, iar casa noastră, la
aproape nouă sute de metri! Pajiştile au şi început să îmbrace veşmintele de vară,
sclipesc de albul margaretelor şi al chimenului alb, răsună de ţârâitul asurzitor al
greierilor.
— Priveşte ce de fragi o să fie – mă tulbură Petr din contemplaţie – parcă văd, nici
două-trei săptămâni, şi-o să vii aici să paşti.
— Şi dacă o să funcţioneze cuptorul, o să fabric o plăcintă pe cinste!
— Nu umbla cu ameninţări – îmi răceşte înflăcărarea, obraznicul, şi porneşte pe
povârniş la vale.
Mă năpustesc după el cu o nuia mare în mână şi, spre marea mea surprindere, îl
nimeresc cu un con uscat drept în creştetul capului.

13 iunie

Şi totuşi: aş minţi dacă aş face afirmaţia că m-am şi obişnuit aici, până atunci mai
trebuie să treacă, probabil, multă, multă vreme! Dacă, bineînţeles, voi fi în stare vreodată
să mă obişnuiesc aici cu desăvârşire! Pentru un om de categoria mea, pentru o plantă
crescută în umbra blocurilor din Praga, cum spune Petr despre mine, nu va fi uşor. Prea
bine simt şi realizez cât de legată e prezenţa mea, în această pustietate, de omul cu care
trăiesc aici; singură, cu greu aş rezista câteva ceasuri şi aş întinde-o cât mai iute ca să
ajung urgent undeva, printre oameni. Spun asta, deşi îmi place aici din ce în ce mai mult,
şi în ciuda faptului că lipsa de confort şi condiţiile aspre de viaţă mă deranjează de la o zi
la alta tot mai puţin. Cu astea se deprinde omul înainte de toate; spre plăcuta mea mirare,
am constatat că nu sunt nici pe departe o fiinţă atât de prăpădită şi de fragilă cum mă
socoteam altădată, că atunci, când e nevoie şi ştiu pentru ce, dar mai cu seamă, pentru
cine, sunt în stare să-mi încleştez dinţii, cum scrie la carte. Şi pe chestia asta sunt foarte
mândră, dar, oricum: se pare că privirea răsfăţată a turistului şi simţul pentru frumuseţea
peisajului se deosebesc al dracului de sentimentul apartenenţei totale la peisaj, –
sentiment pe care eu însă nu-l am. Cel puţin, deocamdată; aş putea spune chiar că
dimpotrivă: din când în când, pe fundul conştiinţei mele se sedimentează ideea absolut
imposibilă şi de-a dreptul absurdă, că ar trebui să rămân aici pentru totdeauna; nici pe
departe nu sunt capabilă să mă împac cu un asemenea gând şi să mă contopesc cu
această lume; prezenţa mea aici continui s-o consider o escapadă uşor romantică, o
distracţie hazlie sau, dacă vreţi; o aventură de vacanţă, ce se va sfârşi cu o cuminte
întoarcere acasă.
Toate acestea mi le-a zugrăvit cu o sinceră plasticitate, ieri după-amiază, domnul
Saska, inspectorul silvic de la pădurăria din capătul opus al văii, vecinul nostru cel mai
apropiat:
— Păi, da – admise el, după ce ascultase, cu un nesuferit zâmbet de indulgenţă,
imnul meu de laudă la adresa peisajului – aşa este. La început, oricine se instalează aici e
cât se poate de încântat; fireşte, până apucă să vadă bine cum stau lucrurile şi, mai cu
seamă, când e vremea frumoasă. Totul începe abia mai târziu, îndeosebi toamna. Atunci
îl cuprinde pe om un neaşteptat dor de ducă, un dor din ce în ce mai cumplit, vecin cu
nebunia! Nici nu vă puteţi închipui cum e dorul aici, pe Şumava; e ca mâlul ce se aşază,
şi nu-l dai jos de pe tine nici cu băutura… Ţi se face deodată greaţă de toate, nici la
copaci, nici la pârâu nu mai poţi să te uiţi, îţi vine să vomiţi de mirosul ierbii, de foşnetul
acesta veşnic, de atâtea ploi torenţiale însoţite de furtuni – pe care dumneavoastră încă
nu le-aţi apucat, dar nicio grijă, o să aveţi parte şi de asta; aici sunt adevăratele
canonade… Mai sus de noi, la marginea pădurii, se află o fântână: nu ştiu cum se face,
că nu trece o furtună fără să fie lovită de trăsnet; în asemenea clipe, îi vine omului să dea
foc la toate şi s-o ia la sănătoasa, să fugă de aici, cât mai departe, undeva la şes, printre
oameni, fiindcă aici se simte deodată pierdut ca la capătul pământului – cine dracu m-a
împins să viu încoace? Eu sunt de fel de lângă Kolín. Mă înţelegeţi, nu-i aşa? Eram
învăţat cu alte păduri şi cu alt soi de oameni, mă duceam pe la cinematografe, pe la
balurile săteşti şi, de ce-aş tăgădui, umblam şi pe la fete; multă vreme am făcut teatru
amator, nici nu v-ar veni a crede câte roluri am jucat, şi acum aş fi în stare să-l spun pe
dinafară pe Karel din Noaptea la Karistein sau pe morarul din Lucerna… de fapt, dorinţa
mea ar fi fost să intru mai curând în teatru decât în pădure, dar ştiţi cum e când ai un tată
pădurar. Partea cea mai proastă, însă, e că până la urmă te prosteşti şi te împaci, fără voia
ta, cu starea lucrurilor de aici, dacă n-apuci să-ţi iei tălpăşiţa la timpul potrivit. Într-o
bună zi constaţi că munţii aceştia ţi-au intrat sub piele, că ţi-au pătruns până în măduva
oaselor, şi atunci eşti pierdut! Asta-i ca o infecţie; dracu’ ştie cum, dar eu am avut de
două ori prilejul s-o şterg de aici, şi totuşi zac mai departe pe meleagurile astea
blestemate! Într-o zi o să dau aici ortul popii, o să fiu îngropat printre nemţi în cimitirul
din Jeleni, iar pe mormântul meu o să las prin testament să mi se scrie: Aici se odihneşte
CENÉK SASKA, omul care n-a vrut să trăiască şi să moară în aceste locuri! Nevasta
mea, Jarmila, în cei nouă ani de când suntem aici n-a izbutit încă să se obişnuiască, şi tot
mai tremură de frică. De câte ori mă întorc acasă, după lăsarea întunericului, o dată nu se
întâmplă să nu găsesc agăţate pe sfoara din spatele uşii tot felul de oale şi capace –
chipurile să facă zgomot, dacă ar încerca nu ştiu cine să intre şi să ne jefuiască…
Păşea pe drumul văii, împingând din spate bicicleta, bocancii lui bătuţi în ţinte
zdrobeau bulgării de lut, eu înaintam alături de el în dogoarea amiezii şi-i ascultam
lamentarea, cu simţămintele cele mai amestecate; aveam certitudinea că în mare măsură
exagerează, ca să pară mai interesant, fapt care, cinstit vorbind, mă şi amuza un pic, dar,
în acelaşi timp, din motive cu totul neclare, nutream faţă de el şi un sentiment de milă
destul de accentuată.
— Cu alte cuvinte am izbutit să mă fac şi eu auzită în timp ce el îşi trăgea
răsuflarea – cu alte cuvinte şi dumneavoastră credeţi că n-o să rezistăm aici, n-am
dreptate?
Îmi răspunse în aceeaşi clipă, fără să ezite:
 — Aveţi. Nimeni de pe aici nu crede că veţi rămâne.
— Înţeleg. De bună seamă, toţi localnicii ne socotesc nebuni, nu-i aşa?
— Cei mai mulţi da, eu, de pildă, nu! De altfel nu veţi fi primii care au fugit din
moara asta blestemată, fiindcă, să ştiţi, nu înfloresc în ea nici banii, nici norocul. Nimeni
n-o să se mire de fuga dumneavoastră. Nu vă supăraţi, dar eu unul nu vă înţeleg; doi
oameni tineri, învăţaţi, şi încă din Praga, să vină să se îngroape într-o văgăună ca asta!
Nu înţeleg! De ce? La ce bun? N-aş putea spune că omul dumneavoastră s-ar pricepe
prea grozav la munca fizică, iar dumneavoastră… Ce să mai zic, dumneavoastră vă
speriaţi până şi de o vacă – ţinu el să-mi amintească de această ruşine, zâmbind cu un aer
cam nesuferit. De fapt, am să vă ţin pumnul strâns ca să izbutiţi, căci în felul ăsta mi-ar fi
şi mie cârciuma mai aproape, şi vorba ceea, să-mi fie cu iertăciune, dar femei frumoase,
ca dumneavoastră, nu prisosesc pe aici. Ştiţi ce? Veniţi împreună la noi, sâmbătă seara,
să vă uitaţi la televizor; eu o să încerc să împuşc ceva şi stropim vânatul cu o sticlă din
sortimentul „Praga”.
— Cu plăcere. Dar cu o singură condiţie, domnule inspector…
— Ce-ar fi să-mi ziceţi numai Cenék – se grăbi el să mă întrerupă, cu o ardoare
insistentă, care mie nu-mi plăcu; dar în aceeaşi clipă pur şi simplu mă ului:
— Ştiţi, asta mă va ajuta, atunci când voi încerca să vă seduc. Deci, care-i condiţia?
Ia te uită, vasăzică dumnealui începe să-şi dea arama pe faţă. Se pare c-o să am cu
el anumite dificultăţi; cu atât mai mari, cu cât sunt lipsită de orice experienţă în ceea ce
priveşte acest gen de tehnică a seducerii; banalitatea şi caracterul ei rectiliniu, mi-au luat,
ce-i drept, piuitul, dar mi-am dat seama numaidecât că în descumpănirea mea, vizibilă,
dumnealui ar fi putut să descopere o încurajare şi un îndemn la alte obrăznicii şi, de
aceea, am hotărât să ignorez acest avânt de mascul neîndemânatic cel puţin atâta timp cât
nu va trece de la aluzii imorale la fapte.
— Făgăduiţi-mi că despre vacile acelea n-o să suflaţi o vorbă, mai cu seamă…
— Mai cu seamă, de faţă cu omul dumneavoastră, este? S-a făcut! Asta rămâne
numai între noi doi, doamnă… Lida! Aveţi cuvântul unui bărbat! Şi acum aţi face bine s-
o luaţi iute la picior, nu de alta, dar peste o jumătate de oră o să bubuie de mama focului.
Punem pariu pe un pupic? Nu? Păcat!…
Păcat că m-ai dezamăgit, vecine, păcat, mi-am spus în sinea mea, în timp ce
goneam spre casă. Fireşte, nu doream să stric cu el căruţa chiar din primele zile cine ştie,
poate că în rest e un om cumsecade, iar aici, vecinii depind, fără îndoială, infinit mai
mult unii de alţii decât la oraş. La urma urmei, cu insistenţele cicălitoare ale bărbaţilor
am învăţat să mă descurc, la el mă supără doar primitivismul legat de o tenacitate de-a
dreptul maniacă, nelăsând să-i scape nici măcar prilejul pentru un asalt verbal. Nici n-aş
fi crezut că tocmai eu sunt tipul de femeie după care să se dea în vânt bărbaţii de genul
lui Saska; mai ştii, te pomeneşti că numai lipsa de alte femei, mai arătoase, face din el un
omnivor sexual, ce ştiu eu? La prima vedere, aş putea spune că mi-a şi plăcut un pic,
chiar dacă pentru gustul meu e oarecum, prea curtenitor – mustăcioara îngrijită, obrajii
trandafirii, l-aş vedea foarte bine interpretând rolul junelui amurez într-o operetă din
mediul silvic. În schimb e bine legat, nu prea înalt, – am impresia că lângă mine încearcă
din răsputeri să-şi ţină trupul într-o perfectă încordare pentru a câştiga cei câţiva
centimetri cu care-l depăşesc în înălţime – într-un cuvânt e un bărbat destul de agreabil,
în vârstă de treizeci şi cinci de ani; elocvenţa lui, cu înclinaţie spre melodramatizare, nu-l
dezminte pe fostul artist amator.
 Ne-am cunoscut cu oarecare întârziere – pe Petr îl cunoaşte mai de mult – în schimb
în nişte împrejurări oarecum comice şi pentru mine destul de penibile.
Cum până la prăvălia din Jeleni e totuşi o distanţă cam lungă de mers pe jos, o dată
la două zile mă duc după lapte la prima gospodărie, aflată numaidecât în spatele pădurii
şi, ca să ajung mai repede tai drumul trecând pe o potecă îngustă. Plimbarea asta, la
început, îmi făcea plăcere; într-o bună zi, însă… Păşeam încet, cu bidonul plin, şi, ca să-
mi treacă de urât, fluieram cu putere nişte arii din opere…
Necazul a început abia când am ieşit din pădure în gura văii: pe drumul principal şi
în preajma lui, păştea, sub supravegherea absentă a lui Sepp, o numeroasă cireadă de
vaci. Păreau liniştite, preocupate de păscutul lor, dar, oricum, numai gândul că ar trebui
să trec printre trupurile lor mătăhăloase, mă făcea să mă înfior. Şi, în plus nu-mi mirosea
a bine nici privirea lui Seep, care-mi urmărea nătâng fiecare pas. Ce era de făcut? În cele
din urmă, după un scurt timp de ezitare, mi-am înăbuşit teama şi, arborând un curaj
artificial, am pornit drept înainte. La început, prezenţa mea n-a trezit în rândurile
dobitoacelor nici cel mai mic interes: pluteam parcă într-o stare de imponderabilitate,
nepământeană, şi cu inima cât un purice, printre vaci bălţate şi viţei, atât de aproape de
trupurile lor, încât le simţeam mirosul şi căldura – Doamne, ce de muşchi, şi ce de
vrăbioare! Totul mergea bine, ura, ieşisem aproape din încercuire, când, deodată… Un
exemplar dintre cele mai mătăhăloase – aş putea să jur că era un taur – scutură din cap cu
putere şi aşa, din senin, o rupse la fugă pe pajişte – drept spre mine! Am iuţit pasul
discret, dar fiorosul animal cu coarne se apropia de mine, ca un tanc! Ce-o fi vrând,
pentru numele lui Dumnezeu, doar nu-l întărât cu nimic; aveam senzaţia că-i şi aud în
spate gâfâitul horcăitor şi tropăitul greu al copitelor şi, pe urmă… Pe urmă am căzut
pradă unei panici totale şi şterge-o, şterge-o! Fără să mă mai uit înapoi, am ţâşnit ca o
sălbatică şi dă-i înainte, ah, Doamne, acum mă ajunge, mă ridică în coarne, dă cu mine
de pământ şi mă calcă în picioare până s-o alege praful de mine: şi ajutor nicăieri,
cretinul de Seep se amuză de bună seamă copios pe seama mea, în loc să-i gonească pe
monştrii săi din preajma mea; mamă, Petr, unde sunteţi, gata, n-o să vă mai văd niciodată,
aleargă, fetiţo. Fugi, nu te lăsa, rezistă, dar nu mai pot; o ultimă încercare de a sări peste
şanţul puţin adânc, şi pleosc, m-am întins în el cât eram de lungă! Bidonul în care
clipocea laptele mi-a zburat din mână, şi adio! Zăceam acolo cu faţa lipită de iarbă şi, cu
ochii închişi, îmi aşteptam pieirea…
Spre uimirea mea, nu se înfăţişă. — în locul gâfâitului horcăitor auzeam, în liniştea
dinaintea morţii, doar bâzâitul muştelor şi un hohot de râs înfundat. O minune? M-am
încumetat să salt puţin capul: deasupra mea sta aplecat un bărbat necunoscut, în
uniformă de vânător, care mă ajută să mă pun pe picioare. M-am ridicat şi, înainte de
toate, m-am uitat înapoi: urmăritorul meu – acum aveam impresia că e mai degrabă de
genul feminin – păştea blajin la câteva zeci de metri mai încolo, iar de la marginea
pădurii Seep rânjea la mine cu mutra lui de idiot; aşa se face că m-am putut dedica în
linişte salvatorului meu. În sfârşit, acesta se potoli, îmi întinse bidonul bineînţeles gol –
şi cu acest prilej se prezentă: Saska. Ne-am strâns mâna, iar eu am avut destul de furcă
pentru a salva, de bine de râu, aparenţele. M-a întrebat dacă mă antrenez aici pentru
luptele cu taurii, am luat vorbele lui drept o tentativă de a glumi şi i-am răspuns că da. N-
aţi putea să-mi spuneţi cu ce l-am întărâtat pe acest animal? A zâmbit: nu ştiu, s-ar putea
ca tot necazul să se tragă de la pantalonii dumneavoastră roşii, ştiţi bovinele sunt cam
certate cu roşul. Dar, mai curând cred că vi s-a părut. Aşa? Voiam să mă despart de el,
dar manifesta faţă de mine un interes, aş zice, de-a dreptul exagerat; amabilitatea sa
galantă nu-mi displăcea, cu toate că avea în ea ceva ieftin; într-un cuvânt nu m-a lăsat să
plec.
— Doar n-o să vă întoarceţi acasă cu bidonul gol!
Şi numaidecât îmi propuse să mă duc cu el la pădurăria din capătul de jos al văii, –
nu-i nici la un kilometru de casa noastră, lapte au acolo berechet, iar nevasta lui o să mă
ajute, fără îndoială. M-am lăsat convinsă, căci în ciuda limbuţiei sale debordante, era
destul de simpatic şi părea a fi un om demn de a i se acorda încrederea.
Pădurăria mi-a plăcut din primul moment, aşa îmi închipuisem eu întotdeauna o
pădurărie, în schimb nu aşa mi-o închipuisem pe stăpâna ei. Saskovä – mi se prezentă în
prag o femeie, întinzându-mi o mână rece; era încă tânără şi frumoasă, dar destul de
uscăţivă; de pe faţa ei străvezie se uitau la mine doi ochi întunecaţi de o linişte şi de o
rătăcire stranie, iar din zâmbetele ei trecătoare răzbeau razele oboselii; spre deosebire de
bărbatul ei, vorbea cu zgârcenie şi se părea că suferă de pe urma limbuţiei zgomotoase a
acestuia. Mi-a umplut bidonul cu lapte şi comportarea ei era cât se poate de binevoitoare;
cu toate acestea, în anumite momente aveam sentimentul neplăcut că nu mă ia deloc în
seamă; a stabili cu ea orice fel de contact va fi desigur un lucru dificil, dacă nu chiar
imposibil; păcat, dar ce se poate face?…
— Iar dumnealui e Libor al nostru — mi-l prezentă Saska pe moştenitorul său, care,
cu muţenia spiritului, apăruse pe neaşteptate în tindă. Un băieţel slăbuţ, cam de vreo opt
ani, de o asemănare frapantă cu maică-sa, îmi întinse o mânuţă fragilă; ciripi ceva şi, în
aceeaşi clipă, la fel de tăcut, dispăru fără urmă.
M-am simţit deodată printre ei atât de inutilă, încât am preferat să-mi iau cât mai
repede rămas bun şi asta a fost tot!

16 iunie

Trebuie să recunosc că Saska nu s-a înşelat: nu trecuseră nici zece minute de când
intrasem în casă – unde mai pui că eram şi singură, căci Petr plecase de dimineaţă în
sat – când s-a stârnit furtuna.
A început cu o dogoare zăpuşitoare – aerul încremenit într-o tăcere moartă,
stânjenită doar de bâzâitul înteţit al muştelor, care asaltau ferestrele ca ieşite din minţi:
un fel de încordare insuportabilă domnea în atmosferă şi în sufletul meu. Mă
împleticeam prin casă ca o fantomă şi toate îmi cădeau din mână. Deodată, ca şi când ai
învârti un comutator electric, afară se întunecă şi în clipa următoare se auzi un bubuit
prelung, mai întâi de departe, apoi mai aproape, din ce în ce mai aproape; o rafală
neaşteptată zgâlţâi zdravăn obloanele, şi bum!...
Bum! O serie întreagă de lumini fulgerătoare – valea căpătă pe neaşteptate altă
înfăţişare, fantastică şi înmărmurită – şi după fiecare fulgerare urma o bubuitură
asurzitoare, care se răspândea în vale ca într-un cazan de spălătorie. Şi, ca multe altele,
furtuna aceasta nu se asemăna nici ea, decât foarte vag, cu furtunile din interiorul ţării;
aceasta era infinit mai dramatică, înspăimântătoare prin spontaneitatea ei perfidă, iar
ostentaţia efectelor ei scenice făcea să-ţi îngheţe sângele în vine. Odată cu ea se iscă şi o
rupere de nori şi din cer începu să toarne ca din cofă. În cele din urmă totul se contopi
într-o avalanşă aproape neîntreruptă de tunete şi trăsnete, făcând să se zguduie casa din
temelii şi eu odată cu ea! Aşa o fi arătând, pesemne, un atac aerian cu bombardiere grele
sau aşa vor arăta Dies irae; mi se părea cu neputinţă ca sărmana casă să reziste până la
capăt, să mă ocrotească de acest prăpăd. Şi, în acelaşi timp, eram încredinţată că, sub
presiunea infernală a naturii dezlănţuite, pământul avea să se destrame şi să trosnească
din încheieturi – gata, destul, ajunge!
Şi, parcă dinadins, asta se întâmplă tocmai acum când sunt aici singură, şi tocmai
mie care la o simplă fulgerare de departe tremur ca varga, cuprinsă de o spaimă de-a
dreptul atavică – mamă, spune-i să nu mai facă aşa, mi-e frică! Îngrozitor, dar, de fapt, ce
s-a întâmplat cu mine? În ultima clipă mai apucasem să închid ferestrele, pe urmă, însă,
totul s-a petrecut ca în vis. Alergam de colo până colo, ca o nebună prin casa pustie şi
dârdâiam de groază; totul e să nu te uiţi afară, nu, pentru, nimic în lume să nu te uiţi!
Unde-i Petr? Dacă aş şti să mă închin, n-aş ezita nicio secundă şi m-aş închina. Din
motive cu totul inexplicabile am aprins pe masă trei lumânări, după care m-am ghemuit
într-un colţ, lângă sobă. Închide ochii şi astupă-ţi urechile, şi apucă-te de ceva tare!
Bâjbâind prin beznă, am dat de vătrai, l-am strâns în mână cu toată puterea dar…
numaidecât mi-a dat prin minte că trăsnetul ar putea să lovească tocmai în coşul sobei
şi… fugi! Trosc şi buf, am dat buzna pe coridorul întunecat şi m-am lipit cu spatele de
perete; aici mi se păru că mă aflu în cea mai mare siguranţă şi, cu Dumnezeu înainte, să
se sfârşească o dată povestea asta! Stam aşa cu vătraiul în mână şi la fiecare bubuitură
simţeam cum mai îngheaţă în mine o bucată de viaţă.
Mă rog, dacă acesta trebuie să-mi fie sfârşitul… Pe urmă, însă, din agonia mea lentă
mă tulburară nişte glasuri, însoţite de un zgomot de paşi tropăitori. Cineva îşi târa
picioarele pe scară şi se apropia de intrare; deodată, uşa se deschise vijelios şi pe coridor
se năpustiră câteva siluete bărbăteşti: tăietorii pe care urgia îi prinsese, de bună seamă, în
pădure. Erau dărâmaţi de oboseală şi uzi până la piele, dar în culmea bucuriei că se aflau
la adăpost; coridorul se înţesă pe neaşteptate de glasuri zgomotoase şi de miros bărbătesc
de tutun, de transpiraţie şi de zdrenţe jilave; ce mai, un parfum paradisiac! Cele mai
multe din feţe îmi erau cunoscute, aşa că n-avea de ce să-mi fie frică, de altfel oamenii
rămăseseră lângă uşă şi în plus se şi scuzară apoi pentru intrarea lor furtunoasă.
De bine de rău, în preajma lor mi-am mai revenit, şi totuşi teama nu m-a părăsit cu
desăvârşire.
— Fiţi liniştită, doamnă – spuse un bărbat de statură înaltă, lat în umeri şi cu faţa
parcă cioplită din lemn – cu noi nu vi se poate întâmpla nimic.
— Credeţi că trăsnetul nu poate lovi aici? am întrebat pe un ton molatic.
— Cum să nu poată! De putut poate. Dacă pătrunde aici, trebuie să-l înşfăcăm
numaidecât şi să-l azvârlim în ploaie. Cum văd, dumneavoastră îl aşteptaţi cu vătraiul!
Explozie de râs; până şi eu m-am silit să zâmbesc, dar o detunătură năprasnică de
afară îmi şterse la iuţeală surâsul de pe obraji.
— Cel mai al dracului e însă ăla sferic – spuse fără pic de teamă şi într-o cehă
destul de stâlcită, un altul, pirpiriu şi cu faţa ca de ştiucă; era limpede că-l amuza să bage
şi mai multă spaimă în mine. — Din astea sunt pe aici berechet. E ca o bilişoară mică de
foc. Dar înfiptă mai rău ca un câine. După frate-meu, a încercat odată să se vâre şi în
privată, noroc că apucase să tragă uşa… Iar după cel ce se teme de el, cică s-ar înfige şi
în pat…
— Mai cu seamă când e vorba de-o muiere frumoasă
– ţinu să pună gaz peste foc un al treilea, spre distracţia generală –, fulgerul ăsta
rotund e tare neobrăzat…
Explozia de râs sforăitor fu curmată de o bubuitură infernală din imediata apropiere
a casei; o simţeam cum mă pătrunde până în străfundul măruntaielor, instinctiv am strâns
în mână vătraiul şi am închis ochii. Dar, ca şi când cu acest efect de final, încordarea s-ar
fi spart, bubuiturile deveniră deodată mai slabe şi mai rare, iar furtuna, cu bolboroselile ei
din ce în ce mai puţin ameninţătoare, începu să părăsească valea – da, da, aşa e!…
Trăiam o adevărată izbăvire, o adevărată înviere din morţi şi, ca din senin, puse
stăpânire pe mine o sete de activitate de-a dreptul delirantă: în recunoştinţa mea
debordantă m-am oferit să pun de ceai, dar ei m-au refuzat, da de unde, trebuie să-i dăm
bătaie, până nu ne-apucă altă vijelie – o bere, mă rog, ar fi altceva! Am adus repede din
cămară trei sticle de bere blondă, de zece grade, le-au dat pe gât cât ai zice peşte, şi gata,
au şi pornit spre ieşire.
— Mulţam frumos – mai spuse unul din ei – şi când o să deschideţi dugheana o să
venim să vă bem până la ultimă picătură! Dar aveţi grijă, în timpul furtunii nu uitaţi
niciodată de vătrai…
Şi într-o clipită m-am trezit din nou singură în toată casa.
Linişte.
O linişte vibrantă, de o cucernicie copleşitoare, o linişte fremătând de clipocitul
molcom al stropilor şi degajând o uşurare fantastică, domnea în mine şi în jurul meu; o
savuram, smerită, pe terasă, lângă balustrada umezită de ploaie. Aerul împrăştia un miros
puternic de ozon. Lumea, după potop, era spălată şi purificată de toate păcatele, iar
pădurile suflau un abur albicios şi străveziu. La răsărit, pe fundalul norilor negri-vineţii,
mai zburdau fulgere, iar de departe se auzeau bubuituri înăbuşite, în timp ce partea de sus
a văii se scălda într-o strălucire gălbuie, din ce în ce mai intensă. Deodată, ca şi când
cineva ar fi desfăcut la iuţeală o cortină, soarele ieşi din nori, lumină iarba şi băltoacele
proaspete şi într-o clipită razele lui începură să frigă. Mi-am expus faţa şi braţele goale,
să mi le îmbrăţişeze cu dogoarea lor. Trăiesc, murmura ceva în mine, după toate
nenorocirile prin care am trecut azi, mai trăiesc, şi asta e o adevărată minune!
Până să mă apuc de treabă, am auzit de afară un duduit foarte familiar; se apropia,
devenea tot mai puternic, apoi, deodată, amuţi şi în aceeaşi clipă răsună cunoscutul
semnal… Am ţâşnit din casă că o săgeată, da, era Petr! Se strecura anevoie din Samson,
împiedicat, de gambeta neagră pe care o purta pe cap – pentru numele lui Dumnezeu, ce
mai e şi asta, i-a sărit o doagă sau s-a pilit? Acum rânjeşte în bătaia soarelui! M-am
agăţat de gâtul lui şi m-am lipit de el cu atâta violenţă, încât, sărmanul, a început să se
clatine îngrijorător.
— Eşti întreagă? mă întrebă după ce-şi recapătă răsuflarea.
— De bine de rău. Dar în timpul tărăboiului am murit cam de zece ori. Dar tu, tu
unde ai fost, ticălosule?
— În sat. Dar când am plecat de acolo mai era încă furtună. Bietul Samson, a avut
de tras, nu glumă. Şi tu, tu unde ai supravieţuit, în pivniţă sau în pod?.
— Ghiceşte! i-am retezat-o scurt, îndreptând repede atenţia asupra obiectului de pe
capul lui: — Ce-i cu asta. De unde ai luat-o?
— De la un om din cârciumă. Băieţii de la fabrica de cherestea m-au silit să trag şi
eu câteva ţoiuri, ei, şi a fost niţică băşcălie… Am pus cu ei rămăşag că n-o scot din cap
până nu deschidem dugheana… Şi-apoi, mă prinde cât se poate de bine, n-ai impresia?
— Am – se auzi cu un calm suveran replica mea. Atâta doar că pari o imitaţie de
cioclu. De bună seamă te-ai decis să joci aici rolul unei figuri comice.
Mă privi clipind şi strânse din umeri:
— De ce nu? Ce vezi tu rău în asta? Dacă-i amuză… În definitiv, râsul e un lucru
bun şi, crede-mă, nici aici nu prisoseşte. Iar mie n-o să-mi cadă rangul câtuşi de puţini.
Pe tine te deranjează mult povestea asta?
Ştiam că nu se omoară prea mult cu ţinuta şi demnitatea sa exterioară, în privinţa
acestei noţiuni are păreri cu totul deosebite de ale mele, dar asta mi se părea totuşi un pic
peste…
— Şi să nu-ţi faci iluzii, fetiţo – ţinu să mai adauge. Amândoi suntem pentru ei
nişte figuri oarecum comice. Aş spune că din punctul ăsta de vedere nu prea ne deosebim.
Ei şi? Se poartă cu noi mai bine decât m-aş fi aşteptat şi mai toţi ne ţin pumnul strâns ca
să reuşim. Aceluia, de care râd niţel, n-au niciun motiv să-i poarte pică, să-i facă vreun
rău sau să-l invidieze. De altfel, şi despre tine i-am auzit povestind o legendă
înduioşătoare, cum ai încercat, nu de mult, să împungi o vacă şi cum ai stropit şanţul cu
lapte…
— Aha, vasăzică a şi ieşit la iveală: mai curând decât mă aşteptam. — Saska, nu-i
aşa? am izbucnit mânioasă. Mizerabilul!
— Da de unde, dimpotrivă, ăsta a tăgăduit, cu vehemenţă chiar. Numai că, vezi,
pădurile astea au zeci de perechi de ochi şi, deocamdată, oamenii de pe aici ne mai poartă
un mare interes. Ei şi, în definitiv, n-au decât. Este?
— Este. N-au decât. În cele din urmă am început să râd singură de popularitatea
mea nedorită, şi abia în clipa aceea mi-am dat seama că de acoperişul lui Samson era
legat ceva – un obiect burduhănos, de dimensiuni impresionante. M-am întors spre Petr
cu o privire nedumerită.
— Să nu-mi spui că nu ştii ce e – mi se adresă, cu o nuanţă de triumf în glas. O
asemenea cadă n-a avut nici madam de Pompadour, fetiţo! Numai în două locuri curge,
dar foarte puţin, două lipituri şi gata, o să te scalzi în ea ca o regină!
— Oameni buni, ţineţi-mă să nu cad! izbucni din mine un chiot de bucurie. — Unde
ai găsit-o?
— Nu eu, Panocha a dibuit-o nu ştiu pe unde, şi ţi-o trimite ţie; ţine grozav de mult
să nu-ţi lipsească nimic aici; ăsta zic şi eu preşedinte!… M-am gândit şi am făcut toate
speculaţiile posibile, o plasăm în odăiţa din spatele bucătăriei şi facem din ea camera de
baie; cred că aşa ceva a şi fost acolo, judecând după instalaţia de apă şi scurgerea din
podea – senzaţional, ce zici? Hai, trage-ţi răsuflarea şi vino de mă ajută s-o dau jos, că e
grea ca un sarcofag egiptean!…
Ia te uită, Panocha! Dacă în clipa asta ar fi aici, nu m-aş putea stăpâni să nu-i dau
un pupic. Niciodată n-aş fi crezut, că în anumite împrejurări, omul se poate bucura atât de
mult de un lucru atât de firesc pentru lumea civilizată.
Am cadă! Cine mai e ca mine! Entuziasmul meu era neţărmurit, jubilam şi ţopăiam
în jurul tăcutului Samson, ca un derviş. Reţinerea plină de indulgenţă a lui Petr îmi călca,
în clipa aceea, pe nervi: de ce nu se bucură cu mine? Mi-era limpede că în mania lui de
călire a trupului, va continua să se ducă în fiecare dimineaţă la pârâu, ca să-şi toarne
peste el cele două ligheane de apă rece ca gheaţa; asta, zice el. Îl întăreşte şi-l înalţă pe
om, încearcă şi tu, e destul numai să-ţi ţii răsuflarea! Dar, treaba lui, n-are decât să se
prostească mai departe, ascetul! Fac pariu că din când în când n-o să reziste şi-o să se
folosească şi el de cadă! Ce-i drept, e drept, era o cadă arhaică, iar ca formă, caraghios de
nemodernă; smalţul aproape şters, se ascundea sub un strat de murdărie învechită, dar eu
mă şi vedeam bălăcindu-mă în ea.
Ne-a dat serios de furcă, era într-adevăr grea şi, în plus, pe jumătate plină cu apă de
ploaie; când am izbutit s-o dăm jos, eram amândoi uzi leoarcă. Ne-am spetit apoi, pe
căldura aceea zăpuşitoare ca două vite de povară; până am izbutit să urcăm cu ea scările
şi s-o ducem în viitoarea cameră de baie. Pe masa din bucătărie mai pâlpâiau încă
flăcările lumânărilor pe care n-apucasem să le sting din vreme. Fără îndoială că Petr le
văzuse, dar a trecut peste încercarea mea de vrăjitorie cu o discreţie pe care nu pot să n-o
apreciez.
Abia la destinaţie am constatat că preţiosului obiect îi lipsea unul din picioarele
ornamentale; nu-i nimic, o proptim cu o bucăţică de lemn şi gata, stă ţeapănă, de parcă ar
sta aici de când lumea.
Toată după-amiaza am muncit la ea cu o râvnă plină de afecţiune, frecând-o de zor
cu detergenţi şi clătind-o cu apă de pârâu, iar seara i-am arătat-o lui Petr cu un aer trufaş:
— Fain, îmi spuse el satisfăcut şi se grăbi să adauge:
— Dar de îmbăiat o să te îmbăiezi în ea abia mâine, da? Arbora în acest timp o
mină mai mult decât misterioasă şi, spre indignarea mea, refuză eu încăpăţânare să aducă
hotărârii sale o motivare temeinică. — Ai răbdare – mă expedie în cele din urmă – cine
ştie, s-ar putea să mai vină şi altă surpriză…
Aşa s-a şi întâmplat. Surpriza următoare se înfăţişă în persoana domnului Tautze,
un bătrânel pipernicit şi jerpelit din Jeleni. Chiar a doua zi, în zori, dumnealui dădu
buzna în casa noastră şi fără să se sinchisească de mine sau de orice altceva, se apucă să
cerceteze cu atenţie soba aceea îndărătnică. Tautze e neamţ de origine, ceha o ştie foarte
prost, de aceea preferă să n-o vorbească, dar nici în limba lui maternă nu-i prea simplu să
te înţelegi cu el; vorbeşte fornăit, şi, colac peste pupăză, într-un dialect local cu care
adeseori nici măcar Petr nu-i în stare să se descurce; Tautze e tocmai opusul guralivului,
în schimb e de o sârguinţă extraordinară pe care rareori o mai întâlneşti în zilele noastre;
e foarte miop, pe nasu-i mânjit de funingine poartă nişte ochelari de sticlă groasă, şi am
senzaţia că stârneşte în jurul lui un miros de capră.
— Unde l-ai descoperit? l-am întrebat pe Petr.
— Cei din sat m-au trimis la el; are o pensie mică, şi e bucuros să mai scoată un ban;
se spune că s-ar pricepe la toate.
Cu un interes profesional, moşul controlă soba pe dinăuntru şi pe dinafară, smulse
plăcile ieşite, încercă grătarul, şi în acest timp fonfăi mereu, în limba lui, ceva neînţeles,
de parcă ar fi vrut s-o convingă dinainte să fie cuminte şi ascultătoare; apoi luă legătura
de chei şi se duse în pod să cerceteze coşul. Se întoarse mulţumit, îşi prepară la iuţeală
lutul şi sticla solubilă, îşi bău, într-o muţenie impenetrabilă, sticla cu bere, îşi făcu în
grabă semnul crucii şi se puse pe lucru. Ceea ce făcea el nu era o muncă obişnuită, ci un
adevărat concert. Participam la el amândoi, în calitate de spectatori copleşiţi de o pioasă
exaltare; în timpul lucrului, bătrânul era chiar frumos. Nu-mi scăpau interesul şi
admiraţia cu care Petr îi urmărea orice mişcare, era limpede că îndemânarea bătrânului
avea darul să-l impulsioneze şi să-i impună.
— Priveşte – îmi spuse în şoaptă – asta se numeşte dexteritate meşteşugărească,
omul ăsta ştie să muncească şi să tragă ca taică-meu, e o adevărată comoară la casa
omului!
Încercă să înnoade cu el firul unei discuţii de specialitate, eventual să-l ajute, dar n-
o nimeri. Moşul respinse, morocănos, atât pălăvrăgeala inutilă, cât şi participarea activă a
mâinilor sale, şi nu se sfii să dea în vileag nici faptul că-l socoteşte un neîndemânatic,
care mai mult încurcă decât ajută; de bună seamă, îl supăra orice mişcare insuficient de
iscusită pentru un meseriaş de competenţa lui.
În clipa aceea mi se făcu milă un pic de bietul Petr.
Nu trecuse mult de ceasurile amiezii când bătrânul Tautze se duse la pârâu să-şi
clătească mâinile năclăite de lut; la întoarcere îşi aprinse o pipă cu un miros înfiorător,
după care declară cu modestie, dar pe un ton de o gravă demnitate, că a terminat.-
— Şi credeţi c-o să ardă? m-am încumetat să întreb cu expresia îndoielii tipice
gospodinelor din zilele noastre; în aceeaşi clipă, însă, aş fi preferat să încasez o pereche
de palme. Poate pentru întâia oară cel întrebat se învrednici să-mi acorde şi mie atenţie şi
în privirea lui se citea o uimire vecină cu ofensa, aş zice chiar cu indignarea, de parcă
această întrebare n-ar fi fost pe înţelesul lui. Scutură din cap, bolborosi ceva, foarte scurt,
şi fără să mai sufle o vorbă începu să-şi adune sculele.
— Ce-a spus? m-am adresat lui Petr. L-ai înţeles?
— Aşa, un pic. Zicea că soba o să ardă. Am impresia că l-ai jignit rău de tot…
În clipa aceea însă, pe Tautze ia-l de unde nu-i. Petr alergă repede pe urmele lui, am
văzut pe fereastră cum se tocmeşte cu el şi încearcă să-i vâre cu sila în mână nişte bani,
pe care moşul îi refuza clătinând din cap cu încăpăţânare. În cele din urmă Petr izbuti
totuşi să-i strecoare în buzunar câteva hârtii de zece coroane şi s-o rupă la fugă.
— N-aş fi bănuit – i-am spus când îşi făcu apariţia în odaie – că Prometeu poate să
arate atât de jerpelit…
— Nici eu! Dar se pare că e nevoie să mai învăţăm cum să ne purtăm cu titanii.
Sunt îngrozitor de mândri şi de susceptibili.
Ne uitam la sobă cu ochi întrebători, cel dintâi se trezi din visare Petr.
— Mă duc după lemne – spuse înviorat, – pregăteşte hârtia şi chibriturile.

20 iunie

Avem foc în sobă! Da, un foc viu, adevărat, elementul încătuşat şi întemniţat într-
un spaţiu strâmt şi îmblânzit ca să ne slujească, îl auzi cum sfârâie şi cum trosneşte? Nu,
asta nu-i o sobă obişnuită, e un adevărat cuptor cu foale, o forjă care l-ar mulţumi până şi
pe Hefaistos; avem foc şi nu ne mai putem sătura de el! Ne face să vibrăm, să ne
înfiorăm, şi, în entuziasmul nostru nestăvilit, îi aducem din hambar mereu alte coşuri
încărcate cu lemne uscate ca iasca; pofta lui nesăţioasă ne cucereşte, ne captivează. Ce
mai, e o fiară, mai curând o fiară sălbatică, ne fascinează cu suveranitatea şi frumuseţea
lui nestatornică.
Noroc că după scurta furtună de ieri, vremea s-a mai răcorit, căci altfel dogoarea lui
ne-ar topi; în odaie e o căldură ca la tropice, suntem încinşi, înfierbântaţi, ne sufocăm de
atâta zăpuşeală, sudoarea curge de pe noi şiroaie, dar nu mai contenim să alimentăm
focul. Serile aici, sunt răcoroase, dar acum nu ne mai speriem de ele, azi, pentru prima
dată o să avem căldură, o căldură abundentă, de prisos, o căldură voluptoasă! Probabil că
ne-am ieşit un pic din minţi; tot restul după-amiezii îl petrecem desfătându-ne la gura
sobei, în faţa flăcărilor; gravi şi solemni, nu ne exprimăm bucuria prin cuvinte şi trăim
amândoi momentul ca pe o festivitate – ca pe un serviciu divin, închinat elementului
dezlănţuit care abia acum face din spaţiu o aşezare omenească, din palatul regal şi din
peştera stră-străbunilor noştri. Suntem de-a dreptul înmărmuriţi de transformarea acestei
încăperi; batem duşumeaua în lung şi în lat şi la fiecare întâlnire ne sărutăm pe buze.
Ce ne facem cu acest surplus? Am deschis uşa spre coridor, avem atâta căldură
încât ne putem permite luxul de a face risipă, de a-i da frâu liber să se împrăştie în toată
casa, să dezmorţească niţel odăile pustii, de atâta vreme nelocuite, să mai încălzească
zidurile astea moarte şi să le trezească la viaţă.
— Cred că evenimentul ar trebui sărbătorit – propuse Petr.
Bineînţeles că da, dar cum? Am început prin a aşeza pe plita încinsă nu numai cele
două căzănele de spălat rufe, ci şi toate oalele şi cănile, castroanele, tigăile şi crătiţile, şi
am încălzit în ele o cantitate absurdă de apă; odaia fierbea şi clocotea, şi totul bolborosea
aici ca în bucătăria unei vrăjitoare; aburul se condensa pe geamuri şi le înceţoşa.
O să mă îmbăiez, o să mă cufund toată în apa fierbinte şi-o să mă topesc în ea. Petr
îmi ajută să car vasele şi să răstorn apa în cadă – nesaţul meu îl amuza.
— Lasă-te de nebunii, ajunge, mi te mai îneci în cada asta aiurită şi pe urmă ce mă
fac? Unde fac eu rost pe aici de o altă femeie?… Ştii ce? Până te îmbăiezi, eu dau o fugă
cu Samson în sat să cumpăr ceva de mâncare şi de băut. Nu uita să pui lemne pe foc!
Am încuiat uşa de la intrare cu cheia, şi am început să acţionez.
Mi-am pregătit cearşafuri de şters şi rufărie curată, pe urmă m-am dus în bucătărie
şi am smuls totul de pe mine. Stam despuiată în apropierea sobei, şi, cu o încetineală
rafinată, savuram în linişte dulcea eliberare din încătuşarea vestimentară. Întindeam
braţele spre plita fierbinte şi mă lăsam pradă dezmierdării gingaşe a valului de căldură
catifelată; pătrundea în mine prin toţi porii şi mă topeam în ea ca într-o tăcută fericire, –
încă, încă! Deodată m-am zărit în dreptunghiul oglinzii de pe perete, n-am putut rezista
ispitei şi am pornit într-acolo.
Ia te uită, vasăzică asta sunt eu, întreagă, aşa cum m-a făcut Dumnezeu. Mi-am
cuprins sânii în palme: mda, în general, sunt mulţumită de ei; după aceea mâinile mi-au
alunecat pe curbele şoldurilor şi ale coapselor, mi-am mângâiat apoi pântecul. Goală, eşti
mai frumoasă, obişnuieşte să-mi spună Petr, ştii asta? Da, ştiu. Goliciunea mă
avantajează şi tocmai de aceea nu-mi place să abuzez de ea. N-ai motive să te plângi nici
de chipul tău; în ciuda unei infime lipse de armonie a trăsăturilor
— Nici eu nu ştiu în ce constă – faţa ta e atrăgătoare; n-aş putea spune, textual,
frumoasă, ci, mai curând, drăguţă. Asta-i destul. Am fruntea lată, ochii uşor oblici,
jucăuşi şi plini de curiozitate. Petr afirmă despre ei că, în anumite momente, ar putea
aparţine unuia dintre animalele de noapte, – ceea ce mi se pare măgulitor, fireşte, cu o
anumită rezervă. Părul meu e des, de un blond întunecat, cu o şuviţă mai deschisă la
mijloc. Petr îi spune Calea Lactee, colegele din redacţie jură în unanimitate că e
cooolosal de interesantă, dar sunt sigură că în aceeaşi unanimitate împărtăşesc bănuiala
că şuviţa cu pricina e rezultatul intervenţiei neprecupeţite a oxigenului
— În cazul ăsta, însă, n-au nimerit-o, şuviţa e autentică. Şi totuşi, cred că
principalul meu atu este statura; nimic peste măsură, nicio disproporţie supărătoare. Îmi
cercetam cu atenţie trupul şi mă bucuram de el cu bucuria recunoştinţei şi puţin şi a
încrederii de sine, conştientă de faptul că e frumos şi parcă anume făcut pentru iubire; că
Petr e veşnic tulburat de el, şi că i-l pot dărui încă sănătos şi plin de prospeţime. Ştiu că-l
admiră, că găseşte în el voluptatea – şi ce-şi poate dori mai mult o femeie?
Mi-e drag trupul meu şi nu mă sfiesc câtuşi de puţin să mărturisesc acest lucru; de
altfel, e tot ce am şi mi-e drag pentru însuşi faptul că e capabil să trăiască intens legătura
cu bărbatul, că ştie să se supună iubirii fizice până la incandescenţă, până la arderea şi
satisfacerea deplină. Îl priveam, îl atingeam încet cu degetele şi simţeam cum începe să
mocnească în el dorinţa; se trezea în pubis şi în sfârcurile sânilor, simţeam în ei o uşoară
durere, şi, treptat-treptat, punea stăpânire pe tot trupul cu arhicunoscuta înfiorare a unei
gingaşe tensiuni.
Eram singură, dar toate aici îmi aminteau de Petr; mă înduioşau lucrurile lui,
pulovărul aruncat pe speteaza scaunului, pantofii, maiou şi cămaşa lui de flanel: le luam
pe rând în mână şi le lipeam de obraji: miroseau a Petr; trupul şi pielea lui erau în ele. Nu
sunt în stare să descriu bucuria şi nerăbdarea cu care îl aşteptam în clipa aceea,
întotdeauna îl aştept cu nerăbdare, chiar şi atunci când pleacă de lângă mine numai
pentru scurtă vreme, şi de fiecare dată îl întâmpin fericită, cu tot, cu tot ceea ce sunt.
Dar gata. Destul, trebuie să-i dau zor, să fiu gata înainte de a se întoarce. A!… Până
şi în atingerea apei fierbinţi era ceva drăgăstos, o îmbrăţişare şi o promisiune! Îmi spălam
trupul cu o temeinicie aproape rituală, dar în acelaşi timp mă grăbeam ca să nu mă
surprindă despuiată. Nu-mi place să-mi expun goliciunea privirilor lui în momentele
obişnuite, nu umblăm goi unul în faţa celuilalt, şi amândoi ştim de ce, cu toate că în
clipele apropiatei îmbrăţişări, şi în timpul ei, nu cunoaştem oprelişti. Nu facem asta dintr-
o pudoare banală sau din considerente morale, aş spune că e vorba aici mai curând de
nevoia de a păstra acestor clipe ameţitoare unicitatea lor sărbătorească; în asemenea
împrejurări nu ne apropiem niciodată unul de altul cu mişcările şi gesturile obişnuite într-
o activitate oarecare..
M-am clătit cu apă rece, şi când am început să mă şterg am auzit de afară familiarul
uruit al motorului. Am deschis repede uşa. În clipa următoare Petr dădu buzna în odaie ca
o vijelie, ţinând triumfător deasupra capului o găină, slavă Domnului tăiată şi curăţată de
măruntaie.
— O să avem un ospăţ pe cinste – jubila el – am cumpărat-o de la fermă, e caldă
încă! O facem cu unt, la cuptor, şi o halim toată! Două sticle de vin alb se şi răcesc în
pârâu…

22 iunie
Mă întorc cu gândul la acea seară, pentru ceea ce a însemnat ea în comparaţie cu
toate celelalte care i-au precedat. Aş putea spune că, în felul ei, a fost prima noastră seară
aici, la munte, şi, ştiu eu, poate prima noastră seară în general, şi prima noastră cină
autentică.
Eram, ca oricând altă dată, singuri; doi la o masă, la aceeaşi masă amărâtă şi
descleiată, numai că de data asta în spatele nostru vuia şi trosnea focul. Dar şi masa arăta
altfel ca de obicei. Aprinseserăm cele două lămpi cu gaz, ceea ce asigura un spor
considerabil aspectului sărbătoresc, eu întinsesem pe masă o faţă albă ca zăpada şi-mi
dădusem silinţa să fie aranjată cât mai frumos. Înainte de a se întuneca, am dat fuga pe
pajişte şi am adus de acolo un braţ întreg de margarete cu care am împodobit toate vazele.
Petr îşi luase în primire funcţia de pivnicer, dar, când te uitai, dădea târcoale cuptorului.
— Simţi cum miroase? anunţa de fiecare dată fascinat, mişcând din nări ca un
iepuraş.
 Până să se frigă pasărea, m-am pieptănat şi n-am şovăit să-mi pun rochia de cocteil,
fapt care l-a impresionat pe Petr îndemnându-l să se îmbăieze şi el în cadă, şi să se radă
cu toată grija. În general nu prea îi place să se bărbierească, dar atunci când se hotărăşte
face din asta un mic ceremonial: în conservatorismul lui înverşunat refuză aparatul
electric şi lama, deopotrivă, din principiu se rade cu un brici vechi moştenit de la taică-su,
pe care, înainte de începerea ritualului, îl trage la curea cu un aer plin de importanţă.
Sacoul, bineînţeles, l-a refuzat, în schimb şi-a pus pe el o cămaşă curată, albă!
Apoi, într-o tăcere solemnă, ne-am aşezat la masă faţă în faţă, şi ne-am înfipt în
găină. Poftă bună! Mulţumesc, asemenea! Mâncam cu o sobrietate aleasă, dar şi cu o
poftă fantastică, folosind la început tacâmurile, pe urmă însă numai mâinile. Din când în
când, ciocneam paharele, bing, ţine-l de picior să sune! În timpul mesei am vorbit puţin,
abia a doua sticlă de vin ne-a mai descleştat limbile. La un moment dat n-am izbutit să-
mi înăbuş un sughiţ uşor, aha, vasăzică am ajuns şi aici, ar fi cazul să mai pui frână, fetiţo,
beţia ta e de obicei flecară şi necontrolată, şi asta nu se prea potriveşte cu atmosfera
festivă de azi! Pe farfurii nu mai rămăseseră decât oscioarele roase; ne-am şters bărbiile
unsuroase, Petr şi-a aprins ceremonios o ţigară, şi am continuat să stăm pe scaun, unul în
faţa celuilalt, satisfăcuţi şi cât se poate de nespirituali. Focul îngâna, fermecător, tăcerea
ce se aşternuse.
— Să ne fie ruşine – se auzi deodată vocea lui Petr. Nu trăim ca să mâncăm, ci
mâncăm ca să trăim.
— Hait! Cine s-a exprimat astfel?…
— Un oarecare domn Molière… cu alte cuvinte o persoană cu autoritate…
— Aha! Asta înseamnă că în momentul respectiv era ori prea ghiftuit, ori avea
dificultăţi cu digestia, altfel n-ar fi putut să spună aşa ceva!
— Nu vă pot servi, de altfel cuvintele amintite le-a rostit prin gura lui Harpagon.
Dar… ce-ai zice de-o mică plimbare?
Am zis da. Am îndesat bine soba cu lemne, am stins lămpile şi am tras pe noi la
iuţeală câte un pulovăr gros.
Întunericul ne-a întâmpinat cu o răcoare neaşteptată, valea se cufundase în somnul
ei de noapte, mirosea a apă şi a iarbă, bolta cerească sclipea scânteietor deasupra noastră.
Urcam pe potecă de-a lungul pârâului, îndreptându-se spre iaz; şi din nou tăceam; Petr
mergea la câţiva paşi înaintea mea – era conturul staturii lui cu familiarul său mers
legănat, proiectat de fundalul mai luminos al cerului.
Ne-am oprit abia în dreptul iazului.
Mi-e drag acest loc, uneori mă reped singură până aici şi mă tăvălesc niţel în iarbă;
ziua, iazul e îmbucurător de viu, pe luciul lui mişună vietăţi acvatice, spre seară
concertează aici broaştele; pe întuneric, însă, pustietatea lui e pur şi simplu dezolantă. Ca
de altfel toate pe aceste meleaguri: muţenia de o tainică severitate, întunecimea pădurilor
şi freamătul lor melancolic; glasul neîntrerupt şi invariabil al acestor munţi; nicăieri nu
zăreşti o fiinţă vie, o fereastră luminată, nimic, absolut nimic, decât beznă şi foşnet de
frunze în coroanele arbuştilor scuturaţi de adierea uşoară a vântului, şi prăpastia lucitoare
de deasupra capului… Nu, măreţia aceasta sumbră nu trezeşte în mine entuziasmul şi
uimirea contemplativă kantiană; dimpotrivă: mă apasă, îmi insuflă o nostalgie fără
margini, întărită de sentimentul propriei nimicnicii şi al propriei ratări, şi ăsta-i un
sentiment cumplit, de o tristeţe sufocantă, cu atât mai desperată, cu cât nu se poate face
nimic împotriva lui.
 Am căutat pe întuneric mâna lui Petr şi m-am prins de ea; cel puţin, acum, nu sunt
singură aici!
— Spune ceva! l-am rugat în şoaptă.
În loc de cuvinte mă trase spre el şi mă îmbrăţişa. Poate că în clipa aceea trăia şi el
ceva asemănător, poate că în felul acesta încerca să mă ascundă şi să mă pună la adăpost
de propria-mi tristeţe, de neţărmurirea zdrobitoare a nopţii din care se furişa în mine
răcoarea; nu ştiu, dar mă simţeam mai bine. Căldura altui trup şi o răsuflare fierbinte pe
ceafă, da, Petr şi cu mine, suntem doi pentru a înfrunta toate astea! Două creaturi
plăpânde şi neputincioase, doi aliaţi împotriva acestor întunecimi fioroase, împotriva
pustietăţii neantului şi a propriei noastre efemerităţi – înfruntăm toate astea cu două
suflări şi cu ecourile lor firave ţâşnite din piepturile noastre; sunt, fireşte, arme fragile şi
tragic de puţine în faţa unei asemenea superiorităţi numerice, dar altele n-avem.
Şi, totuşi, – doi, suntem doi! îmi spun cu inima uşurată, Petr şi cu mine! Din
vremurile străvechi oamenii cred în anumite cifre, unora atribuindu-le chiar însuşiri
magice – tot felul de trei, şapte, treisprezece sau patruzeci – n-am auzit însă să-i fi
preocupat vreodată cifra doi. Şi asta, în ciuda faptului că au doi ochi. Două mâini şi două
picioare, în ciuda faptului că orice viaţă nouă se naşte din unirea a două trupuri de două
sexe. De ce? Nu-mi pot explica altfel această lipsă de recunoştinţă, decât prin aceea că pe
atunci asupra greutăţii cifrelor hotărau în primul rând preoţii sau vrăjitorii, şi nicidecum
îndrăgostiţii. N-au decât! Eu una, de la o vreme, recunosc în exclusivitate aceasta cifră, e
cifra miraculoasă a celei mai mari apropieri cu putinţă, a dragostei pământeşti şi deci, şi a
vieţii; tot esenţialul e cuprins în ea, jur pe orice! Doi – e mai mult ca unu, dar totodată
mai mult ca trei şi, într-un anume sens, mai mult ca orice!…
Stăm aşa, de mult, lipiţi unul de altul, străjuiţi de cupola luminoasă a cerului, şi ne
încălzeam cu trupurile noastre; dragul meu, îi spuneam fără cuvinte, iubitul meu.
Aproapele meu, tu acel unic al doilea, unicul al doilea cu putinţă! Mă gândesc la tine şi
tremur pentru fiecare răsuflare a ta, pentru fiecare picătură din sângele tău, pentru fiecare
celulă a trupului tău! E un simţământ uluitor şi minunat, până la înfiorare, până la teama
permanentă de a nu te pierde şi de a nu rămâne iarăşi singură, pentru că acum aş fi
singură altfel decât înainte de a te fi cunoscut; ţine-mă strâns şi nu mă mai părăsi
niciodată, fără tine n-aş putea să trăiesc pe această lume, aş înnebuni, m-aş preface în
pulbere şi m-aş risipi în neant! Tu, omul meu viu – cum să-ţi spun eu ţie toate astea, cum
să-ţi spun că nu te mai simt doar ca pe un iubit, că eşti totodată camaradul meu, mă
înţelegi, prietenul, fratele, tovarăşul meu de drumeţie, că însemni pentru mine mai mult
decât orice om de pe faţa pământului. Mai mult decât părinţii, decât toate rudele şi toţi
cunoscuţii la un loc, mai mult decât eu însămi, şi am sentimentul că pentru mine vei
însemna întotdeauna mai mult chiar decât acel ce, poate, se va naşte odată din noi…
Nu, nu, stop! Cred că asta nu e bine, e poate chiar un gând pervers, puţin peste, nu-i
aşa? – iar mie mi-e teamă că într-o bună zi voi fi pedepsită pentru asemenea gânduri, mai
bine nici să nu le exprim!
Şi, astfel, tăceam, tăceam şi-l percepeam în clipa aceea cu tot ceea ce sunt. Am
închis ochii şi mi-am oferit sânii buzelor lui, ia-i, sunt ai tăi, înfruptă-te: leşin sub
presiunea aceea stăruitoare şi te vreau, te vreau cu o dorinţă cumplită, aproape dureroasă,
şi neruşinată;
Ia-mă… chiar acum, aici, dacă vrei. Pe iarba asta jilavă, sub bolta înstelată, să ne fie
martore planetele!…
 — Nu, Lu, să mergem acasă!…
Acasă! Cuvântul acesta avea o rezonantă stranie şi neobişnuită, dar tocmai în clipa
aceea am simţit pentru întâia oară că hardughia aceea de casă, care la început mă
respinsese cu răceala şi pustietatea ei neprimitoare – începea deodată să devină un cămin
adevărat. N-o vedeam, dar ştiam de soarta ei. Arde în ea focul, în încăperile ei vaste şi
înspăimântătoare se află tot ce ne aparţine, între zidurile ei trăim, respirăm şi râdem – în
sfârşit, am găsit-o!
Odaia mă întâmpină cu căldură, cu miros de lemn, în semiobscuritate – numai focul
proiecta pe plafon imagini tremurătoare. Petr încuie uşa de la intrare şi când pătrunse în
cameră, am întins braţele spre umbra lui. Ne-am descoperit pe dibuite: mai întâi cu
mâinile, apoi cu gura, cu răsuflarea, şi în cele din urmă cu trupul.
— Mă vrei?…
Şi fără să mai aştept consimţământul lui, l-am tras pe canapeaua din colţul cel mai
întunecat al încăperii, şi, smucindu-l, l-am făcut să se răstoarne peste mine. Nu s-a
împotrivit. Şi din nou a început acel ceva nou şi firesc şi pentru întâia oară, şi din nou
acea trăire intensă, acel simţământ de îndârjită duioşie, acea senzaţie de înălţare într-o
spirală ce mereu se strâmtorează, de zbor abrupt, şi de avântată încordare. Îl strângeam
cu o forţă desperată, de parcă m-aş fi temut să nu scape din încleştarea mea – ar fi fost
cumplit, de nesuportat – dar nu, cum ar putea, de vreme ce-i în braţele mele şi-l simt
adânc în mine şi-i aud vocea de aproape; vorbeşte, vorbeşte, te rog, vreau să te aud, vreau
să-mi aparţii în întregime, cu grai cu tot! La început a fost ca un vis ţesut cu încetinitorul,
o mişcare blândă, dar de învăluire – bătăile ritmice ale valurilor ce se sparg la ţărm,
amorţeala timpului măsurat de două răsuflări – pe urmă totul se transformă într-un galop
din ce în ce mai accelerat, asemănându-se cu goana în direcţia soarelui, spre o culme pe
care vom ajunge şi vom poposi amândoi în aceeaşi clipă spre a ne năpusti unul asupra
celuilalt – de pe acum simt că aşa va fi, că ne apropiem de ea cu fiecare fior… Şi din nou
m-am auzit pe mine – dar oare acesta e glasul meu – acel indescriptibil amestec de
gemete, suspinuri şi tânguiri prelungi ce-mi ţâşnesc din tot trupul, şi din nou cunoscuta
spaimă că nu voi rezista, că nu voi putea supravieţui acestei intensităţi supraomeneşti, că
trăirea aceasta depăşeşte limitele oricărei capacităţi senzoriale, pentru că… pentru că era
ceva prea puternic, prea deplin, aproape insuportabil, mortal, poate că voi muri, dar nu-
mi pasă, căci nu voi fi singură în clipa aceea de grea cumpănă, pentru că el va fi cu mine,
în mine, şi vom muri unul în celălalt şi unul prin celălalt, şi de aceea primesc, primesc
asta… din trupul lui… Pe urmă, pe urmă însă am încetat să mai respir, să mai gândesc şi
să mai exist ca o fiinţă de sine stătătoare, pentru că această fiinţă murise şi în locul ei era
acum alta, pentru că eu nu mai exist, ci existăm; şi timpul cască ochii mirat în faţa acestei
răzvrătiri, eu nu-i mai aud pasul tiptil, acel picurat ameninţător al secundelor, gata, nu
mai e, s-a zis cu el, pentru că nu mai suntem decât noi doi; nu mai percep nimic şi
totuşi… Când am simţit că şi el se apropie să mă ajungă din urmă, am făcut un gest
absolut inconştient, pe care până atunci nu mă mai încumetasem să-l fac. A trebuit să se
întâmple: i-am cuprins trupul cu picioarele şi l-am lipit de mine cu o forţă înfiorătoare ca
să nu fugă din mine înainte ca actul să se fi consumat, ca… ca să nu mă lase iar singură
în pustiu, nu, azi n-aş fi în stare să suport acest lucru, nu mai pot, te rog, azi nu! Şi pe
urmă, nu din nou, ci pentru prima oară, da, pentru prima oară am simţit izvorând din
adâncul lui spre adâncul meu ceva ca o alinare ce pătrundea în mine şi mă inunda, iar
acum, acum strig şi-mi aud strigătul, e strigătul dureros şi triumfător al groazei şi al
bucuriei şi al uimirii în faţa acestei înălţătoare pulsaţii, acum, şi în sfârşit acum, mă
dăruiesc ţie toată şi tu eşti tot al meu, acum, pentru întâia oară şi pentru totdeauna, acum
şi încă, şi încă, şi încă…
Ticăitul ceasornicului, o răsuflare, şi încă una, dănţuitul tremurător al luminilor pe
plafon – mă uitam acum la ele cu ochii deschişi: exist, trăiesc, sunt în viaţă! Am
supravieţuit. Conştiinţa revenea agale, de departe, în scurgerea uşoară şi potolită a
destinderii – sentimentul refluxului binefăcător. Zăceam cufundaţi în el, muţi şi
sugrumaţi de uimirea originară – doi! Îl simţeam pe acel al doilea chiar lângă mine;
respira cu capul lăsat alături de capul meu, – se mişca şi mă atingea uşor cu degetele pe
obraji. Mă săruta pe gură, dar sărutarea lui nu mai întruchipa acum decât cuvinte de
duioşie şi mulţumire; le înţelegeam. Mă dăruiam lor în tăcere, fără să le răspund; la
început nici măcar nu m-am clintit de teamă să nu sperii şi să nu gonesc murmurul sacru
din mine, pe urmă i-am căutat cu degetele faţa şi părul, nu, acum nu vorbi, nu vorbi
despre ceea ce s-a întâmplat! Sălăşluia în mine liniştea, o linişte luminoasă şi sonoră, tot
trupul meu era acum liniştit, vibrând supus în ultimele ecouri ale voluptăţii alături de
trupul lui. Trupul lui? Mi-e drag, întotdeauna şi în toate situaţiile, în primele semne ale
tulburării, în timpul îmbrăţişării, şi altfel, dar îl iubesc deopotrivă şi după reflux; mi-s
dragi în asemenea clipe atingerile lui, iar acum am nevoie de ele. Chipul îşi pierde
expresia crispată, e iar cunoscutul chip apropiat ce-ţi insuflă atâta siguranţă, iar ochii din
spatele sticlelor groase ale ochelarilor sunt lizibili: iradiază din ei mândria masculului, se
citeşte în ei recunoştinţa. Dar parcă şi o nuanţă a vinovăţiei; mă înduioşează, chiar dacă
n-o înţeleg – ce fel de vinovăţie?
— Mă duc să pun pe foc – se auzi vocea lui.
Mi-am ridicat capul şi l-am urmărit cu privirea; umbra trupului său se apleca spre
portiţa sobei şi alimenta focul; îmi plăcea în tresărirea aceea strălucitoare. Am profitat de
moment şi, în sfârşit, mi-am tras rochia de pe mine. A băgat de seamă acest lucru şi, la
iuţeală, s-a despuiat şi el până la piele şi s-a aşezat lângă mine pe canapea. Chiar şi în
semiobscuritate îl vedeam cum îmi zâmbeşte. Cu o desperare prefăcută i-am arătat rochia
de coctail sfâşiată.
— Uite în ce hal e!
— Calm, fetiţo! Îţi cumpăr alta la primul iarmaroc.
Am râs şi mi-am întins oasele, cu mâinile împreunate sub ceafă – o fiară fericită la
culme în propria-i piele.
— Nu-i nevoie. În definitiv e şi vina mea. Ba, aş zice, în primul rând. Sunt tare
neruşinată, nu-i aşa? Şi unde mai pui că nici nu doresc să fiu altfel – să ia dracul toate
rochiile din lume!…
— Aşa, fetiţo, nici în rai n-a fost aşa ceva. Şi acum…
— Şi acum… acum mă simt ca bibilica străbună îndată după primul păcat.
Mă prinse de coapsă şi mă zgâlţâi dojenitor.
— De unde poţi tu să ştii ce-a simţit ea după aceea? Ca să nu mai vorbim de faptul
că…
— Nu ştiu, îmi închipui! Ca să-ţi spun drept, am despre ea o părere foarte bună!
Primul păcat pe lume, şi de la bun început atât de senzaţional. O fi fost o poamă bună. Nu
crezi?
Râse de această idee şi strânse din umezi.
— Ştiu şi eu? Aş putea spune că a fost, dar asta e o chestiune de gust. În definitiv a
trăit în rai, într-un lux ca pe Riviera, şi, de bună seamă, nu i-a lipsit decât acea unică…
ştii tu… Eu, în imaginaţia mea – iertată-mi fie comparaţia – o asemuiesc un pic cu tine:
blondă, cu picioare lungi, cu o superbă poponeaţă de muieruşcă faină şi… absolut
pământeană. Şi irascibilă. Şi al dracului de curioasă. Dar, oricum, faptul că a fost femeia
care a rupt şi a muşcat cea dintâi din fructul oprit al pomului cunoaşterii mi se pare de o
lipsă de logică fundamentală şi…
— Ce vezi tu nelogic în treaba asta? i-am curmat vorba pe un ton ofensat. Dacă îţi
închipui că brevetul cunoaşterii îl deţine în exclusivitate bărbatul, atunci află că ai tras în
bară, drăguţule. Te asigur că până la urmă ar fi făcut asta şi fără ajutorul şarpelui! Dar
continuă, te rog – cum a fost?
— Cum! Avea o minte ageră, abundând în fantezie; probabil că a fost o excelentă
parteneră pe vreme urâtă, jucăuşă, senzuală, în principiu raţională, dar uneori trăsnită.
Simpatia ta faţă de această fiinţă izvorăşte pesemne din anumite asemănări…
— Fapt care mă măguleşte. De pildă?
— De pildă – ţie ţi-e teamă să nu-ţi scape ceva în viaţă şi ca să nu se întâmple aşa,
ai fi dispusă să săvârşeşti orice – chiar şi acel păcat originar.
— Se pare că da – am admis pe un ton blajin. Numai că pentru treaba asta trebuie să
fie întotdeauna doi. Dacă Adam ai fi tu, – atunci, fără să clipesc! Dar tu?…
Pufni pe nas – semnul neînşelător că va încerca să dribleze.
— Eu? Cum să spun… De altfel, acolo, în rai, sortimentul de bărbaţi era al dracului
de limitat, aşa că…
— Nu te fofila, iubiţelule! Mie nu-mi scapi. Da sau nu?
— Păi da – suspină el bătându-se resemnat cu palmele pe genunchi. Şi eu. Cu tine
n-aş fi rezistat – exclus!…
— Şi fără mine? Vreau să spun… cu altă străbunică? Hai repede!
— Ce ştiu eu? Aş spune că alteia i-aş fi rezistat, ştii. Eu am un anumit simţ al
disciplinei. Omenirea, probabil, n-ar fi luat fiinţă dacă…
Şi din nou tăcere; din senin am devenit amândoi serioşi şi sobri. I-am pus mâna pe
spate, era lat, dar destul de slab, oase, piele, şi muşchi; am alunecat cu degetul în jos
peste vertebrele zbârlite, de parcă aş fi coborât nişte trepte, şi mi-am lipit uşor pleoapele.
— Te simt şi-acum în mine – am spus după un răstimp de tăcere – eşti în mine şi
vei rămâne pentru totdeauna! Ştii asta?
Se aplecă, mă cuprinse cu braţele pe după umeri, şi în felul acesta mă sili să deschid
ochii. Nici în semiobscuritate nu-mi scăpă expresia lui, se uita la mine grav şi cu o
insistenţă cercetătoare.
— Ştiu, Lu – rosti în şoaptă – ştiu. Azi am fost foarte imprudenţi, dar eu… Spune-
mi, ce ţi-a venit, de ce-ai făcut asta?
Am clătinat din cap, încet, dar apăsat:
— Nu mi-a venit, Petr. Pur şi simplu am simţit că azi trebuie să se întâmple, că aşa
e bine şi că de-acum încolo nu te mai las niciodată să pleci de lângă mine înainte…
Pentru că… pentru că vreau să am cu tine un copil… Dăruieşte-mi-l!
Am avut impresia că l-a scuturat o uşoară tresărire; buzele îi zvâcniră un timp, dar
nu izbuti să murmure prin ele un cuvânt desluşit. Apoi se întinse lângă mine şi mă
cuprinse toată: cu braţele şi cu picioarele. Mă cotropea cu trupul lui şi-mi căuta gura, dar
întrucât simţeam nevoia aproape chinuitoare de a-i spune tot ce-aveam pe suflet, i-am
luat capul în mâini şi l-am îndepărtat.
 — Nu, aşteaptă, lasă-mă să vorbesc – îi şopteam în obraji – trebuie să-ţi spun! Să
ştii, eu nu doresc copilul cu orice preţ şi cu orice bărbat nu, asta nu… îl vreau numai de
la tine… din sămânţa ta, ca să fii tu, numai tu! Vreau ca tu să-l trezeşti în mine, să
crească în mine în linişte… şi să se mişte… uite, aici… pune mâna, vezi aici se
întâmplă… şi… pe urmă… Mda, probabil că povestea o să doară, dar eu nu mă mai tem,
pentru că durerea asta o să fie pentru tine şi pentru că tu o să fii lângă mine şi-o să mă ţii
de mână, promite-mi! Nu, nu vorbi… Ştiu bine ce gândeşti – ţi-e teamă că e prea
devreme, fiindcă abia acum ne-am înfiripat aici şi încă nu vedem ce va fi cu noi… Poate
că ai dreptate, dar eu nu mai pot şi nu vreau să aştept, încearcă să mă înţelegi… Şi să ştii,
nu mă mai tem de nimic, decât de un singur lucru: să nu ţi se întâmple ţie ceva rău… să
nu te pierd. Înainte a trebuit să fim raţionali şi prudenţi; acolo, la Praga, fără speranţa de a
obţine o locuinţă, ce ne-am fi făcut cu el? Şi ştii bine că am fost raţionali, luni şi ani în şir
am fost raţionali… în ciuda faptului că întotdeauna mă apuca desperarea când trebuia să
te smulgi şi să mă părăseşti înainte de a te furişa în mine… Mi se părea cumplit, de o
cruzime nefirească, şi întotdeauna îmi părea rău pentru amândoi… Dar acum… acum nu
mai suntem nevoiţi, acum când avem un acoperiş deasupra capului, această casă care ne
adăposteşte… Ce importanţă are că e goală şi dărăpănată, că uneori mă mai încearcă frica
în ea, îţi promit că voi depăşi acest moment, îţi promit… De altfel nici nu mai sunt în
stare să-mi închipui că s-ar putea naşte în altă parte decât aici, numai aici…
Pe urmă n-am mai putut vorbi, pentru că m-a făcut să amuţesc astupându-mi gura
cu buzele lui, şi din nou ne-am iubit, nu cu aceeaşi sete aproape înspăimântată ca înainte,
ci în deplină cunoştinţă şi cu o gingăşie voită, mult, şi din nou fără întrerupere…
Se ridică în picioare şi se duse să pună lemne în sobă, la întoarcere îşi aprinse o
ţigară şi se opri în faţa mea. Se uită la mine tăcut, îngândurat, apoi dădu din cap şi în
surâsul lui se citea sentimentul de uşurare al simplei înţelegeri.
— Ai dreptate, spuse înviorat. — Ai dreptate. În definitiv, când se nasc oamenii din
reflecţii raţionale?
I-am răspuns clipind din gene: ştiam că totul e limpede între noi şi că orice cuvânt
în plus n-ar fi făcut decât să fărâmiţeze ceea ce simţeam amândoi – întâmplă-se ce s-o
întâmpla! Şi mă simţeam minunat, îmi venea să chiui şi să zburd de fericire. Deodată, am
sărit cu picioarele goale, pe duşumeaua rece şi mi-am întins oasele.
— Şi… ştii tu ce-i grozav?
— Nu, ce-ţi mai năzări?
— Că acum în timpul „faptei”, nu mai trebuie să tăcem ca şoarecii în cămară, şi
că… în general, pricepi? E de-a dreptul senzaţional, nu crezi?
Pricepu şi faţa i se lumină de un zâmbet cald. În clipa aceea ne-am adus aminte de
felul cum înainte, în timp ce ne iubeam, eram nevoiţi să ne îmblânzim şi să ne limităm
manifestările vocale, pentru a n-o tulbura din somn pe doamna Irma, gazda lui Petr, care
dormea în spatele unui perete subţire al odăiţei lui. Biata doamnă Irma! Era văduva prea
timpurie a unui medic dentist, o femeie cumsecade şi discretă, dar nici pe departe bătrână:
aş fi în stare să pariez că uneori ne auzea, chiar dacă amândoi ne stăpâneam, din răsputeri,
iar eu îmi înfundam faţa cu perna şi muşcam din ea. Cu toate acestea nu ne reproşa
niciodată nimic; Petr, în scrupulozitatea sa exagerată, suferea cumplit din această pricină
şi se ruşina în faţa ei, cu desperare. Pssst! Lu, te rog, doamna Irma încă nu doarme! Iar
acum – acum suntem poate pentru prima oară cu adevărat singuri, da, singuri cu
desăvârşire, uluitor de singuri şi neînfrânaţi!… Conştiinţa singurătăţii, care întotdeauna
mă îngrozeşte, şi mă deprimă puţin, căpătase deodată pentru mine un farmec fascinant. Şi
în clipa aceea mă cuprinse o dorinţă sălbatică de a mă despăgubi pentru chinurile şi
renunţările de altădată, să eliberez dintr-o dată din mine toate sunetele acelea înăbuşite,
cuvintele care în decursul lunilor şi anilor parcă mi-ar fi îngheţat în piept, şi – ce? Hai să
ne răzbunam pe toţi acei pssst, să-i răzbunăm aici pe toţi îndrăgostiţii din lume, ale căror
îmbrăţişări sunt nevoite să fie surdo-mute!
L-am apucat de mână şi l-am tras spre fereastră; am deschis-o larg şi am început să
strig în noaptea de vară, peste freamătul pădurilor şi peste clipocitul pâraielor – strigam şi
chiuiam cât mă ţineau plămânii şi nu m-am oprit nici în clipa în care pe chipul lui Petr
am surprins o expresie de uşoară teamă. Ridicol! Un timp se gândise, de bună seamă,
dacă nu cumva mi-o luase mintea razna, pe urmă însă îi căzu fisa şi îşi alătură şi el, cu
poftă, glasul glasului meu. Captivantă scenă: doi oameni, goi puşcă, un bărbat şi o femeie,
stând în faţa unei ferestre deschise şi zbierând într-un duet desăvârşit, până la răguşeală,
spre o beznă mută şi nepăsătoare!
— Stop, Kadlecová, un pic de consideraţie pentru cei din jur! îmi spuse Petr rugător,
în timp ce-mi adunam puterile pentru un nou strigăt-protest. O să căpieze vulpile!
— Vulpile! am mai apucat să exclam, înainte ca el să izbutească să mă smulgă de
lângă fereastră: – Noapte bună, vulpilor! Noapte bună, fetiţe roşcovane!
Dar acum, într-adevăr, stop, destul cu scrisul fetiţo, şi du-te la culcare, mâine
trebuie să moi rufele. Şi să te duci în sat după cumpărături şi, Doamne, câte nu mai sunt
încă de făcut…

CAIETUL AL DOILEA

29 iunie

PLOUĂ, A ŞASEA ZI DE CÂND

plouă mărunt, dar cu o înverşunare neîmpăcată; de şase zile trăim iar învăluiţi în nori,
lumea de dincolo de fereşti se mistuie în ceaţă şi musteşte de atâta apă, să te apuce
nebunia, nu alta! Pâraiele se revarsă peste maluri şi în albia lor se îngrămădeşte ceva ce
aduce a cacao subţire, ce mai, dezgustător! M-am umflat în pene atunci când am afirmat
că încep să mă obişnuiesc aici; această prematură declaraţie a fost făcută cu o gravă
uşurinţă şi era legată exclusiv de vremea însorită – ploile astea sunt în stare să topească
în om orice fărâmă de curaj şi să-l ucidă cu îndărătnicia lor. Uneori am senzaţia că
plescăitul neîntrerupt mă va scoate din minţi, dar mă străduiesc din răsputeri să nu mă
dau cu nimic în vileag.
De altfel, acest lucru se poate vedea din dispoziţia amândurora: deocamdată, ce-i
drept, nu ne certăm, ne menajăm unul pe celălalt cu o scrupulozitate aş zice exagerată,
dar într-o muţenie şi o tristeţe neobişnuite. În timpul zilei ne foim prin casa neprimitoare
şi toate ne cad din mână. Suntem întemniţaţi, întemniţaţi de zidurile astea jalnice şi de
umezeala atotpătrunzătoare: o înfruntăm alimentând în permanenţă focul, dar şi aşa
ploaia ne îngrădeşte descurajator. Petr încearcă să repare broaştele de la uşi, dar nu prea
îi merge, când te uiţi azvârle sculele cât colo şi suflă, şi pufneşte pe nas; eu încălzesc alte
oale cu apă şi din nou spăl podelele sau şterg praful prin odăile de la etajul întâi; amândoi
ne dăm seama de inutilitatea acestei trebăluieli, dar e mai bine să faci ceva decât să stai
cu braţele încrucişate şi să caşti ochii în ceaţă. Seara, ne aşezăm faţă în faţă la lumina
fumegândă a lămpii cu gaz, şi jucăm o partidă de mariaj în doi, dar curând ne ridicăm de
la masă şi ne înfofolim în plăpumile jilave. Din când în când, Petr iese afară şi, pe urgia
asta, dă târcoale casei de la distanţă. Nu ştiu de ce face asta, şi n-aş putea spune că în
asemenea momente înfăţişarea lui ar fi deosebit de încurajatoare; o siluetă tristă,
înfăşurată într-o manta impermeabilă şi cu gluga trasă pe cap, se clatină printre zdrenţele
de negură cenuşie, alunecă pe pământul noroios şi cercetează cu desperare cerul acoperit:
de bună seamă îl roade faptul că treburile nu merg aşa cum le plănuise. Intră în odaie,
ochelarii i se aburesc de căldură, aşa că nu vede înaintea lui, smulge de pe el mantaua
udă, se ghemuieşte pe laviţa de lângă sobă şi tace ca o bucată de lemn: din când în când
smiorcăie din nas, omoară câte o muscă cicălitoare – nu mă simt cu nimic mai bine,
poate chiar mai rău!
— Ascultă – răsună glasul meu, spărgând cucernica tăcere – ce ne facem ducă
ploaia asta nu se mai opreşte niciodată?
Îmi răspunde cu un gest în gol şi nedefinit.
— Prostie – mormăie apoi morocănos – asta ar fi împotriva legilor naturii. Odată şi
odată trebuie să iasă iar soarele!…
— Numai că eu încetez să mai cred în această minune. S-a supărat, nu ne mai
iubeşte, nici pe noi, nici aceşti munţi. La Praga s-ar putea să lumineze…
— Ei şi, n-are decât! Ce-mi pasă mie? se aude dinspre sobă vocea lui, de data asta
pe un ton mai violent. — Du-te pe urmele lui, dacă fără el nu poţi exista!
Asta mi se pare a fi mult prea nedrept; pentru o clipă mi se taie respiraţia şi ochii mi
se aprind de lacrimi, am impresia că şi el îşi dă seama de acest lucru, căci numai decât îşi
întoarce faţa într-o parte, scrâşnind înfundat. Îmi încleştez dinţii şi trec totul sub tăcere.
Ştiu ce înseamnă asta: până şi Petr care – în opoziţie cu irascibilitatea mea permanentă –
e amabilitatea şi reţinerea personificată, are, din timp în timp, zilele lui negre. Apar fără
cauze exterioare de înţeles, manifestându-se printr-o muţenie şi o depresiune psihică
vizibilă, ce se transformă apoi într-o susceptibilitate extremă; un zâmbet nu scoate din el
în aceste zile şi-ţi insuflă chiar şi puţină teamă: oare acesta să fie Petr, apropiatul,
luminosul şi atât de înţelegătorul Petr? În asemenea momente am sentimentul că răzbate
din el o neîncredere oarbă în tot ceea ce-l înconjoară, de parcă în aceste zile şi-ar pune pe
nas cei mai întunecaţi ochelari din lume; trăieşte cufundat cu îndărătnicie în el şi mestecă
în adâncul lui un fel de gânduri tulburi, în care nu mă lasă să pătrund. Ai ceva? Nu, n-am
nimic, ce să am? Şi, te rog, nu mă mai cerceta atât!… Cel mai grav e atunci când se
străduieşte cu desperare să nu-şi exteriorizeze spleen-ul: încăpăţânarea lui fără sens,
aproape autoflagelatoare, de a-i menaja pe alţii, îl extenuează, dar să se dezbare de ea nu-
i în stare cu niciun chip. Am impresia că mă ia în seamă numai pe jumătate, şi mai
curând ca pe o povară, ceea ce mă mâhneşte şi mă intrigă deopotrivă, dar arţagul meu
înnăscut îşi pune, în asemenea zile, frâu şi zăbale. În plus – probabil potrivit cunoscutelor
legi ale perfidei cumulări de nenorociri – îl mai supără şi nefericita aceea de măsea; şi din
nou o alină cu vodcă, pe care şi-a adus-o în taină odată cu cumpărăturile din sat, şi –
colac peste pupăză – e răcit zdravăn. Nu trece o clipă să nu se răspândească în toată casa,
ca un ecou surd, tuşea lui hârâitoare. — Nu-i nimic, fetiţo, îmi spune cu hotărâre, fii
răbdătoare, trece şi asta, cum trec toate – dar totodată simt că atmosfera se îngroaşă şi
între noi se va produce unul dintre incidentele periodice, pe o temă din cele mai
meschine şi mai banale. Şi pe astea le cunosc: îşi găsesc ventilele cele mai discrete, dar
ştiu că se sting la fel de repede, aşa cum au izbucnit, şi că abia după ele atmosfera dintre
noi se îmbibă iar de mirosul ozonului înviorător al împăcării.

30 iunie

Gata, a şi venit, şi, ca de obicei, a început cu toată inocenţa.

După-amiază l-am zărit prin fereastră pe Panocha: împingea bicicleta pe drumul
dinspre pădure şi de ghidon atârna, bălăbănindu-se, sacul lui de pescar, doldora de peşte;
apa curgea gârlă de pe el, dar, în rest, părea bine dispus. Se opri în capul scării şi zbieră
la noi cu vocea lui de taur:
— Hai, ce se-aude, mai trăiţi, sau v-aţi topit de-a binelea?
Vizita lui ne căzu bine, un timp am înjurat împreună vremea, nu v-am spus eu că
aici ploaia nu se încurcă? Toarnă cu nemiluita! În casă refuză să intre, am zor, spuse, dar
înainte de a da să plece, cu pasu-i legănat, scotoci prin sac şi ne întinse două exemplare
superbe de păstrăvi.
Păstrăvi-curcubeu, ţinu el să menţioneze cu semnificaţie. Pregătiţi-i pentru cină, cu
unt. Şi presăraţi-i cu migdale tocate, n-o să prididiţi să vă lingeţi buzele! În cele din urmă
veni cu o propunere ispititoare: spre seară se duce cu soţia în oraş, la cinematograf, căci,
vorba aceea, din când în când mai trebuie omul să-şi scoată femeia în lume, ce-ar fi să
mergeţi cu noi? Ce se joacă nu ştiu, dar n-are nicio importanţă, cinematograful e
cinematograf. Eu şi-aşa adorm întotdeauna în timpul filmului!
Am chiuit de bucurie – nimic nu-mi dorisem mai mult în captivitatea noastră, decât
un pic de muzică, un spectacol de teatru sau măcar un film – şi am consimţit cu atâta
entuziasm, încât, prin atitudinea mea, l-am pus pe Petr în faţa unui fapt împlinit: într-un
cuvânt, mergem şi chiar neîntârziat – ce punem pe noi?
Până în sat ne-a dus Samson, în faţa căsuţei Panochilor am trecut în Sportul lor
demodat, care, sub povara a patru persoane adulte, mai-mai să-şi frece burta de şoseaua
desfundată. Pe nevasta lui Panocha o cunosc şi ne îndrăgim deopotrivă. Nu ştiu ce-aş
putea spune interesant despre ea: o femeie de patruzeci de ani, rotofeie, nici frumoasă,
nici urâtă, o mămică bună la inimă, o bătrână cât se poate de echilibrată şi împăcată cu
destinul ei, îi place să râdă tare şi să-l boscorodească pe zgomotosul ei soţ – uite ce,
strigătele astea păstrează-le pentru şedinţă, poate mai asurzeşte vreunul de urletele tale!
Se juca filmul lui Antonioni: „Blow-up”; îl văzusem la Praga în urmă cu câteva
săptămâni, dar aici l-am savurat şi mai mult – o adevărată desfătare cinematografică!
Până şi Panocha, în ciuda obiceiului său, nu adormi şi rezistă până la capăt, iar la ieşire,
chiar în foaierul cinematografului, se făcu auzit atât de bubuitor, încât oamenii întoarseră
capul după noi.
— Ei, şi-acum să mă lămuriţi şi pe mine – explodă el – l-a atins domnişorica aia pe
cetăţeanul ăla în tufiş, ori nu?
Panochová încercă să-l potolească, încetează, tată, ce-o să creadă oamenii ăştia
despre noi, dar intervenţia ei avu exact rezultatul contrariu.
— N-au decât să creadă ce poftesc – tună el şi fulgeră – fiecare gândeşte ce vrea cu
mintea lui, nu? Ei drăcie, pe banii mei am dreptul să ştiu ce şi cum, şi nu mă las prostit de
nimeni! Mai întâi, dacă nu mă înşel, zăcea acolo, l-a văzut toată lumea, şi, deodată,
focus-pocus, ia-l de unde nu-i; iar şmecherul ăla cu aparatul, în loc să dea fuga după
poliţai, juca tenis de unul singur, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, şi, unde mai pui,
că fără mingi şi fără alea, cum le zice, rachete… şi gata, şlus! Ca la nebuni. Numai că
mie îmi place să fie totul clar.
Mărturisesc că zelul lui m-a amuzat uşor – şi fără pic de răutate – subliniez acest
lucru! – şi în timp ce maşina ne hurduca înapoi, spre munte, am încercat cu foarte mult
tact – lucru pe care, de asemenea, îl subliniez să-i explic cât mai simplu mormăitorului
Panocha, intenţia regizorului. Bietul Antonioni a ieşit cam şifonat din povestea asta.
— Uitaţi-vă, scumpă domniţă, – mă puse la punct, de data asta pe un ton aproape
împăciuitor – asta-i treaba lui, şi-l priveşte personal; dar dacă nu ştie cum a fost de-a
adevăratelea, atunci să se lase păgubaş şi să nu ia oamenii peste picior! Cum adică, o dată
l-a pocnit, pe urmă nu l-a mai pocnit? Mă rog, să zicem că eu nu înţeleg, dar nici căzut în
cap nu sunt… Frumos ar mai fi dacă, la mine la fabrică, m-aş face numai că le dau
oamenilor salariul, şi, pe urmă, ciuciu. Mulţam frumos!…
În cele din urmă povestea se încheie cu un râs general – şi noapte bună, data
viitoare mergem iar împreună, poate c-o să joace ceva cu Marvan – dar în timp ce ne
strecuram cu Samson prin noroi şi prin burniţa întunecată, răsună, ca din senin, vocea lui
Petr. Nu-l vedeam la faţă, dar din tonul lui sufla un vânt care mă îngheţa îmi spuse că
lecţia oferită lui Panocha puteam s-o păstrez pentru mine, a fost o atitudine de prost gust,
aducând mai degrabă cu înfumurarea şi…
Cuvintele lui mă jigneau cu atât mai mult cu cât în această privinţă aveam cugetul
curat; mă cunoaşte până într-atât, încât să-şi dea seama că acesta nu e stilul meu!
Comportarea lui mi se păru un atac direct la persoană şi într-o clipită mi-a sărit muştarul.
Cum? Înfumurare? A înnebunit? Cu alte cuvinte, să-mi ţin gura chiar dacă am
convingerea că sunt mai aproape de adevăr?… Cum adică?…
Şi numaidecât se stârni între noi o ceartă violentă, din ce în ce mai violentă,
presărată de cuvinte înţepătoare. Vorbeam deodată, cu un exces de politeţe cumplită,
confecţionam maxime sentenţioase ultra-artistice şi rosteam cuvintele cu vocea
sugrumată, forţând-o până la răguşeală şi într-o cehă exagerat de corectă – semn
neînşelător că mânia începea să ne întunece minţile!
Cu un calm suveran şi nesuferit, declară că într-o anumită măsură îmi găseşte o
scuză, această manie de a da lecţii altora fiind, de bună seamă, pentru absolventele şcolii
superioare de pedagogie, ceva tipic, mai bine zis, o deformaţie profesională.
Împingea lucrurile prea departe! Nu putea să nu ştie că în felul acesta mă provoacă
la maximum, ticălosul! Am ripostat cu acelaşi calm., obiectând că, tăcerea lui, pe care
Panocha o putea interpreta foarte uşor ca pe o încuviinţare a bolboroselilor sale hilare, n-
a fost decât în aparenţă o atitudine plină de tact, în realitate fiind de fapt o descalificare
de esenţa cea mai brutală, o lipsă de considerare bătătoare la ochi şi o îngâmfare deşartă;
că menajamentele lui faţă de părerile altora nu-s decât un biet formalism!
Cu satisfacţie am auzit cum, după această lovitură directă şi curată, omul de lângă
mine a şuierat printre dinţi, abia trăgându-şi răsuflarea; pe urmă glasul lui se făcu din nou
auzit: chipurile nu-i vorba numai de aspectul moral al lucrurilor – aha, a şi început să
devieze! — dar până şi nivelul expunerii mele a fost chipurile, sub nivelul ideologic al
filmului, iar din penibila mea interpretare, de bucătărie, l-a apucat iar durerea de dinţi…
Au! Îmi venea să mor, să urlu, să-i dau cu ceva în cap, sau, cel puţin, să sar din
maşină în timpul mersului.
— Da, asta ar avea un efect aparte – dar perspectiva fleşcăraiei de pe drum, prin
care până şi Samson abia se strecura cu un strigăt de durere tânguitor, şi ploaia
îmbelşugată mă făcură în ultima clipă să mă abţin. Drept care, setea mea de răzbunare
crescu cel puţin în proporţie aritmetică; mi-am ieşit din fire şi numai cu mare greutate am
reuşit să-mi înăbuş plânsul. Cum? Ce-şi închipuie dumnealui despre mine, în orgoliul lui
de filozof? De ce mai trăieşte cu mine dacă sunt atât de proastă?
Mă corectă pe un ton glacial: niciun moment n-a spus că sunt o proastă, asta,
chipurile, a fost adaosul meu, el şi-a exprimat doar serioase îndoieli în ceea ce priveşte
nivelul expunerii mele. Personal, vede semnificaţia filmului – pe care, de altfel, îl
urmărise cu un interes neprefăcut – în cu totul altceva. Categoric, realizatorul filmului nu
şi-a propus să bage spaima în mica burghezie! Dar nu despre asta e vorba. Bineînţeles;
recunoaşte dreptul deplin al regizorului de a-şi exprima ideile originale şi propriile trăiri,
oricât de exclusive ar fi ele, dar în acelaşi timp el e dator să ţină seamă şi de riscul
neînţelegerii lor de către cea mai mare parte a spectatorilor, căci, la cinematograf – e bine
ştiut – nu se duc numai profesoare cu înflăcărare artistică, ci şi oameni de felul lui
Panocha.
Am bătut din palme, ostentativ:
— Vai, ce noutate! Şi asta ai descoperit singur, în unanimitate şi fără nicio abţinere?
Vrei poate să spui că judecata lui Panocha despre viaţă e mai profundă decât… că, pur şi
simplu, Panocha are dreptate?
— Desigur, mi-a replicat cu un dezgustător aer de superioritate, în felul lui, are; şi
dacă nu-s capabilă să pricep atâta lucru, e cu neputinţă să pot înţelege până la ultimele
consecinţe tocmai acest film; dar n-are rost să mai discutăm, recunoaşte singur că această
polemică alunecă din ce în ce mai mult spre nivelul subsolului ideologic, transformându-
se într-o harţă deşartă, fără conţinut.
Şi, totuşi, am continuat-o în virtutea nu ştiu cărei inerţii şi cu o nediminuată energie,
chiar şi după ce am intrat în odaie, în timp ce mă străduiam să încing soba ca să mă apuc
de păstrăvii aceia nefericiţi. Îi puse capăt Petr într-o criză de furie istovitoare, declarând
că, într-un fel sau altul, ceea ce am demonstrat eu, a fost performanţa unui snob cu
calificare intelectuală de provenienţă pragheză; chipurile, n-are nimic împotriva
intelectualilor, fireşte numai în măsura în care dispun într-adevăr de intelect şi nu numai
de măşti şi de proaste obiceiuri intelectualiste, în măsura în care sunt intelectuali
autentici! Îi preţuieşte mai mult pe cei de soiul lui Panocha şi pe alţii ca el, decât pe semi-
intelectuali!
Şi poc, punctul culminant al certei căpătă o înfăţişare aproape scenică, de mare
efect: mai întâi am pus mâna pe cei doi păstrăvi răposaţi şi i-am dat cu ei în cap –
aşteptasem cu nerăbdare să mă înfrupt din ei, dar acuma, na, înghite-i singur! – şi, în
acelaşi timp, i-am recomandat, să se ducă naibii şi într-un anume loc al cărui nume nu
prea se potriveşte pe hârtie, după care, cu plânsul gata să dea în răscoale, am zbughit-o
afară din odaie, m-am năpustit în sus pe scara întunecoasă, am dat buzna în dormitor şi,
trăgând uşa în urma mea, am învârtit cheia în broască, de două ori. Zgomotul de uşă
trântită se revărsă în ecouri semnificative prin toată casa.
… Şi acum, de mai bine de un ceas stau cocoşată deasupra hârtiei şi rod creionul
chimic, stomacul îmi ghiorăie înfiorător – probabil o să mor aici de foame – şi-mi vine să
bocesc: imaginea păstrăvilor aflaţi cu un etaj mai jos, îmi sugerează halucinant scenele
unor ospeţe fantastice – dar nu, nici gând, nu cedez! Din detaşarea timpului încep să văd
încăierarea noastră în adevărata ei lumină, îi văd meschinăria şi lipsa de semnificaţie, dar,
oricum, mândria nu-mi permite să bat în retragere.
Nu! În definitiv, el a început. Ah, Doamne, când oare… când!…
În sfârşit, aud pe coridor familiarul pas, apoi scârţâitul clanţei, un ciocănit în uşă şi,
în cele din urmă, şi o voce sugrumată. Aha – e aici!
— Ascultă, Lu, m-auzi? Deschide! Ştiu că nu dormi…
Tac şi-mi ascut urechile. După un scurt răstimp aud din nou:
— Hai, femeie, la urma urmei, toată povestea n-a fost decât o prostie. Ceartă pentru
un păr de capră… Mă rog, dacă aşa socoteşti tu că e bine, fie… Să ştii însă, în privinţa
miezului problemei mă menţin pe poziţie; în schimb recunosc, cu pocăinţă, că azi, în
mod cu totul excepţional, eu am fost acela care a început! Gata – ce mai, eşti mai bună!
Mea culpa!… Iar dacă ai de gând să rămâi acolo, atunci închide cel puţin fereastra, nu de
alta, dar să nu-ţi lase gura apă din pricina mirosului de păstrăvi!
I-am fript şi i-am şi presărat cu migdale! Propun pax şi dacă vrei o stropim eu
vodcă! Ce zici?
Nu mai sunt în stare să mă stăpânesc. Şi, împotriva voinţei mele, încep să zâmbesc;
ia te uita, dumnealui încercă să-mi frângă voinţa cu păstrăvii aceia nefericiţi, Satan! Dar
şi-aşa, ştiu cum se va termina povestea asta: ştiu că peste câteva clipe mă ridic şi mă duc
să-i deschid, şi nici sărutul lui nu-l voi evita, – dar mai ştiu că azi noi doi nu ne vom iubi:
incidentele tulbură întotdeauna ceva între noi, mi-e drag şi după aceea, dar în asemenea
momente nu tânjesc după îmbrăţişarea lui, după cum nici el nu tânjeşte după a mea; nu
ne numărăm printre îndrăgostiţii cărora cearta sau încăierarea să le aţâţe dorinţa fizică
sau pentru care incidentul să constituie un suport cu efect afrodisiac… Şi totuşi, mai stau
puţin şi amân deznodământul, pentru a savura în voie grotescul meu triumf – încă o clipă,
şi încă una mai mică, dar când îi aud din nou glasul, sunt dezarmată.
— Spune-mi, Lu… tu ai observat că nu mai plouă? S-a înseninat, se vede până şi
Carul mare… Şi ştii, nici pe mine nu mă mai doare măseaua!…

4 iulie
Aşa este, e de necrezut, dar de trei zile soarele frige de pe un cer necrezut de
albastru, valea e inundată de razele lui până dincolo de crestele munţilor, iar eu mă simt
în această bucurie a luminii ca un mânz despriponit. Peste zi e zăpuşeală, dar aici
zăpuşeala nu e niciodată atât de istovitoare ca la şes, pentru că valea e veşnic primenită
de vânt sau cel puţin de o adiere uşoară; e o căldură plină de prospeţime, care nu te
moleşeşte. În timpul lucrului cântăm amândoi într-un duet îngrijorător de dezlânat – Petr
cântă atât de fals, de-ţi vine să-ţi baţi copiii, nu alta, în schimb cu atât mai pasionat şi mai
gălăgios – nu arii înălţătoare din opere, ci nişte şlagăre răsuflate ce ne-au mai rămas în
minte de la Praga, ca de pildă acelea despre un fluture care şi-a luat-o în cap… şi altele
asemănătoare. Şi între noi vremea s-a mai luminat, ne scăldăm amândoi într-o amoroasă
idilă, rareori se întâmplă să trecem unul pe lângă altul fără să ne sărutăm sau fără să ne
mângâiem din fugă, în rest, însă, trudim de iese şi untul din noi. Râdem mult şi ne aiurim
nevoie mare. Simţământul fundamental: totul e uşor şi parcă la îndemână! Aş zice că
oamenii de la oraş cu greu îşi dau seama ce rol important joacă vremea asupra
simţămintelor şi dispoziţiei lor, că, spre deosebire de noi, ei sesizează asta cam în
proporţie de douăzeci la sută, doar atunci stau şi reflectează: — E cazul sau nu să-mi iau
mantaua de ploaie?… Dispoziţia lor depinde mai mult de ceea ce spun ziarele, radioul şi
televiziunea; trăiesc sub focul concentrat al cuvintelor, în ciclonul informaţiilor de zi cu
zi, în puhoiul zarvei şi vacarmului pe care nici nu le mai realizează, în inflaţia de tonuri şi
imagini, în încercuirea liber consimţită a cancanurilor şi a panicii de scurtă durată, a
necazurilor mărunte, a speranţelor şi micilor bucurii cum ar fi, de pildă, atunci când fac
rost de-o carne specială pentru un biftec autentic, sau de un săculeţ cu lămâi. Nu sunt
convinsă – îndeosebi în aceste zile – că i-aş invidia. Aici se trăieşte prin definiţie altfel;
mai liniştit, oarecum mai tărăgănat, iar ziua parcă ar avea aici mai mult de douăzeci şi
patru de ore; informaţiile despre lume şi despre istoria ei contemporană răzbat până la noi
ca nişte ecouri de departe, subţiate şi strecurate parcă prin pânza deasă a pădurilor, aşa că
aici ele nu au acea insistentă şi cutremurătoare rezonanţă a nemijlocirii din centrele
populate. În schimb, vremea are, în acest loc, o importanţă cu totul excepţională: încep să
fiu conştientă că dependenţa noastră de ea este, în mare măsură, aproape fatală, ca, de
altfel, a fiecărei fiinţe omeneşti de pe aceste meleaguri pustii – ca şi a fiarelor din pădure.
Acum e iulie, cum va fi oare la toamnă – la iarnă?

6 iulie

Ieri după-amiază ne-am căţărat pe una din cele mai apropiate coline, îi spune
Ostruzna1 şi povârnişurile ei fac cinste acestei denumiri; piscul ei stâncos şi pleşuv e unul
din puţinele înălţimi înconjurătoare ce oferă ochiului o privelişte atât de deschisă în toate
direcţiile. Munţi şi iar munţi; păduri, coaste acoperite de pajişti verzi; şi tăieturile văii –
una, două, trei, cu neputinţă să le numeri, culori şi lumini şi umbre, nu, renunţ la orice
descriere, ar fi o încercare nu numai îndrăzneaţă, dar şi sortită dinainte eşecului. Nu
dispun de suficiente cuvinte pentru a zugrăvi multitudinea şi caracterul variat al lumii ce
se desfăşoară înaintea ochilor mei.
Petr stătea aşezat pe un bolovan, la câţiva paşi mai jos şi se holba la hartă –
inexplicabilă nevoie de a desluşi fiecare colină în parte, ca şi când denumirea le-ar fi
sporit cu ceva farmecul – eu stăteam în picioare, chiar pe culmea dealului şlefuită şi
netezită de vânturi şi ploi, şi tăceam, copleşită de o emoţie sufocantă. Toate astea, ale tale
vor fi, auzeam în foşnetul de mătase, pe toate ţi le voi dărui, de mi te vei închina căzută
cu faţa la pământ! Nu. Ispititorule, nu voi cădea, şi aşa sunt ale mele şi în mine, apage
Satana! – de fapt eu nici nu cred în tine, eşti ridicol! Mai degrabă mă întind pe spate şi
mă iubesc cu omul acesta viu de lângă mine – aici în bătaia soarelui şi a vântului, cu faţa
la cer şi c-o piatră sub ceafă…

15 iulie
De la o zi la alta, încet, dar sigur, Moara vulpilor căpăta tot mai mult aspectul unei
aşezări omeneşti, prinzând viaţă, de parcă s-ar fi trezit dintr-un somn de vrajă secular; iar
învierea ei din morţi era însoţită de un scârţâit de pilă, de lovituri de ciocan şi de tot felul
11
Pintenul. (n.tr).
de alte zgomote în toiul unei activităţi febrile; prin încăperile surde ale casei se revărsau
în cascade ecouri de paşi şi de glasuri bărbăteşti.
În măsura în care vremea permite, mutălăul Tautze ne frecventează aproape în
fiecare zi şi, într-adevăr omul ăsta e pentru noi indispensabil: amândoi ştim că, fără
priceperea lui de meseriaş iscusit, cu greu ne-am urni din loc, şi de aceea pur şi simplu îl
răsfăţăm. Comportarea lui e la fel de reţinută, îndeosebi faţă de mine, vorbeşte tot atât de
puţin, iar atunci când se învredniceşte să spună ceva, se adresează mai curând obiectului
la care tocmai lucrează, decât nouă; dar se pare că într-o anumită măsură Petr i-a intrat în
graţii, în calitate de ajutor: ba, mai mult, uneori îl lăsă să lucreze singur şi numai din când
în când mormăie morocănos şi-i smulge vereţaigul din mână. De bună semnă, i-a căzut
fisa că doctoraşul ăsta din Praga nu-i chiar atât de netot pe cât pare, sau poate s-a lăsat
înduplecat un pic de înflăcărarea şi obedienţa lui de ucenic în timpul lucrului – cine ştie!
O remuneraţie precisă pentru munca lui refuză şi acum să stabilească şi, astfel, în fiecare
seară se desfăşoară în faţa casei o scenă pe care eu o urmăresc cu voluptate: Tautze
răsuceşte din cap întărâtat, se fereşte ca o fecioară speriată, abordând o mină de om jignit,
care, chipurile, ar vrea să fugă, şi toată tărăşenia se termină abia atunci când desperatul
Petr reuşeşte – tot, chipurile, prin vicleşug! — să-i strecoare în buzunarul hainei sale
jerpelite câteva hârtii de zece coroane. E, bineînţeles, un joc cât se poate de stupid, dar
Tautze stăruie asupra lui, cu o încăpăţânare de-a dreptul comică.
— A luat – anunţă Petr triumfal, când se arată în odaie după această scenă – fain!…
Urzus, ursuz, dar e o adevărată comoară, pe loc aş intra la el ca ucenic. Mâine ne apucăm
de toaleta aceea, mi-a promis că mai vine cu un pensionar care se pricepe la zidărie.
Şi aşa a fost – a doua comoară se numeşte Dont, Imrich Dont, cum a ţinut el să mi
se prezinte de la intrare şi e tot de naţionalitate germană. E mai tânăr ca Tautze, şi se şi
prezintă infinit mai bine. Iar într-o anumită măsură ţine şi la aspectul său exterior; e
limpede că se rade cel puţin de două ori pe săptămână şi îşi piaptănă destul de des cu un
pieptene ştirb, moţul de păr cărunt ce-i cade mereu pe frunte. E un moşulică tare chipeş,
şi, ce-i drept, cu cât e mai vorbăreţ, cu atât e mai puţin activ decât fanaticul Tautze; dar şi
aşa face treabă berechet! Se pare că limbuţia lui îi calcă pe nervi introvertitului Tautze,
dar lui Dont puţin îi pasă de asta, e veşnic în apele lui.
— Încă două-trei cărămizi şi closetul e fertig – îmi aduse la cunoştinţă într-o cehă
acceptabilă, în timpul gustării de la ora zece; şi, clipind glumeţ, se grăbi să adauge: — O
să tronaţi pe el, ca o regină!…
Această amabilitate în plus, nu mi-a făcut prea mare plăcere, dar am primit-o
surâzătoare. Dacă omul ăsta prezintă pentru noi vreun avantaj mai substanţial, atunci el
constă în primul rând în apetitul său de Gargantua e un mâncău fără pereche. Cantităţile
de mâncare pe care le consumă în decursul unei zile de muncă sunt de-a dreptul uluitoare;
din fericire, însă, nu-i deloc mofturos, astfel că o catastrofă financiară iminentă, categoric
nu ne ameninţă. Dar, oricum, în zilele când e la noi în pensiune, am impresia că frământ
aluat de găluşte pentru un regiment întreg, şi mă dor mâinile de atâta cât trag la malaxor.
Petr pretinde că, trebuie să aibă, fără îndoială, limbrici, altfel nu-i în stare să-şi explice
voracitatea lui. În timpul lucrului vorbeşte ori cântă, behăind ca o capră. Uneori simt
aţintită asupra mea privirea lui stăruitoare; calitativ am senzaţia că aduce cu privirea pe
care o acordă farfuriei încărcată vârf cu găluşti în sos tomat; de bună seamă am devenit şi
eu obiectul voracităţii sale generale, dar nu mi-e teamă că voi fi vreodată nevoită să-i
resping de pe mine mâinile sale cât cazmaua. E în esenţă un om politicos şi – cu excepţia
râgâielilor de după fiecare masă, fapt considerat de el, probabil, a nu fi o necuviinţă în
societate – are o comportare aproape aleasă. Şi totuşi, sub privirea acestui om mă simt,
aşa puţin, ca o găluşcă unsuroasă din farfuria lui şi, cu o uşoară îngrijorare, aştept
momentul în care o să-şi înfigă furculiţa în mine.
În ciuda tuturor deosebirilor dintre ei, aceşti doi au totuşi ceva comun: şi unul şi
celălalt răspândesc în jurul lor un iz de capră destul de pătrunzător. La început, înrudirea
lor pur olfactivă nu-mi intra în cap, clar, Panochová. Această cronică vie a Jelenului
zilelor noastre, m-a pus la curent cu toate, până la cel mai mic amănunt.
— Scumpa mea – a râs ea cu poftă, auzind întrebarea mea – cum să nu pută a capră,
de vreme ce trăiesc amândoi în aceeaşi magherniţă cu Dočkajova! Vrăjitoarea asta ţine
grozav la capre; pretinde că laptele lor e bun pentru boala de piept, dar mai cu seamă
pentru a păstra tinereţea femeii. Mă rog, povestea cu tinereţea nu prea-i merge, dar ce-i
drept poftă de bărbaţi are, afurisita, mereu!
Să reconstitui în minte chipul pomenitei erotomane nu era un lucru prea dificil –
Dočkajova, aha. Asta-i băbuţa aia izbitor de murdară şi gălăgioasă, cu ochii străpungători
şi cu cocul răvăşit, ca vai de lume – gata, acuma ştiu!
O dată la două zile mă duc după cumpărături la Metelka – magazin cu de toate –
mai bine-zis băcănie – ori la Taraba, măcelărie şi cârciumă sub unul şi acelaşi acoperiş; şi
acolo mă întâlnesc, faţă în faţă, cu mai toate figurile de femei din tot Jelenul – nu de alta,
dar alte prăvălii nu există în localitate. Bineînţeles, aceste încăperi minuscule şi
pipernicite nu servesc numai pentru cumpărături, ci funcţionează şi ea un fel de bursă a
noutăţilor şi cancanurilor; nu domnesc în ele nici lipsa de personalitate, nici forfota aceea
grăbită, atât de tipice pentru marile magazine cu autoservire din Praga. Aici e destulă
vreme pentru taclale, toţi se cunosc între ei, până în tainele cele mai adânci.
Îmi amintesc cum am păşit pentru întâia oară în dugheana domnului Metelka: ţiling! se
zbătuse deasupra capului meu clopoţelul de la intrare, şi ciripitul gureş al femeilor se
stinse ca prin farmec. Ia te uită, a pătruns printre noi un venetic, psst! Şi dintr-odată m-
am trezit sub focul concentric al unor priviri – e drept piezişe – dar de o inimiciţie
sfredelitoare; feţele lor deveniseră pe neaşteptate gravuri în lemn, numai ochii
rămăseseră vii. Aha, citeam în ei, cât se poate de limpede, asta-i muierea doctorului acela
trăsnit din Praga, care locuieşte acum la moară, ţţţ, uitaţi-vă la ea, haimanaua,
împopoţonată, umblă în pantaloni, ca hăndrălăii, şi îşi ascunde ochii cu ochelari negri! Şi
ce mânuşiţe, le-aţi văzut? Parc-ar fi una din alea de la teatru, ce caută asta aici? În
primele clipe m-am simţit stânjenită, aş zice chiar îngrijorată, dar m-am stăpânit: doar n-
o să mă apuc acum, de hatârul lor, să mă îmbrobodesc ca babele şi să umblu în şorţuri
înflorate, asta ar fi curată şarlatanie, ar însemna să joc un rol fals, să fiu alta decât sunt,
ca dumnealor abia să mă dibuiască şi să mă ia peste picior! Mă înţelesesem dinainte cu
Petr asupra modalităţii de comunicare cu populaţia locală: fireşte, e absolut necesar să ne
apropiem de oameni, dar nu până într-atât, încât să ne înecăm în vârtejul unor conflicte şi
antagonisme de tot felul, care, fără îndoială, pun în mişcare până şi un sat de munte atât
de izolat, şi să ne trezim, fără voia noastră, în vreo tabără bine delimitată – deci: în
niciun caz să nu adoptăm o atitudine distantă, de superioritate, ci o anumită
circumspecţie în relaţii şi în stabilirea de contacte şi, mai cu seamă, să nu ne amestecăm,
cu o impertinenţă zeloasă, în destinele unor oameni pe care nu-i cunoaştem încă în
asemenea măsură, încât să putem emite asupra lor o judecată obiectivă. Cel puţin
deocamdată, nu! Acum mă aflam la primul examen: am salutat respectuos, să se vadă şi
să se audă, dar fără ostentaţie inutilă; comportarea mea a fost modestă, dar nu umilă,
prietenoasă, dar fără insistenţe supărătoare, şi procedeul a dat roade. La numai câteva
zile după aceea, gheaţa s-a spart şi limbile femeilor s-au dezlegat de la sine. Ardeau de
curiozitate şi se întreceau care mai de care cu bunăvoinţa lor. Ei, cum vă place la noi?
Mă rog, aici nu-i ca la Praga, deh, Praga e o fericire, şi ce, şi behehe… Aveţi părinţii
acolo? Şi fraţi, şi surori? Şi câţi ani aveţi? Eu nu v-aş fi dat atât. Dar deh, la oraş femeile
îmbătrânesc mai încet ca aici! Şi, mă rog, ce-i găteşti omului dumitale?… Întrebările
păreau absolut, inocente şi inofensive, dar eu simţeam, categoric, că ele erau menite să
mă cântărească, să mă scuture şi să mă verifice, ca la cadre; aş spune că nota finală a fost
cam de zece minus sau nouă – la toate fireşte, n-am făcut faţă sută la sută – dar, oricum,
e fain, cum ar zice Petr, e cât se poate de satisfăcător.
Cu fiecare zi ce trecea feţele acelea aspre, severe, şi prea timpuriu îmbătrânite,
ţâşneau la suprafaţă din anonimatul lor, îmi surâdeau şi se topeau de amabilitate; azi,
celor mai multe le pot spune pe nume, îmi sunt apropiate, iar unele chiar dragi; dar nu-mi
fac nici o iluzie că ar fi dispuse să mă primească în rândul lor! Sunt veşnic pentru ele
aceeaşi pasăre exotică, aceeaşi mânuşiţă albă, acelaşi intrus, sau, pur şi simplu, un
oaspete temporar. De altfel, lăuntric, şi fără rezerve, nici eu nu mă pot număra printre ele,
ba, mai mult, nici nu încerc să ascund acest lucru; ar fi din partea mea o minciună
străvezie şi n-o merită – într-un cuvânt, mă aflu la ele, în mijlocul lor, fără însă a fi de-a
lor, cel puţin până acum nu, şi cine ştie dacă voi fi vreodată!
Feţe şi nume: aceasta e doamna Bečičkova1 – un nomen omen perfect! — de la
ferma de stat: Vino să iei laptele de la noi, fătuţo! Lângă ea, molfăie, cu gingiile ştirbe,
Vranová, mamă a şapte plozi zdrenţăroşi şi soţia-martir a celui mai renumit beţiv din
Jeleni; surceaua de colo, în chip de femeie cu ochii înfundaţi în orbite se numeşte
Fogtová sau Fogtovka, cum i se mai zice: se spune despre ea că din când în când, ar avea
revelaţii divine, însuşi preotul din localitate s-ar fi pronunţat că a fost hărăzită cu un dar
aparte, întrucât lui, în decursul celor treizeci de ani de activitate păstorească, nu i s-a
întâmplat ceva asemănător; la început Fogtovka m-a înconjurat cu o dragoste
creştinească, dar sentimentele ei s-au răcit în clipa în care a constatat că n-am intenţia să
frecventez slujbele duminicale de la biserica satului, ca să nu mai vorbim de faptul că nu
eram botezată: numai pentru asta sunt, fără îndoială, în ochii ei, o candidată sigură la
chinurile iadului. Aş putea continua multă vreme cu această enumerare, dar, ajunge, la ce
bun?
Peste una, însă, nu pot să trec, şi aceasta e tocmai Dočkajová, zisă şi Dočkajka: e
pur şi simplu, cu neputinţă s-o ignorezi – pe scurt, e un tip original! De altfel a fost şi cea
dintâi care, nu numai că mi-a vorbit în dugheana amintită, dar mi-a şi oferit ajutorul ei
multilateral: De orice veţi avea nevoie, să zicem, la curăţenie, veniţi la Dočkajka. Stau în
ultima cocioabă din marginea pădurii, chiar în drum spre dumneavoastră… Abia acum
îmi dau seama de faptul că şi la ea mă izbise mirosul acela puternic de capră. Deşi e
trecută, fără îndoială, de şaizeci de ani, e uluitor de sprintenă şi vioaie, veselia ei merge
până la exuberanţă, iar vocea ei aminteşte de croncănitul ciorilor. În esenţă, e o inimoasă,
dar şi a dracului de afurisită, vai de acela care o asmute şi pică în raza de acţiune a gurii
sale nestăvilite: e măturat şi azvârlit în toate părţile, e blestemat, îngropat, şi acoperit de
cele mai fantastice sudălmi, dintre care unele neînţelese. Dočkajka s-a născut undeva
prin părţile de răsărit ale primei republici şi mânia îi aduce pe limbă cele mai suculente

11
Behăitoarea (n.tr.).
expresii ale limbii sale materne. Ca femeie, însă, e aproape slută, dar asta nu-i
diminuează cu nimic sex-appeal-ul pentru un anume tip de bărbaţi de o vârstă mai
înaintată, ci dimpotrivă! — Eu am magnet şi flăcăii au cârlig la mine, se face ea auzită,
din când în când, dezvăluindu-şi cu acest prilej, în hohotul ei de râs triumfător, cei doi
canini, singurii care i-au mai rămas; iar acei ce mă bârfesc, n-au decât să crape de invidie
şi să mă pupe în… — Numai dacă şi-l mai spală câteodată, şuşotesc femeile, înţepător,
în spatele ei. Tautze şi Dont convieţuiesc cu ea, de atâţia ani, ca să zic aşa, în devălmăşie
şi, de bună seamă, puţin le pasă că au devenit ţinta unor bârfeli complicate şi a unor
presupuneri neclare din partea întregii obşti jelenite; doi amanţi bătrâiori ai unei nu mai
puţin bătrâioare amante, Doamne, ce-or mai fi în stare să facă doi moşnegi ca ăştia? Cele
mai numeroase dintre minţile populaţiei locale – aparţinând cu deosebire sexului slab –
sunt râcâite şi surescitate de imaginile monstruoase ale unor orgii dezlănţuite, nedemne
pentru nişte babalâci de seama lor, dar, adevărul-adevârat e că nimeni nu ştie ce se
petrece în realitate îndărătul ferestrelor cocioabei sale dărăpănate – ca să nu mai vorbim
de faptul că, împreună cu cei trei „destrăbălaţi”, mai trăieşte acolo şi învechitul pensionar
feroviar Kreh, în vârstă de aproape optzeci de ani, dar acesta n-ar fi chipurile, decât un
tolerat al Dočkajkăi, din considerente sentimentale; făcuse parte din garnitura precedentă
a amanţilor ei pe care, cu excepţia lui – i-a şi însoţit, unul câte unul, cu toată dragostea şi
cu întristarea ostentativă a văduvei multiple, la locul de veci. Kreh trăieşte oarecum
retras şi numai rareori iese din cocioabă; se spune că doarme în nişte perne fantastic de
murdare, în aceeaşi odaie cu şase capre, dar într-o mulţumire deplină. Anul trecut a venit
să-l viziteze fiul său mai mare, şofer de autobuze undeva în partea de nord a ţării: văzând
halul de mizerie în care trăia taică-su, ar fi izbucnit în suspine amare şi aproape cu sila l-
ar fi dus la el acasă, dar la numai paisprezece zile după aceea bătrânul şi-a făcut din nou
apariţia în Jeleni. „Şcumpii mei, îngăima el la tot pasul, femeia lui mă scotea din sărite,
gâşca, toată jiulica mă şicălea şi-mi spunea – la noi trebuie să te speli în fiecare ji, şi ce
credeţi că i-am jis.: fac şeva pe duşul tău, aşa i-am jis, ce, vrei să mor?” Oamenii l-au
ascultat cu zâmbetul pe buze, dar şi cu o înduioşare chiar şi pentru ei neînţeleasă – bietul
bătrân! S-ar putea spune că văduvii înaintaţi în vârstă sunt specialitatea Dočkajovei:
trăieşte cel puţin cu doi deodată, dar, se vorbeşte că într-un trecut nu prea îndepărtat, ar fi
locuit la ea şi câte patru. Gurile rele pretind că-i jumuleşte de tot ce-au economisit, că-i
obligă să-i aducă acasă ultimul bănuţ, atât din pensioară cât şi din ceea ce câştigă în plus,
iar gurile cele mai rele încearcă să sugereze, cu un aer misterios, că pe cei ce s-au ofilit
de-a binelea şi, deci, nu mai sunt buni de nimic – vrăjitoarea asta îi ajută aşa, un pic, să
ajungă mai repede în lumea drepţilor. Eu socotesc asta o născocire brutală şi grosolană.
În jurul stingerii din viaţă a bătrânului Sabata se spune că ar fi existat anumite neclarităţi
de natură să stârnească până şi interesul organelor de ordine publică, dar nu s-a
descoperit nimic. Dočkajka nu face niciun secret din faptul că doarme laolaltă cu iubiţii
ei, vorbeşte despre aceştia ca despre băieţii ei şi întotdeauna în termenii cei mai frumoşi.
„Băieţii mei au poftă de puţină carne, domnule Taraba, n-ar strica dacă mi-aţi da o
bucăţică mai moale, căci, vorba ceea, cu dinţii niciunul nu stăm prea bine în casa
noastră!... Şi-apoi, dacă stai şi te gândeşti, oricare dintre ei ar putea să plece dacă ar dori,
de pildă, unul ca Dont, care, slavă Domnului, e încă un bărbat chipeş: ăsta i-a călcat
pragul Dočkajovei cu trei ani în urmă, în calitate de zidar, ca să-i dreagă niţel tencuiala
coşcovită; a cedat pe loc magnetismului erotic al bătrânei şi de atunci n-a mai plecat din
casa ei.
 Se pare că, în magherniţa aceea dărăpănată de la poalele pădurii, domnesc o
armonie şi o înţelegere pilduitoare, că sub acoperişul ei nu sălăşluiesc patimile,
prejudecăţile şi discriminările – nici măcar de ordin naţional – şi că băieţii Dočkajkăi nu
se gelozesc între ei, ceea ce constituie un lucru demn de remarcat, cu o menţiune aparte.
Este, ce-i drept, o societate curioasă, dar funcţionând fără cusur, un fel de azil erotic de
bătrâni, în care femeia-amantă îşi exercită puterea cu o suveranitate, pe cât de legitimă,
pe atât de nepărtinitoare. BineînţeIes, e o împărăţie a murdăriei şi a dezordinei – din
complicatul ei amestec de izuri şi mirosuri mă ia uşor cu leşin, ori de câte ori sunt
nevoită să calc frontiera acestei împărăţii, şi niciodată nu-s capabilă să-mi birui greaţa ce
mă cuprinde pentru a fi în stare să beau ceaşcă de cafea pe care Dočkajka mi-o oferă atât
de stăruitor – dar, în definitiv, ce importanţă au toate astea, de vreme ce pe niciunul
dintre locuitorii acestui imperiu povestea nu-l stânjeneşte câtuşi de puţin? Banii sunt
adunaţi la un loc, în folosul tuturor. Dočkajka găteşte, uneori mai spală şi rufele, şi, când
se iveşte un ban în plus, se repede la oraş unde cumpără, de la cofetarul ei, prăjituri şi
două sticle de vermut dulce – cinjaua, cum obişnuieşte ea să spună – frige o gâscă sau un
iepure de casă, lângă carnea de porc, şi organizează o serată. Ce se întâmplă la o
asemenea serată nimeni nu ştie precis. Până noaptea târziu răzbat din cocioabă
zdrăngănitul sfâşietor al ţiterei lui Tautze şi un glas tânguitor de femeie. Ia te uită, îşi
şuşotesc oamenii, cu indignare şi răutate, la Dočkajka e iarăşi panchet! Unii pretind că
organizatoarea panchetului dansează în faţa bătrânilor ei amanţi desculţă şi cu părul
despletit, spre a-i dezmorţi şi a le aprinde sângele pe cale să se răcească. Alţii, înzestraţi
cu o fantezie mai rodnică şi mai exuberantă, se jură chiar că au văzut-o pe fereastră cam
îşi stropeşte spectatorii cu leacuri vrăjitoreşti, stoarse din ierburi şi buruieni fierte, după
care începe să zboare în, faţa lor, călare pe o coadă de mătură. Fireşte, Panochova şi cu
mine considerăm treaba asta o născocire absurdă, care în urmă cu numai câteva secole ar
fi putut avea pentru Dočkajka consecinţe tragice; dar şi azi, când, din fericire, nu-i decât
o poveste dezgustătoare de natură să-i descalifice mai curând pe răspânditorii ei decât pe
cei afectaţi, pe mine mă irită şi mă indignează la culme.
Când i-am povestit toate astea lui Petr, în timpul cinei, mi s-a părut că se amuză
copios, cel puţin la început; în cele din urmă, însă, a lăsat cuţitul şi furculiţa pe masă şi,
scârbit, a pufăit pe nări, cu putere.
— E de-a dreptul uluitor ce tâmpenii fantastice scornesc oamenii… şi, totuşi, n-au
destulă fantezie pentru a fi în stare să-şi imagineze că aceşti bărbaţi singuratici o iubesc
pe Dočkajka, la modul cel mai obişnuit. Şi ea pe ei! Ce anume îi deranjează în toată
povestea asta, pentru numele lui Dumnezeu? Că nu stau să mucegăiască într-un azil de
bătrâni sau că nu s-au stins de tot ca bărbaţi? Dacă vrei să ştii, Lu… eu unul sunt mândru
de ei! Îmi pun însă întrebarea: de ce tocmai explicaţia cea mai simplă e pentru atâţia
oameni mai puţin acceptabilă decât tot felul de vrăjitorii şi farmece – şi asta în secolul de
graţie douăzeci. Te rog, lămureşte-mă, eu unul, pur şi simplu nu pricep!
Am ascultat această erupţie a indignării – la el neobişnuită – în tăcere şi cu o
bucurie fără seamăn: pe urmă m-am aplecat peste masă şi am sărutat buzele unui Petr
care între timp se potolise.
— Eu nu pot să te lămuresc – i-am spus cu gingăşie – dar nedumerirea ta îmi place
şi în clipa asta îmi eşti nespus de drag… tocmai din pricina ei! Eşti capabil măcar asta să
înţelegi?…
 19 iulie

Şi totuşi sunt nevoită să mă întorc la cei trei: toate bârfelile şi toate presupunerile
acelea stupide n-au avut câtuşi de puţin darul de a tulbura atitudinea noastră faţă de ei; ba,
mai mult, aş spune, chiar, că aceşti oameni sunt acum mai pe înţelesul nostru şi mai
apropiaţi decât cei mai mulţi dintre locuitorii Jelenului – şi asta, nu din motive pur
utilitare, resping categoric această idee!
Se pare că Dočkajka a simţit bunăvoinţa noastră şi nu ştie ce să mai facă să ne fie
pe plac; îmi spune cu duioşie fătuţă sau fata mea şi mă înconjoară cu o grijă de-a dreptul
maternă: să speli atâtea geamuri câte are hardughia voastră – asta nu-i o treabă pentru
matale, fătuţa mea, ai nişte mânuşiţe ca brânza şi-i păcat de ele, când ai nevoie, trimite
vorbă cu băieţii şi Dočkajka vine în zbor, călare pe mătură!
Petr e pur şi simplu entuziasmat de moşnegii lui şi-i venerează, aproape, fără niciun
discernământ critic: în toate îi consultă, la modul cel mai serios, şi cum spun ei, aşa
rămâne. Nu iese din vorba lor. În fiecare seară, după terminarea lucrului, îi pofteşte la un
pahar de băutură tare, pe asta n-o refuză nici măcar mutălăul de Tautze, în schimb la
hărţuiala aceea caraghioasă, din faţa casei, nu renunţă, şi stăruie asupra ei cu o
încăpăţânare îndârjită. E limpede că fără aceşti doi oameni lucrările de adaptare a casei
ar înainta cu pas de melc, sau chiar deloc, ştiu bine acest lucru; în ciuda faptului că lui
Petr nu-i place să stea de vorbă cu mine despre necazurile lui, iar întrebările mele îşi
găsesc răspuns doar într-un gest plictisit al mâinii. Cred că are griji până peste cap: s-a
dovedit, de pildă, că a obţine meseriaşi de la oraş, nu este şi nici nu va fi atât de simplu,
cum îşi închipuise el în naivitatea şi lipsa lui, de experienţă, ca să nu mai pomenesc de
faptul că suntem ameninţaţi şi de dificultăţi de ordin financiar. Ori de câte ori se întoarce
de la direcţie, nu e chip să stai de vorbă cu el.
— Ştii ce? îmi răspunde în cele din urmă – lasă treburile astea pe seama mea, e
destul că trag eu ponoasele. Auzi, dacă s-a mai pomenit aşa ceva, chipurile, greutăţi
obiective, hm… Apoi, una câte una, parcă trase cu cleştele, ţâşnesc din el alte decepţii de
tot soiul: — Aşa cum stau lucrurile, de lumină electrică n-o să ne bucurăm prea curând.
Trebuie să mai avem răbdare. Şi nici eu instalaţia de apă perspectivele nu-s mai bune,
mereu lipseşte câte ceva, şi pentru anul ăsta oricum nu-i planificată…
Las aşadar totul pe seama lui, inclusiv problema financiară, dar pe chestia asta mi-e
conştiinţa ştirbită; neiniţierea nu are darul să-mi alunge grijile: dacă tot ceea ce ne-am
pus în minte, într-un moment de entuziasm juvenil, e peste puterile noastre? Dacă toată
povestea asta nu-i totuşi altceva decât o extravaganţă romantică, aşa cum declarase Eva,
într-o înduioşătoare armonie cu soţiorul ei iubit, marele cugetător Evžen? Dacă dăm
chics pe toată linia şi va trebui să ne cărăbănim în altă parte – Dumnezeu ştie unde? Dacă?
Dacă… Dar dacă exagerez, căci, la drept vorbind, habar n-am de nimic? Aşa că, las-o
mai moale, fetiţo, eu defetismul ăsta prematur! Şi aşa înfăţişarea lui Petr e de natură să
mă neliniştească: mi se pare trudit şi abătut – cel puţin, uneori; după terminarea lucrului,
se închide sus, în odaia lui – ce-o fi făcând acolo? — sau se duce singur în pădure şi
hoinăreşte până se lasă soarele în asfinţit. În asemenea clipe pot spune că aproape urăsc
această casă. Fără Petr mă simt în ea ca într-o celulă de închisoare şi mă cuprinde un dor
cumplit de toate şi de toţi: de mama, de tata, de Eva, de cunoscuţi – şi aşa se face că mă
încui în dormitor şi scriu scrisori – o ducem minunat aici, dar îmi lipsesc mesajele
voastre, scrieţi-mi mai des, scrieţi-mi ce mai faceţi, cum o duceţi, şi ce mai e nou pe la
voi – dar tânjesc şi după animaţia şi freamătul străzilor pragheze, după mirosurile lor
amestecate şi nedefinite, după Oraşul Vechi, după arborii seculari de pe Kampa şi după
măsuţele de cafenea, după o muzică bună şi după o piesă interesantă, după… Aş vrea să-
mi birui tulburarea, să mă stăpânesc, dar e cu neputinţă, dorul acesta e de nestăvilit, mă
roade, mă macină, mă mistuie, îl trăiesc cu o durere aproape fizică, e ca o piatră grea pe
inimă, cu atât mai apăsătoare cu cât nu i-o pot divulga lui Petr – căci asta ar însemna să-i
dau o lovitură perfidă pe la spate! De altfel, dorul de toate câte am pomenit e legat numai
şi numai de el, fără el nu vreau şi nici nu-s în stare să-mi imaginez nimic; ştiu însă că
dacă el n-ar fi aici, mi-aş lua numaidecât tălpăşiţa, chiar azi, acum, la nevoie desculţă, în
genunchi sau în patru labe ca un câine! Iar când începe să se lase înserarea, e şi mai rău.
Dorul e înlăturat de o frică teribilă şi eu mă transform într-un sac îndesat de o teamă
tremurătoare: casa se umple deodată de umbre şi de sunete suspecte, ce mai, gata, au şi
început să mişune pe aici piticii, spiriduşii, ielele de spumă şi tot felul de alte dihănii din
basme, şi până şi cele mai comune obiecte din jurul meu prind viaţă şi cască la mine
nişte ochi cât cepele – ce cauţi tu aici, fricoaso, îmi spun aceşti ochi, pleacă, fugi de-aici
cât mai e timp! Huşşş! lăsaţi-mă în pace, nu mă chinuiţi, ştiţi doar că trebuie să rămân
aici. Se strâng în odaie, în preajma sobei şi eu mă sperii de orice foşnet şi de orice
scârţâit, ba chiar şi de ecoul propriilor mei paşi, nu mă încumet să mă duc nici până la
W.C. şi, neavând încotro, nu-mi rămâne decât să fac pipi într-o uriaşă oală de noapte din
porţelan, pe care am descoperit-o în hambar; din anii copilăriei n-am mai stat pe un
asemenea tron, mi-e ruşine din pricina lui şi-l scot afară în mare taină, ca Petr să nu-l
vadă. În sfârşit, pasul lui, îmi adun repede puterile să-i ies în întâmpinare, şi: ahoi, gaiţo!
Tu m-ai aşteptat? Nu trebuia! În timpul cinei e de obicei tăcut, aş fi în stare să pariez că
habar nu are ce mănâncă, şi treaba asta mă jigneşte profund. Când privirile noastre se
întâlnesc, faţa lui se împodobeşte la iuţeală cu un zâmbet făcut, sforţarea lui e bătătoare
la ochi, eu i-o plătesc cu aceeaşi monedă, dar amândoi ştim prea bine ce avem pe inimă;
iar această lipsă de sinceritate, de-o parte şi de alta, nu ne aduce niciun folos!
— Ceva nou? încerc eu să întreb cu discreţie, ori de câte ori se întoarce de la oraş.
— Nu prea, Lu – mormăie plictisit, ocolindu-mă cu privirea.
Nu ştiu de ce, dar pe măsură ce trece vremea, mă cuprinde tot mai mult simţământul
deprimant că oamenii de la direcţie, acei factori competenţi, privesc proiectul nostru cu o
neîncredere crescândă… Ba, mai mult: că înflăcărarea lui Petr are mai curând darul să-i
stânjenească decât să le impună, că-l socotesc, de bună seamă, un visător steril, un ţicnit
iremediabil sau un fantast suspect – unde s-a mai pomenit una ca asta: un doctor în
filozofie să vrea să facă pe cârciumarul! Într-un cuvânt, sunt încredinţată că această
iniţiativă, prin însăşi ciudăţenia ei, le tulbură digestia şi îi şi înspăimântă puţin!
Bineînţeles e numai o impresie şi o presimţire nebuloasă, dar de pe acum eu mă gândesc
la ei cu un fel de pornire răutăcioasă.

26 iulie

Azi e ziua onomastică a mamei, e sfânta Anna şi eu em uitat să-i trimit o scrisoare
de felicitare, îmi pare rău, dar în ultimele două zile am avut numai necazuri. O să îndrept
această greşeală, scriindu-i chiar acum o scrisoare lungă, în care o să-i spun că aici curge
numai lapte şi miere, soarele ne răsfaţă de dimineaţă până seara cu razele lui
mângâietoare. Totul merge strună, o duc ca în rai şi aşa mai departe…
Pun destul preţ pe instinctele mele, adeseori ele s-au dovedit a fi îndreptăţite, iar
presimţirile mele neclare s-au adeverit, în bună măsură, chiar şi alaltăieri când, pentru
prima oară de când ne aflăm aici, ne-am trezit cu un fel de inspecţie inopinată de la
direcţia spaţiului locativ.
Trei bărbaţi, îmbrăcaţi orăşeneşte, cu nelipsitele serviete la subţioară, au descins
dis-de-dimineaţă dintr-o Volgă de culoarea verde a mazărei şi, unul câte unul, au urcat
treptele de la intrarea principală. Din fericite, nu ne-au surprins în starea de neglijenţă
matinală, dar, şi aşa, nu ne-au scutit de tresărirea mirării. Ca să-mi ascund încurcătura, i-
am poftit, îndată ce s-au produs prezentările, la o cafea. Au refuzat-o. În general,
arborau – cel puţin aşa mi se părea mie – o mină extrem de încordată; mă rog, conaşilor,
nicio pagubă, voia dumneavoastră, iar dacă vă închipuiţi cumva că vreau să vă influenţez
cu această cafea, atunci binevoiţi a afla că vă puteţi pune pofta în cui!
Îi urmăream de la distanţă şi nu-mi plăceau câtuşi de puţin.
Aproape toată dimineaţa s-au învârtit şi s-au sucit bătând în lung şi-n lat clădirea şi
acareturile, au cercetat, au iscodit şi au adulmecat totul, au ascultat explicaţiile lui Petr cu
nişte feţe rigide şi inexpugnabile, încuviinţând sau clătinând din capetele lor nespus de
importante; din când în când notau câte ceva în carnetele lor de însemnări şi bineînţeles
se exprimau numai în cuvinte nebuloase care să nu-i angajeze cu nimic. Aveam impresia
că se comportă, un pic, ca nişte nababi, dar asta s-ar putea să fi fost din pricina pornirii
mele anticipate. Nu mi-a scăpat din vedere nici iritarea lui Petr – sta lângă ei ca un elev
de liceu surprins asupra faptei, obrajii îi ardeau, şi asta mi se părea o atitudine nedemnă
din partea lui şi mă făcea să fiu aproape furioasă pe el.
Înainte de a se urca din nou în Volga lor, au stat mult de vorbă cu el în faţa casei,
astfel că n-am auzit niciun cuvânt din cele ce discutau; deodată, însă, unul din ei – aş
spune că era cel mai în vârstă şi cel mai puţin crispat – a venit la mine în odaie şi mi-a
cerut o ceaşcă de ceai. Vă rog, cu mare plăcere! Mi se prezentă cu o curtoazie de modă
veche: Pomajzl; comportarea lui era în general binevoitoare: în timp ce vorbea, se sufoca,
de bună seamă suferea de un astm cronic, şi veşnic îşi ştergea cu batista fruntea jilavă. Se
înţelege că am profitat de ocazie şi l-am luat la întrebări; fireşte, cu discreţie.
— Hm, cum să vă explic eu dumneavoastră toate astea! îmi spuse el cu o voce
şuierătoare, în timp ce învârtea linguriţa în cana cu ceai. — Eu unul vă înţeleg, dar
încercaţi şi dumneavoastră să înţelegeţi problema din punctul nostru de vedere! Nu
trebuie să vă mire prudenţa noastră, căci nu-i chiar atât de simplu să îneci atâţia bani aici,
într-o vale pustie ca asta. Cine poate să-şi ia o asemenea răspundere? Cine ne poate da
garanţia că, de bine de rău, treaba o să meargă? Hrrr? Hrrr! Domnul doctor are ochi prea
mari, şi, mai cu seamă, multe pretenţii, are fantezie şi e animat de cele mai bune intenţii.
În schimb îi lipseşte, cu desăvârşire, experienţa în activitatea hotelieră, şi asta nu poate
nimeni tăgădui. Nu vreau să spun că ne-am lăsat păcăliţi de elocvenţa dumisale, nu, am
fost însă de acord – şi mai cu seamă eu – să-i dăm prilejul să încerce, dar atâta timp cât
nu se va dovedi că treaba merge şi că banii investiţi vor fi recuperaţi, nu vă puteţi aştepta
la prea multe din partea noastră! Vă rog să nu vă supăraţi… Noi îl sfătuim să fie modest,
cel puţin la început, şi vă asigur că avem faţă de dumneavoastră cele mai bune intenţii!
Dacă afacerea prinde, n-o să ne uităm la un bănuţ în plus şi veţi căpăta absolut totul,
chiar şi acel music-box, despre care dumnealui ne vorbeşte de pe acum cu atâta
înflăcărare; deocamdată, însă, vă putem oferi numai strictul necesar. Da… Dar
dumnealui nici nu vrea să audă de aşa ceva, şi-o ţine într-una morţiş cu: daţi-ne, daţi-ne!
Dacă doreşte să-şi înece în povestea asta proprii bani, aşa cum, de altfel, a şi început să
facă, n-are decât, noi nu-l putem opri, chiar dacă, personal, nu l-aş sfătui; noi însă…
ştiţi… nu administrăm propria noastră avere şi de aceea suntem nevoiţi să procedăm cu
spirit de răspundere! Entuziasmul e un lucru minunat, scumpă doamnă, dar, luat în sine,
nu-i nici pe departe îndeajuns pentru câştigarea unei cauze; cu entuziasmul se poate da şi
faliment…
Amuţi istovit de atâta vorbă şi sorbi din cana cu ceai…
Îl ascultam cu toată atenţia, uşor înspăimântată, dar cu stăpânire de sine: vasăzică
aşa stau lucrurile; dar, mă rog, în definitiv pot fi bucuroasă că în felul ăsta mai aflu şi eu
ceva; e, ce-i drept, glasul unei minţi rigide dar, oricum, într-un fel, mă linişteşte.
Continuaţi!
— Uitaţi-vă – reluă numaidecât, arătând cu un gest molatic în jurul lui – valea
aceasta e ruptă de toate drumurile turistice, e o adevărată Fundătură la capătul
pământului, nu-i aşa? Ce le puteţi oferi aici vizitatorilor – în afară de frumuseţile naturale,
care, de altfel, se găsesc, din belşug în toată Sumava? Spuneţi, ce? Ca să nu mai vorbim
de căile de acces… şoseaua până în sat mai e cum e, deşi, între noi fie spus, e o ruşine,
dar ce să mai zicem de drumul din sat încoace! După părerea dumneavoastră, câţi turişti
ar fi dispuşi să rişte şasiul maşinii ca să ajungă până aici zdruncinaţi de drumul acesta
desfundat;? Păi, vedeţi? Atâta timp cât satul şi administraţia silvică nu-l vor cârpi, de
bine de râu, eu unul, mă îndoiesc, da, mă îndoiesc!… Mai departe: cine ne garantează
nouă că într-o bună zi nu vă plictisiţi de povestea asta şi nu spălaţi putina – aşa cum de
altfel, au mai făcut-o alţi doi înaintea dumneavoastră? Aha! Da, înţeleg, îmi dau seama
că aceste reflecţii nu vă sunt pe plac, şi nici nu văd de ce v-ar fi, dar noi… Cum să vă
spun… ştiţi, aici nu se îmbogăţeşte nimeni cât ai bate din palme: îndrăznesc să vă spun
asta dintr-o experienţă îndelungată, eu, Pomajzl, bătrânul şoarece de birou, veşnic cu
creionul şi hârtia în mână! Credeţi-mă!
În sfârşit, am prins curaj şi i-am explicat că pe noi nu ne interesează câtuşi de puţin
să ne îmbogăţim, vă asigur că nu dorim altceva decât să trăim aici omeneşte, pentru că
ne sunt dragi aceste locuri, şi ne vom strădui să facem totul ca şi oaspeţilor noştri să le
placă aici, să se simtă la noi printre prieteni adevăraţi, care nu urmăresc să-i jumulească;
să se simtă altfel, mai bine, decât acolo unde omul se gândeşte numai la acumulare şi
profit, vrem, ca să zic aşa, să promovăm ospitalitatea în sensul originar şi adevărat al
cuvântului şi cred că ştim cum să procedăm pentru a izbuti, în ciuda faptului că,
deocamdată, nu avem destulă experienţă în acest domeniu… Ar fi totuşi păcat ca un loc
atât de frumos, cum e această vale, să rămână veşnic nepopulată, şi asta, îndeosebi
pentru faptul că pe Sumava sunt prea puţine hoteluri, ceea ce constituie, de bună seamă,
principalul motiv al neexploatării ei turistice…
Eram uimită în sinea mea de propria-mi elocvenţă, luptam cu înflăcărare pentru
visul nostru comun – vorbea din mine Petr – şi mi se sugruma gâtlejul de emoţie; la un
moment dat am avut impresia că preopinentul meu a simţit acest lucru. Mă ascultă cu
atenţie, ba, mai mult, dădea din cap aprobator, arătându-şi ţeasta pleşuvă, probabil că
efuziunea mea îl impresiona plăcut, poate îl şi înduioşa un pic, dar mă îndoiesc că avea şi
darul să-l convingă.
Sorbi restul de ceai, îşi şterse fruntea de sudoare şi se ridică de pe scaun anevoie.
 — Mda, fireşte – rosti într-o şoaptă sâsâită – nimic de zis, de frumos e frumos aici,
dar numai cu frumuseţea omul nu se hrăneşte, şi apoi, nici n-ar avea unde să doarmă, nu-
i aşa? Nu va supăraţi că vă spun toate astea!. Dar să ştiţi de la mine, dacă vreţi să faceţi
faţă, trebuie să învăţaţi multe lucruri în această branşă, să vă daţi şi examenele cuvenite;
în sfârşit, asta n-ar fi cine ştie ce, doar sunteţi oameni deştepţi şi cultivaţi… Eu vă ţin
pumnul strâns, ca să reuşiţi… şi dacă ar fi să vă dau un sfat personal, v-aş spune să-l
ţineţi niţel în frâu pe încăpăţânatul dumneavoastră, ca să fie mai modest cu pretenţiile, şi
mai cu seamă, să dea dovadă de înţelepciune! Să-şi scoată din cap castelele din Spania.
La început o cârciumă ca lumea, cu alte cuvinte prosperă, şi pe urmă om vedea, hrr,
hrrr!… Vă mulţumesc mult de tot pentru ceai, a fost bun, şi dacă afacerea dumneavoastră
izbuteşte, o să vin din când în când să beau câte un ceai, căci, din păcate, medicii ăştia
ingraţi mi-au interzis alcoolul cu desăvârşire şi odată pentru totdeauna…
Îmi întinse o mână moale şi umedă, făcu o plecăciune curtenitoare şi porni spre uşă;
în prag însă, se opri, ca şi când, pe neaşteptate, şi-ar mai fi adus aminte de un lucru
important.
— Încă ceva – spuse cu un aer complice, înăbuşindu-şi glasul într-un zâmbet ce
trăda o uşoară vinovăţie. Cred că n-ar strica dacă domnul doctor ar renunţa la gambeta
lui şi ar lăsa-o acasă, măcar atunci când vine la noi, la direcţie, hrr, hrrr… Ştiu, e o
prostie în fond, dar oamenilor nu le face o impresie prea bună, credeţi-mă, – şi… vă rog
să nu mi-o luaţi în nume de rău.
Hm… În ciuda faptului că nici eu nu suport monstruozitatea aceea pe capul lui Petr,
totuşi, sfatul acesta, desigur bine intenţionat, avu darul să mă întărâte: în definitiv ce-i
priveşte pe ei? Ce are comun pălăria tare cu ceea ce vrem noi să demonstrăm aici?
Vasăzică asta îi deranjează pe babalâcii ăştia hodorogiţi! N-am clintit o geană, dar când
uşa se închise în urma lui, am scos cu voluptate limba de-un cot, în direcţia în care
dispăruse acest pedant încuiat!
Numai că – până să apuc s-o bag înapoi în gură, în prag îşi făcu apariţia Petr, care
se holba la mine, înmărmurit: nu mă întrebă nimic, obrajii îi ardeau de emoţie şi era
foarte grăbit. Mă încunoştinţă, pe scurt, că trebuie să plece cu ei la direcţie ca să trateze
ceva important, şi nu ştie când o să se întoarcă şi… iartă-mă. Şi scumpa mea, şi te pup, şi
ahoi!
În clipa următoare în faţa casei se auzi portiera Volgăi închizându-se zgomotos,
motorul începu să duduie, iar eu m-am trezit din nou singură cuc în casa asta pustie:
bătrâneii noştri nu trebăluiau astăzi, sosirea neaşteptată a funcţionarilor de la oraş îi
făcuse să se răzgândească şi să-şi ia tălpăşiţa.
Ştiam dinainte ce avea să urmeze: mai întâi o plictiseală cumplită, multiplicată de
sentimentul părăsirii şi al inutilităţii, care, încetul cu încetul, dar neînduplecat şi fără milă,
se transformă în obişnuita melancolie, dublată de un fel de dor universal. De, ce să-i faci,
trebuie să rabd, şi basta, – numai de-ar veni înapoi pe lumină!
După masa de prânz am rătăcit prin casă, pe urmă, plictisită, m-am dus în sat după
nişte cumpărături absolut inutile, numai aşa ca să mă aflu în treabă şi să scap pentru
câteva ceasuri de singurătate, adică de mine însămi. Ciudat: abia aici am constatat, cu
stupoare, că nu sunt deloc tipul solitarului, aşa cum credeam uneori despre mine, pe când
mă aflam la Praga; că numai rareori suport singurătatea, exclusiv în momentele de
relaxare spirituală, dar şi asta numai în preajma unor oameni vii, şi, înainte de toate,
atunci când mă decid eu singură pentru ea. Fără aceste condiţii atenuante, singurătatea
mă deprimă, iar asta de aici e, pur şi simplu, ca greutatea apăsătoare a pietrei de mormânt;
calitativ şi cantitativ e atât de diferită de cea citadină, încât nici nu ştiu cum să mă
descurc cu ea…
Mda, în fond ce-o să se întâmple, o să cumpăr şi eu măcar un pachet de chibrituri, şi
o sticlă de ulei vegetal, şi n-o să renunţ aici la taifasul cu femeile din dugheană.
În primele ore ale după-amiezii prăvălioara era pustie, am cumpărat câteva lucruri
inutile, după care, cu sacoşa pleoştită am hoinărit prin sat fără nici o ţintă. Până la urmă
am trecut chiar şi pragul bisericii: o construcţie aparte, toată din lemn, întunecoasă şi de
o sobrietate posomorâtă, neasemănându-se prin nimic cu acele bisericuţe săteşti, vesele,
sclipind de albeaţă sub turlele în formă de ceapă, pe care le cunosc din Cehia de miazăzi.
Până şi în această după-amiază fierbinte de iulie domneau în ea răcoarea şi
semiîntunericul. Am stat un timp pe băncile aspre, necizelate – până şi biserica era acum
pustie – şi am rătăcit cu ochii pe zestrea-i sărăcăcioasă; pe urmă însă, a pus stăpânire pe
mine tristeţea, şi am ieşit cât mai repede la soare.
Afară, zăpuşeală încremenită, lumină şi umbre – de undeva, tăcerea era tulburată de
uguitul porumbeilor, iar de departe răzbătea până aici scrâşnetul tânguitor al ferăstrăului
circular, glasul caracteristic al acestor meleaguri!
Încotro? Atenţia îmi fu captivată de cimitirul din localitate, mai bine-zis de
cimitirul-miniatură: se răsfira pe o întindere de câteva zeci de metri îndărătul bisericii şi
în jurul zidului său mărunt, pe jumătate surpat, nişte molizi înalţi făceau un fel de gardă
de onoare. Mi-am aruncat mai întâi o scurtă privire peste zid, apoi m-am încumetat să
pătrund, în liniştea lui sacră prin portiţa întredeschisă şi la fel de dărăpănată: mă înghiţi
pe neaşteptate o muţenie adâncă, şi deodată am început să mă simt în postura intrusului
neobrăzat. Hm, căsuţa aceea părăginită, lipită de zidul din fund, a fost probabil cândva
morga cimitirului; mă treceau fiori ca de gheaţă prin tot corpul, deşi ştiam prea bine că
de multă vreme nu se mai făceau aici înmormântări. Cimitirul e degradat prea din cale-
afară, mormintele se îneacă încetul cu încetul sub buruienile şi tufişurile atotcotropitoare,
crucile de fier, de la căpătâiul lor sunt înclinate sau complet răsturnate, iar literele de aur
înscrise pe plăcile de tablă neagră au fost spălate de ploile torenţiale, în asemenea hal,
încât abia mai pot fi citite. Vanitas vanitatum! Păşeam printre morminte, într-o dispoziţie
oarecum elegiacă, mă impresionau până la înduioşare aceste vestigii lăsate pradă uitării,
şi mă străduiam să descifrez numele întipărite pe plăcuţele negre: nume cehe
descopeream puţine, majoritatea populaţiei fostului Hirschfeld fusese, de bună seamă, de
naţionalitate germană. Aici zace un oarecare Anton Hūbner cu soţia sa Annemarie,
născută Schuster, alături de ei, Adolf Wimperski, iar ceva mai încolo Hans Kölbel –
nume şi iar nume, ce nu-mi spuneau nimic, însoţite de data naşterii şi a morţii, unele din
ele repetându-se destul de des: am numărat cinci Tautze, trei Mūlleri şi opt Zahni. De-a
lungul zidului se înşirau câteva cripte, în care îşi dormeau probabil somnul de veci
notabilităţile Hirschfeldului. Gelobt sei Jesus Christus!
Unul din aceste morminte comune mă captivă din prima clipă: aici zac Heinrich
Mölke, proprietarul hotelului din Fuchsenwiese, şi soţia sa Christina, născută Schmidt!
Aşadar, aici se odihnesc în pace acei ce umblau, respirau, râdeau şi se iubeau în
încăperile în care trăim noi azi – predecesorii noştri? Oare cum or fi arătat? Stam
aplecată asupra mormântului lor părăsit, copleşită de cele mai complicate simţăminte,
mai cu seamă după ce băgasem de seamă că amândoi muriseră în acelaşi an, 1945!
Faptul, mi se părea înduioşător, dar nicidecum surprinzător: se întâmplă destul de des ca
doi soţi, care au trăit împreună mulţi ani fericiţi, să moară repede unul după altul,
aproape în acelaşi timp. Şi eu aş vrea să mor odată cu Petr, nu pot şi nici nu vreau să-mi
închipui măcar o singură zi fără el! Nu vreau – şi, totuşi, în faţa acestui mormânt
încremenit în muţenia lui, am simţit cum tremur toată de teamă şi îngrijorare; şi, în clipa
aceea, m-a cuprins un dor chinuitor de a-l vedea pe Petr, de a-l avea chiar acum lângă
mine, să-l string în braţe şi, cu toată puterea, să-l lipesc de trupul meu, să-l ascund pe el
în mine şi pe mine în el, nu, una ca asta tu n-ai voie să-mi faci, niciodată, făgăduieşte-mi
acest lucru, oricât de imposibil ar fi!… Tu ştii că în ciuda faptului că sunt o fricoasă,
uneori chiar meschină şi geloasă, sunt capabilă, la momentul potrivit, să fiu şi foarte
tolerantă şi generoasă, nu-i nimic pe lumea asta ce nu ţi-aş îngădui şi ce n-aş face pentru
tine, poate că aş fi în stare să mă împac până şi cu trădarea ta, să-ţi înţeleg şi infidelitatea
şi, ştiu eu, poate că, până la urmă, aş supravieţui chiar dacă într-o bună zi ai înceta să mă
mai iubeşti şi m-ai părăsi pentru altă femeie, numai asta nu – asta îţi interzic, m-auzi? Îţi
interzic. Îţi in-ter-zic! Tu trebuie să trăieşti, să exişti pe această lume, indiferent cum,
chiar şi fără mine, şi departe de mine… pentru că eu n-aş putea trăi fără conştiinţa că
exişti, că respiri, că pot să te aud, să te ating sau să te zăresc. Fie şi de la distanţă, peste
un gard străin, fără ca tu măcar să bănuieşti! Aşa, simt eu cu adevărat, şi un pic mă şi
înspăimânt când mă gândesc cât e de puţină mândria iubirii mele, disperat de puţină, câtă
umilinţă ar fi ea în stare să îndure şi cât de slabă şi lipsită de apărare sunt în faţa ei. Poate
nu e drept, e poate excentric gândul meu – nu ştiu ce simt alte femei care iubesc – poate
nici n-ai fi de acord cu el şi m-ai ocări, dar şi-aşa… Şi-aşa toate aceste eventualităţi
inimaginabile, îngrozitoare şi înjositoare mi se par mai suportabile decât ideea că…
înţelege-mă că n-aş putea, m-aş strecura după tine în pământ ca un vierme, ca o râmă,
şi…
Destul, Lu, ajunge, mă face să amuţesc un glas dojenitor, vino-ţi în fire! Pe lumea
asta e atâta suferinţă reală, atâta tristeţe şi atâta durere – nu le jigni cu necazurile tale
fictive, nu ai acest drept, cel puţin deocamdată nu!
Ştiu, ai dreptate, dar explică-mi, de ce-i iubirea presărată de atâta teamă
neîntreruptă, e neapărat necesar să fie aşa? Mi se pare acest lucru de o cruzime şi de o
injustiţie cumplită; iar eu te iubesc enorm, nespus de mult, la nebunie!
Şi eu pe tine, Lu, de altfel asta-i unica posibilitate de a iubi. Dar ştii ce? Scoate
batista, şterge-ţi lacrimile, suflă-ţi bine nasul să se audă trâmbiţând, şi pleacă, tu n-ai ce
căuta aici, pricepi, întinde-o!
Pe urmă, cel puţin sub presiunea unor simţăminte nedefinite, am făcut un lucru
foarte ciudat: m-am strecurat afară printr-un gol săpat de vreme în zidul mărunt al
cimitirului, am cules de pe pajişte câteva margarete mari, şi pe aceeaşi cale m-am
înapoiat în cimitir şi le-am aşternut pe mormântul soţilor Heinrich şi Christine Mölke.
De ce-am făcut asta, nu ştiu, de bună seamă în clipa aceea mi s-a părut că e gestul care
mi se potriveşte, vrând poate să fie o manifestare a recunoştinţei, a solidarităţii, sau a
înduioşării faţă de pustietatea ultimului lor loc de odihnă, nu ştiu! Iar în sinea mea am
luat hotărârea de a face acest lucru şi în viitor, ori de câte ori voi trece pe aici!
Portiţa cimitirului scârjâi prelung în urma mea.

27 iulie
 M-au trezit un zgomot metalic şi nişte înjurături înfundate.
Am sărit de pe canapea cu picioarele ţepene şi am căscat ochii la lumina lămpii cu
petrol pe cale să se stingă; din gâtlejul sugrumat de spaimă n-am fost în stare să scot nici
măcar un piuit.
Bineînţeles, era Petr – uf! Stătea în pragul uşii cu două oale şi cu căzănelul pentru
spălatul vaselor în braţe, şi se holba la mine, plin de nedumerire, dindărătul sticlelor
groase ale ochelarilor.
Abia acum, cu inima nespus de uşurată, am izbutit să realizez că, de fapt, iniţiatorul
acestui vacarm infernal fusesem chiar eu. Să mă explic: văzând că se întunecă şi Petr –
puşlamaua – nu se mai întoarce, am urmat exemplul doamnei Saskova, colega mea într-
ale fricii din celălalt capăt al văii; am întins sfoara pentru uscatul rufelor între uşa de la
intrare şi uşa odăii, şi am atârnat de ea tot felul de vase de bucătărie. Astfel, în
eventualitatea unui atac prin surprindere, aş fi fost avertizată din timp, spre a mă putea
ascunde în baie, unde, cu vătraiul în mână, să mă pregătesc pentru apărare. Nu mă las eu
bătută, aşa, cu una cu două! Practica însă, ce-i drept, a scos la iveală cu totul altceva, dar
după această ingenioasă măsură de prevedere eu una m-am simţit atât de sigură, încât, în
cele din urmă, am adormit buştean.
— Ce mai e şi asta? se auzi în sfârşit glasul lui. Fortificaţiile cetăţii Devin?
— Să nu îndrăzneşti să râzi de mine, că te omor!
— Nu, nu îndrăznesc. De altfel ideea e demnă de un adevărat Kutuzov! ţinu el să
aprecieze cu o seriozitate problematică. — Fără îndoială, orice tâlhar şi-ar lua picioarele
la spinare. Dar te întreb, nu crezi că e păcat de aceste vase?…
— Dar de mine, ce crezi, n-ar fi păcat?
Rânji nesuferit şi, în drum spre masă, mă plesni uşor peste fund. Numai rareori face
acest lucru; ştie că un anumit gen, rustic, de a glumi, mă calcă pe nervi – aşa se bate cel
mult o vacă bună de muls şi nu o femeie, bădăran de pe Sazava! — şi chiar din acest gest
mi-am dat numaidecât seama că dumnealui venise legănându-se, într-o dispoziţie de zile
mari. Vasăzică aşa, în timp ce eu încremenesc aici de groază, ticălosul… etc., etc.
Mişcările lui erau mai degajate, şi pufnea pe nas, din greu, mai mult ca de obicei; nu-mi
plăcea: răzbea din el o veselie prefăcută şi în timp ce-şi scotea ghetele, icnind şi abia
trăgându-şi sufletul îmi aruncă o privire neaşteptată:
— Ţi-e tare frică singură, aici?
Stam în faţa lui în halatul de culoare deschisă, întruchipare a reproşului şi dârdâiam
de frig, în ciuda faptului că întrebarea lui avu darul să mă încălzească activ. Şi, în plus,
am început să mă simt penibil de caraghioasă – ia te uită un exemplar perfect de nevastă
care, întocmai ca în paginile unei reviste umoristice, îşi întâmpină bărbatul cu făcăleţul
în mână – asta a izbutit el să facă din mine!
— Nu mi-e atât de frică (termenul e prea slab) – pe cât mi-e de groază! Sper, cel
puţin, că faptul în sine nu te miră – într-o noapte ca asta!…
Scutură din capu-i îngreunat şi toropit de băutură şi îşi frecă obrajii cu palmele:
— În primul rând… e abia zece, dar, oricum, iartă-mă! Am pierdut ultimul autobuz,
astfel că, mai tot drumul l-am bătut pe jos; pe urmă… pe urmă s-a oprit în dreptul meu
maşina administraţiei silvice şi, mă înţelegi, n-am avut încotro, a trebuit să-i poftesc la
Taraba, la un păhărel. Nu vreau să spun prin asta că n-aş fi avut şi eu chef să trag o
duşcă… Şi-apoi, n-am pierdut timpul în zadar, am aflat de la ei că foarte curând se apucă
de drumul acela ce duce spre noi… Până şi Panocha a promis că va discuta problema
asta în comitet şi la raion. Cu ceva tot m-am ales!…
— Şi, în al doilea rând? am întrebat, din nou, de data asta pe un ton oarecum mai
puţin iritat.
— În al doilea rând… în al doilea rând, n-o să te mai las niciodată singură aici,
noaptea… În măsura în care acest lucru va fi câtuşi de puţin cu putinţă, îţi promit! Şi o
să-ţi fac rost de un pistol de alarmă sau de un tun nou-nouţ. Împotriva stafiilor ca şi
împotriva fiinţelor imateriale de tot soiul se recomandă creta, eventual un talisman sfinţit,
iar lupului rău care va încerca să te ispitească, păcălindu-te cu glasu-i mieros, să nu-i
deschizi! Pax?…
— Pax tibi, nemernic păcătos – am suspinat dezarmată de propriul meu râs. A ce
duhneşti, a rom sau a rachiu vânătoresc?
— Ştiu şi eu, o fi şi una şi alta – mărturisi el, fără să clintească o geană. Dar gata,
ajunge, abia mai văd cu ochii, iar tu dacă mai stai mult aici, te prefaci cu siguranţă într-
un sloi de gheaţă; să isprăvim cu palavrele şi să ne retragem în culcuş!…
Se întoarse cu spatele spre mine şi se gârbovi un pic, dându-mi astfel a înţelege că
intenţionează să mă ducă în cârcă până sus, în dormitor. Şi, întrucât eram dispusă să văd
în gestul lui o manifestare a pocăinţei, n-am ezitat o clipă şi m-am agăţat de gâtul lui. M-
a apucat cu mâinile mai jos de genunchi, m-a săltat în spinare ca pe un sac de ovăz şi a
ieşit cu mine din odaie. În cotul coridorului întunecos se împletici vizibil şi avu de furcă
până să-şi regăsească echilibrul.
— Ei drăcie – îşi uşura el inima – nu cumva ai câştigat în greutate?…
— Niciun gram! Cum văd, obligaţiile mondene te-au cam dărâmat.
Dormitorul era inundat de lumina lunii care sporea senzaţia de frig. În timp ce Petr
aprindea lampa cu petrol, eu am dat buzna în pat; pernele erau reci, umede şi vâscoase ca
peştii, mi-am tras pilota până peste nas, încercând să produc sub ea un pic de căldură, dar
treaba mergea foarte încet: de bună seamă, aici va trebui să facem de pe acum foc în
sobă – şi, vorba aceea, nu suntem decât în iulie!
Mi-am scos bărbia din bârlogul meu şi m-am uitat la Petr: umbla prin odaie în
lumina tremurătoare a lămpii şi pocnea nervos din degete; îmi părea abătut şi trist, mâine
o să-l silesc măcar să se bărbierească, mi-am spus în gând… Se opri în dreptul ferestrei
şi îşi sprijini încheieturile mâinilor de pervaz: tăcea cu înverşunare, privind îndelung
valea ce se deschidea în faţa lui. Strălucirea lunii împrumuta chipului său uscăţiv o
înfăţişare aproape bolnăvicioasă.
— Nu vii să te culci?…
— Ba da, imediat, îmi răspunse tulburat, fără să se mişte.
— Hai, Petr, ieşi la iveală cu veştile proaste!
Abia acum se întoarse spre mine şi strânse din umeri.
— N-am cu ce, Lu. Totul a rămas aşa cum a fost, ceea ce, fireşte, nu înseamnă că e
bine! N-aş vrea să te plictisesc cu poveştile astea…
M-am săltat uşor, rezemându-mă în coate:
— Ţi-aş fi recunoscătoare dacă m-ai plictisi cu poveştile astea, măcar un pic!
Închipuieşte-ţi că ne aflăm pe aceeaşi corabie şi că am dreptul să ştiu dacă plutim în
întâmpinarea unor gheţari sau dacă nu cumva luăm apă!
Zâmbi amar la vorbele mele şi după un timp de meditaţie îmi răspunse:
— Comparaţia ta nu stă în picioare… Mă înţelegi? Deocamdată noi nu plutim deloc,
şi, aşa cum se prezintă situaţia, prea curând nici nu vom pluti. Corabia noastră se află
deocamdată pe şantier şi-i lipsesc încă multe; nu-i decât un schelet de navă şi ce-i mai
prost e că acei ce hotărăsc soarta ei se tem ca ea să nu se scufunde, îndată după lansare. E
clar?
— Aş zice, prrrea clar – am spus dârdâind de frig.
Se aşeză lângă mine pe marginea patului, îmbrăcat încă, îşi petrecu degetele prin
păr şi, smiorcăind din nas, ca un om răpus de răceală, reluă:
— Într-o anumită măsură, îi înţeleg, chiar dacă… Mda… În definitiv, ce-i
interesează pe ei să aibă aici, pe aceste meleaguri muntoase, un mic hotel în plus? Asta
n-ar face decât să le dea mai multă bătaie de cap şi să le pricinuiască mai multe griji;
altceva, mă îndoiesc – şi vezi… aici e buba! Ce ştiu ei despre această vale? Dumnealor
pretind că s-ar afla în afara căilor turistice, iar eu pretind că aceste căi nu vor exista atâta
vreme cât oamenii nu vor avea aici unde să doarmă şi să mănânce, şi, uite aşa, ne
învârtim mereu pe loc şi iar o luăm de la început. Greşeala constă în faptul că nu am
tratat cu ei lucrurile mai precis de la bun început, înainte de a ne fi trambalat până aici;
iau vina asupra mea, acum însă e prea târziu şi pentru noi… şi pentru ei… Dar ia spune,
ce ţi-a zis ţie crustaceul acela birocratic?
— În linii mari, nimic deosebit – i-am răspuns cu maximum de indiferenţă – ne-a
recomandat modestie… Dar purtarea lui a fost cuviincioasă…
— Modestie! plesni el din mâini, şi iritarea îl făcu să se ridice de pe marginea
patului. Şi eu sunt pentru modestie, dar ei ar prefera să nu bage în afacerea asta nimic,
nici măcar un bănuţ găurit! Spune şi tu, pot oare să poftesc nişte oameni în acest căsoi
eolian, fără lumină electrică, fără apă şi fără cele mai elementare instalaţii sanitare? Ce
să le ofer? Privelişti frumoase şi aer curat, pentru spălat binevoiţi a vă deranja până la
pârâu, iar pentru nevoi, după brădet – asta pentru început! Ori ar fi mai bine, poate, să
încropesc aici nişte ruine cu strigoi şi stafii, sau să scobesc o peşteră cu stalactite şi
stalagmite, ca să aibă oamenii prilej de uimire şi prosternare? Ori să înfiinţez aici o casă
pentru obezi şi să-i mân pe grăsani cu bâta peste pajişti ca să mai dea jos din osânză?
Pentru numele lui Dumnezeu! Ştii bine că mă gândesc la cu totul alt gen de oaspeţi, la
oameni care să ştie să aprecieze şi să guste frumuseţea locului şi…
— Eu, de pildă, aş putea să fac streaptease – am ţinut să subliniez, foarte la obiect.
Sunt destul de arătoasă, sau… poate nu?…
— Mda, de pildă… rosti cu sufletul la gură, şi, frânt de oboseală, se lăsă din nou pe
marginea patului. — Ţi-am spune Naiada de la izvorul din pădure, iar eu aş acompania
spectacolul la bumbardon! Sau să facem direct din casa asta un loc de refugiu, romantic,
pentru soţii dornici să se relaxeze, poftiţi la noi, fără grijă, la noi jumătatea
dumneavoastră nu vă poate dibui! Acumulările ar merge strună… Ce zici?.
— Aş zice că acum să nu-ţi mai frămânţi capul cu necazurile astea şi să te vârî
lângă mine la căldurică – i-am spus cu un calm departe de a sălăşlui în mine. Un lucru
însă, sper, ne este limpede amândurora deopotrivă… Suntem în povestea asta singuri, şi
trebuie să ne bizuim unul pe celălalt! Dar suntem doi. În ceea ce mă priveşte, ştii doar că
atunci când e cazul, mă pricep să fiu încăpăţânată ca un catâr!…
Mi-am dat seama că făcusem pe grozava până peste poate, dar am spus toate astea
numai pentru a-l încuraja şi cred că în mare măsură am reuşit. S-a aplecat asupra mea, a
răsucit din cap şi în clipa următoare a început să-mi zâmbească.
— Kadlecová – răsuflă cu inima uşurată – eşti o persoană, Kadlecová!
Pe urmă am stat întinşi în întunericul rar, încălzindu-ne unul de trupul celuilalt şi
toată tristeţea a fost, cel puţin pentru ziua de azi, izgonită: patul se transformase deodată
într-o corabie, şi pluteam cu ea pe talazurile de smarald ale strălucirii selenare.
— Dormi? am auzit după un timp.
— Nu. Vorbeşte!
Se întoarse spre mine cu tot trupul şi mă îmbrăţişă.
— Lu – îmi şopti la ureche cu o voce pentru mine aproape necunoscută – uneori
regret că nu-s în stare să-ţi spun întotdeauna ceea ce simt; de aceea, trebuie să mă bizui
de fiecare dată pe capacitatea ta de a sesiza totul singură. Ştii, eu am avut în viaţă mult
ghinion; de fapt, dacă stau şi mă gândesc, numai ghinion, ce mai, sunt un nepricopsit…
O dată însă… o dată am avut o baftă nemaipomenită care mi-a răsplătit toate
necazurile – ba chiar ceva mai mult! Un noroc incredibil, neaşteptat şi, aş spune,
nemeritat, numai că omul nu ştie niciodată ce merită cu adevărat şi pentru ce anume. Pe
scurt: într-o bună zi, în februarie se vor împlini de atunci patru ani…
Într-o clipită am priceput despre ce vorbeşte. Comunicativitatea afectivă a lui Petr e
mai impresionantă şi mai sugestivă prin timiditatea şi inofensivitatea ei neprefăcută, şi,
mai cu seamă prin raritatea ei: poate fi uşor speriată şi risipită, cu un simplu cuvânt.
— Te iubesc, Lu. Nu până la moarte, cum se obişnuieşte a se spune… aşa ceva nici
nu e cu putinţă, iar mie, mi se pare asta o blasfemie… te iubesc cu tot ceea ce sunt şi
pentru tot ceea ce eşti şi îţi aparţine, mă înţelegi?… De pildă, pentru mirosul părului tău
şi al pielii tale… pentru clipele în care zâmbeşti, ca şi pentru cele în care te înfurii şi faci
nazuri… iubesc glasul tău şi clipitul pleoapelor tale… te iubesc când dormi, şi când te
trezeşti şi caşti ca un leu somnoros, şi-mi sunt dragi şi gândurile tale, chiar şi cele mai
nesăbuite şi mai… Dacă ar fi cu putinţă ţi-aş săruta şi creierul în care se zămislesc toate
ideile tale năstruşnice, zău, crede-mă nu exagerez, şi să nu-ţi închipui că vorbeşte din
mine beţia, nu, nu! Probabil că iubesc până şi aerul pe care-l respiri, şi lucrurile pe care
le atingi, pudoarea şi senzualitatea ta, ambianţa în care te mişti şi pe care tu o făureşti
acea lume a ta, mă înţelegi?… felul cum pui florile în vază sau cum întinzi faţa de masă,
şi chiar şi acele lacrimi pe care le verşi în timp ce tai ceapa, pentru că… pentru că în
toate astea eşti tu, iar eu sunt în toate astea acasă la mine… N-am ştiut niciodată să-mi
imaginez ceva asemănător şi nici azi nu sunt în stare să.. Te-am iubit din prima clipă şi
deopotrivă pe urmă, când am început să trăim împreună, la Praga, dar acum, aici… Poate
ţi se pare ridicolă efuziunea mea atât de neaşteptată, dar ştii.. Eu simt nevoia şi trebuie
să-ţi spun toate astea… pentru că… Mă auzi?
Nu mă încumetasem până atunci să fac nicio mişcare şi nici să răsuflu prea
zgomotos, dar după întrebarea aceasta am deschis ochii. Cum? Despre ce anume mă
întreabă? Odaia se înţesă deodată de o beznă întunecată, luna, de bună seamă se
înfofolise în nori şi, în răstimpul de tăcere, auzeam nişte bubuituri îndepărtate; m-am
lipit şi mai mult de trupul lui şi nu mai simţeam niciun fel de teamă.
— Vorbeşte! Vorbeşte!
— Nu ştiu cum să-ţi spun. Azi după-amiază mi-a fost dat să trăiesc ceva deosebit…
Şedeam pe un scaun într-un birou oarecare, aplecat asupra unei cafele turceşti de cea mai
proastă calitate; în jurul meu zumzăiau nişte glasuri, se vorbea, probabil, despre un lucru
care ne priveşte pe noi foarte mult, dar eu… eu mă aflam deodată cu gândul în altă parte
şi nimic din ceea ce se spunea acolo nu percepeam… ba, mai mult, mi-era totul absolut
indiferent, inexplicabil de indiferent, pentru că… pentru că în clipa aceea voiam să fiu
lângă tine, mă cuprinsese aşa, din senin, un dor grozav, nu ştiu nici de ce şi nici de unde
izvorâse dorul ăsta, – pe scurt, doream să te ating, să te pipăi să… şi aşa… M-au costat
eforturi disperate ca să n-o şterg de acolo ca un ştrengar şi să n-o rup la fugă spre tine…
da, da, atât de obsedant era acest dor. Şi…
O sclipire ireală dezvălui pentru o fracţiune de secundă peretele odăii şi, bum! un
bubuit ameninţător acoperi glasul lui Petr: furtuna se strecura în valea noastră, cu o poftă
sălbatică, iar ploaia torenţială care o preceda, făcea de pe acum să răsune cu răpăitul ei,
cornişele casei.
— Şi, mai departe?
— Mai departe nimic deosebit, cel puţin la suprafaţă. Totul s-a petrecut în mine.
Mi-a venit în minte că omul n-ar trebui să părăsească nici măcar pentru un minut fiinţa
pe care o iubeşte atât de mult. Ştiu că asta nu se poate, dar oricum… Şi, deodată, m-a
cuprins o tristeţe necunoscută mie şi a început să mă chinuiască teama disperată, ca, nu
cumva, să ţi se fi întâmplat ceva… da, da, pentru că în clipa aceea mi-am dat seama, da,
mi-am dat seama cu o insistenţă cumplită că fără tine n-aş mai şti cum să… pricepi… că
n-aş mai putea… mă înţelegi? Mergeam pe şosea ca ameţit de băutură, cu toate că în
clipele acelea încă nu eram, se întuneca, şi eu încercam să mă închipui pe mine însumi,
pe vremea când încă nu te cunoşteam, să mi-l închipui pe omul de atunci… dar, degeaba,
nu eram deloc în stare să realizez acest lucru. Nici nu-mi mai aduc aminte de acest om, şi,
cinstit vorbind, îl compătimesc. Pe urmă, mă înţelegi, s-a băut, eu, drept să spun, am băut
puţin, iar ei strigau la mine că un bărbat în toată firea, n-ar trebui, chipurile, să se ţină
toată ziua de fusta femeii; şi… până la urmă, până la urmă m-am făcut că mă duc la
closet, am sărit gardul şi am şters-o englezeşte. În pădure m-am poticnit de ceva şi m-am
lovit la genunchi, dar n-am simţit nimic şi am continuat să alerg ca în vis, gonind mereu,
fără încetare… M-am trezit din toate, abia aici, pe coridor, când am dat iama în tigăile şi
crătiţile înşirate pe funie…
Vijelia nocturnă sfâşia acoperişul, casa se cutremura şi se zdruncina din temelii,
trosnetele pârâitoare, ce se transformau în bubuituri prelungi şi înfiorătoare, se contopeau
cu clipocitul apei şi cu suflarea noastră – magistral decor acustic, pe care noi aproape
nici nu-l percepeam… Şi numai explozia asurzitoare, din imediata şi înspăimântătoarea
apropiere, avu darul să ne readucă la realitate – Doamne, Dumnezeule! Nu, casa noastră
n-a avut de suferit de pe urma trăsnetului… dar…
Abia dimineaţă am putut constata ce anume se întâmplase. Ponoasele le trăsese un
stejar secular ce străjuia aripa dreaptă a casei: una din crengile sale puternice fusese
lovită şi ruptă, iar fulgerul care alunecase pe scoarţa zbârcită a trunchiului lăsase în urma
lui o cicatrice neagră cu iz de arsură; în rest însă, bătrânul acesta venerabil părea
nevătămat. Am răsuflat uşurată în clipa în care Petr mi-a dat toate asigurările că acest
bătrân neînfricat avea să supravieţuiască; stejarul e viteaz, dacă ni se întâmpla nouă, ar fi
fost mai rău!
Mi-am întors privirea spre el şi abia atunci mi-am adus aminte de ceva!
— Ascultă, unde ţi-ai lăsat gambeta? Dacă nu.mă înşel, azi-noapte când ai dat
buzna în casă erai fără ea…
— Aşa e – mărturisi el cu o neascunsă indispoziţie – zău dacă mai ştiu pe unde a
rămas. Ori am uitat-o undeva, ori mi-a şterpelit-o vreun binevoitor. Pariul meu s-a dus pe
copcă, dar tu, tu eşti bucuroasă, nu-i aşa?
Un timp am tăcut, pe urmă însă am clătinat din cap.
— La drept vorbind, nu prea!
 Şi fără să mă mai delectez privind surprinderea lui, m-am întors şi am pornit iute
spre casă.

2 august

În măsura în care nu plouă sau cerul nu-i acoperit de nori ne ducem, spre seară, la
cinematograful nostru particular. Nu e deloc departe…
Dăm fuga până la etajul întâi şi pătrundem în camera cu numărul cinci, ultima din
celălalt capăt al coridorului. E îndreptată spre apus şi în loc de fereastră are o uşă ce dă
într-un mic balconaş de lemn. Scândurile coşcovite ale duşumelei se lasă sub noi ca un
avertisment, dar noi tragem speranţa că vor rezista. Petr aduce din odaie două scaune
şubrede, le aşază unul lângă altul, mi-l oferă cu un gest curtenitor pe cel mai puţin
hodorogit apoi, cu mâinile încrucişate pe piept, se instalează comod lângă mine şi
cinematograful începe…
Filmul, ce se desfăşoară pe toată lărgimea apuseană a boltei cereşti, ne captivează
de fiecare dată prin scenografia lui, e un gigantic cinemascop cu o risipă de culori ce-ţi
fură ochiul. Acţiunea e cât se poate de simplă şi lipsită de orice conflict – filmul se
intitulează Apus de soare pe Şaua stăncuţelor – în schimb, în ceea ce priveşte decorul e
de fiecare dată altul, aş zice nou-nouţ. Uneori filmul e o idilă suavă, înduioşând prin
smerenia lui, alteori o dramă, drama tulburătoare a culorilor, a luminilor şi umbrelor cu
licăriri fantastice în plină mişcare, ce capătă, pe rând, înfăţişări bizare. Decorul sonor, în
ciuda modestiei şi obişnuinţei sale, e întotdeauna de o sugestivitate eficientă: freamătul
neîntrerupt al pădurii, şuierul vântului pieptănând firele ierbii, şi lătratul îndepărtat al
câinilor, având darul să sporească, în sufletul omului, sentimentul singurătăţii. Câteodată,
Petr îşi aduce chitara şi ciupeşte din strunele ei cântecul Călăreţii cerului, unica melodie
pe care a izbutit s-o înveţe pe dinafară.
Din principiu, şi fără o înţelegere prealabilă, în timpul proiecţiei nu scoatem o vorbă,
dar şi după terminarea filmului renunţăm la orice aprecieri sau observaţii critice – nimeni
dintre creatorii operei nu-i curios să le asculte. Sunt clipe minunate, dar, iată, întunericul
se înghesuie în valea noastră, iar pe cerul pe cale de a se stinge în beznă, a şi început să
clipească scânteietor, o stea solitară, aşa că, repede, la căldurică! Urmarea în numărul
viitor, adică mâine – bineînţeles dacă n-o să toarne iar cu găleata!

3 august

Păcat! Saska, vecinul nostru cel mai apropiat de la pădurărie, mi-a devenit cu
desăvârşire nesuferit. Şi cred.că pentru totdeauna.
Bănuisem că, după toate incursiunile sale verbale, într-o bună zi avea să se
încumete la o ofensivă adevărată, şi, de aceea, prezenţa lui m-a îndemnat de fiecare dată
să persist într-o uşoară stare de alertă, dar asta n-a fost de ajuns. Şi-a dat toată silinţa. Nu
a irosit o clipă fără să-mi dea în vileag faptul că sunt în graţiile sale amoroase, efuziunile
lui verbale acoperindu-se tot mai mult de rugina banală a melodramei, iar privirile cu
care le însoţea erau, pe cât de miloage în intenţia lor de a înduioşa, pe atât de neobrăzate
prin insistenţa lor: penibilul se îmbina în ele, aş zice în chip magistral, cu ridicolul, dar,
în rătăcirea sa erotică de cocoş de munte, omul nostru nu sesiza probabil nimic din toate
astea. La început l-am înfruntat cu umor, curând însă, am înţeles că, la acest gen de
apărare, dumnealui nici prin gând nu-i trece să consimtă, iar glumele mele în loc să-l
potolească, erau mai degrabă de natură să-l întărâte şi mai mult.
După multe insistenţe am acceptat în cele din urmă invitaţia lui, şi sâmbătă după-
amiază ne-am dus la pădurărie să ne uităm la televizor: seara se desfăşura calmă, stăteam
în camera de zi, aşezaţi pe scaune, ca la cinematograf şi căscam gura la ecranul
televizorului. După săptămâni în şir de abstinenţă „televizorică”, râdeam în hohote la cea
mai mare prostie, şi orice şlagăr mi se părea neobişnuit de înduioşător. Stăpâna casei era,
ca întotdeauna, zgârcită la vorbă, dar foarte ospitalieră, atitudinea ei faţă de noi ar putea
fi definită drept o amabilă nepăsare, fapt care mă pune mereu în încurcătură. Nu sunt în
stare s-o intuiesc, şi cu atât mai puţin să-mi determin sentimentele faţă de ea; nici până
azi nu ştiu despre ce să-i vorbesc, pentru a face să scapere din ea măcar un minimum de
feminitate sau, pur şi simplu, un firesc interes omenesc: răspunde întotdeauna cu o
bunăvoinţă molcomă, obosită, dar niciuna din tiradele mele, menite să închege o
conversaţie, nu-şi atinge ţinta. Îndată după ora nouă, îşi ceru scuze, invocând o durere de
cap şi, pe neauzite, se strecură afară din odaie Am vrut şi noi să ne luăm rămas bun şi să
ne retragem, dar Saska ne-a reţinut – acum urmează filmul acela poliţist de producţie
engleză, nu se poate să nu-l vedeţi! Sta pe scaun chiar în spatele meu şi, foarte atent – cu
un zel ce stârnea, oarecum, suspiciunea – îmi umplea într-una paharul cu vin.
În cele din urmă, intriga filmului izbuti totuşi să mă înşurubeze în scaun şi, în plus,
vinul începu, încet, încet, să mi se urce la cap; m-am lăsat pradă dulcei nepăsări,
complăcându-mă în această atitudine până în clipa în care Petr se ridică şi ieşi la aer
curat, chipurile să fumeze! Gestul lui nu mă surprinse câtuşi de puţin, în ciuda faptului că
nu strâmbă niciodată din nasul lui de estet, atunci când e vorba de un film poliţist, rareori
rezistă totuşi să-l urmărească până la capăt pe ecranul televizorului şi – spre deosebire de
mine – nu are deloc pasiunea de a-l ghici pe criminal înaintea deznodământului final al
intrigii.
Numai că abia ţăcănise uşa în urma lui, şi am şi simţit în clar-obscurul verzui ce
domina încăperea, mâna amfitrionului orbecăind să dea de mâna mea. O găsi şi o strânse
uşor. Nu era deloc plăcut pentru mine, dar nu bănuiam în gestul lui nicio primejdie; îmi
venea mai curând să râd – acest gen de sudaţie a mâinii la adăpostul semiîntunericului
din cinematograf îl fumasem de mult! — şi de aceea l-am lăsat în pace. Greşeală! În
clipele următoare mişcările lui deveniră mai agresive, stăpânite parcă de o aprigă
febrilitate şi până să mă dezmeticesc spre a-i opune rezistenţă, Saska săvârşi un lucru
neaşteptat, nemaipomenit, pentru care nu găsesc cuvinte, şi cu atât mai puţin o scuză!
Cu mare greutate mi-am înăbuşit strigătul ce sta să-mi ţâşnească din piept! M-am
smuls din strânsoarea lui şi m-am ridicat în picioare cu atâta violenţă, încât scaunul se
răsturnă pe podea în spatele meu; mă sufoca indignarea, sporită de gustul umilitor al
tulburării care, în pofida dispreţului, trecuse totuşi prin mine ca un fior – de ce să nu
recunosc –. Dar, peste toate precumpănea sentimentul abuzului şi al jignirii, spaima, şi o
greaţă gata să-mi întoarcă maţele pe dos. Numai cu preţul unui mare efort am izbutit să
mă stăpânesc şi să nu-l scuip. Şi imediat m-am năpustit spre uşă. Nu m-a reţinut, între
timp îi căzuse probabil fisa că s-a întrecut cu gluma – dracu’ să-l ia!
Abia în aerul proaspăt şi tăios de afară mi-am revenit un pic. Unde-i Petr? L-am
descoperit în întuneric după capătul licăritor al ţigării şi în clipa următoare ne-am şi
despărţit de acest ticălos…
Până şi despre cele întâmplate în această seară m-am hotărât să nu-i spun nimic lui
Petr, povestea mi se părea a fi sub orice nivel; comportarea mea era calmă, dar, de bună
seamă, Petr sesizase ceva, căci în timp ce păşeam sub bolta scânteietoare, îndreptându-ne
în susul văii, vocea lui răsună ca din senin:
— Saska?…
— Ce vrei să spui? l-am întrebat cu prefăcută indiferenţă, încercând să-mi ascund
emoţia.
— Aşa… Nu ştiu nimic, dar mi se pare mie că între el şi femei ceva nu e tocmai în
perfectă ordine. Donjuanismul e de obicei semnul ce nu înşală în această privinţă, veşnic
simte nevoia să se manifeste, să demonstreze că… Uneori îşi are rădăcinile în murdării
banale şi în absenţa capacităţii afective, dar, în genere, cauzele lui sunt mai adânci… N-
aş vrea să-l nedreptăţesc pe Saska, aş zice că, în rest, e un om cât se poate de cuviincios
şi chiar prietenos. De altfel, ştiu despre el numai ceea ce mi-a dat a înţelege Panocha…
— Ce ţi-a dat a înţelege?
Curiozitatea mea îl făcu să amuţească un timp. E disperat la culme când trebuie să
spună ceva despre cei din preajma lui, ceva ce numai pe de departe ar putea aduce a
calomnie, şi nu o dată, scrupulozitatea lui grijulie îmi calcă, pur şi simplu, pe nervi; să
mă explic: atitudinea asta lasă impresia că ar refuza, din principiu, să tragă, despre
oamenii din jurul lui, nişte concluzii cât de cât definitorii, ceea ce mie mi se pare o treabă
pe cât de exagerată, pe atât de nepractică.
— Ei, ce… – începu să scoată din el, călcându-şi pe inimă – Panocha, ce-i drept,
recunoaşte capacitatea lui de muncă şi-i atribuie încă multe alte calităţi, dar… cum să-ţi
spun… îi ia în nume de rău faptul că se ţine după toate fustele, într-un cuvânt – pretinde
că ar fi un muieratic! Nevasta lui cică ar suferi cumplit pe chestia asta, şi nu numai ea!
Sunt trei ani de când întreţine relaţii cu Hartová, profesoara din sat… Odată, cică,
sărmana ar fi încercat să se sinucidă; au stat cu toţii de vorbă cu el, căutând să-l
potolească, dar fără niciun folos! Sărmana, în fiecare an cere transferul în altă parte, dar
până la urmă tot ea revine asupra propriei sale hotărâri… Şi, colac peste pupăză, se mai
vorbeşte despre el că s-ar culca şi cu o funcţionară de la direcţia silvică din oraş… Dar
asta se spune că n-ar fi decât un simplu cancan… Şi, totuşi, eu unul nu m-aş mira deloc,
dacă ar încerca să-şi extindă baza sa erotică!…
— Vrei să spui, cu mine?
— Da, cu tine! Nu sunt chior de-a binelea.
Gravitatea cu care rostise aceste cuvinte, mă sili să izbucnesc într-un hohot de râs
uşuratic; m-am agăţat de el, din mers, cu toată greutatea, străduindu-mă pe întuneric să-
mi potrivesc pasul cu a lui.
— Aiuritule – i-am spus, înecându-mă de râs. Nu tăgăduiesc faptul ca gelozia ta mă
unge la inimă, căci, vorba ceea, nu pot spune că aş avea prea multă parte de ea, iar uneori
am impresia că tu nici nu eşti în stare de un asemenea simţământ; dar… atunci când
pentru aşa ceva nu sunt motive nici măcar cât negru sub unghie, mă faci să râd!… Ştiu şi
eu, poate că în privinţa asta comit o eroare fundamentală, şi s-ar putea ca într-o bună zi
să mă străduiesc să-ţi ofer vreun prilej, dar te asigur că niciodată cu acest pădurar de
operetă: aşa ceva nu poţi să-mi pretinzi!…
Nu-mi răspunse, ba, mai mult, arboră o mină ca şi când ar fi meditat asupra celor
spuse de mine, dar, în timp ce treceam puntea de peste pârâu, îşi încetini, pe neaşteptate,
pasul şi îmi aţinu calea cu trupul.
— Ascultă – îmi aruncă în obraz, şuierând printre dinţi – de unde ştii tu că nu-s în
stare să fiu gelos? Asta-i iarăşi una din neroziile tale, poc, şi gata! Vrei să spui că dacă
nu holbez ochii şi nu-ţi scotocesc prin dulapul cu rufe, nu sunt gelos? Dacă în privinţa
asta te simţi cumva subalimentată, atunci află că totul se poate recupera, în joacă!
Până să apuc să mă feresc, întinse mâna după mine în beznă şi, apucându-mă de
beregată, îmi sugrumă glasul, reducându-l la un horcăit dramatic:
— Te-ai închinat în seara asta, Kadlecová? Hai, vorbeşte, neruşinato, vorbeşte!
M-am hotărât pentru o apărare atât de vehementă, încât, dintr-o dată, am început să
ne clătinăm şi ne-am prăbuşit amândoi în iarba miţoasă de pe marginea drumului. Mă
acoperea cu tot trupul, dar tot nu mă dădeam bătută, şi, astfel, ne-am tăvălit în păiuşul
umed unul peste altul; eu mă prăpădeam de râs, în timp ce el mai persista să-şi joace
rolul şi mă strângea de beregată, săvârşind actul sugrumării aproape la perfecţie, au, lasă-
mă, descreieratule, sunt inocentă, încetează, nu vezi că mă gâdili? Pe urmă m-am trezit
zăcând pe spate, moartă de-a binelea de o moarte nespus de frumoasă, şi priveam, eu
ochii căscaţi, la bolta înstelată. Cosmosul, de deasupra mea, se învârtea împrăştiind
polen de stele, aveam senzaţia că sunt adăpostită sub cupola unui uriaş planetariu şi mi-
era nespus de bine; tot ce-i murdar şi dezgustător pe lumea asta se spulberase deodată şi
dispăruse fără urmă, luat parcă de-o apă curată, iar peste mine sta întins Petr. După un
timp se ridică şi mă ajută să mă pun pe picioare.
— Ei? Cum a fost.? întrebă cu sufletul la gură. — în regulă?…
— Păi, să zicem că da. Pentru un începător a fost chiar o performanţă satisfăcătoare!
Duminică am şi uitat de incidentul petrecut în casa pădurarului, dar, luni dimineaţă,
în timp ce Petr se afla cu Samson la o şedinţă în oraş, se prezentă la mine însuşi
iniţiatorul incidentului. Îşi făcu apariţia pe neaşteptate sub veranda noastră, cărând în
portbagajul bicicletei o vulpe împuşcată; la început se comportă de parcă nimic nu s-ar fi
întâmplat. Mă aflam tocmai în verandă şi astfel n-am mai apucat să dispar la momentul
potrivit; îndrăzneala lui era peste puterea înţelegerii mele, dar priveliştea fiarei răpuse
avu darul să trezească în mine curiozitatea în asemenea măsură, încât până la urmă am
coborât.
— Tot mai sunteţi supărată? începu el cu o îndoielnică iscusinţă în arta conversaţiei,
arborând totodată o mină de om pocăit, cu vădita intenţie de a mă impresiona.
— Nu, i-am răspuns, cu un calm suveran, dar fără urmă de zâmbet. — De fapt, nici
nu-mi amintesc despre ce-i vorba.
— Păcat, suspină el. Dacă, într-adevăr, aşa stau lucrurile, aş fi mai bucuros să fiţi
supărată. Asta ar însemna că…
— N-ar însemna absolut nimic, dar absolut nimic!…
După această replică tăioasă, gâfâi din greu, abia trăgându-şi răsuflarea dar, de bună
seamă, n-avea de gând să cedeze şi de aceea încercă să reînnoade firul discuţiei
— I-aţi spus despre cele întâmplate…
— Nicidecum! Sunt capabilă să mă îngrijesc şi singură de persoana mea, nu vă
supraapreciaţi! Şi, îndeosebi, să nu vă închipuiţi că între noi s-ar fi zămislit vreo taină
romantică despre care Petr n-ar trebui să ştie! Dacă nu i-am spus nimic, e pentru că nu
văd în povestea asta nimic serios sau cel puţin, primejdios. N-a fost decât o întâmplare, o
poveste jalnică şi îngrozitor de penibilă, vă asigur!
— Din ce în ce mai bine – dădu din cap cu ostentativă întristare. — Daţi-i înainte,
nu vă lăsaţi, tăiaţi în carne vie! Doamne, că tare vă mai pricepeţi să fiţi rea. Şi rece, de
parcă aţi avea în dumneavoastră sânge de peşte. De fapt, eu n-am venit decât să vă cer
scuze şi să vă explic…
— Nu-i nevoie! l-am făcut din nou să amuţească; pe urmă însă, n-am mai rezistat: –
Cu toate că habar nu am ce speranţe aţi nutrit…
— Cum adică, nu ştiţi? izbucni plin de uimire, şi în clipa aceea aproape că i-am dat
crezare. Ce vi se pare de neînţeles, atunci când bărbatul încearcă… mai bine-zis când
vrea ea femeia să simtă cât de mult o doreşte?…
Păstrarea calmului m-a costat eforturi considerabile, dar am izbutit.
— Dacă vorbiţi serios – i-am spus cu o voce străină – cazul dumneavoastră e cu
mult mai grav decât mi-am închipuit!…
Se legănă, mutându-se de pe un picior pe altul, şi încercă să clipească înduioşător,
dar, pesemne, încă nu se împăcase cu gândul că prin asta povestea fusese încheiată, în
cele din urmă izbi cu palmele în ghidonul bicicletei şi cuvintele ţâşniră din el precipitat:
— Oricum ar fi, eu unul tot nu vă înţeleg!
— Asta vă priveşte! Dumneavoastră aţi decis, fără îndoială, că sunteţi irezistibil în
faţa oricărei femei. Numai că, vedeţi, nu-i deloc în intenţia mea de a vă abate din calea
erorii!…
— Ce ştiţi despre mine? izbucni el, zdrobit. Nu mă înţelegeţi, după cum nici eu nu
vă înţeleg pe dumneavoastră! Numai că… eu… cum să spun, eu nu-s în stare să-mi
imaginez că aţi fi chiar atât de inaccesibilă! Asta, asta e… peste…
Disperata sa incapacitate de înţelegere avu darul să mă înduioşeze un pic, era
veridică, şi, ciudat, în ea îmi părea total lipsit de apărare; ceva se îndulci în mine, ba, mai
mult până la urmă am şi zâmbit.
— O să încerc să vă explic, dar trebuie să-mi făgăduiţi că despre asta n-o să mai
vorbim niciodată, bine? Aşadar… ca să ştiţi, eu nu sunt suficient de frigidă pentru a simţi
nevoia să mă culc cu primul bărbat care îmi iese în cale! Sunteţi în stare să înţelegeţi
acest lucru? Mai exact, nu sunt deloc frigidă – dimpotrivă, a mă culca cu un bărbat
înseamnă pentru mine mult, foarte mult…
— Şi, în afară de asta, sunteţi plină de obstacole morale!
— Nu, povestea asta nu are absolut nimic comun cu moralitatea. Dar dacă m-aş
culca cu dumneavoastră, aş face asta dintr-o cumplită constrângere. Nu ştiu de ce! De
altfel nici dumneavoastră nu v-aţi alege cu nimic dintr-o asemenea poveste, decât cel
mult cu consolidarea erorilor, rod al vanităţii fără margini de care sunteţi animat.
— Cu alte cuvinte… nici un alt bărbat nu poate fi luat în consideraţie? Dar bine…
asta-i…
— N-am făcut această afirmaţie! S-ar putea să-mi apară în cale bărbatul care să mă
facă să-i fiu necredincioasă lui Petr – cel puţin fizic – ce ştiu cu, viaţa e lungă, iar eu nu
sunt Ioana d’Arc… numai că, vedeţi… nu sunteţi dumneavoastră acel bărbat! Şi nici nu
veţi fi, de asta sunt sigură, absolut sigură!
Cuvintele mele avură efectul unei palme pe obraz, l-am văzut îngălbenindu-se la
faţă şi încleştându-şi maxilarele. Îşi feri ochii, ca şi când i-ar fi fost teamă să-mi
întâlnească privirea.
— La ce vă gândiţi acum? am întrebat uşor speriată.
— Vasăzică aşa… rosti răsuflând din greu. În viaţa mea n-am lovit o femeie.
Niciuna! Dar acum ar fi mai bine să tăceţi, să lăsăm totul baltă!
 — Excelent! De altfel mi-aţi şi promis…
— Ce-am promis? izbucni el revoltat. — Doar atât că nu voi mai vorbi despre asta,
dar… Şi-apoi, tot nu vă cred, nu pot să cred că…
— … că nu voi fi urmaşa domnişoarei Hartová şi a…
— Nu vorbiţi astfel despre ea, nu merită această jignire! Cancanuri! Da, îmi dau
seama, astea mi se trag în special de la scandalagiul de Panocha! La şedinţe, îl priveşte,
n-are decât să trăncănească şi să urle cât pofteşte, dar pe mine să mă lase în pace! Ce ştiu
oamenii? Nici eu nu ştiu cum să mă descurc cu povestea asta… Ce să fac, mi-e dragă şi
ştiu că asta o face să sufere; şi nu-s în stare să mă despart de ea, chiar dacă ştiu prea bine
că nu voi divorţa niciodată; ce să vă mai spun, într-un cuvânt – fără ea nu pot trăi sper ca
măcar atâta lucru puteţi să înţelegeţi?
— Asta da. Şi… soţia dumneavoastră?
— Şi ea mi-e dragă – altfel! Simplu, altfel! E plămădită parcă din alt aluat, veşnic e
frământată, dracu’ ştie la ce se tot gândeşte, dar mi-e dragă!… Şi-apoi, fir-ar să fie de
treabă, unde naiba scrie că un bărbat în toată firea şi zdravăn ca un armăsar, e dator să
iubească o singură femeie, unde? Asemenea lucruri nu pot pretinde decât preoţii şi… şi
cei de soiul lui Panocha! Mahomedanii sunt mai isteţi la minte, dacă mă năşteam printre
ei n-ar mai fi fost acum atâta tevatură în jurul meu! Uneori mi-e teamă să nu-mi pierd
minţile, zău aşa; într-o bună zi mă duc în pădure, pun ţeava puştii la gură şi… gata! Pe
urmă toată lumea o să răsufle uşurată, da, toată lumea! Şi eu!
Trase uşor cu coada ochiului să verifice efectul spuselor sale; de bună seamă nu era
mulţumit de rezultat şi, de aceea, socoti cu cale să acorde din nou struna discuţiei – jalnic
diletant! Şi, ca şi când abia în clipa aceea şi-ar fi adus aminte de ceva, scotoci la iuţeală
prin servieta de piele ce atârna de ghidonul bicicletei, scoase de acolo două cărţi şi mi le
întinse spunând:
— Nevastă-mea vă mulţumeşte mult de tot; când e vorba de cărţi e în stare să le şi
înghită. Le-am citit şi eu, aia, despre evreul înşelat de nevastă e pentru mine mult prea
încâlcită, în schimb cealaltă ce să mai spun… Dispreţul a răscolit fierea în mine! De ce i-
aţi împrumutat-o tocmai pe asta? Dinadins, nu-i aşa?
— Nu. E o carte bună, şi nu înţeleg prin ce a putut să vă scoată din sărite…
— Prin tot! scuipă Saska, mânios. Asemenea lucruri n-ar trebui să se scrie, oamenii
au şi aşa destule necazuri şi amărăciuni. Deloc n-am priceput, ştiţi, mă refer la omul
acela – de ce-l dispreţuieşte nevastă-sa? De ce? Dumneavoastră s-ar putea să ştiţi; că
vorba ceea, sunteţi femeie… În definitiv, era mort după ea, îi aducea de toate, se târa pe
burtă în faţa ei, şi dumneaei… Vă spun cinstit, am urât-o, şi tot timpul i-am ţinut lui
parte, în speranţa c-o va ucide, aşa ar fi trebuit să se sfârşească. Ce-oţi fi având în capul
vostru, voi femeile? Păreţi nişte îngeri – dar de fapt, nu sunteţi decât nişte strigoi! Da,
nişte făpturi monstruoase! Ce să mai spun, individul care a scris toate astea habar n-are
despre micul iad ce există între soţ şi soţie, ce-i al lui e-al lui!
— Sunteţi sigur că acest mic iad trebuie să existe întotdeauna?:
— Asta, categoric… chiar dacă pe dinafară nu se vede. Şi povestea e întotdeauna
atât de cumplită de te scoate din minţi, nu alta! Dar partea cea mai proastă e că altfel nici
nu se poate; cel mult dacă omul s-ar schilodi de bună voie şi ar înceta să mai fie bărbat…
Nu-l mai ascultam decât cu o singură ureche, căci începuse să mă intereseze mai
mult vulpea aceea împuşcată: era şi-acum frumoasă, în colţul botului ei alungit sângele
sta să se usuce; am atins-o cu mâna şi mi-am dat seama că încă nu se răcise de tot.
 — Sărăcuţa, am spus cu compătimire. — A fost neapărată nevoie s-o împuşcaţi?
— Ei, da, ce să zic, sărăcuţa! îşi vărsă el năduful – Dacă aţi fi şi dumneavoastră
pădurar, sau dacă aţi creşte măcar câteva păsări, n-aţi mai cânta cântecul ăsta. Ucigaşă şi
hoaţă, asta e! Sunt multe pe aici, şi le împuşc la tot pasul. Acum, vara, blana nu prea face
parale, cu carnea lor, însă, îmi hrănesc bufniţele.
— Oricum îmi pare rău de ea.
— Aha! Şi de mine nu vă pare rău? aluneca el din nou pe panta melodramei. — A,
da, e lesne de înţeles – am uitat că dumneavoastră sunteţi, totuşi, inaccesibilă – Ei,
rămâneţi cu bine!…
În aceeaşi clipă sări pe bicicletă şi se opinti în pedală cu toată greutatea.
Păcat! Priveam în urma lui, îl vedeam cum saltă peste hurducăturile drumului ce
ducea în josul văii, şi, cu o tristeţe lucidă, îmi dădeam seama că toată discuţia noastră
fusese fără folos, că incursiunile acestui incorigibil poligam aveau să se repete. Ah,
Ceněk Saska – care ne-ai dezamăgit!…

6 august

Noaptea trecută am citit la lumina lămpii cu gaz piesa lui Sartre Cu uşile închise.
Am avut impresia că mi-a căzut în mână dintr-o suspectă coincidenţă, oarecum ca o
provocare; cumplită piesă, a avut asupra mea o influenţă nimicitoare.
— Nu-mi trebuie frigarea – strigă Garcin în final, dintr-un ciudat infern. —
Infernul – sunt ceilalţi!
Aşa să fie? Mă cuprinsese o groază fără margini şi dinţii îmi clănţăneau de frig. Nu,
nu sunt atât de naivă în îndrăzneala mea, încât să mă încumet să polemizez cu această
piesă, aşa că piui doar în surdină: da, s-ar putea, dar şi cerul… sunt ceilalţi! Şi am curajul
să şi enunţ o definiţie proprie, banală poate, dar pe care aş fi în stare s-o apăr cu un
adevărat fanatism, pentru că aşa simt; Fericirea – e celălalt!…

8 august

Şi, totuşi, din când în când, uitându-mă la Petr, îmi trece prin minte: ce-or fi
însemnând, oare, toate astea? După atâţia ani de studii şi planuri, un filozof în al cărui
viitor mulţi şi-au pus mari speranţe – şi iată-l aici, imitând, cu un îndoielnic succes,
salahorul, trudind ca o vită de povară pentru a scoate din pământ ceva în care oamenii
din preajma noastră nu prea au încredere! De câtă vreme nu l-am mai văzut îmbrăcat în
nişte haine ca lumea şi cu cravată la gât? Să fie, într-adevăr, mulţumit cu noua lui situaţie,
ori se preface numai în încăpăţânarea sa înverşunată? Nu ştiu…
Într-o zi – era curând după sosirea noastră aici, l-am întrebat, cu o discreţie
exemplară, dacă nu cumva regretă, măcar un pic, faptul de a-şi fi părăsit munca pentru
care se pregătise atâta amar de vreme. Întrebarea nu prea i-a fost pe plac, dar, probabil,
nici nu l-a surprins: un timp a stat şi a meditat asupra ei descumpănit, ştergându-şi
degetele murdare de pantalonii soioşi:
— N-aş putea spune – mi-a răspuns în cele din urmă, cu un zâmbet cam obosit, –
Nu ştiu cum să-ţi explic. Ştii… Omul e atras spre filozofie de un fel de curiozitate
materială, neobişnuită, de nevoia de a descoperi cu creierul un lucru de o importanţă
substanţială, dar, mai cu seamă, de credinţa că acest lucru e cu putinţă… Hai să zicem că
mie toate astea mi-au trecut! Să zicem că am avut chef să puric puţin cojocul vieţii, dar,
mă rog, înţelegi… Sau că mi s-a făcut dor de ceva palpabil ce poate fi pipăit; cu degetele,
de un ceva cât se poate de obişnuit şi de concret, un fel de nostalgie a materiei… La
urma urmei eu sunt un băiat de la ţară, Praga mi-e foarte dragă, dar, niciodată nu m-am
obişnuit în ea cu adevărat, ştii doar! Şi, în afară de asta – a continuat mai vioi, după un
scurt timp de tăcere, – în afară de asta, mi-am dat seama că dacă mă las păgubaş,
omenirea nu va fi lipsită de un nou Kant sau de un nou Hegel; nu-mi fac niciun fel de
iluzii în ceea ce mă priveşte! Şi-apoi, probabil că am lâncezit prea mult aplecat asupra
cărţilor – într-un cuvânt, buchiile mi-au împuiat capul, m-am plictisit să tot citesc şi iar
să citesc, să mă duc la institut şi să prezint planuri de lucru; au încetat să mă mai amuze
articolele, studiile, polemicile abstracte şi toate câte se leagă de ele… Nu, să nu-ţi
închipui cumva că aş renega toate astea sau că mi-aş da aere făcând pe grozavul, nu,
filozofia e un lucru măreţ, mai curând o chemare decât o profesie, iar ceea ce am făcut eu
nu-i decât o soluţie a mea, particulară, deloc facilă, dar, cum să-ţi spun, nu puteam merge
mai departe! Şi, pe deasupra, să aştepţi nu ştiu câţi ani una din aia de „două plus hol”, ca
pe urmă să te înfunzi într-unul din combinatele acelea uriaşe de locuit, nu, asta nu! Îmi
dau seama perfect de bine că în acest secol nici nu se poate altfel, ba, – mai mult, ştiu că
e un lucru absolut necesar şi chiar dorit de cei mai mulţi dintre oameni, dar, ciudat, pe
mine orice uniformizare mă stânjeneşte cumplit, şi n-am ce-i face: m-am născut într-o
căsuţă clădită de străbunicul meu, cu mâna lui, pricepi?
Am dat din cap în semn că am priceput, dar, de bună seamă, sesizase lipsa mea de
convingere, şi, numaidecât, cu un zâmbet având menirea să mă bucure, a adăugat:
— Şi-apoi… cine spune că aş avea intenţia să atârn sofistica mea în cui, pentru
totdeauna? Nici prin minte nu-mi trece! Ideile, într-adevăr măreţe, originale şi
revoluţionare se nasc câteva într-un secol şi nu văd niciun motiv pentru care – dacă
vreuna şi-ar pune în gând să mă lumineze – nu m-ar lumina chiar aici, în această vale,
eventual în timp ce stau aplecat deasupra hârdăului cu var?
Rostise toate astea cu o accentuată doză de autoironie, având darul să stârnească în
mine întristarea. Multă vreme după aceea am reflectat adânc asupra acestor cuvinte: da,
motivele invocate se ţineau în picioare, nu erau lipsite de logică, nici de convingere, şi
totuşi bănuiam că nu erau toate şi unicele, că mai existau şi alte motive, despre care nu
vorbeşte. Realitatea e că ne aflăm aici, şi asta ar trebui să-mi fie de ajuns
În definitiv, oricât de apropiaţi am fi unul de celălalt, în domeniul lui, cu alte
cuvinte în filozofia pură, nu mă pricep; rareori se întâmplă să pătrund în ea – şi – cinstit
vorbind, cu mâna pe inima – nici nu mă prea omor de dragul ei: nu. Ea nu înseamnă
pentru mine doar strugurii acri; probabil că pentru acest gen de gândire capul meu nu-i
destul de bine mobilat. Ori de câte ori se nimerea – ce-i drept foarte rar – să fiu martora
unei discuţii între Petr şi unul dintre erudiţii săi colegi, discuţie pe cât de aprinsă, pe atât
de iniţiată, mă simţeam aidoma barbarului în civilizata Atenă: în ciuda atenţiei mele
concentrate, nu pricepeam decât foarte puţin. Înţelegeam, ce-i drept, semnificaţia fiecărui
cuvânt şi a fiecărei noţiuni luată în parte, dar nu în corelaţia dintre ele. Şi, în general, îmi
scăpa esenţa problemei: erau pentru mine nişte lucruri mult prea savante, prea
complicate şi abstracte, şi, faptul în sine, mă deprima.
— Pe chestia asta nu e cazul să te frămânţi, fetiţo – mă mângâia Petr, de fiecare
 dată când îi mărturiseam zbuciumul meu – nu e câtuşi de puţin important să pricepi
aceste lucruri. Poţi trăi liniştită şi fără ele! Pe mine, dacă vrei să ştii, mă calcă pe nervi
semidocţii, filistinii şi toţi pseudointelectualii palavragii, care folosesc anumite noţiuni
cu atât mai bucuroşi cu cât le înţeleg mai puţin; tot soiul de fluturi de cafenea, care se
căznesc să-şi suplinească absenţa farmecului feminin şi a calităţilor umane cu o
flecăreală plină de efect; ştii ce, ia să mă lase în pace! Inteligenţa ta e de altă categorie şi
prin excelenţă feminină: tu gândeşti, înainte de toate, în imagini, dar, ce-i mai
important – în suficientă măsură de sine stătătoare! Eşti posesoarea unui creier de o
independenţă agreabilă – ce-i drept, uneori foarte rebel, dar asta mie îmi convine de
minune; înţelegi, nu eşti o bandă de magnetofon.
Cu toate acestea, la început mă chinuia gândul că nu eram în stare să discut cu el despre
munca lui ca o iniţiată; un pic îl şi pizmuiam, ba, mai mult, mi-era teamă că, odată cu
scurgerea timpului, avea să se plictisească de mine, considerându-mă o prostuţă, dar
toate aceste temeri s-au dovedit a fi absolut neîntemeiate – din fericire! M-am şi împăcat
cu gândul că în afara lumii pe care o populăm împreună, Petr mai are încă una, a lui, un
univers al ideilor şi al meditaţiilor sale, în care, cu toată bunăvoinţa, n-aş face decât să
rătăcesc ca într-un labirint, dar, în care, din principiu, el nici nu încearcă să mă atragă:
niciodată nu m-a silit să mă familiarizez cu lucrările lui, să discutăm, despre ele şi,
eventual, să mă pamez în faţa lor şi să cad în fund într-o profundă admiraţie. S-ar putea
crede că a trăi cu un filozof nu-i un luciu deosebit de înălţător – cel puţin pentru un om
care are o anumită părere, preconcepută, chiar dacă nu exagerată, despre valenţele sale
cerebrale, – dar, în cazul meu, e cum nu se poate mai uşor. Să mă explic: dacă Petr
suportă greu ceva, în primul rând e deşteptăciunea ostentativă, inteligenţa afişată şi
snobismul obsesiv în folosirea cu orice preţ a neologismelor; prea multe a citit şi prea
mult a reflectat la toate astea ca să nu sesizeze balivernele înzorzonate şi distinse ce
încearcă să sugereze, fără pic de vlagă, o oarecare profunzime filozofică – denumind
această intenţie: ondularea ceţei. Am impresia că atitudinea sa fundamentală faţă de lume
e permanentă şi neprefăcuta sa uimire; uneori această atitudine poate friza chiar
naivitatea şi curiozitatea copilărească, dar lui puţin îi pasă. Tare nu-i place să dea poveţe
şi să impună părerile sale altora; cu mult mai mult întreabă decât vorbeşte, şi asta pe
oricine, indiferent de nivelul de instruire sau de gândire al celui chestionat. Aş spune că,
într-un anume fel, filozofia sui generis a unei femei simple ca Dočkajová îl interesează
tot aşa cum îl interesează deducţiile complexe şi complicate ale unuia dintre foştii săi
colegi, şi aş mai adăuga că meditează asupra ei cu toată seriozitatea. Las-o în pace, Lu,
băbuţa asta a trecut prin multe, din amestecul ăsta de experienţă şi superstiţii se poate
ciupi câte ceva!… E un auditor atent, iar interesul lui – sau chiar respectul faţă de
părerile altora – merge atât de departe, încât e în stare să le asculte până la capăt, cu o
perseverenţă de necrezut: nu sălăşluieşte în el acea sete a nerăbdării cu care mulţi oameni
obişnuiesc să curme cuvântul interlocutorilor lor, pentru a-şi pune cât mai repede în
valoare propriile păreri şi a se acoperi de strălucire.
Petr e, înainte de toate, un spectator, un spectator uimit, contemplativ, şi nicidecum
un om al acţiunilor hotărâte: s-ar putea ca într-o anumită măsură să mă înşel în această
privinţă, să nu fie decât o impresie, dar, eu una, nu mi-l pot imagina, să zicem, în postură
de mare magnat industrial sau de conducător de oşti. Mă uluiesc oamenii animaţi de
idealuri şi adevăruri atât de vanitoase, dispuşi însă oricând să trimită la moarte alţi
semeni de-ai lor! Fireşte, e un citat din Montaigne, dar sunt încredinţată că şi Petr l-ar
semna fără să ezite. Şi, în ciuda instruirii sale, e limpede că apreciază, fără prefăcătorie,
înţelepciunea omului obişnuit, izvorâtă din simpla experienţă a vieţii, chiar dacă e
departe de el gândul naiv de a o mitiza şi absolutiza. De aici probabil şi respectul lui
aproape înduioşător faţă de părerile tatălui său şi dragostea faţă de distinsul domn Michel
de Montaigne; Eseurile acestuia constituie cartea sa de căpătâi şi se pare că atitudinea
faţă de autorul lor e aproape afectivă, în ciuda faptului că nu-l consideră una din culmile
filozofiei Universale. Montaigne e pentru el mai curând un frate, e fratele tuturor acelora
ce trăiesc, nicidecum un gheţar inaccesibil, şi, înainte de toate, un bărbat înţelept. De
altfel, pe Montaigne îl înţeleg şi eu şi-l îndrăgesc, dar asta nu numai prin mijlocirea lui
Petr sau pentru a-i face pe plac, ci, probabil, pentru că mă primeşte cu bunăvoinţă în
universul meditaţiilor sale, iar Eseurile lui constituie pentru mine o lectură interesantă, şi,
pe alocuri, chiar, tulburătoare.
Cei mai ridicoli i se par lui Petr atotştiutorii şi indivizii care oricând au la îndemână
un punct de vedere în orice problemă; cu alte cuvinte, ironizează acel gen de imbecilitate
iluminată, al cărui prototip desăvârşit e pentru el Evžen, soţiorul surorii mele Eva. Âştia
doi, unul lângă altul, sunt ca focul şi apa, iar antipatia reciprocă, de-a dreptul materială,
nu şi-o ascund câtuşi de puţin; pentru juristul sârguincios şi plin de ambiţii, Petr e, fireşte,
un vântură-vânt lipsit de spirit practic, un rătăcit fără viitor, şi, în esenţă, un trândav ce
face de pomană umbră pământului; bineînţeles, nici părerea lui Petr despre el nu e cu
nimic mai bună.
— A te lua în serios pe tine însuţi, cu o gravitate împinsă până la extrem, e semnul
sigur al unei anumite decăderi psihice – a declarat despre el, nu de mult… Mai-mai să
nu-l recunosc, căci rareori e dispus să se exprime despre cineva, cu atâta ironie şi cu
atâta dispreţ, aşa cum s-a exprimat în legătură cu propriul meu cumnat. Şi s-a grăbit să
adauge:
— În perfecţiunea sa infailibilă, asupra căreia, pentru mai multă siguranţă, a decis
de unul singur, o pramatie ca el e încredinţat că întreaga omenire, de la apariţie şi până în
zilele noastre, a trebuit să trudească şi să se concentreze din răsputeri pentru a da naştere
unei făpturi atât de desăvârşite cum e el – domnul nostru atoateştiutor, răsărit din Barba
Înţelepciunii! Şi însăşi această confuzie hazlie, îl face pe dumnealui să-i terorizeze, pe
plan intelectual, pe toţi din jurul său. Şi nu numai pe plan intelectual. În privinţa asta Eva
e o jalnică mărturie; a început şi ea să priceapă tot şi vorbeşte cu vocea lui, ca un
megafon – şi ce fată minunată era!
Am încercat să obiectez:
— Dar de iubit o iubeşte, nu crezi?
— Mă rog, în felul lui, da – încuviinţă el, dând din cap morocănos. — De altfel şi
ea ţine de colecţia proprietăţii personaje a Marelui înţelept, întocmai ca un covor sau ştiu
eu… De iubit însă, un asemenea om nu se poate iubi decât pe sine! Şi-a căzut cu tronc în
asemenea hal, încât atunci când se priveşte în oglindă, sunt sigur că e cuprins de valul
fierbinte al dragostei. Nu iese din el niciodată şi nici nu văd de ce-ar face un asemenea
pas, de vreme ce se simte atât de minunat în cochilia, propriei sale perfecţiuni, oricât de
fictivă ar fi ea. E un narcisist evident şi, cine ştie, s-ar putea să-şi contemple cu o duioasă
admiraţie până şi propriile fecale!
Mi-a venit să râd: totul era, fără îndoială, o exagerare împinsă spre extrem – pentru
Petr aproape fără precedent – dar, în esenţă, povestea asta conţinea o mare doză de
adevăr.
 9 august
Şi, un post-scriptum la însemnările de ieri – într-un fel se leagă de ele! Azi după-
amiaza, în timp ce Petr era plecat la fabrica de cherestea după scânduri, am pătruns în
taină în cămăruţa lui – mai bine zis în biroul lui – ca să fac pe acolo niţică ordine: nu neg
faptul că la această incursiune m-a îndemnat, în bună parte, şi curiozitatea.
Ce să mai spun, îngrozitor – nu-mi intră deloc în minte cum poate un om civilizat
să-şi petreacă timpul într-o asemenea harababură; să citească, să scrie, ba chiar să se
dăruiască unor meditaţii de mare profunzime. Praf, iz acru de fum de ţigară stătut,
troiene de scrum într-o cutie de cremă de ghete şi zeci şi zeci de chibrituri arse; ciorapi
mototoliţi, o sumedenie de conuri de molift, dăltiţe, pilişoare, bucăţi de şmirghel şi piese
din lemn natural, neterminate; într-un ungher, pe podea, zăcea în neştire vasul cu unelte
de pescuit, iar etajera, făcută de mântuială şi agăţată în perete, se încovoia sub povara
revistelor şi a cărţilor de ştiinţă din domeniul filozofiei: am aruncat o privire fugară peste
titlurile lor, şi am rezistat, jucându-mă, tentaţiei de a frunzări vreuna din ele. Într-un colţ
al mesei, bineînţeles, Montaigne şi, în vecinătatea lui, o sumedenie inimaginabilă de cărţi
şi broşuri de pură orientare practică: despre turnarea betonului, despre prelucrarea
lemnului şi despre principiile de bază ale ospătăritului; în total, trei cărţi de bucate – una
din ele chiar italiană! – apoi o carte despre arta vânatului, una despre peştii din apele
noastre curgătoare, una despre degustarea vinurilor… şi aşa mai departe. Ia te uită despre
ce filozofează dumnealui în turnul său de fildeş! Şi mai cochetează cu speranţa că, într-o
bună zi, o să lumineze aici una din acele idei originale şi revoluţionare, ce se naşte o dată
într-un secol!
Pe urmă am auzit de departe uruitul lui Samson – aha, stăpânul se întoarce, întinde-
o de aici, fetiţo! – dar până s-o şterg din odăiţă, am mai apucat să iau în mână o carte
subţire aflată chiar în mijlocul mesei; era întredeschisă şi anume întoarsă cu cotorul în
sus. Mda, un roman poliţist al doamnei Agatha Christie!

14 august
Gata, acum ştiu ce trebuie să fac ca să nu-mi mai fie frică de cumplitele furtuni
care, de la o vreme, bântuie prin valea noastră zilnic – uneori chiar de câteva ori pe zi.
Procedeul cel mai verificat e să-l caut la iuţeală pe Petr, oriunde s-ar afla, să-mi ascund
capul sub cămaşa lui şi să mi-l înghesui în adâncitura de la subsuoară! Nimic nu mi se
mai poate întâmpla şi, dacă ar fi să se întâmple, ni s-ar întâmpla amândurora deodată!
Slabă mângâiere, ce-i drept, dar, totuşi, o mângâiere!

16 august
Trebuie să-i scriu Evei, am primit de la ea o scrisoare şi, nu ştiu de ce, ceva nu-mi
miroase a bine, cu toate că e scrisă cu calm, la obiect şi nu conţine nicio calamitate
exterioară. Dunko, surioară păcătoasă, de ce nu dai niciun semn de viaţă… şi aşa mai
departe; acasă, toată lumea e sănătoasă, tata se duce o dată la două zile să bea o bere „La
Pisica” şi înjură programele de televiziune, mama se plânge, pe căldurile astea, de inimă
şi se gândeşte mereu la tine; aşează-te deci în fund şi scrie-i fără întârziere, pasăre a
paradisului, ingrată şi nerecunoscătoare! Urmează apoi câteva noutăţi, deloc
impresionante, despre cunoştinţele noastre. Jarka s-a întors de la Dubrovnik neagră ca un
papuaş şi la tot pasul îţi împuie capul cu descrierea litoralului adriatic; o ştii doar cât e de
lălâie şi de nătăfleaţă; noi ne pregătim pentru Mamaia, mi-am cumpărat o saltea
pneumatică şi tot felul de alte fleacuri pentru înotul sub apă; despre premierele teatrale o
să-ţi scriu mai încolo, teatrele sunt acum în vacanţă, iar Praga e parcă pustie. A murit
domnul Ditrich, vecinul de la etajul patru, îl ştii tu, bătrânelul acela care ţinea papagali
australieni; acum, în timpul verii, era singur în casă, şi l-au găsit, sărăcuţul, abia a doua
zi!… Surprinzător ce puţin pomeneşte de Evžen, iar atunci când îl pomeneşte se referă la
el mai mult în legătură cu noua lor locuinţă, trei plus hol şi terasă, în cartierul Záběhlice:
amândoi aleargă, în căutarea unei mochete, frigiderul îl au acasă, aşa că moşmolesc
coctailuri, şi mai au şi o combină stereo, cu o mulţime de discuri! (La ce bun, de vreme
ce Evžen îşi găseşte desfătarea estetică maximă în Buletinul oficial!) Skodiţa MB, o vom
căpăta, probabil, chiar în primăvară, îl ştii doar pe Evžen şi, apropo – se pare că îl
ameninţă o nouă avansare la birou, aşa că e… Dar tu, suflete, când ai de gând să-ţi faci
apariţia în Praga noastră maternă?
Nu, fetiţo, nu-mi fac nici o apariţie – în ciuda faptului că însăşi Petr mi-a propus
acest lucru! Şi ştiu şi de ce. Am decis să nu plec până nu punem aici măcar puţină ordine,
până nu deschidem dugheana noastră. Nu-l las pe Petr singur, locul meu e aici, lângă el,
ştii?… Şi-apoi, de ce să mă înjumătăţesc, ca să mă chinui fără rost? Mi-e teamă că
această trambalare mi-ar răscoli şi mi-ar spori şi mai mult dorul – nici pe departe n-am
izbutit să mă descotorosesc de el, ba, aş zice, că dimpotrivă. Uneori am senzaţia că el
continuă să crească în sufletul meu ca un pom. Acest lucru, bineînţeles, n-o să ţi-l
mărturisesc însă niciodată ţie, pentru nimic lume; ai fi în stare să mă mai şi compătimeşti
şi numai de aşa ceva n-am nevoie; sunt fericită, în ciuda dorului care mă roade atât de
mult; în schimb o să-ţi scriu despre alte evenimente, mult mai importante…

18 august

Ca să zic aşa, suntem trei! Dar stai, să nu ne pripim, ziua de ieri trebuie descrisă
frumos, pe îndelete, aşa cum s-au petrecut lucrurile; şi socotesc că merită această
osteneală!
Ar fi desigur o eroare să credem că noi am fi unicele fiinţe vii din această casă! Nu
ştiu cum o fi fost înaintea sosirii noastre; acum însă nu-i aşa: nu suntem singuri! Prezenţa
anumitor creaturi e, ce-i drept, înviorătoare şi binevenită, cu a altora m-am deprins
ulterior, dar cu unele vietăţi coexistenţa e categoric indezirabilă.
Să luăm, de pildă, muştele! Nu ştiu dacă au fost aici şi înaintea noastră, în schimb
acum le avem din belşug, mai cu seamă în jurul sobei şi se pare că numărul lor sporeşte,
ori de câte ori se pripăşeşte prin preajma casei Seep cu cireada lui de încornorate. Am
făcut tot ce se poate, am încercat să le afumăm, să le ucidem cu paleta, dar cele mai
eficiente s-au dovedit a fi tot vechile şi bunele hârtii de prins muşte – atâta doar că de
câte una din ele mi se lipeşte şi mie părul, de câteva ori pe zi. Mai grav e însă, faptul că
în ciuda acestor măsuri, zilnic pătrund câteva până sus în dormitor: cine cunoaşte, îşi
poate da seama ce infern e în stare să stârnească o singură musculiţă, numai cu bâzâitul
şi cu zborurile ei perseverente şi cicălitoare – ca să nu mai vorbim de pişcături! Le urăsc
din tot sufletul şi, de aceea, proclam, ca măsură de represalii împotriva lor, decimarea!
Din fericire, în lupta împotriva acestor bestii sadice ne ajută ziua lăstunii care,
Dumnezeu ştie când, s-au cuibărit sub streaşina şopronului, iar după asfinţit Eustache –
liliacul casei, descendent din familia… Când l-am zărit pentru întâia oară zburând în
ciudatu-i zigzag pe sub plafonul dormitorului, am bătut în retragere: în ciuda şubredelor
mele cunoştinţe în domeniul ştiinţelor naturale, nu-mi venea a crede că o pasăre ar
îndrăzni să pătrundă într-o odaie la adăpostul întunericului, şi, în afară de asta, îmi
scăpase din vedere, mai bine-zis uitasem că acestei fantome zburătoare îi lipseşte coada.
Petr mi-a furnizat după aceea învăţămintele necesare, dar asta n-a avut darul să mă
liniştească: într-o clipită au început să-mi roiască prin minte toate superstiţiile stupide, pe
care oamenii le pun, pe nedrept şi cu viclenie pe seama liliecilor, în special aceea că beau
sânge omenesc şi se înfig de preferinţă în părul femeilor. Acum pot spune că de Eustache
nu-mi mai este frică – aproape deloc… Locuieşte cu mica sa familie în pod şi e un
gentleman desăvârşit, de o discreţie exemplară, deloc cicălitor sau băgăreţ: înainte de
culcare prinde în dormitor câteva muşte sau vreun ţânţar rătăcit, iar atunci când ne facem
noi apariţia cu lampa de gaz aprinsă, dumnealui, ca o fiinţă binecrescută, iese pe
fereastră şi se retrage în beznă. Din apropiere, însă, nu mă încumet să-l privesc în faţă;
fizionomia lui, de bună seamă, nu-i de natură să încurajeze, dar simpatia mea pentru
lilieci – şi îndeosebi pentru Eustache – creşte vertiginos.
Fireşte – ca în oricare femeie, şoarecii stârnesc în mine o groază de-a dreptul
panicardă, şi, bineînţeles, şi ăştia şi-au găsit să apară! Mai întâi în pivniţă, pe urmă în
cămară, iar într-o seară am surprins unul chiar sub otomana din odaia mare. Am sărit la
iuţeală pe un taburet şi am început să răcnesc de spaimă: Petr s-a încumetat la o faptă
bărbătească şi, înarmându-se cu puşca cu aer comprimat, a întreprins o adevărată
vânătoare: povestea nu se mai sfârşea, după aproape un ceas de peripeţii şi emoţii
tulburătoare, izbuti să-l vâneze şi să mi-l arate la lumina lămpii. Era un şoarece destul de
ciudat, deosebindu-se prin ceva de şoarecii obişnuiţi pe care-i ştiam de-acasă; în special
coada era altfel, mai lungă şi parcă mai turtită. A doua zi Saska ne-a învăţat că de fapt
acesta nici nu era un şoarece, ci un pârş, vietate rară pe cale de dispariţie şi de aceea
ocrotită prin lege. Faptul în sine avu darul să trezească în noi un anumit respect, astfel că,
faţă de pârşi avem în general o comportare plină de menajamente şi asta cu atât mai mult
cu cât şi dumnealor cunosc măsura în ceea ce priveşte devastarea cămării şi, la drept
vorbind, nici nu ne supără prea mult; am impresia că însăşi conştiinţa rarităţii lor îi
obligă să fie mai nobili decât şoarecii de rând, şi că prestigiul nostru social creşte şi el
prin prezenţa acestor distinse necuvântătoare: căci, vorba ceea, găzduim un fel de
nobilime şoricească şi, în ultimă instanţă, ne putem atribui şi anumite merite, oricât de
modeste ar fi ele, pentru salvarea lor de la pieire!
Nu de mult, aflându-mă în curte, am auzit dinspre hambarul cu lemne un zgomot
necunoscut şi, în clipa următoare, un ţopăit ciudat. Am pornit într-acolo să văd ce se
întâmplă şi când m-am apropiat de uşa întredeschisă, mi-a ieşit în cale, legănându-se, un
fel de cactus viu – un arici! Mă cerceta cu ochii săi micuţi şi ageri şi niciun semn, oricât
de mic, de teamă sau emoţie nu izbutea să-i ameninţe comica-i demnitate; până să mă
dezmeticesc, dumnealui, zdup-zdup, se şi făcu nevăzut într-un tufiş.
Numai că toţi ăştia nu sunt decât nişte oaspeţi nepoftiţi, care convieţuiesc cu noi
sub acelaşi acoperiş, fără asentimentul nostru, şi uneori chiar fără cunoştinţa noastră, mai
curând nişte toleraţi, nicidecum îngrijiţi; trăiesc întru totul după legile lor, şi n-ar fi
exclus ca şi ei să ne considere nişte oaspeţi nepoftiţi – eventual chiar cotropitori!
Şi, în sfârşit, veni şi după-amiaza de alaltăieri!
Era sâmbătă, şi cu o mare desfătare mă consacram îngrijirii trupului meu: îmi
spălasem părul cu şampon şi, în timp ce mă uscam lângă fereastră, mi se oferi, pe
neaşteptate, un spectacol bizar.
Pe drumul ce duce din sat spre casa noastră, mergea – în măsura în care mişcările
acelea se mai puteau numi mers – cine credeţi? — Petr, trăgând după el, de o funie lungă,
un animal bălţat (numai pete albe şi negre). Neobişnuit de încornorat, şi neobişnuit de
îndărătnic – pe scurt, o capră! Comportarea celor doi – e vorba de Petr şi de capra cu
pricina – s-ar fi potrivit de minune ca scenă grotescă într-un film mut. În primul moment
nu-mi venea să-mi cred ochilor şi mă întrebam în sinea mea dacă nu cumva Petr a
înnebunit de-a binelea. Intrigată, am tras la iuţeală ceva pe mine şi am zbughit-o în curte,
ca o vijelie. Vederea nu mă înşelase.
Petr târâse între timp animalul până în dreptul unuia dintre coteţe, şi acum se
căznea din răsputeri să-l împingă înăuntru! Zadarnic, capra se împotrivea cu
încăpăţânare Petr mi se părea vlăguit, gâfâia, fruntea îi lucea de transpiraţie şi înjura şi
blestema ca un păgân! Întoarse capul şi, zărindu-mi privirea speriată – fără să mai simtă
nevoia de a da vreo explicaţie — se răsti la mine, încruntat:
— Decât să căşti gura, mai bine m-ai ajuta s-o împing! Ce ştii tu, habar n-ai ce chin
a fost… Când mă trăgea ea pe mine, când eu pe ea… şi un tufiş n-a lăsat în pace,
pocitania asta! Ca să nu mai spun că a slobozit din ea, afurisita, peste un milion de
măsline…
Capra nu era câtuşi de puţin pe placul meu; avea o înfăţişare destul de diabolică, iar
behăitul ei trăda, prin excelenţă, o dispoziţie belicoasă. Şi ce coarne, Dumnezeule! În
cele din urmă însă, m-am decis totuşi să mă apropii de ea măcar din spate, s-o apuc de
şoldurile ei sfrijite, şi astfel, cu forţe unite, am izbutit s-o vârâm în adăpostul coteţului.
Acolo, Petr o priponi de un cârlig bătut în perete, şi scuipă să-şi uşureze sunetul. Când să
iasă pe poarta scundă, se izbi cu fruntea de grinda de sus, de se auzi cum duduie.
— Ei, şi! — pară el, cu bruscheţe, întrebarea mea încă nerostită. O capră! Da, o
capră domestică. Dočkajka mi-a vârât-o pe gât, spunând că laptele ei ar avea, chipurile,
multe din alea, cum le zice, a… da, etamine… Muierea, dacă-l bea, cică n-ar mai
îmbătrâni, şi câte şi mai câte nu mi-a îndrugat… Cu vorbăria ei, femeia asta e în stare să-
ţi ciuruiască şi măruntaiele, o ştii doar! Mie însă mi-a dat prin minte ce grozav ar fi dacă
n-ar mai fi nevoie să te duci după lapte tocmai la fermă, oricum ţi-e frică de lupi când
treci prin pădure, ca să nu mai pomenim de incidentele tale cu cireada de vaci, aşa că…
ei, ce zici?
Mă holbam la el cu mâinile împreunate la piept, şi luptam din răsputeri să-mi
păstrez calmul. Aiuritul — până una alta nu suntem în stare să ne descurcăm cu noi
înşine, şi uite ce ne mai lipsea! Ce ne facem, Dumnezeule, cu sluţenia asta încornorată!
— Aşa că… nimic, am crâcnit resemnată. Ar fi fost totuşi cazul să-mi atragi atenţia
mai de mult că ai de gând să încropeşti aici o gospodărie!
— Ce vrei să spui? A ţine o capră e un fleac, pe asta o strunim jucându-ne.
— Aşa! Şi când ai intenţia să mâni încoace o vacă, un cârd de găini şi…
— Calm, fetiţo! chicoti amuzat. — Ce nu-i, poate veni. Toate, frumuşel, la vremea
lor! Întâmplător… câteva păsări n-ar strica, ne-ar prinde chiar foarte, foarte bine… Cu
înaripatele astea nu-i nicio treabă. Dont ne sfătuieşte să creştem iepuri de casă… ştii doar
cât e de greu să găseşti pe aici o bucăţică de carne… Şi, în definitiv, de ce n-am avea şi o
vacă? Iarbă, slavă Domnului, avem din belşug, şi ar fi grozav să putem oferi oaspeţilor
noştri laptele direct de la ugerul vacii, nu crezi?.
— Dă-i înainte! l-am îndemnat pe un ton glacial – ce-ai zice de câţiva cai?
Bineînţeles, în înflăcărarea lui, pică numaidecât în capcană:
— Ar ajunge şi unul… Ştii, un armăsar blând şi aşezat… un trăpaş, nu o
sălbăticie… Imaginează-ţi numai: o cursă călare de-a lungul văii! În schimbul unei taxe
modeste oaspetele ar putea, de pildă, să se scuture de o spondiloză veche! Mai mare
dragul!
— Pe cămilă şi-ar scutura-o şi mai bine!...
— Nu, cămila ar degera pe aceste meleaguri!… Şi ştii ce, mai lasă-te de băşcălie –
profă îndărătnică!
Să fi încercat să-i scot din cap aceste fantezii, n-avea niciun sens – cel puţin nu
acum, mai întâi să-şi spargă singur tărtăcuţa – şi, în afară de asta, în pofida desperării
mele, începuse să-mi fie limpede că, oricum, va trebui să mă împac cu sporul survenit în
familia noastră.
— Hm… Nu puteai să alegi măcar una mai puţin încornorată?
— Asta avea coarnele cele mai mici, iar Dočkajová m-a asigurat că are o fire
blajină, aproape ca un câine. Capra, nu face rău omului.
Şi astfel nu-mi rămase nimic mai bun de făcut, decât să acţionez: sub şopron am
descoperit o seceră bine ruginită, şi, înarmată cu ea, m-am dus pe pajişte să tai niţică
iarbă. Treaba mergea afurisit de greu, vârful secerei se înfigea mereu în pământ; trăgeam
de ea, cu o vehemenţă atât de furioasă, încât nu lipsea mult să mă autoscalpez; până la
urmă însă, am reuşit totuşi să încarc coşul vârf şi, însufleţită de sentimentul triumfului,
am pătruns cu el în coteţ…
Capra îmi aruncă o privire neliniştită şi scutură din capu-i încornorat – în ultima
clipă am mai apucat să sar într-o parte şi să scap de primejdie… Deloc nu-mi plăcea
expresia ochilor ei spălăciţi; mi se părea făţarnică şi rea, dacă nu chiar cinică, – şi,
chipurile, ar avea o fire blajină! Şi-acum, ce mă fac? N-aveam nici un chef să mă apropii
de ea; am aruncat iarba cu coş cu tot, sub picioarele ei subţiri şi, arborând ţinuta cea mai
distinsă, am părăsit sala de bal…
Petr sta în uşă şi privea scena cu un interes aproape înduioşător. Avu parte însă de
o decepţie amară – capra mirosi iarba, muşcă alene câteva fire, dar în clipa următoare
întoarse capul, manifestându-şi protestul cu un behăit prelung
— Nu vrea să mănânce! izbucni Petr, disperat. Ia te uită, bocitoarea pofticioasă şi
rafinată!
— Cum văd, o să trebuiască s-o hrănim à la carte.
— Aiurea! Cum îşi face digestia, îi vin iar minţile la cap! Ar trebui însă să-i
aşternem câteva paie, ca să n-o tragă de la pământul ăsta rece, nu crezi?…
Se făcu! Într-un hambar am descoperit un braţ de paie învechite; mai prost fu însă,
înainte de amiază când Petr declară solemn că trebuie mulsă; orice capră trebuie mulsă
ca să nu-i plesnească ugerul, pricepi? Dar, fii calmă, Dočkajka m-a instruit – aşadar, să
pornim la treabă!
Şi am pornit. Fireşte, ceea ce s-a petrecut în următorul sfert de oră la adăpostul
coteţului nu se poate reda în cuvinte: scena a fost într-adevăr infernală, şi s-ar putea să se
fi asemănat un pic cu luptele de tauri; nu ştiu, în Spania n-am fost niciodată. De îndată ce
Petr se aşeză, cu doniţa între genunchi, pe scăunelul din dreptul caprei şi-i atinse ugerul
plin, între cei doi se dezlănţui o bătălie pe viaţă şi pe moarte: capra tresări ca o fecioară
naivă şi sfioasă şi sări într-o parte cu atâta violenţă, încât Petr se trezi într-o clipită la
podea.
Urmă o altă tentativă, dar, din nou, fără rezultat!… Şi, totuşi, trebuie s-o mulgem!
Ei drăcia-dracului, uite ce face animalul ăsta! Stai, nu vezi, ai zăpăcit-o de tot! Ce-o fi cu
ea? Na, mititico, na, căpriţă, na, fetiţo! Dacă de afară ne-ar fi auzit un neiniţiat, ar fi putut
să creadă că în coteţ se pregătea un asasinat bestial, fără precedent: — Apuc-o de gât!
Ţine-o! Mai strânge niţel funia, să nu se zbată! Încă! Nu te prosti, nu vezi c-a început să
horcăie? Acum! Auuu! M-a lovit, bestia! Ei, lasă, că-i arăt eu ei!… Şi toate aceste
strigăte, blesteme şi comenzi gâfâite se împleteau cu acel beee de jale şi de rezistenţă
disperată – iar bătălia nimicitoare pentru o oală cu lapte nu se mai sfârşea!
— Ascultă – mi-a venit în minte, în clipa în care am fost lichidată cu desăvârşire.
— Ce-ar fi să-i dăm un somnifer? Mi-au mai rămas câteva de la…
— E tocmai ce-i lipseşte – se răsti la mine, ciocănindu-şi fruntea cu un gest plin de
semnificaţie. — Încearcă să i-l bagi în gură! Şi dă-i şi un pahar cu apă, să-l poată
înghiţi… Aş zice, mai bine, să-i cânţi un cântec de leagăn – nani, nani, puiul mamii!
— Şi ce vrei să faci?
— Ce! Dacă ai apuca-o cum trebuie de coarne şi ai ţine-o ca lumea…
— Ha! Cum văd te-ai ţăcănit de tot! Aşa ceva n-o să fac niciodată, iubiţelule! Până
într-atât nu mi-ai intrat chiar în sânge… încât să mă las schilodită pentru tine de o
capră!…
Până la urmă însă, nu mi-a rămas altceva decât să mă încumet să înfrunt
imposibilul. Făcând uz de toată viclenia femeiască, m-am apropiat pe neobservate de
animalul neurastenizat şi, când nu se aştepta, l-am înşfăcat de coarne cu amândouă
mâinile deodată. Şi am ţinut. Cu toată puterea. Cu dinţii încleştaţi. Acum ştiu ce
înseamnă asta – ştiu câtă forţă şi agilitate poate fi într-o capră obişnuită, şi care sunt
limitele puterilor mele! Povestea a început cu o zgâlţâială nebunească, cu tăvăleli de la
un perete la celălalt, beee, am încasat o lovitură zdravănă cu coarnele drept în şolduri,
dar asta avu darul mai curând să mă întărească şi să-mi îndârjească şi mai mult strădania
şi mânia. În cele din urmă, de bine, de rău, am reuşit totuşi să-l stăpânesc pe acest drac
împieliţat. Cel puţin în asemenea măsură, încât Petr să se poată concentra numai asupra
actului aşa-numit al mulgerii, dar – Dumnezeule! – dacă bătălia asta ar trebui să se
desfăşoare de două ori în fiecare zi, eu una renunţ, şi, ori devin consumator declarat de
ceai, ori mă dau cu berea!
— Mulge! i-am spus lui Petr gâfâind de atâta istovire. Mult nu mai pot s-o ţin!…
— Încearcă şi tu cu metoda convingerii! Că, slavă Domnului, papagalul îţi merge
strună!…
— N-o să mă apuc acum să behăi… Vezi de mulge şi nu mai sporovăi pentru
numele lui Dumnezeu, mulge! Că eu – eu nu mai…
— Vezi doar că mulg – se auzi un geamăt surd de sub burta caprei – fac şi eu ce
pot, dar dacă nu vrea să curgă! Nimic, nici măcar o picătură — S-a încăpăţânat…
Afurisita!
Acesta era adevărul adevărat, oricât şi oricum ar fi tras de uger – nimic! Capra
parcă ar fi fost înfundată. Şi, chipurile, Dočkajka l-ar fi învăţat mişcarea esenţială! După
un timp de grea suferinţă, atât din partea caprei cât şi a noastră, fundul oalei tot uscat era,
iar pe Petr îl apucă desperarea. Azvârli oala cât colo, se ridică în picioare şi porni spre
uşă; se opri în prag, se rezemă cu spatele de uşorul uşii şi, visător, cerceta cerul. După
care ţinu să menţioneze:
— Se adună norii.
— Interesant – i-am răspuns dezgustată – aşa ceva n-am mai avut pe aici!
Am lăsat coarnele din mână şi m-am retras la o distanţă convenabilă. Aşa, acum am
pus-o de mămăligă… şi dumnealui mai trăncăneşte despre vacă!
— Ascultă – am spart eu tăcerea după un răstimp de adâncă meditaţie. Spune-mi,
eşti sigur, dar absolut sigur… că dumneaei e… capră? Vreau să spun dacă nu cumva…
Mă amuţi cu privirea şi îşi înălţă braţele spre cer:
— Ha! Doar sunt de la ţară! Întotdeauna am avut capre pe lângă casă. Dacă ar
vedea un ţap, cred că le-ar cuprinde o spaimă de-a dreptul mistică.
Mă rog, fie, hotărârea asupra sexului caprei a fost deci luată, dar faptul în sine nu
schimba cu nimic situaţia misericordioasă în care ne aflam: ce să faci cu un animal
domestic care refuză cu îndărătnicie nu numai îndeplinirea funcţiei sale fireşti, dar chiar
şi aceea de a mânca?
Eram turtiţi, amândoi deopotrivă. După o scurtă, dar agitată consfătuire, ne-am
decis s-o ducem înapoi la Dočkajka şi să-i solicităm un instructaj mai detailat despre
mulsul caprelor – altceva nu ne-a dat prin minte. Petr, bineînţeles, ţinu să precizeze că
pentru nimic în lume nu mai merge cu ea pe jos: în timp ce-o aducea din sat se strânsese
în urma lui o droaie de plozi care ţipau şi ţopăiau de bucurie, iar Krest, îl ştii tu, inginerul
acela mustăcios de la direcţia silvică a urlat la mine, de departe, atrăgând atenţia
locuitorilor din Jeleni – priviţi, oameni buni, un număr senzaţional ce n-a văzut lumea –
bărbatul cu capra! Nu, nu, destul m-am făcut de ruşine, ca să mai ofer un alt spectacol
asemănător! Îl scoatem din hambar pe Samson şi o cărăm cu maşina…
Excelentă idee, pe loc am fost de acord cu ea – numai că nimeni nu-şi poate
închipui ce înseamnă să împingi, să îmbrânceşti, să înghesui, să îndeşi, eventual să
înfunzi un satir furios pe perna din spate a unui automobil! Grozăvia grozăviilor! Încă de
la primul duduit al motorului, capra noastră căzu pradă paroxismului absolut, înălţându-
se în aer într-o poziţie aproape verticală. Şi în timp ce o târam spre portiera maşinii,
dumneaei s-a apucat să le facă pe toate deodată: să behăie, să urineze şi să slobozească
mereu măsline, care curgeau din ea ca monezile dintr-o puşculiţă spartă – ne-am întrebat
uluiţi de unde adunase în ea atâta material – iar tânguitul ei dramatic, pur şi simplu îţi
sfâşia inima.
Pentru oamenii care tocmai ieşiseră din pădure spre a se duce la masă, spectacolul
trebuie să fi fost o adevărată distracţie: un bărbat şi o femeie, el, doctor în filozofie, ea,
pedagog diplomat, căznindu-se să înghesuie o capră într-o rablă veche!
— Încotro? au strigat ei, de departe. — În excursie; Vine ploaia!…
Oricum, fără ajutorul lor n-am fi reuşit să urcăm capra în maşină; nici măcar n-am
fi urnit-o din loc. Oamenii râdeau în hohote de bucurie, ne fluturau din mâini, iar capra,
depozitată prin nu ştiu ce miracol pe perna din spate, behăia ca o subretă în plină criză de
isterie; şi ce să vă mai spun, continua să se uşureze nevoie mare! Eu mi-am astupat,
urechile cu palmele, în timp ce Petr se omora cu schimbătorul de viteze şi, mânios la
culme, fornăia pe nas.
 — Asta nu e capră – menţionă el în timp ce ne hurducam cu Samson prin pădure –
e o nevropată în toată puterea cuvântului! Dočkajka m-a păcălit, vrăjitoarea afurisită!
— Ce poţi să ştii? am obiectat eu. O fi avut şi ea o copilărie amărâtă, te pomeneşti
c-au înţărcat-o mai repede decât trebuia. Mai ştii, s-ar putea ca şi caprele să sufere de
sindrom astenic depresiv.
— Lasă-te de goange, eu mă gândesc serios! Aş spune că în cazul de faţă e vorba,
mai curând de un fel de traumă datorită civilizaţiei sau tehnicii. Reacţia ei la zgomotul
lui Samson a fost de o exagerare inadmisibilă, ai observat?
— Observat, cum să nu, numai că… în ceea ce mă priveşte, îl consider pe Samson
mai mult un fenomen natural, decât tehnic – rog a se interpreta asta ca un compliment.
Reflectă un timp asupra spuselor mele, după care, încuviinţă din cap, şi rosti fără
nici o umbră de jignire în glas:
— Şi eu îl consider la fel. În orice caz e viu, nu e un produs de fabrică, o materie
moartă dacă pot să zic aşa. Samson e o personalitate prin tot ceea ce are, cu alte cuvinte
îşi are slăbiciunile şi moravurile lui urâte, dar vorba ceea, te poţi înţelege cu el. De asta
mi-e mai drag decât creatura asta nătângă din spatele nostru, decât acest beee!…
— Şi de aceea îl vom păstra, chiar şi atunci când vom fi nişte pensionari de ţară —
atâta vreme cât nu se va dezmembra de la sine! Promite-mi că-l vom păstra!
— De câte ori să-ţi mai promit acest lucru? Ho, prr, Samy!
Capra amuţi odată cu motorul; ajunsesem la destinaţie şi – vai! Dočkajka abia ne
zărise prin fereastra haciendei sale şi îşi şi înălţă mâinile, frângându-le patetic deasupra
capului; după care zbură spre noi vâjâind ca o erinie: n-o văzusem niciodată atât de
mânioasă; era cu neputinţă s-o potoleşti.
— Şi i-aţi făcut oameni fără di sâmţâre, şi i-aţi făcut? apăsă pe claxonul ei strident
şi numaidecât se năpusti asupra caprei. — Şi i-aţi făcut, diavoli nepricopsiţi di la oraş!…
Uitaţî-vî cum tremură toată, sărăcuţa, de parcă i-ar fi făcut şineva farmeşe! Vino, Lizinka,
vino, nu-ţi fie teamă, fetiţa mea…
Stam ţepeni în faţa ei, ca opăriţi, şi nu îndrăzneam să suflăm o vorbă. În cele din
urmă guriţa i se răci un pic, dădu fuga în casă de unde se înapoie numaidecât cu o oală şi,
pe loc, se apucă de instructaj. Mai întâi îl trimise pe Petr să aducă din spatele cocioabei
câteva crenguţe de salcâm, astea îi plac Lizinkăi cel mai mult, şi să vedeţi cum o să se
liniştească! Rezultatul fu de-a dreptul uluitor: îi întindeam caprei crenguţă după crenguţă,
dumneaei le inhala cu boticul ei catifelat, le rumega încet, ca o gurmandă, şi de muls nici
nu-i mai păsa.
— Uiti, ici-şa – predica Dočkajka, în timp ce şuviţa ţâşnitoare, de un alb imaculat,
făcea să răsune fundul de tinichea – uiti, aşa si lucră, nu-i mari scofalî, tătu-i să n-o
zgândărâţi şi să n-o zăpăşiţi di cap, Lizei îi plaşi s-o iei frumuşăl, cu binişorul, deh, şi să-
i faşi, muiere!… Ei – şi-amu, gata!
Bătu capra cu dragoste peste şoldurile ei costelive, de se auzi duduind, şi, în acelaşi
timp, îi şopti încet, la ureche:
— Aşă, acuşica ti duşi iar cu dumnealor, drăguţi, şi di n-or fi buni cu tine, muşcă
funia, şi dă-i bătaie acasî!
Ea însăşi o conduse apoi spre uşa maşinii şi, ce să vezi, minunea-minunilor! Capra
urcă în Samson de bună voie, şi, unde mai pui, cu o ţinută distinsă, demnă de o adevărată
regină.
În vreme ce străbăteam din nou pădurea, se auzi
deodată glasul lui Petr:
— Noroc că avem şi noi în spatele casei câţiva salcâmi,
ăştia fac minuni! Cum văd, o să trebuiască s-o corupem
niţel pe stimabila…
— Aşa se pare. Ascultă, cum vrei să-i spui? îmi veni deodată în minte. — Liza?
— N-aş vrea, aşa o cheamă pe una din verişoarele mele şi e o fată straşnică, o ştii
tu!… Aş propune… Kunhuta.1
— De ce tocmai Kunhuta?
— Aşa! Uită-te bine la fizionomia ei.
— Ai dreptate, e tipul clasic al Kunhutei, de acord.
Şi aşa a rămas.
Din fericire, amândoi suntem de la natură suficient de receptivi, şi, astfel, ţinând
minte întocmai îndrumările şi dispoziţiile Dočkajkăi, am înregistrat în aceeaşi seară —
fireşte, nu fără obstrucţii din partea caprei, şi ruinând mai toţi salcâmii – un succes
remarcabil.
Petr îl copleşi pe generosul dăruitor cu un val de măguliri de-a dreptul
înduioşătoare. Pe urmă, într-o atmosferă solemnă, am dus oala cu preţiosul nectar în
odaia mare, am aşezat-o în mijlocul mesei, iar Petr, într-un moment de supremă
admiraţie, căzu pradă unui entuziasm debordant; zburda ca un băieţandru. Când mă
aşteptam cel mai puţin, mă luă în braţe şi dansă cu mine, între masă şi canapea, un vals
scurt, dar cu o stângăcie înfiorătoare, încât era gata-gata să ne prăbuşim amândoi la
podea: ca dansator e într-adevăr submediocru.
După care, îmi întinse oala ceremonios şi – na, trage tu prima înghiţitură, cin-cin!
Am tras: laptele mai era cald încă, dar, gustul lui neobişnuit şi stăruitor, n-avu darul
să mă impresioneze prea mult – probabil voi continua să mă duc la fermă, dar asta nu-i
spun acum, – de ce să-i tulbur bucuria?
— Grozav, nu-i aşa?
Îmi smulse nerăbdător oala din mână şi bău şi el cu atâta nesaţ, încât îşi stropi
barba nerasă; plescăi apoi de plăcere, iar restul şi-l turnă în cap, astfel că laptele i se
prelingea acum şiroaie din păr peste obraji. Aiuritul!
— Ce mai, şampanie în toată legea – jubila într-una – şi direct de la canea, oameni
buni!
Acum – îmi veni mie în minte, văzându-l cât e de înfierbântat – acum îi spun! Te
pomeneşti că acesta e momentul potrivit şi irevocabil, acel moment în care asemenea
lucruri se pot rosti cu voce tare şi cu riscul minimal, întrucât cuvintele au rezonanţa
acelui patos deosebit şi, aş zice, uşor convenţional, care însoţeşte întotdeauna astfel de
comunicări; da, acum aş putea şi ar trebui să-i spun, acum şi numai acum! Şi…
— Ce-i cu tine? se nelinişti deodată, văzând cât eram de pleoştită: Nu-ţi place? E o
chestiune de obişnuinţă, te asigur…
— Nu. Nu-i vorba de asta, laptele e grozav. Şi sunt sigură c-o să mă obişnuiesc…
— Atunci de ce taci? Te uiţi la mine de parcă… Şi lacrimi, pentru numele lui
Dumnezeu!... De ce?

1
Nume ceh de femeie, folosit demult, echivalent cu Marghioala (n. tr.).
 — Nu-i nimic, nu te mai uita la mine! i-am răspuns cu un calm uimitor, privindu-l
drept în ochi. În aceeaşi clipă însă, pe faţa mea flutură un zâmbet împotriva voinţei
mele. — Mă întrebam numai cum o să arăţi tu… ca tată. Pricepi?
Încremeni cu oala în mâna. Vreme îndelungată se uită la mine în tăcere,
neîncrezător, şi cu buzele întredeschise: înţelegerea venea spre el pe ocolite croindu-şi
drum de departe; apoi, deodată, scutură din cap, să se dezmeticească şi, cu o grabă de-a
dreptul comică, îşi şterse laptele de pe faţă şi îşi petrecu degetele prin părul umed.
— Stai – stoarse din el cu o voce răguşită – ce-ai vrut să spui?
— Exact aşa cum e. Şi cum va fi! Ca să zic aşa, e sută la sută.
Doamne, ce tăcere! Stam împotmoliţi în ea, fără speranţă de ajutor, eu şi omul
acela cu ochelarii de pe care încă mai picura laptele; pe perete ticăia ceasornicul, apoi
răsunară din el nişte bătăi hârâitoare şi în spatele ferestrelor începu să fileze amurgul; nu-
i nimic, îmi spuneam în sinea mea, nu ştiu de ce; pot sta aşa până la ziua judecăţii
supreme, timp, slavă Domnului, am destul, iar din ziua de azi oricum nu ne mai alegem
cu nimic, din pricina ploii!
— Dumnezeule, Lu, şuşoti Petr şi, în sfârşit, izbuti să se dezlipească din loc. Se
apropie de mine şi mă atinse nesigur, ca un orb; apoi făcu ceva cu totul neaşteptat: îmi
prinse mâna în mâna lui şi mi-o scutură zdravăn, de parcă ar fi vrut să-mi ureze sărbători
fericite. Nu ştiu, şi niciodată nu voi înţelege ce a vrut să însemne acest gest involuntar şi
lipsit de orice logică – de bună seamă nici el – dar eu una nu-l voi uita niciodată.
După aceea, glasul lui se auzi ceva mai tare:
— Lu!
Ca până la urmă un răcnet izvorât din adâncul plămânilor să se reverse în ecouri
peste toată valea, şi peste munţii înconjurători:
— Luuuuuuuuuu!…
Din fericire însă – înainte de a se fi produs ireparabilul – se auzi un ciocănit sfios în
uşa ce dă spre coridor şi în prag îşi făcu apariţia chipul de popândău speriat al domnului
Brotànek, dirigintele poştei din Jeleni se dusese să prindă plătică la iazul din apropierea
casei noastre, şi, parcă înadins, i se terminaseră chibriturile.

22 august
Da, da, aşa stau lucrurile, sufleţelul meu; o să-i scriu Evei că sunt în pom sau, cum
se mai zice – am rămas! Nu există niciun dubiu, asta-i situaţia! Vrei nu vrei, o să te fac
mătuşă, dar mamei să nu-i spui nimic, mi-e conştiinţa încărcată că nu i-am scris de atâta
vreme, şi-apoi, vreau să-i comunic asta singură, cu solemnitatea cuvenită, pricepi?
Aşadar, sunt… însărcinată! Ciudat cuvânt, paradoxalitatea lui mă farmecă –
însărcinată şi totuşi fără nicio împuternicire! Faptul mi l-a confirmat abia după a doua
vizită, doctorul Jirsak de la maternitatea spitalului orăşenesc: m-am repezit până acolo în
mare taină, nu voiam să-l alarmez pe Petr, înainte de a fi absolut sigură. În funcţia sa de
înger vestitor, Jirsak mi-a plăcut peste măsură: e un bărbat la patruzeci de ani, înalt, şi,
cum se zice, bine legat; în ciuda tâmplelor încărunţite, – interesant de altfel – mai
mocneşte încă în el ceva din adolescentul timid – e tipul răposatului Gary Cooper sau al
lui Gregory Peck; graseiază, miroase a antiseptice şi iradiază din el calmul convingător
al specialistului încercat. Se pare că i-am plăcut; şi el mie. Cred că e unul dintre puţinii
bărbaţi care – fireşte dacă n-ar fi Petr – m-ar duce la pat gata înfierbântată. Să-mi fie
ruşine pentru asemenea gânduri, în starea în care mă aflu, dar… Mi-am dat seama de
acest lucru chiar din clipa în care nu-mi venea să mă dezbrac în faţa lui; spre norocul
meu însă, el însuşi m-a ajutat, trecând cu ostentaţie peste pudicitatea mea infimă. Şi,
îndeosebi, mi-a convenit că nu s-a ţinut de mofturi: asta e, mi-a spus, în timp ce mi-a dat
câteva îndrumări elementare; sunteţi sănătoasă tun, mai veniţi din când în când să vă văd
şi, la revedere cam peste şapte luni! Şi numaidecât schimbă vorba pe cu totul alt făgaş.
Cum mai stau lucrurile prin valea dumneavoastră? Păstrăvi sunt pe acolo? Spuneţi-mi,
dar cinstit, v-aţi trambalat până aici de bună voie? Nu mai spuneţi! De necrezut! Şi nu
muriţi de plictiseală în pustietatea aceea? Eu mă aflu aici de la absolvirea Facultăţii şi am
încetat să mă mai plâng; citesc, ascult muzică – de la Bach până la Vlach – pescuiesc şi
iarna gonesc cu schiurile. Aici m-am căsătorit, am o fire mai curând de câine, decât de
pisică, sunt legat mai mult de oameni decât de locuri, dar, uneori, mă cuprinde câte un
dor nebun de Praga şi atunci urlu ca un descreierat, mă înţelegeţi, sunt praghez get-beget,
m-am născut în Vinohrady, ferestrele noastre dădeau spre Grebovka, cunoaşteţi, nu?…
... Socoteala poate fi făcută pe degete: iunie plus şapte — cu alte cuvinte, la
sfârşitul lui martie sau începutul Iui aprilie. Să mă explic: mi-am băgat în cap că l-am
conceput chiar în noaptea aceea când am făcut pentru prima oară foc în sobă, şi mă ţin de
acest gând cu o încăpăţânare pe care eu însămi n-o înţeleg. Teamă? Deocamdată nici
vorbă de aşa ceva – evenimentul mi se pare încă mult prea îndepărtat – dar probabil c-o
să-mi fie, mă cunosc doar. Nu mi-e frică atât de durerea fizică pe cât mi-e frică de faptul
că va fi pentru mine o experienţă cu totul necunoscută. Şi, ce-i mai rău în toată povestea,
e acel sentiment al irevocabilităţii. Conştiinţa că acest lucru nu poate fi evitat – întocmai
ca şi propria-ţi moarte – într-un cuvânt, sunt intrată. Dar de pe acum încep să-mi pun în
minte să nu mă trădez cu nimic, să strâng din dinţi şi să fiu vitează, atât cât se poate!...
În rest nimic, dar absolut nimic nu se întâmplă cu mine; primele necazuri ale
sarcinii, vreau să spun prin asta greaţa, voma şi hipersensibilitatea la anumite mirosuri,
le-am absolvit, trupul mi-a rămas deocamdată absolut intact, nimic nu se observă în
fizionomia lui, pântecele e încă drept, iar pielea de pe el e netedă, ca oricând înainte de…
Şi totuşi! Totuşi! S-a cuibărit în mine o linişte bizară, o linişte necunoscută şi plăpândă
ce parcă ar sta în aşteptare. Pur şi simplu, o aud! Nu, deocamdată nimic nu se face auzit
din mine, nimic, dar eu ştiu că acel ceva e în mine – pentru moment doar o presimţire, o
promisiune sfioasă, un vis despre ceva, pe scurt – ceva! Sau, poate el? Oricum, e în mine.
Îl încălzesc cu căldura mea, îl hrănesc cu trupul meu şi el pe mine cu al lui, mă
împlineşte, ştiu de existenţa lui, dar refuz să mi-l imaginez mult prea concret, căci, acum,
în aceasta fază el e încă un nimic, sau aproape nimic, e ceea ce se numeşte un embrion, o
pocitanie caraghioasă şi neînsemnată, una din acele monstruozităţi pe care le ilustrează,
cu o plasticitate feroce, tratatele de ginecologie. Dar, mai ştiu că odată cu înaintarea
vremii, va căpăta din ce în ce mai mult asemănarea omului, şi, într-o bună zi – după
închipuirea mea acest lucru se va întâmpla în toiul nopţii – într-o bună zi va tresări în
adâncul meu un fel de zvâcnire timidă, dar stăruitoare, ca atunci când îşi întinde
picioruşele o broscuţă... Când te vei face auzit, puiul meu drag? Nu ştiu, dar de pe acum
mi-e ciudat de drag acel ceva din mine, pentru că e în el Petr, omul alături de care nimic
nu mă înfricoşează pe această lume, pentru că de pe acum sunt codificate în acel ceva
însuşirile lui fizice şi morale, calităţile, slăbiciunile, şi obiceiurile lui urâte, pentru că,
prin acel ceva, omul meu drag e întipărit în mine. Ideea mă încântă, mă farmecă, dar nici
prin gând nu-mi trece să consider toată povestea un miracol: e o legendă obişnuită, deloc
extraordinară, iar eu sunt locul ei de desfăşurare – acţiunea ei se petrece aici, în mine.
Firescul şi banalitatea ei nu numai că îmi convin, dar, într-un fel mă şi liniştesc – sunt
una din milioanele de femei normale într-o situaţie normală — şi nimic din toate astea nu
ştirbeşte farmecul acestei legende: aş spune că acest farmec e independent de unicitate, şi
e unic tocmai prin autonomia lui. Refuz să glorific sau să mitizez această poveste, îmi
ajunge perfect aşa cum e, prin însuşi faptul că există, ba, mai mult, pe măsură ce timpul
trece, vorbesc din ce în ce mai puţin despre ea cu voce tare. Şi nici Evei n-o să-i scriu
toate astea, o să-mi impun să fiu sobră şi concisă: am vaga senzaţie că efuziunea
emfatică ar avea darul mai curând s-o întristeze decât s-o bucure şi, fără voia mea, chiar
s-o rănească…

24 august
Petr e încă aiurit de toată povestea, dar se stăpâneşte; atâta doar, că exagerează
peste măsură. Nu e de mirare, şi pentru el e ceva cu totul necunoscut. În primul rând ar
vrea să-mi interzică orice efort fizic, n-am voie nici să scot din pivniţă o lădiţă cu bere
sau să spăl geamurile – mă păzeşte ca un vultur; după el ar trebui, probabil, să stau tot
timpul pe scaun, şi, visătoare, să casc ochii în gol. Mi se pare ridicol – cu atât mai mult
cu cât trupeşte mă simt excelent, nu-mi amintesc să mă fi simţit mai bine sau să fi arătat
vreodată mai frumoasă ca acum. Pur şi simplu, înfloresc, şi asta nu numai potrivit
propriei mele aprecieri, mi-o spune cine vrei şi cine nu vrei, fireşte cu excepţia lui Tautze,
dar dumnealui nu s-a ocupat de mine niciodată, – pentru el nu sunt şi de bună seamă nu
voi rămâne decât o spumă şi atâta tot.
Uneori, în toiul muncii, Petr şi cu mine ne aruncăm din zbor, în prezenţa altor
persoane, câte o privire fugară, şi, fără să schimbăm o vorbă, le ştim pe ale noastre.
Sălăşluieşte în el o bucurie mută dublată de o drăgălăşenie timidă, i se citeşte asta din
lucirea ochilor, sub care, însă. eu simt că mocneşte o sfială inconştientă – faţă de mine!
De ce? Acum e deopotrivă comic şi înduioşător, în primul rând prin strădania lui de a
adopta o ţinută bravă şi demnă în acelaşi timp: slavă Domnului că nu prea reuşeşte, şi
astfel mă hrănesc cu speranţa că după un timp îi va trece şi asta.
Primele semne de normalizare au şi apărut: în sfârşit, după atâta amar de vreme s-a
hotărât să descuie cu un şperaclu acea tainică chiţimie de sub scara podului – unica
încăpere pe care încă n-o iscodiserăm până acum, şi a pătruns în ea. O cercetam din prag,
n-aveam niciun chef să păşesc înăuntru..
În afara cenuşiului, a mirosului de aer stătut, a murdăriei învechite şi a pânzei de
păianjen, cămăruţa era pur şi simplu înţesată cu tot soiul de troace, din cele nai diferite;
vrafuri întregi de reviste germane, gălbejite de vreme, trei trofee de cerb, un fel de
capcană, un leagăn, o statuetă colorată a nu ştiu cărui sfânt cu mâna ruptă, un untar
deteriorat, o roată de tors, o colivie de păsări alături de un gramofon de modă veche cu o
pălărie gigantică – pe scurt, o împărăţie fantastică a unor obiecte de mult scoase din uz şi
depuse la păstrare, de te apuca şi ameţeala privind la această puzderie de vestigii prăfuite!
În faţa acestui spectacol, Petr căzu pradă unui entuziasm vecin cu extazul, care pe
mine nu mă surprinse, şi numaidecât începu să cotrobăiască prin toate:
— Doamne! striga de bucurie, la fiecare descoperire cu astea s-ar putea amenaja un
magazin de antichităţi de categorie mijlocie!… Ţine-mă să nu cad! Uite, an teatru de
marionete, cu păpuşele cu tot. Iar aici… ce mai, lanterna magică! De când eram puşti mi-
am dorit-o la nebunie, şi, poftim, dumneaei mă aştepta aici! Ca să vezi!… Serile, am
putea să le oferim oaspeţilor spectacole cu proiecţii de diapozitive, acompaniate cu
muzică de gramofon, ce zici? Discuri avem cu nemiluita, poftim: Povestirile lui
Hofmann, Dansul Anitrei de Grieg, potpuriu din opereta Liliacul, iar aici – Horst Wessel
Lied… un hit clasa întâi!… L-ai ascultat vreodată, prea-distinsa mea doamnă?
— Nu. Şi nici nu doresc să-l ascult, comoara mea… Mă gândesc în ce hal o să arăţi,
distinse domn!
Precaută, am renunţat la tentativa mea de a-l scoate de acolo şi am coborât înaintea
lui. A apărut în odaie, după un timp destul de îndelungat, murdar din cap până în picioare,
ducând la subţioară doi pari de lemn, de rostul cărora nu mi-am dat seama imediat.
— Catalige – mi-a explicat, laconic. Şi n-ar fi fost el dacă, fără întârziere şi cu
verva lui proprie, nu s-ar fi apucat să le încerce.
Urmăream toată povestea ca pe o clovnerie de un nivel acceptabil şi mă prăpădeam
de râs: era într-adevăr irezistibil cum se sălta, stăruitor, o dată şi încă o dată pe treptele
cataligelor, ca în aceeaşi clipă să revină la podea; în sfârşit, primul pas periculos, un
clătinat şi, buf! — Nu râde! s-a răţoit la mine, nu râde! Trebuie să meargă, când eram
puşti umblam cu ele cât se poate de bine, şi cu bravură! După o serie de eşecuri
ruşinoase, izbuti să stăpânească mişcările elementare şi nu se mai putea sătura de ele. Se
legănă un timp, ţeapăn, între plafon şi duşumea, apoi dispăru pe coridor şi zdup-zdup –
bubuitul înfricoşător îşi revărsă ecoul în toată casa. — Te salut, hăulea, triumfător, ce
minunat e să vezi lumea din perspectivă aeriană! Şi în culmea crizei sale de orgoliu,
trecu pragul uşii principale şi ieşi în verandă, de unde încercă să coboare treptele de la
intrare. Asta, de bine de rău, reuşi, jos însă, cataligele se afundară în lutul moale şi într-o
clipită zbură de pe ele şi căzu grămadă, ca o plăcintă. Se ridică în picioare, se scutură de
praf şi luând cataligele pe umeri le duse înapoi în chiţimia de lângă pod. Când trecu pe
lângă mine, menţionă cu toată seriozitatea:
— O să prindă bine! Cataligele sunt un lucru folositor la casa omului.
— Fără îndoială – am ţinut să-l asigur – cel puţin, oaspeţii vor avea superbul prilej
să-şi frângă cu ele mâinile şi picioarele, – fireşte, în schimbul unei taxe modeste!…
Se uită la mine şi făcu din mână plictisit, dând astfel a înţelege că din anumite
puncte de vedere mă socoteşte un caz pierdut.
Făcusem, ce-i drept, remarca de mai sus cu o accentuată doză de sarcasm, dar în
sinea mea răsuflăm uşurată, căci, în sfârşit, din imitaţia aceea de demnitate paternă
începea să răsară din nou vechiul şi cunoscutul Petr, cu toată zburdălnicia şi veselia lui
neastâmpărată acel Petr care îmi lipsea cu desperare!

25 august
Ciudate clipe – nici nu ştiu precis cum să denumesc această stare: e simţământul
unei împliniri necunoscute, al armoniei smerite şi voluptuoase între mine şi lume – mi se
pare de înţeles aşa cum mă înţeleg pe mine însămi, în fine, ocup în ea locul ce mi se
cuvine şi ştiu de existenţa ei, nimica nu mă mai înspăimântă şi toate sunt deodată atât de
fireşti: pădurea, pajiştea, coamele munţilor, iarba şi norii, această casă, eu şi tot ceea ce
se petrece în mine. Îmi simt existenţa şi o savurez.
 Încet încet se lăsa întunericul; stam nemişcată în faţa casei şi, într-o totală relaxare,
priveam valea: înserarea era plină de umbre complicate şi de lumini pe cale să se stingă;
în liniştea elegiacă răsuna doar dangătul tălăngilor atârnate de gâtul vacilor şi, de departe,
lătratul firav al câinilor.
Mă tulbură din visare un zgomot de paşi pe coridor; s-a deschis uşa, dar n-am
întors capul: ştiam că e Petr. Trebălui un timp în jurul plitei, apoi se lăsă păgubaş şi veni
spre mine; tăcea însă, de parcă i-ar fi fost teamă să nu mă stânjenească. Stătea chiar în
spatele meu, îi simţeam răsuflarea mângâindu-mi părul, ceafa, apoi i-am simţit şi mâinile:
le strecură pe sub braţele mele, îmi acoperi sânii cu palmele şi în acelaşi timp se lipi cu
trupul de mine… Am închis ochii şi am rămas în aceeaşi totală nemişcare, căci, prea mi-
era bine! Îmi dădeam seama că mă doreşte. Din clipa în care i-am vorbit despre starea
mea, a adoptat, fără niciun rost, o atitudine reţinută, cu atât mai nepotrivită cu cât eu îl
doream acum mai mult ca oricând.
Suspină şi-mi sărută lobul urechii.
— Aş fi în stare să pariez că în visurile tale sine garanţia ai şi ajuns să-l înscrii la
şcoală!
Mă mâhni un pic tonul uşor ironic cu care făcuse această afirmaţie, dar înainte de
toate mă întrista faptul că-mi ghicise gândul. Am scuturat din cap şi m-am grăbit să-i dau
replica.
— Dacă vrei să ştii, chiar la şcoala de dans! Dar în aceeaşi clipă m-am zbârlit: —
Ia ascultă, ce-ai vrut să spui, cum adică… să-l înscriu? De ce nu s-o înscriu? Voi
bărbaţii sunteţi nişte fiinţe pur şi simplu imposibile! Cum se pronunţă cuvântul om – gata,
în mod automat vă şi imaginaţi o creatură cu mustăţi şi pantaloni…
— Ho-ho – zâmbi şi-mi suflă în păr – cum văd, o izbucnire a emancipării! Bine, în
cazul ăsta fac cuvenita rectificare – s-o înscrii! Ciucure ori butonieră – se aprobă şi una
şi alta. Şi, dacă vrei să ştii, dintr-o mie şi unu de motive eu apreciez mai mult femeile
decât bărbaţii; simpatia mea precumpăneşte, ca să zic aşa, în favoarea lor.
— Mai cu seamă atunci când au optsprezece ani şi coapse perfecte, nu-i aşa?
— Nu! N-am nimic împotriva coapselor perfecte, sunt, pe cât se pare, condamnabil
de normal, dar de data asta mă nedreptăţeşti! Cu alte cuvinte, m-ai lovit sub centură…
— Scuză-mă, şi nu mă lua în serios, n-am vrut să te supăr. Totuşi – ce-ar fi dacă
mi-ai spune şi mie măcar unul din acele o mie şi unu de motive? Mă interesează…
— De pildă… de pildă, însuşi faptul că soarta voastră pe lume e mai grea decât a
noastră, cel puţin aşa mi se pare! Poate nu sub aspectul social sau al poziţiei voastre în
societate, şi nici pentru că trebuie să naşteţi copii… şi aşa mai departe; mă gândesc mai
mult la faptul că atunci când femeia îşi găseşte în viaţă omul potrivit…
— Ca de exemplu eu pe tine – m-am repezit să-i curm vorbele.
Rămase puţin înmărmurit, apoi însă, schiţă un zâmbet şi dădu din cap aprobator.
— De ce nu? Ca de exemplu tu pe mine, ori eu pe tine.
— Ia te uită! Şi de ce, mă rog, îţi închipui că tu eşti cel potrivit?
— Nu-mi închipui – spuse şi-mi întoarse faţa spre el – ci ştiu. Şi, crede-mă, nu-i în
asta nici o fărâmă de îngâmfare, Lu. Ştiu acest lucru la fel de bine cum ştii şi tu că eşti
femeia potrivită pentru mine. N-am pretenţia că suntem unul pentru celălalt unica
posibilitate, dar, evident, cea optimă suntem. Amin!…
Certitudinea cu care fuseseră rostite aceste cuvinte şi expresia ochilor săi avură
darul să mă dezarmeze, şi pe bună dreptate: da, într-adevăr, a fost serios, simţeam acest
lucru.
— În mod cu totul excepţional, sunt de acord – am oftat, şi pe loc m-am grăbit să
adaug: — Chiar dacă, în rest, eşti un bleg fără pereche.
— Ia te uită! Cum adică, aşa deodată?
— Pentru că te porţi ca atare – cu alte cuvinte, blegeşte!
— Fain – din ce în ce mai bine – ţinu el să mă acopere de laude – acum e mai clar!
Şi... n-ai putea să-mi sugerezi cam ce să întreprind? De pildă…
Ceea ce fu chiar şi pentru mine puţin prea mult, şi astfel mi-am ridicat privirea şi
m-am lipit de el cu putere.
— De pildă… să dai fuga până la uşa de colo şi să suceşti cheia în broască de două
ori? Ce zici?…

Dar, mai târziu, pe când şedeam unul lângă altul la masă, şi la lumina lămpii cu
petrol tocam ciupercile, nu m-a răbdat inima să nu reînnod firul discuţiei, atât de plăcut
întrerupte:
— Ascultă, de fapt, ce-ai vrut tu să spui cu posibilitatea aceea… optimă!
Se uită la mine, cu chipul omului nedumerit.
— Sper că acest lucru e limpede, nu?
— Pentru mine, nu prea. Ştii doar că am reflexe mai întârziate…
— Asta aşa e – râse el – dar numai atunci când îţi cade bine la socoteală. Mda…
am vrut să spun că orice om trebuie să dea o dată în viaţă peste acel al doilea; cu alte
cuvinte peste acel care i se potriveşte cel mai bine. Pricepi? Cel mai bine dintre toţi
oamenii pe care-i întâlneşte pe această lume…
— Cum adică, trebuie? am obiectat, cu o voce şovăielnică.
— E cât se poate de firesc şi nu văd în asta niciun fenomen de ordin metafizic.
Cum să-ţi spun, un asemenea om trebuie nu numai să existe, ci într-o bună zi să şi
apară… Mie, cel puţin, mi se pare un lucru cât se poate de logic.
— Şi când dai de el… pe urmă, ce se întâmplă?
— Ce ştiu eu? mormăi morocănos şi lăsă cuţitul pe masă. Întreabă-l pe Evžen, ăsta
le ştie pe toate, eu nu fac decât presupuneri! Cum să-ţi spun? Teoretic se poate întâmpla
să nu-l deosebească printre celelalte figuri şi, pur şi simplu, să treacă pe lângă el fără să-l
ia în seamă. Eventual. Aceasta e o imagine tristă, dar şi mai tristă mi se pare posibilitatea
de a-l deosebi şi de a nu fi în stare să intre în contact cu el. Cel mai rău e însă atunci când
acest contact se stabileşte şi… pe urmă, din motivele cele mai diferite, îl pierde – asta e
foarte rău. Cât priveşte motivele, gama lor e, pe cât se pare, foarte variată… Ia te uită, o
mânătarcă!… Îmi arătă o ciupercă durdulie şi ciocăni în picioruşul ei cu încheietura
arătătorului: — Sună sănătos.
N-aveam în clipa aceea prea multă înţelegere pentru calitatea ciupercii, pentru că
rumegam în minte cuvintele lui.
— Hu, şi-acum mă mai trec fiorii – am ţinut să menţionez. — Da, cu efect întârziat!
Când mă gândesc la posibilităţile acelea smintite, care eventual ar fi putut să ne
împiedice să ne întâlnim, mă apucă groaza… În definitiv, puteai să nu te naşti… sau să
nu fi venit atunci la bazinul de înot… sau…
— Stop, opreşte-te, aiurito! mă făcu el să amuţesc. Ce mă tot invoci aici, cu efect
retroactiv? Şi, în general, vorbeşti prostii! Mai spune că totul a fost scris undeva, în stele,
sau dă-i drumul cu destinul scris cu D mare!…
 — Vrei poate să conteşti că există aşa ceva?
— Nu contest nimic! Numai că în concepţia comună asta e o noţiune extrem de
vagă şi mulţi oameni îşi explică prin ea aproape totul. E foarte comod – destinul, şi gata!
Ce mai vrei, ne-am întâlnit, ne-am cunoscut, şi ăsta-i singurul lucru important! Cred că
ne-am cunoscut la cinci minute după ce Gusta ne-a prezentat unul altuia, n-ai impresia?
Iar dacă nu m-aş fi născut sau nu m-aş fi dus în după-amiaza aceea la înot, nu m-aş fi
numărat printre oamenii pe care i-ai întâlnit în viaţă, şi asta ar fi altă piesă, pricepe odată!
— Nu! am strigat, revoltată, aşa ceva să nu-mi ceri! De fapt ce trebuie să pricep?
Tu spui foarte calm – altă piesă. Dar ce fel? Şi ce rol aş juca eu în ea? Numai când mă
gândesc la gravitatea clipei de la bazinul de înot, când mă gândesc la responsabilitatea pe
care am avut-o faţă de noi înşine în acel moment, fără măcar să bănuim… Doamne!…
— Hai, toacă, să isprăvim odată treaba asta, curmă el avalanşa mea de cuvinte
înspăimântătoare. Apoi clipi cu un aer liniştitor şi spuse: — În definitiv, ne-am fi putut,
oare, permite să nu venim atunci la bazin?
Simţeam că mă sufoc şi abia îmi mai trăgeam răsuflarea; tonul de pseudoseriozitate
cu care se exprimase, mă puse pe jeratic. Am izbit cuţitul de masă.
— Credeam că vorbeşti cu mine serios! Şi, când colo, tu… Ei, da, bineînţeles, cum
o să coboare domnul filozof la o discuţie cu o femeie de rând!… Buretele ăsta să nu-l tai,
din pălăria lui o să-ţi fac un şniţel pane – cu toate că de fapt ai merita să ţi-l lipesc pe
mutra asta nesuferită!
— Mă rog, facă-se voia ta, dacă asta te poate linişti.
În clipa următoare am amuţit amândoi, supăraţi. În tăcerea ce se aşternuse, am auzit
suflul şuierător al vântului şi răpăitul picăturilor de ploaie în pervazul ferestrei.
— Plouă, constată el, înviorându-se. Mâine, dis-de-dimineaţă, pornesc în căutare
de ciuperci.
— Nu cumva să îndrăzneşti! Dacă-mi vii cu alte provizii, să ştii că ţi le bag în
prăjituri!…
— De ce nu? S-ar putea să iasă o nouă descoperire culinară – prăjituri à la
Kadlecová! Ar fi cazul să născocim o specialitate de ciuperci pentru oaspeţi; în cartea de
bucate italiană am dat de câteva reţete interesante.
Am dat din mână, resemnată, şi nu i-am mai răspuns.
De bună seamă voia să mă îmbuneze şi de aceea, reveni la tema iniţială:
— Ai dreptate. Clipa întâlnirii e minunată, dar, mai curând, în amintire. Altfel e
cumplită, omul se simte în ea ca un mieluşel lipsit de apărare…
Dacă şi-a închipuit, naivul, că în felul ăsta a încheiat discuţia, s-a înşelat: pe loc, şi
cu o poftă de harţă renăscută, am pornit la atac:
— Şi dacă omul rezistă în ea, ca de pildă noi doi, pe urmă ce se întâmplă?…
— Pentru numele lui Dumnezeu şi-al tuturor sfinţilor din ceruri! izbucni el cu o
voce tânguitoare. — Cum văd, azi eşti într-o formă de zile mari! Ai chef de vorbă…
Bine… Dacă ţii neapărat, putem continua: probabil că de fiecare dată e altfel. Întâlnirea e
abia începutul, asta o ştii doar. Din experienţă. Mă înţelegi, cum să-ţi spun, întâlnirea nu-
i ca examenul de bacalaureat, îl dai, şi gata, te şi numeri printre oamenii maturi, cu
diploma în buzunar. Pentru că… relaţia dintre bărbat şi femeie e un organism viu. E
schimbătoare. Şi într-o neîncetată mişcare… Îşi aprinse o ţigară şi, după ce trase primul
fum, reluă: — Cel mai rău e atunci când omul crede că e stăpânul ei, odată pentru
totdeauna; iar dacă se culcă pe ea, aşa cum se culcă pe o canapea comodă – atunci e
începutul sfârşitului.
— Cu alte cuvinte, eşti convins că această relaţie trebuie făurită sau…
— Da, încuviinţă el. Ba, aş zice chiar că trebuie creată. Căci ceea ce numim noi
dragoste nu e niciodată un produs de serie. E un prototip, un unicat. Un fel de invenţie
sau dacă vrei, o operă de artă. Imaginează-ţi câte posibilităţi sunt, câte variante de ordin
fizic şi moral, şi înjghebează din aceste diferenţieri un tot – asta-i trudă…
— Da, asta aşa e – am admis cu bunăvoinţă. Uneori chiar îngrozitoare!…
— Păi vezi – iar noi o împărţim pe din două. Nu că aş vrea să fac pe grozavul, şi
nici să-l mânii pe Dumnezeu – dar între noi nu s-a terminat încă totul… Şi numaidecât se
aprinse: — Şi, oricum, Lu, de vreme ce treaba merge totuşi, truda asta e cât se poate de
plăcută, nu crezi? Cum să nu! Ştii, e ca şi când ai scrie un roman sau ai picta un tablou…
iar în povestea asta orice om – până şi cel mai simplu şi mai lipsit de talent artistic – e un
creator. Hai să trudim mai departe, vrei?
Am răspuns surâzător la această chemare, citând-o pe domnişoara Capulet:
— Vorbiţi ca din carte…
— Şi mai adaugă: ca dintr-o carte legată în piele de măgar! Dar, crede-mă, Lu, am
fost foarte serios.
—Şi eu! m-am grăbit să-l asigur. — Sunt bucuroasă că ai despre fenomenul ăsta…
o opinie atât de strălucită… Hei, asta arunc-o, nu vezi că e plină de viermi?
Ne tulbură un zgomot de paşi mărunţi, psst, auzi? Şi încă o dată. Nu eram în stare
să desluşesc nici cauzele lui şi nici locul de unde venea.
Nimic – spuse Petr – pârşii au început iar să-şi cam ia nasul la purtare. O să
trebuiască să-i atingem niţel peste lăbuţe pe aceşti boiernaşi.
Vorbele lui mă liniştiră şi astfel m-am apucat să toc mai departe: treaba asta nu se
mai sfârşea…
— Şi dacă totul reuşeşte… vreau să spun… această trudă?
— Aha… şi cam ce-ai vrea să auzi?… Mda… În cazul ăsta omului nu i se mai
poate întâmpla nimic care să-l înspăimânte prea mult pe lumea asta – în afară de moarte!
Dincolo de ferestre ploaia se înteţi şi din adâncul pădurii răsună o împuşcătură
îndepărtată. În odaie se răcorise, m-am ridicat de pe scaun şi am vârât în sobă câteva
vreascuri uscate. Un timp am privit, flăcările înviorate, îmi plăcea jocul lor, iar murmurul
ploii din spatele ferestrelor sporea şi mai mult atmosfera intimă a camerei. Când m-am
întors la ciupercile noastre, Petr m-a apucat de mână şi m-a aşezat pe genunchii lui. M-
am lipit de obrajii săi, l-am sărutat pe gură şi, în acest timp, fără voia noastră, ne-am
frecat nas în nas.
— Ţi-e nasul rece, îmi spuse. – Apoi îl prinse uşor între dinţi, îl strânse cu gingăşie
şi-l încălzi cu suflarea sa.
— Ascultă – se auzi din nou vocea mea, după ce ne apucasem iar de tocat – spune-
mi, dar cinstit, te gândeşti la ea?
Îşi ridică privirea spre mine, cu mirare!
— La cine?.
— Ei, lasă, că ştii tu! Voiam să spun… ţi-e teamă de ea? Mie da. Cumplit.
Nu-mi răspunse imediat. Strânse din umeri, apoi lăsă briceagul pe masă şi îşi aţinti
privirea într-o parte, fixând duşumeaua, de parcă i-ar fi fost un pic ruşine.
— Nu sunt de piatră – rosti în cele din urmă, fără expresivitate.
— Înseamnă, deci, că te gândeşti la ea! De multe ori?
 Strânse iar din umeri, şi apucă iar cuţitul şi o altă ciupercă.
— Asta n-aş putea spune. Încerc, pe cât se poate, să nu mă gândesc la ea, să mă
dezobişnuiesc, de preferinţă sparg lemne sau îl conduc pe Samson, dar nu prea izbutesc.
În ciuda strădaniei mele, o percep. Poate în permanenţă, nu ştiu. Parcă s-ar cuibări sub
tot ceea ce fac şi sub tot ceea ce gândesc… chiar şi sub ceea ce simt pentru tine! Ce să-i
faci, aşa e dacă omul s-a născut odată om!
E stupid şi dificil, în acelaşi timp, dar, se pare, cât se poate de normal – într-un
cuvânt, e destinul omenesc.
— Tu crezi că animalele nu se tem de ea?
Pe chipul lui fulgeră un zâmbet, apoi scutură din cap:
— Du-te în grajd şi întreab-o pe Kunhuta.
Începu să taie un exemplar de ciupercă demn de trimis la expoziţie, dar după câteva
clipe nu se mai putu stăpâni: — Aş spune că se tem şi ele, o simt, dar probabil, altfel,
instinctiv doar. Pe când omul – această anomalie a naturii – a descoperit-o şi cu
intelectul. Ştie de ea, şi s-ar putea ca tocmai în asta să fie una din acele deosebiri
fundamentale dintre el şi celelalte creaturi. Înfiorătoare descoperire, dar fără ea cu greu
ar fi ajuns el să fie ceea ce este pe această lume. Nici măcar tu!
— Mulţumesc frumos! am exclamat, ca să mă răcoresc un pic. — Şi fără asta nu se
putea?
— Pesemne că nu. Pare, ce-i drept, paradoxal, dar ceva adevărat există în povestea
asta; într-un cuvânt – fără moarte, viaţa noastră n-ar fi omenească. Această conştiinţă
bolnavă persistă în tot ceea ce gândim, în adâncul simţirii noastre, în tot ceea ce facem…
Fără această teamă, specific omenească, n-ai simţi intensitatea vieţii, nici fericirea, nici
dragostea umană, – şi s-ar putea ca tocmai din acest inacceptabil sfârşit, să se fi născut
toate anxiozităţile, dar şi toată măreţia acelei creaturi ce poartă numele de om; mă
înţelegi… celebrele catedrale, arta, minunile tehnicii, Goethe şi Einstein, ştiinţa, filozofia
şi… şi uciderea omului de către om – la animale, uciderea semenilor constituind, pur şi
simplu, o excepţie. Şi gata, slavă Domnului, am scăpat şi de ciuperca asta! Zău dacă îmi
mai simt degetele!… Iar mâine, nu mă mai duc după ciuperci – poate poimâine! declară
pe un ton categoric şi se ridică de pe scaun.
— Ia te uită, da ce-ţi veni aşa, deodată?
— N-ar fi exclus ca mirosul lor să trezească în om nevoia unei pălăvrăgeli nedorite.
— Într-adevăr, nu-i exclus – am încuviinţat râzând. — Da, ia spune, ţie nu ţi-e
foame?
— Şi încă ce foame! Cu vorbăria asta, digestia se face mai repede decât te aştepţi.
Nu mai aveam încotro, trebuia să ies la iveală cu un adevăr destul de dezagreabil…
— Mea culpa, Petr… în crăticioara de pe plită sunt câteva vrăbioare… sau cam aşa
ceva! Carnea care mi-a dat-o Taraba, era de la boul cel mai încăpăţânat din lume, am
înăbuşit-o cu capacul aproape două ceasuri, dar nu s-a lăsat deloc înduplecată. În schimb
e bine friptă, aş zice arsă…
Acceptă situaţia fără să clipească din ochi, şi spuse cu generozitatea lui
caracteristică:
— Nu-i nimic, pârşii au o dantură fără cusur. La treabă!
Apoi în timp ce stam întinşi în dormitor, fiecare sub plapuma lui şi dârdâiam de
frig, am ţinut cu tot dinadinsul să mă mai fac auzită:
— Ascultă, după tine înseamnă că şi eu sunt o anomalie a naturii, nu-i aşa!
 — Desigur, mârâi, căscând în gura mare şi se întoarse, pe o parte. — Dar pe chestia
asta nu trebuie să te necăjeşti: eşti o anomalie cât se poate de arătoasă, Kadlecová! Dar
dacă nu încetezi odată cu flecăreala, îţi jur că-ţi astup megafonul cu un ghiveci de flori şi
pe urmă îmi fac harakiri!… pte bună!…
— Şi ţie – am piuit îmblânzită; în aceeaşi clipă însă, m-am întors şi eu într-o rână şi,
cu o voce stinsă, am murmurat doar: — Te-ar scoate prea tare din sărite dacă ţi-aş mai
aduce la cunoştinţă că te iubesc neobişnuit de mult?
— Nu! mârâi, de data asta cu gingăşie şi suflă cu putere în mucul lămpii cu petrol.

CAIETUL AL TREILEA

28 august

DA, A ŞI ÎNCEPUT SA PLUTEASCĂ

în aer. Deocamdată numai ca o presimţire străvezie, mai curând se simte, decât se vede,
dar de existat există, în afară de orice îndoială – e aşa ca bănuţul strecurat încetişor în
mâna orbului, şi eu îmi spun pe dinafară: eşti aici… Dar nu, încă nu-i, mai zăboveşte
încă, bate pasul pe loc în pragul uşii, cu degetul pe butonul soneriei – să intru, să nu
intru?… E un oaspete binecrescut!
Zorile încolţesc anevoie din străfundul ceţurilor lăptoase, peste zi valea e inundată
de lumina unui soare arzător, în a cărui dogoare totul trăieşte şi zburdă cu o intensitate
aproape suspectă; în schimb amurgurile se înfofolesc din nou în aceleaşi ceţuri, cu o
bunăvoinţă de-a dreptul exagerată. Frumoase zile, şi robuste! Îmi amintesc de bărbaţii în
floarea vârstei: mai ştiu încă să strălucească şi să cucerească, dar obosesc curând şi se
retrag mult prea devreme. Nu ştiu cum să redau în cuvinte această transformare abia
perceptibilă; acel metaforism de ornamentalitate inventivă în zugrăvirea frumuseţilor
naturii à la: Toamna, pictoriţa zvăpăiată şi-a scuturat penelurile în coroanele ciufulite ale
arborilor şi… şi aşa mai departe – ar avea azi efectul unei parodii nedorite, şi de aceea nu
rămâne decât să faci obişnuita constatare la obiect: se apropie toamna, sau toamna bate la
uşă! Ceea ce constituie totodată şi titlul clasic pentru clasica temă de compunere în
învăţământul de nouă ani – deci, scrieţi elevi!
E în toate şi sub toate. E în oboseala înduioşătoare a vieţuitoarelor şi a lucrurilor, în
spulberarea afabilă a puterii, o simt în atmosferă, în firele ierbii, în susurul pâraielor. Şi
în zumzetul gâzelor – până şi acesta sună acum mai molatic – e chiar şi în noi, în stările
noastre: suntem, într-un fel, autumnali. Niciodată, n-am avut prilejul să-i simt venirea
atât de nemijlocit ca acum; la oraş, omul are senzaţia că evenimentul nu-l priveşte
personal, pe când aici – aici, vrând nevrând, devine participant direct al acestui fenomen.
Pădurea e plină de trosnete misterioase, de tânguiri, şi e învăluită într-o tăcere
tainică în care, din când în când, se mai aude câte un ţipăt de pasăre; dar trăieşte – poate
cu mai multă intensitate decât în toiul verii – şi rodeşte! Lucrează, trudeşte! Se întrece pe
sine printr-o iraţională supraproducţie de ciuperci, de parcă le-ar secreta într-una prin toţi
porii. E o risipă în toată puterea cuvântului, căci oamenii de pe aceste meleaguri nu se
prea omoară de dragul ciupercilor.
 Mi-au plăcut ciupercile de când mă ştiu, dar ceea ce se petrece aici e chiar şi pentru
mine mult prea mult, şi, în plus, a început să mă cuprindă şi teama că Petr şi-a ieşit din
minţi; o dată la două zile apare cu coşuleţele îndesate vârf – şi unde mai pui că nu-şi
îngăduie să adune decât ciupercile cele mai ciupercate, niciun burete şerpesc sau vreun
burete galben, cu alte cuvinte, ciuperci una şi una, asupra cărora nu mai e cazul să stai la
îndoială sau să frunzăreşti prin manualul lui Smatlach. Le-am consumat până acum,
preparându-le în chip şi fel, după toate reţetele cunoscute, ne-am săturat de ele până în
gât, aşa că nu ne mai rămâne decât să le uscăm. Toată duşumeaua viitoarei sufragerii e
acoperită cu hârtie de ziar, spectacolul e o adevărată orgie micologică, mai bine-zis,
curată nebunie.
— O să ne prindă bine – mă linişteşte Petr – câţiva săculeţi trimitem la Praga; să
vezi tu ce-o să se mai bucure fraţii şi ce-or să mai jubileze când le-or vedea. Ce să mai
vorbim, aici e, fără doar şi poate, paradisul ciupercilor…
Uneori aud din pădure câte un trosnet însingurat, şi ştiu ce vrea să însemne: a luat
sfârşit rutul căprioarelor, curând pădurea va fi înţesată de cerbi şi mulţi bărbaţi din sat se
vor duce să-i vâneze. Cel mai cumplit e duminica după-amiază; atunci valea şi pajiştile
se transformă într-un adevărat abator de iepuri; nu suport acest masacru şi de aceea
prefer să nu ies; îmi ajunge când văd hurducându-se pe sub ferestrele noastre câte un car
împovărat cu zeci, poate chiar cu sute de urecheaţi ucişi, cu ochii holbaţi şi tulburi şi, în
urma lor, un cârd de bărbaţi înveseliţi de băutură.
Nu mă pricep, dar cred că treaba asta trebuie să fie rodul unei pasiuni înfiorătoare,
de bună seamă atavică. Până şi dintr-un om ca Panocha – din acest activist cumsecade şi
plin de abnegaţie, care tot anul se îngrijeşte de liniştea şi fericirea semenilor săi – a
răsărit un asasin însetat de sângele animalelor: aproape în fiecare zi, pe înserate, porneşte
cu flinta spre pădure, nu vede, nu aude, numai rareori se opreşte să mai schimbe o vorbă,
şi chiar şi atunci pomeneşte doar de căprioara pe care a răpus-o la poalele Ostružnei sau
de urmele unei capre negre descoperite de el la Verpany. E pur şi simplu obsedat de
dorinţa de a-l doborî pe cutare mistreţ, sau măcar pe cutare pui de un an; asta nu mai e
carne, ci cremă de şocolată, o să vedeţi! Nici nu vă puteţi închipui, povesteşte cu o
admiraţie plină de ură, câtă viclenie zace în bestiile astea, ce mai, să-ţi istoveşti
picioarele şi să-ţi dai sufletul alergând după ele, nu alta! Şi vai, dacă se întâmplă numai
să răniţi o asemenea fiară! Mulţi pădurari şi-au petrecut câte o noapte în pom; asta nu e
fiară, ci tanc, întrebaţi-l, de pildă, pe Saska, să vă spună şi el…
Se pare că această manie a omorului îi cuprinde pe toţi bărbaţii; până la urmă i-a
căzut pradă şi Petr, care, de altfel, e iubirea de pace întruchipată: alaltăieri, s-a lăsat
momit de Saska şi s-a dus în pădure, de unde s-a întors cu aceeaşi privire aprinsă pe care
o cunosc din ochii lui Saska şi Panocha, şi din ochii injectaţi ai câinilor de vânătoare.
Mi-a descris pe larg nu ştiu ce aventură a omorului care a costat viaţa unui cerb, ca până
la urmă să-mi trădeze intenţia de a-şi face şi el rost la anul de o flintă – n-am încotro, mă
înţelegi, trebuie, de ochii lumii!
Între Panocha şi Saska se desfăşoară un fel de întrecere vânătorească nedeclarată,
ura lor permanentă îmbogăţindu-se acum cu o nuanţă nouă – se bârfesc unul pe altul,
fără înfricare şi cu toată dârzenia: Panocha conduce în privinţa căprioarelor, în schimb îl
macină invidia că Saska are la activul său un mistreţ de o sută de kilograme: păi, cum să
nu – dacă n-ar trebui să mă îngrijesc de soarta comunei şi aş putea să hoinăresc şi eu
toată ziulica, de dimineaţa până seara, prin pădure, aş fi răspuns până acum cel puţin trei,
dar, oricum, succesul lui a fost o întâmplare norocoasă! La rândul său. Saska declară că
adeseori preşedintele nimereşte animalul în moale şi nu în ventricul; cred şi eu, cum să
vadă, dacă tot anul stă cu nasul în hârţoage; într-o bună zi, ţineţi minte ce vă spun, omul
ăsta o să împuşte o vacă, facem prinsoare, Ludmila!
Nu, nu fac nicio prinsoare – şi, cu el, cu atât mai puţin! Nu mă interesează deloc
aceste distracţii – mai bine-zis, destinderi criminale; şi chiar dacă, raţional, le înţeleg
justificarea, nimeni nu mă va sili vreodată să mă entuziasmez de dragul lor! E o
chestiune pur bărbătească, şi-apoi, eu am acum cu totul alte preocupări, ce-i drept, nu cu
efecte atât de spectaculare, dar pentru conservarea vieţii cel puţin tot atât de importante.
Şi în timp ce scriu aceste rânduri, poc, poc! Şi iar, poc!

29 august

În faţa casei noastre a fost înălţată o schelă sau ceva ce aduce a schelă – şi, cei trei, sub
îndrumarea specialistului Dont, s-au apucat să tencuiască: tot timpul tremur de spaimă ca
nu cumva această construcţie, făcută de mântuială, să se prăbuşească sub picioarele lor,
dar, deocamdată, ţine. Petr miroase a var şi a transpiraţie; după terminarea lucrului e
stropit din cap până în picioare, dar străluceşte de fericire – aşa cum începe să
strălucească şi faţada casei în bătaia soarelui. Câteva zile încă şi casa noastră va lumina
valea, ca albul imaculat al florii-reginei.

30 august

Zile în şir, de dimineaţa până seara, se aud de pe pajişti pufăitul tractoarelor şi huruitul
secerătoarelor — oamenii de la fermă cosesc iarba miţoasă, o întorc de pe o parte pe alta
să se usuce la soare, iar peste noapte o adună în clăi înalte. Unde sunteţi, domnule
Breughel, ca să pictaţi toate astea încă o dată? Valea se sufocă de mirosul ameţitor al
ierbii muribunde, de te doare şi capul de intensitatea lui. Strănut ori de câte ori îmi
pătrunde pe nări, odată cu praful invizibil, şi, pentru mai multă siguranţă, peste noapte
închid ferestrele dormitorului – înspăimântător miros!
Dar, n-avem încotro – tăiem şi noi, intrăm cu secera în orice colţ de iarbă din
preajma casei, uscăm şi adunăm – bineînţeles în clăi mai mici şi mai puţin artistice, pe
care până dimineaţa vântul le dă peste cap şi le împrăştie în toate părţile. Ce să-i faci?
Alte greutăţi, dar trebuie să ne gândim la minigospodăria noastră – cu alte cuvinte, la
Kunhuta!
Ah, afurisita! Cu o oarecare doză de optimism s-ar putea spune că, de bine de rău,
am ajuns cu ea la o înţelegere, dar dedesubtul acestui armistiţiu, încheiat la iuţeală,
dăinuie între noi un fel de pizmă, pur femeiască. Se pare că Petr, în ciuda faptului că se
îngrijeşte de ea infinit mai puţin, se bucură totuşi dr mai multă simpatie din partea ei: cu
mai multă plăcere se lasă coruptă de el cu câteva frunze de salcâm – mă întreb ce-o să se
întâmple când într-o bună zi, bietul salcâm n-o să mai fie? – iar, uneori, cu un behăit
scurt, îi linge până şi mâna. De ce? Nu ştiu. Nu mă pricep la frământările ei de ordin
afectiv, şi, de aceea, nici prin gând nu-mi trece să fiu geloasă!
În zilele însorite, mărinimoasă cum sunt, o priponesc în spatele casei cu o funie
lungă, ceea ce, fireşte, îi convine de minune – căci pe cât e de lacomă, pe atât e de
curioasă – dar de vreun semn de recunoştinţă din partea ei, nici vorbă, ingrata! Ce-i drept,
se lasă mulsă de mine, mâna mea, e, fără îndoială, mai uşoară şi mai delicată decât a lui
Petr, dar tensiunea dintre noi se menţine. Kunhuta noastră e un animal cu multă
personalitate, dar greu de înţeles, e extrem de individualistă, de o mândrie şi de o
încăpăţânare insuportabilă şi cu un dezvoltat simţ pentru glumele răutăcioase, a căror
victimă, din lipsă de experienţă, sunt, fireşte, în exclusivitate, eu. Ori de câte ori pătrund
în coteţ, dumneaei mă fixează cu ochii ei de o perfidie diabolică, şi scoate un behăit
prelung şi morocănos – be-e-e-eeeee! Pot traduce, fără dificultate, în limba oamenilor,
această manifestare sonoră a distinsei. Doamne Kunhuta: Mi-ai adus salcâm? Sau cel
puţin o chiflă? Nu? În cazul ăsta nu capeţi nicio picătură – de-ar fi să-mi plesnească
ugerul! Şi încă nu ştiu dacă, atunci când te vei întoarce, n-o să-ţi ard o copită zdravănă în
fund, aşa, ca să mă ţii minte! Uneori am senzaţia că pur şi simplu mă ameninţă: Lasă că-
ţi arăt eu ţie, când o veni să mă vadă mătuşa Dočkajka o să mă plâng de tine şi-o să mă ia
înapoi acasă – aici mă plictisesc de moarte! Ceea ce, la drept vorbind, mă lasă rece; n-ai
decât, îmi spun în sinea mea – cară-te şi binevoieşte de a mă lăsa în plata Domnului,
splendoare încornorată!

2 septembrie

S-a întâmplat un eveniment ciudat: nu ştiu ce să ered, şi de aceea îl consemnez fără

niciun comentariu.
Mă întorceam din sat unde fusesem după cumpărături, şi chiar de la marginea
pădurii mi-am dat seama că în faţa casei noastre staţiona, alături de Samson, încă un
automobil. Ţineţi-mă, oameni buni, să nu cad! Era o maşină de lux mare, lăbărţată şi
lustruită glanţ, de producţie occidentală; în vecinătatea ei, Samy se distingea ca un
vagabond alături de un playboy într-o revistă ilustrată în culori. Uimirea mea crescu şi
mai mult când, de aproape, îmi fu dat să constat că automobilul cu pricina purta un
număr străin cu semnul de recunoaştere – D!
În odaia mea l-am surprins pe Petr plin de var, aşa cum coborâse de pe schelă, în
compania unei femei necunoscute. Era o doamnă în jur de patruzeci de ani, foarte bine
conservată şi foarte arătoasă, îmbrăcată într-un taior sport ce cădea pe ea fără cusur, iar
părul, uşor încărunţit în dreptul tâmplelor, o prindea de minune: la prima vedere trezea
încredere, dar nu ştiam de unde s-o iau şi unde s-o plasez. Şedea pe marginea unui scaun
descleiat şi fuma, în timp ce Petr sta proţăpit în faţa ei, într-o totală descumpănire.
Când mă zări în pragul uşii, se ridică de pe scaun şi îmi ieşi în întâmpinare cu
braţele deschise, ca o veche prietenă, stârnind în jurul ei un miros de parfum scump, pe
care îl folosea cam peste măsură.
— Mă numesc Meilingová – mi se adresă cu un glas mângâietor, de artistă, şi-mi
zâmbi cu amabilitate – îmi face mare plăcere să vă cunosc…
Plăcerea era şi de partea mea, dar numele ei nu-mi spunea absolut nimic. Ca să am
timp să mă dezmeticesc, am arborat la iuţeală mina gazdei ospitaliere şi i-am oferit o
ceaşcă de cafea.
Nu m-a refuzat, continuând să vorbească, de parcă ar fi fost în întrecere cu cineva.
— Vă rog să mă iertaţi pentru ceha mea stâlcită… cândva am ştiut-o destul de bine,
dar e mult de atunci, tare mult, şi, ştiţi, cu timpul omul mai uită…
Am asigurat-o că vorbeşte cât se poate de bine şi asta nu era o amabilitate de
circumstanţă: ceha ei era, ce-i drept, cam şovăielnică, şi când nu-şi amintea o anumită
expresie, sărea pentru o clipă gardul în curtea limbii materne, dar pentru mine era mai
mult decât satisfăcătoare; ce bine ar fi dacă după atâţia ani de învăţătură aş vorbi şi eu
franceza sau rusa, măcar aşa cum vorbeşte ea ceha!
— Sunteţi amabilă – spuse cu recunoştinţă şi se grăbi să adauge: Şi chiar
frumoasă!…
Abia cu asta mă puse în încurcătură: ce să-i răspund, sper că n-a venit aici numai
pentru a-mi comunica acest lucru; Petr simţi încurcătura în care mă aflam şi interveni
prompt ca să nu bâjbâi fără rost.
— Ştii, Lu, doamna Meilingová s-a născut aici, în…
— Da – îi curmă vorba pe un ton de o căldură înduioşătoare, şi numaidecât se
învioră: – Chiar în această casă! Nu vă supăraţi că v-am luat aşa… prin sur… surprindere,
nici nu ştiţi ce înseamnă pentru mine, să fiu… să fiu după atâţia ani din nou acasă! Mi-
era teamă de această revedere, dar când mi s-a spus în sat, că locuiţi… da, că locuiţi aici,
şi că aveţi de gând chiar să… redeschideţi Fuchsenmühle… nein, n-am mai re-re-zis-
tat… cum e corect? Aşa?… Şi… şi am ţinut neapărat să vă cunosc. Ştiţi, m-am gândit să
uit puţin… pardon… să mă uit puţin pe aici şi… pe urmă… wieder weg, verstehen Sie?
Locul meu nu mai este aici…
Dar, înregistrând expresia mea veşnic nedumerită, se grăbi să dea explicaţia
necesară, însoţită de un zâmbet luminos:
— Meiling e numele meu după căsătorie, ca domnişoară mă numeam Mölke, acum
e clar? Annemarie Mölke, ja, unica fiică a foştilor proprietari de la Fuchsenmühle, fratele,
Hans, a căzut în patruzeci şi patru, pe frontul de răsărit…
Aha, vasăzică, aşa! În ciuda nesiguranţei în exprimare, era de-a dreptul debordantă
prin comunicativitatea ei expansivă; Pctr şi cu mine abia dacă apucam să deschidem gura,
dar eu îmi dădeam seama de ce: în înduioşarea ei sinceră, Meilingová era, într-adevăr,
drăguţă şi simpatică. Sorbi din cafea şi o lăudă, dar, în acelaşi timp, mie nu-mi scăpă din
vedere faptul că cercetase cu o privire fugară marginea ceştii, să vadă dacă e curată, şi
gestul ei avu darul să mă mâhnească un pic. Aflarăm apoi că locuieşte în Passau, de
partea cealaltă a Şumavei, unde soţul ei are un magazin cu aparate electrice, le merge
bine, dar începutul a fost greu, foarte greu… are doi băieţi, acum sunt cu tatăl lor la mare,
în Italia, soţul a fost rănit acolo în timpul războiului, cu toate acestea iubeşte Italia; de
aici se întoarce acasă şi pleacă şi ea după ei. Pe băieţi o să-i aducă data viitoare, vrea să le
arate locul unde s-a născut mama lor, Fuchsenmühle; şi această vale miraculoasă care, în
amintirea ci, rămâne veşnic un rai pământesc. Ah!… Locuieşte la hotel, în Železna Ruda,
dar, cu maşina asta, e un fleac să vii până aici, cu toate că şoselele sunt destul de proaste,
ca să nu mai vorbim de drumul din sat încoace, mein Gott!…
— Iar Hirschenfeldul… – acum Jeleni, nu-i aşa? – nici nu l-am mai recunoscut!
Până şi oamenii sunt alţii, şi sunt puţini, am recunoscut-o doar pe Frau Weigel, dar ea e
acum foarte bătrână şi nu-şi mai aduce aminte, şi pe Tautze, ăsta e mereu acelaşi, nu s-a
schimbat deloc, dar dumnealui nici nu s-a sinchisit de mine şi a rămas cocoţat pe schelă.
Întotdeauna a fost el aşa… un pic… seltşam…
— Ciudat o ajută Petr, binevoitor.
— Ja, ciudat, aşa a fost întotdeauna, şi când te gândeşti că mi-e un fel de rudă
îndepărtată. Nici nu vă puteţi închipui cum arăta înainte această vale, până şi pajiştea era
împrejmuită cu gard, şi acum… atâtea case dărăpănate şi pustii. Ja, e cam trist acum pe
aceste locuri, da, şi ţi se strânge inima, dar, ce să-i faci, principalul e că această casă stă
în picioare, şi că va deveni iar hotel ca altădată… Wirklich schön!...
O ascultam amândoi, ce-i drept, cu răbdare şi cu o anumită înţelegere, dar ne
simţeam din ce în ce mai stingheriţi, iar în anumite clipe aveam sentimentul stupid şi,
fireşte, neîntemeiat, că pentru înfăţişarea actuală a paradisului ei pierdut, ne învinovăţeşte
şi pe noi. Nimic din cele rostite de ea nu sugera acest lucru, ba, dimpotrivă, atitudinea ei
era prietenoasă, eram tot timpul dragii ei, şi, totuşi, – sau poate tocmai pentru asta? –
simpatia mea faţă de această femeie scădea văzând cu ochii. Comportamentul ei, de o
rară bunăvoinţă, avea ceva din aerul protectorului suprem şi aproape agresiv; aveam
senzaţia că femeia aceasta mă încercuieşte; pe scurt, întrecea o anumită măsură, sau, cum
am spune noi, sărea peste cal. Şi din toată comportarea ei emana siguranţă de sine,
neascunsă, a omului căruia îi merge bine, şi pe mine treaba asta mă indispune în mod
deosebit. Cred că nici Petr nu se simţea mai bine: tăcea mai tot timpul, dar eu îmi dădeam
seama că şi în el mocnea e anumită tensiune, gata să răbufnească, şi, de aceea, era veşnic
cu ochii în patru:
— Nu trebuie să vă mire – interveni, pe neaşteptate, peste lamentările ei
înduioşătoare. — Ştiţi, până nu de mult, oamenilor noştri nu li se părea sigură aceasta
graniţă, aşa se explică de ce nu s-au înghesuit să vină încoace. Dar situaţia o să se
schimbe. Şi, în afară de asta, regiunea e săracă, unde te uiţi numai munţi şi păduri… A
fost mizerie multă pe aceste meleaguri…
— Mizerie! – exclamă doamna Meiling, ca şi când nu i-ar fi venit să-şi creadă
urechilor; dar în aceeaşi clipă se stăpâni:
— Da, se poate, a fost şi mizerie. Dar unde n-a fost? Şi unde nu este? Nici la noi nu
merg toate aşa cum ar trebui să meargă…
Era cât pe ce să nu-l mai recunosc pe Petr, de unde se adunase în el înflăcărarea asta
de agitator, de vreme ce ştia prea bine că spusele lui nu erau în întregime adevărate? Şi,
întrucât am vrut să evităm o discuţie ce n-ar fi dus la niciun rezultat, am invitat-o pe
doamna Meiling să viziteze casa. A acceptat propunerea noastră, şi chiar cu entuziasm.
Umblam în preajma ei ca doi ministranţi, îi deschideam uşile odăilor şi ne ruşinam
un pic de pustietatea lor. Petr îi explica de fiecare dată cum vor fi amenajate, doamna
Meiling dădea din cap aprobator, dar, cu gândul, era, fără îndoială, departe, în împărăţia
amintirilor.
— Aici – oftă ea în pragul dormitorului – aici m-am născut; în colţul acesta stătea
pătuţul meu! Văd că şi dumneavoastră v-aţi instalat aici dormitorul, da, e o cameră foarte
luminoasă şi intimă, nu-i aşa?
Mă jenam din pricina dezordinei ce domnea aici, nu fusesem pregătită pentru o
asemenea vizită; am încercat, cu toată discreţia, să ascund în şifonier treningul jerpelit al
lui Petr, dar n-am reuşit. Ei şi, mi-am spus în gând cu furioasă părere de rău, n-are decât
să creadă că s-a mutat aici pleava – pleava cehească! În definitiv, ce ne pasă nouă de ea?
Dar, în clipa următoare, această explozie lăuntrică de mândrie patriotică mi se păru
caraghioasă şi mă făcu să râd; pentru numele lui Dumnezeu, ce se întâmplă cu noi, şi de
ce nu pleacă odată această femeie?
În dreptul scării ce duce spre podul casei, avu un moment de ezitare, păli şi
numaidecât porni glonţ spre parter, de parcă ar fi ars în urma ei.
 — Amintirile… rosti ea, ca o scuză, observând nedumerirea de pe feţele noastre –
nu din cele mai fericite, mă înţelegeţi!…
Abia în odaia mare îmi fu dat să aflu şi restul. Doamna Meiling se aşeză din nou la
masa noastră, şi amuţi ca din senin; apoi, deschizându-şi tabachera din argint filigranat,
îşi ridică spre noi ochii ei umezi de lacrimi.
— Nu-i deloc plăcut să revii în felul acesta – spuse în timp ce scutura scrumul în
cutia de cremă de ghete – dar plecarea, credeţi-mă, a fost şi mai grea, dragii mei. Atunci
în patruzeci şi cinci…
— Pe atunci eram mică de tot – mi-am făcut auzit glasul, numai aşa, ca să tulbur
tăcerea apăsătoare ce se aşternuse pe neaşteptate.
— Da, ştiu – îmi zâmbi binevoitoare – n-aveţi cum să vă aduceţi aminte… Dar
pentru mine a fost un moment îngrozitor! Fiecare dintre noi are parte în viaţă de un
asemenea moment… mai devreme sau mai târziu… Ah, mai întâi Hansi, pe urmă părinţii;
anul acela, ştiţi…
— Eu aveam atunci unsprezece ani, aşa că mi-l amintesc, doamnă Meilingová –
interveni Petr, cu un calm aproape nefiresc. Cine nu-l cunoştea, nu-şi putea da seama ce
se petrecea cu el: — Vreau să spun, mai bine-zis îmi amintesc că acestui an i-au precedat
alţi ani; deci n-a picat din cer. Tatăl meu tocmai atunci se întorsese de la Dresda unde
zăcuse mulţi ani în puşcărie; fusese condamnat pe viaţă; precum vedeţi, despre acest an
avem amintiri diferite, veţi înţelege desigur…
— Înţeleg – încuviinţă din cap doamna Meiliug, cu întristare. — Da, în asta constă
toată tragedia… Toţi privim trecutul numai prin prisma propriilor trăiri, dar ceea ce s-a
întâmplat nu s-a întâmplat, totuşi, nici din vina mea, nici din vina voastră, nu-i aşa? Ce
puteam face noi trei, ca să împiedicăm toate astea? Va trebui probabil să învăţam să ne
înţelegem unii pe alţii, căci altfel soarta lumii va fi în mare primejdie.
— Din fericire acum e altă lume – replică Petr cu o voce aproape inexpresivă.
— Da, din fericire… Deci, nu ne rămâne decât uitarea, nu-i aşa, căci altfel omul n-
ar mai putea nici să trăiască… nici să se mai întoarcă la Hirschfeld.
— Acum Jeleni – menţiona Petr, cu o susceptibilitate inutilă.
— Ja, acum Jeleni – admise doamna, scuzându-se cu o jumătate de zâmbet. Ştiu la
ce vă gândiţi… Da, anul acela a fost pedeapsa pentru vinovăţia noastră, pentru toate
grozăviile… da, Hitler, războiul… Am fost cu soţul meu să vedem Mathausenul…
Pentru ce a fost condamnat tatăl dumneavoastră la Dresda?
— Aşa… răspunse Petr, parcă fără niciun chef, ridicând plictisit din umeri. — A
ascultat un post de radio străin, din păcate nu singur, şi pe urmă…
— Ach so, într-adevăr cumplit, wirklich… Tatăl meu s-a compromis cu ei prea
mult – aşa se spune, nu? – prea mult… Veneau la noi la vânătoare, până şi Henlein venea,
şi ştiţi, nu-i aşa, cine a fost Henlein? Mama l-a rugat nu o dată pe tata, dar… spuneţi şi
dumneavoastră, care bărbat ascultă de sfatul femeii! Da, tata era un om aspru şi puţin
cam… da, dar nu era un om rău, vă asigur… Când a căzut Hansi… Dar în definitiv ce
rost are să vă spun eu dumneavoastră nişte poveşti învechite… schon weg! Afară e
frumos, iar munţii aceştia au rămas aici, în ciuda faptului că multe s-au schimbat…
Discuţia, în care se furişau tot mai multe pauze apăsătoare începu să se asemene cu
o navă ce plutea printre piscurile unor stânci tăioase. De bună seamă, doamna
Meilingová sesizase şi ea situaţia şi de aceea, ca un bun cârmaci, schimbă la iuţeală
direcţia navei, îndreptând-o spre apele mai sigure ale amintirilor din copilărie: dintr-o
dată se învioră şi aproape întineri. Mă tot întrebam în sinea mea dacă nu e cazul s-o invit
la masă, dar nu eram în stare să mă hotărăsc: nu mă simţeam în apele mele.
— Şi totuşi – trecu apoi ca din senin pe alt făgaş şi ochii începură să-i lucească de
umezeala lacrimilor – şi totuşi se întâmplă anumite lucruri… Da, oamenii încă n-au pierit.
Am fost la cimitirul din Hirschfeld… pardon, din Jeleni, şi ce credeţi că mi-a fost dat să
văd: pe mormântul părinţilor mei, o mână de flori… cât se poate de obişnuite, din acelea
care cresc pe pajişte… Nu apucaseră încă să se usuce, e limpede că cineva le-a pus acolo
nu de mult. Am plâns, aplecată peste ele, ca o… Nu, nu-mi pot închipui cine le-a pus,
cine şi-a adus aminte că acolo zace un oarecare… Heinrich Mölke şi soţia lui Christine…
Cine ar fi putut să fie?…
— Nu ştiu – ţâşni din mine, fără voia mea – probabil cineva dintre oamenii
dumneavoastră…
— Nein, de asta mă îndoiesc, draga mea… n-au mai rămas în viaţă decât foarte
puţini, şi-apoi… tatăl meu n-a fost prea îndrăgit, mai cu seamă spre sfârşitul războiului
când…
— Părinţii dumneavoastră au murit în acelaşi an, nu-i aşa, doamnă?…
Întoarse spre mine nişte ochi îndureraţi şi plini de mirare:
— Da… amândoi în acelaşi timp, chiar în aceeaşi oră… dar… Cum, dumneavoastră
nu ştiţi?
— Iertaţi-mă – i-am răspuns înmărmurită – n-am vrut să vă…
— Ah, nu-i nimic, ce-a fost, a fost… I-au găsit abia a doua zi, ştiţi, după
evacuare… Nu s-au prezentat la gară, şi eu… eu nu eram aici… Acolo sus, în pod, i-au
găsit… atârnând unul lângă altul de grindă… da, se spânzuraseră… N-au putut să
părăsească aceste locuri, neamul lor a trăit aici peste două sute de ani, pricepeţi, n-au
putut!
Simţeam cum spaima făcea să mi se încrânceneze toate măruntaiele şi, dintr-o dată,
mi se uscară buzele şi cerul gurii: mi-am întors privirea spre Petr, cerând parcă ajutor, dar
şi el tăcea mâlc, fixând într-o totală nemişcare, o crăpătură din podea. Vasăzică aşa s-a
întâmplat – în pod, acolo unde mă duc să întind rufele la uscat! Pe grindă!
Dar, gata, ajunge! În tăcerea mormântală, doamna Meilingová se dezmetici şi,
venindu-şi în fire, îşi şterse la iuţeală ochii cu batista şi îşi întinse un pic de pudră pe
obraji. Apoi, ridicându-se brusc de pe scaun, declară că e timpul să plece. N-am reţinut-o.
La despărţire ne copleşi cu o avalanşă de mulţumiri, aţi fost tare drăguţi, şi vă rămân
recunoscătoare pentru răbdarea ce aţi avut-o faţă de mine, sunt bucuroasă că vă aflaţi aici
tocmai dumneavoastră, şi că Fuchsenmühle continuă să trăiască, în cele din urmă
deschise poşeta şi întrebă pe Petr:
— Cât vă datorez? Cafeaua a fost, într-adevăr, buna, wirklich…
Se părea că după această întrebare Petr începea încetul cu încetul să se trezească din
uimirea ce-l cuprinsese; o fixa pe doamna Meilingová cu nişte ochi, de parcă în clipa
aceea i-ar fi tras cineva o pereche de palme.
— Nimic – hârâi el – absolut nimic! Ştiţi, noi… noi… încă n-am deschis…
— Ach so… spuse ea, cu un zâmbet luminos – sunteţi foarte drăguţi şi amabili…
Când o să deschideţi hotelul vă rog să-mi scrieţi – vă las cartea mea de vizită! O să viu
bucuroasă, cu soţul şi cu băieţii mei… şi o să vă recomand şi cunoscuţilor noştri –
oameni cumsecade, unul şi unul…
Ne-am dus s-o însoţim până la maşină şi în faţa casei am devenit martorii unei
scene, care, pe mine, împotriva voinţei mele, avu din nou darul să mă înduioşeze.
La geamul automobilului sta gârbovită, într-un fel de respectuoasă plecăciune,
silueta întristătoare a cretinului Sepp. Căsca gura înăuntru, fără să se clintească; de bună
seamă luxoasa limuzină trezise în creierul său tulbure curiozitatea şi sărmanul nu
rezistase: pe faţa lui se citea un fel de sfială, vecină cu teama, dublată însă de o dorinţă
arzătoare a cărei împlinire îi putea aduce o mare bucurie.
— Aber das ist doch… Sepp1? – exclamă doamna Meilingová şi fără să ezite, porni
direct spre el.
Cretinul îşi ridică privirea speriat şi pe chipul lui monstruos se oglindi deodată
expresia vinovăţiei şi a jalnicei descumpăniri: ar fi vrut probabil să fugă repede la cireada
lui, care păştea nu departe pe pajişte, dar fu reţinut.
— Sepp! – i se adresă fosta stăpână şi începu să-i vorbească în acel ciudat dialect pe
care nici Petr nu-l pricepe, dar acum eu înţelegeam tot ce-i spunea:
— Sepp, mă recunoşti, Sepp? Eu sunt Annemarie… Annemarie Mölke… Anchen…
no endlich!
Bietul de el făcu la început o mutră ce trăda totala nedumerire şi spaima; era
limpede că frumoasa doamnă îi inspira teamă, dar, până la urmă, faţa lui se lumină totuşi
de un fel de înţelegere, fireşte destul de problematică. Rânji, arătându-i dinţii gălbejiţi,
apoi îşi scoase din cap pălăria zdrenţăroasă şi în acest timp din gâtlejul lui ţâşniră un fel
de zbierete neinteligibile. Când doamna se apropie de portiera maşinii, amărâtul se dădu
respectuos într-o parte.
— Vedeţi – ne spuse ea, de data asta cu mâinile pe volan – vedeţi… singura
fiinţă… care m-a recunoscut şi m-a întâmpinat cu bucurie… Şi pe loc ochii i se
împânziră iar de lacrimi. Cred că în clipa aceea mi s-a făcut milă de ea pentru întâia oară.
Înainte de a porni motorul, deschise din nou poşeta şi-i întinse lui Sepp o bancnotă
împăturită. Amărâtul o primi, o vârî iute în buzunar, dar expresia dorinţei rugătoare tot
nu dispăru de pe chipul lui, de bună seamă voia altceva. În cele din urmă se încumetă la
fapte, întinse mâna sa murdară spre maşină, încercând s-o introducă înăuntru prin geamul
lăsat. Ne trecu prin minte că descreieratul intenţionează s-o stânjenească pe doamna
parfumată, Petr se şi repezise gata să intervină, dar cretinul ne furniza o nouă mărturie a
totalei sale inofensivităţi: dorinţa lui era doar să claxoneze! Doamna Meilingová pricepu
numaidecât. Şi ea însăşi îi arăta butonul claxonului. Sepp se desfătă mai întâi pipăindu-l,
apoi apăsă de câteva ori în şir – ti-tata – ti-ta-ti-tatata! Sunetele stridente ale claxonului se
răspândeau în toată valea şi reveneau, pe aripile ecoului.
Mi-am astupat urechile, să scap de zgomotul acesta infernal, dar odată cu el toată
scena, tragicomică, a reîntâlnirii dintre cei doi consăteni luă sfârşit pe neaşteptate:
satisfăcut, cretinul ne întoarse spatele şi, fără să-i mai pese de cineva, se îndreptă cu
mersu-i legănat, spre pajiştea unde se aflau vacile lui.
— Da – oftă doamna Meilingová – reîntoarcerea e prilej de întristare!…
Ne mai flutură din mână, apoi motorul începu să duduie majestuos şi superba
pasăre măiastră se îndepărtă. Ne uitam tăcuţi în urma ei, fiecare cufundat în gândurile lui,
şi abia când maşina dispăru în pădure, Petr îşi reveni: rupse ferfeniţă cartea de vizită pe
care o mai ţinea între degete şi, bucăţică cu bucăţică o oferi, cu generozitate, adierii de
vânt care tocmai se stârnise întâmplător.
— De ce faci asta? am întrebat cu mirare.

1
Dar bine... ăsta-i Seep! (Germ.).
 Se posomori la faţă şi scuipă scârbit:
— Nu doresc câtuşi de puţin ca această casă să devină un loc de pelerinaj. Tu da?
— Nu. Dar mă gândesc că a fost foarte drăguţă cu noi, nu crezi?
— Da, nespus de drăguţă – acceptă el, ştergându-şi ochelarii cu un colţ al cămăşii.
Bănuiesc că ar fi fost dispusă să ne plătească poşirca aia chiar în valută forte. Dar, din
principiu, refuz s-o consider primul nostru oaspete… Îşi mai aduse aminte de ceva şi se
grăbi să adauge, cu un zâmbet acru: – Cât vă datorez? Psss…
— Ei, şi! Sunt sigură că n-a vrut să ne jignească, nu fi şi tu atât de pornit!
— Sunt – strigă morocănos şi se îndreptă spre casă. Mă rog, s-ar putea ca ea să nu
aibă nici o vină, dar în comportarea ei era ceva… Mda, sunt furios pe mine cu efect
retroactiv! Spune-mi, tu ai înţeles de ce m-am lăsat provocat să trăncănesc, fără niciun
rost, verzi şi uscate? Eu nu am vorbit cu ea ca un patriot năduşit de înflăcărare, ci, drăcia
dracului! De unde se adună oare în om atâta înflăcărare pe nepusă masă?…
— Ascultă – am ţinut neapărat să intervin – tu ce crezi, a înţeles ceva din toată
discuţia asta?
— Nu, îmi replică scurt, şi în aceeaşi clipă se uită la mine mirat: — Dar, de fapt, ce-
ar fi trebuit să înţeleagă? Ştii tu?
— Nu. Dacă stau şi mă gândesc, nici eu nu ştiu. Dar, oricum… toată povestea a fost
destul de stranie şi parcă mai deosebită…
— Asta da – admise el fără să stea pe gânduri. După care, observând că moşulicii
noştri de pe schelă, ne urmăreau plini de curiozitate, se învioră şi strigă în gura mare:
— Gata, am venit!

2 septembrie

Îmi venea să ţip, dar nu izbuteam să storc din mine nici măcar un piuit: totul mergea
din ce în ce mai rău! Mai întâi un sunet – tânguitul prelung al vântului, şi, peste el,
izbituri ritmice, provocate de două obiecte ce se ciocneau unul de altul, bim, bam… bim,
bam… Nu mai cântăream nimic, uşoară ca fulgul eram purtată de curent în sus, spre
bezna liliecilor; uşa podului se deschise singură înaintea mea şi, în lumina aceea
nefirească, i-am zărit… Atârnau foarte aproape unul de celălalt, cu capul lăsat în piept, şi
în bătaia vântului se atingeau uşor, bim, bam; mi se păreau imens de înalţi, alungiţi de
propria lor greutate – am închis ochii, dar îi vedeam şi prin perdeaua groasă a pleoapelor.
Ştreangurile erau agăţate de două scoabe bătute în grindă, la o apropiere lipsită de orice
logică; de câte ori nu-mi venise mie în minte până acum, când legam de ele sfoara pentru
întins rufele: de ce sunt atât de apropiate una de alta? Acum ştiu! Mi se părea că au ochii
deschişi. Se învârteau, împinşi de curent, în jurul propriei lor axe, ca într-un dans bizar, şi
se uitau la mine cu ochii stinşi, din adâncul orbitelor. Înlemnită de groază, am aruncat un
braţ de flori la picioarele lor – şi fugi! măcina în gol creierul meu: trebuie să scapi cât
mai repede de aici – fugi şi…
Şi, pe urmă, nimic. M-am dezmeticit în întuneric, cei doi dispărură într-o clipită,
dar sunetul acela, bim-bam dăinuia; era adevărat şi, în chip nedorit, lega visul de starea
mea de trezie. Şi nu era singurul – casa se înţesase iar de tot felul de sunete, de scrâşnete
şi scârţâituri inexplicabile.; şuierat de vânt, zgomot de paşi pe coridor, acum o bătaie
puternică în uşă – nu, nu e decât spaima mea! Spaima asta o să mă scoată din minţi. De
mult încetasem să le mai sesizez şi să-mi mai fie teamă de aceste sunete, şi acum…
Casa noastră parcă se schimbase din nou, devenise iar fortăreaţa aceea mohorâtă şi
înspăimântătoare, făcută parcă să-l îngrozească pe om, iar acum, când ştiu ce s-a
întâmplat în pod – la numai câţiva metri de patul meu… De ce a venit aici? Cine a pus-o
să vină? Dacă n-aş fi ştiut nimic…
Mi-am tras repede plapuma peste ochi şi m-am ghemuit sub ea, simţeam cum
transpir, mă sufocam de căldură, dar tălpile mi-erau reci ca gheaţa şi lipicioase ca vâscul.
Probabil că în pod a rămas o fereastră deschisă – ce altceva ar putea să fie? Numai că
pentru nimic în lume nu m-aş duce s-o închid; şi acum n-aş ieşi pentru nimic în lume nici
măcar pe coridor. Ah, de s-ar crăpa odată de ziuă, de s-ar crăpa!
Petr sforăia voiniceşte şi ţiuia pe nas ca o marmotă, eram furioasă pe el, şi furia mea
era plină de reproşuri! Plescăiam, încercând să-l potolesc, dar totul era în zadar, şi-apoi,
între noi fie spus, sunetul acesta omenesc avea oarecum darul să mă liniştească: cel puţin
nu sunt singură, şi de-ar fi să se întâmple ceva… Nu, n-o să-l trezesc, mi-am spus în gând,
e frânt de oboseală şi ar râde de mine ca aseară în timpul cinei: – Nu te aiuri, Lu,
povestea asta n-are nicio legătură cu noi şi nici cu această casă! în care clădire veche nu
s-a întâmplat ceva asemănător? Zidurile şi grinzile n-au nicio vină, fricoaso!
Lui îi convine să vorbească, ce-i pasă! Doarme buştean şi eu mor de invidie!
Acum însă trebuie să aflu tot adevărul – altfel n-o să am linişte niciodată! Am
încercat să-l descos pe Tautze – dar fără niciun rezultat! — aşa că, m-ara adresat lui Dont:
o porţie dublă de găluşte avu darul să-i stârnească substanţial comunicativitatea; îşi şterse
lingura de pantalonii ponosiţi, plescăi din limbă satisfăcut şi începu:
— Va să zică aşa, v-a surprins faptul că Tautze nu s-a dat jos de pe schelă când o
apărut dumneaei! Nu-i de mirare, ştiţi, dânsul şi doamna Mölke erau rude îndepărtate şi
se zice că ar fi fost chiar ceva între ei… ştiţi, ein Liebesroman! Mölke i-a suflat-o, cred şi
eu, cu bănuţii lui!… Şi colac peste pupăză, în patruzeci şi doi l-a mai şi denunţat –
chipurile pentru defetism, aşa se spunea pe atunci – şi bietul Tautze a înfundat puşcăria.
Ştiţi, Mölke ăsta, a fost o mare jigodie!…
Înduioşătoarea legendă despre dragostea până dincolo de mormânt se topi într-o
clipită ca un fulg de zăpadă pe o faţă înfierbântată – şi ce frumos mi-o făurisem, păcat!
Mi-era milă de ea, şi de mine. Dar cu asta tot nu m-am mulţumit: spre seară am înnodat
firul unei discuţii întâmplătoare cu Panocha, care făcuse un popas pe la noi.
— Cum, tovarăşă, dumneata n-ai ştiut? spuse el, cu gravitate, scoţându-şi înainte
sprâncenele stufoase; dar numaidecât dădu din mână, parcă plictisit: — Flecăreli băbeşti!
Oamenii au prea multă fantezie, ar face mai bine să se îngrijească de cei vii!… Mă rog,
se spune că pe aici ar fi bântuit strigoii. Uneori s-ar fi văzut, chipurile, lumini pe la fereşti,
şi tot de aici s-ar fi auzit, nişte sunete şi tânguiri ciudate. Dar asta a fost demult, îndată
după război. Vă daţi seama, pe atunci bântuiau prin locurile astea tot felul de haimanale
venite chiar şi de dincolo de frontiera noastră! Pesemne că din când în când mai înnopta
pe aici câte un vagabond sau câte un dezertor – ori, ştiu eu, vreun tâlhar venit să miroase
cam ce s-ar mai putea jefui. Ce-i drept, s-au petrecut pe aici multe lucruri necurate, dar
acum e linişte şi ordine!
Avea probabil dreptate, dar asigurările lui nu prea mă liniştiră. Ce să fac. O să mă
obişnuiesc, altceva mai bun nici nu-mi rămâne de făcut, trebuie să înghit şi asta; un lucru
însă ştiu cu toată certitudinea: în pod nu mai întind rufele la uscat niciodată! Uşa aceea o
încui cu cheia şi nu mai calc pe acolo, de-ar fi să râdă Petr de mine după pofta inimii,
până n-o mai putea.
Iar florile… florile, oricum nu mai cresc acum pe pajişte!

7 septembrie

Să trăieşti, alături de un excentric plin de fantezie poate fi cât se poate de amuzant,

dar să trăieşti alături de un excentric înzestrat cu o imaginaţie creatoare excedentară – e,
pur şi simplu exasperant!
Acum avem şi găini! Trei din primul foc: două albe, iar a treia neagră din cap până
în picioare.
Astea-s cei trei crai de la răsărit – mă instrui Petr cu toată bunăvoinţa. Le deosebeşti
uşor una de alta, vezi, aia de colo are o pată neagră pe spate!
Frumoasă distracţie, nimic de zis, era exact ce ne mai lipsea. La început am încercat
să privesc lucrurile cu umor, reuşind astfel să-mi păstrez calmul.
— Fain! i-am spus. — E limpede ca lumina zilei. Pata neagră pe spate. Sunt fericită
că nu mi-ai adus de la bun început un unsprezece complet sau, ştiu eu, ceva în genul
celor doisprezece apostoli: Trei crai, constituie, pentru început, o tripletă mai mult decât
satisfăcătoare.
— Nu-i aşa? Cine ştie, s-ar putea ca la primăvară să scoată pui, şi în felul ăsta vom
avea prilejul să le oferim oaspeţilor noştri ouă proaspete direct de la fundul găinii.
Felul în care primi oftatul meu înăbuşit mă întărită, începea să mă îngrozească
gândul că în curând o să urmeze şi vaca şi trăpaşul, ba chiar şi cămila – de-ar fi să şi
îngheţe! — într-un cuvânt, totul pentru binele şi fericirea oaspeţilor noştri!
Ciudate creaturi mai sunt şi găinile astea. Dacă între mine şi Kunhuta, mijloacele de
comunicare sunt extrem de dificile şi foarte dezagreabile – cu ele practic nici nu există:
îşi trăiesc viaţa în exclusivitate, numai de dragul lor. Singura excepţie se iveşte atunci
când ies pe treptele scării ce dau spre curte şi le adresez în gura mare verificatul mesaj al
mătuşilor de la ţară: na, pui, pui, pui, na!… În aceeaşi clipă aud tropăitul lor mărunt şi
grăbit, se reped spre mine ca la întrecere şi fără să-mi acorde vreo atenţie mai deosebită,
se năpustesc grămadă asupra boabelor de porumb. Pe astea nu sunt în stare deloc să le
dibuiesc, ceea ce nu înseamnă însă că aş avea cu ele greutăţi mai mici. Poate chiar mai
mari decât cu capra!
Îmi sunt străine şi destul de nesuferite, mai cu seamă în zori când din ele ţâşneşte
cârâitul acela prelung şi scrâşnitor, care se împotriveşte oricărei descrieri verbale; nu ştiu
ce dispoziţie sufletească vor să exprime cu ajutorul lui.
Fireşte, în domeniul găinilor sunt total lipsită de experienţă, dar astea, ale noastre,
mi se par nişte schizofrenice evidente în marea împărăţie a păsărilor domestice.
Desigur… n-ar fi exclus ca în privinţa asta să fie vinovat şi felul în care dumnealor au
fost importate în curtea noastră. Petr le-a adus cu Samson, legate într-un sac – păi da, că
altă treabă n-aveam decât să le las să-mi pângărească perna maşinii! – şi procedeul acesta
a însemnat probabil pentru ele un adevărat şoc. Cel puţin în primul moment. Când le-a
dat drumul din sac, comportarea lor a fost mai mult decât excentrică: ţineau capul sucit
într-o parte, umblau prin curte şontâc-şontâc împleticindu-se la tot pasul ca nişte
alcoolice inveterate.
Petr le înălţase dinainte scara spre poiata deschisă şi le pregătise cuibarele de nuiele;
şi acum – la treabă, doamnelor, şi să vă daţi toată silinţa!
De bună seamă, nu l-au înţeles: după patru zile de convieţuire paşnică, pot declara
că în afara găinaţului dezgustător, domniile lor nu ne mai oferă nimic, şi cu atât mai puţin
ouăle atât de mult râvnite. Cuibarele sunt goale, iar noi abătuţi şi deprimaţi.
— Ce-i cu voi? – le îndeamnă Petr la tot pasul – grăunţele, slavă Domnului, le
înghiţiţi şi ouă, nicăieri! Asta nu-i corect din partea voastră! Dacă nu vă băgaţi minţile în
cap, să ştiţi c-o să înotaţi una câte una în apa clocotită. Aţi înţeles?
— Dar dacă ouă? îmi veni mie în minte – că parcă aşa se spune, nu? A oua..: Ştii,
uneori aud câte una cotcodăcind mai ciudat şi, potrivit informaţiilor pe care le deţin,
dumnealor anunţă în felul acesta întreaga omenire că tocmai au adus pe lume un ouşor…
— Cap luminat! ţinu să aprecieze Petr. – Dar… unde? Unde ar fi putut să
binevoiască dumnealor să se ouă?… Trebuie să căutăm.
Şi astfel căutăm – treaba asta îmi aminteşte de jocul de-a v-aţi ascunselea:
cotrobăim prin toate coteţele şi prin toate hambarele, iscodim toate ungherele – şi nimic!
Deocamdată nimic. Ce vipere! Va trebui să pândim momentul când vreuna din ele începe
să-şi ia tălpăşiţa pe neobservate, şi… după ea! — Ascultă – dar dacă dumnealor se duc
să-şi depună ouăle undeva, în afara gospodăriei noastre, în vreun tufiş sau chiar în pădure?
Primele ouă le-am descoperit abia a treia zi. Cu totul întâmplător, când Petr s-a
urcat la volanul maşinii aflată sub şopron. Aşezându-se pe pernă auzi sub el un trosnet
abia perceptibil. Şi chiar în ziua următoare am descoperit acolo alt ou. Se pare că perna
din faţă a bătrânei noastre rable devenise locul preferat al găinuşei negre. În faţa acestui
fenomen, Petr clătină din cap uluit:
— Straniu! Spune, ai fi putut crede că o găină poate avea o atitudine atât de pozitivă
faţă de motorism? Kunhuta era gata – gata să-şi piardă minţile din pricina lui Samson!…
Cele albe ouă, deocamdată, într-o adâncă ilegalitate. Ori de câte ori auzim
cotcodăcitul triumfal al vreuneia din ele, dăm buzna în curte după ea, dar de fiecare dată
e prea târziu! În naivitatea lui, Petr încearcă s-o descoase pe făptaşă, dar aceasta pur şi
simplu îl ignorează, porneşte ţanţoşă prin curte, din când în când mai râcâie şi ciuguleşte
câte ceva, iar eu aş putea să jur că perversa se amuză, făcând haz de desperarea noastră: –
Ştiţi ce, vedeţi-vă de treaba voastră, că eu tot nu vă spun nimic, aţi fi în stare să mi le
furaţi şi să le mâncaţi, iar eu am de gând să le clocesc şi să scot din ele pui – cotcodac!
— Proasto! – îmi bat joc de ea – fără cocoş nu ţine!
— Asta e adevărat, răspunde Petr în numele ei. — Dar ce-i un cocoş la trei găini?
Ar deveni un trântor şi pe urmă ce te mai faci cu el? Poate la primăvară. Acum însă, e
mai bine ca dumnealor să facă ouă şi să nu-şi irosească vremea cu probleme sexuale!…
Uneori le urmăresc şi am impresia că nu suferă câtuşi de puţin din pricina acestei
inaniţii erotice, fiind frigide. Şi, în general, consider găinile nişte fiinţe îngrijorător de
inerte proaste şi lipsite de posibilităţile unui avânt sufletesc sau fizic; sunt, ca să zic aşa,
nişte maşinuţe de fabricat ouă, umblând pe două picioare; aşa se face că apreciez cu efect
retroactiv, consistenţa ocarei: ai minte de găină! Pe cinstea mea, se potriveşte de minune.
Dar iată că ieri am avut prilejul să constat că totuşi există ceva ce aduce a viaţă
afectivă la găini, şi că până şi ţaţele noastre nătăfleţe sunt capabile, în unele împrejurări,
de anumite manifestări psihice.
Momentul culminant al acestui ciudat eveniment n-a fost departe de oroare.
Cu totul întâmplător, mă uitam pe fereastră afară şi le-am zărit pe cele trei hahalere
pe poteca din faţa casei: aha, de bună seamă dumnealor şi-au săpat drum pe sub poartă şi
au pornit în excursie prin împrejurimi – şi pe urmă noi ne omorâm căutând ouăle! Am
hotărât să le interzic cât mai energic această escapadă, dar, înainte de a apuca să mă
retrag de la fereastră, s-a produs chiar sub ochii mei o adevărată tragedie: pe drumul ce
duce spre pădure gonea cu o viteză neobişnuită un tractor şi… buzna peste ele! Un
cotcodac infernal, bătăi disperate din aripi, şi, după ce tractorul le depăşi, în urma lui
rămase pe şosea o pată neagră nemişcată. Am ieşit repede din casă şi m-am năpustit spre
locul nenorocirii; da, într-adevăr, era tocmai găina cea neagră! Zăcea cu căpşorul lăsat pe
dunga de noroi, fără să manifeste cel mai mic semn de viaţă, în timp ce colegele ei
stăteau proţăpite la un pas de ea, într-un fel de încremenire a groazei şi o priveau
înmărmurite. Ce s-o fi petrecând în capul lor?
Mi-era milă de biata găinuşă şi eram mânioasă pe tractoristul acela zăpăcit, dar ce
puteam face – în felul ăsta tot n-aveam s-o trezesc la viaţă; aşa că, până la urmă, am luat
o hotărâre foarte practică şi anume, să fierb din ea măcar o supă cum scrie la carte.
Am apucat-o aşadar pe răposată de picioare şi, urmata de jalnicul cortegiu al
tovarăşelor ei, am dus-o sub şopron. Căpşorul cu ochii închişi se bălăbănea întristător
deasupra pământului; am aşezat-o pe un butuc şi m-am repezit în bucătărie: trebuie să
încing soba, să pun la încălzit apă în oala cea mai mare, să trag cu ochiul în cartea de
bucate, să văd ce se cuvine să pui într-o adevărată supă de găină şi… şi pe urmă, ce? Mi-
era limpede că înainte de toate trebuia s-o jumulesc, s-o desfac şi s-o curăţ de maţe – în
viaţa mea nu mai făcusem aşa ceva; dar n-aveam încotro! Cu această decizie şi înarmată
cu cel mai tăios cuţit de bucătărie am ajuns sub şopron; m-am aşezat pe un alt butuc şi
am luat trupşorul lipsit de viaţă în braţe: mai era cald încă şi nu părea deloc deteriorat.
Doamne – de unde că încep?
Când am apucat de primul smoc de pene şi am dat să-l jumulesc – ei, bine, în clipa
aceea găinuşa a tresărit, iar trupşorul acela, până atunci inert, a început să zvâcnească!
Dintr-o dată a pătruns în el viaţa! Găina a deschis ochii mari şi scoţând un cotcodac
înfiorător, a prins să mi se zbată sălbatic între degete. Şi-a înfipt ciocul în braţul meu, m-
a plesnit zdravăn cu aripile peste faţă şi, în fine, s-a eliberat. Nu, niciodată nu voi uita
privirea cu care m-a gratulat în acel moment: se citeau în ea uimirea şi groaza deopotrivă,
dar şi ura, o ură fioroasă, aş zice nepăsărească – şi ca să zic aşa, ucigaşo, cotcodac! Dacă
ar fi fost doar o idee mai mare, aş fi rupt-o probabil la fugă, de frică să nu mă
ciocănească până nu m-o da gata! Cotcodăcind întărâtată de groază, o zbughi iute de sub
şopron şi dispăru fără urmă, în timp ce eu şedeam pe butuc cu cuţitul în mână,
înjungheată parcă de propria mea spaimă: cu întârziere am înţeles că fusese doar ameţită
şi că… Doamne, ce grozăvie!.
De atunci ne evităm reciproc: ea, de bună seamă, mă urăşte şi se teme de mine, iar
eu mă simt în faţa ei oarecum ruşinată.!
Abia spre seară am zărit-o din nou în tovărăşia celor două găinuşe albe, arăta cât se
poate de normal, dar mie mi-era limpede că-mi mâncasem cu ea lefteria pentru totdeauna,
şi că dumneaei mă calomniază cumplit în faţa prietenelor ei: — Vedeţi fetelor, fiţi atente,
asta e în stare să vă jumulească de vii! Şi, mai cu seamă, niciun ou, aţi înţeles?
Cotcodac!… Mă ignorează cu o ostentaţie aproape neobrăzată şi nu mă îndoiesc că a
reuşit să le prelucreze şi pe celelalte, căci, la ispititorul meu; na, pui, pui, pui, nu se mai
aude obişnuitul tropot de paşi mărunţi; toate trei mă privesc acum de la o distanţă sigură,
iar la grăunţe se reped abia după ce părăsesc terenul.
Pe scurt, cu găinile am pierdut partida pe toată linia şi, probabil, voi continua să mă
duc după ouă la dugheana domnului Metelka. Ca să nu mai vorbesc de faptul că am fost
serios zdruncinată în convingerea mea cu privire la inexistenţa vieţii spirituale la găini.

8 septembrie
Azi-dimineaţă, după o îndelungată absenţă, l-am zărit din nou pe ariciul nostru;
ieşea tocmai din curte pe gaura din uşa hambarului, părea somnoros şi zgribulit, de frig,
dar se ţinea atât de ţanţoş şi de solemn, încât nu sunt sigură dacă nu purta pe nas ochelari
cu ramă neagră.

10 septembrie
Şi iarăşi nostalgia! Alta decât cea dinainte vreme, de o intensitate mai mică şi mai
puţin chinuitoare – într-un cuvânt, nostalgia de toamnă. Mă copleşeşte răzbind din
freamătul peisajului înconjurător, sporită de murmurul ploilor, şi, spre mirarea mea, nu e
legată de oameni, ci mai curând de oraşul în care m-am născut şi am trăit până nu de mult.
Ce-ar fi să mi se dea prilejul să încalec pe unu din vânturile ce bântuie pe aici şi să mă las
purtată de el pe străzile lui, două-trei ceasuri – atâta doar, mai mult nu l-aş lăsa pe Petr
singur în această pustietate!…
Merg cu tramvaiul – cu cel nou şi atât de frumos luminat – să zicem, de la Braník
până la Holešovice; privirile oamenilor alunecă încruntate şi absente peste figurile
semenilor din jur, fiecare e înfofolit în gândurile lui; un june blond, cu urechile cam
clăpăuge, se uită ţintă la genunchii mei, dar fiindcă ştiu că sunt acceptabili îi permit acest
lucru, chiar dacă pe faţa mea se citeşte expresia respingerii totale. Pe neaşteptate cobor şi
hoinăresc pe străduţele Oraşului vechi – Doamne, cât de bine cunosc aici fiecare locşor –
arunc o privire tainică în gangul nostru, miroase acolo a piele şi a clei… apoi mă opresc
pe pod, scuip în apa râului, şi numaidecât dau o fugă până la Kampa, să mângâi scoarţa
unui arbore secular. Şi, repede!… Ce-ar mai fi de făcut?… Spre seară vâr nasul în
foaierul unuia dintre teatrele mele preferate şi trag adânc în piept căldura lui aromată;
mai trag cu coada ochiului la un afiş, pe urmă mă pierd într-un cârd de oameni ce tocmai
intră la cinematograf – e o prostie, nu-i aşa? – dar mirosul de cârnaţi prăjiţi îmi fură nasul
şi mă atrage spre ghereta din cunoscutul colţ: daţi-mi şi mie unul cu mai mult muştar, dar
repede, vă rog, căci sunt grăbită – vântul meu nu aşteaptă!…
Cu câteva clipe în urmă am avut o vizită neobişnuită – meditaţia mi-a fost tulburată
de un scârţâit de uşă şi în spatele meu – Petr! Părea niţel descumpănit – căci între noi
domneşte înţelegerea sfântă de a ne respecta reciproc clipele de singurătate – sta în prag,
nemişcat; venise, chipurile, numai pentru că nu găsea chibriturile, aha – dar, când să
plece, mai zăbovi un pic, şovăitor. Bătu pasul pe loc, mutându-se de pe un picior pe altul,
şi, întorcându-şi privirea spre mine, întrebă cu un zâmbet blajin:
— Îmi este îngăduit să aflu ce tot scrii acolo? Nu cumva un roman?
— Ce-ţi veni! i-am răspuns aruncând creionul pe măsuţă. — Mai degrabă ceva ce
aduce a jurnal de bord.
— Aşa! Şi… cum se numeşte… vaporul?
— Asta ar trebui să ştii tu… în calitate de căpitan… nu crezi?
 Strânse din umeri şi pufni pe nas:
— Nu ştiu. Vasul încă n-a fost lansat, la apă, şi, când va fi… asta numai stelele o
ştiu! Dar te rog, nu te deranja!… Dă-i înainte... Hm… Vasăzică nu-i vorba de un
roman… Păcat, fantezia nu ţi-ar lipsi…
— Să zicem că nu – am zâmbit amuzată – dar asta nu-i de ajuns. Pentru aşa ceva
îmi lipseşte curajul. Dar, nu-ţi fie frică, n-o să ţi-l dau niciodată să-l citeşti!…
— De ce?… Ce anume te împiedică? Nu cumva aşa-zisa pudoare a autorului?
— Nu, nici vorbă de aşa ceva, dar… ştii, mi-e teamă că în caietele astea te-am
înfrumuseţat prea mult; deh, se pare că nu te văd cu obiectivitate şi ce mă fac dacă până
la urmă te umfli în pene?… Scriu doar despre ceea ce se petrece aici şi ce cred eu despre
toate astea, atât şi nimic altceva.
— Atunci, scrie! Cina o încropesc eu şi singur. O să avem gulaş cu cârnaţi!
După ce uşa ţăcăni în urma lui, mi-am sprijinit bărbia în palme şi, absentă, am
căscat gura spre amurgul înnegurat de ploaie; îmi pierise pofta de scris.
Roman! Cum i-a putut măcar trece prin minte una ca asta? Îmi venea pur şi simplu
să râd, în viaţa mea nu m-am gândit la aşa ceva; eu vreau, înainte de toate, să trăiesc, nu
să scriu! De altfel, pentru roman îmi lipseşte, categoric, un conflict real, care între noi –
cel puţin deocamdată! – nu există şi, cinstit vorbind, nici nu-l prea doresc; dimpotrivă,
mă îngrozeşte şi-l refuz cu mulţumirile de rigoare! Conflictul bărbat – femeie – dragoste
se naşte de obicei atunci când în relaţiile dintre ei ceva începe să scârţâie, când afectul se
află sub ameninţarea unei primejdii din afară sau dinăuntru. La noi – slavă Domnului! –
nu scârţâie nimic, iar legătura noastră nu-i de nimic şi de nimeni ameninţată; dacă ar fi
ceva, nu s-ar putea să nu ştiu. Iar o poveste de dragoste fericită, ori o fericire fără rezerve
în dragoste, nu sunt în stare să născocesc – cel mult ca un Kytch insuportabil sau ca un
final peste fraza de încheiere a unui volum de basme. Dar oricât mi-aş frământa creierul
şi oricât mi-aş stoarce memoria, nu-mi amintesc să fi citit vreodată ceva în genul ăsta!
Faptul nu trebuie să mire, oamenii cu greu i-ar da crezare, şi nu numai atât: din fericire,
în această vale a plângerii există întotdeauna ceva suspect, neverosimil, şi aş zice chiar
provocator – îndeosebi pentru oamenii care nu sunt sau nu ştiu să fie fericiţi. Acel ce-ar
trâmbiţa în gura mare despre el că e fericit, ar fi considerat de mai toţi de pe aceste
meleaguri un prostănac senin sau, pur şi simplu, un primitiv. La drept vorbind, eu una
nici nu ştiu de fapt ce-i fericirea, şi nici nu am ambiţia s-o definesc – probabil nici n-aş
izbuti – şi sunt pe deplin satisfăcută că sunt în stare s-o simt şi s-o trăiesc cu o intensitate
variată; pentru mine ea nu este o noţiune abstractă, are o înfăţişare. Ochi, faţă, două
mâini şi glas. Şi, în afară de asta suntem amândoi cât se poate de normali şi deci,
nepotriviţi şi nerentabili ea eroi de roman. Nu vreau să spun prin asta că am fi comuni,
plicticoşi sau absolut neinteresanţi – nu, suntem pur şi simplu, normali. Aş avea curajul
să afirm în numele amândurora că în noi nu sălăşluiesc nici sadismul, nici masochismul,
nici sado-masochismul, nici… ce mai, pe scurt, niciuna din acele devieri de ordin psihic,
despre care se face atâta zarvă în anumite publicaţii şi cu care literatura modernă
operează din belşug; şi dacă totuşi, ar fi ceva – căci, vorba ceea, nu se poate cunoaşte
omul pe sine până într-atât, încât să ştie totul despre el! – atunci, cel mult, în adâncul
subconştientului şi într-o măsură atât de infimă, încât, practic, nici nu ne dăm seama.
Dorinţele şi tulburările mele trupeşti sunt legate exclusiv de prezenţa bărbatului, iar în
ultima vreme (pot afirma asta cu toată certitudinea) de a unui singur bărbat. Şi declar, cu
putere de jurământ, că prin asta nu mă simt deloc păgubită, iar din punct de vedere erotic,
slavă Domnului, nu mă plictisesc! Pentru tot ceea ce am devenit ca femeie şi amantă îi
datorez lui Petr, el pretinde acelaşi lucru despre mine şi n-am nici un motiv să nu-i dau
crezare. Şi, mai departe? S-ar putea ca, potrivit arhicunoscutelor canoane ale moraliştilor
de granit, să sărim oarecum peste cal în timp ce ne iubim, să fim, ca să zic aşa, tributari
prea mult şi fără niciun fel de reţinere voluptăţii trupeşti, dar, în privinţa aceasta suntem
aproximativ amândoi la fel. Aşa că nici din aceste situaţii nu se pot naşte între noi
conflicte sau discordanţe amoroase, acele chinuitoare şi penibile eşecuri, fără putinţă de
consolare, aşa cum mi-au fost hărăzite alături de Zbyněk: glorioasă amintire! Şi, pe
urmă – ce măsură şi ce pondere? Nimic, dar absolut nimic din ceea ce facem, atunci când
ne iubim şi ne răsfăţăm, nu este şi nu poate fi amoral şi înjositor, nu, asta-i exclus; iar
mie puţin îmi pasă de scornirile moraliştilor! Toţi mi se par suspecţi şi îmi amintesc de
sărmanele stridii deasupra o carapace solidă şi dură, iar înăuntru un conţinut gelatinos! Şi
dacă totuşi există la mine şi la Petr ceva interesant – şi poate nu întru totul normal –
atunci, în primul rând e faptul că ne iubim şi ştim să ne iubim fără rezerve, că… dar,
despre asta, mai bine psst… iar din motive de securitate bat de trei ori cu degetul în placa
de lemn a mesei! Asta e tot şi, de fapt, altceva nici nu vreau şi nici nu cer, mie îmi ajunge
această fericire obişnuită şi anonimă, şi o reţin! Nu doresc un destin excepţional de un
tragism înălţător, n-o invidiez nici pe doamna Bovary şi nici pe Julieta Capulet, nu m-aş
schimba nici pe dulceaga Manon, nici pe Anna Karenina; soarta oarecarei şi invizibilei
Ludmila Kadlecová, pedagog diplomat, cu domiciliul actual în comuna Jeleni pe Şumava,
mă satisface întru totul. Pe scurt – mă simt în propria-mi piele destul de bine, uneori
chiar excelent, iar simţirile mele şi tot ceea ce trăiesc pot renunţa fără cea mai mică
umbră de invidie la orice publicitate, la focurile bengale şi la lacrimile unor spectatori
înduioşaţi. Numai de-ar ţine povestea aşa cât mai mult, altceva nu-mi doresc! Dar ce ştiu,
şi ce pot şti? Azi, ce-i drept, nu există conflicte între noi, asta însă nu trebuie să însemne
câtuşi de puţin că într-o bună zi ele n-ar putea să se ivească! Ce fel, de ce natură, asta nu
ştiu, nu sunt capabilă să mi le imaginez şi nici nu vreau să încerc acest lucru; dar şi aşa
îmi este limpede că ceea ce global noi numim viaţă – sau destin! – are destulă, chiar prea
destulă imaginaţie, ca să facă asta şi pentru mine. Are infinit mai mult timp şi mai mult
spirit de inventivitate, e un creator cu o putere de fabulaţie incomensurabilă: ştie să fie pe
cât de afabil şi poetic, pe atât de crud şi de feroce, folosind cu predilecţie metoda
surprinderii, cu lovituri mişeleşti, pe la spate! Şi chiar dacă aceste conflicte nu s-ar ivi, ne
aşteaptă oricum destule lucruri triste şi cumplite pe care, ca oameni, nu le putem evita,
lucruri la care de pe acum mă gândesc cu teamă şi înfiorare, şi cu o revoltă conştientă de
neputinţa ei – îmbătrânirea, oboseala, bolile şi… Scriu toate astea şi în acest timp o
lacrimă mi se prelinge pe obraz şi cade pe hârtia liniată – gata, ajunge! Petr ar spune că
mi-am vârât iar nasul în ciuperci. Mă miră că nu ţi-e ruşine, femeie fricoasă şi
nerecunoscătoare! Ştii ce? Fă bine, te rog, de-ţi şterge ochii şi trage niţel aer în piept!
Simţi? Prin toată casa se revarsă un miros de ceapă înăbuşită şi de cârnat afumat –
gulaşul e gata – vin numaidecât!

11 septembrie

Minigospodăria noastră s-a schimbat peste noapte; nu mai avem găini! Ca în fiecare
dimineaţă Petr a deschis cu o stinghie uşa poi atei şi liniştea stranie dinăuntru l-a făcut să
înmărmurească. S-a căţărat pe scară, a tras cu ochiul în semiobscuritatea tulbure, apoi m-
a strigat să vin lângă el:
— Priveşte, au întins-o!
Într-adevăr, poiata era pustie, cuibarele date peste cap, iar pe podea se vedeau
urmele unei lupte inegale: smocuri de pene smulse şi câteva pete de sânge… Ce-o fi cu
ele? Abia în clipa aceea mi-am dat seama că azi n-am auzit cârâitul lor nesuferit din
fiecare dimineaţă; ce mai, e limpede că li s-a întâmplat un necaz mare. Poate chiar cel
mai mare! Petr era distrus, şi la întrebările mele nu făcea decât să strângă din umeri. Să fi
fost un hoţ? Asta ni se păru cu totul neverosimil, şi numai Saska – care trecu ceva mai
târziu cu bicicleta prin preajma casei noastre – ne lămuri cum devine cazul. Cercetă mai
întâi cu atenţie locul crimei, apoi dădu din cap, cu ochii fulgerători de ură:
— Da, într-adevăr, un hoţ a fost, dar cu patru picioare Vulpea… asta-i isprava ei…
ce mai, le-a târât în pădure. Acum capcanele nu mai au niciun rost, degeaba le-am pune,
că bestia nu mai dă pe aici. Iar voi nu vă mai aiuriţi, în felul ăsta nu puteţi ţine păsări,
pentru aşa ceva trebuie o poiată ca lumea, bine asigurată şi, înainte de toate, un câine!
Lăsaţi asta pentru la primăvară, e singurul sfat pe care vi-l pot da, ouă găsiţi şi la
prăvălie…

15 septembrie
De câteva zile n-am mai apucat să scriu, am avut alte griji, mult mai mari: n-au fost,
ce-i drept, zile zadarnice, şi n-ar fi exclus ca ele să fi fost hotărâtoare pentru soarta
noastră. Acum totul e limpede, dar încă nu sunt sigură dacă pot răsufla uşurată!
Nu mai plouă, cerul s-a înseninat, iar casa noastră străluceşte de albeaţa tencuielii în
zilele aurite de septembrie; mirosim a var şi a prospeţime şi, totuşi, am impresia că Petr
nu vede şi nu percepe mare lucru din toate astea; nici măcar pe mine!
Am înţeles că-l încearcă iar zilele sale negre şi eram dispusă să mă adaptez situaţiei..
N-ar fi fost, de altfel, nimic nou! Se târa prin casă ca o fantomă îndoliată, iar la
întrebările mele de investigare dădea răspunsuri monosilabice; mocnea în el o tristeţe
sfâşietoare, din care răzbeau o răceală şi o nepăsare de neînţeles faţă de tot ce se petrecea
în jurul lui. Nu-l recunoşteam. Nu. Nu era Petr! Nu-şi mai găsea locul şi deodată parcă n-
ar mai fi ştiut ce-i de făcut; se ocupa, în exclusivitate, cu treburi mărunte şi inutile: toată
dimineaţa spărgea lemne sub şopron, cu toate că aveam destule, apoi se aiurea aducând
de la pârâu cantităţi imense de apă. După-amiaza se înfunda ca o urechelniţă în cămăruţa
lui şi nu-şi mai scotea de acolo călcâiele până nu se lăsa înserarea. Ce-o fi făcând acolo?
Citeşte, scrie, meditează? Când, o dată, mi-am lipit, din curiozitate, urechea de uşa
bârlogului său, am auzit un murmur duios de chitară şi asta nu mi-a plăcut deloc.
În sfârşit, miercuri a sosit de la oraş un autocamion încărcat cu ceva ce trebuia să fie
chipurile, mobilă pentru odăi. Subliniez acest ceva! Văzând-o, îţi venea mai degrabă să
plângi decât să izbucneşti în urale de bucurie; în primul moment mi-a fulgerat prin minte
întrebarea dacă nu cumva cei de la direcţie îşi bat pur şi simplu, joc de noi. Opt paturi de
metal aproape noi, aşa cum se văd prin spitale, cu vopseaua coşcovită şi somierele
lăsate, – alt bordei, alt obicei! – în schimb, o mulţime de coşuri de gunoaie şi de
ştergătoare de noroi, toate nou-nouţe! Astea, de bună seamă, erau excedentare. La
vederea acestor „daruri” Petr pufni furios pe nas, îşi încleşta fălcile şi se cufundă în
tăcerea sa încăpăţânată. Ia te uită – inventarul viitoarei întreprinderi, de atâtea ori
făgăduit, de atâtea ori urgentat şi atât de mult aşteptat! Mai bine zis, prima tranşă, restul
urmând să-l primim abia săptămâna viitoare! După plecarea hamalilor, ne-am apucat de
treabă ca nişte descreieraţi. Ne-am străduit să combinăm piesele de mobilă, în aşa fel,
încât să se potrivească, de bine de rău, una cu alta; ne-am omorât cu vechiturile astea
până seara târziu, dar rezultatul a fost mai mult decât jalnic: aspectul încăperilor era pur
şi simplu deprimant, arătau ca nişte hardughii respingătoare prin sobrietatea şi lipsa lor
de intimitate, ce mai, o porcărie!
Petr îşi şterse fruntea de sudoare şi, extenuat, căzu grămadă pe unul din paturi;
încercă somiera, săltându-se uşor – somiera protestă sub greutatea lui cu un scârţâit de
durere – apoi, mi se adresă cu un calm absolut nefiresc:
— Spune-mi… cum îţi imaginezi tu… purgatoriul?… Şi văzând că nu-i răspund,
reluă, arătând cu mâna în jurul lui: — Asta e! Sărăcie, lipsă de personalitate, plictiseală
cruntă! Sau, mai bine zis, de moarte! Aveţi de gând să vă sinucideţi? Vizitaţi-ne! În
camerele noastre veţi înţelege numaidecât că viaţa e plină de o tristeţe insuportabilă şi vă
veţi arunca în ştreang de bunăvoie, cu o adevărată voluptate. La noi îi puteţi pune capăt
uşor, frumos şi elegant!
— Nu vorbi de funie în casa spânzuratului! l-am întrerupt, înspăimântată.
— Aha, ai dreptate, am uitat că aici există şi o tradiţie! Păi vezi?
— Încetează, şi nu te mai prosti! Şi-apoi… am încercat eu să-l mai încurajez un
pic – se pot aduce o mulţime de îmbunătăţiri; de pildă… nişte perdeluţe, feţe de masă, iar
pe pereţi câte o reproducere mai acătării şi nişte podoabe din lemn natural!…
— Sau ochelari cu sticlă roz pe nasul vizitatorilor!…
Amărăciunea lui veninoasă începea să mă calce pe nervi.
— Nu te înţeleg, în definitiv, la ce te-ai aşteptat?…
— Ca să vezi – crâcni stânjenit – nici eu nu mai ştiu la ce!
— Da, observ! Şi-mi dau seama că, într-un fel, bătrânul Pomajzl de la direcţie a
avut dreptate – eşti un visător şi un idealist incurabil…
— În grai popular, un bou fără pereche! Şi un ţicnit iresponsabil, hai, serveşte-te,
fără jenă. De altfel Pomajzlii au întotdeauna dreptate, acum încep şi eu să cred acest
lucru. Se încălzesc încet şi cu precauţie, bravo lor, armăsari viteji! Dacă n-ar fi Pomajzlii,
nu ştiu zău ce s-ar întâmpla pe lumea asta…
Dimineaţa m-a trezit un zgomot cunoscut. Patul lui Petr era gol. Desculţă şi
dârdâind de frig m-am repezit la fereastră şi l-am surprins pe Samson legănându-se agale
pe drumul ce duce în sat. Încotro a pornit? De bună seamă a luat o hotărâre de moment!
În odaia mare am descoperit o hârtie, cu un mesaj mâzgălit în mare grabă: „Plec în oraş,
la direcţie, aşa nu se mai poate, ceva trebuie să se întâmple! Mă întorc spre seară aşa
că fii cuminte şi nu te aiuri, ahoi – al tău ţicnit incurabil…”
În ziua aceea toate îmi scăpau din mână, iar timpul se curgea cu viteza râmei. Spre
seară am făcut foc în sobă şi am pregătit o cocă pentru turte de cartofi: mie, de fapt, nu-
mi plac, în schimb lui Petr au darul să-i trezească o fericită asociere cu anii copilăriei sale.
Să înfulece, deci, pe săturate, când s-o întoarce acasă! Când însă pe la orele şase la
ferestre a început să coboare întunericul, am lăsat totul baltă şi, pe neaşteptate, am căzut
pradă unei panici uşoare: ce-i drept, până azi Petr s-a ţinut de cuvânt, de multă vreme n-
am mai rămas singură în pustietatea acestei case de piatră, încercuită din toate părţile de
munţi şi codri adânci! Dacă Petr nu se înapoiază repede, eu una nu mai rezist şi o şterg de
aici cât ai zice peşte – doar n-o să aştept să se întunece de-a binelea şi casa să se ticsească
iar de umbre suspecte şi de tot felul de sunete şi mai suspecte! Acum, când ştiu precis ce
s-a întâmplat în această casă, nu mă mai simt ameninţată doar din afară, ci şi dinăuntru,
de sus, din podul acela blestemat! Uşa spre el ce-i drept, e încuiată, cu cheia, dar… nu,
nu mai pot, dacă rămân aici, de spaimă, îmi pierd şi minţile; pe măsură ce lumina se
risipeşte, simt asta tot mai stăruitor; da, cele două scoabe bătute în grindă, nu. „fugi…
fugi de aici, până nu se întunecă de tot! Mă duc să-l întâmpin pe Petr, drumul prin pădure
mă îngrozeşte deopotrivă, dar o să fluier şi n-o să mă uit nici în dreapta, nici în stânga…
şi, dacă nu-l întâlnesc pe Petr, mă opresc şi le fac o vizită Panochilor: nu, nu s-a
întâmplat nimic doamnă Panochová, am avut doar drum pe aici, şi…
Dă-i zor! Tocmai când mă năpusteam pe uşă, în bezna aproape desăvârşită, treptele
verandei fură linse pe neaşteptate de lumina unor faruri – în sfârşit! Dar nu era Samson,
am recunoscut pe loc Spartakul Panochilor şi m-am cutremurat de groază. Din maşină
sări afară preşedintele şi, deschizând cealaltă portieră îi ajută lui Petr să coboare. Doamne,
ce s-a întâmplat? Din câteva salturi am ajuns lângă ei, nimic, Petr stătea înaintea mea
drept, şi tăcut, pe întuneric nu-i vedeam faţa, dar…
Panocha mă cuprinse pe după umeri şi mă conduse înapoi în casă, în timp ce Petr
păşea alături de el. Păşea? Mi se părea mai curând că se clatină şi se împleticeşte; îşi
freca mereu obrajii cu palmele, şi smiorcăia din nas…
— Nu vă speriaţi, tovarăşă, fiţi calmă, – bolborosea într-una preşedintele, ca să mă
liniştească – nu e cazul să vă văicăriţi, mâine o să zburde şi o să se învârtească iar ca un
titirez…
— Dar ce i s-a întâmplat? am izbucnit înspăimântată.
— Ce să i se întâmple, nimica toată, s-a luat şi el un pic la harţă în bufetul de lângă
autogară, ştiţi, acolo se adună de obicei pleava, şi, cum să vă spun, aşa se întâmplă, mai
cu seamă prin locurile astea… Se bea vârtos, o vorbă se naşte din alta, mă rog, n-a fost el
acela care a început, dar nici nu s-a lăsat călcat pe bătătură, şi asta-mi place, un bărbat nu
trebuie să îngăduie să i se scuipe în paharul cu bere. Zic oamenii că s-a ţinut bine. Din
fericire s-au băgat în treaba asta şi băieţii noştri din pădure, ăştia îl cunosc şi, vorba ceea,
l-au scăpat de belea şi l-au adus în sat. L-am lipit eu niţel cu plasture. I-ar mai trebui o
compresuţă, două, şi gata, o să fie iar în formă!…
Petr şi încăierarea în cârciumă – asta în mintea mea nu se aduna deloc. Abia la
lumina lămpii cu petrol am putut să-l cercetez ca lumea şi n-a lipsit mult să scot un
strigăt de spaimă; arăta înfiorător: gulerul de la cămaşă rupt, fruntea lipită cu un
leucoplast cât toate zilele, sub ochiul stâng o vânătaie zdravănă; încercă să bâiguie ceva,
dar de bună seamă îl dureau buzele, şi căzu, ca retezat, pe otomană, cu faţa la perete.
— Să nu-l luaţi la rost, mă instruia Panocha în şoaptă, şi mai cu seamă să nu-l
compătimiţi, asta bărbaţilor adevăraţi nu le place!…
Nu zăbovi nici măcar cât să se încălzească, zicea că în noaptea asta mai are de
completat nişte rapoarte; nu l-am reţinut, dar l-am însoţit până la maşină. La mulţumirile
mele dădu din cap şi când se îndesă în spatele volanului, îşi împinse şapca turtită pe ceafă
şi tuşi ca să-şi dreagă glasul: era limpede că mai avea ceva pe limbă şi nu ştia cum să
înceapă.
— Ştiţi – spuse el, peste torsul hârâit al motorului – ceea ce spun acum, vă priveşte
pe amândoi… Dacă rămâneţi, aici, o să fac pentru voi tot ce-mi stă în puteri. Şi nu numai
eu. Ceva se mai găseşte, mă înţelegeţi, nu-i aşa?… Dar dacă aveţi de gând să plecaţi… –
şi nimeni nu v-ar putea lua în nume rău această hotărâre – atunci faceţi asta cât mai
repede, înainte de începe prăpădul. Iernile aici sunt foarte aspre. Aşa… Şi… Noapte
bună…
Nu înţelegeam deloc de ce-mi spune toate astea. Să plecăm?
Când, zgâlţâită de frig, m-am înapoiat în odaie, canapeaua era goală, iar din baie se
auzea clipocitul apei şi un chihăit de tuse seacă; viteazul nostru luptător se punea pe
picioare! După un timp, ieşi gătit cu o cămaşă curată, aruncă prosopul ud peste stinghia
de deasupra plitei, trase cu ochiul spre mine, dar nu izbuti să-mi dăruiască obişnuitul
surâs. Se duse pe coridor de unde reveni numaidecât cu o sticlă de vodcă negolită:
— Tragi cu mine un păhărel? mă întrebă, de parcă nici usturoi n-a mâncat, nici gura
nu-i miroase.
— Nu. Acum nici prin gând nu-mi trece – i-am răspuns tăios şi m-am grăbit să
adaug: — Ştii ce mi-a spus Panocha în urmă cu câteva clipe?
— Nu ştiu, dar îmi pof, închipui…
Cu unghia degetului gros scoase dopul de la sticlă, îşi umplu păhărelul şi-l dădu
peste cap; apoi se scutură şi smiorcăi din nas.
— Nu turna în tine ca într-o putină! am mârâit cu o voce întunecată: — De ce faci
asta? Ce-i cu tine? Nu-i nevoie să-mi povesteşti nimic, bătaia aceea nu mă interesează,
dar… aş vrea să ştiu şi eu ce vor să însemne toate astea
Se aşeză anevoie pe scaun, îşi lăsă braţele pe masă şi din nou smiorcăi din nas,
întristător… Apoi, cu un aer nesigur şi parcă de vinovăţie, mă privi de jos în sus: părea
distrus, doborât de-a binelea – nu numai de încăierarea aceea; niciodată nu-l mai
văzusem în asemenea hal. Şi dintr-o dată mi se făcu o milă cumplită de el şi aş fi vrut să
mă reped şi să-l îmbrăţişez, dar ştiam că aşa ceva nu-mi pot îngădui dacă vreau să scot
ceva de la el.
— Asta înseamnă – răspunse, în sfârşit, uitându-se adânc în ochii mei – că suntem
pe dric… şi că va trebui să ne luăm tălpăşiţa de aici cât mai repede! Da, Lu!…
Un moment, ce-a spus? Mai întâi, trebuie să mă dezmeticesc din uimire, îmi
dădeam seama că nu glumeşte, că era întru totul convins de ce spunea.
— Ce vorbeşti?… am bolborosit încurcată. — Şi cum, aşa… deodată?
— Nu-i deodată. Mă gândesc la asta de multă vreme. Dar n-am vrut să te plictisesc
înainte de a fi cazul, pricepi? Acum însă… acum totul e limpede!…
Simţeam saliva strecurându-mi-se anevoie prin gâtlejul strangulat.
— Ei, da, pentru aceste menajamente îţi mulţumesc într-adevăr din toată inima!
Puteai să mă scuteşti de ele… Şi spune, crezi că e mai bine aşa?…
— Nu ştiu – rosti abătut. — Probabil că am aşteptat şi eu o minune. Care însă, nu s-
a prezentat. Ce mai, asta-i situaţia, eu sunt vinovat de toate, eu sunt învinsul, Lu – şi iau
totul asupra mea!
— Ştii ce, orgiile astea autocritice păstrează-le pentru tine! Spune-mi ce s-a
întâmplat!
Îşi frecă obrajii cu palmele, mai trase o duşcă, după care se uită la mine cu un
zâmbet de durere.
— Mă rog, dacă ţii neapărat, îţi spun. Tot ce-am mai reuşit, a fost să tencuim
această hardughie şi cu asta basta! Moşnegilor le-am plătit din buzunarul meu – adică din
al nostru – şi mi-au mai rămas doar câteva sutare, pricepi? într-un cuvânt, suntem pe
geantă – am dat faliment! Din salariul pe care mi-l dau dumnealor, am putea, de bine de
rău, să trăim. Bătrâneii, ce-i drept, s-au oferit să lucreze în continuare şi să aştepte cu
plata până când vom deschide, dar la aşa ceva eu nu marşez; ca băiat de la ţară mi-e
groază de datorii. Şi-apoi, nici nu mai cred că vom deschide vreodată. Toată povestea e o
prostie. Poţi crede ce vrei, dar… dar acum trebuie, în sfârşit, să ne băgăm minţile în cap
şi să privim situaţia noastră realist şi cu luciditate, à la Pomajzl! Gata, s-a zis cu micile
distracţii, a fost frumos, dar… Acum e în joc soarta noastră! Şi dacă ar fi numai a
noastră!…
Mă holbam la el ca hipnotizată, îmi dădeam seama că duce paharul la gură, pentru a
nu ştiu câta oară, dar acum nu-mi mai păsa: n-are decât să pilească, dacă, asta-i uşurează
inima; probabil că ar trebui să trag şi eu un păhărel, în deznădejdea tulbure ce mă
copleşise.
— Mda, realist, à la Pomajzl! Dacă am fi privit lucrurile aşa, la Praga, n-am fi venit
niciodată aici!
Îmi spuse rânjind:
— Şi ar fi fost păcatul atât de mare?
Întrebarea mă luă prin surprindere şi avu darul să mă şi supere un pic:
— Da, ar fi fost, dacă ţii neapărat să auzi! Ar fi fost! Şi… mai departe?…
— Mai departe!… E clar, nu? Ne strângem catrafusele şi o luăm din loc: direcţia
Praga! Câteva săptămâni rezistăm noi, în timpul ăsta găsim un serviciu şi, pe urmă… ca
înainte… aşteptăm acel două plus ceva, proprietate personală, undeva, într-un nou cartier
de locuinţe.
— Bine, să zicem aşa! am admis numai de formă. Dar nici pe departe nu eram
convinsă de spusele mele şi cu atât mai puţin dispusă să mă împac cu o înfrângere atât de
rapidă. Căci asta ar fi categoric o înfrângere, o capitulare, dacă nu chiar o dezertare în
toată legea. Nu! Dar de ce, omule? De ce? N-ar fi mai bine să rămânem şi să găsim o
slujbă aici? Indiferent ce fel!… Iar la primăvară să ne-apucăm din nou de treabă, nu crezi?
Până şi Panocha a promis… a promis să ne…
— Prostii! mă întrerupse de data aceasta cu desperare în glas şi pe un ton aproape
rugător: — Tu nu ştii nimic… Mă înţelegi, azi am aflat – şi asta e definitiv – am aflat că
pe lumina electrică putem conta în cel mai bun caz abia la primăvară… Şi cine ştie dacă
şi atunci, eu unul nu mai cred nimic!… Şi cu apa aşijderea… pe scurt – cauze obiective,
lipsă de material, de oameni şi tititi şi tititi – cunoşti doar! Iar de şosea au de gând să se
apuce tot abia la anul! Ce-i drept, s-au arătat foarte mărinimoşi, au hotărât chiar să-mi
dea în continuare salariul de bază, cu toate că, în timpul iernii, lucrările vor sta pe loc –
dar bineînţeles, aşa ceva eu am refuzat! Sărac, dar cu fruntea sus!
— Bine-ai făcut, totuşi asta nu înseamnă…
— Ce nu înseamnă? Înseamnă, Lu, înseamnă, pricepe şi tu atâta lucru, pentru
numele lui Dumnezeu! Tu ai vrea să rămâi aici peste iarnă – în aceste condiţii? Să înduri
gerurile şi furtunile de zăpadă cu o singură sobă, cu un godin şi cu o lampă cu petrol?
Asta-i nebunie curată! Dacă cel puţin am avea şi noi păr des pe tot corpul sau blană
ca animalele sau dacă am fi în stare să hibernăm, mă rog, dar aşa… Eu ştiu mai bine cum
stau lucrurile, am făcut milităria în aceste locuri, şi crede-mă, e o chestiune de viaţă şi de
moarte! Şi nu uita că nu-i vorba numai de viaţa noastră! Să nu-ţi închipui că nu m-am
gândit la toate posibilităţile şi că am luat această hotărâre aşa… în pripă, nu, nu, vulpe
şireată!…
Am întins spre el paharul gol:
 — Toarnă-mi! Şi să reflectăm!
— Despre ce să mai reflectăm? mă făcu să amuţesc cu glasul său istovit, şi reluă
scuturând din cap: — Şi nu-i vorba numai de greutăţile pe care le-am pomenit. Trebuie,
în sfârşit, să dăm cărţile pe faţă, Lu, să isprăvim cu prefăcătoria! Nu ni se potriveşte şi nu
ne stă bine deloc; niciodată n-a existat între noi aşa ceva, până aici în această vale
blestemată!…
Prefăcătorie! Ce fel? M-am dus repede la fereastră şi am privit în beznă:
— Eu nu ştiu de nici o prefăcătorie, Petr…
— Cum adică? am auzit din spatele meu. — Îţi închipui poate că eu nu ştiu cât
tremuri tu de frică aici? De toate ţi-e frică, da, de toate! Nici nu mă miră, pentru un om
crescut la oraş… Şi mai ştiu că suferi aici din pricina acestei înfiorătoare lipse de confort,
de frigul acesta veşnic, de umezeală, de murdărie… Şi să nu-mi spui tu mie, că nu te
mistuie dorul, că tot nu te-aş crede! Cumplit, nu-i aşa? Şi de toate! Ştiu, aici nu faci decât
să lâncezeşti şi să vegetezi, te ţii, ce-i drept, excelent, bărbăteşte, înţeleg, nu vrei să-mi
faci sânge rău şi să-mi îngreunezi situaţia, dar faci asta, cu preţul unui efort
nemaipomenit şi al unei presiuni permanente asupra ta! Şi eu nu mai vreau acest lucru.
Nu mai vreau, m-auzi? Nici n-am dreptul să-ţi cer aşa ceva. Am dat dovadă de o totală
lipsă de răspundere atunci când te-am tras după mine aici, m-am purtat ca un ştrengar, ca
un băieţandru necopt, iar acum îmi dau seama de toate astea şi mă simt îngrozitor… Stai,
nu mă întrerupe, acum nu mai pot, trebuie să-ţi spun totul până la capăt!… De altfel şi eu
mă prefac, da, da, în faţa ta fac pe eroul, sunt autoîncrederea personificată ce umblă pe
două picioare, mă umflu în pene şi îndrug verzi şi uscate… şi în acest timp nu mai ştiu
ce-i cu mine, şi cum să mă mai descurc! Într-un cuvânt, toate m-au depăşit, asta e! Sunt
pe drojdie, înţelegi? Dar, mă rog, eu… eu sunt nepriceputul, mocăitul şi visătorul
nerăbdător, cum spui tu… şi cum spune… Pomajzl! Mereu îmi bag în cap câte ceva şi nu
las lumea în pace până nu mă izbesc cu tărtăcuţa de realitate! Şi asta nu se referă numai
la afacerea asta aiurită, e probabil destinul meu, o defecţiune congenitală – căci
întotdeauna îmi ies toate anapoda, adică altfel decât mi-am imaginat. Dezgustător!
Practica îmi demonstrează de fiecare dată eroarea pe care o săvârşesc; da, da, nici eu n-
am ce căuta aici, şi, de aceea, unica soluţie înţeleaptă şi raţională – trebuie să înţelegi, e
să…
Am înţeles, dar asta nu diminua cu nimic mâhnirea ce mă copleşise: da, eram
amândoi la capătul puterilor, simţeam acest lucru cât se poate de limpede, ceea ce
storsese din el cu atâta trudă era adevărul gol-goluţ, realitatea pură, un zid de netrecut. Şi,
totuşi… Mai eram aici, valea ce se întindea în faţa mea îmi sugera liniştea şi siguranţa, o
corabie ireală plutind peste valurile tălăzuite ale strălucirii selenare ce împrumuta
culmilor muntoase o a treia dimensiune: iată decorul unei scene în care doi cârpaci
amărâţi, doi penibili cabotini n-au ce căuta!
— Înţelept şi raţional, poate – am piuit, abătută – dar oare nu mai există şi altceva,
de pildă… mai puţin raţional? Sau… deloc raţional?…
La întrebarea asta nu-mi răspunse, se ridică de pe scaun, veni lângă mine la
fereastră şi-mi apucă umerii, pe la spate. Gata. Nu mai suflu o vorbă, niciun cuvânt de
consolare nu mai am de gând să rostesc, de acum înainte puţin îmi pasă! M-am smuls din
mâinile lui şi m-am reîntors la masa pe care, alături de paharele goale, zăcea coca uitată:
de mâncat se mănâncă şi după ce gornistul a sunat retragerea! Şi pentru a speria şi a risipi
gândurile tulburi m-am apucat de treabă cu înverşunare.
 Mă stânjeni un râs înfundat; mi-am aruncat ochii spre fereastră.
— Lu – se auzi, din senin – tu ştii ce-mi închipuiam? Îmi închipuiam că vei fi
bucuroasă, că în sinea ta vei jubila şi…
Privirea mea îl făcu să amuţească la jumătatea frazei, şi să înghită noduri.
— Din ce în ce mai bine – am oftat epuizată. — Probabil că şi despre mine ţi-ai
spus: ei, o plăpândă, o floare firavă răsărită din caldarâmul Pragăi, profa ta pirpirie… dar
eu mai sunt şi alta, şi de acest lucru mi-am dat seama aici. Şi… şi acum ştiu că atunci
când o să ne luăm tălpăşiţa de aici… o să… o să miorlăi ca un motan! Nu ştiu de ce, dar
o să bocesc! Şi în afară de asta, o să-mi fie teamă!
— Teamă? De ce? Asta chiar că nu mai înţeleg…
— Şi totuşi o să-mi fie. O să-mi fie teamă poate să nu se schimbe ceva între noi,
după acest dezastru, să nu se strice... ştii, nu, nu încerca să-mi scoţi nimic din cap! Da,
Petr, ne asumăm un mare risc! Şi când o să mă uit din Samy, înapoi, în vale…
Şi în clipa aceea a fost rândul meu să amuţesc la jumătatea frazei: mă copleşise o
bănuială înspăimântătoare, fără precedent în gândirea mea, o bănuială pe care expresia
feţei lui Petr avu darul s-o sporească şi mai mult – nu, nu, asta nu se poate!…
Am încremenit cu turta crudă în mână, apoi, cu vocea ridicată spre patosul
ameninţător şi plină de severitatea cu care Atotputernicul i se adresase biblicului fratricid,
am întrebat:
— PETR! UNDE E SAMSON?

16 septembrie

Întrebarea a rămas agăţată în spaţiu, neputând să mai răsune până la capăt, în

tăcerea grea ce se aşternuse!
Dar înainte de a apuca să răsune am ştiut cu certitudine, că, încă o dată, presimţirea
mea nu mă înşelase.
Cred că în clipa aceea am avut pentru întâia oară în viaţa mea un sentiment de ură şi
de dezgust, faţă de omul de lângă fereastră, cu atât mai mare cu cât n-a reacţionat în
niciun fel la această întrebare.
S-a speriat, s-a speriat vizibil, părea că sub privirea mea îndârjită se micşorează, şi
se scofâlceşte în chip ciudat, numai că… în loc să arboreze o mină corespunzătoare
simţămintelor ce-l încercau, se străduia să joace teatru, adoptând o atitudine calmă, de un
firesc mincinos, ba chiar şi o uşoară mirare, ah, cât e de jalnic acest diletant, acest… Până
la urmă, totuşi, nu-l răbdă inima şi, cu ochii aţintiţi în podea, bâigui cu voce nesigură:
— Unde vrei să fie? În oraş… L-am… l-am vândut, Lu…
Şi din nou tăcere: mă simţeam ca într-o stare de hipnoză şi stăteam ca înlemnită cu
turta de cartofi în mână. Calm, cu orice preţ trebuie să-mi păstrez calmul!
— Şi asta mi-o spui aşa?… Abia acum?
Se învioră şi începu să-mi motiveze nemotivabilul:
— Păi, cum altfel?… N-am vrut să-ţi spun înainte, pentru că ştiam că n-ai fi fost de
acord… Şi, să nu-ţi închipui, pentru numele lui Dumnezeu, că mie mi-a fost uşor, nu,
asta nu… dar să judecăm cu mintea limpede, fetiţo!
— A cui minte? Sper că a ta! Pe a mea te rog să fii atât de bun şi s-o laşi în pace!…
— Lu! spuse tânguitor, lasă-mă să-ţi explic! Înaintă un pas spre mine, dar calmul
meu, de un nefiresc înfiorător, îl făcu să îngheţe şi rămase ţintuit locului; aşa stând
lucrurile, întinse braţele: — Înţelege, Lu… Samy e pe ducă, nu mai sunt în stare să mă
descurc cu el. Aici, peste iarnă, oricum nu ne-ar fi fost de folos, iar până la Praga, mă
îndoiesc că am mai putea ajunge cu el… Te rog din suflet, să renunţăm la efuziunile
sentimentale pentru o pârâitoare amărâtă; în situaţia noastră nu ne putem permite aşa
ceva! De fapt, dacă stai şi te gândeşti, e uluitor că s-a mai găsit cineva care… Da, l-a
cumpărat un cetăţean de la abatorul comunal, un oarecare Burian, mă întreb eu singur ce
l-a apucat să-l cumpere când are un Wartburg nou-nouţ; mi-a dat pe el patru mii şi l-a
luat fără să mai stea pe gânduri… Se încumetă să-şi târâie picioarele până aproape de
masă, vârî mâna în buzunar şi, umil, aşeză printre paharele goale un pachet gros cu hârtii
de o sută: — Uite, cred că am putea rezista cu ei câteva săptămâni…
Cu un gest mecanic, am luat banii în mâna stângă în dreapta continuam să ţin turta
crudă de cartofi – şi, în acest timp am observat că mă urmăreşte cu nişte ochi însetaţi de
curiozitate şi speranţă. Asta mi-a pus capacul: nimic n-a înţeles, probabil că a şi răsuflat
cu inima uşurată socotind că a scăpat, dar din nou s-a înşelat amarnic!
Şi când, în sfârşit, mi-am ridicat privirea şi l-am zărit în faţa mea, ceva a cedat în
mine, băşica plină de o tristeţe încinsă, care creştea în fiinţa mea cu o forţă de nestăvilit,
îngreunându-se şi ameninţând cu sufocarea, plesni pe neaşteptate, izbucnind, ca focurile
de artificii, într-o superbă şi uşurătoare explozie! Mi-am luat avânt şi, cu toată puterea, i-
am azvârlit pachetul de bancnote slinoase drept în obraz: se auzi un pleosc zgomotos şi în
clipa următoare hârtiile de o sută începură să zboare prin odaie ca nişte fulgi mari de
zăpadă murdară…
— Ascultă! am răcnit în cele din urmă, nemaiputându-mi stăpâni furia – ascultă,
nemernicule! Trădătorule! Iuda Eucariotul! Ia-ţi cei treizeci de arginţi ai tăi şi înghite-i!
Apucă-te cu ei de alte afaceri trăsnite, dar fără mine!…
Explozia mea îl făcu să se piardă complet cu firea, gâfâia din greu, abia trăgându-şi
răsuflarea, dar tot mai încercă să mă îmblânzească, naivul!
— Lu, te rog…
— Niciun Lu!… i-am strigat în faţă, ca ieşită din minţi. — Pe Lu s-o laşi în plata
Domnului, iar tu, tu… Şi… dacă vrei să ştii, nu te compătimesc câtuşi de puţin, ar fi
trebuit să te chelfănească mai zdravăn, să te facă pilaf! Proasta de mine, am crezut că
trăiesc cu un bărbat în toată firea, nu cu un fricos… cu un bărbat în stare să se ţină de
cuvânt şi… când colo… s-a arătat a fi un rahat, un capitulard, un mic burghez care
tremură pentru ciolanul lui şi… şi ce să-ţi mai spun: când te văd aşa, mi se întoarce
stomacul pe dos!
Cu asta l-am nimerit în plin. — Lu! – ţâşni din el, de data asta mai tăios – gata,
ajunge! Ei drăcia dracului! Pricepe măcar atât, că am fost bine intenţionat!
— Nu! Nu pricep, o asemenea porcărie nu pot şi nu vreau să pricep niciodată! Şi
lasă-mă, te rog, în pace, nu te apropia de mine, te avertizez, ticălosule!
Şi când, totuşi, făcu o tentativă de apropiere, am sărit iute într-o parte şi, luându-mi
un nou avânt, l-am pocnit cu turta crudă drept în cap. Coca i se întinsese pe frunte şi se
prelingea în jos pe obraji, dar nici imaginea înjosirii lui nu avu darul să mă potolească,
dimpotrivă, mă întărâtă şi-mi dădu şi mai mult curaj – acum ar trebui să te vezi, figură
penibilă ce eşti, aşa arăţi în realitate!… Am început să iau de pe masă turtă după turtă, şi,
ca o descreierată, să le azvârl după el, pleosc, şi pleosc, na, ţine, asta-i răsplata pentru
Samy, na, ghiftuieşte-te, tâlharule! Te urăsc!…
 În sfârşit, se dezmetici până într-atât încât să se poată aduna şi să încerce să
întreprindă o palidă apărare; se apropie de mine bâjbâind cu braţele în aer, ferindu-se cu
coatele; dar, o nouă rafală de cocă îl opri în loc. Arăta fantastic, să râzi şi deopotrivă să-i
plângi de milă, nu alta, coca se prelingea pe trupul lui, iar el gâfâia şi pufnea într-una:
— Gata, Lu, ajunge!
Da, ajunge! După consumarea muniţiilor m-am moleşit pe neaşteptate; din fugă,
mi-am smuls şorţul de pe mine şi ca o vijelie am dat buzna pe coridor; de aici am rupt-o
la fugă pe scară în sus, şi glonţ spre dormitor! Am pătruns în odaie şi, fără să mai
zăbovesc, am răsucit cheia în broască, de două ori. Şi abia în clipa în care am căzut
grămadă pe pat şi mi-am înfipt dinţii în pernă, am dat frâu liber lacrimilor. Mânie,
dezamăgire, furie, compasiune, ruşine, şi mai ce? Un amestec întreg de simţăminte
indigeste; pur şi simplu mă sufocam – cum de-a putut să facă el una ca asta? Îl uram
cumplit în clipa aceea şi născoceam răzbunarea cea mai înspăimântătoare.
Ceva mai târziu am auzit scârţâitul clanţei şi un ciocănit sfielnic în uşă, nu, nici prin
minte nu-mi trece să-l las să intre, n-am de gând să mă mai uit azi la fizionomia lui de
asasin, şi, mai cu seamă, nu vreau să mă vadă cum dau aici apă la şoricei!
Dar ce ispravă mai face acolo? De pe coridor se auzi deodată un zgomot cu totul
necunoscut, treptele scării începură să duduie – te pomeneşti că s-a ţicnit de-a
binelea? — şi în sfârşit, o muzică de gramofon: nişte răcnete guturale în ritm de marş,
ţâşnite din gâtlejuri bărbăteşti şi însoţite de un clinchet ciudat; era ceva dezgustător şi,
într-un fel, chiar fantomatic; mi-am astupat repede urechile, să dorm, trebuie să dorm!
Dar înainte de a izbuti să aţipesc, am ajuns la o hotărâre definitivă şi povara care-mi
apăsa inima se uşură ca prin farmec.
Deşteptătorul îmi zurui brutal la ureche, am sărit ca friptă din pat şi m-am îmbrăcat
la repezeală. — să fug, cât mai iute, înainte ca el să se trezească!
În dreptul uşii ce dă în odaia mare, nu m-a răbdat totuşi inima şi am crăpat-o niţel –
bineînţeles, prăpăd: Petr zăcea întins pe otomană şi sforăia ca un păgân, mâna stângă îi
atârna spre podea şi avea o mutră groaznic de amărâtă, aşa-i trebuie! Pe masă, printre
sticlele goale, printre păhărelele răsturnate şi troienele de bancnote, trona regeşte un
gramofon de modă veche cu o pâlnie uriaşă, iar în preajma lui zăceau, în neştire, o
sumedenie de discuri.
Prin ferestre se furişa în odaie soarele de dimineaţă, peste noapte furia, din mine se
evaporase în bună măsură, cu toate acestea nu m-am învrednicit să trec pragul, de altfel
trebuia oricum să-i dau bătaie, dacă voiam să mai prind autobuzul. Dă-i zor! La uşa de la
intrare s-a trezit în mine gospodina, aha! În cămară am descoperit o pungă goală de făină
şi în mare grabă am mâzgălit pe ea cu litere de-o şchioapă: KUNHUTA TREBUIE
MULSĂ! Aşa! Am ales anume o formă impersonală, intru cât n-aveam niciun chef să mă
adresez la persoana a doua, acestui nelegiuit.
În sat am ajuns cu sunetul la gură, iar în autobuz m-am săltat cu o clipă înainte ca
uşa să se închidă cu un sâsâit prelung. Dar mă simţeam bine. Hotărârea îl oţeleşte
întotdeauna pe om; şi, în plus, îi dă vigoare şi o poftă nebănuită de activitate creatoare.
După mine, autobuzul mergea insuportabil de încet. Abia se târa. Nu sesizam mai nimic
din cele ce se petreceau în jurul meu. În poşetă aveam un plic cu economiile mele
secrete – aproape cinci mii de coroane! – noroc că fusesem destul de precaută şi nu
apucasem să le scot la iveală în faţa acestui descreierat, căci de mult ar fi fost şi ele în aer,
şi acum ce mă făceam! Planul meu era cât se poate de simplu: dau buzna peste cetăţeanul
ăla – îl cheamă Burian – îl iau repede şi-l obţin pe Samy înapoi, cu orice preţ! Eram
decisă să fac uz de toată elocinţa mea, eventual şi de farmecul meu feminin – dar, ce-ar fi
să-i ofer cu cinci sute mai mult? Asta ar trebui să-i ajungă, fireşte numai dacă cetăţeanul
cu pricina nu-i cumva un poltron sau un jecmănitor inveterat! Cum o fi arătând? Tot
drumul am discutat cu el pătimaş, ne-am ciondănit, i-am tot promis şi l-am tot rugat; am
elaborat efuziunea mea sentimentală până în cele mai mici amănunte, şi, cu anticipaţie,
începeam să simt o anumită pornire împotriva lui.
Inutil, până la urmă totul a mers mai uşor decât îmi închipuisem! Nu vă supăraţi,
care-i drumul spre abator? Aha. Mulţumesc! Din piaţa oraşului am ajuns acolo
numaidecât şi nici la poartă n-a trebuit să aştept prea mult. Asta e! Nu ştiu după ce l-am
recunoscut imediat. Mergea legănându-se prin curte, într-un halat stropit de sânge –
statura mijlocie, lat în umeri, tipul fantelui în retragere, acum un bărbat la treizeci de ani
prea timpuriu căpătuit; două tăieturi ale ochilor pe o faţă umflată se uitau la mine şi mă
cercetau cu o suspiciune întunecată, – mda, despre ce-i vorba? A durat un timp până să
înţeleagă din expunerea mea încâlcită ce anume doream de la el; mai întâi a făcut o mutră
sugerând refuzul, pe urmă, m-a privit cu şmecherie, dar când a auzit de cele cinci sutare
în plus s-a muiat văzând cu ochii şi s-a scărpinat pe frunte cu unghiile.
— Bine, spuse în cele din urmă, cu un zâmbet strâmb – dacă ţineţi atât de mult la
rabla asta hodorogită, s-a făcut! Dar să ştiţi, asta, fiindcă sunt eu Burian… Ce mai, sigur
că am fost bine ciupit când am cumpărat-o… În aceeaşi clipă însă îşi dădu seama că de
pe poziţiile cumpărătorului vorbise împotriva propriului său interes şi trecu la iuţeală pe
alt post, de teamă ca nu cumva să-i cer să-mi facă vreo reducere. Dar şi aşa am răsuflat
uşurată. Până la urmă Burian se dovedi a fi un om neaşteptat de cumsecade şi săritor:
când i-am destăinuit că nu posed carnet de conducere, s-a oferit singur să mă ducă până
acasă, fireşte, după terminarea schimbului, urmând să se întoarcă în oraş cu autobuzul.
Reîntâlnirea cu Samson a fost pentru mine de-a dreptul sfâşietoare: sta, sărmanul, în
curtea casei lui Burian, în preajma unui morman de gunoaie, murdar, umilit, îngrozitor de
singur şi de părăsit, un hodorog, cum se exprimase despre el temporarul său proprietar!
Să-i plângi fie milă, nu alta! Samy, i-am spus în gând, Samy, eu sunt, bătrâne, mă
recunoşti? Hai, vino, să mergem împreună la netrebnicul tău stăpân, ştiu bine că tot îl
mai iubeşti în ciuda tuturor necazurilor pe care ţi le-a pricinuit!
Pentru prima oară călătoream cu Samson condus de mâini străine: se şi simţea acest
lucru, Burian nu-l răsfăţa câtuşi de puţin, iar motorul urla ca o fiară încolţită; în cele din
urmă însă, zgâlţâită zdravăn, am răzbit totuşi până în valea noastră, iar eu am răsuflat
uşurată pentru a doua oară. Pe drum, măcelarul nostru căzuse pradă unei limbuţii
nestăpânite şi – în măsura în care nu-l acoperea pe Samson cu cele mai alese înjurături –
strălucea printr-o galanterie abundentă şi rigidă; în anumite momente aveam neplăcuta
senzaţie că încerca să mă îmbrobodească! Se fălea nevoie mare, duhnea a transpiraţie
înecăcioasă, dar cel mai mult mă stânjenea faptul că se uita la genunchii mei chiar şi
atunci când ne aflam în curbele cele mai periculoase. Când am ajuns la destinaţie, ieşi în
vileag cu o propunere mărinimoasă:
— Când mai veniţi pe la oraş, daţi o fugă şi pe la mine, la întreprindere; fac
prinsoare că în văgăuna asta nu căpătaţi o bucăţică de carne ca lumea!…
Am oprit în faţa casei, nu, mai departe nu-i nevoie, vă rog frumos, ajunge! Şi ca să
mă descotorosesc de el cât mai iute i-am promis că o să-l mai caut, şi l-am copleşit cu mii
de mulţumiri. Abia după ce a luat-o din loc, îndreptându-se cu pasu-i legănat spre pădure,
am băgat de seamă că pe perna din spate zăcea un pachet. Am desfăcut hârtia de ziar
îmbibată de sânge şi am rămas înmărmurită: o bucată serioasă de muşchi, trei rinichi de
viţel şi câteva vrăbioare gigantice! M-a pufnit râsul – să-l fi mustrat oare cugetul pentru
cele cinci sute de coroane în plus sau asta trebuia să fie prima arvună în vederea unei
idile amoroase? Se aprobă şi se ia!
După aceea am apăsat de trei ori pe claxonul lui Samson.
Când m-am dat jos din maşină l-am zărit pe Petr: coborî agale treptele verandei,
apoi, cu pas domol, porni legănându-se spre noi. Nu părea deloc grăbit. De departe îmi
plăcu, era proaspăt bărbierit şi cămaşa curată îl făcea să strălucească în soarele după-
amiezii; de aproape însă arăta destul de pricăjit: vânătăilor fizice li se alăturaseră, fără
îndoială, vânătăile morale, dublate de o mahmureală în toată legea. Dar se ţinea bine,
arbora o mină de om netulburat, pe mine însă nu izbutea câtuşi de puţin să mă înşele. Se
opri în faţa noastră cu mâinile în buzunar, scutură din capul său îngreunat încă de
oboseală şi scuipă într-o parte:
— Ce mai e şi asta?
— Ce să fie? Nu vezi? i-am replicat, la fel de netulburată. Uimirea lui, ascunsă cu
multă trudă, mă amuza copios. — Noua mea maşină! Am cumpărat-o chiar acum de la
un măcelar.
— Felicitările mele – mormăi cu un zâmbet melancolic. — nastoiasci-rolsrois1!
Numai să nu cadă din el motorul în timpul mersului!
— Vezi mai degrabă să nu cadă ceva din tine – i-am frecat ridichea cu indignare. —
Dacă ar şti să vorbească, ţi-ar spune el vreo două, să-l ţii minte.
Păstra în continuare aceeaşi atitudine rigidă, trăgându-se de lobul urechii, dar mie
nu-mi scăpă din vedere faptul că pe chipul lui goneau acum nişte zâmbete firave pe care
el nu era în stare să le înăbuşe. În cele din urmă întrebă cu o francheţe dezarmantă:
— Lu, sunt un mare imbecil, nu-i aşa?
Am rânjit batjocoritor, nu simţeam în clipa aceea nevoia să-l contrazic.
Se apropie şovăielnic de Samson, îşi plimbă palma pe capota lui murdară, apoi îi
atinse aripa coşcovită:
— Va trebui să-l ferchezuim un pic – ţinu să menţioneze. — O porţie dublă de
şampon!… Şi abia după aceea îi dădu în sfârşit prin minte principalul: – Ascultă… de
unde ai avut bani?…
— Ce-ţi pasă! i-am răspuns de sus. — Cred că i-am promis măcelarului o noapte de
dragoste pătimaşă, exact nu-mi mai amintesc. Sau m-am atins de zestre… Ai ceva
împotrivă?
— Nu, serios...
— Atunci ascultă: când o femeie trăieşte cu un aiurit, trebuie să pună şi ea un ban
deoparte, nu crezi?… Dar ce-ai zice dacă m-ai ajuta să-l duc în hambar?
Cu o bunăvoinţă exagerată sări la volan, învârti cheia de contact, apăsă pe
acceleraţie şi… şi nimic! Motorul scheună supărat, dar refuză să pornească. Încă o dată,
din nou acelaşi tânguit al motorului, şi nimic. Eu însămi eram uimită în faţa acestei
îndărătnicii. După a zecea încercare, Petr scoase capul pe fereastră şi se minună:
— Zău dacă nu-mi vine să înnebunesc; ieri pornea cât se poate de bine şi… cum aţi
ajuns aici?… ei drăcia dracului!…
— Te miri, după toate câte i le-ai făcut? Eu nu. E ofensat. Samy are caracter.

1
Un Rolls-Royce în toată legea (în rusă, incorect) (n.tr.).
Aşteaptă poate să-i ceri scuze.
— Mda, n-ar fi exclus – admise el, abătut. După care îşi lăsă mâinile pe volan şi
spuse: — Binevoiţi a mă ierta, venerate patriarh! Ajunge?…
Şi din nou nimic. În cele din urmă a trebuit să-l împingem cu forţe unite pe acest
moşneag traumatizat, de ne-au trecut toate sudorile.
— Pramatia – se răcori Petr, după ce ieşirăm din hambar, astfel că Samy nu mai
putu să-l audă. — Asta o să ne mai dea serios de furcă! Se spune că bătrâneţea sporeşte
defectele de caracter până la stări patologice. Şi totuşi – adăugă de data asta pe un ton
mai blajin – ieri, când l-am părăsit în faţa acelei spelunci ordinare, am crezut că mă
loveşte damblaua! Se uita după mine cu farurile lui plesnite şi-mi spunea cu multă
amărăciune şi părere de rău: — Vasăzică aşa, acum. După ce m-ai stors ca pe o lămâie, şi
m-ai sleit de puteri, mă dai pe patru miare nenorocite! Am fugit de lângă el într-adevăr ca
Iuda. Numai că în locul plopului tremurător am descoperit bufetul acela infect…
— Gata, isprăveşte! l-am întrerupt. Ţi-e foame?
— Foame? Kunhuta m-a salvat de la moarte cu nectarul ei nemaipomenit. Ca să nu
mai vorbesc că te-am lăsat fără pic de pesmeţi…
Am râs binevoitoare şi l-am bătut pe spate prieteneşte:
— Aşa-ţi trebuie. Dar ştii ultima noutate? Deseară o să avem un banchet, am făcut
rost în oraş de ceva extraordinar. Priveşte!
Ne simţeam mai bine, eram din nou toţi trei împreună, dar necazul fundamental tot
nu se risipise. Ne-am dat seama de acest lucru când, după o cină opulentă, şedeam la
masă faţă în faţă, îngreunaţi şi moleşiţi de atâta mâncare. Plutea în aer, peste capetele
noastre şi tăceam amândoi ca înlemniţi. Ca să tulbure liniştea aceea apăsătoare, Petr mută
gramofonul pe măsuţa de lângă fereastră şi începu să învârtească încet de manivelă.
— Închipuieşte-ţi că merge! spuse cu obişnuita-i însufleţire. — Numai de-am găsi
ace, astea pe care le-am descoperit aici, în adâncitura asta, sunt uzate, şi cine ştie dacă azi
se mai fabrică aşa ceva! Te invit la un mini-bal, fetiţo!
Aşeză placa pe discul gramofonului şi în clipa următoare din pâlnia metalică răzbi
un foşnet dogit care, de departe, amintea de un vals din opereta Liliacul. Era mulţumit,
porni repede spre mine, şi, cu o plecăciune curtenitoare, bătu călcâiele milităreşte.
— Îmi pot permite să vă invit la dans, leidi Lu?
L-am refuzat, astupându-mi urechile, hârâitul acela era de-a dreptul înfiorător.
— Hm! Ce-ai zice să înfund pâlnia cu un ciorap? propuse el nezdruncinat în
hotărârea sa. — Sunt sigur că ar suna mai decent… consordino!…
— Încetează! am gemut, ca să-i mai tai din elan. — Spre deosebire de tine, eu am
fost dotată cu ceva ce se numeşte ureche muzicală.
Jignit, se schimonosi la faţă, dar în aceeaşi clipă se făcu din nou tăcere.
Se aşeză înapoi la locul lui şi începu să învârtească în mână paharul, de parcă l-ar fi
captivat reflexele lumini pe suprafaţa netedă a sticlei; apoi îl lăsă iar pe masă de se auzi
ţăcănind, şi îşi ridică privirea spre mine:
— Şi, mai departe…
— Spăl vasele şi mă duc să mă cuibăresc sub plapumă.
— Nu la asta mă gândeam… Mă gândeam, cum o să fie în continuare… aşa, în
general…
Am rămas nemişcată. Aşteptam această întrebare şi eram perfect pregătită s-o
înfrunt; mai mult eram decisă şi, de aceea, când m-am făcut auzită, după dramaticul
răstimp de tăcere, glasul nu-mi tremura câtuşi de puţin.
Nu ştiu ce ai tu de gând, în definitiv poţi face ce pofteşti: de pildă, cu mintea ta
limpede, s-o întinzi înapoi la Praga şi să aştepţi acolo acel unu plus două., într-un cartier
de locuinţe noi; eu însă, rămân!
Cred că expresiei, care apăru în momentul acela pe chipul lui, i se spune: se uită de
parcă acum ar fi picat din cer!
— Nu!
Da – am piuit, fermecată de propriul meu calm.
— Singură?
Păi, cum altfel, de vreme ce tu pleci? Anunţ la mica publicitate nu intenţionez să
dau!
Uimirea îl ridică de pe scaun; îşi petrecu degetele prin păr, apoi începu să-şi frece
obrajii iritat.
— Stai – izbucni cu voce gâfâită – am senzaţia că în clipa asta cuiva i-a sărit aici o
doagă şi… bănuiesc că nu mie! Totuşi…
— Da. Totuşi!
Nu rezistă privirii mele şi porni să bată încăperea într-un marş frenetic; se opri în
dreptul sobei răcite şi începu să-şi frângă mâinile deasupra capului.
— Oameni buni – scânci deznădăjduit – aici a înnebunit o profesoară cehă, da,
chiar în clipa asta a înnebunit!
— Încetează cu bocitul! Şi mai cu seamă nu încerca să mă faci să renunţ, cruţă-ţi
răsuflarea, hotărârea mea e definitivă. De ieri m-am decis. Nu mă scoţi de aici decât cel
mult în sicriu! Mă agăţ de zidurile astea şi-mi înfig dinţii în ele! Şi de scos tot nu mă
scoţi!…
— Lu, căpşor nefericit! Ce-ai zice de-o aspirină? Vino-ţi în fire! Ce-ţi veni?…
— Aşa… i-am răspuns cu fermitate — Mai bine-zis, am înţeles că atunci când un
filozof aiurit începe să gândească lucid şi, ca să zic aşa, raţional, omul normal ar trebui s-
o ia cât mai repede la sănătoasa. Iar eu sunt cel mai puţin curioasă să cunosc acest gen de
gândire din partea ta. Aşa aş putea foarte bine să convieţuiesc şi cu Evžen!…
— Bine – ţâşni cuvântul din el sfârâind. Se ţinea cu mâinile de cap, de bună seamă
se temea să nu-i zboare – Bine, să zicem că ai avea un pic de dreptate, dar… de ce? Fii
bună, te rog, şi spune-mi, de ce? Un motiv trebuie totuşi să existe!
— Şi dacă nu există? Simplu – nu mă întorc acasă încununată de lauri! Atâta lucru
ai fi putut să înţelegi şi singur; păcat, îmi pare rău că nu pricepi nimic, că eşti atât de
încuiat, încât…
— Ce anume nu pricep? strigă în gura mare şi se apropie de mine ca un rob.
De data asta începu să-mi fie milă de el, înspăimântarea lui nu era deloc prefăcută.
— De pildă, că… o casă nu devine cămin numai prin faptul că omul se mută în ea.
Şi-apoi cum vrei să-i convingi mai bine pe indivizii aceia de la direcţie… şi pe Pomajzl,
că avem intenţii serioase cu întreprinderea noastră, decât rămânând aici peste iarnă? Mă
rog, nu rămâi tu, rămân eu!…
Îmi dădeam seama că şovăie, dar nici nu cedă:
— Şi asta o spui tu?… Tu care până şi rufele te temi să le întinzi în pod, tu care
clănţăni din dinţi şi dârdâi de frig ziua în amiaza mare, tu…
— Da, eu! Şi-o să-mi mai fie frică, şi-o să îngheţ, dar – rămân aici!
Tonul cu care fuseseră rostite aceste cuvinte – era tonul sentinţei – îl făcu să se
prăbuşească din nou pe scaun şi scaunul protestă sub greutatea lui, scârţâind de durere.
Se scutură ca să se trezească din înmărmurire, pufnea pe nas zgomotos, dar de polemizat
polemiza acum cu mine numai în gând, căci graiul îl părăsise cu perfidie.
Cu sentimentul triumfului şi al satisfacţiei nedesluşite m-am apropiat de sobă şi am
turnat apă clocotită în hârdău. Am încetat să-l mai iau în seamă, dar numai de formă, şi-l
urmăream cu priviri piezişe.
N-avu răbdare să stea pe scaun şi sări din nou în picioare; tropăia agitat prin odaie,
făcând să duduie podeaua şi trăgea din ţigară, fumegând ca un coş de fabrică.
În ciuda valului de înduioşare ce mă copleşise nu i-am ieşit în întâmpinare – n-are
decât să înghită găluşca pe care singur şi-a pregătit-o!
Pe urmă l-am simţit aproape în spatele meu. Dar nici asta nu m-a determinat să-mi
părăsesc vasele – iar calmul meu avu darul să-l întărâte; mă prinse de umeri cu atâta
violenţă încât oala îmi scăpă din mână şi împroşcă apa din hârdău; mă întoarse cu faţa
spre el şi în felul ăsta mă sili să-l privesc drept în obraz. M-am speriat, arăta îngrozitor.
La capătul stăpânirii de sine mă apucă de gât şi începu să strângă, şi să strângă.
— Ascultă!… hârâia gâtlejul lui – nu te juca! Jură… jură că nu glumeşti; că iei totul
în serios! Că nu-i iar o aiureală de-a ta! Jură, bestie, că de nu, s-a zis cu tine!
Ce-mi rămânea de făcut, de vreme ce nu doream să-mi dau obştescul sfârşit în
mâinile unui descreierat?
— Aşa! răsuflă liniştit, şi-mi dădu drumul din strânsoare. — Alea iacta est! Dar
bagă de seamă, pe urmă să nu vii să-mi boceşti: ţine minte ce-ţi spun!
Şi în clipa aceea se scutură din nou toată amărăciunea, ne holbam unul la altul de
parcă atunci ne-am fi văzut pentru întâia oară. Ne minunam unul de celălalt şi respiram
fericiţi… Apoi, pe neaşteptate, am explodat amândoi într-un hohot de râs nestăvilit, vecin
cu isteria…
— Nu ştiţi, domnule Khon, de ce a trebuit să înghiţim noi broaştele acelea? se îneca
Petr în sughiţuri şi-mi tot căra la ghionţi în umeri, să mă dărâme, nu alta. A trebuit să
caut un scaun, de teamă să nu mă doboare, dar ieşirea lui mă ungea la inimă! În faţa mea
se afla iarăşi Petr – în sfârşit îl recunoşteam – zbiera şi zburda ca ieşit din minţi!
— Lu, fiară cicălitoare, profa mea aiurită, eu… o să.. Asta, din pricina ta!
Îl cuprinse o criză de hărnicie nemaipomenită, şi nu-şi mai găsea astâmpărul. Dădu
fuga la fereastră, o deschise larg şi din adâncul plămânilor urlă să-l audă munţii şi
pădurile:
— Hei, s-aude, noi rămânem aici, aşa, ca să se ştie! După care se năpusti la uşă, o
dădu de perete şi cu o voce de taur răcni spre coridorul întunecat, făcând să zbârnâie
toată casa până în pod: — Rămânem aici şi nimeni nu ne poate izgoni, nici viii nici
morţii \ Nu ne mai urnim de aici!…
Nu-i răspunse decât tăcerea de dincolo de mormânt. I-am înţeles intenţia şi gestul
lui mi se păru o provocare fără rost, ori o somaţie nesăbuită. Şi când se izbi de mine
adierea rece cu iz de mucegai ce bătea dinspre coridor, am început să tremur fără voia
mea, dar să mă sperii n-am mai apucat, căci Petr mă şi înşfăcase în braţele lui vânjoase şi
mă săruta pe gură, cu atâta patimă, de-mi tăie şi răsuflarea.
Întrebare: poate oare acest bărbat cu ochelari să facă împotriva mea un lucru pentru
care să fiu în stare să-l urăsc cu adevărat şi să nu-l iert niciodată, în afara faptului de a
înceta să mă mai iubească?
 21 septembrie

Gata, a venit, şi nu numai după calendar! Valea şi peisajul din jur sunt într-o
veşnică frământare, totul e numai freamăt şi agitaţie, de parcă s-ar pregăti să-şi ia zborul
spre înălţimi; crengile copacilor se freacă una de alta şi se ridică întrucâtva acţionate fără
întrerupere, de nişte compresoare invizibile. Am intrat în horă, suntem şi noi
componentele zadarnicei dorinţe de a zbura; e poetic, dar şi obositor – ce-ar fi să se facă
linişte, măcar pentru o clipă? Aşi, de unde! Mersul sub cerul liber devine o luptă pentru
fiecare pas, spaţiul nu se supune drumeţului de bună voie – vrea să fie cucerit.
Şi ce puzderie de lumini şi de reflexe, de licăriri şi de umbre, e o toamnă atât de
ţipătoare, nici n-ai zice că-i artă! – Rătăceşte în mine un crâmpei de poezie şi mă
torturează plăcut, căci pentru nimic în lume nu-s în stare să-mi aduc aminte cine a scris-
o, ! Nu-i nimic, precizia poetului e de-a dreptul uluitoare: ca pitoresc tot ce se vede în
jurul nostru e peste poate, ce mai, un Kitsch grozav şi neverosimil, ca însăşi realitatea.

22 septembrie

Auzi? Odată cu primele geruleţe, răsună din codri un trâmbiţat gutural care mă
trezeşte din somn în mijlocul nopţii. Când l-am auzit pentru întâia oară, l-am deşteptat pe
Petr. Acum ştiu – sunt strigătele cerbilor în toiul rutului: în timpul nopţii pădurea îşi
trăieşte extazul ei zgomotos. Nu mi-e frică, dar răcnetele acestea ciudate, de departe şi de
aproape, mă înfioară: oare ce s-o fi petrecând în beznele acelea întunecate, ce drame şi ce
tragedii ale pasiunii se consumă acolo? Câte ceva mai aflu despre ele de la pădurari şi mă
impresionează; uneori, sunetele acestea stridente îmi amintesc de tânguitul durerii, dar
ele nu stârnesc câtuşi de puţin în mine acea tulburare sexuală, pe care mi-o făgăduise cu
viclenie Saska, ci mai curând uimirea şi nostalgia.

23 septembrie

Lumina lămpii mi se furişa printre gene de la o distanţă discretă; stam lungită pe

otomană, aproape despuiată, cu ochii închişi şi cu picioarele lipite unul de altul. Simţeam
alunecând pe pielea mea, dinspre sâni spre pântece apoi pe şolduri, o mână mai uşoară şi
mai gingaşă, ca întotdeauna după actul îmbrăţişării.
Ceasul bătu hârâitor ora zece şi zgomotul lui mă stânjeni.
— Spune-mi – răsună glasul meu, spărgând tăcerea fragilă – oare cum s-or fi simţit
ei atunci când au plecat?…
Ce gafă! În aceeaşi clipă mâna zbură în semiîntuneric ca o pasăre speriată, iar omul
de lângă mine se săltă, sprijinindu-se în coate.
— Cine?… Aha – se dumiri numaidecât – tu te gândeşti iar la cei doi… Hm… doar
n-oi fi crezând că au existat cu adevărat!…
— Nu, dar nu asta e important!… Ceva totuşi mă tulbura în toată povestea… Şi, pe
loc, am pescuit din memorie: — Cu sudoarea frunţii pâinea ţi-o vei câştiga!
— Ce pot eu să ştiu?…
 — Asta ştiu şi eu că nu poţi, ageamiule! Dar ai putea măcar să-ţi imaginezi! De
pildă, din propria ta experienţă…
— Stai! mi-o reteză scurt. — Dacă îţi închipui cumva că locul de unde am plecat
noi îl consider un paradis, atunci află că ai tras în bară!…
— Nu te înfuria! Eu nu-mi închipui asta… chiar dacă… uneori… Dar, oricum, tu
crezi că au fost tare nefericiţi?
Încăpăţânarea acestei întrebări îl proiectă într-o tăcere meditativă:
— Zău nu ştiu – rosti în cele din urmă – aş putea cel mult să presupun! Să zicem că
da. Au avut probabil şi ei momente de extenuare – mă gândesc, fireşte, la viaţa lor
pământească – şi s-ar putea ca în acele zile să fi tânjit şi ei după un adăpost sigur, după
acea plăcută stare de amorţeală, căreia i se spune fericire paradisiacă. „Mare prostie am
făcut”, îi trecea prin minte fiecăruia în asemenea clipe, dar mă îndoiesc că-şi mărturiseau
acest lucru cu voce tare! Ca oameni, au cunoscut şi oboseala şi durerea şi… teama de
moarte… Au fost însă şi momente – şi nu e chiar atât de greu să ni le imaginăm – când
îşi spuneau: „Fain, grozav, ce bine că am gustat din pomul acela al cunoaşterii, într-
adevăr, n-avem ce regreta!” Şi au repetat povestea iniţială încă o dată şi încă o dată, până
când din această activitate s-a născut – fireşte, nu pe placul Domnului – omenirea…
— Trebuie să fi fost pentru ei o experienţă nemaipomenită!
— Cred şi eu – admise cu bunăvoinţă – ce vrei, prima experienţă de viaţă. Câtă
vreme au fost nemuritori, probabil nici nu şi-au dat seama că trăiesc. De asemenea, n-ar
fi exclus ca în acel paradis să fi fost o plictiseală de moarte, cu alte cuvinte confort clasa
întâi cu preţul sterilităţii. Taică-meu ar spune că li s-a urât cu binele. Dar… ia ascultă, ţie
îţi pare rău că şi-au luat tălpăşiţa de-acolo? Mai bine-zis… că au fost puşi pe liber?…
— Mie? Ce-ţi veni? Şi-apoi, n-au plecat singuri, animalele au trebuit de bună seamă
să plece după ei, altfel cum ar fi putut să se înmulţească?… Bănuiesc că şi ele au
descoperit un pom al cunoaşterii, nu crezi?
— Vezi, asta nu mi-a dat prin minte – spuse admirativ – probabil că da. Mai ştii,
poate că s-a produs acolo o revoltă colectivă a creaturilor împotriva aceluia care le-a
creat. Sunt sigur ca el era bine intenţionat, vorba ceea, de vreme ce le-a zămislit voia să
le ferească şi de moarte, numai că… în însăşi alcătuirea lor ceva nu era în regulă, ceva
care pur şi simplu clocotea în ele şi le îndemna spre creaţia proprie; acel instinct al
reproducerii care, poate, din punctul de vedere al forurilor supreme era un defect, dar
care până la urmă s-a impus chiar cu preţul celei mai grave sancţiuni, cu alte cuvinte, cu
preţul renunţării la nemurire! Dar hai să lăsăm asta, te rog! Pălăvrăgim înfiorător! Şi, zău,
tu eşti de vină!
În sobă focul se stingea pe îndelete, iar eu simţeam o răcoare uşoară atingându-mi
corpul.
— Bine, e vina mea! Dar ce-ai zice dacă te-ai duce să pui câteva lemne pe foc?
— Ce-ar fi să te duci tu! Stai la margine şi eşti mai aproape!…
Întrucât n-aveam niciun chef să mă ridic, m-am întins după pătură şi am tras-o
repede până peste capetele noastre; ne-am trezit astfel amândoi într-un cort improvizat pe
care-l încălzeam cu suflarea noastră. Am atins cu degetele pântecul lui Petr şi m-am
împiedicat de cicatricea rămasă de pe urma operaţiei de apendicită.
— Mă îngrozesc numai la gândul că n-ar fi plecat!
— Iar începi? spuse clintindu-se din loc. — Şi de ce mă rog?
Am început să mă gudur şi mârâind fericită m-am lipit de el.
 — Pentru că… pentru că altfel n-am sta acum aici, împreună… Pentru că altfel nu
te-aş putea atinge, de pildă, în locul ăsta! Pentru că… aşa, în genere… Vasăzică, a
meritat, Adame, n-ai avut ce regreta! Iar eu le sunt amândurora recunoscătoare, şi le
rămân îndatorată! Pe mine mă mâhnesc cu totul alte lucruri, uneori…
— Ia s-auzim, ia s-auzim – de pildă?
— De pildă… mă rog, o să-ţi spun, deşi nu ştiu cum, mă înţelegi, nu-i decât un
simţământ. Tare aş vrea să aflu.. Cum aş putea face să nu mai fim singuri… cusut fiecare
în propria-i piele… mai bine zis, să nu mai fim veşnic despărţiţi unul de altul prin
spaţiu… Uite, chiar şi acum!… Ce n-aş da să pot pătrunde în tine, să mă risipesc
înlăuntrul tău, să mă unesc cu tine odată pentru totdeauna şi… mă înţelegi? Aş face asta
fără să mai stau o clipă pe gânduri! Aş vrea să fim un singur trup şi, o singură fiinţă… să
nu ne fie mereu teamă unuia de soarta celuilalt şi să ştim că vom sfârşi împreună, în
aceeaşi clipă!…
— Dar bine. Lu – oftă abătut – asta…
— Ştiu, ştiu ce vrei să spui, e o prostie, bineînţeles, dar – totuşi… e, într-adevăr, cu
neputinţă?
— Absolut! rosti apăsat, făcându-mă să amuţesc. — Şi chiar dacă n-ar fi… nu fi
lebădă! Ca să nu mai spun că din noi doi ar lua naştere un hibrid înfiorător. Doamne!…
Stătu un timp şi reflectă, apoi începu să râdă încet cu o voce nesuferită: — Închipuieşte-ţi
numai atât: că ne-am lua la harţă şi ne-am ciondăni într-un singur trup – ce monolog
furtunos, ce aiureală! Şi să mă iubesc singur ca un narcisist sau ca un hermafrodit,
brrrr… halal dragoste!… Nimeni nu reuşeşte să mă scoată din sărite atât de frumos şi de
plăcut cum reuşeşti tu… şi atunci, atunci ce m-aş face?… Cum ar fi să nu-l aştept pe acel
al doilea, să nu mă pot bucura de venirea lui şi să nu-l întâmpin… Şi apoi, nu-mi pot
imagina o scenă mai idioată ca aceea în care omul se blagosloveşte singur, aruncându-şi
în propria-i scăfârlie cu turte de cartofi necoapte! Nu, asta nu înghit – aşa cum sunt
întocmite lucrurile e cât se poate de bine, înţelege!
Cu asta m-a dat gata, şi, bosumflată – m-am tras de lângă el cu ostentaţie.
— Bine că înţelegi tu – i-am retezat-o scurt, şi m-am chircit în mine. Ca să vezi,
sunt o femeie neînţeleasă! După un timp însă, nu m-a răbdat inima şi am reluat: — Cu
toate acestea, din croncănitul tău nesuferit se desprinde ceva interesant… aş zice, un
anumit avantaj!… În felul ăsta, cel puţin, o să te ridici singur şi singur o să te duci să pui
lemne în sobă. În timp ce eu o să rămân sub pătură, la căldurică, iar mâine…
— Ha! Soluţie tipic femeiască! tună şi fulgeră…
Şi totuşi se ridică, se apropie cu paşi mărunţi de sobă, se lăsă pe vine în faţa portiţei
deschise şi, cu multă grijă, scormoni jeraticul. După care, alimentă focul cu câteva bucăţi
de lemn: reflexele flăcărilor începură să joace pe pieptul lui păros şi chipul lui căpătă,
deodată, o expresie aproape diabolică. Aveam impresia că zăboveşte acolo prea mult şi
fără nici un rost; mi se tăcuse dor de apropierea lui fizică şi de aceea i-am strigat:
— Vino odată – să te pot întâmpina!

2 octombrie

De multe zile n-am scris; zăcând pe spate e greu să scrii şi nici acum nu ştiu dacă
voi avea chef şi destulă putere să continui: creionul cântăreşte în mâna mea cât o grindă!
 Să mă explic: s-a întâmplat un lucru grav, un lucru îngrozitor şi, într-un fel,
ireparabil, chiar dacă toţi încearcă să mă convingă de contrariu; se aseamănă cu
înjunghierea mişelească pe la spate, iar eu nu-s în stare să înţeleg nici în ruptul capului
semnificaţia şi cauzele întregii poveşti. Să fi fost oare o pedeapsă – dar pentru ce? — sau
numai o îmbinare de coincidenţe murdare şi perfide?
Omul are totdeauna tendinţa de a atribui, anumitor întâmplări mărunte, semnificaţia
unor preveniri ascunse, a unor prevestiri şi avertismente dramatice: ulterior încearcă să
tragă din ele anumite concluzii şi să le pună într-o problematică legătură cu evenimentul
principal, dar treaba asta e de florile mărului, pentru că, vorba ceea, e prea târziu. Ce
mai – s-a întâmplat!
… Îmi amintesc cât se poate de precis că înainte de culcare am stat în faţa oglinzii
şi, cu oarecare trufie, mi-am cercetat trupul: nu, până acum nu se vede nimic – încă nimic!
Iar noaptea?… Stam într-o rochie de vară, aplecată asupra râului, undeva pe Pragul
Smetana, şi mă ţineam de balustradă – încă din timpul pubertăţii veneam aici adeseori să
citesc şi să visez – şi totul mi se părea straniu: straniu, de neînţeles şi indescriptibil.
Cheiul era pustiu, deşi soarele frigea – unde s-au risipit cu toţii?… Pe urmă o adiere de
vânt – era un fluturat din aripi, da, am şi zărit-o! O pasăre uriaşă, un fel de vultur, sau un
condor!… Zbură din nou deasupra capului meu şi-mi atinse părul cu ghearele. —
Doamne, ce vrea de la mine? Cu ochii întredeschişi urmăream cum înscrie deasupra
râului un cerc larg, ajungând cu el până dincolo de copacii seculari ai Kampei, şi din nou
se întoarse, îndreptându-se în picaj asupra mea, şi numai în ultimul moment am izbutit
să-mi feresc capul; un clămpănit de cioc tare şi încovoiat şi un croncănit ameninţător –
dar nu eram deloc în stare să mă mişc sau să scot un strigăt de ajutor. Şi din nou – ah,
acum a dispărut pentru o clipă! Mi-am înălţat privirea: pe o băncuţă, aproape de mine,
şedea într-o ţinută ţeapănă şi demnă un pitic, un spiriduş caraghios care se uita la mine cu
nişte ochi uriaşi şi compătimitori şi ridica mereu din umeri; la un moment dat alunecă de
pe bancă, atingând pământul şi pe urmă… din nou zborul acela!
Mă trezi propriul meu strigăt: în jur, un întuneric mai negru ca bezna; în imediata
apropiere o suflare liniştită, e aici – vasăzică n-a fost decât un vis, slavă Domnului,
probabil că am mâncat ceva ce nu trebuia, dar… sunetul acela clămpănitor era totuşi real!
Inexplicabil! Venea de sus, şi de bună seamă în mare măsură el fusese inspiratorul acelei
scene înspăimântătoare. Nu cred câtuşi de puţin în semnificaţia viselor pentru prezicerea
viitorului: ele ar putea spune, eventual, ceva în legătură cu starea senzorială de moment a
omului, dar categoric nimic despre ziua lui de mâine – şi asta, prin însuşi faptul că ele nu
sunt decât nişte produse haotice ale creierului în timpul somnului şi deci o chestiune
lăuntrică a omului, pe când adevăratele calamităţi îl asaltează pe om. De cele mai multe
ori, din afară. Şi totuşi! Vis – vis, dar atmosfera aceea apăsătoare a neputinţei, ca un fel
de cocleală în suflet, nu mă părăsi nici în lumina dimineţii; mă copleşea un simţământ
ciudat, nesigur, dar foarte neplăcut, aveam senzaţia că zac într-o piele străină. Nu m-am
trădat şi asta a fost, poate, marea mea greşeală! Am şi eu zilele mele negre – sunt altfel
decât cele încercate de Petr: în asemenea zile am impresia că toate se unesc şi
complotează împotriva mea; lucrurile şi obiectele cele mai comune îmi opun o rezistenţă
înverşunată şi refuză să-mi dea ascultare. Ori îmi pică din mână, ori se ascund de mine,
cu o răutate îndârjită… încet-încet cad pradă unei panici cumplite, şi mă apucă
desperarea când îmi dau seama cât sunt de uitucă – unde mi-am lăsat ieri ceasul de mână?
Unde mi-e pieptănul? Sunt absolut imposibilă; mai ştii, poate m-am sclerozat! În
asemenea zile ar trebui probabil să mă vâr înapoi în pat şi să rămân acolo până a doua zi!
Numai că Petr m-ar lua peste picior – o vedeţi, ţigancă superstiţioasă?!? Ce-ar fi să te
duci să scuipi de trei ori peste gard?
La micul dejun am scăpat pe jos o ceaşcă de porţelan cu desen înflorat şi s-a făcut
zob! Îmi venea să bocesc, eram tare mândră de acest servici; Petr a ţinut să menţioneze
ceva despre nişte cioburi care aduc noroc, dar cu asta izbuti cel mult să mă înfurie şi mai
tare.
— Cum văd, iar te-ai sculat cu fundul în sus! constată el, ca să zic aşa, la obiect.
Ceaşca nu are suflet. Şi-apoi mai avem cinci…
Fără să bănuiască nimic, călcase pe o mină! Explozia de mânie cu care am
reacţionat la această îndoielnică mângâiere m-a uluit până şi pe mine chiar din clipa
declanşării ei, mai târziu mi-a părut rău, iar a doua zi, ce să mai spun, – Dumnezeule! A
fost într-adevăr o ieşire cu totul deplasată şi imbecilă – fără nici un ocol l-am expediat
într-un anume loc! — dar el, ca şi când ar fi înţeles ceva, a ridicat doar din umeri,
descumpănit, fără să sufle o vorbă. Şi aste m-a zăpăcit de-a binelea. Şi m-a umilit. Am
trântit uşa cu putere în urma mea, poftim, dumnealui nu intenţionează să-şi strice buna
dispoziţie şi, pur şi simplu, scapără de atâta înfumurare şi încredere de sine, egoistul!…
După ora nouă l-a scos pe Samson din hambar, zicând că se duce în oraş să
comunice la direcţie hotărârea noastră nezdruncinată de a rămâne – mă rog, să plece! Şi
nici la despărţire nu s-a încumetat să mă sărute – am făcut probabil o mutră ca a
Gorgonei, aşa că s-a limitat la un simplu ahoi şi mă întorc cam pe la patru!
A plecat, iar eu am rămas singură, cu micile mele necazuri şi simţăminte, părăsită
acum până şi de propria-mi mânie şi cotropită deodată de o moliciune neînţeleasă. Mă
foiam prin casa pustie ca o marionetă. Îmi amintesc că vasele nespălate din ajun
miroseau îngrozitor şi, aplecată asupra hârdăului, simţeam cum mi se întoarce un pic
stomacul pe dos; dar, de bine de rău, am izbutit să le spăl până la capăt şi – pe urmă! Pe
urmă…
Ceasul bătu hârâitor de zece ori – semnalul lui avu asupra mea efectul unei comenzi
neclare. Ce-ar fi să dau o fugă până în grajd şi să-i duc Kunhutei o oală cu coajă de pâine
muiată? Mă dau bine pe lângă ea! Am ieşit în curte îmbrăcată uşor, în nişte pantaloni
sport strânşi, lipiţi, şi într-o bluză nu mai puţin lipită de corp, afară era o vreme superbă,
iar soarele aproape frigea, M-am desfătat privind lumea din jur; aerul scânteia şi te
îmbăta cu miresmele lui pătrunzătoare; era fantastic de limpede şi aveam impresia că
desluşesc fiecare piatră de pe culmea pleşuvă a Ostružnei.
Şi – pe urmă! Când am ieşit din grajd m-a cuprins deodată senzaţia neclară că, de
undeva, cineva mă urmăreşte! Nu ştiu să fi avut pentru asta vreun temei mai concret – să
zicem un zgomot suspect sau altceva, nu-mi amintesc, dar…
Pe neaşteptate atenţia mea a fost captivată de uşa hambarului în care în urmă cu un
ceas se mai afla Samy. Dar mai cu seamă de gaura rămasă în ea, cam la nivelul ochilor
omeneşti, în locul unde lipsea din scândură un nod… Nu ştiu cu ce m-a atras şi de unde
se adunase în mine acel curaj nesăbuit, atât de impropriu mie – du-te, du-te acolo!
Am apucat clanţa ca hipnotizată şi dintr-o zmucitură am deschis uşa.
Şi am scos un ţipăt înfiorător.
Gata. Ajunge – aici ar trebui poate să mă opresc şi să încerc să uit, dar mi-e cu
neputinţă! Chiar şi acum. După o distanţă de atâtea zile, continui să trăiesc întreaga gamă
de simţăminte disperate, la fel de stăruitor şi cu aceeaşi intensitate ca în clipa aceea
infernală: de la spaima nebunească, până la şocul mâniei dublate de o greaţă sufocantă.
Sepp!
Într-o fulgerare a minţii am înţeles totul: s-a furişat în curte pe poarta rămasă
întredeschisă, şi s-a cuibărit în hambar de unde mă urmărea prin deschizătura aceea! Mai
curând mă înghiţea din ochi şi, în acest timp, se… Chipul cretinului era încleştat într-o
mască respingătoare; şi pe faţa lui se citea spaima, o spaimă depăşită însă de sentimentul
fericit al unei lascivităţi dezgolite care împrumuta ochilor o expresie de-a dreptul vrăjită
şi-l împiedica să se oprească din activitatea sa, deşi fusese surprins asupra faptului!
Dimpotrivă!… Pe chipul lui nu se citea nici urmă de agresivitate, dar nici de vinovăţie,
era uluitor de concentrat şi…
Am trântit uşa hambarului cu toată puterea şi – fugi! Îmi amintesc că în timp ce
goneam, din mine ţâşneau nişte sughiţuri de plâns guturale şi tânguitoare;
M-am năpustit spre uşa de la intrare orbeşte, rănită de moarte şi cu conştiinţa
necinstirii; bâjbâiam cu mâinile în gol… Poate tocmai de aceea m-am şi poticnit şi m-am
întins cât eram de lungă pe cele trei trepte de sub uşă – m-am lovit, nu m-am lovit, habar
n-am, nu-mi amintesc nimic, în clipa aceea nu mai simţeam şi nu mai percepeam nimic,
totul se contopise în mine într-o unică poruncă a autoconservării: în casă şi încuie uşa cu
cheia în urma ta!
Am reuşit. Mi-am venit în fire abia în odaia mare şi am izbucnit într-un hohot de
plâns nestăvilit, un plâns al neputinţei care nu mai contenea. Gata, ajunge – şterge-ţi
lacrimile şi nu te mai gândi la toate astea! În definitiv, ce s-a întâmplat? Dacă stau şi mă
gândesc, nimic! Când am chemat raţiunea în ajutor, mi s-a părut că faţă de iniţiatorul
acestei alarme înspăimântătoare nu nutream niciun fel de ură, ci mai degrabă un dezgust
atenuat de o profundă compătimire – la urma urmei ce vină are sărmanul? E oare vinovat
că în pofida afecţiunii lui mintale, mai sălăşluieşte în el un instinct nepotrivit, năvalnic,
care nu poate fi înăbuşit? Faptul e mai curând întristător decât cumplit şi, la drept
vorbind, sărăcuţul n-a întreprins nici o tentativă, e într-adevăr inofensiv şi de aceea n-o
să-i spun lui Petr nimic.
După un timp l-am zărit pe fereastră: se îndepărta de casa noastră, târşindu-şi încet
picioarele pe pajiştea de toamnă, cu pălărioara lui grotească pe cap – inocent, aşa cum
pot fi numai copiii sau nebunii. De bună seamă a şi uitat de întreaga poveste, iar mintea
lui tulbure rumega acum, în silă, altă imagine neclară.
S-au întâmplat oare toate astea aievea? Ori a fost numai o halucinaţie?
Am luat repede un calmant şi mi-am clătit faţa eu apă rece ca gheaţa; m-am liniştit
puţin, dar visul acela apăsător tot n-a încetat. Ceva se întâmplă cu mine, ceva real, fioros
de real, simt acest lucru chiar dacă… Pe urmă, totul s-a desfăşurat într-adevăr în lumea
viselor şi din ce în ce mai precipitat!
Mai întâi o durere uşoară de mijloc ca la începutul ciclului; faptul m-a mirat, fără
însă să mă sperie – probabil că aşa trebuie să fie. M-am întins pe otomană şi am îndoit
genunchii, dar durerea nu ceda, ci, dimpotrivă, se intensifica – simţeam în măruntaie, o
apăsare necunoscută, un fel de activitate febrilă, ca un îndemn sau aşa ceva – devenea tot
mai complicată şi mai agresivă, iar eu îmi dădeam seama că-mi încleştez dinţii şi că pe
frunte îmi ţâşnesc broboane de sudoare. Calm, fetiţo, calm! Adevărata spaimă a pus
stăpânire pe mine abia la toaletă, în clipa în care am constatat că sângerez… Asta, totuşi
n-ar trebui să se întâmple, mi-am spus; sunt doar însărcinată! În privinţa aceasta orice
eroare se exclude! M-am târât înapoi în odaie ca un cărăbuş rănit şi m-am prăbuşit pe
otomană.
După aceea am căzut într-o nepăsare nătângă, legată probabil de un imbold al
autoconservării, şi m-am ascuns în ea ca într-o cochilie; nu-i nimic, murmura ceva în
mine, cu încăpăţânare; trece, cum se întoarce Petr, trece, Doamne, de-ar veni odată!
Douăsprezece bătăi hârâitoare şi tot n-a trecut, dimpotrivă, printr-o detaşare ireală
de mine însămi, mi-am dat seama că gemeam şi mă zvârcoleam – asta ţi se trage de la
visurile tale precedente, îmi spunea Petr – sine garantia – trezeşte-te, Kadlecová; da, să
mă trezesc… dar cum? Pe urmă s-a deschis uşa şi în prag s-a ivit chipul himeric al lui
Cenék Saska – aha! – a aflat că motanul nu-i acasă; salahorul ăsta erotic, priapicul ăsta cu
smoc de pene la pălărie?… Dar cum m-a zărit, a făcut o mină gravă şi a rămas cu gura
căscată. Nu ştiu despre ce am vorbit amândoi sau dacă măcar am vorbit, îmi amintesc
doar atât că mi-a apărut un pic caraghios văzându-l cum intră, cuprins de o panică
neaşteptată şi nemaiştiind ce să facă; a aruncat peste mine o pătură, apoi a început să mă
bată uşor pe braţe şi în timpul ăsta bolborosea ceva neînţeles; pe urmă a zbughit-o glonţ
din odaie de parcă ar fi luat foc casa, şi… nu te lăsa, Ludmila, auzeam de la o distanţă
cosmică – vin cu ei numaidecât, rezistă, te rog, ah, boul de mine!...
Şi din nou singură, singură; un punct neînsemnat, o tolbă de durere în mijlocul
universului: ticăitul ceasului îmi ciocăneşte în creier, dar timpul stă pe loc ca o băltoacă
de apă clocită, nu-l sesizez, nu-l percep, cufundată în mine, chircită ca o fiară, ceva se
întâmplă cu mine, sângerez şi visul nu mai conteneşte, desfăşurându-se ca un film
tremurat – e un vis despre un mers zdruncinat cu maşina pe un drum accidentat, –
simţeam parcă toate pietricelele şi toate ridicăturile şoseluii – sunt dusă undeva, cu
lumină, într-un sicriu neobişnuit de spaţios, spre uimirea mea are ferestre… iar cerul e
de un tulbure gălbui, povestea asta nu se mai sfârşeşte, e ca agonia – ce mă fac dacă nu-l
mai văd? — Dumnezeule, şi părerea aceea de rău, cumplit de sfâşietoare şi sugrumantă!
Lacrimile mi se revarsă şiroaie pe obraji, încerc să-mi imaginez cipul lui, dar nu văd
decât cicatricea rămasă de pe urma raţiei de apendicită; şi viaţa lui atârnase atunci de un
fir de aţă, era ameninţat de o perforaţie, ca mine acum… Vă doare ceva? întreabă o voce
şi eu încuviinţez doar din gene, mai multă putere nu găsesc în mine! Îndată ajungem!
Grozav! Şi din nou cerul, de data asta sinistru, lumea se leagănă sub mine într-o mişcare
ritmică, şi mă doare – nu uita să cumperi din oraş cuişoarele acelea! – umbră, o umbră
catifelata şi blândă, un şoc de lumină orbitoare în ochi şi cineva mă întreabă neîncetat
ceva; ce vor de la mine? – şi deodată o culoare albă, uimitor de albă, o strălucire
cromatică şi un clinchet gingaş de clopoţei, acum aproape nici nu mă mai simt pe mine,
simt un obiect, un lucru azvârlit undeva la fund; iată însă nişte mâini, străine, dar, le
sesizez cu bucurie, căci simt că mă pot agăţa de ele ca să nu mă prăbuşesc de pe palier,
sunt mâini care nu mă lasă, mă pot bizui pe ele; pe urmă o scurtă înţepătură de ac în
antebraţ, au! — unu, doi, trei, şi, ce bine! lumea se topeşte, se mistuie, şi eu odată cu ea,
sunt un praf efervescent, dar asta nu mă îngrozeşte deloc, căci lângă mine e mama, şi
Eva – de unde până unde voi aici, fetiţele mele?
Şi pe urmă nimic – în sfârşit nimic!
Pe urmă, însă, acel dulce şi fermecător nimic se desface de sus în jos, ca o cortină,
şi chipul cuiva se impune obsedant ochilor mei, dă înapoi, se estompează şi se risipeşte,
dar numaidecât revine cu o claritate perfectă, îl recunosc cu spaima unei trufii deşarte –
vai, sunt nepieptănată! – şi, gata, acum ştiu: e chipul cu farmecul adolescentului
maturizat á la Gary Cooper sau Gregory Peck – îmi surâde încreţindu-şi uşor fruntea şi
obrajii, Doamne, unde… unde? Apoi, pe neaşteptate, mă dumiresc; cu o risipă de eforturi
îi impun să schiţeze un zâmbet bărbătesc, încerc să mişc din buze, să deschid gura, merge,
şi deodată îmi aud propriul glas:
— Încă mai e azi?
— Nu, acum e mâine! Dar ce importanţă are?
De fapt, are dreptate, şi asta mă linişteşte puţin, dar numaidecât vin cu o nouă
întrebare – cea mai importantă!
Mă ia de mână – e firavă şi fragilă, poate nici nu-mi aparţine – şi, cu un firesc
încântător, fără pic de patos, îmi răspunde:
— Nimic îngrozitor, se întâmplă… În termeni ştiinţifici asta se numeşte avort
spontan. Ştiţi ce înseamnă?
Dau din cap în semn că ştiu şi în primele clipe rămân aproape nepăsătoare: mai sunt
încă ameţită, într-o stare de toropeală binefăcătoare, pur animalică, mai mult vietate decât
om. Abia mai târziu, odată cu primul gând adresat lui Petr, începe să mişte în mine ceva
dureros…
— Data viitoare va trebui să fiţi mai prudentă – aud din imediata mea apropiere. Ce
isprăvi aţi făcut, nu vă amintiţi? Aţi căzut, v-aţi obosit prea mult, v-aţi enervat cu ceva,
ori… o traumă psihică?…
Nu-mi amintesc şi nici nu vreau să-mi amintesc.
— Ei, nu-i nimic – îmi spune, ridicându-se în picioare – sunteţi tânără şi sănătoasă,
ce n-a reuşit prima oară o să… Nu vă este îngăduit să plecaţi capul!…
Îi sunt îndatorată pentru aceste cuvinte de mângâiere, chiar dacă în aceeaşi clipă nu
mai cred în ele; glasul lui e o plăcere să-l asculţi, le alintă, dar mă răpune slăbiciunea mea.
Îmi vine să dorm, să mă lase, oricum sunt alta, nu mai sunt ceea ce-am fost, după fiecare
trăire mai intensă, omul e un pic altfel, nu mă recunosc!
Secunde, minute, ceasuri, – zac lungită într-o cutie sclipind de albeaţă, pe un pat
străin, mă simt ca un sac ciuruit, dar, treptat, treptat încep să percep timpul: sfârâie, ticăie
în radiatoarele încălzirii centrale, bâzâie pe geamul ferestrei odată cu musca speriată de
apropierea morţii, salt şi zburd în el ca într-un cărucior, miroase aici a antiseptic, a supă
rară şi a pâine, trebuie să mâncaţi, mă îndeamnă o voce de femeie, încercaţi! Nu pot, –
Doamne, pe unde s-a împotmolit, când o să mai apuc să-l văd, unde e?
O să apuc – pasul acela îl desluşesc şi dintr-o mie: se apropie, conturul unei siluete
mult prea alungite apare în spatele geamului lăptos al uşii: când o deschide, tăbliile
zăngăne uşor – el e! Eşti altul? Nu, eşti acelaşi, cum te ştiu, te întâmpin numai cu ochii,
nu-s în stare să adun laolaltă destule cuvinte şi… despre ce-o să vorbim?
E aici. Stă un timp în picioare la prora corăbiei mele albe, apoi, stângaci, se lasă pe
un scaun şi pufneşte pe nas: temător parcă, mă atinge cu privirea, deschide gura pe
jumătate, dar nu scoate o vorbă. Îmi dau seama ce-i în sufletul lui, de aceea îi zâmbesc
molatic şi mă grăbesc să-i sar în ajutor:
— Cum a fost la direcţie? Ce-a zis Pomajzl? A holbat ochii cât cepele, nu-i aşa? Nu
ştiu ce-a făcut Pomajzl, în schimb el cască ochii la mine, întrebându-se desigur dacă sunt
conştientă, sau dacă nu cumva aiurez, după narcoză.
— Ei – oftează lăsând capul în piept – totul e în regulă!
— Şi Kunhuta?
— Şi ea. S-a lăsat mulsă de mine. Îţi transmite salutari…
— Ascultă – îmi trece deodată prin minte — tu crezi că e cu putinţă ca… deasupra
Vltavei să zboare un condor?…
— Nu ştiu – rosteşte încet, de data asta fără mirare – Dar… m-aş cam îndoi…
Şi din nou tăcem neputincioşi, am sentimentul că pentru a ne re apropia va trebui să
parcurgem un drum anevoios, amândoi suntem cătrăniţi şi răpuşi de această întâmplare
nefastă. În sfârşit, Petr îşi revine cel dintâi prinzând curaj, îmi aşază peste braţe câteva
garoafe, ca unei răposate, apoi scoate din servietă o carte cu povestiri de Andersen, pe
care a găsit-o deschisă pe noptiera mea. Abia acum mă podidesc lacrimile – slavă
Domnului! – îi apuc mâna şi i-o strâng cât pot, apoi o trag spre mine.
Am impresia că gestul meu acţionează şi asupra lui ca o comandă, se scutură şi se
trezeşte din amorţeala ce-l cotropise, se aplecă spre mine şi mă întreabă cu o voce
împrumutată:
— Dar tu cum te simţi, Lu? Te mai doare?
— Nu, acum nu – îmi ascult glasul nefiresc de calm – Golul nu doare.
Muşchii feţei încep să-i zvâcnească. Îşi fereşte numaidecât privirea şi mărul lui
Adam îi joacă nervos pe gâtlej.
— Să nu mai vorbim despre asta!
— De ce? mă fac din nou auzită cu aceeaşi voce calmă şi parcă străină. — Noi doi
putem vorbi despre orice! Trebuie, Petr!… şi-mi las mâna pe plapuma matlasată exact în
locul unde sălăşluieşte viaţa în mine. — Aici nu mai e nimic, băiete! Nu e vina mea…
M-au spintecat şi m-au ciopârţit ca pe o gâscă de ospăţ, acum suntem iar doi, numai doi.
Dar doctorul spunea că asta se întâmplă, că nu-i chiar atât de îngrozitor şi că… în clipa
aceea mi-am întors la iuţeală privirea şi m-am uitat îndelung pe fereastră, spre grădina în
care şuiera vântul hoinar. — S-ar putea să fie un pic şi vina mea – am reluat cu voce
stinsă – probabil că m-am bucurat prea mult! Când aveam zece ani îmi doream nespus de
mult să găsesc sub pomul de Crăciun o păpuşă-prinţesă, şi mă tot întrebam; o să le dea
oare prin minte? Da, de unde, nu le-a dat, am găsit acolo o săniuţă şi, ca un făcut, în iarna
aceea n-a fost în Praga nici pic de zăpadă… Cum venea, aşa se ducea… Probabil că omul
nu trebuie să se bucure prea mult în aşteptarea unui anumit lucru, nu crezi? Pe tine de
fapt nu te-am aşteptat, nici măcar n-am ştiut că ai să-mi apari în cale, tu, ca să zic aşa, ai
căzut din cer sau din lună – şi de aici mi se trage totul!
Am amuţit abia atunci când am observat că-şi acoperise faţa cu palmele; trăncăneşti,
fetiţo, îmi spuneam în sinea mea, trăncăneşti aiurea şi fără niciun rost – să-ţi fie ruşine!
— Nu vorbi aşa – bolborosi printre degete – te rog, nu vorbi aşa... dacă nu vrei să-ţi
bocesc aici ca o cocotă bătrână! Mie mi-e de ajuns că trăieşti. Peste câteva zile te duc
acasă!
După aceea – niciunul n-a mai scos o vorbă, tăceam ţinându-ne de mână, de parcă
ne croiam drum printr-o pădure neagră şi deasă, neputincioşi, hârjoniţi, zdreliţi şi lipsiţi
de apărare, uimiţi de toate şi de goliciunea noastră bizară: părăseam tocmai unul din
acele raiuri pământeşti, poarta ţăcăni în urma noastră dar… eram doi!

3 octombrie

Reîntoarcerea mea în Valea Vulpilor s-a asemănat cu un jalnic triumf – jalnic şi

lipsit de logică – m-am întors acasă cu braţele goale şi învinsă! În sat n-am zărit nicio
figură omenească, maşina salvării avea geamurile mate. Dar şi aşa îmi dădeam seama că
sosirea mea era în centrul atenţiei şi, în gând, auzeam vocile femeilor ciripind în
dugheana domnului Metelka: Aţi auzit? A pierdut copilul – ei, cine, aia de la moară, aia
de umblă toată ziulica în pantaloni şi arată ca un liliac de noapte, cu ochelarii întunecaţi
pe ochi… Nu zău? Serios? Sărăcuţa, îmi pare rău de ea!…
În casă domnea o ordine desăvârşită, iar dormitorul, ce să mai spun, m-a întâmpinat
în toată strălucirea – asta-i isprava Dočkajkăi a ţinut să mă informeze Petr, s-a instalat jos
în odaia mare şi zice că în primele zile nu te lasă să pui mâna pe nimic! Nu vrea să ia
niciun bănuţ, şi zău, nu ştiu ce mă fac cu ea, Lu!…
Ah, Dočkajka! Mă jenez s-o ating cu cuvântul – nici lângă mama nu m-aş simţi în
mai mare siguranţă! Şi dacă ar fi numai ea! De fapt ar trebui să vorbesc despre mai toţi
oamenii din sat, îndeosebi despre femei: nu le-am văzut, n-au dat năvală, nu s-au
înghesuit în dormitorul nostru; cu toate acestea, le-am simţit neîncetat prezenţa de parcă
zeci de mâini s-ar fi întins mereu spre mine şi asupra mea. Gestul lor ne ungea la inimă,
dar în acelaşi timp ne aflam şi într-o situaţie penibilă: cum să le mulţumim sau cum să le
refuzăm pentru a nu le jigni?
Eram copleşiţi de grija şi atenţia lor lipsită de orice ostentaţie şi insistenţă
cicălitoare: doamna Bečickovà a tăiat o găină să-mi facă supă, doamna Kraftová un
iepure de casă, de la fermă ni s-a adus din proprie iniţiativă lapte şi unt, familia Sirotka
ne-a trimis o oală cu miere, până şi domnul Taraba a ţinut să-şi facă apariţia, iar
domnului Metelka nici prin gând nu i-a trecut să se lase mai prejos, inginerul Krejcar a
intrat ca o furtună cu un cogeamite ficat de căprioară – încercaţi să-l faceţi înăbuşit cu
ceapă, ce mai, o adevărată delicatesă, o să vedeţi! Şi Panochii Doamne, Dumnezeule, ce
ne facem noi cu toate astea, nici într-o săptămână nu izbutim să le mâncăm!…
Ştiu că e mai atractiv şi de mai mare efect să descoperi la oameni cusururi, să le
dezvălui josniciile şi egoismul, dar acum, în clipa aceasta, nu pot – aş minţi!. Simplu, nu
pot, chiar dacă nu-mi fac iluzii… Îi cunosc, am aflat destule despre ei. Nici măcar apa şi
aerul curat de pe aceste meleaguri nu izbutesc să facă din ei îngeri, dar…
O zi, două, trei – zăceam cuminte şi disciplinată în patul meu şi-mi trăiam învierea
din morţi… Din când în când citeam povestirile lui Andersen, iar în răstimpuri căscam
pur şi simplu ochii pe fereastră: plouă, iar plouă, vântul zgâlţâie coroanele copacilor şi
goneşte frunzele prin preajma geamurilor plânse, noaptea cerbii îşi continuă trâmbiţatul
şi mă zmulg din somn la fel ca în urmă cu câteva zile, totul e ca înainte, nimic nu s-a
schimbat aici – în afară de mine!
De fapt nu mă mai doare nimic, durerea şi-a luat tălpăşiţa din trupul meu; a lăsat
însă în urma ei o tristeţe surdă, înăbuşită, dar tărăgănată; o senzaţie de gol, dublată de
sentimentul înfrângerii: sunt veşnic tributară unei resemnate şi mute păreri de rău.
incapabilă să rodească lacrimi. Nu le doresc. Nu sunt o fire plângăreaţă, încerc din
răsputeri să mă eliberez, să scap de această obsesie – gata fetiţo, ajunge, împacă-te cu
soarta, sau cel puţin uită, altceva mai bun tot nu-ţi rămâne de făcut! Dar cum? Cum
anume? În faţa acestei situaţii raţiunea e neputincioasă iar veşnica alergătură între cauză
şi efect e pierdere de vreme fără niciun rost! De ce? De ce, simplu, de aia, – s-a întâmplat
şi basta!
În prezenţa lui Petr îmi impun o mină veselă, chiar dacă nu-mi fac nicio iluzie că se
lasă păcălit de ea. Uneori am impresia că vrea să-mi spună ceva foarte important şi nu
îndrăzneşte, sau nu ştie cum să înceapă: seară de seară stă la căpătâiul meu. Îndrugăm
verzi şi uscate, râdem – numai despre ceea ce s-a întâmplat ne ferim cu grijă şi cu teamă
să aducem vorba; mi se pare un lucru cât se poate de nefiresc, căci până şi gândurile
neexprimate se adună şi se înalţă între noi ca un nor întunecat; mă încearcă simţământul
chinuitor că norul acesta ne desparte dureros, îndepărtându-ne parcă unul de altul, ba
chiar ne şi ameninţă cu ceva; dar ce e de făcut?
Abia a patra zi după o avalanşă de râs nestăpânit, deveni deodată grav, mă apucă de
mână şi aşa, ca într-o doară, ţinu să amintească:
— Ştii, într-un anumit pasaj, Montaigne spune… Majoritatea oamenilor sănătoşi
consideră că e o mare fericire să ai mulţi copii! Eu şi alţi câţiva ca mine consideram la
fel de mare fericirea de a nu-i avea! Tu ce zici?
Întrebarea lui mă surprinse nespus de mult: mă simţeam oarecum atacată pe la spate,
şi, astfel, după câteva clipe de meditaţie nervoasă, am clătinat din cap, scurt dar categoric:
— Ce zic eu? Hm… Aş zice că uneori până şi Montaigneul tău a cam scrântit-o! Ba,
mai mult, că din când în când a izbutit să spună şi câte o prostie mai mare ca el!…
Nu mi-a dat nicio replică, a înţeles pe loc că încercarea lui discretă a fost
falimentară, că prin rigiditatea ei a avut mai curând darul să mă incite decât să mă
liniştească! Şi, negăsind ceva mai bun de făcut, a lăsat capul în jos şi mi-a dat drumul la
mână. În clipa aceea mi s-a făcut milă de el, şi întrucât şi mie mi s-a părut apoi că
judecata mea fusese prea ireverenţioasă şi penibil de categorică, m-am grăbit să adaug:
— În definitiv şi la urma urmei, n-a fost nici el decât un om, nu-i aşa?
Încuviinţă din cap, fără să scoată o vorbă, şi după aceea nu s-a mai pomenit un
cuvânt despre această poveste; dar, în aceeaşi zi, mi-a fost dat să aflu că până şi în rolul
de consolator e de-a dreptul inepuizabil! Când a început să se lase înserarea, s-a ridicat
brusc de lângă patul meu, şi-a tras la iuţeală mantaua de ploaie şi a plecat în sat, unde,
chipurile, avea de rezolvat o treabă importantă; în timp ce-mi spunea toate astea arbora o
mină foarte misterioasă.
N-a trecut niciun ceas de când plecase când am auzit scările duduind sub pasul lui
apăsat. A dat buzna în dormitor aşa cum venise – picăturile de ploaie se prelingeau «Io
pe manta umezind duşumeaua – s-a apropiat de mine, şi pescuind în buzunarul uriaş al
mantalei, mi-a lipit la iuţeală în palmă ceva moale şi cald, un fel de ghemotoc de păr
negru şi alb… Am chiuit de uimire…
Era un căţeluş – un pui micuţ şi disperat în neputinţa lui, nu ştiu dacă avea
paisprezece zile: abia vedea cu ochii şi în locul vocii de câine răsuna din el doar un
scheunat tânguitor. Tremura tot de frică şi mirosea a fân. L-am apropiat de obraz şi abia
acum, după ce am înţeles de ce se află aici şi de ce mi l-a adus Petr, am simţit în mine
ceva ca o destindere surdă, si, în sfârşit, ochii mi s-au umezit de lacrimi. Nu le-am opus
nicio rezistenţă, de altfel nici nu puteam să le cruţ, aşa că n-au decât să curgă gârlă! Petr
se înspăimântă de ele, crezând, de bună seamă, că făcuse o nouă gafă…
— Ce-i cu tine, Lu? Dacă nu-ţi place, îl duc înapoi…
— Să nu îndrăzneşti! am izbucnit fără voia mea, lipind de obraji vietatea aceea
tremurătoare. — E absolut superb. De unde l-ai luat?
— Ei, căţeaua lui Mrazek a fătat cinci deodată, iar eu mi-am zis că, oricum, o să
avem nevoie de un dulău ca lumea, mă înţelegi… din pricina găinilor… N-am pretenţia
că ar fi un exemplar de expoziţie, dar ceva tot e de capul lui. Nu-i aşa? E destul de
prezentabil…
A trebuit să-i dau dreptate: căţelul nostru e, bineînţeles, o corcitură înfiorătoare şi
totuşi n-aş spune că o să iasă din el griveiul tipic de ogradă, acel paria modest al
seminţiei canine, cu coada răsucită ca un arc de ceasornic; de pe acum se văd la el
anumite semne ce trădează rasa – din păcate însă nu ale unei singure rase! Aparent s-ar
înrudi mai mult cu foxterierul, dar ce mă fac cu boticul şi cu lăbuţele astea strâmbe! În
sfârşit, vom vedea! Cred că, după actuala lui înfăţişare, determinarea întregului amestec
de rase, ar fi o sarcină grea chiar şi pentru un kynolog cu experienţă.
— Cum ai de gând să-i spui – mă tulbură Petr din reflecţiile mele.
— Ştiu şi eu… De pildă – Cain. Tu ce zici?
— Brr! De ce tocmai numele unui fratricid?
— Ei şi? Un nume ca oricare altul. Aşadar, fii binevenit în casa noastră, Cain!…
Se pare că modesta ceremonie a fost greşit înţeleasă de căţeluşul nostru – căci, în
aceeaşi clipă, a început să mă boteze el pe mine. În ultimul moment, doar, a apucat Petr
să mi-l smulgă din mână ca să nu pătimească pătura, şi astfel, pe duşumea s-a întins o
mică băltoacă strălucitoare, prima din acele nenumărate ce aveau să-i urmeze! După
aceea l-a ridicat în sus pe vinovat şi, la lumina lămpii cu petrol, l-a cercetat din toate
părţile: părea mulţumit.
— Doamne – spuse în cele din urmă cu o duioasă admiraţie în glas – e prost ca
noaptea! Uite la el cum cască ochii, bleguţul! Brr!
Pe loc i l-am luat pe Cain din palmele lui fioroase.
— Te rog să nu-l jigneşti, ai înţeles? Nu e vina lui şi, apoi, cine ştie cum te uitai tu
când erai de vârsta lui? El e cel puţin dornic să trăiască, chiar foarte dornic… în timp ce
al nostru… probabil…
Nu mi-am putut rosti gândul până la capăt – m-a amuţit privirea lui Petr, mai întâi
nedumerită, apoi înspăimântată şi, până la urmă, chiar ameninţătoare.
— Pentru numele lui Dumnezeu! izbucni cu voce răguşită, agitând pumnul pe la
nasul meu. Trezeşte-te, Kadlecová! Uneori pari o femeie înţeleaptă şi raţională, dar în
aceeaşi clipă eşti în stare să trânteşti ceva atât de cumplit… şi să fii atât de imposibilă,
încât îi vine omului să-şi ia câmpii… ori să te plesnească zdravăn peste fundul gol! Cum
poţi să vorbeşti aşa… ei, drăcia dracului!
Furia îl ridică de pe scaun, umbla de colo până colo prin odaie, bocănind, tunând şi
fulgerând, cu mâinile împreunate deasupra capului. Mă uitam la el cu căţeluşul în braţe şi
deodată, am început să mă simt nemaipomenit de bine: să râd, nu cutezam, dar şi aşa
gustam peste măsură murmurul acela încântător – în sfârşit! În sfârşit suntem acasă! Îmi
dădeam seama că dacă aş vrea, aş putea şi acum să mă ciondănesc cu el pe săturate, să-i
recomand să mă lase în plata Domnului ori să se ducă să se plimbe, că în toiul unei
ciorovăieli aprinse am şterge de pe noi siropul acela lipicios al menajamentelor, al jenei
şi al nesincerităţii şi am fi din nou noi înşine – aşa că n-are decât să spumege cât pofteşte,
să facă să duduie şi să trosnească duşumeaua, între noi a şi început să miroase ozonul
suav şi binefăcător al destinderii şi al normalizării – aşa că, dă-i înainte, băiete, nu te lăsa!
Şi în acest timp îmi spuneam: Doamne, cât mi-e de drag acest bărbat!
Iar a doua zi am şi coborât şi am încălzit soba în odaia mare.

8 octombrie

Aşadar, nu mai aşteptăm, începem lucrările de fortificare – e şi timpul! Am senzaţia

că mă aflu în pragul unei bătălii cu caracter pur defensiv: inamicul ce se apropie de noi
tot mai mult, odată cu scurgerea fiecărei zile, e pe cât de puternic pe atât de perfid, iar
armele sale sunt cumplite – gerul, zăpada, avalanşele şi viforniţele pustiitoare, foamea,
împresurarea cu singurătatea şi câte şi mai câte, vai de acela pe care-l surprinde
nepregătit! Elaborăm un plan de apărare până la cele mai mici detalii.
Cu ce să începem? Bineînţeles cu ferestrele: în încăperile nelocuite lipsesc multe
ochiuri de geam şi aproape în toată casa ferestrele sunt ne etanşate: până şi în odaia mare
se furişează prin crăpăturile din jurul ramelor frigul, iar vântul vrăjitor scoate uneori din
ele nişte melodii atât de tânguitoare, de mi se face pielea ca de găină. Încercarea de a
supravieţui iarna la munte cu asemenea ferestre echivalează cu hazardul, dacă nu chiar cu
sinuciderea! Din fericire, mai dispunem de câteva mii de coroane, iar moşulicii noştri se
pricep la toate, aşa că vom etanşa ferestrele măcar în camerele pe care le folosim
nemijlocit.
Cain a şi început să se adapteze, ni se încurcă printre picioare şi fabrică la băltoace,
cu nemiluita; parcă ar lucra în acord, – tună şi fulgeră ordonatul şi iubitorul de ordine
Dont – într-o bună zi, o să se reverse Sumava din pricina lui, o să vedeţi!
După apă va trebui să mergem în continuare la pârâu, pe orice vreme, dar nu asta ar
fi problema cea mai gravă; elementul cel mai important va fi pentru noi focul, cu alte
cuvinte, căldura; e de neconceput că am putea face faţă cu soba din odaia mare şi cu
godinul plesnit din dormitor, aşa că, de ieri încă, Petr a adus de la oraş două musgrave de
modă veche, cumpărate, zice el, pe nimica toată. Lemne avem destule, cel puţin aşa mi se
pare, la nevoie ne mai ajută administraţia silvică, ori fabrica de cherestea şi îngerul
păzitor Panocha. Din ziua în care i-am comunicat hotărârea noastră de a rămâne, a
preluat asupra noastră, fără să spună o vorbă, ceva ce aduce a patronaj; se abate pe la noi
aproape în fiecare zi şi, cu fruntea încreţită, urmăreşte mersul lucrărilor de fortificare. N-
ar fi exclus ca în timpul furtunilor de zăpadă să nu putem răzbi chiar şi câteva zile până
în sat, aşa că trebuie să ne facem şi nişte provizii. Alcătuim liste cuprinzătoare: câteva
cutii de conserve, o halcă serioasă de slănină, un sac de cartofi, făină, câteva sticle de
votcă – acestea bineînţeles rămân sub supravegherea mea – medicamente, feşe de pansat,
un butoi cu gaz, spirt, Doamne, câte ne mai trebuie! Şi-o să-l oblig pe Petr să se ducă în
oraş să-şi scoată măseaua aceea ticăloasă – ce, vrei să începi pe urmă să alergi de ici până
colo prin ger şi să-ţi spargi capul de un felinar? Cum poate să se teamă în halul ăsta de
dentist un bărbat în toată firea, asta nu mai înţeleg!
Şi când vor fi gata toate astea, vom începe să lucrăm în afara casei: n-ar avea niciun
rost să zăcem tot timpul în odaia mare căscând ochii pe fereastră, ca să nu mai vorbim de
faptul că fără salariu de la direcţie pe care, din îngâmfare, Petr a refuzat să-l primească în
lunile de iarnă, ne vom trezi curând pe geantă şi, într-un fel sau altul, vom fi nevoiţi să ne
câştigăm existenţa. Şi de asta tot Panocha s-a îngrijit: „Fiţi calmi, copii, am promis doar
că vă dau o mână de ajutor – şi Panocha nu umblă cu fleacuri!” Peste iarnă Petr se va
duce să lucreze ca forţă auxiliară la fabrica de cherestea, acolo e nevoie oricând de braţe
de muncă, va trebui poate să tragă din greu, dar sper să se obişnuiască, iar câştigul nu va
fi de aruncat! Eu, ce-i drept, nu voi avea un serviciu propriu-zis, dar oricum se va găsi de
lucru şi pentru mine berechet: din când în când voi merge la şcoală să ajut la curăţenie şi
în afară de asta, mai trebuie pusă niţică ordine în biblioteca comunală: trebuiesc
achiziţionate cărţi noi şi mai cu seamă trebuie introdusă acolo o evidenţă serioasă, cu fişe
bine întocmite – de mult nu se mai ocupă nimeni de ea şi bani, slavă Domnului sunt – ce
zici tovarăşă, asta ar fi o treabă bună pentru dumneata, nu crezi? Ai mai putea învăţa şi
tehnica proiecţiei, avem aici un aparat sonor pentru filme de şaisprezece milimetri, şi n-ar
fi rău ca din când în când să mai organizăm câte un cinematograf! Amatori o să avem
destui în satul ăsta însingurat, de asta n-am nicio grijă, în special printre femei şi copii. Şi
dacă încropim toate astea şi le punem niţel pe roate, vă ies câţiva bănuţi bunişori,
dumneata ce zici? Eu. Ce să zic? Zic că da şi, foarte bucuroasă, mă apuc de treabă
imediat.
Acum câteva zile am cunoscut-o, în sfârşit, pe profesoara din localitate, o fată cam
anemică şi… tristă, originară de undeva de lângă Plzeň; nu e nici frumoasă, nici urâtă,
mi-a plăcut, nu ştiu de ce, de la prima vedere şi am sentimentul că e vorba de o simpatie
reciprocă.
— Clar, altfel nici nu se putea – a ţinut să menţioneze Petr, cu un aer de
respingătoare suveranitate – profele se recunosc între ele după miros!
Mi se pare închisă şi timidă; fireşte, nici prin gând nu-mi trece să-i dau în vileag
faptul că ştiu de suferinţele ei cu Saska şi nu intenţionez câtuşi de puţin să mă bag în
sufletul ei, dar am vaga impresie că în curând voi deveni confidenta ei. Cinstit vorbind,
nu prea doresc acest lucru. Sunt alături de ea, mă străduiesc s-o înţeleg, dar să dai,
indiferent cui, vreun sfat în chestiuni strict sentimentale, înseamnă, după mine, a da
dovadă de o îndrăzneală grosolană, dacă nu chiar de o prostie fără margini. Şi apoi, toată
înţelepciunea mea în acest domeniu – dacă există vreuna! — se rezumă la faptul că în
rătăcirea mea erotică am dat de Petr; înainte de a mă întâlni cu el eram, în privinţa asta,
într-o situaţie la fel de jalnică, dacă nu chiar mai jalnică decât a ei… Şedeam amândouă
în singura clasă a şcolii din localitate – mă simţeam în atmosfera şi izul acela familiar ca
acasă, în ciuda faptului că până atunci nu mai fusesem niciodată singură la catedră – şi,
curând, am ajuns la o înţelegere în ceea ce priveşte colaborarea noastră. Ea însăşi a venit
cu o propunere care de-a dreptul m-a emoţionat: în podul şcolii descoperise un teatru de
marionete cât se poate de bine păstrat şi o ladă plină cu păpuşi; e adevărat, ar mai fi de
pus la punct câte ceva, de înviorat un pic culorile decorurilor, de confecţionat alte
costume câtorva dintre păpuşi şi de făcut rost de nişte piese de la oraş, dar… ideea în sine
mă proiectă la iuţeală în braţele unui entuziasm neprefăcut! Să mă explic: teatrul de
păpuşi a fost încă din copilărie pasiunea mea supremă; l-am trăit, pur şi simplu, împreună
cu Eva, iar atmosfera lui mă farmecă şi azi cu naivitatea ei plină de poezie. Am chiuit de
bucurie şi în aceeaşi clipă ne-am năpustit amândouă pe scara ce duce spre pod.
În afară de asta, serile voi continua să lucrez împreună cu Petr pentru viitoarea
noastră întreprindere: trebuie să ne perfecţionăm cunoştinţele în domeniul culinar şi al
ospătăritului, nu de alta, dar la primăvară urmează să ne prezentăm la examenul de
calificare. Pe lângă obişnuitele mâncăruri ieftine, am vrea să-i surprindem pe oaspeţii
noştri cu o specialitate a casei, ca să-şi lingă buzele şi degetele de plăcere: eu propun pui
à la margraf – reţeta am descoperit-o într-o veche carte de bucate cehă – Petr insistă
pentru păstrăvii cu migdale, ăştia, slavă Domnului! se găsesc pe aici tot anul din belşug.
Şi, în sfârşit, o să ne apucăm şi de obiectele din lemn natural: Petr s-a decis să
ornamenteze cu ele salonul în care vrea să instaleze un bar cu scaune înalte; tot salonul
urmează să fie amenajat cu piese de mobilă confecţionate din lemn foarte puţin prelucrat,
doar băiţuit, şi treaba asta dă mai multă bătaie de cap decât amenajarea lui cu un mobilier
convenţional. Încă din primele zile ale şederii noastre aici, am început să adunăm în
timpul îndelungatelor noastre hoinăreli prin pădure, tot felul de crengi şi bucăţi de lemn
ciudat răsucite de natură, ale căror forme, neobişnuite, uneori de-a dreptul bizare, au
darul să stârnească imaginaţia şi inventivitatea; hambarul de lemne e plin de ele, şi în
lunile de iarnă va trebui să le sortăm şi să le prelucrăm. Adeseori Petr se delectează
cotrobăind prin ele.
— Uite, îmi arată el, captivat de câte un exemplar din cele mai promiţătoare, asta e
o şopârlă în toată legea, nu ţi se pare?
— Nu, nu mi se pare, şopârlele nu sunt atât de burduhănoase, mă pronunţ eu ca un
expert, asta aduce mai curând a broască!
— Aiurea, te pricepi tu la şopârle cum mă pricep eu să fluier, pun prinsoare că nu le
cunoşti decât din manualul de ştiinţe naturale – praghezo!
Seriozitatea şi îndărătnicia lui mă întărâtă uneori şi astfel, numai de-al dracului, mă
încăpăţânez să descopăr în formele acelea extravagante lucrurile cele mai absurde cu
putinţă:
— Asta vrea să fie zeiţa Venus? Ha, în viaţa mea n-am văzut femeie cu trei sâni,
asta se aseamănă mai degrabă cu o maşină de scris sau cu o pipă!… În astfel de
împrejurări mă străpunge cu o privire plină de o uimire ucigătoare şi se repede la mine
furios:
— Dacă ai chef de băşcălie, şterge-o la cratiţele tale, şi nu-mi trăncăni mie aici
verzi şi uscate, Kadlecová!... N-am bănuit niciodată că femeia alături de care trăiesc e
înzestrată cu o fantezie atât de perversă!…
Doamne, ce animaţie o să fie aici în serile de iarnă!

24 octombrie

Ieri a fost sâmbătă, o zi obişnuită de toamnă; pe cer se rostogoleau valuri de nori

îndesaţi şi vântul gonea prin vale ca un câine turbat – dar până acum nimic! Atâta doar că
dimineaţa, între geamurile de la odaia mare, termometrul arăta minus două grade. Petr
mai dormea, primele două zile la fabrica de cherestea i-au cam dat de furcă, aşa că am
pornit singură, cu Cain în braţe, să fac o scurtă plimbare. Pădurea te deprima cu
pustietatea ei neobişnuită, cufundată într-o tăcere adâncă şi iscoditoare; mă simţeam în ea
ca într-o biserică devastată: n-am zărit pe nicăieri nicio vietate. De bună seamă,
atmosfera aceasta îl impresiona şi pe Cain: tremura ca varga şi scheuna de jale, voia
sărăcuţul acasă, la căldură, în lădiţa lui de lângă sobă – nu-ţi fie teamă, fricosule, nu te
părăsesc, şi dacă vrei să ştii, nici eu nu mă simt prea grozav în singurătatea asta! Brr!
Înainte de culcare am luat lanterna şi m-am dus să văd dacă nu-i lipseşte ceva
Kunhutei. În curte m-a înghiţit o beznă înfiorătoare, vântul zgâlţâia coroanele copacilor şi
schelălăia, să-ţi ia auzul, nu alta! M-a cuprins deodată îngrijorarea şi am avut o strângere
de inimă. Iiiarna!
Şi când am pornit împleticindu-mă înapoi, spre uşa casei, am simţit deodată cum mi
se aşază cu gingăşie pe buza de sus ceva foarte uşor, ceva umed şi rece – şi numaidecât
am înţeles pe ce lume mă aflu!
Da, era un fulg de zăpadă: l-am lins la iuţeală, dar în clipa următoare mi s-a lăsat
altul pe vârful nasului. Şi… al patrulea…
Dimineaţa mă trezi o lumină nefirească. Petr era gata îmbrăcat şi, într-o totală
nemişcare, se uita afară, pe fereastra dormitorului. Mi-am tras repede pe mine capotul şi,
dârdâind de frig, m-am apropiat de el.
 În clipa aceea chiar, soarele se strecură pentru o secundă din nori şi toată valea se
aprinse de o albeaţă fantastică încât a trebuit să mijesc ochii. N-o recunoşteam, era cu
totul alta: tăcută şi albă, iar culmea pleşuvă a Ostružnei strălucea ca o lumânare – ce s-a
întâmplat, unde am ajuns peste noapte? Apoi, deodată, se întunecă şi în tăcerea
mormântală începu din nou să se presare de sus acea risipă de alb imaculat – şi totul era
de o frumuseţe de-a dreptul înspăimântătoare!
— Ei, şi-acum să ne ţinem bine! se auzi, în fine, glasul lui Petr. Şi fără să-mi arunce
o privire, mă cuprinse cu mâna stângă pe după umeri şi mă trase la pieptul lui: — Intrăm
într-un tunel al dracului de lung!
Ne uitam amândoi la ninsoarea din ce în ce mai deasă, mă simţeam nespus de bine,
parcă mai luminoasă, apoi, ca din senin, am spart tăcerea aceea îndelungată:
— Ascultă, de fapt pentru ce ne aflăm noi aici?
Întrebarea, ţinând seama de durata şederii noastre aici, părea, desigur, de
neînţeles, – era una din acele întrebări inconştiente pe care le rostim pripit, înainte de a fi
în stare să apreciem oportunitatea ei – dar, din felul în care a reacţionat, mi-am putut da
seama că şi el şi-o pune din când în când.
— Asta ar trebui să ştii tu, nu crezi? mormăi posac, pufnind cu putere pe nas. După
care se dezlănţui cu destulă violenţă, de parcă ar fi polemizat cu cineva:
În ceea ce mă priveşte sunt din ce în ce mai convins că totul merge bine. Tu nu? N-
aş putea spune că la Praga ar fi scârţâit ceva între noi, nu, asta nu, şi totuşi… Nu. Nimic
îngrozitor, niciun semn de destrămare sau de plictiseală. Niciun conflict, da’ de unde,
nimic de genul ăsta… cel mult un fel de oboseală uşoară, neînsemnată, dublată însă de
sentimentul unei rutini exagerate, sau cam aşa ceva. Nici eu nu ştiu cum să mai spun…
Şi să nu-mi pretinzi că n-ai simţit şi tu la fel! Mă rog, acolo omul putea să-şi bage în cap
că ştie totul dinainte, că alunecă pe şine potrivit unui orar sigur – mai întâi o locuinţă
într-un microraion, cu frigider şi televizor, pe urmă doi copii, de preferinţă un băiat şi o
fetiţă… şi dacă treburile merg în continuare atât de frumos, atunci şi o maşină nouă, iar
ca o culminare a acestei ascensiuni îmbucurătoare, o cabană într-o colonie la marginea
pădurii sau pe malul apei, într-un loc repartizat în exclusivitate… Şi, mă rog, de ce nu? În
definitiv, totul e în perfectă regulă, numai că… numai că într-o bună zi constată că aceste
perspective îl cam indispun şi-l întristează… şi începe deodată să aibă sentimentul că de
fapt nu-şi face viaţa sa proprie, ci completează doar un formular al dracului de plicticos,
şi atunci e de rău cu el! Sau dimpotrivă, pricepi?
— Absolut – am ţinut să-l asigur fără şovăială. — Şi nu numai atât, nu-i aşa?
— Şi nu numai atât! repetă el cu vizibilă uşurare; îmi atinse nasul cu buzele şi
începu să râdă: – Ai un năsuc rece ca al câinelui când e sănătos. Brrr, e un frig aici, ca la
Polul Nord, iar stomacul meu începe să intoneze o cantată pur şi simplu respingătoare!

27 octombrie

De trei zile tot ninge şi iar ninge, ce ne facem dacă nu mai încetează niciodată?
Ninsoarea asta nestăpânită îmi calcă pe nervi şi mă dezgustă; acum încep să înţeleg de ce
la anumite popoare culoarea albă are semnificaţia morţii – şi pe noi a început să ne apese
şi să ne întristeze; suntem prizonierii ei – gata, ajunge! Să înceteze odată!
 29 octombrie

Un lucru, atât de comun – numai că aici asta nu înseamnă doar fulgii capricioşi ce
flutură zglobiu peste străzile Oraşului vechi, pentru amuzamentul copiilor şi spre marele
necaz al intendenţilor; aici e o povară, o povară apăsătoare, un destin cumplit, un blestem.
Şi asta nu-i decât uvertura la un spectacol cu o montare fastuoasă, atâta tot; Petr pretinde
că zăpada asta n-are încă puterea să reziste, dar eu mă cam îndoiesc de spusele lui.
Săracul, zi de zi, cu noaptea în cap, îşi croieşte drum prin viscol şi troiene, îndreptându-
se spre fabrica de cherestea, şi urmele bocancilor dispar numaidecât în urma lui sub
zăpada proaspătă; după-amiaza se întoarce acasă clătinându-se de atâta istovire,
simulează prospeţimea ba, mai mult, încearcă să şi glumească, ţinându-se de clovnerii, în
schimb aţipeşte deasupra farfuriei cu supă de cartofi, iar noaptea nici măcar nu sforăie.
N-aş putea spune că în privinţa asta eu mă laud mai bine: încă nu ne-am obişnuit, ne
împleticim prin lume umblând ca nişte strigoi, şi unde mai pui că nici de harţă nu ne mai
arde! De bună seamă, pentru o ceartă zdravănă n-avem destulă energie.
Azi mi-a adus de la poştă o scrisoare de la Eva: la Praga e o toamnă frumoasă,
plouă des, dar în fiecare după-amiază soarele străluceşte peste Vltava! Evžen întreabă
mereu când o să ne treacă odată nebunia şi când…
mă rog… Şi-au cumpărat un gril electric, iar de ziua ei de naştere a căpătat un
aparat de masaj cu piese de schimb şi… Şi ce? Să fac pe mine de ciudă?

1 noiembrie

În sfârşit, azi înainte de amiază vremea s-a mai îndreptat niţel şi până la urmă s-a
arătat şi soarele; în schimb gerul s-a înăsprit, e îngheţ, iar la apus au început iar să se
înghesuie pe cer nori întunecaţi.
Înainte de a se lăsa înserarea, ne-am luat la trântă cu zăpada, străduindu-ne să croim
o potecuţă strâmtă între verandă şi pârâu – avem nevoie de apă! După zece minute de
caznă, eu una am încetat să mai vântur lopata şi mi-am sprijinit bărbia de vârful cozii.
Din solidaritate faţă de mine, Petr se lăsă şi el păgubaş şi, tăcut, îşi roti privirea peste
valea pustie.
— Oare cum o să arate? se auzi din senin vocea mea, spărgând liniştea molcomă.
L-am smuls din meditaţia lui.
— Cine anume?
— Cine… primul nostru oaspete! Uneori încerc să mi-l imaginez şi mă gândesc de
pe acum la el animată de cele mai calde sentimente. Primul, mă înţelegi?
Scutură din cap, şi, cu un gest lipsit de orice lirism, scuipă peste troiene.
— Ce idee! Al dracului de pripită! Şi tocmai acum!
— Tocmai acum! Dacă nu mă înşel, şi din pricina lui stăm şi lâncezim aici! Dacă
am şti că nu vine, am putea foarte bine să azvârlim lopeţile în zăpadă şi să ridicăm
ancora. Dar el o să vină, noi încă nu-l cunoaştem, dar el există, trăieşte undeva în tihnă,
fără să bănuiască măcar că noi stăm aici şi-l aşteptăm. E un simţământ aparte să aştepţi şi
să te bucuri de venirea unui om necunoscut!
Rânji, schimonosindu-se la faţă, şi se scărpină pe frunte.
 — Vorbeşti despre el ea despre un amant şi ar fi poate cazul să te altoiesc niţel cu
coada lopeţii. Iar dacă ţii neapărat să-mi cunoşti părerea, atunci află că aşa cum îl văd eu
n-o să fie nimic de capul lui. O să sosească pe un covor zburător, o să dea câteva târcoale
deasupra Ostružnei şi în cele din urmă o să aterizeze în mijlocul pajiştei. În loc de nas o
să aibă o antenă, iar până la noi va fi adus de doi şoricei albi, pe care el însuşi îi va scoate,
anterior, dintr-o pălărie tare, adică dintr-o gambetă. Ce ţi se pare atât de deosebit în toată
povestea asta?
Am respins o asemenea eventualitate cu destulă asprime:
— Nu-i adevărat, va fi cu totul altfel. Va fi mai frumos! Va veni pe jos, apostoleşte,
de sus, din sat, şi când îşi va arunca privirea peste vale, va exploda de entuziasm… Da,
da, şi o să fie istovit de drum, iar eu o să-i gătesc ceva atât de senzaţional, încât o să
explodeze de entuziasm pentru a doua oară: „În sfârşit; bine că v-am găsit, dragii mei!
Prin toată lumea am hoinărit, nouă perechi de tălpi am tocit bătându-i drumurile, dar
niciodată n-am bănuit că undeva pe acest pământ există şi un rai!”
— Amin! se amestecă în vorbă, cu un aer de suspectă înduioşare. Şi îndată după el
vor da buluc alţii şi alţii, agitând deasupra capului lampioane multicolore, şi ne vom
prinde cu toţii de mână, şi vom dansa pe pajişte hora frăţiei şi vom cânta în cor Oda
bucuriei sau Roata morii se-nvârteşte – parcă şi văd totul aievea! Dar… ce părere ai, nu
crezi că ar fi cazul să ne reapucăm de corvoada noastră? Îndată o să înceapă iar să ningă
şi apoi, îţi spun drept, tare n-aş vrea să văd cum îţi faci, fără niciun rost, o gaură în cap
cu coada asta de lopată…

6 noiembrie

Sunt la ultima pagină a caietului, nu-mi mai rămân decât vreo câteva rânduri, aşa
că – stop! Urmarea în numărul viitor – cine ştie? În bezna din ce în ce mai groasă din
spatele ferestrei, vântul scutură şi împrăştie fulgii, fitilul de la lampă filează, şi, în plus.
creionul îmi înţepeneşte între degete. În fond, despre ce să scriu, nu se întâmplă nimic,
atâta doar că ninge şi iar ninge şi capul îmi cade de oboseală pe hârtie. Şi astfel nu-mi
rămâne altceva mai bun de făcut decât să pun bine şi acest caiet, lângă cele două
precedente, şi să răsucesc cheia în broasca sertarului. Închei, mă duc mai bine jos să-i
hrănesc pe Petr, pe mine, pe Kunhuta şi pe Cain, şi…

CU BINE SOARE ŞI LA REVEDERE.

... ŞI UN P.S. LA CAIETUL AL TREILEA

Exist.
Simt, mă simt pe mine – da, exist! Nu mă mise, şi totuşi ştiu că exist. E un lucru
uluitor de simplu şi de elementar, dar, se pare, fericirea poate fi nespus de simplă şi de
elementară. Exist într-un loc izolat şi de mică însemnătate pe această lume, undeva sub
învelişul de aer ce învăluie globul pământesc, spre a ne feri pe noi de neprevăzutul
cosmosului – numai gândul la subţirimea lui trezeşte în mine nişte ameţeli îngrijorătoare;
doar câţiva kilometri în sus, pe verticală, şi s-a zis cu suflarea mea, – cu mine, fericitul
locuitor al acestei invizibile membrane, consumatorul nesăţios al acelui gaz ce poartă
numele de aer! Stau înfiptă în încremenirea fierbinte a clipei, o savurez ca un degustător
rafinat, cu toţi porii şi cu toate simţurile, o înghit, o devorez. Îmi vine să strig, să urlu de
plăcere, dar nu îndrăznesc s-o tulbur. Exist.
Stau cu pleoapele încleştate, în palmă simt ceva jilav şi rece, – e balustrada verandei
noastre – în rest însă, sunt inundată de o fierbinţeală dezmierdătoare. Mă pătrunde până
în oase, mă răzgâi şi mă desfăt cu ea, o păstrez în taină, numai pentru mine. Fii binevenit,
soare ceresc! Sunt supusa ta, poţi face din mine ce vrei, să mă deschizi şi să mă sfârteci,
simt atingerea ta binefăcătoare pe piele, în păr, pe sfârcurile sânilor şi în pubis, răsfăţul
nostru se aseamănă aproape cu un act amoros, da, din pricina ta sunt o infidelă –
păcătuiesc cu soarele!
Circumspectă, întredeschid pleoapele şi nu-mi vine a crede: mi se pare de-a dreptul
neverosimil că în urmă cu mai puţin de paisprezece zile aici mai bântuia încă „sălbatic,
furtuna de zăpadă.
… Stau într-o bancă scorojită şi mă omor cu o compunere; subiectul: Primăvara!
Gheţuşurile s-au risipit, pe trotuare băieţii se joacă cu bile; şi, în încheiere, atu-ul suprem:
peste puţină vreme prinţesa Primăvară va smulge sceptrul fioroasei regine Iarna. Punct.
Povestea asta m-a dat gata, sunt epuizată şi mă umflu în pene de bucurie, ce mai, e o
compunere de nota zece: metafora asta pur şi simplu se încovoaie sub povara
originalităţii, şi totuşi nu e rea, e ceva de capul ei! Pentru că aici e altfel decât la oraş, aici
nu-i cu ciocănitul respectuos la uşă, aici totul se ia cu asalt. Un atac furibund şi o
presiune înverşunată, bătălii îndârjite pentru dezgolirea fiecărui peticuţ de pământ şi
pentru sărirea fiecărei linioare pe cadranul termometrului. Din toate însă, primăvara se
aseamănă aici cel mai puţin cu acea prinţesă binecrescută: e o brută, un beatnik zbârlit şi
fanfaron, care îţi intră în casă izbind în uşă cu piciorul. Singura ei scuză sunt o mulţime
de treburi ce nu suportă amânare: în primul rând, să taie cu aparatul de sudură autogenă a
soarelui blindajul zăpezii, să-l găurească, să-l mototolească, să-l batjocorească, pe urmă
să măture şi să adune în albia pâraielor toată fleşcăraia asta murdară, să elibereze şi să
scoată la iveală iarba umedă şi slută. Şi câte şi mai câte! Atâtea eforturi şi strădanii, atâta
trudă şi stăpânire de sine, atâtea suspine, atâta susur şi clipocit şi freamăt şi ticăit şi
trosnete şi prăbuşiri în foşnet – şi toate astea sub ochii încurajatori ai fericiţilor suporteri:
pădurea, coroanele copacilor – încurajare, ce-i drept, cam sfielnică, fiindcă îndeobşte se
ştie că aici, peste câteva luni, iarna se reîntoarce victorioasă şi ar fi, deci, o imprudenţă
să-i stârneşti şi să-i aţâţi peste măsură setea de răzbunare!…
Mirosuri şi mirosuri: aşa miroase vântul, aşa pământul jilav, aşa zăpada fleşcăită,
apleacă-te asupra ei, lipeşte urechea, şi din adâncuri vei auzi bolborositul zelos al
rigolelor şi al pârâiaşelor subterane. Totul înoată: pârâul din faţa casei a ieşit din albia lui,
iar podişca s-a dus azi-noapte la vale, luată de apele umflate; drumurile s-au transformat
în lacuri mlăştinoase, iar mersul prin ele în plescăit de raţă; dar peste toate pune stăpânire
o dorinţă însetată de ordine şi curăţenie, dorinţa marei scuturături – căreia i-am căzut
pradă şi noi!
De departe, aud un huruit familiar, dar nu mă mişc, huruitul se apropie, se
răspândeşte în toată valea ca zdrăngănitul carelor husite – şi, deodată, se stinge. Un
ţăcănit de uşă trântită, paşi; un timp scrâşnesc pe zăpadă, un timp fleşcăie prin noroi, pe
urmă ceva îmi şuieră prin preajma capului şi se striveşte de perete în spatele meu; apa îmi
împroaşcă părul; speriată, deschid ochii.
 Petr!
Stă mai jos de mine, în cizme de cauciuc şi cămaşă de flanel, şi soarele se reflectă în
sticlele ochelarilor săi; e stropit din cap până în picioare cu noroi. Îl întâmpin doar cu
privirea; văzând că nu mă mişc, din trei salturi ajunge pe balcon, mă cuprinde cu braţele
pe la spate şi-mi acoperă sânii cu palmele.
Excelent. Mă întorc şi mă uit de aproape, drept în faţa lui: e puţin schimbată, parcă
trecută un pic şi pe deasupra, năpădită de o barbă neîngrijită. O ating uşor cu buricele
degetelor şi în acest timp îmi dă prin minte o idee îndrăzneaţă, parafrazându-l pe
Descartes: Iubesc – deci exist!

4 mai

Şi Domnul a spus: Să se facă lumină! Şi lumină se făcu. Şovăind, şi cu senzaţia că

inima îmi bate tocmai în gâtlej, am întins mâna spre şaltăr, l-am învârtit, ţac – şi lumină
se făcu! Becul din plafon se aprinse cuminte şi ascultător; copleşită de emoţie mi-am
întors privirea spre Petr; sta lipit de mine şi, zâmbind, asista tăcut la acest act solemn.
Ţine-mă să nu cad, uite, arde!
Eram dispusă să consider asta drept un miracol, deşi ştiam prea bine că această
lumină nu fusese creată de Porunca Supremă, ci fusese adusă aici pe sârmă, din sat – iar
Klabik, şeful echipei de electricieni trimisă de la oraş, era cel mai puţin dispus să se
considere un făcător de minuni.
— Nu-i nici o scofală, doamnă – a ţinut el să spună, cu un aer amuzat pe faţa-i
bucălată, în timp ce-şi freca în baie degetele cu periuţa de plastic – treaba asta o fac de
douăzeci şi cinci de ani… Aş fi descoperit-o poate şi singur, dar mi-a luat-o înainte un
oarecare Edison, aşa că, în loc de glorie, nu-mi rămâne decât să trag din greu… N-aveţi
cumva pe aici un prosop
Demonstrativ, am cărat lămpile cu gaz în pivniţă, gata, s-a sfârşit, îmi spuneam cu
îngâmfare – s-a zis cu semiobscuritatea aceea cadaverică, s-a zis cu retezatul mucurilor
fumegânde şi cu mirosul acela înecăcios ce nu se mai isprăvea – la revedere, monştri
burduhănoşi, semănători de tristeţe tremurătoare, cum de-am putut trăi cu voi atâta amar
de vreme?
Pentru întâia oară la cină am tăcut amândoi copleşiţi de emoţie uitându-ne unul la
altul cu gura căscată; se pare.că această strălucire neobişnuită avea efect şi asupra lui
Cain: zburda şi se zbenguia ca ieşit din minţi şi n-avea niciun chef să se ducă la culcare.
După-masă Petr veni cu o propunere vicleană, spunând că evenimentul ar trebui să fie
niţel sărbătorit; fără nici o obiecţie am scos din rezerve o sticlă de votcă neterminată, dar
înainte de a mă apuca să umplu paharele am venit şi eu cu o propunere suplimentară. Petr
a cam strâmbat din nas, dar, până la urmă, a căzut de acord.
Am tras la iuţeală pe noi paltoanele. Petr a vârât sticla în buzunar, după aceea am
alergat ca nebunii prin casă şi am aprins becurile – în toate odăile!
Păşeam ţinându-ne de mână prin bezna vântoasă, în sus pe drumul nămolos ce duce
spre pădure. Tu vezi? Nici măcar la un pas! Alunecam prin noroi şi ne croiam vad prin
băltoace, dar nu ne lăsam! Nu, nu te întoarce, încă nu! Când am ajuns la marginea pădurii
eram frânţi de oboseală.
Acum – stânga-n-pre-jur! Ah…
 Lumea în jur era cufundată într-o întunecime desăvârşită, cerul înnourat; sub noi
însă, în capătul de sus al văii, sclipea, peste negurile înfiorătoare, o casă, şi din toate
ferestrele ei ţâşnea o lumină vie, puternică: le-am numărat: una, două, zece,
cincisprezece… Era o frumuseţe de-a dreptul ireală, dârdâiam de frig, dar nu eram în
stare să-mi desprind ochii de la această minunăţie.
— Aşa, şi-acum la treabă, Lu! Arde-i o duşcă, să-ţi priască! Să vezi ce bine o să te
simţi!…

6 mai

Şi totuşi… sacrificiul nostru n-a fost zadarnic – a meritat! Aş putea să jur că tocmai
încăpăţânarea feroce cu care am rezistat aici peste lunile de iarnă a izbutit să spargă
gheaţa. Nu încape nicio îndoială că faptul i-a impresionat până şi pe cei de la direcţie; în
cel mai rău caz, le-a căzut şi lor fisa, înţelegând că nu suntem doar doi trăsniţi care la
primele necazuri mai mari îşi adună catrafusele şi dau bir cu fugiţii; şi sunt sigură că şi-au
dat seama şi de faptul că avem intenţii foarte serioase în întreprinderea noastră.
Aşa se face că pe la începutul lui aprilie şi-a făcut din nou apariţia o comisie în
frunte cu fantomaticul nostru Pomajzl; maşina, o Tatra 603 de opt cilindri, a trebuit să
tragă greu ca să străbată valea prin troienele şi furtuna de zăpadă ce nu mai contenea; fapt
care, de buna seamă, n-a avut darul să îndulcească inima amintiţilor funcţionari; şi astfel
ne-am trezit deodată iar cu sufletul plin de îndoieli. Au cutreierat din nou toată casa, au
dat din cap cu aerul lor grav, au luat notiţe şi au vorbit între ei cu jumătate de glas;
Pomajzl îşi croia drum prin spaţiu cu ciocul său coroiat, iar bronhiile lui hodorogite
şuierau de zor (a băut în acest timp kilograme întregi de ceai de buruieni pe care eu i l-am
fiert cu o mare operativitate); părea însă mulţumit, ba, chiar mai mult, plăcut surprins şi
impresionat:
— Cum văd, n-aţi stat pe tânjală… Da, ideea cu lemnul natural nu e rea… hrrr…
Salariul pe lunile astea a fost depus şi vă stă la dispoziţie, distinse cavaler al îndărătniciei,
noi nu suntem exploatatori! Şi dumneavoastră, doamnă… de la întâi aprilie sunteţi
amândoi pe stat… ei, ei, lăsaţi!… Mda, aţi avut noroc, cu excepţia lui ianuarie, anul asta
iarna a fost destul de blândă… vreau să zic… n-a fost din cele mai năpraznice…
Unul din ei, un bărbat impunător cu părul frumos încărunţit – probabil un ştab – ne-
a întrebat, zâmbind aproape părinteşte:
— Cine dintre dumneavoastră a fost Robinson şi cine a funcţionat în rolul lui Vineri?
Petr a ridicat din umeri şi m-a căutat cu privirea:
— Ei, am făcut şi noi cu rândul, tovarăşe director. Ce zici, Lu?
Râsul care se stârnise atât de vijelios, făcând să duduie odaia, eram înclinată să-l
consider de bun augur. După terminarea inspecţiei i-am invitat pe toţi la o ceaşcă de
cafea – cât priveşte serviciul am făcut toate eforturile ca să fie exemplar! – şi în timp ce
dumnealor îşi sorbeau la căldură licoarea neagră, neobositul Pomajzl ne-a tras deoparte şi
a ieşit cu noi pe coridor, unde a început cu obişnuita lui cazanie.
— Bine, bine, sunt bucuros că aţi rezistat, şi vă mărturisesc cinstit, nu eram prea
încrezător, dar… oricum… să nu exageraţi cu iluziile! Sunteţi doi entuziaşti plini de
imaginaţie, şi asta nu e rău, aşa trebuie… numai că… Mda, cum să vă spun eu… Aici nu-
i vorba doar de farmecul peisajului şi de atitudinea frumoasă faţă de oaspeţi… Da, e
lăudabil faptul că vreţi să vă daţi silinţa ca ei să se simtă aici ca într-o casă de prieteni,
aşa cum spuneţi dumneavoastră – … dar asta nu-i destul!… De altfel, sunt curios cât o să
vă mai ţină înflăcărarea asta, să ştiţi de la mine, oaspeţii sunt totuşi oameni, şi nu îngeraşi,
de asta o să vă daţi seama foarte repede, iar ospătăritul nu-i nici sindrofie, nici bairam, ci
mai înseamnă şi rapoarte şi situaţii şi cifre şi norme, ce mai, vrafuri întregi de hârtii… Şi
griji cu aprovizionarea, şi probleme cu personalul, şi aşa mai departe… şi dacă n-o să fiţi
în stare să faceţi faţă la toate astea, curând o să daţi faliment… Şi pe urmă, să nu veniţi
să-mi bociţi, lui Pomajzl îi place ordinea şi disciplina. Ştiu că vă sâcâi şi vă indispun cu
croncănitul meu, dar socot că e de datoria mea să vă atrag atenţia, ca să vă mai răcoresc
niţel minţile înfierbântate!…
În clipa aceea îl apucă o criză cumplită de tuse, îşi şterse cu batista fruntea
brobonită de sudoare, dar când se linişti, ne făcu din ochi şi toate cutele de pe faţa lui se
adunară la un loc alcătuind ceva ce trebuia să aducă a zâmbet:
— În sfârşit – scoase din el, cu voce răguşită – ce-aţi zice de pildă de întâi iunie? V-
ar conveni, ori e prea devreme pentru voi?
Devreme! Ce anume? Şi în aceeaşi clipă ne-am dumirit. Nu, nu e! Dumnezeule
sfinte – întâi iunie! Pentru prima oară simţeam nevoia să sărut buzele învineţite ale
acestui corb funcţionăresc. Plini de zel, ne-am apucat să-i spunem ba una, ba alta, să-i
dăm tot felul de asigurări, vorbeam amândoi deodată de nu se mai înţelegea nimic, până
când neabătutul şi veşnic lucidul Pomajzl ne făcu să amuţim:
— Vasăzică, ne-am înţeles… Va trebui însă să-i daţi zor, căci, vorba ceea, treabă
mai e aici berechet, dumneata domnule doctor să vii pe la mine să încropim împreună un
fel de grafic. La inaugurare veţi invita oameni din sat, funcţionarii administraţiei locale şi
silvice; nu strică să vă aveţi bine cu ei; o să vin şi eu, o să-mi fierbeţi un cazan cu ceai din
ăsta minunat, şi-o să mă îmbăt până n-o să mai ştiu de mine, s-a făcut?
A trebuit să împingem vârtos la maşină ca s-o urnim din loc, roţile patinau,
învârtindu-se neputincioase în zăpadă, şi când, în sfârşit, colosul porni spre sat cu un
uruit prelung şi tânguitor, ne-am năpustit amândoi în odaie şi, cu strigăte de luptă indiene,
am căzut unul în braţele celuilalt – iupiii, avem totul în buzunar – trăiască întâi iunie! –
am câştigat! Până şi potentaţii ăştia rigizi încep să priceapă că după toate câte am pătimit
aici în timpul iernii, nimeni şi nimic nu ne mai poate scoate atât de uşor din bârlogul
nostru, în care ne-am înfipt cu ghearele şi cu dinţii. Aşa că – răbdarea noastră n-a fost
zadarnică, a meritat osteneala, pun capul că a meritat!…
Mă rog, nu tăgăduiesc: au fost clipe grele, uneori cumplite, şi au fost şi clipe în care
credeam că n-o să rezistăm şi în sinea noastră ne şi adunam catrafusele, da, au fost şi
clipe din astea! Când mă gândesc acum la ele, îmi apar ca nişte năluciri apăsătoare. Mi-
am pus în gând să nu-mi mai întorc privirea înapoi, să uit, dar, oricât aş încerca, nu sunt
în stare.
Luni în şir n-am mai scris, n-am avut pentru asta nici timp, nici condiţiile cele mai
elementare; azi am introdus în caietul trei câteva file volante şi m-am închis în dormitor.
Peste iarnă mi-am făcut pe nişte bucăţi de hârtie doar câteva însemnări scurte, acum le
revăd, le triez, le pun în ordine cronologică şi, citindu-le, mă încearcă simţămintele cele
mai contradictorii – câte nu ascund aceste rânduri!…

3 decembrie: s-a pierdut Cain! Petr l-a descoperit printre troiene, în spatele casei,
era amorţit de frig, înspăimântat, şi nu mai avea putere nici să scheaune, prostuţul; îl
îngrijim, şi tragem nădejde să scape! Minus douăzeci!

12 decembrie: câteva zile încântătoare, zăpada străluceşte de te dor şi ochii, Petr a

plecat azi la fabrică pe schiuri, dar zice că se lasă păgubaş de acest sport, nu merită
osteneala; Saska îi recomandă tălpigele, un fel de rachete de tenis pentru picioare, dar de
unde să le iei? Cain s-a făcut bine şi se ţine de nebunii.

14 decembrie: iar ninge, uf, îngrozitor! Mă chinuie. Tuse şi un guturai feroce, fornăi,
şi, colac peste pupăză, mâine organizăm la şcoală primul spectacol de păpuşi –
Năzdrăvăniile lui Kašparek! Am tracul avanpremierei.

15 decembrie: minus paisprezece, viscol. Petr a mers cu mine la spectacol, pe Cain

l-a luat într-o sacoşă bine căptuşită cu zdrenţe. Am fonfăit patru roluri, Petr a trebuit să-l
citească pe Satan, şi a fost la înălţime! Premiera a reuşit, strigăte, urale, – atâta doar că la
mijlocul actului doi regelui i-a căzut capul şi Petr a fost nevoit să-l pescuiască de pe
scenă – spre marele deliciu al copiilor! De emoţie, Karlík Vantoch a început să vomite
murdărind duşumeaua, iar Jaruška Kosová n-a mai putut suporta spectacolul acela
infernal şi s-a ascuns plângând în spatele paravanului de lângă sobă. Printre spectatori se
afla şi Tautze – îi plac păpuşile la nebunie! — şi, bineînţeles, omniprezentul Panocha. A
fost mulţumit, dar la urmă tot ne-a ajutat cu o critică tovărăşească şi constructivă: data
viitoare să dăm ceva mai educativ şi mai puţin înspăimântător, nu de alta, dar o să ţipe
copii noaptea în somn… şi apoi… ar putea să mai creadă în draci şi în vrăjitoare! Ajung,
spunea el, dracii pe care ni-i oferă oamenii vii. Aşadar: din punct de vedere pur
pedagogic, un anume eşec!

17 decembrie: Petr boleşte, probabil o gripă, Saska i-a recomandat rom amestecat
cu unt. Ticălosul! Nu ştiu dacă asta ajută, dar tratându-se cu temeinicia lui bine cunoscută,
până seara s-a făcut criţă şi a început să îndruge verzi şi uscate, fireşte din domeniul
filozofiei. Dimineaţa n-a mai avut răbdare să stea în pat, şi, în ciuda protestelor şi
mustrărilor mele vehemente, s-a dus totuşi la fabrică. împleticindu-se.

19 decembrie: un mic iad îmbrăcat în alb, minus şaisprezece! În timpul nopţii

viforul a rupt din castan o cracă groasă, aceasta la rândul ei a spart acoperişul de carton
asfaltat al garajului, şi, dimineaţa, Samson era îngropat în zăpadă. Cumplită trudă.
Disperată. Acum, de bine de rău, totul e în regulă, pe cât se pare şi Petr, şi sper să nu
moară!

21 decembrie: în schimb eu – eu sunt frântă de oboseală, slăbită de iarnă şi veşnic

îmi vine să dorm! Mai rău e atunci când mă duc în sat după cumpărături trebuie să-l iau
cu mine pe Cain în sacoşă; altfel, ştiu, sărăcuţul, ar scheuna până şi-ar da duhul. Am făcut
scurtă la mâini ca un urangutan, nu ştiu ce-o să fie cu mine, cel mai bine ar fi să… nu, nu
spun…

22 decembrie: suntem amândoi întorşi pe dos – frumos Crăciun ne aşteaptă!

25 decembrie: a fost minunat! Petr a tăiat din pădure un brăduţ de toată splendoarea,
l-am împodobit cu tot ce vrei şi ce nu vrei, am atârnat în el până şi bigudiurile mele, iar în
odaia mare a fost o atmosferă intimă, de-a dreptul miraculoasă. De-acasă ne-a sosit un
pachet, Saska ne-a adus o pulpă de căprioară, şi ce ne mai trebuia? După-amiază au venit
Panocha şi Pepicek şi ne-au adus cu sania daruri de la oamenii din sat. Numai bunătăţi: o
bucată de carne afumată, un cozonac, dulciuri, ouă şi o cană cu miere… A trebuit să
depun eforturi ca să-mi stăpânesc explozia de plâns. Sub pom, daruri cu caracter pur
practic: eu am căpătat un bilet de tramvai folosit, un compas cu acul rupt, un con de brad
gigantic, o pietricică provenind, chipurile, din Zidul Foametei! – şi un tub de purgative
care, în loc de purgative conţinea o muscă vie (!). Lui Petr, moşul cu barbă i-a lăsat un
ciucure de la nişte hamuri de cal, o sticlă cu aer de Praga bine înfundată şi portretul
imaginar al Primului Oaspete, executat în culori pastel de un pictor necunoscut. (Aduce,
într-un fel, cu neuitatul bărbos din manualele de geografie sub care strălucea falnica
denumire: alb!) Cain a avut parte de o porţie specială de lapte, iar Kunhuta s-a delectat cu
un vârf de cozonac pe care, bineînţeles, am izbutit să-l ard. După cină, un punci fierbinte,
pe urmă am cântat colinde, iar mai târziu, la lumina pomului, ne-am răsfăţat. Întrucât de
Cain mă jenez – dar şi pentru a-l păstra neprihănit – mititelul a fost transportat dinainte în
dormitor, iar văicărelile lui au ţinut loc de cor muzical la îmbrăţişarea noastră! În rest însă,
atmosferă de zile mari!

27 decembrie: singurătatea asta cumplită ne apasă sufletul, îndeosebi după ce se

întunecă, dar povara ei ne este uşurată de conştiinţa că oamenii din sat ştiu de existenţa
noastră: ne fac să simţim acest lucru cu cea mai mare discreţie. Suntem pentru ei un fel
de avanpost, şi probabil că în sinea lor îşi spun: „Da, ne aflăm aici la capătul pământului,
dar între noi şi pustietatea munţilor şi a pădurilor trăiesc în vale cei doi nebuni din Praga,
dincolo de ei nu mai e nimic, decât zăpadă…”

29 decembrie: minus douăzeci! Suntem prizonierii gerului, din casă nici nasul nu se
poate scoate, e un chin să te duci la closet, un chin să mergi la pârâu după apă, în hambar
după lemne. Gata, m-am hotărât: o aduc pe Kunhuta în casă şi-i întind nişte paie în
sufragerie, mi-e milă de ea; Petr ar fi bucuros să-l iau şi pe Samson – bineînţeles dacă ar
încăpea pe uşă… E un chin să respiri, să te mişti, să ţii pleoapele-deschise, să exişti!
Dormitorul nu poate fi încălzit, noaptea ne înghesuim unul în altul şi ne încălzim cu
trupurile noastre, ca animalele. Beznă. Vuiet, şuierat de vânt, mi se strânge inima de
tristeţe; mă încăpăţânez să reconstitui figurile colegelor din redacţie; stau într-un anume
colţ din Praga cu degetele încleştate pe un stâlp de felinar; oameni, maşini, tramvaie, asta
ajută puţin, dar prea puţin… Din când în când am impresia că asalturile naturii
dezlănţuite depăşesc puterea de rezistenţă a casei, cine ştie, te pomeneşti că nici nu mai
stă pe pământ, că se înalţă în chip de navă cosmică; a deviat de pe orbita stabilită şi acum
goneşte rostogolindu-se fără ţintă prin fioroasele pustiuri ale universului! Şi noi cu ea!
Ah, de s-ar sfârşi odată cu mugetul, cu scârţâitul şi cu zgâlţâitul ăsta înnebunitor… nu
mai pot, îmi vine să…

30 decembrie: vremea s-a îndreptat un pic – aşa că, ura! În schimb e un ger de crapă
pietrele!…

6 ianuarie: nu, despre asta n-o să-i povestesc nimic lui Petr: mă târam din sat cu
Cain şi cu sacoşa de cumpărături, şi eram atât de istovită, încât nici nu-mi dau prea bine
seama ce anume mi s-a întâmplat. Rătăcisem probabil prin viscol, văitându-mă în gând
de soarta mea… Pe neaşteptate, m-am trezit stând pe o buturugă înzăpezită de la
marginea drumului şi-mi simţeam trupul copleşit de o căldură plăcută – apoi, nişte
semnale în creier, ca un fel de avertisment: ridică-te! Dar n-aveam niciun chef… până şi
Cain tăcea mâlc… Să mor şi să dorm! îmi şoptea la ureche prinţul danez, să dorm, să
dorm, de ce nu? După aceea m-a tulburat din visare o siluetă ce se clătina prin viscol – aş
putea să jur că era Sepp, îţi mulţumesc Sepp! Când am ajuns acasă, nu-mi mai simţeam
picioarele, stranie senzaţie – n-am picioare! Numai să nu-mi degere, trebuie să mă
sfătuiesc cu Dočkajka, asta se pricepe la toate; dar am impresia că nu-i chiar atât de grav,
încep iar să le simt. Mă dor, mă mănâncă, şi sângele zvâcneşte în ele…

9 ianuarie: afară, minus cincisprezece, înăuntru o ceartă infernală! Cine a lăsat

deschisă fereastra de la pivniţă? Vântul i-a spart geamul şi pivniţa e acum plină de zăpadă.
Tu! Bineînţeles! Tu ai fost acolo ultimul! Suntem cu nervii în batistă, şi de o irascibilitate
absurdă; povestea asta ne doboară, ne dă gata, trudim ca nişte animale de povară; cu
degetele îngheţate şi amorţite de frig, batem în scânduri fereastra cu pricina, şi unul nu
suflă o vorbă. Îl urăsc, e nesuferit, şi nu sunt sigură dacă o să-i mai vorbesc vreodată, da,
o să fug, o să-l părăsesc şi-o să mă duc să predau undeva la o şcoală din celălalt capăt al
ţării, de pildă în Beskyzi sau… mă rog, n-are decât să rămână singur, să se lamenteze şi
să-i pară rău! Să sufere!

10 ianuarie: pace. Cain a fost transportat din nou în dormitor, se pare că începe să
se deprindă cu exilul său temporar, ce mai, e inteligent!

12 ianuarie: ieri a murit bătrânul Krch – iubitul în retragere al Dočkajkovei. Dont l-

a găsit dimineaţă în odăiţă, printre capre. Era rece. Dočkajka şi-a pus rochia de văduvă –
se spune că pentru a douăsprezecea oară! – din văicărelile ei răzbate ceva de nuanţă
orientală Dont şi Tautze sapă groapa, şi sunt şi ei la fel de trişti... E un ger de crapă
pietrele, dar ne ducem la înmormântare.

15 ianuarie: să fugim, să fugim de aici! Acel dintre noi care va da glas acestei
porunci îl va elibera pe celălalt de acest blestem lipsit de orice logică… dar…

18 ianuarie: nimic nou – cu alte cuvinte, nimic bun! Lâncezim, vegetăm…

18 ianuarie: zi neagră – Petr! I s-a întâmplat ceva la fabrică; bineînţeles, n-a vrut să
se trădeze, păcătosul! Văzând că trece atâta timp şi nu se mai întoarce, am pornit prin
viscol să-i ies în întimpinare; am ajuns. Împleticindu-mă, până în sat, am intrat la Taraba,
nu era, mi s-a spus că plecase de mult spre casă!
Am luat-o înapoi prin pădure, abia trăgându-mi picioarele, de văzut, dacă se vedea
la câţiva paşi; am strigat până am răguşit – nimic. Pe urmă l-am descoperit: sta sprijinit,
de un copac de la marginea drumului, cu picioarele adâncite în troiene şi mai-mai să nu
mă recunoască – îşi pierduse în zăpadă ochelarii. Ce-i cu tine? Eram pe jumătate
înnebunită de spaimă; răsufla din greu, avea faţa albă ca varul, şi icnea de durere. L-am
ajutat să meargă, l-am rugat să spună ceva – nimic, m-am chinuit cu el până când, din
fericire, au dat peste noi câţiva lucrători din pădure. Spre seară a sosit Panocha, aducând
cu sania un medic de la oraş: o lovitură în coaste, să sperăm că e vorba doar de o contuzie,
dar asta vom vedea; să stea întins, nemişcat, poimâine o să vin să-l văd; cumva mă
strecor eu până aici!… Asta e prea mult pentru mine, sunt absolut descumpănită, aş
prefera să-l transport imediat la Praga, dar ştiu bine că nu mă voi încumeta să-i fac o
asemenea propunere, şi, astfel, stau şi veghez la căpătâiul lui, îl hrănesc şi-l păzesc să nu
se mişte, cu aerul că nu s-a întâmplat nimic, iar de bocit mă duc să bocesc pe coridor.

20 ianuarie: se pare că partida e câştigată, cel puţin aşa pretinde medicul, dar asta
se vede şi din comportarea pacientului: se întremează cu o iuţeală de-a dreptul
miraculoasă, iar au intrat în el toţi drăcuşorii şi a început să se fâţâie, împieliţatul! Ba,
mai mult, a dat de veste, prin viu grai, că se duce la fabrică, trogloditul! În cel mai rău
caz, îl chem pe Panocha şi-l legăm de pat cu chinga! Îi citesc alternativ din Stepa lui
Cehov şi din Lauda nebuniei a lui Erasmus din Rotterdam, vremea e miloasă cu noi –
minus opt grade!

21 ianuarie: cu tălpile mele se întâmplă ceva, din când în când mă dor şi simt în ele
nişte mâncărimi suspecte. Mâine mă duc la oraş să-i cumpăr ochelari lui Petr, şi, în taină,
o să mă reped până la policlinică – ce să fac, am nevoie de picioare, căci vorba ceea,
altele de schimb, nu am!
Acest petic de hârtie îmi stăruie între degete mai mult decât celelalte: zadarnic
încerc să-mi reamintesc ce m-a făcut să scriu aceste câteva fraze: ce anume le-a precedat?
Sunt surprinsă şi, cumva, mă simt atacată de ele pe la spate.

23 ianuarie: ceva am reuşit totuşi să înţeleg de când mă aflu aici: de bună seamă
omul nu poate iubi doar în proporţie de patruzeci, cincizeci sau chiar şaizeci la sută – cel
puţin conştient nu! — Ori – ori! Toate rezervele pe care şi le-ar aduna intenţionat, din
motive de precauţie, s-ar întoarce, în mod inevitabil, împotriva lui: focar infecţios al
afectului, ceva ce aduce cu necroza, cu însăşi trădarea substanţei. Iubirea presupune
dăruirea sută la sută, inocenţa şi inofensivitatea copiilor sau a nebunilor, eliminarea
perfidiei şi, categoric, încrederea – mai bine oarbă decât niciuna! – ea cere să mergi
înainte fără să stai pe gânduri şi să reflectezi, să devii un fanatic al atitudinii ferme… să
nu te tocmeşti şi să nu laşi nimic pentru mai târziu! În definitiv, pentru când? Această
viclenie rigidă e de fapt o mână introdusă în însăşi temeliile vieţii, şi eu una nu dau nici
doi bani pe ea! Iar dacă e să-ţi făureşti nişte rezerve, atunci să fie rezerve adunate din
bucuria şi duioşia clipelor frumoase şi împlinite, ca omul să nu amorţească şi să nu
devină fragil îndată ce ele se răcesc. Am oare destul din acest combustibil? Cred că da,
fără încetare şi cu spiritul de prevedere al hârciogului, adun în mine mereu alte rezerve…
Da, sunt un fanatic conştient şi voluntar al sentimentelor ce i le nutresc acestui ochelarist
anti-frumos, cu faţa veşnic nebărbierită, acestei seminţe a tuturor metehnelor cu putinţă,
acestui… dar, gata, ajunge, în clipa asta chiar a dat buzna în odaie ca o vijelie.

25 ianuarie: ceartă şi bucluc! Sau dimpotrivă?

26 ianuarie: vremea s-a înăsprit al dracului, dimineaţă minus douăzeci şi trei – cum
se poate trăi pe un asemenea ger? Cel mult să încingi bine soba şi să te cuibăreşti în
cuptor! Afară nu se poate respira, e ca şi când ţi-ar înfige cineva un cuţit în plămâni, iar
în casă e un frig de te apucă pandaliile; pe lângă sobă, mai merge, şi bag la lemne în ea,
vorba ceea, ca la foc! Mâine trebuie să mă duc după cumpărături, proviziile se
împuţinează şi ne ameninţă foamea; o să pun pe mine tot ce am ca îmbrăcăminte, şi-o să
văd! Petr a început iar să meargă la fabrică, se întoarce acasă cu frigul în oase, dar se
pare – ori, ştiu eu, se preface – că nu-i pasă; necazurile şi suferinţele pur şi simplu îl
însufleţesc, de bună seamă are în el ceva straniu! A adus acasă al doilea salariu – de data
asta, o mie opt sute douăzeci în mână – şi e mândru, spunând că de-acum încolo ar putea
să-şi câştige existenţa ca muncitor la fabrica de cherestea; ce mai, arde şi scapără de
bucurie.

29 ianuarie; minus douăzeci şi cinci – totul capătă o încetineală ciudată. Şi, în

primul rând, eu. Sunt semi-congelată, gata pentru hibernare. N-o să ne-ajungă lemnele.
N-am fost în stare să sparg gheaţa, m-am pocnit cu barda în cap. N-avem apă, şi, colac
peste pupăză, plita s-a prostit de tot. Ah, de-ar veni odată vara! Eu una, nu mai pot, mă
vâr în pat, n-am niciun chef să privesc o asemenea lume. Şi din nou zvâcnetul acela
ciudat în tălpi, ca un ticăit, probabil am în ele un deşteptător. Ninge…

30 ianuarie: am spart o lampă cu gaz – să te ţii ce tărăboi o să iasă… Ninge…

31 ianuarie: belea după belea, ne-am zăpăcit amândoi de atâtea belele.

Aprovizionarea e în aer, deseară o să avem turtă de cartofi şi cafea din surogat, iar mâine
trebuie să ajung în sat, de-ar fi să merg în patru labe. Sau… ce-ar fi s-o întindem de tot?
Da, să fugim!…

2 februarie: lumea din jur trosneşte, foşneşte, împietreşte – vifor, prăpăd! Noaptea
aud iar, de sus, zgomotul acela bălăbănit ce-mi sfâşie nervii – podul e închis! – şi mai aud
ceva ca un fel de chicotit… Or fi cei doi spânzuraţi, îşi bat joc de noi, siguri probabil de
victorie; socotesc pesemne că în felul ăsta ne vor mătura de aici şi casa va fi iar a lor. S-ar
putea să aibă parte de această bucurie. Frica îmi sugrumă gâtlejul, dar în acelaşi timp
spumeg de furie… Poate că-mi filează o lampă, n-ar fi exclus, dar sunetele astea, o dată
şi încă o dată, acum, acum… nu, nu-l trezesc pe Petr, trebuie să doarmă! Şi mai isprăviţi
o dată, voi, cei de sus; lăsaţi-ne în pace… nu v-am făcut niciun rău, doar atâta că locuim
şi suferim aici în locul vostru, asta-i tot – vă rog, încetaţi!

5 februarie: ce mai, e rău cu noi! Ascultă, nu crezi că hardughia asta ar trebui

priponită de pământ cu nişte funii groase? Sunt sigură că până la urmă o ia în sus cu noi
cu tot!… Vântul a spart un ochi de geam în baie şi a stricat acoperişul – în pod ninge de
zor. Şi zăpada se adună… Nu mă sui acolo nici în ruptul capului! Până mâine mai rezistă,
nu crezi? Ce ştiu eu? Ştiu doar atât că iarna asta ne dă gata; furtuna de zăpadă nu mai
conteneşte – cel puţin dacă ar bate în uşa dinspre coridor. Asalt după asalt, beznă, e abia
şapte şi jumătate – acum la teatru se înalţă cortina – stăm ghemuiţi, cât mai aproape de
sobă, înfăşuraţi în pături ca beduinii şi tăcem ca peştii.

6 februarie: Petr a venit cu o teorie nou-nouţă: când se simte omul mai rău, e bine
să se apuce de cântat; asta, chipurile, ajută. Şi astfel – în timp ce afară e urgia lui
Dumnezeu – noi stăm în mijlocul odăii îngheţate şi cântăm cât ne ţine gura într-un duet
dezacordat: Koline, Koline şi Ah, dragostea divină… Cântăm, răcnim, ca să tăiem cu
glasul nostru vuietul ameninţător din spatele ferestrelor; pe urmă ne postăm faţă în faţă
şi-i tragem un twist îndrăcit, urmat de nişte ţopăieli sălbatice; şi, într-adevăr, asta ajută un
pic… Cain se holbează la noi, cu ochişorii lui prostuţi. Dacă ne-ar vedea cineva pe
fereastră – să zicem de pildă unul ca Sepp – sunt sigură că ne-ar socoti cretini, şi, zău, n-
ar fi departe de adevăr. Fac prinsoare că amândoi ne gândim la unul şi acelaşi lucru – să
fugim! Să fugim!…

8 februarie: ceea ce se întâmplă cu noi aici, are, fără îndoială, o anumită gradaţie!
Să fugim!… Să fugim, cât mai e timp!

9 februarie: dacă m-ar întreba cineva ce anume aş vrea să transmit omenirii – nu

mi-e teamă că un asemenea interviu se va produce! – n-aş sta o clipă pe gânduri şi aş
zbiera de aici, din această pustietate, până când strigătele mele s-ar răspândi pe tot globul
pământesc: Da, există! Există şi sălăşluieşte între oameni! Credeţi-mă! Mă sfiesc un pic
de acest cuvânt, e răsuflat, e irosit şi pângărit de folosirea lui uşuratică şi nesăbuită, e
banalizat de versurile amărâte şi de textele languroase ale şlagărelor – dar nimic din toate
astea n-a reuşit totuşi să-l scuture de conţinut. Şi nu veţi izbuti să mă convingeţi de
contrariu nici cu eşecurile, nici cu dezamăgirile, nici cu oboseala, nici cu scepticismul,
nici cu incapacităţile şi erorile voastre, nu, nu veţi izbuti, chiar dacă acestor sute şi mii de
mărturii zdrobitoare ale voastre eu nu le pot opune decât una singură: Alta nu am, dar şi
asta îmi ajunge cu prisosinţă!

11 februarie: ce mai, ăsta e sfârşitul! Nu găsesc cuvintele să mă exprim, s-a

întâmplat ceva cumplit, inexplicabil – suntem la capătul puterilor şi al stăpânirii de sine.
Scriu şi nu-mi simt degetele… Uneori viaţa operează cu nişte întâmplări de-a dreptul
monstruoase, un autor mai cumsecade nici n-ar coborî la nivelul lor! Era seară, stăteam
amândoi la gura sobei şi citeam din jurnalul lui Byrd, Singur – în care celebrul explorator
descrie peripeţiile sale în noaptea polară; găseam poate o anumită consolare în faptul că
el se aflase într-o situaţie mult mai grea decât noi – şi chiar în clipa în care am ajuns la
nenorocirea lui cu soba, ne-a trăsnit un miros ciudat; Fum! Să fie oare o sugestie a
lecturii? Absurd! Dar de unde, acest miros stăruitor? În dormitor făcusem foc ieri seara,
dimineaţa soba era rece, şi totuşi… mirosul înecăcios devenea din ce în ce mai persistent,
mai concret, şi, pe neaşteptate, mi-am dat seama că mă cam doare capul… Şi Petr… Cain
adormise. Zăpăceală. Ceva se întâmplă! Pe coridor, nimic, în schimb când am ajuns cu
lampa la etaj… Fum! Aproape nu se vedea, atâta era de gros – şi mucul lămpii pe cale să
se stângă. De unde? Am dat de perete uşa de la dormitor – o privelişte înfiorătoare… În
colţul de lângă sobă o roşeaţă aprinsă – deocamdată fără flăcări, doar o rugină încinsă
mocnind în duşumea. Strig ca ieşită din minţi, sughiţăm amândoi înecaţi de fum, bocim,
ochii ne ustură, ne clătinăm… Petr a deschis larg fereastra, suflarea rece a nopţii s-a
contopit cu fumul – minus douăzeci! Dar nu mai simt nimic… Apă! Repede apă! Fuga
jos, pe întuneric. Am turnat peste focarul acela toată rezerva, dar fără niciun folos,
dimpotrivă, situaţia s-a agravat şi mai mult… Şi acum? Zăpadă! Lopeţi, oale – să
scoatem lucrurile în ger, nu, asta mai târziu! Nu ştiu ce se întâmplă cu mine. Gata, s-a
sfârşit, ăsta-i sfârşitul! Să fugim şi să lăsăm totul să ardă. Sfârâit, roşeaţa încinsă nu creşte,
dar nici nu scade, zburăm prin casă ca nişte păsări de noapte, ne ciocnim unul de altul,
cădem… zăpadă! Până la urmă, Petr a tras pe el câteva ţoale, şi a luat-o la goană
dispărând în beznă… Sunt moartă de spaimă, ameţită de fum, umblu ca o marionetă, sus,
jos, alte ligheane cu zăpadă, nu mai mai pot, o să ardă totul, hainele, pernele, plăpumile,
cărţile, tot ce avem, şi odată cu asta şi visurile noastre… Stau pe coridor, rezemată cu
spatele de zid şi clănţăn din dinţi… cât… cât o să mai dureze… Câţiva bărbaţi, în frunte
cu Petr, dau buzna pe scări, bocănituri, tuse – o pompă de incendiu n-ar putea ajunge
până aici! – comenzi arţăgoase: nu, nu zăpadă, nisip! Nisipul e sub şopron! – dar astea nu
mă mai privesc pe mine – n-aveţi pe aici un stingător? Nu. Lovituri de târnăcop în
duşumea, casa se cutremură din temelii şi în jurul ei beznă rece ca gheaţa. Ce s-a
întâmplat? Dogoarea a spart căptuşeala coşului, focul s-a strecurat încet pe grinda de
deasupra odăii, şi-a extins cu răbdare spaţiul ca să poată răsufla, şi de aceea… Nu înţeleg
absolut nimic, dar asta nu mai are acum nicio importanţă! În cele din urmă focul a fost
răpus – însă cu ce preţ! Soba a fost scoasă în curte, dormitorul e un morman de moloz şi
gunoaie, duhoare înecăcioasă de lemn ars, cenuşă, în colţul unde se afla soba se cască
acum o gaură hidoasă prin care se vede jos în odaie, praf, întuneric, ger – în sfârşit, ne-a
pătruns până la os!… Mi se pare? Nu, nu mi se pare! Puteţi să râdeţi, voi cei de sus, acum
aţi reuşit… În timp ce oamenii plecau, l-am auzit pe unul din ei spunând: — Într-o bună
zi, ăştia doi se împiedică de-o scoabă şi dau de-a dura Ostružna!… Dar glasul răstit şi
energic al lui Panocha l-a pus repede la punct: — Tacă-ţi gura, Emane – că şi tu scrii m-
am într-un cuvânt. De data asta nu sunt ei vinovaţi!… S-ar putea, dar eu am şi început să
aud prin sat acel alo, nebunilor de la moară le-a luat foc casa, ce ispravă au mai făcut?…
Ascultă, nu ştii cumva ce cântau pasagerii Titanicului, atunci când… Să fugim!

13 februarie: urmările? Înfiorătoare! Trăim? Se pare că da. Minus douăzeci, prin

dormitor zboară fulgi de zăpadă, e pierdut pentru noi, fereastra trebuie să rămână larg
deschisă, că te sufoci, nu alta! Gerul pătrunde în toată casa, iar prin gaura din plafon
răzbeşte acum şi în odaia mare. Ne-am baricadat în ea dar ne e teamă să facem prea mult
foc în sobă. Ce să mai spun. Ne simţim grozav de bine. Suntem pur şi simplu la pământ.
Dorm pe canapea, cu toate pernele şi cu toate păturile peste mine. Nici nu mă mai
dezbrac, spălatul în baie e o adevărată suferinţă – Petr doarme pe patul pliant, înghesuit
în sacul lui de dormit, ca în acea primă seară de tristă amintire! Nu ştiţi cumva, domnule
Khon. De ce a trebuit să înghiţim noi broaştele acelea? Acum nu mai cântăm, aproape nu
vorbim şi nici nu ne certăm, n-avem de ce. Panocha ne-a propus să ne mutăm pentru
câteva zile la ei, zicea că ne strângem noi cumva, să fie loc pentru toţi, dar n-are niciun
rost. Praf şi cenuşă. Cenuşă şi praf. Simt asta în gură şi în suflet. Nu trăim, ci duhnim!
Totul în jurul nostru duhneşte a ars: hainele, pernele, cărţile, mâncarea, aerul. Şi Cain.
Pfiu, să-ţi fie ruşine, căţeluş afumat! Îţi vine să vomiţi de atâta duhoare, şi colac peste
pupăză, frig… Suntem însă aici. Două jalnice fantome, dar suntem, existăm!

14 februarie: azi-dimineaţă, înfruntând troienele, şi-au croit drum până la noi

moşulicii noştri: au bătut peste gaura din duşumea câteva scândurele, asta-i tot ce se
poate face acum. Restul la primăvară! La primăvară – sună frumos, ca în basme. Ne mai
prinde oare primăvara aici? Exclus! Fiecare zi de ezitare e pentru mine un infern,
încleştez dinţii şi…
 25 februarie: ieri seara, după ce ne-am ghemuit în culcuşurile noastre, am auzit
răsunând pe neaşteptate în bezna puturoasă: – Lu! – vocea lui m-a înduioşat, era nesigură
şi stinsă. Instinctiv, am presimţit despre ce-ar fi vrut să-mi vorbească – în sfârşit! – şi
totuşi nu l-am încurajat, prefăcându-mă că dorm. Nu ştiu de ce, poate că eram prea
dărâmată, ori poate mi-am dat seama de starea în care era el în clipa aceea, nu ştiu – pe
scurt: cuvântul eliberator n-a fost rostit, aşa că… aşa că lâncezim mai departe, aici!

16 februarie: se pare că, într-adevăr, omul se obişnuieşte şi cu spânzurătoarea! În

ciuda aerisirii sistematice, duhoarea asta nesuferită, care pătrunde în toate şi înghite tot,
se retrage foarte încet, acum însă noi n-o mai simţim ca la început. Îi aparţinem, suntem
locuitorii unei lumi în care domneşte mirosul de ars. Iar azi, pentru prima oară după atâta
amar de zile, sub tavanul nostru găurit a răsunat din nou râsul. Am adus din pivniţă restul
de carne afumată, rămasă de la Crăciun; Petr şi-a încreţit nările, revoltat la culme: — Ai
înnebunit, femeie? Du-o înapoi – mi se întoarce stomacul numai când mă uit la ea! La
drept vorbind, aş putea mai degrabă să te miros pe tine!…
O explozie de uşurare şi ne-am cocoşat amândoi de râs, adulmecându-ne unul pe
celălalt, cu nesaţ: filozof afumat, şi profă cu piure de mazăre! Menu…

17 februarie: Cain expediat din nou în exil! Fireşte, nu în dormitor, ci în sufragerie,

să-i ţină de urât Kunhulei. A avut o comportare suspect de calmă, cuminte căţeluş,
dimineaţă însă am descoperit cocotierul cu tulpina ronţăită – bestie invidioasă! Prima
chelfăneală din considerente pur pedagogice; de treaba asta a trebuit bineînţeles să mă
ocup eu, Petr nefiind în stare să lovească o fiinţă mai slabă…

20 februarie: mi-e mai bine – cu excepţia tălpilor care mă dor din când în când; Petr
s-a urcat cu moşulicii în pod şi au dres împreună acoperişul; cu acest prilej a scos din
grindă cele două scoabe şi le-a ascuns undeva. Nici nu bănuieşte ce piatră mi-a luat de pe
inimă: sunetele de sus au încetat, farmecele s-au risipit – duhoarea nu?

27 februarie: din fericire, ne mulţumim cu puţin, de pildă cu faptul că gerul s-a

muiat, iar după-amiază a strălucit şi soarele. Doamne, lumea asta e totuşi frumoasă! Iar
duminică! După masa de prânz am scos din hambar o sanie de modă veche – pe băncuţa
ei e arsă cu fierul litera M – şi am coborât cu ea povârnişul dinspre iaz.
Fundul meu e numai o vânătaie şi deseară am proiecţie în sat. Cică. un film de
spionaj – rupere, producţie R.D.G..

4 martie: în pădure e foamete; iar am găsit trei căprioare moarte – se moare pe

capete; în special căprioarele! Adeseori vedem pe fereastră vânatul mare ieşind în vale,
până în preajma casei noastre. Inginerul Krejza m-a întrebat, nu de mult, dacă n-aş vrea
să mă duc să hrănesc animalele, la jgheabul din marginea pădurii; jgheabul se află la cel
mult trei sute de metri de noi, şi zice că nu trebuie să-mi fie frică. Am încuviinţat pe loc,
fără să stau pe gânduri; mi-e milă de umbrele astea amărâte, şi nu fac pentru ele nicio
economie, de-ar fi să dau şi din buzunar. Văd de departe frumoasele lor siluete statuare,
postate printre copaci; se uită la mine păstrând distanţa respectuoasă şi aşteaptă
disciplinat până răstorn în albie o găleată de melasă – uneori şi două! Au început să mă
cunoască, se pare că m-am pus bine pe lângă ele şi dacă ar fi la o adică, strig tare peste
munţi şi văi, spre fiinţele mele dragi, cu coarne de aur… Care dintre cerbii aceştia
superbi se va grăbi oare să-mi vină cel dintâi în ajutor? Poftă bună, dragii mei!

9 martie: minus patru – un fleac pentru noi, muntenii! Ha!

17 martie: zăpadă, ger. Dar – ceva pluteşte în aer! Ceva…

21 martie. Aşadar, oficial, cu alte cuvinte, potrivit calendarului, am câştigat partida,

numai că, înadins parcă – tocmai azi s-a dezlănţuit o furtună de zăpadă. Şi un nou bucluc,
de data asta a intrat la apă Petr, oameni buni…
Dar gata, ajunge! Mă ridic de la masă, mă apropii de fereastră şi… abracadabra! —
trag de sfoară şi păpuşa atotputernicului vrăjitor scutură cuminte bagheta magică –
culmea Ostružnei luceşte de albul zăpezii în bătaia soarelui, dar pajiştile din vale au şi
căpătat nuanţa galbenului închis. Câte flori de păpădie smălţuiesc oare acum aceste
pajişti? Asta ar putea să socotească numai o maşină de calculat electronică, eu nu! Aşa că,
îmi întind oasele ca o pisica, mă întorc la masă, strâng crâmpeiele acelea de hârtie
mâzgălită şi fără nicio părere de rău le arunc în sobă: asta aduce, oarecum, cu scoaterea
morţii din sat, primăvara!

17 mai

Greu mai găsesc o clipă de răgaz pentru scris, casa noastră e înţesată de oameni,
voci şi zgomote – meseriaşi de la oraş! – gătesc ca pentru un regiment, nu mai ştiu unde
mi-e capul, dar sunt într-o dispoziţie excelentă, de zile mari. Vin pe aici şi moşulicii
noştri, privesc în jur cam pizmaşi şi strâmbă din nas – îndeosebi posacul Tautze – asta-i
treabă de mântuială, nu muncă cinstită! Bineînţeles exagerează, dar eu îi înţeleg. Au
început până şi lucrările de amenajare a drumului ce duce din sat spre noi – răspunderea
asta şi-a asumat-o administraţia silvică – va fi numai ceva provizoriu, nicidecum o şosea
desăvârşită, dar, oricum, se va putea merge pe ea cu maşina fără riscuri prea mari – cel
puţin până la iarnă! cum pretinde cu o anumită doză de maliţie nesuferitul de Saska. N-au
mai rămas decât cincisprezece zile! Atât! Trăiesc într-o permanentă stare de agitaţie şi
am trac; noaptea mă zvârcolesc în pat, iar în visele premergătoare am şi trăit ziua aceea
de nenumărate ori – sine garantia! Petr e de un calm de-a dreptul dezgustător şi face
băşcălie de mine, dar se omoară muncind…

20 mai

Tacâmuri, farfurii adânci şi întinse, mici, potrivite şi mari, platouri, oale, căni, ceşti
şi ceşcuţe – câte din fiecare? – cupe, pahare şi păhărele şi păhăruţe mici de tot. Scobitori.
Tirbuşoane. Feţe de mese şi şervete de pânză! Ştergătoare de noroi. Perii de ghete, de
haine. Creme de tot felul. Şi pentru bronzat! Plăcuţe de tablă cu numerele camerelor.
Munţi de vase, praf de frecat, detergenţi, lăzi cu bere şi vin, câteva sticle de băuturi tari,
esenţiale, solniţe şi…
Şi aşternuturi de pat, prosoape, tablouri mici de atârnat pe pereţi, lămpiţe şi becuri,
umeraşe pentru haine, vaze, flori, hârtie de toaletă, oliţe de noapte – pentru înzestrarea
noastră din punct de vedere tehnic sunt absolut indispensabile! – măsuţe de grădină,
umbrele mari de soare, o pungă, cu bicarbonat pentru înlesnirea digestiei, şi medicamente;
de comandat: ilustrate cu Ostružna şi peisajul înconjurător – 1023 metri deasupra
nivelului mării – un barometru, curse pentru şoareci – eventual pentru pârşi? – cărţi,
reviste, scuipători, coşuri, o tăbliţă cu indicarea locului de parcare, un aparat de radio cu
pick-up, discuri, cuiere, conserve, sticle cu sifon, sucuri de citrice, purgative, zâmbete
prieteneşti, răbdare, şezlonguri, cârpe de şters podeaua când o să vomite Pavlicek –
Doamne, cât e de complicată viaţa omului şi de câte fleacuri şi prostii are nevoie pentru
ea! Şi… dar gata, ajunge, am început s-o iau razna! Şi… Nu ştii, am uitat ceva? Am o
presimţire că… uf! Da, ai ghicit, fetiţo – am uitat ceva: să ne zâmbim şi din când în când
să ne dăm câte un pupic! Aha – păi vezi, asta e!

22 mai

Valea şi codrii s-au transformat într-o volieră gigantică – din revărsatul zorilor şi
până în asfinţit zuruie de ciripitul şi cântatul păsărilor, de-ţi vâjâie şi capul de atâta zvon;
ce mai, curată orgie! Unele glasuri am şi început să le desluşesc, chiar dacă în materie de
ornitologie sunt o laică; Petr are mai multă experienţă – mă rog… flăcău de la ţară!…
Asta e mierla de pădure, iar acum – acum e sturzul, da, ăsta fluieră ca un bărbat, îl auzi?
Eva mi-a trimis magnetofonul meu, un Sonet Duo străvechi, – aha, mi-a venit o idee!
Când mă trezeşte dimineaţa strigătul de afară, îi dau drumul şi pun microfonul pe
pervazul ferestrei deschise. Pe urmă, mă vâr înapoi la căldurică şi înregistrez. O bandă cu
această simfonie a naturii o trimit acasă la ai mei, iar Petr le trimite una foştilor săi colegi,
la Institut, ca să-şi limpezească şi ei un pic creierul îmbâcsit de atâta filozofie! Ca
supliment le mai punem şi o furtună şumaviană originală – în primă audiţie! O bandă o
păstrăm aici pentru iarna viitoare – ca pe un fel de primăvară conservată.

24 mai

Din robinetele instalaţiei noastre curge apă; sfârâie şi pufneşte hârâitor, e rece ca
gheaţa, de te taie. Nu alta, dar e fantastică! Sunt sigură că are şi efecte curative. De
boilere, nici vorbă nu poate fi deocamdată aşa că, pentru oaspeţi, o vom încălzi cu
zâmbete fierbinţi şi cu puterea noastră de sugestie. Dar n-am nicio grijă, oaspeţii noştri o
să-i dea repede de gust şi n-o să se amăgească pentru atâta lucru. Sau…

26 mai

Azi – şi, întâmplător, chiar în aceasta clipă – se împlineşte un an de când am dat

năvală aici. De necrezut – îmi întorc privirile în jurul meu: sufrageria e aproape gata,
salonul miroase a lemn natural şi a baiţ proaspăt întins – o împărăţie a basmului – la care
din formele acestea încântătoare să mă uit mai întâi?… Suntem pregătiţi! Gata de plecare!
Lu, permite-mi, te rog, să te felicit! Şi eu te felicit pe tine, căpitane; pornim în larg,
goeleta noastră are acum chiar şi un nume! Deasupra uşii de la intrare atârnă o firmă lată,
în lemnul căreia denumirea a fost arsă cu literă ornamentală – atoate priceputul Tautze s-
a întrecut pe sine!

MOARA VULPILOR

Îmi place, n-am simţit deloc nevoia să născocim altă denumire – de altfel, Petr are
un simţ înnăscut al tradiţiei… Iar de-o parte şi de alta placa e străjuită de două felinare
din fier forjat. Ieri seară le-am aprins.
— Aşa – a spus Petr, înduioşat – astea o să lumineze aici ca două faruri în beznă, şi-
o să-i poftească la noi pe toţi flămânzii, pe toţi însetaţii şi pe toţi istoviţii. Fiţi bineveniţi,
voi cei care aţi sosit cu gânduri bune în această vale, sunteţi acasă!
Un asemenea moment merită, totuşi, o mică sărbătorire; intimă!

31 mai

Mâine! De scris, nici gând… Doamne, ce zarvă, ce zor!

2 iunie

Gata, am trecut şi examenul ăsta, – aş zice cu zece minus! Vremea a fost pur şi
simplu de export, înghesuială mare, casa se umfla de atâta strigăt şi râs, era o hărmălaie
ca de bâlci – nu mai lipseau decât gheretele de tir şi căluşeii, ca imaginea să fie întregită;
în monotonia vieţii sătucului pierdut în pustietatea munţilor, orice prilej de distracţie e
bine venit, şi, pe deasupra, în cazul de faţă a acţionat şi curiozitatea: — Ia să vedem, ce
ispravă au făcut acolo zăpăciţii ăia? Au venit bărbaţi şi femei din Jeleni – după-amiază s-
au zbenguit prin faţa casei şi copiii – au venit oameni de la exploatarea silvică şi de la
fabrica de cherestea, funcţionarii Comitetului naţional, precum şi reprezentanţii direcţiei,
în frunte cu neobositul Pomajzl. N-au fost cruţate cuvintele de laudă, sub ferestrele
sufrageriei bubuia, din ce în ce mai dezlânat – fanfara pădurarilor, iar odată cu lăsarea
soarelui în asfinţit, pe pajiştea de peste râu au sfârâit scăpărător şi câteva rachete colorate!
La deschidere, Panocha a ţinut pe verandă un fel de discurs, în care a subliniat importanţa
turismului pentru sănătatea oamenilor muncii, a apreciat iniţiativa noastră şi a sugerat
cam ce-ar putea să însemne întreprinderea noastră pentru descoperirea frumuseţilor
acestei văi fermecătoare, deci şi pentru Jeleni şi întreaga Sumava… Şi aşa mai
departe! — Aşa-i el, trebuie să trăncănească, a ţinut să menţioneze Saska, până nu spune
tot, nu se lasă; vorba ceea, pe aici nu prea se ivesc asemenea prilejuri, ţţţţ!… M-am răstit
la el, jignită – mie personal nu mi-a displăcut performanţa lui Panocha, iar alţii au
răsplătit-o cu aplauze furtunoase şi chiar cu urale puternice!
Eu însă nu prea am avut când să mă bucur de această serbare, am fost tot timpul în
focuri! În timp ce Petr se îngrijea de gâtlejurile însetate, eu aveam misiunea de a potoli
stomacurile înfometate. În ajutor aveam o fată din sat şi pe indispensabila Dočkajka; cu
contribuţia ei nepreţuită am gătit un cazan întreg de gulaş foarte picant – l-am botezat
gulaş à la Ostružna – iar succesul a fost de-a dreptul senzaţional! Până seara n-a mai
rămas nici măcar o porţioară de leac, şi astfel le-a venit rândul mezelurilor şi conservelor.
Gulaşul a fost al dracului de piperat, a apucat să-mi spună Petr la repezeală; nu vezi, ăştia
o să sugă până ne usucă; pe cinstea mea, ăştia parcă ar avea cisternă în loc de burţi. Nici
Pomajzl n-a stat pe tânjeală şi dintr-un capriciu funcţionăresc a băut, cred, o găleată
întreagă cu fiertură de buruieni, preparată după o reţetă miraculoasă a vrăjitoarei
Dočkajová. În sănătatea stăpânei casei! Nici el n-a Tost zgârcit cu laudele, dar, vorba
ceea, n-ar fi fost el, Pomajzl, scepticul corb de cancelarie, dacă n-ar fi picurat peste
trufaşa noastră bucurie măcar o picătură de venin. — Rezultatul abia de-acum încolo se
va vedea – a hârâit el, aşa, din senin – e câte un loc, parcă ar fi blestemat!… Cunosc asta
dintr-o practică îndelungată, orice-ai face, anunţuri la ziar, propagandă, de-ai făgădui şi
soarele şi luna de pe cer – nimic!. „Ei, în cel mai rău caz, vă băgăm noi aici câte o tabără
de copii sau câte un instructaj, ăştia nu-s pretenţioşi şi nu-şi pot îngădui să aleagă prea
mult! În fine, vedem noi…
Până noaptea târziu s-a răspândit peste valea visătoare vacarmul petrecerii care, fără
îndoială, a speriat animalele pădurii până hăt departe, iar cântul hârâit ce ţâşnea din
gâtlejurile răguşite ale bărbaţilor devenea din ce în ce mai zgomotos, dând în vileag
gradul de chercheleală al mesenilor; casa noastră se transformase dintr-o dată într-o
corabie ameţită, pe a cărei punte se umbla cu pas clătinat – din ce în ce mai nesigur…
Cele câteva incidente mai supărătoare care, pe noi, doi boboci naivi şi lipsiţi de
experienţă, au avut darul să ne cam indispună, s-au produs, după părerea mea, numai
datorită excesului de băutură; a ieşit astfel la iveală că în afara slabelor beţii flecare,
capricioase şi plângăreţe, blajine şi petrecăreţe, neobrăzate ori, hai să zicem, uşor
sarcastice, doi sau trei dintre cei prezenţi au dovedit o beţie îngrijorător de susceptibilă,
supărăcioasă şi irascibilă, agresivă chiar, dornică de încăierare! La modul acesta
lamentabil s-a manifestat, spre marea mea uimire, pădurarul Alfons Balatka; acest om
care în stare de trezie e nespus de cuviincios şi de o blândeţe aparent vecină cu
timiditatea, s-a arătat, după câteva păhărele, un aprig căutător de nod în papură, ţâfnos,
excesiv de susceptibil şi, în ultimă instanţă, un bătăuş însetat de sânge şi dornic de măsele
scoase. Ţinta atacurilor sale turbate devenise în primul rând Petr – ce caută printre noi
acest domnişor din Praga? – horcăia cu spumă la gură, arătând cu degetul spre victima
lui – pe toţi de aici ne consideră nişte boi, uitaţi-vă la el, se citeşte asta pe mutra lui de
papiţoi! – şi a durat destul până să reuşească ceilalţi pădurari să-l scuture zdravăn şi să-l
scoată, pe acest demon fioros, la aer curat. Am răsuflat uşurată, dar mult timp după aceea
am mai auzit, prin fereastra deschisă a odăii, nişte sunete amintind precis de zgomotul
palmelor pe obraz şi de loviturile surde în maxilare, însoţite de un nechezat furios,
încununat cu gemete de durere…
Până la urmă, de bine de rău, toate focarele acestor creiere rătăcite au putut fi stinse,
iar serbarea s-a încheiat într-o atmosferă de relativă voie bună – uf!…
În ciuda acelor câtorva ieşiri penibile, a fost o zi frumoasă, iar pentru noi de-a
dreptul triumfală; dar, oricum ar fi fost, când am rămas singuri, după miezul nopţii – în
mijlocul unei dezordini fantastice, printre pahare răsturnate şi chiar sparte, în duhoarea
acră de alcool, de ţigări ieftine şi resturi de mâncare, ne-am dat seama, cât se poate de
limpede, că aceşti oameni, în cea mai mare parte oameni de treabă şi minunaţi, nu sunt şi
nu vor fi niciodată oaspeţii noştri obişnuiţi! Da’ de unde! Motive sunt câte vrei: toţi
preferă berea de la butoi, dar, înainte de toate, localului nostru îi lipseşte – iertat fie-mi
cuvântul – acea împuţită atmosferă familiară a cârciumii lui Taraba, îmbibată de un
amestec de izuri complicate, pentru ei foarte intime, care nu pot fi imitate sau fabricate în
mod artificial; nu avem nici masa de biliard cu pânza ruptă şi ciupercuţele ciocănite, nici
acel tablou murdărit de muşte, dar sugestiv şi impunător, de deasupra tejghelei, în care
însăşi moartea îşi lasă mâna ei costelivă pe umărul băutorului şi, cu un binevoitor spirit
de înţelegere, îl îndeamnă: Să golim paharul şi să mergem! Ne este cât se poate de
limpede că localul nostru nu va deveni un local pe placul inimii lor, şi nici nu vedem
vreun motiv pentru care ar fi dispuşi să bată drumul prin pădure pentru o sticlă de bere. Îi
înţelegem, şi, în consecinţă, povestea nu ne întristează câtuşi de puţin. De altfel nici nu ne
pusesem în gând să ne angajăm într-o luptă de concurenţă, dinainte pierdută, cu o
cârciumă sătească; asta are altă menire şi alt farmec, adevăraţii noştri oaspeţi urmează
abia să sosească! Când anume? Te pomeneşti că mâine chiar, aşa că, iute, să-i dăm zor, să
facem iar să strălucească totul de curăţenie – la treabă!...

4 iunie

Ciudat: nici ieri, nici azi n-a venit nimeni. Nu e de mirare, afişele de reclamă de pe
şosea încă nu şi-au spus de bună seamă cuvântul, şi, în plus, a şi plouat.
Petr pretinde că povestea asta presupune timp, răbdare şi calm – acum, avem din
toate trei, berechet!

6 iunie

Continuăm să fim senini şi bine dispuşi, ce zile frumoase şi ce soare arzător! E un

timp superb! Numai să nu mi se strice carnea în răcitor! Îi dăm înainte, nu ne lăsăm, uşile
noastre stau larg deschise, dar nimeni nu le trece pragul…

7 iunie

Cum e cu putinţă – a şasea zi şi… N-are niciun rost să lâncezim zile întregi în casa
pustie, gata, ne-am hotărât: dimineaţa sunt de serviciu eu, după-amiază Petr. Mă duc
zilnic să mă bronzez într-un luminiş din pădure; m-am şi făcut neagră ca o papuaşă, cum
ar spune mama; Petr stă ceasuri întregi pe malul iazului şi discută cu peştii. Despre ce
oare? Într-o debara am descoperit un clopot şi l-am atârnat în verandă: în caz de ceva…
cei ce se află de serviciu îl cheamă pe celalalt în ajutor. Dar clopotul tace de atâtea zile,
cu îndărătnicie! Cu carnea aceea trebuie totuşi să fac ceva, ce-ar fi s-o toc pentru un faşirt
de primă calitate? Nu, mai aştept până mâine, dacă totuşi… Calm şi răbdare!

8 iunie

Unde eşti – o tu, mitic Cel Dintâi? De ce şovăi, de ce zăboveşti, porumbelule? Şi

unde sunteţi voi, ceilalţi, atât de mult, visaţi? Nu ştiţi să citiţi? Nu ştiţi unde-i Valea
Vulpilor – raiul pe pământ? Veniţi să vă răsfăţăm, să vă răzgâiem, să vă sufocăm cu
dragostea noastră, să vă înfofolim ca pe pruncii necuvântători – veniţi, vă dăm şi stelele
de pe cer – şi ce mai vreţi? Veniţi, această inactivitate e de-a dreptul înfiorătoare! Ei
drăcie, ce mai aşteptaţi, voi bestii cu scăfârlii şi mutre necunoscute, voi… Nu, iertaţi-mă,
asta numai aşa… ştiţi, m-a luat gura pe dinainte, dar indolenţa şi tergiversarea voastră
încep să mă scoată din sărite, asta aduce de-acum a conspiraţie împotriva noastră, şi, zău,
nu merităm această soartă! Cum a spus funcţionarul acela lucid? E câte un loc, parcă ar fi
blestemat! Tâmpenie! Cu Petr nu vorbesc despre situaţia noastră, ne purtăm amândoi ca
şi când ar ploua la vecini, dar optimismul lui neînduplecat cine ştie dacă nu-i prefăcut? –
mă calcă totuşi un pic pe nervi! Încasările pe prima săptămână: Kěs: 0,00 – să te ţii ce-o
să spună cei de sus, mai mare ruşinea!

9 iunie

De scris am vreme din belşug, dar dispoziţie nici cât negru sub unghie – de scris se
poate scrie despre ceva şi despre cineva, dar la noi nu se întâmplă nimic! Florile de
păpădie s-au stins, au rămas din ele doar nişte mici globuri de puf – umbreluţe
miniaturale pe care vântul le spulberă şi le împrăştie în toate părţile…

10 iunie

În sfârşit, azi-dimineaţă, cam pe la orele zece. – clopotul s-a făcut auzit! Alarma m-
a surprins în grajd, lângă Kunhuta; am dat năvală în odaie ca un uragan: Petr sta la
fereastră şi privea cu binoclul spre drumul ce vine din sat. Mi l-a întins şi mie, fără să
spună o vorbă. Da, erau doi, un bărbat şi o femeie în ţinută turistică, doi nimeni între
două vârste; tocmai ieşiseră din pădure în valea inundată de soare – ăştia sunt! Da, ăştia-s
Ei! Sigur sunt Ei! Tremuram de nerăbdare şi de emoţie, simţeam inima bătându-mi
tocmai în gâtlej… Deodată însă… bărbatul s-a oprit, şi-a dus mâna streaşină la ochi şi cu
vârful bastonului i-a arătat femeii o direcţie, peste vale, după toate aparenţele spre poteca
ce urcă la Muntele Ursului – 1073 de metri deasupra nivelului mării – cu alte cuvinte,
departe de noi! Şi numaidecât au şi pornit în direcţia aceea. Dar bine, asta nu se poate!
Nu! Povestea asta m-a zdrobit, m-a dat gata, era de o cruzime stupidă, absurdă! M-am
întors spre Petr, dar ne-am vorbit numai din ochi: pricepi ceva? A strâns din umeri şi a
părăsit în grabă odaia, cu aerul omului deloc impresionat, dar pe coridor a tras un şut
puternic în ceva tic s-a auzit cum duduie. Cu binoclul la ochi, am continuat să-i însoţesc
pe cei doi. Se îndepărtau, devenind din ce în ce mai mici, până când au dispărut de tot din
câmpul meu vizual – mă rog, n-aveţi decât. Duceţi-vă! mi-am spus în sinea mea,
înăbuşindu-mi lacrimile, duceţi-vă, dar vă urez ca, acolo sus, să crăpaţi de foame şi să vă
sufocaţi de sete, să vă ardă soarele până o să vă uscaţi, ori să dea o ploaie să vă ude până
la piele… da. Da. De asta nu scăpaţi, la apus au şi început să se îngrămădească norii –
fain, daţi-i înainte, vă urez să vă…

12 iunie

Degeaba curăţ şi lustruiesc vasele, degeaba şterg praful, azi se cerne o ploaie
măruntă, Petr s-a închis în vizuina lui; din când în când mâzgăleşte ceva pe hârtie, din
când în când chinuieşte chitara, scoţând din ea nişte sunete înfiorătoare – de nesuportat.
Încet-încet, dar sigur, pune stăpânire pe noi o linişte nătângă, un fel de nepăsare, nu însă
resemnarea totală… încă nu. Ce e de făcut? Să aşteptăm. De altfel – să nu-l mâniem pe
Dumnezeu, ce ne lipseşte aici? De iubit ne iubim, tăcerea din jurul nostru o speriem
cântând, pălăvrăgind, izbind uşile; zburdăm ca trăsniţii, ne ţinem de năzbâtii, pe scurt,
trăim aici ca în rai – în aceeaşi cotropitoare singurătate, ca străbunii noştri biblici – numai
că… Ascultă, nu crezi că ar trebui să controlăm reclamele acelea de pe marginea
şoselelor? Nu, nu e cazul, le-am văzut, sunt în regulă! Fii calmă, fetiţo! Sigur, lui îi
convine să vorbească aşa, aiuritul! Poate că lipseşte aici un loc de scăldat, nu crezi? Ce-ar
fi să-i punem pe moşulici să încropească un bazin?… Apa nu s-ar încălzi aici niciodată.
Dar ce-ai zice de un poligon de tir cu discuri aruncate din şanţ? Sau să construim în
pârâul din pădure o cascadă miniaturală – Cascada Vulpilor! Eu aş propune mai degrabă
o grădină zoologică cu dresură de pârşi. Ce-ar fi să plantăm în iaz un duh al apelor?
Tautze îl face la iuţeală, fără să trebuiască să i-l descriu prea mult. Am o idee mai bună:
am putea răspândi vestea că apa izvorului din pădure are efecte curative miraculoase, că
ajută, de pildă, la creşterea părului chiar şi pe o ţeastă pleşuvă — ăsta ar fi un gol la
păianjen, ce zici! Gura, fiară sălbatică, la o asemenea şarlatanie n-o să mă împingi
niciodată, eu mă trag dintr-o familie onorabilă, pricepi? Şi-atunci, ce? Atunci – nimic!

13 iunie

Nici umbră de om! Clopotul tace cu încăpăţânare, o să-l înec probabil în pârâu.

14 iunie

Încep să mă obişnuiesc. Încet, dar sigur, adopt atitudinea omului aflat la odihnă; cu
sentimentul din ce în ce mai puternic şi mai stăruitor că nu va mai călca nici dracu’ pe la
noi, mă cuprinde o stare de lenevie capricioasă, cu înclinaţie spre umorul macabru; şi nu-i
deloc neplăcut. Ceva tot am reuşit! Petr perseverează în optimismul său fantastic şi
aşteaptă pe curând o mare afluenţă de oaspeţi – neobositul! Şi de ce nu? În definitiv tot
atâta costă… Ce-ar fi să le scriem cunoscuţilor din Praga – veniţi fraţilor, că de nu,
prindem mucegai, – o să fie băşcălie mare, veniţi copii. Ieri, în sfârşit, ni s-a instalat şi
telefonul – i-am sunat numaidecât pe ai mei; o ducem aici ca în sânul lui Avraam, oaspeţi
cu grămada, oameni distinşi, unul şi unul, nu ştiu ce să fac mai întâi etc., etc. – pe urmă
am vorbit cu Panochii; în rest nimic, telefonul tace mâlc, pe noi nu ne-a chemat încă
nimeni cine să cheme o casă blestemată?

15 iunie

A fost – n-a fost…

Veniţi la mine, cuvinte, nici nu ştiţi ce mult îmi trebuiţi voi mie în aceste clipe!
Cum să încep? Totul e să nu mi-o ia gândul înainte, să descriu evenimentele, pe rând, aşa
cum s-au petrecut!
Gata, mi-am adus aminte: povestea a început cu un fel de nelinişte, dublată de o
uşoară încordare ce aducea mai degrabă a aşteptare. Dar, dar ce mai aşteptam? Pe cine?
Stam în faţa mesei, cu lingura de lemn în mână, aplecată asupra oalei în care dospea
coca pentru gogoşi; odaia era scăldată în soarele puternic al dimineţii, de te dureau şi
ochii de atâta strălucire; mă simţeam un pic toropită şi parcă de pe altă lume. Cain se
lupta de zor cu papucul, iar pe suprafaţa aluatului se formau băşicuţe-băşicuţe; în rest
însă, casa era cufundată într-o linişte nefirească, iar în odaie domnea o zăpuşeală
încremenită şi apăsătoare, cine ştie, poate de la toate astea mi s-a tras, nu ştiu…
O intervertire neaşteptată şi involuntară, la început nici măcar nu m-a surprins! Din
proprie experienţă ştiu că evenimentele pot fi trăite sui generis – asta subliniez – chiar
dacă ele n-au avut loc; şi pot fi trăite cu o expresivitate impresionabilă – uneori euforică,
alteori înspăimântătoare; de bună seamă, e vorba aici de o anumită capacitate de
imaginaţie senzorială, cu care, după toate aparenţele, sunt înzestrată şi blagoslovită din
belşug. Chiar peste poate, cum pretinde Petr – gata, abţine-te, Lu!
Dar era prea târziu! Simplu: din senin mi s-a părut că aud sunând telefonul, dar nu
era obişnuitul sunet zornăitor ce străbate întreaga casă; aducea cu un orăcăit scurt şi
nefiresc, care făcea să mi se încrânceneze toate măruntaiele de fiorul rece al groazei. Şi,
pe urmă…
Pe, urmă, într-o neplăcută detaşare de mine însămi, m-am văzut îndreptându-mă
spre uşă — Doamne, prima chemare! – apuc nerăbdătoare receptorul şi în aceeaşi clipă
aud vocea mea. Până şi aceasta avea un ecou nefiresc şi îndepărtat — alo, aici e Moara
Vulpilor, da, la telefon… vă ascult. Din pârâitul hârâitor s-a desprins deodată o voce
surdă., absolut necunoscută: un bărbat… Rostise probabil un nume, dar mi-a scăpat…
Alo, dumneavoastră sunteţi… Da, vorbiţi! Şi din nou câteva clipe de foşnet pârâitor, apoi
o voce tuşind anevoios, să se dreagă, hm, hm, după care… Alo. S-a întâmplat o
nenorocire… m-auziţi?… Mai bine mă reped până la dumneavoastră! Hm… O adiere de
vânt rece ca gheaţa; receptorul capătă pe neaşteptate greutatea mercurului. Sau a lutului.
Cine-i la telefon? Şi ce vrea de la mine? De ce nu-mi spune ce s-a întâmplat? Să-mi
spună! Ce? Alo… Şi iar: trebuie să vă ţineţi tare… Să fiţi curajoasă… o nenorocire…
eu… alo, m-auziţi? Da. Nu. De ce să mă ţin tare, de ce să fiu curajoasă?
Înapoi! Opriţi totul! Nu, nu vreau! Nu-i adevărat!
Golurile tăcerii sunt împlinite de bâzâitul tot mai puternic al muştelor în luptă cu
geamul ferestrei.
Trăieşte? îmi aud propriul strigăt. E un strigăt fără glas ce stăruie doar în mine; e
ciudat că-mi dau seama de acest lucru! Trăieşte? Trăieşte? Mai mult nu-s în stare să dau.
Sunt acum întruchiparea acestui unic cuvânt. De ce tăceţi? Spuneţi-mi dacă trăieşte, vă
rog!…
Vocea se poticnea, istorisind cu un lux de amănunte chinuitor ceva greu de înţeles,
dar tot nu izbutea să-şi roiască drum spre răspunsul aşteptat de mine cu atâta înfiorare;
cumplit! O acopeream cu strigătul acelui unic cuvânt, de parcă aş fi vrut s-o fac să
amuţească, s-o întrerup, s-o descânt, nu pricepeam cuvintele disparate, dar, din ceea ce
prindeam mi se dezvăluia… o scenă cutremurătoare: îl văd pe Samson ieşind încet de pe
o stradă laterală în şoseaua de tranzit din preajma gării… pe urmă, de pe o pantă lină se
apropie într-o goană nebunească un autocamion uriaş cu remorcă; se năpusteşte ca o fiară
sălbatică direct spre… şi… un şoc infernal: un zgomot asurzitor de tablă turtită, scrâşnet
de sticlă, hârşâit de cauciucuri pe pavaj – închid ochii! – tablă, fier, piatră – cât e de
fragil trupul omenesc în faţa acestor materii dure, pe care omul le pune în mişcare cu
trufaşă îndrăzneală! Câteva secunde de tăcere înfrigurată în care se înfige un strigăt de
femeie ce face să-ţi îngheţe sângele în vine şi… şi muştele… muştele acelea nesuferite –
nu, povestea asta nu mai e de suportat… Trăieşte? Nimic altceva nu mai are acum vreo
importanţă, vorbiţi, pentru numele lui Dumnezeu… simt că înnebunesc! vorbiţi!
Apoi casc ochii la receptorul din palmă, mâna se lasă în jos; n-are decât, să
bolborosească, să rumege cât o pofti… alo, m-auziţi? Nu. Acum nu mai aud! Se pare că
mă duc undeva. Încotro? Spre masă? Spre fereastră? Nici asta, de fapt, nu mai are nicio
importanţă. Ceva umblă în mine…
Prima reacţie: un calm nefiresc! Un fel de împietrire, urmată de o mobilizare
automată a tot ce-i viu în mine, creierul meu parcă s-ar fi acoperit operativ cu un strat de
protecţie şi refuza… refuză cu îndârjire ce se întâmplă cu mine? Şi totul în jurul meu e de
o excentricitate ireală – nu-mi aparţine, pentru că într-un fel nici eu nu-mi aparţin, pentru
că acum eu nu mai sunt eu, pentru că – nimic!…
Până când, o fulgerare a conştiinţei străpunge stratul de protecţie – o fulgerare
violentă, scurtă şi zgâlţâitoare ca o descărcare electrică – mă clatin, şi degetele mi se
încleştează convulsionat pe un obiect de lemn, am orbit! La capătul opus zace o
tabacheră de piele turtită, o recunosc. Şi din nou îmi aud propria-mi voce. Acum însă, e
alta. Dar tot numai în mine. E mai curând un geamăt, un vaiet prelung, ce se transformă
într-un strigăt horcăitor – strig! Sunetul acesta mă îngrozeşte, nu-l emit eu, e ceva din
mine, un fel de magnetofon ascuns undeva în adâncurile mele… Am nevoie de el pentru
ca supra-presiunea să nu-mi încovoaie toracele, e o reacţie strictă a instinctului de
conservare: mă îndes în carcasa impenetrabilă a strigătului fără glas. Şi-mi înăbuş cu el
auzul! Aş avea nevoie de lacrimi, dar pentru ele încă n-am resurse: mi-au secat. În clipele
în care îmi trag din greu răsuflarea aud zumzetul multiplicat al muştelor, peste care se
aşterne de la o distanţă imaginară un sunet metalic de goarnă. Mă chircesc în mine,
încercând să mă fac mai mică, să mă împuţinez, ca să scap neobservată… Fiţi tare! Dar
de ce? Pentru ce să fiu tare? Oricum? De ce să fiu? Resping categoric o asemenea
aberaţie.
Singură. Singură? Da, singură. Pentru totdeauna. Definitiv. Asta înseamnă –
irevocabil! Deocamdată sunt capabilă să înţeleg acest lucru doar cu zona periferică a
creierului meu descompus; şi numai acel fapt simplu, acea situaţie stupidă cu care el nu
are nimic comun şi în care eu nu sunt în stare să-l plasez. Deocamdată!
Acum nu mai strig. Dar încep probabil să-mi pierd minţile, trâmbiţatul acela
îndepărtat nu mai încetează, dimpotrivă devine din ce în ce mai puternic: desluşesc chiar
o melodie cunoscută… Numai să nu mă dau bătută atât de repede, cu asta el n-ar fi de
acord, îl cunosc! L-am cunoscut! Nu… Lucrurile din jurul meu sunt monstruos de reale şi
de doveditoare – relicve proaspete. Mă împresoară şi se holbează la mine batjocoritor –
vezi cât eşti de mică şi de slabă în fala noastră? Noi nu pierim, noi nu suntem vii, dar şi
aşa ştim să vorbim. Suntem palpabile. O să te chinuim şi-o să te supunem la nişte torturi
de toată frumuseţea, ţine minte! De noi nu scapi cu una cu două!
Unde e? Unde sunt mâinile lui, ochii, despicătura din bărbie, unde… Aha, acum
totul se apropie prăvălindu-se peste mine din toate părţile: într-o sclipire orbitoare a
conştiinţei surprind dintr-un foc toată grozăvia! Mă lupt din nou cu respiraţia, o dată şi
încă o dată, scena se repetă, şi toate răzbat până la mine rostogolindu-se cu regularitatea
valurilor, acum, şi acum, clipocitul ritmic al durerii, iar eu sunt malul… să fug – 0dar
încotro? Încotro poţi fugi de tine însuţi? În locul tău? Lacrimi, pentru numele lui
Dumnezeu, lacrimi! Ah, tu, profă plângăreaţă! Numai că aşa nu se mai poate, nu mai
rezist, mă descompun, mă prefac în praf şi pulbere. Unde e? Nu sunt în stare să mi-l
imaginez, şi nici n-am voie, aşa ceva nu mi-ar îngădui. În cuierul de lângă uşă e agăţată o
manta de ploaie cu buzunarele întoarse, asta o să mă ajute – în sfârşit!… Plutesc cu o
barcă plesnită de uscăciune, pe undele unui râu cu apă sărată – disperat slalom printre
stânci – plutesc îndepărtându-mă de mine, dar încotro? Nu-i niciun unde. Acum nu mai e
nimic… Să-mi înfig unghiile în carne, să mă cramponez cu înverşunare de această
fărâmă neînsemnată a durerii fizice – să înăbuş măcar pentru o clipă acel vaiet, acea
tânguire lăuntrică, mai mult, şi mai mult, nu – aşa nu pot să rămân aici, nu pot, să fug,
repede, cât mai repede… să alerg mereu înainte, până la epuizare, să mă scutur de
propriul meu trup, să cad istovită şi să mă furişez în pământ ca o râmă, sau să mă izbesc
cu capul de un copac şi – linişte… După el! Da, după el! Indiferent unde. Să pătrund la el
prin uşa închisă, prin zid, prin carapacea tăcerii îndârjite, să-mi lipesc buzele de buzele
lui cât mai sunt calde – respiră, te rog, îţi poruncesc să respiri, respiră cu suflarea mea, cu
plămânii mei. Îl fur şi-l duc de aici!… Nu, trezeşte-te, vino-ţi în fire, îţi pierzi minţile, n-
ai voie, pentru că el nu mai este el, acum e un lucru, un obiect supus unor mâini străine –
acum nu mai e al tău! E altfel!… Să ies din această casă şi să las uşile larg deschise, să
mă reped până la gara cea mai apropiată – unul până la Praga. Cu supliment de accelerat
de la Budějovice! Nu, asta e trădare, simt acest lucru, aşa că… Gata, acum ştiu: mă
îndrept spre pădure şi de acolo mă caţăr sus pe vârful Ostružnei chiar sub el, într-o parte
a drumului, e o stâncă uriaşă ieşită în afară – cândva ne-am adăpostit sub ea de o ploaie
torenţială, acolo nu mă găseşte nimeni… Da, mă ascund sub ea, îmi sprijin capul de o
piatră, şi mă prefac în piatră. Mă înalţ, mă ridic în mine, dar mâna n-o întind asupra mea!
Cât mai poate dura povestea asta? O zi, două, maximum o săptămână – revărsat de zori,
lumină, întuneric, soare şi lună, ploi şi vânt, neîntrerupt, dar o să rezist, aici nu pot să
rămân, nu pot! Şi totuşi!… Chiar din clipa asta ştiu că voi rămâne, că nu voi fi în stare să
plec, ştiu ce mi-ar spune dacă aş pleca, îl cunosc! L-am cunoscut! Acest perfect compus e
înfiorător. Dar şi eu am devenit perfect compus, ceva ce a fost şi s-a terminat. Au fost
odată doi!… Niciodată nu mi-a poruncit cu adevărat, şi tocmai de aceea îl ascult! Dar
cum, cum să trăiesc, sfătuieşte-mă, nu mă lăsa singură în această nenorocire! Da, ştiu, am
din ce să consum, din ceea ce am trăit şi am simţit alături de tine o pot duce ani în şir,
poate chiar tot restul vieţii, sunt saturată şi nici acum nu m-aş schimba pe nimic, numai
că… Da, rămân, nu văd unde aş merge fără tine. O să te îngrop aici, în cimitirul acela
mic şi pustiu… iar în nopţile calde o să mă strecor prin spărtura zidului dărăpănat – ştiu
unde e – o să mă culc lângă movilita ta de pământ, aproape de tine, şi o să stăm amândoi
de vorbă – de imaginat n-o să mi te imaginez, nu, nu-ţi fie teamă – iar înainte de
revărsatul zorilor o să dispar! Nimeni n-are voie să mă surprindă aici, zvonul s-ar
răspândi din gură în gură: sărăcuţa, şi-a pierdut minţile – m-ar împiedica să mai vin, şi,
cine ştie, s-ar putea să mă închidă într-un ospiciu, undeva, departe de tine, şi atunci sunt
sigură că aş înnebuni… Şi aşa încetez să mai respir, mă sufoc, alte valuri mă năpădesc şi
mă îneacă, sunt strânsă într-un cleşte, înfiptă într-o frigare, nu mai pot înainta, nu vreau,
vreau să mor, vreau să vin la tine, să mă mistui, să mă risipesc, să nu aud, să nu ştiu, să
nu simt. Să nu mai fiu… nu!
Şi, pe urmă – chiar pe fundul acelei prăpăstii – mă stânjeneşte deodată un sunet…
un fel de sunet mărunt ce răzbate până la mine de departe, dar cu o îndârjire stăruitoare, e
din ce în ce mai clar. Cioc, cioc, cioc, un ciocănit de o perfectă regularitate, ce se repetă
în scurte răstimpuri de tăcere… Nu-mi vine a crede, dar sunetul acesta nu conteneşte,
dimpotrivă, străpunge zidul de piatră şi mi se furişează în creier, mă zgâlţâie, mă scutură
şi mă smulge din amorţeala de moarte, hei, trezeşte-te, asta-i prea de tot… Deschid la
iuţeală pleoapele, plutesc din adâncul întunecat spre luciul luminos al apei, clipesc uluită
în bătaia luminii orbitoare – şi, dintr-o dată, totul rovine la locul lui, eu, soarele
strălucind în fereastră, ceasul de pe perete; rămân înmărmurită – n-au trecut nici două
minute de când… De când ce? Mă întorc, sub ochii mei dospeşte în oală aluatul, în mâna
string cu putere lingura de lemn şi – nu ţi-e ruşine, Cain? Lasă papucii, păcătosule!
Cioc, cioc, cioc – de data asta însă o zbughesc afară din odaie, răcoarea coridorului
îmi şterge obrazul, şi eu ţuşti! pe uşa ce dă în curte – aha, dintr-acolo se aude! – ies
repede sub bolta albastră a cerului şi, ameţită, mă împleticesc înaintând pe urmele acelor
bătăi ritmice: mă atrag ca un magnet şi mă înalţă deasupra pământului, gata, acum ştiu!
Uşa hambarului scârţâie, în jur miroase a lemn şi a fân uscat, iar înăuntru, la căldură,
învăluit de lumina clar-obscură – Petr! Mi-e frică să fac o mişcare ca să nu se risipească..
Stă călare pe o ladă, numai în pantaloni şi cămaşă, cu mânecile suflecate, şi bate de zor
cu ciocanul într-o daltă. E atât de preocupat de munca lui, încât în primele momente nici
nu mă simte, dar tânguitul balamalelor şi asaltul vijelios al luminii solare îl stingheresc.
Se întoarce cu faţa liniştită, deloc tulburată, dă din cap abia perceptibil şi, fără să lase
uneltele din mână, mă întreabă:
— Ce avem la prânz?
Mă urnesc din loc, mă apropii de el, încet, încă nu-mi vine a crede, şi numai cu
preţul unor eforturi extraordinare reuşesc să mă stăpânesc.
— Gogoşi – rup cu greu din gâtlejul uscat.
— Fain! şi se apleacă din nou, reluându-şi lucrul. Dar în clipa următoare – ca şi
când nu i-ar fi plăcut ceva în expresia feţei mele – îşi ridică iar privirea, aruncă uneltele
într-o parte, pe duşumea, şi mă ţintuieşte cu nişte ochi cercetători.
— Ascultă, ce-i cu tine? Arăţi de parcă în clipa asta ai fi căzut pe spate într-un tufiş
de afine…
— Acum e bine, nu mai am nimic – îi răspund în şoaptă, frecându-mi obrajii cu
palmele. Şi nu mă mai întreba! Te rog însă să-mi spui că trăieşti! Că eşti viu!
Răsuceşte din cap, cu mirare, se ridică de pe ladă şi se îndreaptă spre mine.
— Ai mai auzit vreodată ca unui cadavru să-i ardă de gogoşi?
— Lasă-te de glume, eu vorbesc serios… Şi… unde-i Samson?
— Unde să fie? În garaj!… Şi numaidecât dă din mână supărat.: — Am vrut să mă
reped până în oraş, dar n-am izbutit să-l pornesc nici măcar cu manivela! Iar are toane,
moşneagul nostru! Dar ce-i cu tine? Ce-ai mai scornit cu fantezia ta bolnăvicioasă? Dacă
nu crezi, pune mâna…
Am zâmbit, dar ochii mă usturau îngrozitor, nu eram în stare să-mi ascund emoţia.
Pe urmă am întins mâna şi l-am pipăit: nu visam. Era viu, garantat şi uluitor de viu!
Mirosea a lemn şi a transpiraţie – aşa miroase şi acum! – ochii săi căprui mă priveau
încurcaţi, ca de obicei; se citea în ei întrebarea şi deopotrivă semnul unei nelinişti mute.
La început s-a răsucit un pic sub atingerile mele, pe urmă însă, simţind probabil ceva, a
rămas nemişcat. Nu, nu-mi spune nimic, l-am făcut eu să tacă, astupându-i gura cu palma,
acum nu mai avem despre ce vorbi, nici eu nu mai spun nimic! Nu mă mai săturam
adulmecându-l – braţele, umerii, despicătura bărbiei şi nările, părul, şoldurile; în purtarea
mea era un mic ritual, o idolatrie a tuturor simţurilor – mi-am petrecut pe trupul lui
degetele înfiorate, apoi mâna mi-a alunecat sub cămaşă şi s-a oprit precis într-un anume
loc; da, bătea, rezonanţa puternică şi netulburată izvora din adâncul unui trup viu, mă
îmbătăm cu el, adulmecându-l cu nesaţ.
Pe urmă m-a cuprins în braţe şi m-a strâns la pieptul lui; stam aşa, în clar-obscurul
sufocant, lipiţi unul de altul, două trupuri contopite şi un singur gând – simţeam ce avea
să se întâmple, ce trebuia să se întâmple în clipele următoare, prea mult l-am dorit şi era
cât se poate de lesne să-l molipsesc; da, acum, chiar acum şi în acest loc!
A mai apucat să se desprindă pentru o secundă din strânsoarea mea ca să închidă cu
o lovitură de picior uşa hambarului, pe urmă însă, într-o îmbrăţişare încleştată ne-am
prăbuşit amândoi într-un colţ, pe o grămăjoară de fân de anul trecut şi ne-am pierdut unul
în altul.

Ce se întâmplă? Speriată, am deschis ochii şi l-am căutat pe Petr: respira lângă mine
cu capul cufundat în fân – auzi? Hm. Un glas de trompetă – l-am recunoscut
numaidecât – răsuna de aproape, poate chiar din curte, aş fi în stare să jur că nu ţine de
vis, că şi el e real.
Buimacă, abia am apucat să-mi trag pe mine pantalonii şi să-mi scutur din păr firele
de iarbă uscată între timp Petr crăpase uşa hambarului şi prin deschizătură, se uita atent
în curte. În cea mai desăvârşită linişte m-am târât până aproape de el şi m-am ridicat pe
vârfuri ca să văd peste umărul lui.
Ţineţi-mă, oameni buni, să nu cad! În capul de jos al scării de la intrarea principală,
se tolănea un om necunoscut şi, mijindu-şi ochii în bătaia soarelui, sufla de zor la o
trompetă cu piston. Se pricepea, tonul catifelat flutura prin aer ca o bătaie molcomă de
aripi, împrăştiindu-se în toată curtea. Necunoscutul, un bărbat de vreo patruzeci, de ani –
faţa rotundă, înconjurată de o barbă năpârlită – părea destul de banal şi nimic pe el nu
amintea de înfăţişarea turistului; era îmbrăcat orăşeneşte, pantalonii burlan de culoare
închisă contrastau caraghios cu sandalele; pe cap avea o pălărioară turtită, cu borul întors
în sus. De la prima vedere părea ieşit din comun şi oarecum hazos. Lângă el zăceau nişte
mape negre îndesate cu hârtii şi de ele era legată, cu o sfoară, o cutie de lemn.
Când ne-am încumetat să ne strecurăm la lumină, vizitatorul inoportun şi-a tras
repede trompeta de la gură, a sărit în picioare ca ars şi a început să clipească spre noi cu
ochii săi micuţi şi pătrunzători, ca ochişorii unui pui de animal nostim şi amuzant.
— Asta-i culmea! strigă cu voce tunătoare. — Cutreier toată casa din pivniţă până
în pod şi nicăieri nici ţipenie! Cârciumarul şi cârciumăreasa se ascund de oaspeţi în
hambar. Ei bravo! Pe cinstea mea dacă nu mi-a părut rău că nu sunt tâlhar…
— Iertaţi-ne — rosti Petr într-un suflet, şi se repezi spre el cu paşi mari – nu ne
aşteptam să veniţi… şi… am avut şi noi o treabă…
— De care nu mă îndoiesc! zâmbi vizitatorul cu căldură, acceptând mâna oferită.
Petr şi cu mine ne uitam unul la altul cu un aer de vinovăţie şi simţeam cum ni se
taie răsuflarea. Dar numaidecât am zâmbit şi eu degajată, şi, cu prezenţa de spirit atât de
caracteristică mie, i-am întins mâna:
— Oricum ar fi – eu una vă urez bun sosit în mijlocul nostru, şi vă salut cu frenezie!
Mă numesc Kadlecová…
 — Bašus – răsună din el un lătrat ca de buldog, în acelaşi timp îmi arse o plecăciune
curtenitoare, ba, mai mult, făcu şi o încercare să-mi sărute mâna. — Da, da, aţi auzit cât
se poate de bine! Vă puteţi închipui că acesta ar fi numele unuia dintre pictorii celebri ai
lumii? Numele nu-l caracterizează pe om, al meu, în cel mai bun caz, s-ar fi potrivit unui
hingher – Bašus!
— Eu unul, n-aş privi lucrurile atât de tragic – menţionă Petr cu gravitate, dar
buzele îi zvâcneau – e un nume sonor, cu rezonanţa focului de mortieră; cunosc nume
care horcăie, hârâie, foşnesc sau pur şi simplu chiţăie fără pic de personalitate… Bere n-
avem decât de zece grade, în rest, apă minerală, suc de citrice sau vin…
În sufragerie, unde l-am ademenit cu un exces de zel neîntrecut, domnea o răcoare
plăcută. Oaspetele îşi lăsă pe masă cutiuţa şi trompeta, apoi se aşeză fericit, pe un scaun
şi începu să-şi facă vânt cu pălăria.
— Uf, aici e, într-adevăr, divin – ţinu să aprecieze plimbându-şi privirea ageră în
jurul lui – aşa îmi imaginez eu Nirvana. Merge mustăria, distinşii mei amfitrioni?
— Merge – răspunse Petr cu calmă modestie. — Am deschis doar de câteva zile.,
aşa că… Dacă aţi dori să înnoptaţi… din nouă apartamente sunt libere exact nouă, la
alegere!
— Din păcate sunt nevoit să renunţ la această bucurie, deseară trebuie să fiu la
Budějovice! Cum adică… nouă?… Asta înseamnă că…
— Aţi ghicit – m-am amestecat eu în discuţie – întocmai! Sunteţi primul nostru
musafir – primul, primul, pricepeţi? Vă aşteptăm aici de-o veşnicie. Ce-ar fi să intonaţi
din trompetă un acord triumfal?
— Cum să nu, cu plăcere! Se întinse repede să-şi ia instrumentul, îşi umflă fălcile
ca un hârciog şi: ta-ta-ta, taaaa! Şi încă o dată şi încă…
Ne-am ridicat amândoi de pe scaun şi, copleşiţi de emoţie, am salutat milităreşte.
Abia după ce şi-a pus trompeta înapoi pe masă, s-a lămurit de-a binelea şi,
încruntându-şi sprâncenele stufoase, a izbucnit patetic, cu braţele avântate:
— Asta-i nemaipomenit! Formidabil! De-a dreptul epocal! În sfârşit… în sfârşit mă
aflu şi eu undeva primul, primul undeva şi pentru ceva! Asta nu mi s-a mai întâmplat
niciodată. În articolele despre arta plastică apar de obicei cu numele generic:… Şi alţii!
Drept care, mă doare în cot din toată inima, în schimb, împrejurarea de faţă, vă spun
cinstit, îmi dă lacrimi în ochi. Întâiul! Trăiască Bašus Întâi – sună destul de bine, nu-i aşa?
— De-a dreptul regeşte! am exclamat, de parcă aş fi fost fermecată.
— Cred că evenimentul trebuie sărbătorit – interveni Petr şi, cu o pilduitoare
prezenţă de spirit, privi spre tejgheaua barului. — O înghiţitură de votcă nu poate să
strice înainte de masă. Sper că nu aveţi nimic împotrivă, distinse domn…
— Ferească Dumnezeu! se înspăimântă Întâiul, numai de simpla bănuială. — Dintre
toate creaturile pământului, cea mai de neînţeles rămâne pentru mine creatura aşa-
numită – abstinent! Aşa că, nu vă mai codiţi, şi aduceţi-o aici! De altfel, această situaţie
impune să închinăm un pahar întru cinstirea zeilor ospitalităţii, ca să-şi pogoare graţia
asupra nobilei fapte a domniilor voastre. La treabă!
După ce-am ciocnit solemn paharele şi le-am dat pe gât dintr-o înghiţitură, s-a trezit
în mine bucătarul-şef; şi astfel, cu zâmbetul şi tonul cel mai seducător, m-am adresat
musafirului:
— Şi ce-aţi dori la masa de prânz, domnule, Întâi? Am o bucată de muşchi pentru
grătar, mai fraged ca visele fecioarei, un puişor crescut pe bătătură, aş putea să vi-l frig
pe salvie, eventual pe…
— Apage… apage satanas! se înspăimântă oaspetele, cu toată sinceritatea,
întinzând mâinile spre mine în semn de împotrivire. — Ia te uită, biblica Marta, numai la
rele se gândeşte! Dar în aceeaşi clipă se domoli şi adăugă oftând: Ţin un regim de o
stricteţe feroce, îmi pare rău, dar la punctul ăsta o să trebuiască să vă cam dezamăgesc…
Şi vă rog, nu mă mai terorizaţi ispitindu-mă cu aceste năluci ale plăcerilor excesive – că
zău, nu rezist!
Într-adevăr, am fost puţin decepţionată, dar, întrucât ştiam că a nu dezvălui în faţa
oaspeţilor simţămintele personale ţine de regulile fundamentale ale unei deserviri
exemplare, mi-am păstrat pe faţă expresia neştirbită a cordialităţii indestructibile. Acelaşi
lucru a izbutit şi Petr, l-a umplut din nou paharul şi numai aşa, ca într-o doară, l-a
întrebat:
— Ce-aţi zice de nişte gogoşi cu marmeladă de afine?
— De casă! m-am grăbit să-i dau şi eu una sub centură. — Şi o supă de cartofi
înainte?
— Pe scurt… v-am propune să mâncaţi cu noi, simplu, ca acasă!
Spre marea noastră mirare, bucatele acestea rustice se încadrau oarecum în regimul
lui feroce; oaspetele nu se putu stăpâni să nu plescăie pofticios din limbă, în timp ce
ochişorii îi sclipeau de bucurie:
— Ce mai, gata, mă dau bătut, m-aţi pus cu umerii la pământ, ispititorilor! Da, dar
să fie clar, asta numai pentru a nu vă trata cu un refuz categoric, în calitatea mea de prim-
muşteriu…
M-am ridicat de la masă, era cazul să mă duc să văd de plită, dar, înainte de a apuca
să părăsesc sufrageria, l-am mai auzit spunându-i lui Petr:
— Sunteţi posesorul unui exemplar de toată splendoarea, amice! Să fiu al dracului,
astea, al căror farmec nu capitulează de la prima vedere, sunt cele mai frumoase! Dacă n-
aţi fi atât de simpatic, vă asigur că aş încerca să-i sucesc capul cu şarmul meu neîntrecut.
Luaţi asta drept un compliment!
— Iau! a răspuns Petr surâzător, grăbindu-se să menţioneze foarte la obiect: — În
armată am fost un boxer destul de bun. Dispun de o directă solidă şi de un croşeu foarte
temut…
— Se poate, numai că, în asemenea situaţii eu excelez printr-o agilitate vicleană
demnă de un Odiseu – sunt convins că înainte de începerea ostilităţilor aş apuca să suflu
şi să vă aburesc sticlele ochelarilor. Dar, ştiţi ce, mai bine nu încerc…
Focul în sobă se stinsese de mult, nu-mi rămânea decât să-l aţâţ din nou, dar faptul
acesta n-avu deloc darul să-mi strice buna dispoziţie; şi în ciuda faptului că de pe urma
schimbărilor vertiginoase mi se învârtea puţin capul, mă simţeam totuşi excelent.. Nu
sunt capabilă să descriu această stare în cuvinte – cel mult cu aproximaţie: e sentimentul
înţelegerii calme cu lumea cea de toate zilele, al armoniei şi al plenitudinii miraculoase,
pe scurt: eram iar în propria-mi piele… şi, ca întotdeauna după o îmbrăţişare desăvârşită
cu Petr, simţeam din nou acea căldură aparte, acel ecou ce continua să mai vibreze în
mine, acel fior, acea amorţeală mângâietoare, ce se revarsă în cascade, din pubis, în tot
corpul. Mă învârteam în jurul plitei şi la un moment dat, m-am surprins fluierând în toată
legea.
Ca să vezi – până la urmă aşteptarea noastră n-a fost totuşi zadarnică! A venit. Sau,
mai ştii, te pomeneşti că a picat din cer? Puţin îmi pasă! De câte ori nu l-ai născocit şi de
câte ori nu ţi l-ai imaginat fetiţo în chip şi fel; şi acum, iată-l, e aici cu trompeta şi cu
flecăreala lui cu tot, şi tu nici nu ştii ce să mai crezi despre el; te-a dezamăgit te bucură
sau te scandalizează felul lui de a fi? Ce mai, e aşa cum e şi lui puţin îi pasă dacă
coincide sau nu închipuirilor tale. Ajunge că e aici şi că e întâiul! Şi, ca de obicei – cu
iuţeala cu care ştergi de pe tablă literele scrise cu cretă – realitatea şterge toate imaginile
sine garanţia şi, din clipa aceea, tu nu mai eşti în stare pentru nimic în lume să-ţi
reaminteşti cum arăta el de fapt în închipuirile tale! Hm!…
De afară bătea dogoarea dinaintea amiezii, pe fereastra deschisă s-a strecurat în
odaie un bondar şi-mi zumzăia cicălitor în jurul capului. Din sufragerie răzbea până aici
murmurul neînţeles al unei convorbiri aprinse, presărată la tot pasul cu explozii de râs
bărbătesc; pesemne cei doi se înfierbântă cu votcă şi forma lor e din ce în ce mai bună!
În timp ce turnam în cratiţă primele linguri de cocă, în prag îşi făcu apariţia Petr, care-mi
spuse într-o exaltare a bucuriei:
— Ascultă, individul ăsta e un aiurit fără pereche, dar nemaipomenit de interesant!
Un tip original! Hai, dă-i bătaie, că de nu, mă zăpăceşte de-a binelea cu pălăvrăgeala lui,
Sfinte Sisoe!
Prânzul a reuşit: am mâncat toţi trei la aceeaşi masă, într-o încântătoare atmosferă
de voie bună şi nici o clipă n-a fost nevoie să îndemnăm oaspetele să mănânce. Cu o
lăcomie de lup înfometat a înghiţit pe nerăsuflate o farfurie plină cu supă de cartofi şi un
castron uriaş de gogoşi; înfuleca într-o concentrare vecină cu evlavia, dar şi aşa mai
apuca din când în când să ne bombardeze cu tot felul de complimente, la care Petr şi cu
mine ne tăvăleam de râs.
Pe urmă am stat un timp aplecaţi asupra farfuriilor rase şi năclăite de unsoarea dulce
şi cleioasă, într-o pioasă tăcere; răsuflăm fericiţi. Bašus plescăia din limbă, şi, râgâind
discret, îşi mângâia rotunjimea moderată a burţii, aruncându-ne o binevoitoare privire
părintească.
— Şi cum e? se făcu auzit, în cele din urmă: — Soţ şi soţie?
Petr îşi ridică stânjenit capul şi se întoarse spre mine:
— Remarcabilă întrebare, ce zici, Lu? Suntem?
— Păi, bineînţeles! l-am repezit dojenitor. — N-ai vrea să fii atât de bun şi să-ţi
aminteşti? Am fost, pe câte ştiu, la o anumită instituţie, înainte de a fi înaintat cererea
aceea pentru construirea unei locuinţe din fonduri personale, este? Dumnezeule – am
suspinat dramatic, frângându-mi mâinile – cu ce bărbat trăiesc eu aici, domnule Întâi! Ei,
acum ţi-ai adus aminte, ticălosule?… Nu voiau să ne cunune pentru că refuzai categoric
să-ţi pui cravata. Da, făceai acolo o mutră de ucigaş! Şi muzica ai refuzat-o, şi inelele
şi… toate… Te scotea din ţâţâni vorbăria acelui venerabil funcţionar eu chelie, te suceai
pe loc şi n-aveai astâmpăr, iar acel da l-ai urlat cu o voce atât de înfiorătoare încât n-a
lipsit mult să-i scape bietului om mapa din mână. Cumplita încurcătură, şi-au închipuit,
desigur, că-mi atârn de gât un om care tocmai scăpase de la Bohnice… Pe urmă am
înfulecat chiftele de cartofi la automatul Koruna, iar după-amiază am stat pe malul
Vltavei şi ne-am bălăbănit picioarele deasupra apei. A fost fain de tot, atâta doar că
mama s-a supărat foc, ea n-o să ne ierte niciodată – auzi dumneata, primul copil şi să-i
facă ei una ca asta!
— Aţi auzit? m-a întrerupt Petr cu faţa luminată de cunoaştere: — Aşadar, suntem
soţ şi soţie! Suntem. Adică ce?
— Dar noi nu prea ne omorâm cu practicarea acestui joc – m-am grăbit eu să adaug,
cu luciditate.
— Înţeleg – pufni Bašus, râzând ştrengăreşte şi, se bătu cu palmele peste coapse –
înţeleg, voi nu sunteţi, obligaţi, voi sunteţi mai mult! Mi-am dat seama pe loc de acest
lucru, din clipa în care v-aţi strecurat afară din grajd; mi-am zis în sinea mea: ascultă
Bašus, acum holbează bine cepele, ghinionistule, ăsta nu-i un spectacol de toate zilele –
neobrăzaţii ăştia sunt două creaturi al dracului de fericite…
— Păi, da – admise Petr, îngăduitor – de ce-am făgădui? Suntem cât se poate de
obişnuiţi, dar aşa cum spuneţi – al dracului de fericiţi! Nu-i aşa, Lu?
N-am apucat să răspund, căci în clipa aceea cu Bašus se petrecu un lucru ciudat, o
schimbare de-a dreptul uluitoare; se pare că această declaraţie, făcută cu atâta calm, avu
darul să-l zdruncine de tot.
— Nu – bolborosi el, căscând ochii la noi înspăimântat – nu, nu spuneţi asta. Psst! E
de neconceput să asculţi aşa ceva! Cum… cum puteţi? Vă daţi seama ce vorbiţi, vă…
— Dar ce putem face, dacă noi doi, într-adevăr suntem! am ciripit buimacă –
zău!…
Îmi luă piuitul cu un gest de autoconservare
— Gata, ajunge! Cu atât mai rău! Sau cu atât mai bine! Dar tăceţi! Sunteţi
înfiorători! Nişte diavoli! Ce vreţi? Să mă distrugeţi? Vreţi să mi se desprindă urechile de
cap? E înfiorător, e îngrozitor să… să spui aşa ceva cu voce tare! Şi din plin, ca şi când
nimic nu s-ar întâmpla – vorba ceea, nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu-mi miroase –
înţelegeţi şi voi, nebuni iresponsabili, voi, două pocitanii monstruos de superbe,
înţelegeţi că eu… eu n-am mai auzit asta până acum din gura nimănui! Niciodată!
Sunteţi cei dintâi care…
— Ca să vezi — îl întrerupse Petr, încercând să-l consoleze – cel puţin, într-o
privinţă, suntem şi noi primii! Paharele la mine! Repede!
Curiozitatea nu mă lăsă în pace.
— Spuneţi-mi… cum v-aţi dat seama că noi…
— Aşa… oftă musafirul şi, ostenit, se lăsă încet pe scaun. — În cuvinte e greu de
redat dar, la anumite lucruri, am, ca să zic aşa… miros… Oamenii fericiţi – şi asta chiar
şi atunci când se tem să mărturisească – sunt o realitate oarecum ciudată… mă
înţelegeţi? — o realitate cumplită, irevocabilă, neproblematică! Pentru majoritatea
oamenilor obişnuiţi această realitate e un spectacol dificil. Irită! Are în el ceva ce incită,
mai bine-zis, provoacă, dar… Cu un gest de tragedian neiscusit mai turnă în el un pahar
de votcă, pufni pe nas, sforăi ca un cal şi, după ce aşeză paharul înapoi pe masă, expresia
crâncenă de pe faţa lui începu să se topească într-un zâmbet de fericire: — Cu cât
reflectez mai mult asupra acestui lucru, cu atât îmi dau seama mai mult că fără ei lumea
asta ar fi de nesuportat! Nu ştiu exact de ce. Poate că, prin ceea ce au în ei,. Oxigenează
aerul! Ori poate pentru că întreţin focul – cu alte cuvinte, acea fărâmă de speranţă firavă
şi veşnic falimentară care scapără şi pentru noi, faliţii amărâţi… Speranţa în ceva care,
de fapt, constituie esenţialul în viaţă!
Hm! După această alocuţiune, se înstăpâni în odaie o linişte elegiacă de-a dreptul
îngrijorătoare, în care timp oaspetelui nostru i se împreunară pleoapele; mi se părea că
ochişorii lui se acoperă de membrana nictitantă a găinii. L-au răpus, probabil, gogoşile
cu marmeladă de afine. Peste vale se răspândea pastorala încântătoare a tălăngilor şi o
adiere de vânt aducea în sufragerie parfumul florilor de salcâm – Kytsch în domeniul
parfumurilor!
 Profitând de situaţie, Petr întinse iar mâna. Şi apucă sticla de votcă, ticălosul!
— Ia te uită!. — spuse admirativ – mai întâi am crezut că eşti muzicant, pe urmă
pictor… şi, când colo, dumneata eşti, de fapt, filozof, nu-i aşa?
— Amator, prietene, amator – se trezi împricinatul, smulgându-se din braţele lui
Morfeu – sau diletant, la alegere! Am trăit până acum din ce vrei şi ce nu vrei, ştiu să fac
multe lucruri, dar pe toate doar ca amator. Şi, cu trecerea vremii, încep să bănuiesc tot
mai mult că până şi pictura mea… Mda… Precum vedeţi de lipsa autocunoaşterii nu
sufăr. De fapt, mie cel mai mult îmi place să privesc, sub acest aspect sunt, de bine de
rău, profesoraş profesionist! Văd în jurul meu lucruri care, altora – îndeosebi celor ce se
grăbesc să treacă repede prin lume – le scapă. Da, numai că arta asta e bună exact pentru
ca să mori liniştit de foame. Şi cu filozofia la fel. Ştiţi ce-a spus, de pildă… Platon?…
— Câte ceva mai ştiu – îi răspunse Petr cu o exemplară modestie – numai că nu ştiu
exact la ce te gândeşti dumneata în clipa asta…
— Da, înţeleg! îl linişti Bašus şi reluă nestânjenit i
A spus, de pildă – bună seara! Să zicem! Pe ce facem prinsoare, că a spus asta
uneori? Numai că atunci când pronunţă acest lucru un titan al spiritului, e un citat!
Aproape o idee. Şi omul e dispus să reflecteze asupra ei.. Pe când, dacă spun asta eu, nu
e decât un simplu cântat
— Adică o flecăreală! Un salut răsuflat, un fel de rahat de câine – bună seara şi…
basta! Vedeţi, în asta constă acea măruntă, dar insesizabilă deosebire între Platoni şi
Bašuşi!
Petr izbucni într-un hohot de râs admirativ, şi, de data asta fu rândul meu să profit
de ocazie: cu discreţie, am înşfăcat sticla de votcă pe jumătate goală, şi ţuşti cu ea sub
masă – nicidecum din zgârcenie, ci de teamă pentru desfăşurarea discuţiei şi pentru
nivelul ei.
— Ce anume te preocupă în domeniul filozofiei? îl întrebă Petr, cu toată seriozitatea.
— Orice. Dar de interesat mă interesează numai ceea ce se referă la viaţă, mă
înţelegeţi? Problema morţii o ignorez cu desăvârşire! Căci moartea – izbucni cu o voce
patetică, ridicând degetul arătător – moartea e o vită! Acesta e crezul meu, distinşii mei
simpatizanţi – da, cântatul meu, doctrina lui Bašus, ţineţi minte asta, dragii mei! Moartea
e o vită! Conştient, şi de la mare înălţime, fac ceva pe ea, chiar dacă îmi dau perfect de
bine seama că până la urmă o să mă ajungă şi pe mine – VANITAS VANITATUM…
Nu-mi mai amintesc despre ce-am mai flecărit în continuare, un lucru însă e sigur:
nu ne-am plictisit. Ideile ţâşneau din el cu o uşurinţă miraculoasă şi fără niciun control.
Probabil se cherchelise niţel… Dar ce importanţă are?… Şi am curajul să fac afirmaţia că
plăcerea a fost şi de partea lui.
— Dumnezeule – a spus la un moment dat, uitându-se la noi cu nişte ochi vrăjiţi –
dacă oamenii ar bănui măcar… ce spectacol curios şi nemaipomenit li se oferă aici – ar
porni încoace în pelerinaj ca la Altamira… sau la Lourdes, zău, să mor!
Înainte de cafea, ne-a prezentat câteva trucuri cu cărţile de joc – deloc noi, dar
veşnic amuzante şi pline de efect – iar după cafea ne-a solicitat puţină muzică. La
dispoziţie! Am dat fuga spre aparatul de radio şi după ce-am reuşit să storc din el un
şlagăr mai sprinţar, oaspetele nostru s-a ridicat de pe scaun şi, cu o plecăciune galantă,
m-a invitat la dans. Din nou am izbutit să-mi înăbuş simţămintele particulare şi astfel, în
clipa următoare am început să ne bâţâim amândoi printre scaune şi mese sub privirea
amuzată a lui Petr. Din fericire însă oaspetele obosi curând şi, cu sufletul la gură,: o
aşeză înapoi pe scaunul lui.
Pe la patru pescui din buzunar o ceapă de modă veche şi văzând ora înaintată se
sperie declarând, cu sinceră părere de rău, că trebuie să se grăbească la tren..
Şi pe noi ne-a cuprins întristarea. Şi, curios, abia atunci l-am întrebat cum ne-a
descoperit şi ce anume l-a îndemnat să vină în valea noastră.
— Nimic… a răspuns el, dând din mână cu un aer de indiferenţă, şi în acelaşi timp
s-a ridicat în picioare – simplu, întâmplarea! Mă las purtat prin lume numai de ochi,
hărţile şi indicatoarele nu mă interesează. Cine ştie, s-ar putea ca de aici să mi se tragă
toate nenorocirile, dar… Ei şi?… De fapt, mi-a venit ideea să încerc şi eu câteva desene
şi acuarele din natură, care să se potrivească pe pereţii caselor construite din prefabricate.
Cu pânzele mari treaba merge din ce în ce mai prost, iar pictori sunt pe toate drumurile
ca păduchii – şi mai buni ca mine! Ha – unde-s pereţii pe care să încapă tot ce se pictează?
Din când în când îmi pun întrebarea unde se duce toată invazia asta de tablouri? Apar
mereu altele şi în viaţa mea n-am văzut om să se îndure să distrugă un tablou.
Dumneavoastră, da? Păi, vedeţi, e un mister!
Tăcu, şi, parcă fără voia lui, sorbi cele câteva picături de votcă rămase pe fundul
paharului, apoi, într-o tristă concentrare începu să-şi adune boarfele.
— Şi uite aşa, am hoinărit bătând drumul până aici; m-am aşezat pe malul iazului,
mai sus de voi, din când în când stricam hârtia, din când în când chinuiam trompeta –
acasă gazda m-ar fi dat afară de urechi… E frumos aici, al dracului de frumos, numai
că – asta nu se poate picta! Dracu ştie de ce, ori nu mă pricep, şi, într-adevăr, am avut o
zi proastă, n-a mers şi pace – toate încercările mi s-au părut nişte caricaturi stupide, nişte
imitaţii ofensatoare, – pe scurt, nişte kytsch-uri să-ţi vină să vomiţi, nu alta; se simţea în
ele lipsa de aer, de spaţiu, de conţinut, într-un cuvânt le lipsea esenţialul… Aici trebuie
să fii, mă înţelegeţi, să fii în miezul lucrurilor, asta e – şi astfel eu n-am făcut aici decât
să fiu, da, am fost doar şi am privit. Nu, nu vă obosiţi, pentru nimic în lume nu vă arăt
mâzgălelile astea, le distrug fără suspine şi fără nicio remuşcare! Dar să ştiţi, nu-mi pare
rău că am fost aici – să mor! Sunt sigur că o să visez această vale afurisită, deşi, credeţi-
mă, nu doresc deloc să ştiu cum îi spune şi pe unde anume se poate ajunge la ea cel mai
uşor. La ce bun? Eu nu sunt turist. Şi în plus, de pe acum încep să presimt că n-o să mai
dau pe aici niciodată!
— Dar de ce? tresări din mine un strigăt de desperare. Oare nu v-a plăcut nici măcar
un pic la noi? Sau am făcut ceva ce nu v-a convenit? Ştiţi, noi…
— Dimpotrivă! mă făcu să amuţesc cu un oftat melodramatic – dimpotrivă, şi
tocmai aici e buba! Nu vă străduiţi să înţelegeţi, fiinţă distinsă şi încântătoare! Cum să
spun, omul parcă n-ar trebui să încerce să pătrundă pentru a doua oară în rai – asta l-ar
putea duce la pierzanie. Aşa că – atunci când mi-o fi mai rău pe lume o să trebuiască să
mă mulţumesc cu gândul că, într-o vale pierdută, nu ştiu unde, trăiesc doi oameni uşor
ţăcăniţi, dar fericiţi, un bărbat şi o femeie… şi sunt sigur că în felul ăsta o să mi se
uşureze sufletul!… S-ar putea ca în cinstea voastră să mă şi boieresc…
Scoase din buzunar un portmoneu jerpelit, în formă de potcoavă, îl scutură bine de
se auzi zuruind ca o tamburină, apoi îl căscă şi, plin de importanţă, începu să scotocească
prin mărunţiş:
— Plata! strigă energic.
Petr îşi reveni cel dintâi:
— Una ca asta nici prin gând să nu vă treacă! În calitate de prim oaspete aţi fost
invitatul nostru şi noi nu vom îngădui...
Se pare că declaraţia lui Petr avu darul pur şi simplu să-l zdrobească:
— Cum? se îngrozi oaspetele, încruntându-şi sprâncenele ameninţător. — Cum
adică? Nici prin gând să nu-mi treacă? Protestez! Vreţi să mă jigniţi? Să mă scuipaţi în
obraz? N-am meritat acest lucru… Nota, am spus!…
— Dar bine, noi… noi nu vrem să vă jignim! — am început să mă lamentez,
înspăimântată.
— Zău, nu, şi vă rugăm să ne înţelegeţi! se grăbi Petr să mă ajute; dar Bašus nu
putea fi potolit. Se foia în faţa noastră, de parcă ar fi dat în el strechea, răsufla din greu,
horcăia şi zgâlţâia portmoneul, făcându-l să răsune ca o biruitoare; în cele din urmă,
totuşi, se mai domoli şi un rânjet blajin îi schimonosi faţa.
— Mă rog, să zicem – spuse gâfâit – nu vă iau nimic în nume de rău, vă cred, dar şi
aşa – oricum – niciodată! M-auziţi? Niciodată! Puteţi crede despre Bašus ce poftiţi –
palavragiu, paiaţă, măscărici, beţiv, cârpaci
— Tot ce doriţi, dar profitor n-o să faceţi din el niciodată! Niciodată! Asta ar fi
culmea… Ufff – cerul înstelat deasupra capului şi legea virtuţii în tine, ei… cine dracu a
spus asta? Ah, memoria!…
— Kant – menţionă cu modestie Petr şi trecu numaidecât la acţiune. — Bine, eu
unul vă înţeleg, dar, pentru numele lui Dumnezeu, liniştiţi-vă odată! Vom face aşa cum
doriţi…
Se duse până la bar, luă de acolo bonierul şi creionul, se instală comod la masa
alăturată şi, cu fruntea încreţită, începu să mâzgălească foarte grav nişte cifre,
încremenisem de uimire. Nu se omora deloc cu firea, avea timp, mai controlă o dată
socoteala, dădu din cap mulţumit, apoi, în tăcerea dramatică ce se aşternuse, tăie tacticos
nota din carnet şi, cu calmul dumnezeiesc al chelnerului de meserie, o aşeză pe masă în
faţa clientului:
— Poftiţi, distinse domn, consumaţia dumneavoastră face exact o coroană
cehoslovacă – da, cu totul, inclusiv taxele aferente!
Bašus bulbucă ochii la el şi înghiţi în sec:
— Cum? Cât aţi spus? Nu, nu se poate! vorbiţi serios?
— Absolut! îl făcu Petr să tacă, de data asta cu severitate în glas. — Eroarea este
exclusă – atât, nici mai mult, nici mai puţin! V-aş ruga însă, respectuos, boierule, dacă se
poate să plătiţi cu bani mărunţi.
A durat un timp până când oaspetele şi-a revenit din acest şoc: de bună seamă ar
mai fi vrut el să obiecteze ceva, dar faţa lui Petr era de granit, şi astfel, cu un suspin de
durere, scoase din portmoneu o monedă de o coroană şi o puse pe marginea mesei.
— Poftim – restul păstraţi-l pentru dumneavoastră!
Petr mătură moneda de pe masă, o scuipă pe-o parte şi pe alta, să aducă noroc şi,
după o aruncare elegantă în aer o prinse cu dexteritate în palmă şi o scufundă în
adâncul buzunarului de la pantaloni.
În clipa aceea Bašus nu se mai putu stăpâni şi ieşi cu adevărul în vileag:
— Pfu – răsuflă uşurat – mi s-a luat o piatră de pe inimă, dragii mei! La drept
vorbind… ei, da, la drept vorbind, nu ştiu dacă aveam, cu totul, de-o bere mică!
Oricum, ar fi trebuit să mă treceţi la răboj – şi vorba ceea, primul muşteriu! Asta v-ar
fi adus probabil ghinion, şi stam şi mă tot gândeam dacă să vă întocmesc o chitanţă,
sau să vă las mai bine trompeta amanet… Ah, diavoli ce sunteţi!…
 Aşa s-a încheiat povestea. L-am însoţit apoi până în drum şi acolo ne-am luat
rămas bun. Lui Petr i-a strâns mina călduros, pe mine m-a sărutat uşor pe frunte;
emoţia îi strangulase gâtlejul. Şi noi, cinstit vorbind, eram destul de fleşcăiţi.
Pe urmă, s-a întors brusc şi fără să mai sufle o vorbă a luat-o din loc.
Stam unul lângă altul ca două statui şi ne uitam după el.
Păşea energic pe drumul uscat ce duce spre comună, împovărat de cutia lui de
pictor şi de trompetă, necunoscut şi totuşi apropiat, singur, ciudat de singur în risipa
de lumină a soarelui; se îndepărta, ne părăsea…
Abia la marginea pădurii se opri şi se mai întoarse cu faţa spre noi; îşi duse mâna
stângă streaşină ia ochi, iar cu dreapta ne salută fluturând. I-am răspuns şi noi cu
acelaşi fluturat.
Şi, ce să vă mai spun? Pe neaşteptate, îşi lăsă încărcătura în iarbă şi duse
trompeta la gură. Am interpretat gestul lui ca pe o încercare de a ne mulţumi pentru
ospitalitate şi numaidecât am recunoscut şi melodia: Estrelita! Glasul tremurător al
trompetei cresta aerul fierbinte se contopea cu dangătul îndepărtat ai tălăngilor,
pierzându-se încet în clar-obscurul foşnitor al pădurilor.
Cu bine, Întâiule, i-am spus în gând, oricine ai fi şi oricum ai fi, n-o să te uit
niciodată – zău, să mor…
Pe urmă dispăru din ochii noştri şi nu se mai văzu. A fost – n-a fost?
Ne-am dus înapoi în casa pustie, n-am mai vorbit despre el, dar amândoi ştim la
fel de bine că adeseori ne vom întoarce cu gândul la el.
Petr zâmbi, abia perceptibil, şi ţinu să menţioneze;
— Localul ăsta, zic eu, n-o să fie o întreprindere obişnuită!
Ajuns în sufragerie, deschise sertarul de la tejghea, pescui din buzunar moneda
de o coroană şi, de la mare înălţime, o lăsă să cadă în micul jgheab de tinichea. Se
auzi un cling ascuţit. Apoi se uită la mine cu faţa vrăjită:
— Va fi o bombă în situaţia încasărilor pe o săptămână, re zici?
— Clar! Cei de la direcţie o să leşine de fericire!
Dar gata, destul cu vorbăria, aveam de lucru până peste cap cu dereticatul şi cu
spălatul vaselor; Cain scheuna şi zgâria de zor uşa de la odaia mare; şterge-o afară,
creatură nefericită! Plita îşi mai împrăştia dogoarea, mirosul de cocă prăjită era
irespirabil, iar muştele, parcă le apucase amocul.
Când m-am uitat pe fereastră, l-am zărit pe Petr: cu mâinile în buzunare dădea
târcoale casei de la mare distanţă, de parcă-şi pusese în gând s-o cerceteze din toate
punctele cardinale; în anumite clipe îşi petrecea degetele prin păr şi părea nespus de
îngândurat; ba mai mult, în concentrarea lui nu-l mai lua în seamă nici măcar pe Cain,
care, mârâind, şi schelălăind îmbietor, îi asalta pantalonii! Ia te uită – îmi spuneam în
sinea mea, cu o uşoară nelinişte – ce-o mai coace oare căpăţâna asta de filozof?
Abia îmi cufundasem mâinile în hârdăul cu apa dezgustător de unsuroasă, când
îşi făcu apariţia în odaie şi mă surprinse cu o propunere de-a dreptul tulburătoare;
— Lu, zile aşa de frumoase, ca asta de azi, nu sunt prea multe pe aici… Ce-ai
zice dacă am lăsa totul baltă şi am întinde-o într-o excursie?
— Toate voturile pentru Unanimitate!… Dar… ce-ţi veni, aşa, deodată,
preascumpule?
— Uneori am idei pur şi simplu geniale – îmi răspunse. — Şi apoi… aşa cum se
vede… azi n-o să fie aici prea mare îmbulzeală!
 Mi-am şters mâinile de şorţ şi imediat m-a pufnit râsul – cu asta, ce mai, m-a
făcut praf!
Nechezam din ce în ce mai zgomotos şi nimic pe lumea asta nu mă putea potoli:
din nou, după atâta vreme, pusese stăpânire pe mine una din acele crize de râs
nestăvilit şi ucigător, în faţa căreia sunt aproape neputincioasă. Aducea cu o adevărată
convulsie această veselie debordantă ce mocnise în mine săptămâni în şir şi care nu
aştepta decât impulsul cel mai inofensiv, ca să răbufnească. De obicei în asemenea
împrejurări îl contaminez şi pe uluitul Petr. Şi iată, contaminarea s-a produs. Urlam
amândoi şi nechezam într-un duet înfiorător, ne cocoşam de râs peste masa încărcată
cu gogoşi ce stăteau să se răcească, sughiţam, ne înecam şi rosteam frazele numai pe
jumătate – pe cinstea mea, aşa e… ai nimerit… îmbulzeală… da… îmbulzeală azi n-o
să fie!… Ştii ce? Închidem dugheana şi pe uşă atârnam o ţidulă: Azi nu se servesc
băuturi, binevoiţi a vă osteni până la pârâul cel mai apropiat. Sau: Nu ciocăniţi,
suntem plecaţi în pădure, în scopul reproducerii! Ne clătinam, ne împleticeam şi ne
poticneam, să leşinăm de atâta râs nu alta, iar apariţia lui Cain în pragul odăii ne-a dat
gata: expresia feţei lui de căţel era de-o elocvenţă de-a dreptul cuceritoare şi aproape
omenească. Vai, spuneau ochii aceia holbaţi şi caraghioşi, oamenii mei au înnebunit
de-a binelea, ce mă fac eu aici printre ei?…
Pădurea era toată numai adiere caldă şi foşnea de uscăciune: cu toate acestea îşi
păstra o prospeţime plăcută: era pădurea de zi, spiriduşii şi ielele moţăiau undeva în
trunchiurile scorburoase ale copacilor sau la umbra ferigilor, animalele se adăposteau
în răcoarea tufişurilor, aşa că pădurea era numai a noastră.
Tăcuţi şi pe îndelete am urcat cărarea ce şerpuieşte prin afiniş până la coasta
abruptă a Ursului, pe urmă am părăsit clar-obscurul pădurii şi am ieşit în luminişul ce
urcă în pantă uşoară; era încins de soare, răsuna de zumzetul surd al gâzelor, de
ţârâitul greierilor, iar priveliştea pe care ne-o dezvăluia avu darul, ca de obicei, să-mi
taie respiraţia: pădurile înghesuindu-se la deal pe un povârniş ce se caţără până în
creştetul munţilor înconjurători, unduirile domoale ale colinelor cu coame alungite,
culmea stâncoasă şi pleşuvă a Ostružnei, şi, sub toate astea, în miezul acestor
minunăţii – valea; iar în capătul de sus al văii – casa de piatră însingurată, din care noi
am expulzat duhurile, trezind-o la viaţă din amorţeala somnului de moarte – ahoi,
acasă! Pe urmă am rătăcit cu ochii mai departe. Doamne, câtă frumuseţe!… O apăsare
dulce îmi îndurera inima, atât de intensă, de necuprins şi chinuitor de necomunicativă
era această frumuseţe – niciodată nu bănuisem că frumosul poate îndurera o inimă în
felul ăsta – şi frumuseţe era multă, prea multă pentru o inimă obişnuită de femeie,
pentru inima unei oarecare Ludmila Kadlecová!
— Mergem mai departe? răsună, în spatele meu, vocea lui Petr.
— N-am chef! N-am chef nici să mă mişc, nici să vorbesc, nici să gândesc, am
chef doar să fiu! Simplu, să fiu! E puţin – numai să fii?…
— Nu, îmi răspunse surâzător. — Mulţi oameni nu se pricep prea bine să fie. E,
ca să zic aşa, o treabă foarte complicată şi uneori chiar obositoare. A nu fi e infinit
mai uşor decât a fi – de fapt e cât se poate de uşor – şi totuşi nu e deloc tentant… Bine,
s-a făcut, deci, să fim şi atâta tot!
Am căutat un loc umbros la marginea luminişului, ne-am trântit în muşchiul
afânat, am pus capul pe un buştean şi eram doar. O toropeală dulce şi binefăcătoare ne
lipea pleoapele. În tăcerea zumzăitoare răzbea până la noi, de departe, dangătul
tălăngilor şi lătratul câinelui ce străjuia cireada de vaci a lui Sepp.
— Ascultă – m-am făcut auzită din senin şi în aceeaşi clipă m-am săltat,
sprijinindu-mă în coate, ai putea să-mi explici de ce sau de cine am râs amândoi în
asemenea hal?
— Aş putea – mormăi, fără a se obosi să deschidă ochii. Dar de ce mă întrebi?
Să nu-mi spui că nu ştii şi singură, că nu ştiu ce-ţi fac!
M-am lăsat înapoi pe spate şi din nou mi-am mijit pleoapele: da, ghicise, şi nu
mai era nevoie să vorbim despre asta cu voce tare. Într-adevăr, ştiam: da, am râs
pentru că… pentru că în clipa aceea – după toate câte ne fusese dat să trăim în această
zi – am început să ne dăm seama amândoi, cu o claritate neobişnuită, că… partida era
pierdută! Da, pierdută, cel puţin în mare măsură. Nu era, fireşte, decât un simţământ,
o bănuială, însă o bănuială al dracului de concretă şi de stăruitoare, în definitiv, de ce
să nu recunoaştem că Pomajzl a avut dreptate? Cu alte cuvinte – că în această vale n-o
să se încrucişeze prea curând căile turistice, şi cine ştie dacă se vor încrucişa
vreodată?… Că valea asta e într-adevăr damnată în frumuseţea ei – şi noi în ea! Asta,
deci, am reuşit! Şi curios: îmi dădeam seama de acest lucru într-o permanentă stare de
meditaţie euforică nejustificată, înşelătoare şi destul de absurdă – de a cărei trăinicie
aveam, chiar în clipa aceea, serioase îndoieli; şi, totuşi, povestea n-avu darul să-mi
strice câtuşi de puţin buna dispoziţie. Dimpotrivă, îmi venea mai curând să râd din
nou şi aş fi fost gata să fac prinsoare că Petr simţea la fel! Ei şi, îmi spuneam în sinea
mea, doar n-o să facem pe chestia asta în pantaloni! Am pierdut, dar totodată refuz
categoric să cred că ne-am aflat şi ne aflăm aici în zadar! Nu ştiu de ce, dar refuz!
Cum o fi arătând, oare, o înfrângere adevărată? Hm, un oarecare Pomajzl vine şi ne
aduce la cunoştinţă, cu luciditatea lui proverbială, că – hai să zicem – într-o bună zi
vom muri. Şi are dreptate. Pomajzlii au de obicei dreptate, o dreptate rece, respingător
de firească şi uscată ca o baligă de cal învechită. Noroc însă că important în viaţă e
numai ceea ce se întâmplă înainte de a ajunge la acest adevăr, înaintea acestei
cumplite clipe a transformării – şi, în ceea ce ne priveşte, numai despre asta poate fi
vorba! Şi nu e superb oare acest înainte şi acest acum, această clipă, această zi,
această săptămână, această lună şi aceşti ani, care ne aparţin amândurora: fără
rezerve? Acum, acum suntem, trăim şi suntem conştienţi de acestlucru cu toată
puterea fiinţei noastre, până la epuizare: aşadar… despre ce înfrângere poate fi vorba?
Ridicol!
M-am ridicat în picioare, mi-am scuturat de pe pantaloni acele de brad şi mi-am
întins oasele ca o pisică. Petr sta întors pe-o parte şi studia cu interes microuniversul
de sub el; unei furnici zorite îi pusese în drum o frunză de brusture şi acum o sălta în
sus ca pe un covor fermecat.
Mi-am adus aminte de ceva şi, ca să nu uit, i-am atins fundul cu vârful pantofului.
Pe urmă încă o dată, ceva mai insistent.
— Ieri ţi-a adus poştaşul o scrisoare. Sper că de la o cobră de douăzeci de ani. Te
asigur că-i scot amândoi cehii…
— Bară! chicoti măgulit, şi nici măcar nu se învrednici să-şi întoarcă privirea. —
I-am scris unui prieten, unui fost coleg de militărie – acum e ştab mare la un anumit
minister – şi mi-a răspuns. Asta-i tot… Fără să se grăbească, aşeză frunza de brusture
pe salteaua de muşchi, apoi se lăsă pe spate şi începu să clipească spre mine, scrutător,
peste rama ochelarilor: — Nimic deosebit. M-am informat doar despre posibilităţile
de înfiinţare a unei crescătorii de nurci. E o treabă extrem de interesantă.
Înregistrând atenţia mea ascuţită, se ridică şi el în picioare, şi, cu o indiferenţă
de-a dreptul suspectă, mă întrebă.
— Ai văzut vreodată o nurcă vie? Mda… Mă mir şi eu de ce-ţi pun această
întrebare, unde s-o fi văzut tu… o profă pragheză! Superbă fiară; ce-i drept, muşcă un
pic, dar are o blană nemaipomenită! Creşterea nurcilor e o treabă folositoare şi, în plus,
aduce republicii valută cu carul! Iată de ce mi-a venit ideea să… Îşi frecă meditativ
bărbia cu degetele, uitându-se la mine cercetător:
— Cunoşti clădirea aceea, pe jumătate dărăpănată, de lângă pârâu; ştii tu, aia
aflată cam la două sute de metri mai jos de noi; o ştii, nu-i aşa? E păcat să stea de
pomană, construcţia aceea ar putea deveni un loc ideal pentru o asemenea crescătorie!
O să începem în mic, cu titlu experimental, că nu-i o treabă chiar atât de uşoară… Pe
urmă…
— Continuă! l-am îndemnat cu sânge rece – hai, dă-i înainte.
— Hm, deocamdată n-ar fi prea multe de spus. M-am gândit şi la moşulicii noştri,
ştii, acum, după ce-am terminat cu lucrările, probabil că ard şi ei gazul de pomană, şi
vegetează. Şi ştii, în sat mai sunt mulţi moşulici din ăştia isteţi… O să-i propun lui
Panocha, sunt sigur că o să accepte. Dar tu, tu ce zici?
— Păi, da, sigur, am încuviinţat cu o cumpătare ce m-a vrăjit şi pe mine. — De
ce nu? Mă întreb însă, de ce tocmai nurci? De ce nu, de pildă, nutrii, ori guzgani de
mosc, ori sarigi, ori eventual… Uimirea de pe faţa lui avu darul să impulsioneze
fantezia mea întreprinzătoare şi s-o pună în mişcare cu turaţia maximă: — Activităţi
utile sunt, slavă Domnului, cu duiumul! Ce-ai zice, de exemplu, dacă am creşte aici
scoici de Burgundia, sau picioare de raci fără raci? Am mai putea, eventual, şi
învăţăm papagalii să înjure în sanscrită sau să facem cercetări în legătură cu influenţa
muzicii asupra creşterii producţiei de lapte la vaci. Despre asta am citit eu nu de mult
într-o revistă-magazin; cele mai eficiente se spune că ar fi marşurile lui Kmoch, iar la
auzul dixilandului, din ugerele lor cică ar ţâşni frişca gata bătută...
— Încetează, bestie! horcăi de furie şi se năpusti asupra mea cu mâinile
întinse: – Eventual aş putea să te şi lovesc! Ei, da, mi-am pus în gând să trezesc
această vale din somnolenţa ei… şi asta cu orice preţ, pricepi, Kadlecová? Iar eu
privesc lucrurile astea al dracului de serios şi nu voi permite…
Şi eu, iubiţelule, şi eu iau totul în serios. Dar mai cu seamă pe tine!…
Am izbutit să mă feresc în ultima clipă.
Mă urmări încă un timp, cu suspiciune, apoi se mai potoli şi braţele îi căzură de-
a lungul trupului; în cele din urmă izbi cu piciorul într-un con de brad şi scutură din
cap.
— Doamne, ce viaţă am şi eu! izbucni, uşurându-şi mima, şi suflă cu putere pe
nas. — Ascultă Kadlecová, ducă n-ai fi o camaradă atât de grozavă, pe cinstea mea,
niciodată nu te-aş ierta că mi-ai căzut cu tronc în halul ăsta! După care se grăbi să
adauge cu blândeţe: – Iar nurcile alea, uită-le deocamdată. Încă nu e fierul chiar atât
de cald!… Nu, nici pe departe!
Expedie totul cu o fluturare a mâinii şi zâmbi încurcat, dar din clipa aceea ştiam
perfect de bine pe ce lume mă aflu, îl cunosc doar! Şi chiar şi acum, când scriu aceste
rânduri, mi-e cât se poate de limpede că odată cu acel gest nu se sfârşise nimic, ci
dimpotrivă: mâine sau poimâine o s-o ia de la început! Cui să mă plâng? O fiinţă, care
şi-a legat soarta de un nebun înzestrat cu nişte însuşiri creatoare atât de excentrice,
trăieşte neîncetat într-un fel de curent al capriciului. Acesta-i destinul meu. Unora ar
putea să li se pară un destin greu, poate chiar cumplit, dar eu – eu îl accept! Şi-l aprob!
Urmări cerul senin cu o privire cercetătoare şi spuse:
— În seara asta o să pice. Ţine minte ce-ţi spun, glezna mea nu mă înşală! Hm…
Valea asta o fi, poate un rai adevărat, dar parcă plouă în ea prea mult. Aşa că…
Nu-mi venea să cred. M-a apucat însă cu braţul pe după umeri şi m-a silit să
merg: am coborât în vale pe aceeaşi cărare pe care venisem şi într-adevăr: nici nu
ajunsesem bine la bradul nostru, din marginea pădurii, când am auzit răsunând din
depărtare primele bubuituri…