Jan Otčenášek

JAN OTČENÁŠEK

Pe când în rai ploua…

ploua

96

Coperta colecţiei: Val Munteartu

Ilustraţia copertei: Doina Ţăndău

EDITURA EMINESCU
1974

2
 Pe când în rai ploua…

Cuprins

CAIETUL ÎNTÂI___________________________________________4
CAIETUL AL DOILEA___________________________________105
CAIETUL AL TREILEA__________________________________198

3
Jan Otčenášek

CAIETUL ÎNTÂI

24 mai

E DE AJUNS SĂ-MI MIJESC OCHII

şi gata, am şi ajuns acolo şi până şi prin pâcla asta subţire
văd totul cât se poate de limpede.
În primul rând, o casă. O cunosc din descrieri şi din
atâtea schiţe făcute cu stângăcie, ştiu multe despre ea dar,
una e să ştii din auzite şi alta e să vezi cu propriii tăi ochi.
Aşadar, asta e! Zidurile faţadei strălucesc orbitor, iar
geamurile ferestrelor clipesc prietenos, clădirea e mare şi
împărţită în câteva aripi, dar asta nu-i ştirbeşte cu nimic
intimitatea; într-o clipită m-am şi îndrăgostit de ea, la
nebunie. Nu mă mai satur privind-o. Se înalţă, mândră în
singurătatea ei, la marginea unui drum ce străbate o vale
largă, în preajma căreia, cândva, în vremuri îndepărtate, îşi
dădeau întâlnire câteva pâraie susurătoare, cu apa rece ca
gheaţa şi străvezie; acum însă, încotro priveşti nu vezi
decât pajişti lăţoase, cu iarba grasă de un verde ţipător şi,
de jur-împrejur, păduri şi iar păduri. Acestea, ce-i drept,
sunt întunecate şi adânci, sunt codrii romantici din
basmele de odinioară, dar n-au deloc darul să înspăimânte,
şi se pare că încercuiesc iazul numai pentru a-l feri de
intemperii; se înghesuie unul în altul pe coastele dealurilor
înconjurătoare, gonind tot mai sus, până aproape de
contururile unor creste prelungi, de-a lungul cărora se
întrec în goană vijeliile şi de ale căror culmi se freacă norii.

4
 Pe când în rai ploua…

E dimineaţă, una din acele dimineţi înălţătoare ce-ţi pot

fi hărăzite numai la munte; soarele îşi aruncă ochiul său
strălucitor asupra văii, inundând-o de căldură, în capătul
cel mai apropiat al nesfârşitelor pajişti paşte în tihnă o
cireada de vaci, iar dangătul tălăngilor se răspândeşte
molcom în liniştea tremurătoare. Aerul freamătă şi miroase
a iarbă, a apă, a răşină şi Dumnezeu mai ştie a ce, e tare şi
tăios, de te dor plămânii, şi material, necrezut de material,
încât îl poţi mânca şi bea, îl poţi pipăi şi răsuci între degete
ca pe un fir de aţă, şi poţi construi din el o cetate sau te
poţi pierde în el, pulverizându-te fără urme; într-un cuvânt,
e aerul-obiect.
Ia te uită! Ţineţi-mă să nu cad, oameni buni! E oare cu
putinţă? Este, de ce să nu fie – tânăra aceea în pantaloni
albaştri sunt eu, fără îndoială şi mie în sută, eu! Da, în
clipa asta chiar, desculţă şi cu părul răvăşit, alerg în jos pe
treptele scării din faţa casei şi clipesc din ochi în bătaia
razelor puternice ale soarelui. Podişca şubredă de peste
pârâu se încovoaie pentru o clipă sub greutatea mea, dar
numaidecât se îndreaptă la loc. Am ajuns pe pajişte. Iarba
luceşte în roua dimineţii, e rece şi moale – adevărată
desfătare pentru nişte tălpi întemniţate de când lumea în
strânsoarea pantofilor şi deprinse cu piatra tare a
caldarâmului. Alerg puţin prin ea, galopând, genunchii
sus, un, doi, un, doi, apoi încerc să fac şi o „stea”, până nu
de mult o executam la perfecţie, acum însă îmi iese în chip
şi fel, – de bună seamă mi s-a mai îngreunat un pic
poponeaţa; noroc că nu mă vede nimeni. Mă strecor prin
păiuşul înalt, apoi mă opresc şi mă uit în jurul meu. Da,
eşti aici, fetiţo, ciupeşte-te să te convingi: stai sub bolta
lustruită a cerului undeva într-un colţişor infim al globului
pământesc şi, plină de uimire, simţi cum circulă în tine
sângele şi cum îţi bate inima – fericită, mânioasă,
frământată, înnebunită şi puţin îngrijorată; fericită de
lumea cea de toate zilele, de faptul că trăieşti în ea, fericită
de soare, de pâraie şi de arbori, de vânt şi de firele ierbii,
fericită de propriul tău trup, dar şi mai mult de al celuilalt,

5
Jan Otčenášek

de al omului căruia îi aparţii şi care îţi aparţine.

Mă trezesc abia la auzul unor paşi – e Petr, cine altul ar
putea să fie? Se întoarce din pădure pe potecă, fluieră în
surdină şi soarele împroaşcă fulgere din sticlele ochelarilor
săi. Îl cunosc de-acum după mers, e mersul aparte al
omului căruia i-au crescut prea mult membrele: mâinile
parcă n-ar colabora cu picioarele şi viceversa, capul împins
înainte; mişcare ce aduce mai curând a acţiune de cucerire
a spaţiului decât a mers omenesc. Mă zăreşte şi-mi flutură
din mână, iar eu o iau la fugă să-l întâmpin, zbor, plutesc
prin aer într-o nepământească stare de imponderabilitate,
am ajuns în faţa lui. Îmi zâmbeşte docil, e încă nebărbierit,
cu pantalonii îndesaţi în cizmele de cauciuc şi miroase a
vânt şi a frunză de brad. Mă trage lângă el şi degetele îi
aluneca sub jachetă pe sânii goi; mă feresc, dar în clipa
următoare eu însămi întind mâinile şi mi le odihnesc pe
pieptul lui neted.
Ne îndreptăm spre casă lipiţi unul de altul, nu scoatem o
vorbă, iar eu savurez din plin apăsarea braţului său pe
umeri; îmi place grozav când mă ţine aşa în timpul
mersului, cu toate că în felul acesta mă obligă să întind
pasul.
Suntem aici, e de ajuns să mijesc ochii şi văd totul cât se
poate de limpede – casa, valea, pe el şi pe mine…
— Aha! – mă tulbură ca din senin Petr. — Eşti iar acolo,
nu-i aşa? E alt Petr. Praghez încă: poartă veston şi sub
veston unica sa bluză cu guler rulat, pe care a trebuit să i-
o cumpăr, ca să nu umble ca un ştrengar dezmăţat; trage
dintr-o Lipă, ţigara sa preferată, şi, amuzat, se uită la mine
cu ochii întredeschişi, peste măsuţa din cafenea.
— Gata, frumuşel înapoi, nu, mai suntem încă la Praga!
…
Mă scoate un pic din sărite faptul că de fiecare dată mă
surprinde cu atâta uşurinţă, pesemne nici nu-i prea greu,
şi râde întotdeauna de încurcătura mea: „În asemenea
momente pe chipul tău se citeşte o absenţă nespus de
caraghioasă şi te zgâieşti înainte ca un medium în transă”.

6
 Pe când în rai ploua…

Mă rog, n-am încotro, povestea asta ţine într-un fel de firea

mea, şi-apoi, are şi el alte obiceiuri, cu mult mai urâte!
În ceea ce mă priveşte, pur şi simplu, nu sunt în stare să
nu-mi reprezint, până în cele mai mici amănunte, locurile
pe care urmează să le vizitez, oamenii cu care urmează să
mă întâlnesc sau evenimentele care, fără îndoială, nu mă
vor ocoli. Deosebirile dintre înfăţişarea visată şi înfăţişarea
reală a lucrurilor au darul să trezească în mine,
întotdeauna, o uimire deloc neplăcută: şi această uimire e
cu atât mai mare, cu cât cele două imagini nu se confundă,
şi, de obicei, ele nu se confundă. Toate examenele de la
Facultate, pe care le-am luat cu excepţional, le-am trăit
anterior în ediţiile cele mai sumbre, şi viceversa. Nu, nu
sunt chiar atât de trăsnită, încât să văd în asta un sistem
şi cu atât mai puţin un semn al destinului; mi-e cât se
poate de limpede că toate aceste închipuiri premergătoare
nu sunt decât produsul fanteziei, al necesităţii naive de a
mă întrece pe mine însămi şi că ele sunt tributare dorinţei
mele de a vedea cutare sau cutare lucru soluţionat aşa şi
nu altfel, sau, dimpotrivă, fricii că deznodământul ar putea
fi cu totul altul. Petr le denumeşte visuri sine garantia, iar
eu mă supăr şi îi iau în nume de rău faptul că uneori se
amuză râzând de ele, – fireşte acceptabil, în contul meu…
Cinstit vorbind, eu una nu văd ce găseşte el rău în
povestea asta.
— De fapt, tu trăieşti de două ori – mi-a spus el atunci în
cafeneaua amintită. Arborase, ce-i drept, o mină cât se
poate de gravă, dar eu îl cunosc şi cunosc prea bine acest
fel de seriozitate şi de aceea m-am şi zbârlit uşor, ca să-l
previn.
— Ce vrei să spui?…
— Nimic. E clar, nu? Mai întâi în maculator şi abia pe
urmă pe curat.
— Ai tras iar alături! am clătinat eu din cap, stăruitor. –
Omul scrie mai întâi în maculator pentru a se feri de prostii
şi de greşeli gramaticale, atunci când va trece totul pe
curat; lucrul acesta este evident…

7
Jan Otčenášek

— Acum a vorbit tocilăreasa! – a ţinut să sublinieze, cu

un zâmbet blajin, cu toate că ar fi trebuit să ştie că în felul
ăsta avea să mă întărâte şi mai mult.
— Ascultă, cu tocilăreasa asta te rog să isprăveşti odată
pentru totdeauna, şi fii bun şi lasă-mă să termin ce-am
avut de spus! Aşadar, imaginându-mi lucrurile dinainte, eu
nu scriu nimic în maculator, de altfel, în viaţă nici nu se
poate aşa ceva, din păcate! Şi să nu-mi spui tu mie că nu
faci şi tu la fel!…
Mi-am dat seama că nimerisem în plin, judecând numai
după faptul că faţa i s-a alungit, iar buza de jos i-a ţâşnit
înainte. Şi-a stins tacticos ţigara şi a dat din cap aprobator:
— Da, asta face oricine – într-o anumită măsură! Tu însă
sari niţel peste cal… Dar ştii ce, eu propun pax! – se grăbi
să adauge, oferindu-mi peste masă două degete pentru
încheierea actului de pace.
Le-am scuturat cu două degete, rostind cu acest prilej
cuvântul pax, drept care pacea fu restabilită, în chip
solemn, pentru totdeauna, dar nu m-am considerat încă pe
deplin satisfăcută şi de aceea am întrebat:
— Te deranjează mult povestea asta?
— Nu, mult nu! Te iau cu ea cu tot. Numai că uneori îmi
pun întrebarea dacă nu sunt şi eu, cumva, un rod al
fanteziei tale şi nu…
— Fii calm – i-am retezat vorba. Tu exişti al dracului de
bine. Chiar şi de sine stătător. Ştiu asta cât se poate de
precis…
— În cazul ăsta, mi s-a luat o piatră de pe inimă – mi-a
răspuns, acoperindu-mi cu palma mâna pe placa de
marmură a mesei. Mai ştii şi altceva tot atât de precis?
— Destule. De pildă, că te iubesc… Simţeam căldura
mâinii lui şi ochii din spatele ochelarilor săi îmi zâmbeau
albastru şi neprefăcut.
— Din ce în ce mai bine – mi-a spus – dar în aceeaşi
clipă fruntea i s-a încreţit. — Şi, totuşi, aş fi bucuros dacă
ai fi niţel mai reţinută, Lu. Ce-ar fi să ai răbdare până
poimâine, când o să fim la faţa locului? E drept, e frumos

8
 Pe când în rai ploua…

acolo, dar să nu te aştepţi la cine ştie ce idilă – cel puţin

pentru început nu! Tu nu cunoşti Sumava, aşa cum o
cunosc eu, s-ar putea să-ţi dea cumplit peste cap toate
închipuirile tale bucolice…

27 mai

Ploaia a început, de fapt, îndată după ieşirea din Pisek,

astfel că dreptatea a fost din nou de partea lui, dar cred că
treaba asta n-a avut darul să-l bucure prea mult; cel puţin
faţa lui nu trăda acest lucru. Mai întâi, a picat din cer o
răpăială caraghioasă, părea mai curând o ploicică de
primăvară inofensivă şi de scurtă durată, dar iată că ne-am
înşelat: pe măsură ce ne apropiam de zona muntoasă, bolta
se întuneca tot mai ameninţător, spre miazăzi, norii se
contopeau alcătuind un perete gri-vineţiu, care se aşternea
apoi peste primele coline submontane ca un covor cenuşiu
al dezolării. Mergeam direct într-acolo, asta fără doar şi
poate, şi priveliştea aceasta stârnea în mine un simţământ
de nelinişte şi îngrijorare: mi se părea în clipa aceea, cât se
poate de neverosimil, că, undeva în lume, ar mai trebui să
lumineze un petic de soare. Dezamăgirea era cu atât mai
mare cu cât dimineaţa părăsisem o Pragă scăldată de
soare, deasupra acoperişurilor Oraşului Vechi cerul era
brăzdat doar de nişte dâre, de un alb strălucitor, care,
chipurile, ar anunţa vreme bună – în limbajul comun asta
se numeşte tragere pe sfoară!
Iar acum am intrat în horă, ce ploicică, ce ploaie
torenţială, asta-i aversă în toată legea, ce mai, rupere de
nori şi, colac peste pupăză, dublată de rafalele perfide ale
unui vânt năpraznic.
— Cofele o să înceapă să cadă abia peste zece minute –
am ţinut să amintesc, dar, credeţi-mă, nu-mi ardea deloc
să glumesc, da de unde!…
Mormăitul ursuz de alături se stinse în răpăitul aversei.
— Ei, fir-ar să fie – se răcori Petr după o clipă –

9
Jan Otčenášek

meteorologii de la radio au tras iar în bară. Glezna mea a

avut dreptate. Dacă deştepţii ăia m-ar fi întrebat pe mine…
Amuţi în mijlocul frazei, smuci volanul cu putere, şi-i trase
o înjurătură zdravănă. — L-ai văzut, idiotul, iese din
pădure pe asemenea prăpăd şi nici nu se uită… să mă
apuce toţi dracii, nu alta!
Cum în faţă nu vedeam aproape deloc, deoarece pe sticla
parbrizului apa pur şi simplu se rostogolea – mă uitam la el
dintr-o parte. Sta aplecat asupra volanului, cu fălcile
încleştate încât i se formau pe ele noduri, şi, prin secţiunea
trasată pe parbriz de mişcarea gungurită a unicului
ştergător, urmărea cu încordare meandrele şoselei şi
blestema pe înfundate. Îl compătimeam un pic, dar în
acelaşi timp eram şi mândră de el. Căci, între noi fie spus,
ceea ce întreprindea el acum era o bătălie, o adevărată
bătălie cu stihia şi terenul; după lunile de iarnă şoseaua
era toată numai fisuri şi gropi înşelătoare şi mersul pe ea
aducea cu un slalom cât se poate de riscant. Îmi plăcea aşa
cum arăta din profil, i se vedeau trăsăturile bărbăteşti, şi,
de aceea, nu mă deranja câtuşi de puţin faptul că aproape
nici nu mă lua în seamă; în ceea ce mă priveşte, aş spune
chiar, că în asemenea momente de necaz, femeile ar face
bine să-şi pună lacăt la gură şi să nu-i împiedice pe bărbaţi
în munca lor trudnică.
— Numai să ţină ştergătorul – spuse Petr, mai curând
pentru sine.
Aveam impresia că ploaia bătea în acoperişul maşinii cu
o ură de-a dreptul înverşunată, de parcă ar fi vrut să-l
găurească şi să ne pătrundă până la piele; pornirea ei mi se
părea, pur şi simplu, dezgustătoare. Lumea din faţa
geamului se pierdea într-un abur cenuşiu, dezolant şi
îmbibat de umezeală cerească – şi abia dacă vedeam la
câţiva metri înaintea mea; din când în când se întuneca –
era în clipele în care străbăteam o pădure – apoi se făcea
din nou lumină, pe lângă noi zbura, în direcţie opusă, o
tăbliţă indicatoare de la intrarea într-un sat al cărui nume
nu-mi spunea nimic, o piaţă sătească pustie şi noroioasă,

10
 Pe când în rai ploua…

cu o biserică, şi un cârd de gâşte plouate, un zid de cimitir,

o staţie de benzină în piaţa goală a unui orăşel oarecare, şi
iar dealuri şi dealuri, şi serpentine spre culmi tot mai
înalte, şi vânt şi ploaie torenţială, ce mai, urgie în toată
legea – aşa va fi, probabil, puţin înainte de a trâmbiţa
arhanghelii sfârşitul lumii. Dar, în definitiv, putea să fie şi
mai rău; ce bine că nu-i furtună, din copilărie mă
înspăimântă grozăviile ei ostentative şi nici acum nu sunt
în stare să nu-mi dau în vileag teama asta prostească.
Şi eu, care-mi pusesem în gând, cu toată sfinţenia, să
par cât mai vitează! Povestea asta mă costă destul efort,
îndeosebi pentru faptul că, şi din punct de vedere fizic, mă
simţeam mai mult decât prost: de când mă ştiu nu mi-au
priit drumurile prea lungi cu maşina şi, pe deasupra, ca un
făcut, dimineaţă, înainte de plecare, mi-a venit în vizită şi
obişnuitul oaspete lunar; nu mă aşteptam să vină atât de
curând, iar hurducatul şi scuturăturile astea, care nu mai
conteneau, aveau pur şi simplu darul să mă distrugă.
Întotdeauna, cu acest prilej, cel puţin în primele ceasuri,
mă chinuiesc destul, şi în măsura posibilităţilor, mă retrag
undeva, pentru că în asemenea clipe nu suport să mă
atingă nimeni – nici măcar Petr – dar acum, în goana
maşinii mă apucau mereu nişte dureri de şale înfiorătoare,
încât eram silită să strâng dinţii cu putere ca să nu gem în
gura mare. Ce să fac? M-am înfăşurat bine cu o pătură, în
maşină aerul era umed şi rece, iar eu căutam într-una
poziţia cea mai avantajoasă – dacă se putea măcar vorbi
despre aşa ceva.
Bineînţeles, până la urmă Petr a sesizat foiala mea
neîntreruptă.
— Ce s-a întâmplat? se auzi vocea lui, grijulie. Ţi-e rău?
— Nu-i nimic. Trece. Am stat niţel prea mult şi nu-mi
găsesc locul. Nu trebuie să te preocupi de treaba asta!
— Aş putea să opresc un pic…
— Intenţionezi să alergi în ploaie? Te priveşte. Eu una,
nici nu mă gândesc. Mi-am făcut permanent…
Am răsuflat uşurată văzând că nu şi-a dat seama de

11
Jan Otčenášek

nimic; mai bine să se isprăvească odată povestea asta şi să

ajungem cât mai repede la destinaţie; oricum, treburile
astea femeia e datoare să le îndure şi să le ispăşească
singură, şi singurul lucru de care mă temeam puţin era să
nu înceapă să-mi mângâie, din mersul maşinii, genunchii
goi; adeseori obişnuieşte să facă acest lucru şi, în alte
împrejurări, suport gestul lui cu o atitudine mai mult decât
binevoitoare. Din fericire era prea ocupat cu mânuirea
volanului. Şi-aşa treceam prin momente grele, Doamne-
Dumnezeule – îmi venea în minte ca din senin, la tot pasul
– încotro, ne duc zdruncinăturile astea? Ce ne facem dacă
şi acolo o să toarne tot aşa, te pomeneşti că o să ne
dizolvăm, ca prafurile într-un pahar cu apă, că o să…
Simţeam cum durerea aceea păcătoasă din şale scutura
din mine ultimele rămăşiţe de curaj adunat cu atâta trudă
şi, din când în când, toată întreprinderea noastră, la care
consimţisem de bună voie, îmi părea curată nebunie, o
trăsnaie la pătrat; poate că avea dreptate Eva, când a
încercat să mă facă să renunţ, spunându-mi: „Fetiţo, ce-o
să te faci tu acolo, în văgăuna aceea? O să mori de
plictiseală!” Dar nu, asta-i o prostie, n-avea dreptate, nici
vorbă că n-avea, trebuie să rabd, să destram şi să gonesc
aceste gânduri sclifosite, aceste temeri şi spaime de
domnişoară pragheză, deprinsă cu confortul; doar nu mă
duc acolo singură, mă duc cu Petr şi cu Samson, aşa că?
Aşa că, nimic!
Samson! Am scos mâna de sub pătură şi, discret, i-am
mângâiat tabloul de bord spălăcit: rezistă, Samy, îl
îndemnam în sinea mea – doar n-o să ne laşi pe o vreme ca
asta, tu bătrâne luptător; dacă te ţii bine, chiar mâine te
spăl şi te lustruiesc, de-o să străluceşti ca un Mercedes! Aş
fi în stare aproape să jur că m-a înţeles, căci în ciuda
vârstei sale de patriarh se ţinea de-a dreptul excelent:
motorul îşi dădea curaj pentru asaltarea altor culmi,
răcnind ca un taur rănit, caroseria scârţâia şi zornăia de
parcă urma din clipă în clipă să se desfacă şi să se
risipească în toate direcţiile, dar, calm, asta nu se va

12
 Pe când în rai ploua…

întâmpla! Ca să mai uit un pic de suferinţa mea, mi-am

concentrat gândurile asupra lui Samson: mă gândeam la el
cu duioşie şi recunoştinţă; în ciuda faptului că îţi oferă tot
ce vrei, în afară de confortul dorit, prin crăpăturile uşilor
suflă în el vântul, cabina miroase a unsoare râncedă şi a
piele mucegăită, şi, a vorbi despre suspensie, ar însemna
să comiţi cel puţin o exagerare; clanţa de la uşă e înlocuită
de o sfoară groasă, indicatorul de direcţie din stânga
adeseori nu ţâşneşte, astfel că Petr e nevoit să scoată mâna
pe fereastră ca să-l ajute să iasă. Nici glasul armăsarului
nostru nu se aseamănă cu glasul automobilelor moderne,
cu acel zumzet discret, ce aproape te adoarme, ci aduce
mai curând a hârâit, a horcăit şi a ciocănit, sau a clănţănit
din dinţi în toiul frigurilor; ba, aş spune că se aseamănă cel
mai mult cu zgomotul hodorogit al unei maşini agricole
scoase din uz, poate cu o secerătoare, dar, în orice caz, e
un glas cu multă personalitate, iar mie mi se pare de un
curaj trufaş, ceea ce nu-mi displace – m-am obişnuit cu el.
De altfel, Samson nu e chiar un automobil oarecare, cel
puţin pentru mine nu, şi asta pentru simplul motiv că în
mintea mea el e indisolubil legat de existenţa lui Petr: a fost
martorul primei noastre întâlniri; prima excursie cu el a
rămas pentru mine de neuitat, prin aceea că a trebuit să-l
împingem preţ de trei kilometri până la cel mai apropiat
atelier de reparaţii auto, iar la întoarcere Petr a trebuit să
cotrobăiască la tot pasul prin măruntaiele lui ostenite, ca
să-l determine să meargă; îmi amintesc cum s-a ruşinat,
sărăcuţul, de excursia aceea neizbutită, cum căuta tot felul
de scuze pentru maşina lui, şi cât de drag mi-era el mie în
acele clipe. În cabina spaţioasă a bătrânului Samson m-a
sărutat pentru întâia oară, în ea, pentru întâia oară, ne-am
atins unul de celălalt şi am trăit tulburarea apropierii
trupeşti, în ea am mâncat, am dormit şi ne-am adăpostit de
furtuna care ne-a surprins pe malul râului; lipsa ei de
confort are pentru mine izul intimităţii şi al siguranţei
căminului conjugal. Ştiu că şi Petr îl iubeşte pe Samson,
chiar dacă adeseori îl împroaşcă, fără milă, cu reproşuri şi

13
Jan Otčenášek

blesteme – adeseori se plânge cu voce tare de capriciile lui

împinse la extrem şi de înclinaţiile sale spre prefăcătorie –
dar mai ştiu că îi păstrează şi un înduioşător respect care,
neiniţiatului, ar putea să i se pară excentric.
— Închipuieşte-ţi – mi-a spus odată – închipuieşte-ţi că
pe vremea când îl fabricau la „Tatrovka”, eu mă jucam încă
în ţărână. Da, da, dumnealui e cu şapte ani mai mare ca
mine!…
E lesne de înţeles că înfăţişarea arhaică a lui Samson
devine, nu o dată, ţinta observaţiilor caustice ale multora
dintre înfumuraţii proprietari de noi maşini Skoda, MB,
Simca sau Renault, dar noi ne-am obişnuit cu asta, şi la
nevoie ştim să-i şi înfruntăm. O dată, când îl aşteptam în
dreptul maşinii noastre pe Petr, la marginea trotuarului s-a
înţepenit din mers un Saab roşu, strălucitor, şi, pe
fereastra lui, s-a aplecat în afară un crai sclifosit pe cale să
chelească, tipul clasic al playboy-ului încrezut care mie îmi
calcă pe nervi şi mă îngreţoşează profund. Mi-a rânjit
dezvăluindu-şi o dantură suspect de albă, şi, cu un gest
dezgustător, mi-a arătat perna de lângă el, ca o invitaţie.
— Alo, fetiţo, n-ai vrea să schimbi, cumva, căruţa?
I-am zâmbit drăgălaş şi i-am spus:
— Nu, moşulică, nici gând de aşa ceva! La mine contează
mai curând cine stă la volan, e clar?…
I-am fluturat din mână lui Petr, care tocmai se apropia,
şi m-am desfătat auzind duduitul furios al motorului, în
clipa în care Saabul s-a desprins din loc. Tunde-o!
Iar azi, în timp ce luam benzină la staţia din Milin, a
prins curaj şi s-a agăţat de noi chiar şi un proprietar de
Trabant.
— Doamne – a spus el, cu prefăcută admiraţie – rabla
asta merge cu benzină?
Păstrând un calm de aur, Petr a închis capota şi, fără
nicio grabă, i s-a adresat obraznicului:
— Nu, eu torn în ea cojola, e clar? Alta, mai nouă, nu pot
să-mi cumpăr, pentru că, ştiţi, trăiesc din ce-mi produce
creierul, dar oricum, îmi puteţi da de ştire; stimate domn,

14
 Pe când în rai ploua…

când o să vă rămână în pană pe undeva uruitoarea asta;

cu mare plăcere o să viu să vă remorchez…
Bineînţeles, îndată după ieşirea din oraş, blegul ne-a
depăşit, behăind provocator din claxon, dar pe noi treaba
asta nu ne-a scos câtuşi de puţin din sărite.
— Întinde-o băiete – a spus Petr chicotind, şi după ce a
izbit cu palmele în volan a adăugat: — Noi nu ne grăbim.
N-avem unde şi nici de ce. Cine goneşte după ziua de
mâine, pierde ziua de azi – şi asta nici prin gând nu ne
trece! Tu ce părere ai?
— De acord – am răspuns precipitat – cu excepţia
citatului care nu mi s-a părut prea original.
— De ce-ar trebui să fie adevărul foarte original?
— N-am chef de ceartă… Cine era, Montaigne sau…
— Bară! a zâmbit Petr, băgând în viteza a treia. Cineva
cu mult mai apropiat, Lu, tata! Nu-mi amintesc să se fi
grăbit vreodată, sau să-i fi scăpat vreun lucru important…
Aş spune că vitezele pe care Samson e în stare să le ia
nu sunt deloc exorbitante şi ele nu pot fi stabilite cu
precizie deoarece kilometrajul nu mai funcţionează de
câteva decenii. Suntem obişnuiţi ca aproape orice maşină
sau motocicletă să ne-o ia înainte, jucându-se, în timp ce
noi depăşim un tractor sau o băbuţă cu roaba. Ei şi? În
definitiv de ce trebuie neapărat să întrecem pe cineva sau
să ne grăbim nu ştiu unde, de vreme ce pot fi fericită şi
aici, în acest loc, în acest colţişor al globului pământesc, şi
nu cunosc nicio raţiune pentru care, cu câţiva kilometri
mai încolo, aş fi mai fericită – pentru mine acest simţământ
e prea puţin legat de locul în care mă aflu. Nu ne omorâm
după vitezele vertiginoase care scot sufletul din om şi-l
silesc să holbeze ochii cât cepele, vitezele în timpul cărora
lumea din jur îşi pierde materialitatea, intimitatea şi
farmecul amănuntului, risipindu-se şi transformându-se
într-o adiere fantomatică. Cu cât mai frumoasă trebuie să fi
fost priveliştea ei din trăsură? Nu, nu sunt fiinţa care să
plângă după tot ce-a fost; cu toate acestea, mă îndoiesc că,
datorită vitezelor mai mari omul ar fi astăzi substanţial mai

15
Jan Otčenášek

mulţumit decât în trecut. Dar, ştiu eu? S-ar putea să fie

asta o necesitate fatală, unul din narcoticele omului de azi,
poate că în felul acesta încearcă să se întreacă sau să se
depăşească pe sine însuşi, smulgând astfel de la viaţă un
dumicat mai mare. E conştient în acelaşi timp de toate
flerurile pe care această obsesie le aduce după sine şi,
totuşi, de frânat nu mai e în stare să frâneze, căci demonul
pe care el însuşi l-a eliberat din captivitate, cu atâta
imprudenţă, nu mai vrea să dea înapoi şi începe să pună
stăpânire pe el, fără milă. Oricum ar fi, eu una n-am nevoie
de viteză, ba, pot spune că mă înfiorează şi, se pare, că şi
Petr se poate dispensa de ea, ba, mai mult, că renunţă la
ea deliberat; aşa că faptul de a nu ne grăbi nu este o
chestiune exclusivă a astmei vehiculului nostru, iar viteza
pentru noi nu reprezintă doar strugurii acri.
Şi totuşi Samson s-a bucurat şi în această privinţă de o
satisfacţie neaşteptată, iar eu îmi amintesc şi acum, cu
duioşie, de acea scenă, oarecum trăsnită, petrecută în
toamna anului trecut: coboram o pantă lungă spre centrul
unui orăşel oarecare, şi nu băgasem de seamă că trecusem
de mult de tăbliţa indicatoare. Împins de propria greutate,
Samy gemea la vale ca un pur sânge şi deodată, stop –
controlul circulaţiei pe şosele! În faţa noastră staţionau
câteva maşini, în spatele nostru soseau altele, şi toate
aşteptau amendă pentru depăşirea vitezei legale. Nu
pricepeam nimic, şi, cu atât mai mare a fost uimirea
noastră când miliţianul ne-a adus la cunoştinţă că
povestea ne priveşte şi pe noi: „Fiţi bun şi coborâţi,
domnule conducător…” şi aşa mai departe! De bună seamă
se aştepta să ne ciorovăim cu el şi să ne tocmim cu
vehemenţa celorlalţi şoferi.
— Ce viteză spuneaţi că am atins? a întrebat Petr
nedumerit.
— Şaizeci şi nouă de kilometri pe oră! s-a auzit
răspunsul laconic.
Nu-mi amintesc să-l mai fi văzut vreodată pe Petr atât de
uluit.

16
 Pe când în rai ploua…

— Cât? a rostit el cu sufletul la gură. Cât aţi spus? Nu

cumva vă înşelaţi?
Miliţianul a dat din cap categoric
Petr s-a întors spre maşină şi s-a uitat la mine cu
expresia unei bucurii euforice.
— Ai auzit? Şaizeci şi nouă de kilometri pe oră! Asta
înseamnă că în anumite momente… ce mai, e fantastic
Samson, şi… Nu, nu e cu putinţă ca…
— Nu-i cu putinţă – l-a întrerupt miliţianul, făcându-l să
amuţească – ci sigur! Aparatele noastre funcţionează cât se
poate de bine.
— N-am nimic împotriva lor, dar… uitaţi-vă şi
dumneavoastră la maşina asta… asta-i…
— Maşină, nemaşină – a mormăit miliţianul, pe sub
mustaţă, izbind cu chitanţierul în palmă. Dumneavoastră
mă ţineţi din treabă, vedeţi doar, nu sunteţi singur, mai
sunt şi alţii! Sunteţi dispus să plătiţi amendă pentru
depăşirea vitezei reglementare – sau nu?
Trăiam, odată cu Petr, uimirea şi mândria lui fără
margini, era în ele ceva ce aducea a bucurie copilărească.
În cele din urmă Petr s-a scărpinat în cap şi a răspuns plin
de voioşie:
— Plătesc, cum să nu. Plătesc bucuros! Infracţiunea e
infracţiune şi se plăteşte cu amendă, asta-i drept şi
cinstit… numai că… ştiţi… nu vă supăraţi că vă întreb…
Primesc adeverinţă scrisă cum că…
— Primiţi! i-a retezat-o scurt miliţianul, de data asta
ofensat.
— Fain! Şi… şi aţi putea să menţionaţi în această
adeverinţă şi viteza pe care aţi constatat-o? Trebuie să mă
înţelegeţi şi dumneavoastră, eu în viaţa mea n-am…
Privirea pe care i-a aruncat-o reprezentantul ordinei
publice era mai mult decât semnificativă. S-a schimonosit
la faţă şi i-a satisfăcut dorinţa, dar eu aş fi în stare să pun
rămăşag că după plecarea noastră s-a întors către unul din
colegii săi şi, cu un gest la fel de semnificativ, s-a bătut cu
degetul pe frunte.

17
Jan Otčenášek

Chiar în ziua următoare, Petr mi-a arătat chitanţa cu

pricina pusă într-o ramă cu geam şi prevăzută cu o ureche
de atârnat pe perete.
— Aşa, şi cu asta le astupăm gura tuturor înfumuraţilor
– a ţinut să menţioneze pe un ton categoric, neobişnuit din
partea lui.
— Şaizeci şi nouă de kilometri pe oră, negru pe alb cu
confirmare oficială! Asta nu-i maşină, ci rachetă! a mai
adăugat apoi, după care a agăţat rama de tabloul de
comandă şi acolo atârnă şi în ziua de azi.
Două şi un sfert, ploaia torenţială a slăbit oarecum,
transformându-se într-o ploaie care, tocmai prin blândeţea
ei, ameninţă să fie mai de lungă durată. Şi mie mi-era mai
bine, dar tot oarecum; mă simţeam deznădăjduit de slabă
şi parcă stoarsă de puteri, ce mai, devenisem o adevărată
arătare. Doamne, ce-o să se facă el cu mine? Câţi kilometri
mai sunt până acolo? Vreo cincizeci, cred, mai mult nu! Şi
fiindcă nu doream să ne oprim, am scos din săculeţ câteva
felii de salam pe care le-am rupt bucăţele-bucăţele, şi am
început să-l hrănesc pe Petr din mers. Le apucă zgomotos
cu o poftă de lup înfometat, fără să-şi ia privirea de pe
şosea; din când în când îmi prindea cu dinţii vârfurile
degetelor şi mi le muşca mărunt, încercând în felul ăsta să
mă mai distreze puţin; simţea, de bună seamă, că aveam
nevoie de acest lucru. Ce s-a întâmplat?
Se părea că-l nemulţumeşte ceva; cu o expresie, trădând
îngrijorarea, asculta mereu duduitul motorului şi scutură
din cap. „Nimic, totul e în regulă, dar am senzaţia că
volanul trage într-o parte, roata din stânga o ia un pic
razna, o fi slăbit ventilul; ticălosul, îşi închipuie că drept
acum îmi arde mie să mă ocup de el!”
Chiar dacă nu vreau şi nu pot să afirm textual că, din
punct de vedere tehnic, Petr este un categoric antitalent,
ştiu totuşi, şi asta cu toată certitudinea, că nu manifestă
un deosebit interes pentru maşini şi motoare şi că, într-o
mare măsură, natura l-a lipsit de înzestrarea pentru
gândirea tehnică. Şi, totuşi: aşa cum nevoia l-a învăţat pe

18
 Pe când în rai ploua…

Dalibor să cânte din vioară, bătrâneţea lui Samson l-a silit

pe Petr să devină un maestru în ajungerea la destinaţie cu
orice preţ. E suficient să cureţe un gunoi din carburator,
cu o bucată de sârmă sau de sfoară, să astupe cu surogat
de cafea o gaură a radiatorului, să lipească un tub de
cauciuc cu leucoplast sau să rostească nişte formule
magice şi apoi să izbească de trei ori cu toată puterea în
roţile din faţă, ca Samson să-l asculte. Îşi cunoaşte bine
armăsarul, cu toate neajunsurile şi proastele sale obiceiuri,
şi se pricepe să-l determine să-şi continue cursa, cu o
inventivitate, care, în mine are darul să trezească o
admiraţie deschisă şi neprefăcută. Fireşte, dacă astăzi ne-
ar lovi ghinionul cu o defecţiune mai serioasă, n-am avea
de ce să ne mirăm: de mult nu mai făcuse Samson o cursă
atât de lungă şi, în plus, sărăcuţul era încărcat fără milă.
Căci nu plecăm, totuşi, într-o excursie obişnuită, ci pe o
perioadă îndelungată, cine ştie dacă nu pentru totdeauna,
astfel că, în cutia şi în partea din spate a maşinii căram cu
noi toate bunurile noastre. Nu erau prea multe, dar în
Samson ele au încăput cu chiu cu vai, iar patul pliant, de
care din motive necunoscute Petr nu era în stare să se
despartă – (te pomeneşti că s-a iubit pe el cu una dintre
predecesoarele mele?) – a trebuit să-l legăm pe acoperiş;
nutream faţă de el o uşoară ură, şi nu m-ar durea câtuşi de
puţin, dacă pe drum l-am pierde şi s-ar duce pe apa gârlei.
Abia în asemenea împrejurări realizezi cu uimire câte
lucruri şi mărunţişuri de tot felul, pe care altfel nici nu le
iei în seamă, îţi trebuiesc pentru o viaţă cât se poate de
obişnuită şi cât de ridicol depinzi de ele. Haine, fireşte,
trebuie să ai, dacă nu vrei să umbli printre oameni aşa
cum te-a făcut mama, de asemenea rufărie, ciorapi şi
încălţăminte, dar de aceste obiecte de primă necesitate ţin
şi o sumedenie de accesorii indispensabile ca, de pildă,
umeraşele, şanurile şi periile, dar şi periuţele de dinţi, şi
mănuşile de baie, şi briciul, şi pămătuful, şi piatra de faţă,
şi bigudiurile, şi lingurile de pantofi, şi cele de mâncat, şi
pălăriile, şi şepcile, şi mantalele de ploaie, şi cizmele de

19
Jan Otčenášek

cauciuc pentru noroi, Dumnezeule şi câte şi mai câte. Orice

activitate a omului, până şi cea mai simplă, e greu de
conceput fără zeci de lucruri şi lucruşoare, de aparate şi
alte prostii, care, ori îi mijlocesc, ori îi facilitează această
activitate. Nu ne-a rămas, deci, decât să luăm cu noi şi
vase de gătit, şi tacâmuri, şi un lavoar, şi un lighean, şi un
hârdău, doar nu ne ducem la hotel – poate în viitor – dar şi
o mică farmacie, şi creioane, şi hârtie de scris, şi, în sfârşit,
cărţi, fără de care nu se poate: am triat temeinic bibliotecile
noastre şi am păstrat din ele doar volumele cele mai dragi,
cele mai indispensabile, într-un cuvânt cele mai, iar pe
celelalte le-am vândut pe la anticariate, dar şi aşa s-au
adunat două lădiţe. Schiurile, fireşte, o să ne trebuiască la
munte, de ele însă, ţin şi bocancii, şi pantalonii de ski, şi
bluzele de vânt, şi beţele, şi ceară de uns! Am întocmit liste
cuprinzătoare, încercând să tăiem din ele tot ce se putea,
dar în aceeaşi clipă ieşea la iveală că în privinţa
indispensabilităţii fiecărui lucru în parte, părerile noastre
se deosebeau fundamental; din când în când ne-am şi
certat pătimaş, ca apoi să ne împăcăm la iuţeală,
istovitoarea noastră tocmeală încheindu-se de fiecare dată
cu compromisuri dureroase – ceva contra ceva: eu am
renunţat la albumul de fotografii şi la un ursuleţ ponosit,
pe care-l aveam din copilărie; în schimb, Petr, cu un oftat
dramatic, s-a despărţit de canarul său Hynek-Vilém; până
la urmă însă am luat cu noi aproape tot ce ne aparţinea pe
această lume. Văzând mormanele acelea, Petr s-a apucat
cu mâinile de cap şi a spus pe un ton tragic:
— Asta-i nebunie curată, fetiţo! Zău dacă nu-i vine
omului să fugă în pădure şi să trăiască în copaci. Sunt
curios dacă Samson o să fie în stare să se caţere cu
calabalâcul ăsta măcar pe Cukràk!
Şi în clipa aceea habar n-avea că în valiza mea
apucasem să mai strecor şi o rochie de seară şi noua rochie
de şifon imprimat în culori vii, pentru cocktail, rochie care,
potrivit spuselor sale, mă prindea de minune.
— Rezon, soro – a ţinut să mă înţepe Eva răutăcios – ce-

20
 Pe când în rai ploua…

o să pui pe tine când o să te ducă la vreo chermeză

iepurească?
Aveam, oarecum, uşoare mustrări de conştiinţă pentru
acest şiretlic, dar inima mi s-a mai uşurat văzând că şi Petr
încălcase înţelegerea, atunci când cu puţin înainte de a
porni la drum – a furişat în maşină o reproducere de
proporţii destul de mari, după tabloul înfăţişând
înduioşătoarea scenă a despărţirii lui Karel Haliceo
Borovsky de familia sa, înainte de a pleca la Brixen; ştiam
că-l primise în dar de la tatăl său, care pretinde că acest
tablou s-ar cuveni să-şi aibă locul în orice căsnicie cehă, şi
că Petr a ţinut întotdeauna la părerea originalului său
părinte. Şi unul şi celălalt am păstrat solidar secretul
infracţiunii noastre, iar Samson – ce-i drept, suflând din
greu, cu viteză de melc şi răcnind de durere – s-a căţărat
totuşi pe Cukràk. Ce mai, e un băiat de ispravă!
Toarnă iar, cu găleata. În depărtare, peste crestele
munţilor, a fulgerat chiar; am numărat până la
cincisprezece până să bubuie tunetul; slavă Domnului, e
departe încă, dar şi aşa mi s-a făcut inima cât un purice.
Mergeam direct în întâmpinarea acestei urgii; of, de s-ar
retrage furtuna înainte de a ajunge noi acolo, măcar azi!
Petr, ce-i drept, susţine că trăsnetul nu loveşte în maşini,
vorbindu-mi în acest timp despre nu ştiu ce lege a fizicii cu
privire la nu ştiu ce cutii metalice, dar dracu’ să mai creadă
în fizică!
Din senin am simţit privirea lui aţintită spre mine.
— Ţi-e frică? m-a întrebat, şi mi-a atins mâna.
— Te gândeşti la furtună?
— Nu, asta trece. Mă gândesc aşa – la toate…
La drept vorbind îi puteam spune că da, un pic, mai bine
zis, destul, dar că, oriunde, în orice alt loc din lume în care
n-ar fi el cu mine mi-ar fi teamă infinit mai mult şi mai
altfel. Aşa simţeam, şi, întrucât eram mai mult decât sigură
că şi el ştia acest lucru, şi fiindcă, în general, nu-mi place
să exprim ceea ce mi se pare evident, am preferat să nu-i
răspund, ci doar să dau din cap.

21
Jan Otčenášek

30 mai

Ne strecuram pe străduţele înguste şi umede ale unui

oraş oarecare, ploaia nu mai contenea, Petr mi-a atras
atenţia că acesta e oraşul de reşedinţă raională cel mai
apropiat de Jeleni, – doar unsprezece kilometri, pe un
drum de munte – aici vom veni după cumpărături şi,
fireşte, la cinematograf. Hm, în cazul ăsta să-l cercetez cum
se cuvine, ca la o adică să nu mă rătăcesc… Am un simţ al
orientării, aş zice, exagerat de şubred, niciodată nu ştiu
încotro e nordul, şi cu mare uşurinţă uit chiar şi numele
străzilor. „Cusur tipic femeiesc, spune Petr, tu te orientezi
înainte de toate după vitrine, şi, în special, după vitrinele
cu articole de modă şi încălţăminte.”
La prima vedere, oraşul nu mi-a plăcut câtuşi de puţin,
mi se părea pustiu şi neprimitor; după oraşele Cehiei de
miazăzi, lăsa impresia unei aşezări străine şi năpăstuite, de
parcă nici n-ar fi aparţinut acestei ţări; zidurile caselor,
coşcovite şi jilave, inspirau un sentiment de singurătate şi
deprimare, prăvăliile erau destul de amărâte şi
sărăcăcioase, iar strada principală aproape moartă. S-ar
putea însă ca aceasta să fie doar o primă impresie, mă
consolam eu în sinea mea; plouă, şi pe vreme de ploaie se
spune că până şi Veneţia ar fi nesuferită. Şi-apoi asta nu-i
Veneţia, ci un oraş obişnuit şi lipsit de importanţă, aflat
într-o zonă limitrofă, la cel mult douăzeci de kilometri de
frontieră; în treizeci şi opt a fost izgonită de aici majoritatea
cehă, iar în patruzeci şi cinci majoritatea germană; multe
acte de sălbăticie s-au petrecut între zidurile sale bătrâne,
e un oraş-centrifugă, un mixer de destine omeneşti, iar tu
nu fi nedreaptă, pe vreme însorită e cu siguranţă mai
primitor! N-am înţeles de ce la cinematograful de pe strada
principală era aprinsă firma de neon, atâta timp cât afară
încă era lumină, dar oricum nu ardeau toate literele şi
astfel cinematograful se numea C NEMA LUM NA; la

22
 Pe când în rai ploua…

intrarea lui se înghesuia un cârd de tineri plouaţi, iar din

megafonul ce atârna deasupra lor hârâia melodia Lady
Carnaval; aici mi se părea că sună altfel decât la Praga.
Petr opri în piaţa pipernicită, şi, trăgându-şi fâşul pe el,
îmi spuse că trebuie să se repeadă până la direcţie. Ce-ar fi
să mă duc între timp la o autoservire, să cumpăr provizii
pentru câteva zile? Îmi târam picioarele prin ploaie, pe
caldarâmul stricat şi mi-era urât de toate: de vreme, de
acest oraş, de întreaga lume şi de mine însămi, sunt o
fiinţă insuportabil de sensibilă, dacă nu chiar o laşă. Ca să
vezi, domnişoară răzgâiată, nici nu ţi-ai scos bine călcâiele
din Praga şi te-ai şi fleşcăit de-a binelea, să-ţi fie ruşine! M-
am ruşinat, dar, şi aşa, fără Petr mă simţeam nespus de
părăsită. Un căţeluş plouat, o corcitură înfiorătoare, cu
coada încovrigată ca un arc de ceas, se întoarse spre mine,
îmi mirosi glezna, apoi, cu neascuns dispreţ faţă de venetic
îşi văzu mai departe de drumul lui. Ploaia cădea nemiloasă
peste mine, permanentul s-a dus dracului, îmi veni
deodată în minte; îmi închipui cum trebuie să arăt!
Aerul în autoservire era îmbâcsit cu tot felul de mirosuri
complicate; îmi venea rău de la ele, dar mă încăpăţânam să
rezist; cu coşuleţul de sârmă în mână, stau hotărâtă în
mijlocul unui grup de femei, ale căror paltoane emanau un
iz de umezeală stătută. Mi se păreau ursuze şi chiar
neprietenoase, simţeam privirile lor cercetătoare aţintite
asupra mea; aşadar, adulmecaseră şi ele străinul. Carne
nu era, cică vineri abia o să fie, laptele şi mezelurile la fel,
aşa că nu mi-a rămas decât să mă împac cu nişte conserve
de gulaş, de coloşvari capusta şi o carne de vită cu ciuperci.
Şi gata, să mă văd cât mai repede afară, la aer curat.
Ce mă fac eu aici? În timp ce mă întorceam cu sacoşa
burduşită spre maşină, mi se părea că dimineaţa însorită
de azi rămăsese în urmă cu ani şi ani, că am ajuns în altă
lume, sau cel puţin la capătul aceleia pe care o cunoşteam.
Simţeam umezeala ei pătrunzându-mi până la piele, şi era,
din punct de vedere calitativ şi cantitativ, altă umezeală
decât aceea cu care, de bine, de rău, mă obişnuisem:

23
Jan Otčenášek

aceasta era dezgustător de lipicioasă, obsedantă,

omniprezentă, atotpătrunzătoare, o simţeam în gură, în
nări, în urechi şi în păr. Şi avea un miros ciudat; lumea din
jurul meu era cufundată în ea şi ea domina cu o brutalitate
neînduplecată, suverană. Iar acum mă subjugă şi pe mine!
După ce m-am aşezat în maşină şi am clănţănit un pic
din dinţi, m-a cuprins deodată simţământul absurd, dar
absolut absurd, că Petr n-o să se mai întoarcă niciodată şi
eu o să rămân aici singură, expusă bunului plac al acestei
singurătăţi străine; era un simţământ pe nimic întemeiat,
dar el creştea cu fiecare minut, devenind tot mai puternic,
până în clipa în care l-am zărit pe Petr apropiindu-se de
maşină cu mersul său legănat. Pasul lui mi se părea niţel
cam nesigur, picăturile de ploaie îi împroşcaseră şi-i
pătaseră sticlele ochelarilor, mi-a făcut semn cu mâna, dar
pe chipul lui nu se citea deloc entuziasmul, ci mai curând
contrariul: aşa plouat, arăta abătut şi şubred. S-a oprit în
faţa lui Samson, a lovit cu piciorul într-unul din
cauciucuri, a scuturat din mână, aşadar se pleacă mai
departe, şi când a intrat în maşină a tras după el răcoarea
jilavă de afară. Hm!
— Ceva nu-i în regulă? am întrebat abia după ce, în
răcnetul istovit al motorului, începusem să ne căţărăm pe
serpentinele din pădurile ce dominau împrejurimile
oraşului.
— Nimic deosebit. Cheile sunt la comitetul naţional din
Jeleni – mi-a răspuns calm, dar eu mi-am dat seama
numaidecât că ceva l-a scos din sărite – ca actor e de-a
dreptul submediocru. Abia după un timp a izbit cu palma
în volan şi a explodat uşor:
— Bineînţeles, birocraţii ăştia au lăsat totul baltă! Aşa că
în primele zile să nu te aştepţi la nicio idilă, fetiţo… Şi,
colac peste pupăză, a început iar să mă supere măseaua.
Te rog să nu-mi repeţi că trebuia să mă duc să mi-o scoată
la Praga, asta ştiu şi eu şi sunt sigur că până la urmă o să
ajung la vorbele tale!
— Nu-ţi fie teamă, o să te iert. Şi-apoi, nu mă îndoiesc că

24
 Pe când în rai ploua…

se va găsi pe undeva pe aproape un potcovar. Asta ţi-o

scoate cu maxilar cu tot.
— Grozav! Mângâierea ta e de neplătit. Îţi mulţumesc.
Pădure şi iar pădure, nu se mai sfârşeau aceste păduri;
şoseaua comunală, deteriorată, urca în pantă tot mai
abruptă ca, pe neaşteptate, să coboare în nenumărate
curbe; Samson împroşca în dreapta şi-n stânga apa din
băltoace, din când în când îşi freca şoldurile de crengile
dese ale brazilor, scuturând de pe ele picăturile de ploaie.
Era mereu în formă, în timp ce eu nu mai făceam nici cât o
ceapă degerată. Ploaie şi ceaţă. Mi se părea că începe să se
întunece, deşi nu se făcuse nici ora cinci; nimic din
peisajul pe care-l străbăteam nu se vedea. În cele din urmă
am început să privesc nătângă în faţa mea, lumea de
dincolo de parbriz era o lume ireală, se încreţea în
puhoaiele de apă, încet, încet, eu mă transformam într-un
simplu obiect, apoi mi s-au îngreunat pleoapele, le-am
închis resemnată, şi, facă-se voia Domnului, o să-i trag un
pui de somn!
M-a trezit o linişte foşnitoare.
Stăteam şi Samson tăcea.
Locul de la volan era pustiu – mi-am frecat ochii: cu
ochiul stâng vedeam la marginea drumului câteva case
obişnuite, vasăzică acesta e Jeleni. Clădirea aceea mai
mare e desigur comitetul raional, iar cu o casă mai încolo e
Centrocopul local, nimic frumos nu aveau în înfăţişarea lor
aceste clădiri, dar m-a liniştit faptul că toate se află aici la
locul lor. Satul era acoperit de o ceaţă ploioasă şi nicăieri
nu se zărea nici ţipenie de om.
În schimb când mi-am întors capul în partea cealaltă,
era cât pe ce să scot un ţipăt de spaimă. O faţă! Nu mă
aşteptam la aşa ceva. Un bărbat, într-o încremenire
statuară, stătea lipit de maşină şi mă cerceta. Era
îngrozitor de jerpelit, pe cap purta o glugă de sac, iar chipul
său uscăţiv dezvăluia de la prima vedere semnele
neînşelătoare ale debilităţii mintale: fruntea îngustă,
expresia ochilor apatică şi gura întredeschisă prosteşte. Nu

25
Jan Otčenášek

mă înfricoşa atât înfăţişarea lui întristătoare, cât privirea

lui fixă: se citea în această privire efortul chinuitor al
omului incapabil să mai înjghebeze un gând ca să-l lege de
cel precedent, să înţeleagă şi să se descurce în faţa unui
nou fenomen; se citea în această privire curiozitatea şi, în
spatele ei – o dorinţă lacomă. Dar pe asta s-ar putea să mi-
o fi sugerat spaima. Şi chiar dacă se uita la mine aproape
inofensiv, m-au costat eforturi considerabile până am
izbutit să-mi întorc capul.
Din fericire, în aceeaşi clipă l-am zărit pe Petr. Se
apropia venind dinspre clădirea comitetului, cu o legătură
de chei în mână şi într-o vie conversaţie cu un om mai
mărunţel, dar lat în umeri, care ducea de braţ un băiat
cam de vreo opt ani. Părea de o importanţă aproape
comică, gesticula cu un avânt nemăsurat, era numai în
cămaşă şi pantaloni, şi când te uitai la el se scărpina în
păru-i scurt şi ţepos. În clipa în care cei trei au ajuns în
dreptul maşinii, supărătorul gură-cască s-a retras din
calea lor făcându-se nevăzut.
Nu mi-a rămas decât să ies în ploaie; Petr m-a prezentat
noilor veniţi: — Panocha – a rostit bărbatul acela mărunţel,
cu o voce neaşteptat de groasă scuturându-mi mâna mai-
mai să mi-o smulgă din umăr; limbuţia lui aducea cu
revărsarea apei dintr-un baraj deteriorat, şi, în plus, vorbea
înspăimântător de tare, aproape răcnea: — Îmi pare bine,
tovarăşă. Eu conduc aici fabrica de cherestea şi, pe
deasupra, sunt şi preşedintele comitetului, dar, de felul
meu sunt din Moravia, de la Breclav; vă daţi seama că nici
mie nu mi-a mirosit bine aici, în primul rând vremea asta,
iar azi, parcă în ciudă, toarnă de dimineaţă fără încetare;
dar asta nu-i nimic, dacă vă interesează, aici, la Jeleni, a
fost măsurată cea mai mare cantitate de precipitaţii din
întreaga republică, asta este, ce să-i faci, în felul ăsta cel
puţin suntem şi noi importanţi prin ceva, ce mai tura-vura,
aici plouă fără şir, dar omul se obişnuieşte, iarna se
însoară aici dracu, şi, ce să vă mai spun, oamenii sunt ca
oriunde, o amestecătură venită de pretutindeni, dar de bine

26
 Pe când în rai ploua…

de rău, merge – într-un cuvânt, asta-i cea mai înfundată

Fundătură din toată Europa; eu sunt pescar şi îmi place să
trag şi cu arma, păstrăvi sunt aici ca purecii şi vă dau un
sfat, după ce vă instalaţi, dacă vă instalaţi, apucaţi-vă să
faceţi copii, cu cât mai mulţi, cu atât mai bine, ca să aveţi o
distracţie; aici e destul de trist, şi partea cea mai proastă e
atunci când bărbatul începe să tragă la măsea de unul
singur, acasă; eu cunosc toate astea, căci vorba ceea, sunt
din Moravia, am cinci copii şi la al şaselea se lucrează,
ăsta-i mijlociul, hai, spune bună ziua, tâlharule, uitaţi-vă
cum cască gura la automobilul dumneavoastră, aşa ceva n-
a mai văzut. Doamne, cum aţi ajuns cu el până aici?…
Capul îmi uruia şi nu mai percepeam nimic din ce
spune, dar mă prefăceam că-l ascult; în scurta sa
expunere, de cinci minute, domnul Panocha a azvârlit din
el, claie peste grămadă, o sumedenie uimitoare de
informaţii gâfâind şi pufăind sub presiunea cuvintelor.
Băiatul lui era curiozitatea întruchipată – ochii albaştri,
fermecători, sub un păr cârlionţat la fel de fermecător; mi-a
plăcut din primul moment. Când i-am întins mâna şi l-am
întrebat cum îl cheamă nu s-a intimidat câtuşi de puţin.
— Franta-a – a graseiat guriţa lui, şi numaidecât a
început să turuie:
— Dumneavoastră o să locuiţi la Moara Vulpilor? Nu ştiţi
că acolo bântuie stafiile?
— Nu mai spune! l-am întrerupt, uluită. — Şi cine?
Dracu, sau? …
Până să apuce să-mi răspundă, tăticul i-a şi dat un
brânci.
— Hai, nu mai trăncăni şi şterge-o acasă, palavragiule!
Nici nu ştiţi câte necazuri am cu el, veşnic născoceşte câte
ceva, astea le ştie din cărţi, ce mai, leit maică-sa, şi ea e tot
aşa, un fel de măscărici. Ei, şi?… Spuneţi-mi, n-aţi vrea
măcar în noaptea asta să dormiţi la noi? Loc avem
berechet, şi mie îmi face plăcere să mai stau de vorbă cu
oameni învăţaţi; aici omul vede mereu aceleaşi mutre, şi-
apoi, ştiţi, acolo nu vă aşteaptă niciun confort, mă gândesc

27
Jan Otčenášek

să nu îngheţaţi de frig.
Am răsuflat uşurată când m-am văzut scăpată din raza
de acţiune a vorbăriei sale ucigătoare. În decursul întregii
convorbiri, dacă am izbutit să rostesc trei fraze, iar Petr nu
cu mult mai mult. Aşadar, succes! Prin geamul din spate l-
am văzut pe domnul Panocha uitându-se după noi şi
scărpinându-se în cap îngândurat – un flecar, dar, pe cât
se pare, un om cumsecade.
Nu mai e mult, îndată după dealul acela împădurit;
şoseaua se transformă deodată într-un drum mlăştinos în
care se vedeau urmele unor roţi de tractoare; cauciucurile
uzate patinau cumplit pe noroi, astfel că Samson ne
zdruncină, înaintând aproape la pas. Din când în când
depăşeam câte o căsuţă răzleaţă. Jeleni nu are decât un
mic centru, restul căsuţelor s-au împrăştiat de-o parte şi
de alta a căii, dar şi-aşa intrarea noastră n-a rămas
neobservată: pe şosea eram însoţiţi de câţiva dulăi din sat,
care, hămăind nevoie mare, asaltau roţile lui Samson, şi de
o droaie de plozi zgribuliţi de frig ce chiuiau de zor, dintre
care, un puişor de ţigan cu căpăţâna neagră ca tuciul se
agăţase chiar de portbagajul lui Samson, mergând aşa o
bucată de drum. Perdelele de la fereşti se dădeau mereu
într-o parte şi din spatele lor ne urmăreau nişte ochi
cercetători de femeie: aha, va să zică ăştia sunt nebunii
aceia din Praga care şi-au băgat în cap să locuiască la
moara lui Mölke, ţţţţ!
— L-ai văzut pe omul acela cu sacul în cap? l-am
întrebat pe Petr după ce-am pătruns în pădure.
— Da, Panocha mi-a povestit ceva despre el. Îl cheamă
Sepp, a rămas probabil moştenire de la nemţii strămutaţi.
E un debil mintal din naştere şi abia poate vorbi. Se duce
cu vitele la păscut şi e absolut inofensiv… Vreau să sper că
nu te-a înspăimântat prea tare. Trebuie să-nţelegi, e la fel
de curios în ceea ce te priveşte, cum sunt şi ceilalţi, şi, spre
deosebire de aşa-numiţii oameni normali, nu ştie să-şi
manifeste această curiozitate.
— Prea tare nu m-a speriat, am minţit fără să stau pe

28
 Pe când în rai ploua…

gânduri. Ce-ţi face măseaua?

— Mai bine. I-am dat să tragă un păhărel de votcă şi s-a
făcut niţel mai cumsecade…
— Aşadar terapie sănătoasă, cum îi spui tu. Ai să faci
din ea un alcoolic…
Mi-a răspuns rânjind:
— Şi ai ceva împotrivă, Kadlecová? Vreo obiecţio-
menţiune de ordin moralo-igienico-pedagogic?
Mi-a venit să râd: mă cheamă Ludmila, pentru
majoritatea cunoscuţilor sunt Lida, pentru mama Duşka,
pentru Eva – sora mea – sunt fetiţa, iar Petr îmi spune în
fel şi chip; are pentru mine un arsenal inepuizabil de
nume, în funcţie de propria-i dispoziţie şi de situaţia
afectivă momentană dintre noi – de la solemnul şi
înălţătorul Ludmila şi până la duiosul Lu, folosind pe
parcurs tot soiul de gaiţe, gâsculiţe, şi prostii pur
onomatopeice, ajungând până la camaraderescul fetiţă sau
protestatarul femeie! Dar de câte ori izbutesc să-l scot din
sărite, se manifestă adresându-mi-se, simplu, cu agreabilul
Kadleková! Cumplit, dar i-o plătesc întotdeauna cu un
exagerat de fermecător iubiţelule, eventual cu buburuzule,
ştiind bine că la auzul acestor cuvinte de răsfăţ i se face
pielea ca de găină.
— Nu, iubiţelule, nicidecum! Cel mult, m-ar interesa să
mai rămână ceva în sticluţa aceea. Oare nu ştii că prin
locurile astea sunt mulţi şerpi veninoşi?
— Şerpi? a suspinat el, ridicându-şi resemnat mâna de
pe volan.
În clipa aceea însă, tocmai trecusem de o bisericuţă
cocoţată în vârful unei coline nu prea înalte, de unde
drumul începe să coboare printr-o pădure din ce în ce mai
rară, şi, până să mai apucăm să facem iar pace — am
ajuns la destinaţie!

1 iunie

29
Jan Otčenášek

Mai întâi casa. Stam şi priveam faţada şi altceva nu se

mai vedea; împrejurimile erau cufundate într-o ceaţă
cenuşie, de sus turna într-una cu găleata şi, în plus, se
întunecase, cu toate că nu erau nici ceasurile şase.
— Tu-tu-tututututu, am ajuns! strigă zgomotos Petr şi în
acelaşi timp opri motorul sufocatului Samson. Fain,
bătrânul s-a ţinut tare, ce zici? Nici nu m-am aşteptat din
partea lui să fie atât de viteaz; niciun bucluc…
M-am întors spre el, străduindu-mă să-mi pavoazez faţa
cu o expresie cât mai entuziastă, dar, de bună seamă, n-
am reuşit să fac acest lucru destul de convingător. Petr îmi
puse mâna pe genunchi şi mă întrebă, de data asta cât se
poate de încet:
— Cum te mai simţi, Lu? Ţi-ai mai revenit un pic?
— O să meargă – i-am răspuns cu însufleţire – o să
meargă.
Dădu din cap, dar pe chipul lui nu se citea deloc
mulţumirea; fruntea i se încreţi de tot, părea obosit şi
încurcat, de mi se făcu şi milă de el; nu, niciun pic nu ştie
să se prefacă omul ăsta al meu, da’ de unde! Strănută a
răceală şi îşi veni în fire:
— Rămâi în maşină, eu o să încerc să deschid, ultima
oară am avut serios de furcă, broaştele sunt ruginite. N-are
rost să ne ude pe amândoi afurisita asta de ploaie!
Se strecură din maşină cu fâşul pe el şi cu gluga trasă
peste ochi; din câteva salturi urcă treptele micii terase din
faţa uşii principale, cu cheile zornăitoare în mână; acolo
începu să cotrobăiască prin ele. Treaba dură cam mult,
încerca mereu altă cheie, o îndesa în broască, apoi se
căznea s-o răsucească, dar degeaba. Nu mergea. Alta!
Zgâlţâi furios clanţa şi, în sfârşit, uşa cedă, iar el dispăru
în clădire.
În timp ce se afla înăuntru – mi se părea că lipseşte de o
veşnicie – m-am uitat pe geamul maşinii la casa noastră.
Vasăzică, asta e! Amănuntele, aşa cum le cunoşteam din
schiţele lui Petr, coincideau – scara cu terasă, uşa,
ferestrele, şi acoperişul; în rest însă, era cu totul altă casă

30
 Pe când în rai ploua…

decât aceea pe care mi-o construisem în închipuirile mele.

Acest lucru l-am simţit pe loc, cu toate că de la prima
vedere imaginea reală a casei mult visate, a făcut ca ea să
se evapore numaidecât din mintea mea; ciudat cu câtă
iuţeală e în stare realitatea să şteargă visul! Şi, în clipa
aceea chiar, începu să-mi fie aproape dor de cea visată.
Aceasta, ce-i drept, era zdrobitor şi irezistibil de materială,
mai mare, în schimb, mai dărăpănată şi străină, o solitară
posomorâtă şi posacă, fără pic de căldură intimă. Nu te
întâmpina şi nu te poftea înăuntru, dimpotrivă, obloanele
de la ferestre, închise, îi împrumutau înfăţişarea
respingătoare a unui răposat, iar burlanele găurite lăsau să
se scurgă apa de ploaie pe zidul coşcovit al faţadei. Părea
că musteşte de umezeală această casă, că e îmbibată ca un
burete de baie. Mă întrista şi mă neliniştea, şi numai la
gândul că va trebui să părăsesc cabina lui Samson şi să
intru în ea, mă cuprindea o desperare, dacă nu chiar o
panică nesăbuită. Dar nu, n-am voie să mă dau cu nimic în
vileag, asta l-ar mâhni cumplit pe Petr, şi-apoi, ce ştiu, s-ar
putea ca înăuntru casa să fie mai primitoare şi eu să mă
obişnuiesc cu ea, da, o să mă obişnuiesc, trebuie să mă
obişnuiesc, ce altceva mai bun îmi rămâne de făcut? Calm,
femeie!
Pe tencuiala albă şi fărâmicioasă a faţadei se mai putea
citi şi acum o inscripţie cu litere mari, gotice:

FUCHSENMÜHLE

Cu alte cuvinte, Moara Vulpilor, o denumire destul de

frumoasă; în stânga, sub inscripţie, cu litere mai mici:
Besitzer Heinrich Mölke, în dreapta, Gegründet A.D.
MDCCCXXV; iar mai jos, chiar deasupra uşii, greu de citit:
Gelobt sei Jesus Christus!
Într-un fel sau altul, pe mine inscripţiile astea pe cale de
dispariţie avură darul să mă impresioneze, erau o mărturie
neîndoielnică a faptului că până şi această clădire
însingurată şi pustie fusese locuită cândva de oameni vii!

31
Jan Otčenášek

Mi-am aruncat privirea în partea opusă, unde ar fi

trebuit să fie valea aceea despre care Petr îmi vorbise în
termeni atât de poetici – dar nu era aproape nimic. Un
drum noroios, albia unui pârâu inundată de ploaie şi o
pajişte ce se pierdea după câţiva metri în ceţurile mohorâte
şi în ploaia torenţială ce nu mai contenea. Înfrigurată, am
început să tremur şi am închis ochii, dar în aceeaşi clipă
am fost tulburată de un fluierat, era semnalul nostru
comun, cunoscutul fragment din Fra Diavolo.
Fantoma plouată a lui Petr sta pe terasă şi-mi făcea
semne să vin. Mi-am încheiat mantaua de ploaie şi am ieşit
iute la aer. Mai-mai să mă înece tăria lui. Vântul se opintea
în mine împingându-mă pe scări în sus. Petr mă prinse cu
mâinile de umeri, de bună seamă ar fi vrut să-mi spună
ceva, dar nu ştia cum să înceapă.
— Ascultă, Lu – stoarse din el în cele din urmă – ştii, n-
aş dori să te sperii prea mult şi să intri în panică… O să
trebuiască, pentru început, să strângem dinţii, peste câteva
zile, însă, de bine, de rău… ai să vezi! Eu… ştii… cum să-ţi
spun…
Stam acolo amândoi, în semiobscuritate, bătuţi de ploaie
şi vânt, eu mă căzneam zadarnic să-mi opresc sau cel
puţin să-mi temperez clănţănitul dinţilor, dar înfăţişarea
lui nefericită şi aerul său de vinovăţie îmi insuflară pe loc
un curaj înverşunat şi totodată îmi spuneam în sinea mea:
Doamne, ce drag mi-e mie acest om! L-am mângâiat pe
obraji, erau aspri şi umezi, şi-am încercat să arborez un
zâmbet cât mai nepăsător.
— Ce te-ai face dacă ai fi un explorator în regiunile
polare? M-ai lăsa acasă în faţa sobei? Nici gând!…
M-am apropiat de uşă, dar până să apuc să intru, el mă
reţinu, uitându-se la mine cu un aer solemn şi oarecum
încurcat:
— Un moment! Nu aşa!
Cu dreapta mă cuprinse pe după umeri, cu stânga pe
sub genunchi, apoi, gâfâind uşor, mă săltă pe braţe şi,
potrivit ritualului, mă trecu peste prag; nu m-am

32
 Pe când în rai ploua…

împotrivit, gestul lui mă copleşise!

Semiobscuritate! Mai curând întuneric. Iz de mucegai
jilav şi de ceva ce aduce cu mirosul stătut al încăperilor de
multă vreme nelocuite şi neaerisite. Înfiorător! Simţeam
cum mă ia cu leşin! Un coridor întunecos ducea, pe toată
lărgimea casei, până undeva în beznă; în stânga uşi, în
dreapta uşi, şi între ele nişte pereţi coşcoviţi şi cactografiaţi
de murdărie, tencuiala scorojită şi scrijelită, purtând încă
rămăşiţele unei zugrăveli de o banalitate insuportabilă,
dezvăluia, în multe locuri, zidăria de piatră; un robinet de
apă, înfăşurat cu zdrenţe mucede, care, probabil, trebuiau
să-l ferească de îngheţ, un chepeng putregăit, peste
intrarea în pivniţă – gata, ajunge?
Mă uitam îngrozită la acest prăpăd, incapabilă să fac
vreo mişcare: abia după un timp m-am întors spre Petr
care sta la fel de tăcut şi de înmărmurit.
— Sărută-mă, te rog! am rostit în şoaptă, pe un ton
aproape milog – ştii bine că nu-ţi cer asta niciodată, dar
acum… acum simt nevoia… Suntem doar la noi acasă, nu-i
aşa?
Era desigur pentru el ceva cu totul neaşteptat, dar fără
îndoială îşi dădea seama în ce stare mă aflam. Probabil că
nu se simţea nici el cu mult mai bine. Stam faţă în faţă în
aerul mucegăit al unei împărăţii neospitaliere şi ne lipeam
cu desperare unul de celălalt. Ne strângeam în braţe şi ne
sărutam flămânzi şi cu nesaţ ca în primele zile; nu ne
ştiam, de altfel nici nu aveam de cine, simţeam limba lui
furişându-mi-se printre buze şi atingând-o pe a mea, şi,
deodată, a început să-mi fie mai bine, căci pentru o clipă
m-am refugiat din adâncul spaimei mele în întunericul cald
al gurii lui cu gust de ţigară ieftină – acum nu mai am pe
nimeni, decât pe el şi el pe mine, acum depindem unul de
celălalt, mi-a venit în minte; da, acum e totul în joc, ori ne
pierdem pe noi înşine şi poate şi legătura dintre noi, care s-
a născut în cu totul alte condiţii, ori…
În tăcerea ce venea de departe răsunau burlanele, şuiera
vântul, şi noi stam în mijlocul ei într-o ciudată

33
Jan Otčenášek

încremenire, legaţi trup şi suflet. Dacă n-aş fi fost

indispusă, am fi strămutat probabil tulburarea noastră
într-una din încăperi şi ne-am fi iubit pe scândura
murdară a duşumelii, aşa, însă, a trebuit să mă desprind
din strânsoarea lui. A înţeles, şi-a lăsat braţele să-i cadă
de-a lungul trupului şi din nou ne-am trezit în realitatea
aceea cruntă, lucizi şi rupţi unul de altul. Trebuie totuşi să
ne apucăm de treburi, îndată se înnoptează…
Am deschis prima uşă din dreapta: camera era foarte
încăpătoare, dar în afară de o bancă strâmbă şi încovoiată
şi de o saltea de paie întinsă de-a lungul ferestrei, nu se
mai vedea nimic din ea. Înaintea venirii mele, Petr apucase
să deschidă toate obloanele de la parter, astfel că de afară
se scurgea în casă un pic de lumină, dar, şi aşa,
pustietatea acestei hardughii neprimitoare îmi tăia
răsuflarea.
— Nu, nu aici, Lu – îmi spuse Petr, împiedicându-mă să
pătrund în odaie. Aici, pe cât se pare, a fost sufrageria. Şi-o
să mai fie. Sau, mai bine, salonul de primire, asta
înseamnă fără bar şi fără canapea; în ceea ce mă priveşte,
sunt pentru un bar lung din lemn băiţuit şi scaune înalte
din lemn natural…
Mă luă de mână şi mă conduse spre uşa opusă;
încăperea era considerabil mai mică decât cealaltă şi la fel
de pustie, dar într-un colţ se tolănea o sobă mare de
bucătărie, care, în ciuda faptului că era pe jumătate
dărăpănată, iar plitele ei de mult se răciseră, împrumuta
totuşi odăii ceva din atmosfera intimă a unei aşezări
omeneşti. M-am apropiat de ea: din balamalele ei ruginite,
portiţa scoase un scârţâit sfâşietor.
— Ce-ar fi să ne instalăm pentru astă-seară aici? se auzi
în spatele meu vocea lui Petr. — Mâine o să poţi alege căci,
slavă Domnului, camere avem berechet, şi pentru spaţiul
excedentar nu se plăteşte nimic, fetiţo! O să trăieşti aici ca
o contesă! În pod mai sunt câteva piese de mobilă, n-au
apucat să le fure pe toate. Şi-o să facem şi căldură, lemne
avem destule în hambar. Ei, hai spune şi tu ceva!…

34
 Pe când în rai ploua…

— Dacă stau bine şi mă gândesc – am început eu, cu

aerul omului iniţiat – aş zice că bananele au un gust
leşinător!
— Ia te uită! exclamă el uluit. — Şi la concluzia asta ai
ajuns tu singură, în unanimitate, fără nicio abţinere?
— Mulţumit, iubiţelule?
— Cu prisosinţă, Kadlecová! Cum văd, creşti. Dar spune,
eşti pentru pax?
— Pax tibi, Petr! am răspuns, întinzându-i vârfurile
degetelor.
Am încercat şaltărul de lângă uşă, ţac-ţac, dar nimic,
lampa fără glob ce atârna din plafon n-avea bec; de fapt nu
era decât un simplu fir ce se termina cu un ciot de dulie.
Am zâmbit acru şi am recitat cu voce tare:
— Şi spuse Domnul: Să se facă lumină! Şi lumină se
făcu…
— Nu te osteni, şi nu-l osteni nici pe Dumnezeu – mă
amuţi Petr într-o clipită. Reţeaua electrică e, ca să zic aşa,
întreruptă; va fi nevoie de câţiva stâlpi noi ca să fie pusă
din nou în funcţiune. Mâine mă reped până la direcţie, ca
să le spun să trimită un electrician, la treaba asta eu nu
mă pricep. Iar pentru nenea întâmplare o să cumpăr o
lampă cu gaz. Azi o să trebuiască să ne descurcăm cu
lumânările. Sper că veţi supravieţui acestei calamităţi
leidi…
— Nu numai că voi supravieţui, sir! În definitiv, la
flăcările lumânărilor se cinează în cele mai luxoase
restaurante! Fireşte, ştiu asta numai din cărţi. Se spune că
ar fi o notă de mare distincţie.
— Este. Dar gata, destul cu flecăreala, spuse pe un ton
categoric – să ne-apucăm de treabă, că altfel pierim aici de
foame şi de frig…
Umblă de colo până colo pe duşumeaua goală, dând din
mâini agitat; în multe locuri scândurile se lăsau suspect
sub greutatea lui şi trosneau înfiorător. Se duse să încerce
clanţele de la ferestre. Acestea, bineînţeles, nu se închideau
cum trebuie, chitul învechit se fărâmiţa între degete; în

35
Jan Otčenášek

fereastra din stânga lipseau două ochiuri de geam, va

trebui să le înlocuim cu carton, altfel degerăm aici până
dimineaţă.
— Uite ce propun: tu deschizi ferestrele, să se
primenească aerul, nu de alta, dar miroase aici ca la
morgă, şi între timp eu car din maşină tot calabalâcul. Pun
la vot – se opune cineva?
— Nu, dar…
— Mai sunt ceva nelămuriri?
— Da, adică… nu… Dar n-ai vrea să-mi spui unde se
află aici o… toaletă? La urma urmei sunt şi eu un muritor
de rând, ştii doar
— A, vasăzică asta era!… spuse bătându-se pe frunte ca
omul căruia îi cade fisa, dar în aceeaşi clipă începu să se
scarpine în păr, descumpănit. Mda, a numi asta toaletă… e
oarecum prea mult, ai să vezi. Latrină, ar mai merge, dar
cel mai potrivit ar fi să i se spună, cu iertăciune –
căcăstoare! Toaleta va trebui de-abia s-o construim. Deci,
binevoieşte a te deranja pe coridor până în curte şi
numaidecât la stânga, nu se poate să n-o descoperi,
fiindcă, ştii, îi lipseşte uşa. Dar ia-ţi cu tine lanterna şi, mai
cu seamă, ai grijă să nu te afunzi. În caz de ceva, fluieră
semnalul sau strigă. E clar?
— Este. Dar ştii tu singur că bucuria asta n-am să ţi-o
fac.
Şi numaidecât ne-am despărţit, fiecare îndreptându-ne
spre treburile sale.
Trebuie să recunosc că izbutise să califice amintita
instalaţie cât se poate de exact, chiar dacă în termeni
oarecum drastici, şi că nu exagerase câtuşi de puţin: ceea
ce mi-a fost dat să văd în conul de lumină era pur şi
simplu înspăimântător şi asta în ciuda faptului că
întunericul ce devenea din ce în ce mai dens, mă scutea de
surpriza unor detalii inutile. Nu mi-a rămas deci decât să
mă bizui pe pipăit şi pe noroc, ah, cerule! Şi o asemenea
nedreptate a trebuit să mi se facă tocmai mie, femeii despre
care cunoscuţii pretind că sunt aproape obsedată de

36
 Pe când în rai ploua…

necesitatea curăţeniei fizice! Petr spune că la mine povestea

asta a căpătat caracterul unui adevărat cult; adevărul e că
lipsa de curăţenie mă îngrozeşte, că suport greu tot ce-i
murdar, slinos, lipicios şi vâscos, şi asta, atât la oameni,
cât şi la animale – de unde se pare, şi dezgustul meu
pentru şerpi şi orice reptilă – dar, îndeosebi, mă scârbeşte
şi mă deprimă sentimentul propriei mele neîngrijiri, pielea
unsuroasă sau îmbâcsită de transpiraţie; această
aversiune, aş zice, idiosincrasie, faţă de necurăţenie mi-a
impus încă din copilărie un regim sever de igienă, care nu e
departe de noţiunea curăţeniei ca ritual.
În timp ce poposeam în locul acesta fantastic, cuprinsă
de sentimentul unui dezgust şi al unei deprimări
inexprimabile, mi-a fulgerat din nou în minte întrebarea
dacă suntem nişte oameni normali sau dacă nu cumva am
înnebunit amândoi de-a binelea. Şi din nou mi-au răsunat
în ureche, învălmăşite unele peste altele, cunoscutele
glasuri ale colegilor şi colegelor din redacţie, al mamei şi al
Evei, şi toate scârţâiau aceiaşi melodie: „Nu vreau să mă
cert cu tine, fetiţo ştiu că Petr e un băiat grozav, dar e niţel
cam aiurit, şi asta o ştii şi tu prea bine. Cu siguranţă c-o să
te bage într-un bucluc”. Şi peste vocea tăioasă şi categorică
a Evei se suprapunea altă voce, îngrijorată şi rugătoare:
„Sufleţelul meu, ce-o să te faci tu în pustietatea aceea, se
spune că acolo vremea e îngrozitor de aspră, ce să cauţi
acolo tocmai tu, o friguroasă? Niciodată n-ai trăit la ţară, şi
mai cu seamă la munte, tu nu ştii ce înseamnă toate astea,
te mai şi îmbolnăveşti, păcatele mele, şi eu o să mor aici de
teamă pentru tine, nu, nu se poate, o să vorbesc chiar eu
cu Petr şi-o să-l conving să renunţe… — Nu, mamă, asta să
n-o faci, n-ai voie, oricum eu tot mă duc cu el!” Şi alte
glasuri: „Ce-o să faceţi voi acolo. Lida? Nu te prosti! Pentru
asta te-ai omorât atâţia ani cu facultatea? Gândeşte-te, nici
să găteşti nu te pricepi, ca să nu mai vorbesc de filozoful
tău! V-a sărit la amândoi o doagă… — Se poate, dar acum,
nimic nu mai contează!… — Pentru numele lui Dumnezeu,
gândeşte-te, o să mori de plictiseală, tu, o ahtiată de

37
Jan Otčenášek

cultură, fără teatre, fără concerte, doar n-o să stai tot

timpul să dezlegi cuvinte încrucişate! Şi-apoi, îţi dai seama
odată ce-ai părăsit la Praga serviciul şi casa – adio – aşa
repede nu mai ajungi tu înapoi, asta nu-i glumă
— Vasăzică dumneata chiar vrei să ne părăseşti,
tovarăşă Kadleková? Da’ ce-ţi veni, îţi lipseşte ceva la noi?
Mai chibzuieşte!” — Gata, am chibzuit, tovarăşe director,
acum ce să mai chibzuiesc, sunt aici, da, sunt aici şi mă
simt în chip şi fel. De fapt, îngrozitor. Cumplit. Sunt
disperată, şi-mi vine să plâng. Mai cu seamă în clipa asta.
Dinţii îmi clănţăne de frig şi de teamă, dar n-au decât să
clănţăne! N-au decât!
Auzi? Ploaia asta n-o să înceteze niciodată, mai mult ca
sigur. Şi bezna, bezna asta neagră, nu, încă nu, trebuie să
mă obişnuiesc cu ea. M-am împleticit pe întuneric înapoi
spre coridor, bâjbâind cu mâinile înaintea mea – clanţa,
lemnăria jilavă şi tencuiala ce se năruie la prima atingere!
Ajunsă pe coridor, n-am mai rezistat şi mi-am aruncat
ochii şi în celelalte încăperi: şuviţa de lumină alunecă
dintr-un loc într-altul şi iscodeşte colţurile, hm, noroc că
aud paşii lui Petr, trage din greu, sărăcuţul, cărând
bunurile noastre, în timp ce eu… Mda, peste tot la fel:
pustietate, devastare şi jaf, aer stătut şi umezeala
atotstăpânitoare; în spatele unei uşi, un maldăr de ziare şi
reviste nemţeşti, SIGNAL citesc pe una din coperţi; în
pragul altei încăperi mi se taie respiraţia de frică: un
zgomot ciudat, de fugă, un foşnet, un tropot surd de
picioruşe mărunte sau cam aşa ceva — Şterge-o! Sar înapoi
şi trântesc uşa – ce-a fost asta? Dumneavoastră o să locuiţi
la Moara Vulpilor? Păi acolo bântuie stafiile! Fugi cât mai
departe! La primul etaj nu mă încumet, nu, pentru nimic în
lume; întunericul pe scara de piatră e plin de mişcări
ciudate şi de umbre suspecte: conul de lumină se opreşte
pentru o clipă pe o cruce mare de lemn, ia te uită, asta a
rămas, pe asta n-a furat-o nimeni. Şi-acum? Ce mă fac?
Să mă spăl măcar un pic, să mă spăl, începe să-mi fie
silă de mine însămi, un regat pentru o cadă obişnuită, cu

38
 Pe când în rai ploua…

apă obişnuită, pe cât posibil caldă! Am încercat robinetul,

dar, aş de unde, nimic!
Îmi rămâne deci pârâul, săpunul şi prosopul îl am cu
mine, n-are decât să plouă!
Mă furişez pe lângă uşa odăii noastre şi ţuşti, afară, nu-
mi place să se uite cineva la mine în timp ce mă spăl, nici
măcar Petr; lumina din faţa mea aleargă prin noroiul
plescăitor al drumului şi pe iarba vâscoasă – peste tot
întuneric şi vânt. Albia e înecată de apă care se
rostogoleşte bulbucind cu putere; pe podişca de scânduri
nu îndrăznesc să mă duc, dar descopăr un bolovan mare
chiar la marginea pârâului – asta e! Las lanterna aprinsă
pe scândură, ca, mă rog, de bine de rău să văd un pic, mă
urc în creştetul pietroiului şi-mi încep ritualul. Apa e rece,
de te şi doare atingerea ei, şi grasă, încât săpunul numai
cu greu se duce de pe mine; bolovanul de sub picioarele
mele se clatină ameninţător, astfel că efortul meu aduce
aproape cu un număr acrobatic de echilibristică; dar, în
sfârşit, merge. Abia la urmă, în timp ce mă ştergeam –
făcusem probabil o mişcare nesăbuită – bolovanul s-a urnit
şi vai, e de rău, s-a isprăvit cu mine! Am dat de belea! Până
să apuc să sar pe iarbă, pietroiul îmi fuge de sub picioare şi
iată-mă în apă până la genunchi; simt curentul de gheaţă
cuprinzându-mi picioarele; mi le frânge, e cumplit şi
neîndurător, dau sălbatic din mâini ca să-mi păstrez restul
de echilibru, să nu cad cu tot corpul în apă, ca un butuc…
În clipa aceea însă, m-a răzbit plânsul, un plâns de jale
şi de groază; ţip în întuneric, ca un iepure, înfig degetele în
mâlul argilos şi urlu şi răcnesc spre pădure:
— Petr! Petrrrr! Ajutooor! Sunt aici, în apă!…
Salvarea se prezentă cu o operativitate exemplară: într-o
secundă, silueta lui Petr ţâşni pe uşă afară şi porni glonţ în
direcţia zbieretelor mele. Lu! A înţeles numaidecât ce se
întâmplase, m-a apucat de mână şi în clipa în care era
gata-gata să mă las păgubaşă şi să leşin, dintr-o zmucitură
m-a tras la mal. Auzind cum în timpul mersului îmi
plescăia apa în pantofi m-a luat în spinare, şi, fără să sufle

39
Jan Otčenášek

o vorbă, m-a dus acasă. Fain, dar…

2 iunie

…Totuşi isprava asta nesocotită nu mi-a fost trecută cu

vederea, atât de uşor; în odaie mi-am încasat praftura
cuvenită.
— Eşti o bleagă, Kadleková, o mocăită, o curcă pragheză,
o sardea speriată şi… şi în plus o încăpăţânată fără
pereche! m-a dojenit el, încruntându-se ca un demon.
Şedeam pe lădiţa cu cărţi, descălţată acum de pantofii
uzi, cumpăraţi de la Casa de Modă – cu ăştia s-a zis, le pot
pune cruce! – el stătea în faţa mea, şi în tot timpul acestui
morocănos discurs îmi freca fără milă, cu prosopul aspru,
pulpele îngheţate, de simţeam, cum îmi arde pielea. Dar
era plăcut.
— Binevoieşte te rog şi renunţă aici la asemenea prostii,
da? Aici nu eşti la baia din Podoli! Dacă ciripeai o vorbă, aş
fi scos lavoarul şi aş fi adus apă, iar dacă aveai răbdare să
se şi încălzească, ai fi putut să te bălăceşti în voie, alături,
în sufragerie… numai că tu, nimic, tu, bineînţeles, trebuie
să judeci întotdeauna cu mintea ta!
Îi ascultam predica cu un aer pocăit, cinstit vorbind
săpuneala lui era destul de justificată, dar în sinea mea tot
am rânjit la auzul cuvântului sufragerie. Poftim, a şi
început să-i spună sufragerie acestei hardughii, ce mai, e
totuşi ţăcănit, avea dreptate cine spunea; inteligent şi bun,
dar ţăcănit. Am aşteptat să-şi tragă un pic răsuflarea, şi în
clipa aceea m-am repezit peste vorbele lui:
— Mea culpa, dar ce-ai zice dacă – bineînţeles după ce-ţi
vei descărca furia pe săturate – ai încerca să aprinzi focul?
E un frig aici ca în temniţa condamnaţilor la moarte prin
înfometare…
Amuţi cu gura întredeschisă, holbând ochii la mine din
spatele ochelarilor săi cu sticlă groasă; pe urmă, însă,
scutură resemnat din cap şi începu să râdă:

40
 Pe când în rai ploua…

— Mda. Căci, pe cât se pare, nu numai cuvântul îl ţine

pe om în viaţă – rosti liniştit. În acelaşi timp îmi ridică
piciorul şi-mi sărută metatarsul, dezarmându-mă total;
— Şi fă bine de-ţi pune alţi pantofi! N-ai vrea să-i tragi o
votcă? se mai grăbi să adauge.
— Nu prea. Ştii prima zi nu-mi face bine, şi-apoi… tragi
tu şi pentru mine! Iar îşi face de cap măseaua aceea
alcoolică? Ai grijă să nu vezi şoricei albi, n-ar fi exclus să
mişune pe aici…
— Nu, măseaua e în ordine. Mai curând foamea mă
supără. Şi în general… Cum să spun… Inaugurarea n-a
reuşit, nu-i aşa?
Interesant: la lumina pâlpâitoare a trei lumânări,
atmosfera deveni o idee mai intimă, chiar dacă întreaga
încăpere se asemăna cu o şatră ţigănească. Nu puteai face
un pas fără să te împiedici de ceva; două umbre,
monstruos mărite şi deformate, se umflau tremurătoare pe
zidurile goale, se frângeau în colţurile odăii, se interferau,
se contopeau, se despărţeau şi dispăreau – spectacol comic
şi deopotrivă înfiorător, scene din ororile cinematografice!
Ia te uită, a şi desfăcut în apropierea sobei patul său
preferat, şi peste el a întins sacul de dormit; cu idei
preconcepute, am hotărât să nu-l folosesc; n-are decât să
se dăruiască singur amintirilor dezmierdătoare, după
bunul plac! De altfel, chiar alături, se afla ceea ce, de
departe, amintea de un fel de canapea: prin pânza ruptă
ieşeau câlţii, iar pe sus răsăreau arcurile, dar nu-i nimic,
mă vâr în sac şi supravieţuiesc!
— Ce vrei să mănânci? Meniul e foarte bogat – gulaş,
coloşvari capusta sau carne de vită cu ciuperci, chifle n-am
găsit, iar pâinea e tare ca piatra… Azi, de pildă, aş vrea
piroane în sos alb pe funie de zahăr!… Castronul, ceştile de
ceai, tacâmurile, în seara asta întind masa pe lădiţa cu
literatură, oricum va fi prima noastră cină sub acoperiş
propriu!
Cu dinţii încleştaţi, mă străduiam să birui borcanul cu
carne de vită, tinicheaua capacului era bună pentru

41
Jan Otčenášek

tancurile blindate, în cele din urmă l-am smuls cu deştele

şi mi-am şters sudoarea de pe frunte.
După ce am răsturnat în castron conţinutul gelatinos al
borcanului, am auzit dinspre sobă o înjurătură rostită cu
jumătate de glas, şi mi-am întors privirea într-acolo. Petr,
lăsat pe vine în faţa portiţei deschise, se uita la grătarul pe
care fumegau slab câteva bucăţi de lemn, şi, cu un beţişor,
scormonea de zor prin ele.
— Ce s-a întâmplat? Ceva, nu-nu-nu?
— Ba da-da-da – mormăi el – numai că nu vrea sa ardă,
fir-ar să fie, îmi vine să-i ard un şut!
Mi se făcu milă de el, era, pe cât de deznădăjduit pe atât
de neîndemânatec omul ăsta al meu, şi m-am dus iute spre
el.
— Întinde-o. Încălzitul sobelor e mai curând o treabă
femeiască.
Şi astfel izbucni bătălia noastră prometeică pentru
obţinerea focului, numai că aici nu erau zeii de la care să-l
şterpelim, ci numai o sobă bătrână şi încăpăţânată care
refuza cu îndărătnicie să ne dea ascultare. Am învârtit şi
am sucit de nu ştiu câte ori lemnele pârlite, am căutat
altele mai uscate şi din nou am aprins o sumedenie de
chibrituri, dar nimic – poate că e nevoie de mai multă
hârtie, stai, de suflat o să sufli după ce se încinge, vezi,
blegule, acum ai stricat totul, nu fi atât de nerăbdător! Dar
trage măcar soba asta amărâtă? Cum să nu, ah, fir-ar să
fie! Ce s-a întâmplat? Mi-a intrat o aşchie în deget. Ţi-o
scot eu, dar, te rog, ai grijă să nu-ţi retezi capul cu toporul
ăsta! Ce-ai zice dacă aş stropi hârtia cu un păhărel de
votcă? Eşti nebun, nici să n-aud… Mai bine vezi că am în
sacoşă o sticluţă cu benzină pentru brichetă, ad-o încoace,
între timp eu pregătesc totul, dar bagă de seamă să nu
zburăm în aer, pentru numele lui Dumnezeu! Dă-te la o
parte, şi buf, o flacără scurtă ţâşni în odaie şi în urma ei
răbufni un fum înecăcios.
Zadarnic, nu arde şi pace! După o jumătate de oră de
eforturi istovitoare, colorate de discuţii aprinse cu privire la

42
 Pe când în rai ploua…

condiţiile arderii, am căzut amândoi pradă desperării,

epuizaţi, murdari, abătuţi, tuşind şi sughiţând; fumul
înţepător ne stârnea lacrimile în ochi, ne împleticeam în
jurul sobei neînduplecate şi boceam ca la înmormântarea
speranţelor noastre, eu boceam cu adevărat. Ce-i de făcut?
Avem totuşi lampa cu spirt. Numai că eu am uitat spirtul
acasă.
— N-avem încotro fetiţo – spuse Petr, frecându-şi ochii –
trebuie să aerisim, căci altfel ne sufocăm. Acoperă-te cu
ceva!
Vântul tăios, care dădu buzna, cu sete, pe fereastră,
stinse la iuţeală lumânările; ne-am trezit pe neaşteptate
într-o beznă înfiorătoare – şi asta îmi dădu lovitura de
graţie…
M-am prăbuşit pe canapea ca secerată, mi-am tras
repede pătura până peste nas, şi, sub ea, mi-am înăbuşit
suspinul tânguitor. Nu, asta nu trebuia să ni se întâmple,
toate s-au unit într-un complot perfid împotriva noastră,
focul e doar însăşi viaţa, abia după ce a pus stăpânire pe el
a început omul să fie ceea ce este, o, Prometeu, ştii cât de
mult te admir, titanule, vino de ne dă o mână de ajutor, că
altfel ne dăm sufletul! N-a venit. Opt şi jumătate, ai mei
sunt adunaţi acum, cu toţii, în semiobscuritatea verzuie a
televizorului, tata moţăie, mâine e în schimbul de
dimineaţă, pe linia şaptesprezece, mama, bunica, Eva şi
Evzen, preadistinsul ei soţior; oare ce-or fi făcând trăsniţii
noştri? aruncă mama din senin – numai de nu li s-ar
întâmpla vreo nenorocire!
Când, de bine de rău, am izbutit să mă familiarizez cu
întunericul, am surprins în dreptunghiul mai luminos al
ferestrei, conturul capului şi umerilor lui Petr: sta acolo,
fuma şi aştepta cu răbdare ca fumul să binevoiască să-şi ia
tălpăşiţa din odaie. Dârdâia de frig de se auzea până la
mine, şi asta înseamnă mult: Petr e un bărbat călit, frigul
nu-l doboară cu una cu două. Deodată azvârli cu un
bobârnac mucul de ţigară şi strigă înviorat:
— Să-ţi spun o noutate, Lu! Se opreşte ploaia, pe cinstea

43
Jan Otčenášek

mea!
— Iiiinteresant – se auzi de sub pătură clănţănitul
dinţilor mei – asta o să aducă, probabil, o furtună de
zăpadă sau un taifun. Cât poate fi de aici până la cel mai
apropiat Park-Hotel? Sau până la cea mai apropiată
morgă?
Nu-mi răspunse, închise încet ferestrele, apoi ţăcăni din
brichetă şi aprinse lumânările. Îşi freca mâinile deasupra
flăcărilor, alerga pe loc, să se încălzească, şi în clipa aceea
activitatea lui creatoare, neînfrântă, mi-era de-a dreptul
nesuferită. Îmi clipi din ochi şi mă plesni peste şold.
— Sus, plăpândo, nu te lăsa! Pune pe tine tot ce ai. De
fugit n-ai unde, pentru asta e prea târziu…
Am pufnit revoltată; n-aveam niciun chef să ies din
puţinul acela de căldură pe care mi-l făurisem din resurse
proprii.
— Ascultă – i-am spus pe un ton grav – ce-ar fi să ardem
tot ce se vede aici? Ne-am duce la puşcărie, dar cel puţin
pe moment ne-am încălzi!…
— Minte luminată! exclamă el, cu o calmă apreciere.
Asta zic şi eu idee! Lasă-mă puţin să reflectez asupra ei!
Restul primei noastre seri sub acelaşi acoperiş s-ar
putea numi oricum, numai idilă nu. Şedeam faţă în faţă pe
lădiţele cu cărţi, înfăşuraţi în pături ca beduinii, doar nasul
ne ieşea din ele în aerul rece, ne îndopam cu felurile reci
ale lancimitului, pe care le stropeam cu câte o duşcă de
kofola şi mai rece, şi din gurile noastre se înălţa un abur
călduţ. Petr veni cu propunerea năstruşnică să încălzim
apa pentru ceai la flăcările lumânărilor, dar eu am respins
cu asprime această tentativă absurdă, chiar dacă de la
grăsimea aceea rece îmi venea rău de la stomac; aveam
senzaţia că ninge în el şi îngheaţă, că încetul cu încetul se
transformă într-o regiune polară.
— Gata! am spus, cu hotărâre – am terminat. Ce propui
pentru astă-seară? Un cinema, un teatru, sau numai o
plimbare pe Kampa?
Strânse din umeri, se aplecă să ridice sticla cu vodcă,

44
 Pe când în rai ploua…

apoi, fără nicio grabă, trase o înghiţitură; cu acest prilej am

băgat de seamă că sticla era aproape goală. După aceea îşi
linse degetele unsuroase şi rânji spre mine, fără să se
formalizeze.
— Simţul umorului macabru n-aş fi crezut că
sălăşluieşte în tine, dar dă-i înainte dacă asta îţi face bine.
Dacă vrei îţi scot din valiză patinele cu rotile şi poţi să te
învârteşti, alături, în sufragerie, după pofta inimii…
Calm, o să ajungem şi la ele! Fireşte, dacă supravieţuim
acestei nopţi…
Se ridică în picioare, dând astfel a înţelege că orice altă
vorbărie o socotea inutilă şi lipsită de sens, drept care,
trecu la acţiune: stinse două lumânări, pe a treia,
împreună cu sticla de vodcă o duse lângă patul lui şi în
clipa următoare, dezbrăcat numai de bluză şi fără pantofi,
începu să se strecoare în sacul de dormit, ca melcul; în
cochilia sa. În acest timp mormăia satisfăcut, o melodie
răsuflată.
— Ce-i cu tine, Lu? Ai de gând să mi te transformi aici
într-o stană de sare?
Nu-mi rămânea decât să-l imit. A aşteptat până m-am
înşurubat şi eu în sacul meu şi după ce am tras peste mine
pătura, suflă în lumânare, şi căscând zgomotos, spuse:
— Pte-bună! Şi să visezi ceva nemaipomenit, de pildă
despre o cadă de apă caldă, sau despre plaja de la
Dubrovnik. Visele sunt pe gratis.
N-am spus nici pâs. Mă simţeam jignită de această urare
acră şi jalnic de prozaică; în sinea mea îi reproşam că
tocmai azi nu m-a sărutat de noapte bună. Un timp am
stat tăcuţi în întuneric, pe urmă l-am auzit zvârcolindu-se
agitat şi smiorcăind din nas: de bună seamă, îi căzuse fisa
şi acum se gândea cum s-o dreagă, dar mie nici prin minte
nu-mi trecea să-i vin în întâmpinare.
— Lu?… răsună întunericul, vibrând pe un ton de
vinovăţie înduioşătoare.
— Hm?…
Şi numaidecât am simţit mâna lui umblând, destul de

45
Jan Otčenášek

nesigură, pe sacul meu de dormit; se furişă înăuntru prin

deschizătură şi degetele îmi atinseră mângâietor obrajii.
Acum se gudură! Mi-am înfipt uşor dinţii în ele, dar asta
nu le-a intimidat, dimpotrivă: au alunecat mai în jos, apoi
fără să se pripească, şi cu toate menajamentele, începură
să-şi croiască drum spre sâni, prin partea de sus a
puloverului. Acum nu mă mai împotriveam, ştiam că-i plac
sânii mei, iar în ceea ce mă priveşte ador aceste mângâieri
înainte de a mă fura somnul; nu au în ele nimic din pofta
agresivă, ci mai curând ceva ce aduce a gingăşie, ca şi
când, prin ele, degetele lui ar aduce un omagiu sânilor mei,
pentru căldura lor catifelată. Mă simţeam bine. M-am
mişcat singură, în aşa fel, încât sânul drept să-i alunece în
palmă.
— Eşti tare supărată?
— Acum nu – am şoptit întunericului – în schimb mi-e
teamă că n-o să adorm. Hai să mai stăm un pic de vorbă.
Povesteşte-mi ceva!
— Da, numai că eu nu mai ţin minte nicio poveste.
Despre ce să-ţi povestesc?
— Despre orice. De pildă, despre locul unde ne aflăm
acum, şi despre ce-o să mai fie.
— Suntem pe lume. Simplu – ne-am rostogolit într-o vale
oarecare, în jurul nostru nu-s decât munţi şi păduri, încă
n-ai apucat să le vezi. E întuneric şi un frig câinesc, dar
suntem doi, aşa că nu trebuie să-ţi fie teamă.
— Pământul fu apoi nearătos şi pustiu, şi-o beznă
adâncă sălăşlui peste prăpăstii – am început să citez, pe
dinafară. — Aşa se spune că ar fi fost în ziua întâi! Cel mai
mult mă îngrijorează gândul că tu ai să ai multe necazuri
din pricina mea, Petr! Să fii răbdător şi îngăduitor cu mine,
iar eu o să încerc să mă descurc şi s-o scot la capăt! Şi ştii
ce? Dacă o mai iau vreodată razna, ca astăzi, poţi să-mi
arzi vreo doua peste fund şi să mă boscorodeşti aşa cum
ştii tu: Kadlecová, eşti o femeie imposibilă, răzgâiată şi
gălăgioasă ca o capră, eşti o tocilăreasă şi binevoieşte, te
rog, de-ţi ia valea, nu meriţi un bărbat ca lumea!

46
 Pe când în rai ploua…

Am auzit un hohot de râs, în timpul căruia degetele lui

se furişară de sub pulovăr şi mi se aşezară pe buze.
— Un bărbat ca lumea, ce mai e şi asta? Prostuţo, dacă
îţi închipui că mie mi-a fost uşor când am ajuns aici,
atunci te înşeli, şi-ai tras alături, nici măcar în bară. Nu m-
am aşteptat, la un asemenea prăpăd… Când te-am pescuit
din pârâu, m-a bătut deodată gândul: ce-ar fi să ne-
adunăm calabalâcul şi să dăm bir cu fugiţii?
— Dar pe faţa ta nu s-a văzut.
— Nu s-a văzut. Unul din noi va trebui întotdeauna să-şi
adune curajul în clipele mai grele. Sau cel puţin să se
prefacă. Uneori s-ar putea să fii tu aceea care…
— Mă cam îndoiesc. Mă iubeşti?
Nu răspunse, degetele lui începură să se îndepărteze de
mine, dar tot am mai apucat să le prind şi să de readuc la
buzele mele.
— Să nu mârâi – i-am spus – poate că e o întrebare
prostească, dar tu ştii bine că, din când în când, am
obiceiul să pun asemenea întrebări prosteşti!
— Iar tu ştii prea bine – mă făcu el să amuţesc pe un ton
neaşteptat de grav – că nu-mi place să spun acest lucru.
Întotdeauna, în astfel de împrejurări, am sentimentul că
mă întrebi dacă-mi iubesc propriul cap, rinichii sau
mâinile; întrebarea e lipsită de orice logică. Tu ţii de mine,
îmi aparţii! Asemenea întrebări se pot pune numai atunci
când se cercetează atitudinea faţă de un obiect străin şi
nu…
Îmi venea să râd.
— Cu alte cuvinte – i-am întrerupt înflăcărata expunere –
pot constata cu emoţie că sunt ceva cum ar fi de pildă
omuşorul tău sau un deget de la picior, eventual…
— Şi ce vezi tu rău în asta? Acelaşi lucru e valabil şi
pentru mine.
— Fain, se omologhează, dar oricum eşti un pedant! Şi
un caraghios. Era de ajuns să răspunzi te, şi gata! Mie mi-e
drag şi stomacul tău şi ficatul tău şi urechile tale – tot ceea
ce văd şi nu văd la tine… Dar fii pe pace: întrebarea asta o

47
Jan Otčenášek

să ţi-o pun iar, în cel mai bun caz, abia peste o săptămână.
— Dumnezeule, ce mă fac eu cu fiinţa asta! se tângui el
şi, cu ostentaţie, căscă zgomotos. — Ce-ar fi să încerci să
adormi? Mie mi-e un somn, de-mi vine să plâng.
— Dă-i drumul! i-am spus ofensată, şi m-am întors pe
partea cealaltă. Peste puţin timp însă, iar n-am mai
rezistat: — Petr!…
Mi-a răspuns doar o furie dureroasă:
— Ce s-a mai întâmplat?
— Ciudat, câtă beznă e adunată în noi, nu-i aşa?
— Ce anume?
— Beznă. Dacă e s-o luăm aşa, suntem de fapt nişte saci
îndesaţi cu întuneric. Stomacul e veşnic în întuneric,
plămânii şi inima nu văd niciodată lumina zilei, cel mult
gura, dar e de ajuns s-o închizi şi, gata, beznă! Aş fi cât se
poate de bucuroasă să-ţi văd, de pildă, inima sau… spune-
mi ţie nu ţi se pare ciudat?
— Nu, câtuşi de puţin!… Vrei poate să mă prosternez şi
în faţa faptului că nasul mi-a încolţit în mijlocul capului şi
nu în fund? Hai, dormi, diavole!
Aveam senzaţia că-mi scapă şi evadează undeva, de
aceea nu m-am lăsat:
— Ascultă – am mai încercat, de data asta în şoaptă –
dormi?
Poate că în clipa aceea începuse să viseze despre una
dintre predecesoarele mele – se smuci sălbatic pe patul lui
preferat şi rosti cu voce stinsă:
— Da. Buştean. Dacă nu încetezi, să ştii că mă îmbăt
criţă şi, în plus, îmi vâr dopuri în urechi! Declar solemn, că
ador nu numai apendicul tău, dar şi glanda suprarenală, şi
buricul – ajunge? Hai, spune, ce-a mai produs creieraşul
tău aiurit, pentru numele lui Dumnezeu?
Ascultă, ce ar fi să ne atace cineva şi să ne omoare?
— N-au decât! Să omoare! urlă el, distrus. Foarte bine.
Sper însă că va fi atât de civilizat, încât să mă lase în
timpul ăsta să dorm! Să dorm! M-auzi! Să dooorm! Cu asta
m-a jignit definitiv; poftim, bădăranul, mi-am spus în gând,

48
 Pe când în rai ploua…

nu fără invidie, auzind pufăitul lui cu o regularitate de

ceasornic – adoarme şi pe mine mă lasă să zbor de una
singură în pustietatea asta; Doamne, de ce mi-e dat tocmai
mie să iubesc un asemenea bădăran?

3 iunie

Cred că prima noapte a fost şi cea mai cumplită din câte

am trăit până acum, mai cumplită va fi doar aceea în care
sufletul mi se va despărţi de trup, cu alte cuvinte când îmi
voi da duhul.
Ajunsesem cu număratul până la trei mii, dar somnul
nici gând să se lipească de mine; mi-a venit în minte să
scot din valiză flaconaşul cu meprobamat, dar asta ar fi
însemnat să ies din sac – hm! În cele din urmă tot nu mi-a
rămas altceva mai bun de făcut; l-am trezit pe Petr şi l-am
rugat umilă să mă conducă până la toaletă, singură nu m-
aş fi încumetat să merg. Mi-a satisfăcut dorinţa cât se
poate de binevoitor, mi-a împrumutat lanterna şi m-a
aşteptat discret în faţa uşii ce dă spre curte. S-a purtat de-
a dreptul cavalereşte, chiar dacă dinţii îi clănţăneau de zor,
iar după ce ne-am întors în odaie a adormit din nou, într-o
clipită.
Cu asta însă, bineînţeles, suferinţa lui nu a luat sfârşit.
Întunericul, Doamne, întunericul ăsta! Nu era un
întuneric calm şi sigur, ca acela ce-l leagănă pe om să
adoarmă, era un întuneric negru ca abanosul şi
impenetrabil – întunericul vampirilor şi al fantomelor cu
mers tiptil: mi se părea ameninţător de viu, se mişca, te
împresura, se rostogolea şi te îngropa, sfârâia în urechi ca
gazul scăpat pe conductă. Zăceam cufundată în beznă şi
năduşeam cu o spaimă copilărească. Unele sunete, de bine
de rău, le desluşeam – picuratul apei din burlane,
scârţâitul balamalelor şi şuierul vântului ce bătea de
undeva de sus – altele însă erau greu de identificat şi de
aceea cu atât mai înspăimântătoare: asta aduce cu

49
Jan Otčenášek

scâncetul unui copil abandonat, pe urmă paşi… călcătura

prudentă şi târşită a răului; îl auzi cum adulmecă în
spatele uşii, îl auzi? Acum apucă de clanţă… şi… Nu, e o
prostie, îmi spuneam cu încăpăţânare, astea-s halucinaţiile
spaimei tale de puştoaică, nu-i nimic şi nimic nu poate fi,
femeie zăpăcită, cum vrei tu să rezişti aici şi să nu
înnebuneşti de cinci ori pe zi de atâta groază? Doar nu eşti
singură, lângă tine pufăie Petr, în cazul cel mai rău îl
trezeşti cu un strigăt şi el nu te lasă, nu te lasă, nu te lasă!
Îi purtam pică pentru somnul lui atât de liniştit, pentru
beţia uşoară în care se cufundase, păcătosul – ce-ar fi
totuşi să trag şi eu o duşcă? Nu! Nu ies din sac, nici
moartă! M-am încumetat să deschid ochii – o fi miezul
nopţii, ceasul spiritelor şi al răposaţilor hoinari care nu şi-
au găsit liniştea în mormânt… În clipa aceea, luna se
strecură printre nori, lucirea ei glacială căzu pe pervazul
ferestrei şi în ea totul părea şi mai fantomatic. Am strâns
repede pleoapele – ce-ar fi să-mi astup urechile? Auzi? Din
nou scâncetul acela sfâşietor şi paşi pe coridor – imposibil
să mă fi înşelat, de data asta i-am auzit cât se poate de
clar, acum o să scârţâie clanţa şi…
Şi în clipa aceea n-am mai fost în stare să mă stăpânesc
şi am atins pe întuneric umărul lui Petr. A sforăit de două
ori, ca omul tulburat din somn şi a început să geamă.
— Petr – am strigat în şoaptă – cineva umblă aici! E pe
coridor, i-am auzit paşii! Ascultă!
Parcă înadins, în clipele următoare se aşternu o linişte
desăvârşită, şi numai după un timp se auzi din nou, de
afară, tânguitul acela ciudat.
— Auzi?
— O ciovică – făcu el constatarea ca un cunoscător – un
fel de bufniţă mai mică. Din astea sunt şi pe la noi, pe
Sázava, acum e vremea lor când se iubesc. Nu-i vina ei că
are un glas atât de nesuferit…
Pe urmă însă, de bună seamă numai pentru a mă linişti,
începu, căscând şi oftând, să se deşurubeze din sacul de
dormit; intră în pantofi, iar mantaua de ploaie şi-o trase

50
 Pe când în rai ploua…

doar peste umeri. Dâra de lumină, răspândită de lanternă,

alunecă pe valize, pe raniţă şi pe duşumea, apoi se înfipse
în uşa ce dădea spre coridor!
Am mai apucat să-l prind de mâneca goală a mantalei,
— Sper că n-ai de gând să ieşi!
— Nu te prosti! începu el să mârâie şi îşi smulse mâneca
din strânsoarea mea. Te rog frumos să te laşi de prostii! Nu
ştiu cine s-ar învrednici să mă lovească.
Şi numaidecât porni spre uşă – nu-mi scăpă din vedere
faptul că din mers apucase toporul – şi dispăru în bezna
neagră a coridorului.
Singură, am rămas singură aici, în pustietatea asta
înfiorătoare! Calm! Aveam senzaţia că frica storcea din
mine ultima rămăşiţă de viaţă şi urechile mi se
transformau în nişte uriaşe aparate radar ce înregistrau
sunetele cele mai infime. Inima o luase razna, o simţeam
bătându-mi tocmai în gâtlej. Dacă se întâmplă ceva, dacă
mi l-a omorât acolo cineva? Ce mă fac? Sar pe fereastră,
din fericire nu e prea departe de pământ, şi mă ascund în
Samson! Sau, mai bine, sub el, Samy n-o să mă lase, nu,
n-o să mă lase! Ori să fug, s-o rup la fugă în întuneric,
indiferent încotro, pârâu-nepârâu, să mă pitesc undeva sub
un muşchi de pădure, sub o grămadă de frunze – numai să
nu rămân aici. Prostie, nu mă duc nicăieri, stau pe loc,
închid ochii, îmi astup urechile şi mă fac că dorm; o să mă
fac din ce în ce mai mică, şi o să mă strâng de groază, până
n-o să mai rămână din mine decât o bilă mică, abia
perceptibilă – nu, eu nu sunt aici, şi, de aceea, nu mi se
poate întâmplă nimic! Ar trebui să-ţi fie ruşine; în loc să te
văicăreşti ai face mai bine să te duci în ajutorul lui, să
încerci cel puţin acum să te urneşti, în ultimele clipe ale
vieţii tale, ce te faci dacă… dacă… Da’ ce-o fi făcând el atât
acolo? E plecat de-o veşnicie şi nu s-o mai întoarce, ce mai,
gata, s-a terminat, ăsta-i sfârşitul, sfârşitul! Linişte!
Paşi. Se apropiau, se depărtau – ai cui paşi? Şi o voce, aş
fi în stare să jur că era a lui Petr, dar nu pricepeam un
cuvânt: suna înăbuşit şi parcă încerca să convingă pe

51
Jan Otčenášek

cineva de ceva, cu cine o fi stând el de vorbă acum? Ce

mai, am înnebunit! Pe urmă se auzi trosnind uşa de la
intrare, şi în clipa următoare Petr îşi făcu apariţia în pragul
odăii: era întreg. Aruncă toporul într-un colţ şi, netulburat,
începu să-şi scoată pantofii. Uf, mi s-a luat o piatră de pe
inimă! Ce bine!
— Hu – suflă înfrigurat şi se furişă repede în sacul lui.
Când cineva e lipsit de fantezie, nu prea e distracţie cu el,
dar când are atâta cât ai tu, e catastrofă curată… Am uitat
să închidem uşile pe coridor şi s-a făcut curent. Asta-i tot.
Requiescat in pace!…
Stinse lanterna şi sări cu poftă în apa somnului,
cufundându-se adânc în ea, dând astfel a înţelege că nu
doreşte să mai fie trezit, dar cu asta nu mă linişti: nu
credeam nimic din ce-mi spusese, l-am auzit doar vorbind
cu cineva, ce dracu, m-am aiurit de tot?
De altfel, în clipele următoare întreaga poveste se repetă,
iar eu, nemaiputându-mă stăpâni am izbucnit ca un copil
într-un hohot de plâns sfâşietor, făcând să răsune sacul. În
definitiv, n-are decât să mă audă!
— Ce-i cu tine, Lu? De ce plângi?
Cu întrebarea asta parcă ar fi ridicat stavila unei
disperări reţinute – am explodat cu toată puterea şi nimic
nu mă mai putea linişti:
— Petr… eu… eu nu rezist aici, o să înnebunesc? Poţi
crede despre mine ce vrei, dar eu vreau să plec, să plec
acasă; n-are niciun rost să mai rămân, sunt o femeie
fricoasă şi n-am ce căuta aici!…
Tăcu un timp, luat prin surprindere de veridicitatea
tristeţii mele, de bună seamă se gândea ce-i de făcut cu
mine, apoi spuse cât se poate de calm şi fără umbră de
mânie:
— Bine, Lu, probabil că ai dreptate. E vina mea că te-am
tras aici. Mâine aranjez totul. Acum însă linişteşte-te şi
încearcă să adormi, da?
Şi numaidecât am simţit mâna lui; m-am prins de ea ca
înecatul de un fir de pai, şi nu i-am mai dat drumul; o

52
 Pe când în rai ploua…

strângeam între degete şi o lipeam de faţa mea plânsă, ah,

Petr, Petr…
Şi până la urmă am izbutit să adorm.

4 iunie

M-a trezit un gâdilat în nas şi propriul meu strănut.

Mi-am desfăcut niţel pleoapele şi – unde mă aflu?
Plafonul alb de deasupra mea nu-mi era câtuşi de puţin
familiar, ar fi nevoie de puţin var şi de o bidinea, îmi trecu
prin minte – şi de o perie cu coadă; ia te uită câtă pânză de
păianjen s-a adunat pe la toate colţurile! Aha, acum ştiu,
da, acum ştiu totul.
Deodată am deschis ochii larg şi în aceeaşi clipă i-am
închis la loc sub asaltul luminii. Să se facă lumină! – Şi
lumină se făcu! Se strecura pieziş spre mine prin ambele
ferestre, şi inunda încăperea cu strălucirea ei clară şi
orbitoare; lumina de a doua zi… Zece şi jumătate trecut!
Zece şi jumătate, trecut! De obicei mă trezesc destul de lent
şi fără chef, sufăr, ca mulţi oameni de altfel, de o
încetineală a mişcărilor şi a gândurilor, dar acum, nu ştiu
de ce, am ţâşnit din sacul de dormit ca un şoarece speriat
şi m-am postat cu amândouă picioarele pe duşumeaua
murdară.
Unde-i Petr? Patul lui preferat era pustiu, sacul
împăturit şi pus bine, dar acum, pe lumină, n-am mai
căzut pradă panicii, primejdia era izgonită. Numai în
ciorapi, m-am împleticit printre valize până la fereastră, şi
m-am uitat afară.
Nu, nu găsesc destule cuvinte pentru a-mi exprima
uimirea faţă de această metamorfoză!
O lume ca după potop se înfăţişa înaintea ochilor mei,
într-o găteală de primăvară! Nici urmă de ploaie, vântul de
dimineaţă apucase să risipească şi să alunge norii de
deasupra văii, doar nişte ghemotoace de aburi străvezii mai
alunecau peste crestele împădurite, mistuindu-se în

53
Jan Otčenášek

transparenţa fantastică a aerului. Priveam înaintea mea,

într-o pioasă încremenire, totul era – cum ar spune Petr –
peste aşteptări: pajiştile verzi şi stufoase, se zbenguiau
zănatic în prospeţimea dimineţii de munte, aerul suna şi
tresărea în valul de căldură, iar soarele zburda cu razele
sale pe voioasa boltă albastră.
Ia te uită, vasăzică asta-i valea despre care Petr îmi
vorbise la Praga în termeni atât de poetici! Era alta decât
cea visată de mine, infinit mai spaţioasă şi, fără îndoială,
mai frumoasă, materialitatea ei îmi tăia pur şi simplu
răsuflarea, şi nu era deloc pustie, aşa cum mi-o
imaginasem eu: departe, în marginea de jos a
povârnişurilor împădurite am zărit câteva căsuţe de munte
– în clipa aceea nu bănuiam că erau părăsite cu totul sau
numai pe jumătate – şi acestea lăsau impresia că toată
valea era populată, impresie înşelătoare, dar binevenită la
prima vedere.
Nu mă mai puteam desprinde de lângă fereastră; pe
urmă se trezi în mine o energie necunoscută, gata, destul
cu zgâitul, adună-te fetiţo, în halul ăsta n-ai ce căuta aici!
Mi-am scos la iuţeală pantalonii şifonaţi şi tot ce trăsesem
pe mine peste noapte, şi, sfidătoare, m-am hotărât să-mi
pun o rochie de vară din monofil multicolor; o asemenea zi
trebuie întâmpinată cum se cuvine – aşa, ca să se ştie că
sunt aici!
Coridorul, în care lumina ţâşnea prin uşile deschise,
arăta acum mai primitor, dar cum am ajuns acolo au şi
început să-mi clănţăne dinţii. Afară, pe terasă, era mai
bine: aerul era încă răcoros, dar razele ascuţite ale soarelui
îşi opinteau căldura în pielea mea şi-mi încingeau tot
corpul. Ce fericire! Mi-am desfăcut braţele, mi-am întins
oasele, apoi mi-am sprijinit palmele de metalul jilav al
balustradei şi am clipit în jurul meu, mulţumită.
Din liniştea ce mă cuprinsese nu mă tulbură decât un
fluierat, semnalul nostru – Petr! L-am zărit lăsat pe vine pe
puntea de peste pârâu, unde spăla în apa iute vasele
rămase murdare de la dezastruoasa noastră cină din ajun.

54
 Pe când în rai ploua…

Spre el! Am zbughit-o pe scări, în jos, şi am rupt-o la

fugă sărind peste băltoace. Cu sufletul la gură m-am oprit
în dreptul lui.
— Ahoi!
— Ahoi! îmi răspunse fără să schiţeze un zâmbet şi îşi
văzu mai departe, netulburat, de vasele lui. Grăsimea sleită
nu voia deloc să se ducă, dar el, răbdător, o freca de pe
farfurii cu sârma, şi lipsa lui de îndemânare îmi pricinuia
pur şi simplu dureri. M-am ghemuit lângă el, şi, fără să
suflu o vorbă, m-am apucat să-l ajut; ce bine ar prinde
acum un pic de nisip!
— Cum ai dormit? mă întrebă, fără măcar să se uite la
mine.
— Fain.
Am lăsat spălatul, nu de alta, dar mă dureau mâinile de
la apa rece ca gheaţa; m-am îndreptat din şale şi, fericită,
mi-am dus mâinile la ceafă şi le-am împreunat.
Entuziasmul ce mă inundase simţea nevoia să fie
exteriorizat:
— Petr, aici e o adevărată minunăţie uluitoare! N-am
bănuit că…
— Da, la soare şi cimitirul pare mai vesel!…
Tonul acesta lucid mă făcu să înmărmuresc, ce i s-o mai
fi năzărit nătăfleţului, o asemenea dimineaţă, şi
dumnealui… Dar nu m-am trădat şi am pus mâna pe
lighean.
— Eşti de mult în picioare?
— Hm! Am fost cu Samy în sat ca să telefonez la direcţie
pentru lumină. Prea curând n-o s-avem, cică n-ar fi sârmă
şi nu mai ştiu ce, aşa că am cumpărat trei lămpi cu petrol
şi o sticlă de spirt. Lampa de gătit e în sufragerie, dacă vrei
poţi să-ţi faci micul dejun şi să-ţi încălzeşti apa de spălat.
— Eşti o adevărată comoară, băiete, dar unde-i Samson?
— L-am tras în curte, sub şopron. Cu timpul o să fac din
el garaj, merită bătrânul Samy să-şi petreacă restul vieţii la
adăpost. Dar fii liniştită, îl scot eu iar…
Nu ştiu de ce, dar comportarea lui nu-mi plăcu deloc.

55
Jan Otčenášek

— Unde mai vrei să te duci azi?

— Auzi întrebare – spuse mirat, şi pentru prima oară mă
învrednici cu privirea. – După prânz te duc la gară. Dacă-i
dăm puţină bătaie, prinzi acceleratul de după-masă la
Budějovice…
Numai grimasa mea desperată îl făcu să amuţească:
— Ce să caut eu la Budějovice? N-am niciun chef să mă
duc acolo!…
În sfârşit lăsă baltă vasele alea nesuferite, se ridică în
picioare şi îşi şterse mâinile îngheţate de pantalonii de
catifea. Smiorcăi din nas. Apoi începu.
— Ai uitat probabil de înţelegerea noastră de astă-
noapte, Nu-ţi reproşez nimic, acum, bineînţeles, îţi place
aici, dar să ştii că nu tot timpul e aşa…
Cu asta mi-a tăiat răsuflarea, şi-am început să bâjbâi cu
mâna în gol.
— Şi cum, eu… tu rămâi aici? Singur? Fără mine?
— Cum altfel? Ştii doar că mi-am dat demisia de la
institut, şi n-aş vrea să par un măscărici. Lucrurile tale le
trimit pe urmă, cu trenul, şi după ce-o să fac niţică ordine
pe aici, o să poţi să vii din când în când să mă vezi…
Să tacă! Am întors repede capul, să nu-mi vadă ochii
înlăcrimaţi; stam ghemuită pe un bolovan, la trei paşi de
el… şi mă simţeam îngrozitor: ştiam bine că nu glumea, că
vorbele lui nu erau o joacă sau un atac viclean la
sentimentele mele, prin care să încerce să mă reţină aici; îl
cunosc până într-atât, încât să-mi dau seama că nu-i
capabil de aşa ceva.
Am tăcut amândoi multă vreme, eu spălam cu o
pedanterie comică ligheanul şi în acest timp mă năpădeau
pe rând simţăminte din cele mai haotice: ruşinea,
înverşunarea şi regretul sufocant, vecin cu plânsul; în clipa
aceea aş fi vrut să mor, dar până la urmă puse stăpânire,
pe toate, mânia! Minunata şi orbitoarea presiune a unei
cumplite mânii, împotriva mea şi împotriva lui; ţâşni din
mine ca o dulce şi binefăcătoare explozie!
— Ascultă!… mi-am auzit deodată propriile răcnete – tu

56
 Pe când în rai ploua…

ai înnebunit de-a binelea! Eu nu mă mişc de aici nici în

ruptul capului! Aici rămân de-ar fi să fac pe mine de trei ori
în fiecare noapte… m-auzi, necioplitule, aici rămân, nu plec
nicăieri… şi nu te mai holba la mine cu ochii tăi filozofici de
scrumbie uscată! ţipam la el cu un temperament de
precupeaţă, în timp ce părul răvăşit mi se răspândea, cu
agresivitate, în toate părţile: – Să-ţi iasă din cap că o să
scapi de mine aşa uşor, ca să-ţi aduci pe urmă alta în loc…
m-auzi, cu mine nu-ţi merge…
Şi, în culmea erupţiei temperamentului meu vulcanic,
nu m-am mai putut stăpâni şi am aruncat peste el un
lighean plin cu apă, fapt care avu darul să mă răcorească
pe cinste. În aceeaşi clipă îmi veni să mă prăpădesc de râs
– înfăţişarea lui era de un comic de-a dreptul irezistibil.
Sta pe podişca de lemn cu celălalt lighean în mână, iar
apa se prelingea de pe el şiroaie, ca de pe duhul apelor; un
timp rămase neclintit, privind încruntat înaintea lui, apoi
pe faţa lui începură să se întreacă zâmbetele.
— Ludmila – rosti el cu un accent solemn – de fapt, dacă
stau şi mă gândesc bine, tu eşti o femeie grozavă! Chiar în
ciuda faptului că eşti o bestie turbată…
Şi legănă ligheanul în braţe, şi, până să apuc să mă
feresc, m-am trezit şi eu udă din cap până în picioare. Am
urlat de spaimă şi abia îmi mai trăgeam răsuflarea, ce mai,
rochia s-a dus pe copcă, iar permanentul pe apa sâmbetei,
dar nu-i nimic, asta ai să mi-o plăteşti tu, fiară sălbatică!
După care se dezlănţui o bătălie nimicitoare, cu apă rece
ca gheaţa; azvârleam unul asupra celuilalt hectolitri întregi
de apă şi răcneam şi nechezam şi clănţăneam din dinţi, ei
gata, ajunge, pentru numele lui Dumnezeu! După ultima
porţie, am sărit cu sufletul la gură pe podişcă, l-am cuprins
cu braţele de mijloc… şi aşa uzi până la piele cum eram,
am început să ne sărutăm ca smintiţii pe gură, pe faţă, să
ne hlizim unul la altul, şi să ne prostim nevoie mare – până
când se auzi sub noi un trosnet şi ne-am trezit deodată
amândoi în apa aceea rece şi iute; dar acum puţin ne mai
păsa!

57
Jan Otčenášek

Chiar în clipa în care, cu chiu cu vai, ne târam afară din

apă, se nimeri să treacă uruind şi pufăind pe drumul din
preajma casei noastre, un tractor cu remorcă, în care se
aflau câţiva oameni necunoscuţi: de sub cozoroacele
şepcilor turtite, feţele aspre şi neclintite ale tăietorilor de
pădure ne cercetau cu severitate şi pe fiecare dintre ele se
putea citi: ia te uită, ăştia sunt cei doi din Praga, nici vorbă
că-s loviţi cu leuca, de altfel mi-am spus şi eu asta de la
bun început!
După ce ne-am furişat în casă am declarat pe un ton
categoric:
— La prânz o să avem gulaş cu spagheti… Ah, dacă te-ai
vedea cum arăţi! Miroşi a câine plouat!
— Linişteşte-te Kadlecová – se repezi el în mine –
linişteşte-te! În viaţa mea n-am văzut o tocilăreasă atât de
plouată.
Se înţelege că am reuşit de minune să ard gulaşul pe
lampa de spirt, în schimb spaghetele nici nu se puteau
muşca, dar Petr înghiţi porţia lui cu o poftă demnă de un
Gargantua, şi trecu acest dezastru culinar sub o tăcere
cavalerească pentru care, în sinea mea, îl binecuvântam.
Siesta de după-amiază ne-am petrecut-o aplecaţi asupra
unei ceşti de cafea turcească slabă, Petr fuma şi mă
urmărea cu interes în timp ce-mi introduceam în păr
bigudiurile de metal; până acum nu mă mai văzuse cu ele
în cap şi, de bună seamă, înfăţişarea mea îl amuza.
— Arăţi, cu astea, ca un erou dintr-un sci-fi – ţinu el să
sublinieze foarte la obiect. — Fii atentă să nu te lovească
trăsnetul.
I-am arătat limba:
— O să trebuiască să te obişnuieşti, iubiţelule, acasă
făceam treaba asta în singurătate, şi aici n-o am! Dar nu-i
nimic, în felul ăsta cel puţin, se remarcă nasul meu
expresiv, îmi dau perfect seama, că ar putea să fie mai
modest şi ceva mai nostim, dar…
— Nici să nu te gândeşti, mie îmi place aşa! Pare demn
de încredere. Ce-ar trebui să spun eu, cu trompa asta a

58
 Pe când în rai ploua…

mea?… Ai în schimb nişte urechi micuţe şi fermecătoare.

Dar, apropo, cum stai cu auzul? Aşa, în general, auzi
destul de bine?
I-am răspuns cu promptitudine aruncând după el cu
pantoful, şi în aceeaşi clipă m-a pufnit râsul.
Gata, de ajuns cu pălăvrăgeala, e cazul să ne apucăm de
treabă, dacă vrem să trăim aici cât de cât, omeneşte!
Mă cuprinse deodată o vrednicie creatoare, neaşteptată.
Cu ce să începem? E clar: cu măturile şi ligheanele cu apa,
mai întâi scoatem totul pe coridor, măturăm duşumeaua,
acolo unde a mai rămas ceva din ea, şi în timp ce eu încerc
s-o frec cu peria aspră, din pai de orez, tu expulzezi de aici
păianjenii! Nu exclud ideea că aduc noroc, dar numai la
gândul că una din aceste vietăţi cumsecade, cu un exagerat
număr de picioare, ar putea să-mi intre în păr, mi se face
pielea ca de găină! Pe urmă dispunem, aşa, provizoriu, cele
câteva piese de mobilă – în măsura în care pot fi numite
astfel aceste cuiburi de carii – într-un cuvânt, de aici
începem atacul!
În principiu, Petr căzu de acord cu mine, dar propuse ca
înainte de a porni la treabă, să întreprindem, fie şi în
treacăt, o inspecţie generală a întregii noastre împărăţii.
— E absolut necesar, căci, de obicei, omul se teme de
lucrurile şi locurile pe care nu le cunoaşte.
Am zbughit-o din casă după el, cu pulovărul pe mine;
soarele ce-i drept, frigea, dar, de îndată ce se ascundea sub
nori, răcoarea se făcea simţită bine.
În primul rând am început să ocolim casa pe dinafară.
Călcam prin iarba miţoasă, ne furişam printre tufele de
aluni şi ne înecam în nişte bălării neînchipuit de înalte, ce
asaltau zidurile cu dorinţa avidă de a le înghiţi.
— Va trebui să le tăiem – menţiona Petr, cu un aer de
gospodar conştiincios şi încercat – asta-i junglă curată! O
să mă apuc de treaba asta cât mai curând; tata spune că
zidurile simt nevoia să respire, la fel ca noi, oamenii; şi,
crede-mă, ca zidar se pricepe.
Şi se şi apucă să frângă crengile ce ne aţineau calea, de

59
Jan Otčenášek

parcă le-ar fi declarat război până la distragerea totală, şi

înflăcărarea lui belicoasă îl prindea de minune.
— Tu crezi că zidurile se pot îmbolnăvi şi ele de
tuberculoză?
Clar – răspunse dând din cap – chiar dacă în cazul lor i
se spune altfel. Numai că zidurile astea ţin la tăvăleală,
sunt nemaipomenit de trainice; pe vremea aceea se
construia pentru secole întregi, nu ca azi. Nu te lăsa
înşelată de ceea ce vezi la suprafaţă, coamele şi acoperişul
sunt, în general, în bună stare, iar casa, cel puţin în părţile
locuite, n-are igrasie, şi ăsta-i principalul! Asta-i casă
solidă, nu glumă, şi-o să stea în picioare chiar şi atunci
când blocul acela din prefabricate, în care s-a mutat Eva
cu Evzen al ei, o să ajungă o dărăpănătură! Da, da, casa
asta o să ne supravieţuiască tuturor!
Pentru mine era limpede că tocmai această presupusă
longevitate a casei noastre îl fascina, vorbea despre ea
aproape ca un îndrăgostit, iar mie îmi părea rău. Un pic, că
nu-i puteam împărtăşi înflăcărarea, cel puţin deocamdată
nu!
— Nu – m-am grăbit să-l contrazic pe un ton categoric –
nu, nouă n-o să ne supravieţuiască! Noi doi n-o să murim
niciodată!
— Doar aşa – admise el, împăciuitor, şi îşi continuă
mersul împleticit printre tufele de pălămidă, cufundat de-a
binelea în meditaţiile sale.
Chiar dacă schiţele lui neîndemânatice nu puteau să
redea nici pe departe posomorâta atmosferă poetică a casei,
ele erau totuşi destul de detailate, ca să-mi permită o
orientare relativ uşoară; mă surprindea numai întinderea
ei: da, cu toate acareturile care ţineau de ea, era mai mare
decât în închipuirile mele, mai mare şi mai părăginită, în
ciuda faptului că, în bătaia soarelui de după-amiază, părea
cu mult mai reconfortantă decât pe vremea câinească de
ieri. Într-un fel îmi amintea de o fortăreaţă în miniatură,
poate şi prin aceea că era împrejmuită din toate părţile de
un zid puternic şi gros; asta îmi convenea, pentru că în

60
 Pe când în rai ploua…

aparenţă, cel puţin, zidul acesta trezea în om sentimentul

siguranţei şi al invincibilităţii. Planul întregii aşezări avea
forma unui trapez destul de neregulat: de clădirea
principală, care constituia baza, se lipea alta, mai joasă, în
schimb mai lungă, întinzându-se până în capătul
ansamblului; majoritatea ferestrelor erau fără geamuri, iar
unele chiar fără rame, asemănându-se cu nişte ochi scoşi.
— Aici s-ar putea face un azil de noapte ideal pentru
turişti, nu crezi? se auzi glasul lui Petr.
Nu i-am răspuns; îmi lipsea imaginaţia lui, iar toată
hărăbaia asta la al cărei capăt ajunsesem, mi se părea de-a
dreptul înfiorătoare şi numai bine coaptă pentru lopată şi
târnăcop.
M-am oprit şi am început să-mi arunc privirea în jurul
meu: de pe o colină domoală, dintr-un loc înconjurat de
arbori şi tufişuri, cobora spre noi un pârâiaş îngust, dar
foarte iute, cotind în dreptul aripei din spate a casei şi
vărsându-se, la câteva zeci de metri mai jos de clădire, în
pârâul principal ce străbătea întreaga vale.
În iarba înaltă am descoperit nişte vestigii ce aminteau
de scocul unei mori, şi numaidecât i-am atras atenţia lui
Petr.
— Aşa este, cândva aici a fost o moară, dar e mult de
atunci, şi ea a supravieţuit doar prin denumirea
întreprinderii – Fuchsenmühle. Asta a fost, într-adevăr,
scocul, iar roata morii era probabil aici. Mai sus, la
marginea pădurii, lângă şirul acela de copaci, se află un lac
şi din acest lac îşi trage izvorul pârâiaşul ăsta. Hai dă fuga
să-l vezi, să-ţi dai şi tu seama ce înseamnă liniştea şi ce
perspectivă se deschide de-acolo asupra întregii văi; pentru
scăldat, apa e prea rece şi plină de mâl, dar m-am gândit
că ar fi bine s-o populăm cu păstrăvi. Închipuieşte-ţi ce
senzaţie ar fi dacă vizitatorul ar putea să împrumute de la
noi o nuia să-şi facă undiţă, şi să-şi prindă un păstrăv
pentru cină!…
— Ăsta-i gol! am chiuit în semn de admiraţie şi m-am
grăbit să vin şi eu cu puţinul meu de contribuţie: — Şi ce-

61
Jan Otčenášek

ai zice dacă i-am reda acestui loc – măcar parţial, şi numai

aşa, de curiozitate – caracterul său original? Să reparăm
scocul şi să facem rost de o roată, vorba ceea, dacă-i
moară, moară să fie… Ar fi o moară stil, nu crezi?…
Se uită la mine cu o uşoară suspiciune, de bună seamă
nu era sigur dacă nu-l iau cumva peste picior.
— Uşurel, acum avem alte griji! Să vedem!… Toate la
vremea lor!
— De ce oare i s-o fi spus Moara Vulpilor?
— Asta nu ştiu. Poate că au fost pe-aici multe vulpi, de
altfel şi valea asta se numea Fuchsenwise, un motiv o fi
fost de i s-a spus aşa…
— Mie povestea asta mi se pare cumplit de caraghioasă.
Imaginează-ţi un vulpoi bătrân, cu şapca prăfuită de făină,
în chip de morar, vulpi în chip de prim-ajutor şi de ajutor
de morar şi pui de vulpe în chip de ucenici, trebăluind cu
sacii şi măcinând şi măcinând şi…
— Da, îmi închipui cât se poate de viu această scenă –
mă făcu el să amuţesc şi, dintr-un salt, trecu peste pârâu –
dar încetează mai bine cu măcinatul, şi binevoieşte a mă
urma!
M-am lăsat pe vine la marginea pârâului, am adunat apă
în căuşul palmei şi am băut – apa era rece şi înviorătoare.
Apoi am rupt-o la fugă pe urmele lui Petr.
Mă aştepta la uşa unui hambar, aflat chiar la capătul
moşiei noastre, şi îşi expunea faţa la soare. Am mers de-a
lungul pereţilor din spate ale şoproanelor şi grajdurilor,
apoi de-a lungul unui zid înalt şi crăpat, care se întindea
până în clădirea principală, întrerupt doar de o poartă cu
boltă, pe jumătate năruită, reprezentând unica intrare în
curte. Nu era greu să te strecori prin ea, pătrunderea
nedorită a unui intrus fiind împiedicată aici pur simbolic.
Ai grijă, fetiţo, să nu-ţi cadă în cap, nu fi atât de pripită!
Curtea, de bine de rău, o cunoşteam: era pângărită de
tot felul de troace vechi care, de bună seamă serviseră
odinioară la ceva, dar acum zăceau în neştire prin iarba
înaltă şi prin bălăriile atotstăpânitoare. Ce prăpăd! Butoaie

62
 Pe când în rai ploua…

stricate şi cercuri ruginite. Scânduri putrede. Zdrenţe şi

sticle goale. Şi pustietate. Era o curte moartă, lipsită de
orice viaţă. Portiţele coteţelor erau date peste cap sau
lipseau cu desăvârşire, de sub şopron ieşea în afară botul
lui Samson, ahoi, Samy, unde-ai ajuns la bătrâneţe,
sărăcuţul de tine? Aproape de zidul gardului se înălţa o
fântână cu pompa îngroşată de rugină; am încercat să pun
pârghia în funcţiune, dar din pompă nu se scurgea nicio
picătură de apă, şi, în tăcerea mormântală a curţii, glasul
pistonului răsuna atât de jalnic, şi cu atâta reproş, încât
am preferat să-l las în plata Domnului.
— Nu-i nimic – interveni Petr, curmând chinuitoarele
mele meditaţii – după apă o să ne ducem la pârâu, şi, cu
timpul, o să refacem instalaţia. De bine de rău, ţevile şi
rezervorul sunt în bună stare, o să avem nevoie doar de o
pompă nouă la motor. Hai să ne uităm la etajul întâi, vrei?
Treptele de lemn duduiau şi scârţâiau înfiorător sub
apăsarea noastră, casa scării duhnea a praf şi a tencuială
putregăită, şi totul era aici învăluit într-o beznă sumbră;
dar, iată că pe coridorul lung de la etaj, prin ferestrele
aflate la capetele lui, se scurgea lumina zilei. Uşi şi iar uşi.
Am observat că pe tăbliile lor erau bătute nişte plăcuţe de
metal cu nişte cifre încă lizibile, de la unu până la
doisprezece – ia te uită, mi-am spus, embrionul unui viitor
hotel! Le-am deschis pe rând şi ne-am uitat în încăperi
numai din prag: semănau între ele ca două picături de apă
şi toate erau pustii – pustii. Într-o odaie din capul
coridorului, ţâşnea, prin fereastra laterală, lumina soarelui,
şi, din pricina asta, probabil, mi se păru mai familiară şi
mai locuibilă; în plus, mai oferea şi o privelişte
reconfortantă a văii.
— Ascultă – i-am spus lui Petr, întorcându-mă spre el –
ce-ai zice să ne instalăm aici dormitorul? Mie îmi place
această cameră, e uscată, şi, mai cu seamă, nu se vede
nimic de afară… Aşa că… pricepi?
Pricepu. Pentru prima oară în timpul acestei inspecţii,
zâmbi şi mă sărută din spate, pe gât, sub urechea stângă.

63
Jan Otčenášek

— Minte genială, şi mie mi-a trecut prin cap ideea asta,

ce să mai vorbim, ăsta-i un adevărat cuib al giugiulelii!
Îşi dădu pe loc consimţământul, vizibil fericit de
interesul meu şi de faptul că măcar într-o privinţă îmi
poate face pe plac. Şi numaidecât hotărî să ocupe pentru el
camera opusă, ca să-şi amenajeze în ea biroul său de
lucru.
— Toată viaţa mi-am dorit aşa ceva, dar niciodată la
Praga n-am reuşit să-mi fac… Nu-i nevoie de prea multe,
ajung o masă, un scaun şi o lampă cu gaz, rafturile pentru
cărţi o să încerc să mi le încropesc şi singur…
Şi în timp ce vorbea, strălucea de o bucurie copilărească
şi pentru o clipă izbuti să mă molipsească şi pe mine.
Podul şi pivniţa nu mă ispiteau, să mai aştepte; şi în
afară de asta toată foiala începuse oarecum să mă
plictisească, mai bine zis, să mă deprime. Impresia
generală nu era deloc înălţătoare şi simţămintele mele
zburau de colo până colo, între crizele efemere de optimism
încăpăţânat şi cele de neagră descurajare, deşi pentru
ambele extremităţi nu existau suficiente motive raţionale.
De bună seamă totul depindea mai curând de moment şi
de impresiile întâmplătoare, de oboseală şi de locul în care
ne aflam, de starea lui aproximativ bună sau de gradul lui
de şubrezire. Şi, întrucât ştiam că astea nu sunt decât
numai şi numai simţăminte, le păstram numai şi numai
pentru mine. De ce să-l întristez cu ele şi pe bietul Petr?
Când seara târziu, răpuşi de oboseală, ne-am înşurubat,
cu mâinile şi picioarele frânte, în sacii de dormit, din
întuneric răsună glasul lui Petr:
— Sper că azi n-o să-ţi mai fie teamă…
— Şi eu sper – i-am răspuns – dacă o să mă ajuţi puţin…
— Cum? Îţi promit să nu mă mişc niciun pas de lângă
tine!
— Fain, dar nu despre asta-i vorba… Chiar tu ai spus că
omul se teme cel mai mult de necunoscut, de pildă, şi de
ceea ce-i umblă prin cap, ca o sperietoare. Eu, cum să-ţi
spun, nu sunt Fecioara din Orléans care a auzit vocile

64
 Pe când în rai ploua…

acelea, şi dacă vrei să nu intru la idee că-mi filează o

lampă, trebuie să-mi spui cu cine ai stat de vorbă azi-
noapte…
Întrebarea nu era pe placul lui; tăcu un timp, dar până
la urmă tot se foi în sac, şi, sprijinindu-se în coate, îmi
răspunse:
— Fii liniştită, prea mult nu-ţi filează ţie lampa aceea, şi
de auzit ai auzit bine, chiar şi cu urechile tale mici. Toată
povestea e de fapt un fleac, şi nu merită să ne pierdem
vremea cu ea… A fost Seep, idiotul satului, l-ai văzut doar!
Ei, şi? Era curios să afle ce şi cum, şi de aceea a venit să
ne vadă. Şi mie mi-a fost neplăcut când i-am luminat faţa
cu lanterna, ştii doar că nu e o frumuseţe de bărbat. L-am
făcut să-şi ia tălpăşiţa cu o bruscheţe, aş zice, inutilă, şi
acum îmi pare rău; sărăcuţul, e absolut inofensiv. Ei – aşa
e mai bine?
— E! Dar, oricum, mâine ne mutăm sus, nu-i aşa?
Până să apuce să-mi răspundă, am adormit buştean.

12 iunie

Cam multe zile au trecut până să ajung la aceste

însemnări; am avut de lucru până peste cap, omorându-ne
cu dereticatul şi cu amenajarea odăilor noastre, până la
istovire. Serile eram atât de frântă încât mi se lipeau ochii
de o oboseală pe care n-o mai cunoscusem de când mă
ştiu.
Dar efortul ne-a fost răsplătit, acum se poate spune că
locuim – măcar, de bine de rău, cum obişnuieşte să
sublinieze Petr, cu luciditate, şi zău, are dreptate.
Azi se împlinesc paisprezece zile de când am sosit aici, şi
aceste paisprezece zile au fost, fără îndoială, cele mai
ciudate zile din viaţa mea.
Cu alte cuvinte: paisprezece zile fără presă cotidiană,
fără săptămânale, fără radio şi televiziune, pe scurt, fără
toate acele mijloace de informaţii pe care civilizaţia le oferă

65
Jan Otčenášek

omului modern, fără vacarmul străzilor pragheze, fără

feţele care înainte mă înconjurau zi de zi, fără plăcutele
taifasuri la o cafeluţă în redacţie, fără cancanuri, fără
panică şi certuri în polemici de specialitate – toate astea, la
drept vorbind, nici nu prea îmi lipsesc – dar şi fără coafor,
fără baia din Podoli, fără plimbările de seară, fără teatre şi
concerte, aşadar, fără tot ceea ce înainte cu greu aş fi fost
în stare să şterg din viaţa mea.
— Te plictiseşti? m-a întrebat Petr, cam a patra zi.
— Nu – i-am spus adevărul adevărat – lângă tine, nu ştiu
de ce, nu prea îmi merge cu plictiseala. Mai curând mi-e
teamă că n-o să fac faţă exigenţelor tale. La Praga, nici nu
realizam acest risc, mă zăpăciseşi de-a binelea.
— Aiurito! Sunt totul plin numai de tine. Şi mintea, şi
mâinile, şi… Şi-apoi, ca să se plictisească, omul are nevoie
de timp…
Avea dreptate, n-avem timp de aşa ceva – cel puţin
deocamdată nu – pe urmă om vedea! De ce să ne gândim
prea mult înainte?
Potrivit unui grafic al treburilor de primă urgenţă,
temeinic discutat şi aprobat în unanimitate, mâine ne
apucăm să dereticăm viitoarea lui cameră de lucru, şi, în
plus, mie îmi mai revine şi sarcina de a spăla cu detergenţi
maiourile, dacă vrem să nu putrezească de murdărie! Şi
încă ceva…
Un lucru e mai mult ca sigur: invadarea acestei
fermecătoare singurătăţi înseamnă în viaţa noastră o
ruptură, o ruptură radicală în felul nostru de a trăi, şi,
probabil, şi în destinele noastre. Acest cuvânt patetic mă
îngrozeşte un pic, dar n-am ce-i face, asta-i situaţia.
Problemele care la Praga mi se păreau a fi grave şi de o
importanţă aproape mondială, aici s-au redus cu o viteză
uluitoare, risipindu-se aproape, şi în locul lor s-au
înghesuit într-o clipită altele, pentru neiniţiaţi poate
caraghios de mărunte, dar pentru noi, în situaţia noastră,
de o însemnătate vitală. N-a fost nevoie să le căutăm, au
apărut de la sine: cum să mâncăm, cum să dormim, cum

66
 Pe când în rai ploua…

să ne spălăm, cum să scăpăm de guturai şi de anghină,

cum să ne familiarizăm cu împrejurimile şi cu oamenii în
mijlocul cărora va trebui să trăim, cum să facem rost de
oameni să ne ajute: problemă cu apa, problemă cu focul,
problemă cu lumina, pentru început lucruri din cele mai
elementare, dar, în cele din urmă, tot mai complicate şi mai
exigente din punct de vedere tehnic.
De pildă: cum să baţi cu dosul toporului o scoabă în
zidăria de piatră şi, în acest timp, să nu-ţi scoţi ochiul? Azi
totul e în perfectă ordine şi Petr îşi poate scoate liniştit
bandajul de pe frunte; dar în primul moment mi-a fost
teamă c-o să se scurgă din el tot sângele şi dacă nu m-ar fi
reţinut aş fi alergat peste munţi şi văi să aduc un doctor.
— Arăţi ca un maharadjah – am constatat a doua zi,
după ce-mi trecuse spaima – nici nu ştii ce bine-ţi vine!
S-a strâmbat la mine şi mi-a intrat cu mâna în păr:
— Râzi tu, diavole, dar n-a lipsit mult ca să-l ai în faţa ta
pe Jan Žižka!…
Mai departe: cum să tai cu un ferăstrău tocit o blană de
brad, şi-apoi din tot felul de scânduri şi scândurele să
încropeşti o laviţă care să nu se prăbuşească numaidecât
sub fundul celui ce se aşază pe ea? Fapt izbutit abia după
cinci chicsuri şi, unde mai pui că şi asta numai de bine de
rău! Cum să durezi o etajeră care să suporte şi povara grea
a unor volume din domeniul filosofiei pure şi a istoriei – de
data asta numai patru (!!) chicsuri, colorate în schimb cu o
unghie ruptă de la degetul meu gros. Sau cum să dregi uşa
faimosului nostru W.C. şi s-o înfigi în balamale? Ne-am
irosit cu povestea asta o întreagă după-amiază, dar, oricum
– în măsura în care nu plouă – continuăm să ne ducem
pentru nevoile urgente în lăstărişul des de la marginea
pădurii şi, cu acest prilej să tragem adânc în piept mirosul
îmbătător al acelor de conifere, fără îndoială spre marele
gaudiu al animalelor şi al spiriduşilor de pădure. Şi toate
astea făcute fără nici o experienţă în ale muncii manuale,
fără priceperea şi sculele necesare! Zi de zi descoperim câte
o nouă Americă în domeniul breslelor meşteşugăreşti, zi de

67
Jan Otčenášek

zi suntem siliţi să improvizăm câte ceva, să ne descurcăm

cu orice preţ, şi, în plus, să nu cădem pradă deznădejdii
totale în faţa propriei noastre neîndemânări: a mea, cel
puţin, este catastrofală şi, se pare, înnăscută, dar n-aş
putea spune că Petr e cu mult mai iscusit, chiar dacă,
uneori, are tendinţa pur bărbătească de a se preface că ar
fi ceva mai presus: face un pic pe grozavul, iubiţelul meu,
dar până la urmă nu-i rămâne altceva decât să suplinească
lipsa de iscusinţă cu o tenacitate de-a dreptul fanatică,
susţinută temeinic de nişte înjurături fantastice şi
viguroase, şi într-un sortiment nespus de bogat, pe care,
pur şi simplu, nimeni nu l-ar putea bănui în vocabularul
unui cărturar specializat în ştiinţele umanistice.
Toate muncile astea ne costă multă energie, risipită în
zadar, eforturi nu numai de ordin fizic, ci şi intelectual,
sforţări nemaipomenite, şi o voinţă sălbatică! Dar, pentru
toate astea, suntem doi! Uneori mâinile ne cad
neputincioase de-a lungul trupului, de oboseală sau de
atâta descumpănire, suntem la capătul puterilor, sau
răpuşi de o desperare mută, dar când lucrurile se îngroaşă
rău de tot, începem, ca din senin, să facem din toate
băşcălie, transformând cu repeziciune tragedia într-un
simplu caraghioslâc, după care ne apucă o criză de râs
nestăvilit, şi nechezăm, şi ne prostim de parcă ar fi dat
strechea în noi!
Şi, spre marea noastră mirare, ajută şi asta un pic!
— Cine are pretenţia – zbiară Petr ca un catâr – că orice
masă trebuie să aibă toate picioarele egale? Se mai poate
pune şi o pană, nu? Aici nu suntem la Alcron. Cel puţin
deocamdată nu! Dar ştii ce? Acum ne fecalizăm, pe toate,
şi-o ştergem în pădure! Amin!
— Eşti i-re-zi-sti-bil! îi spun eu în asemenea momente,
după ce mă satur de râs. O să-i scriu lui Zdenek, aici s-ar
putea face un film grotesc, presărat cu gaguri inedite; să
vezi ce-o să se mai bucure!… În ceea ce mă priveşte, aş fi
dispusă să accept rolul protagonistei…
Aruncă după mine cu ce-i pică la îndemână şi, fără să

68
 Pe când în rai ploua…

mai sufle o vorbă, se duce să-şi pună cizmele de cauciuc;

apoi încuiem casa cu cheia şi pornim în sus, pe drumul
pădurii: nu-i departe, doar o sută de metri ne despart, şi
suntem înconjuraţi de pădure din toate părţile. Tăcem, în
timpul mersului Petr mă cuprinde cu braţul pe după
umeri, sau de mijloc, şi şoldurile noastre stau lipite unul
de altul.
— Spune-mi, te rog – mi se năzare mie din senin – în ce
direcţie e Praga?
— Ghiceşte.
Arăt numai aşa, de încercare, drept înainte, şi el scutură
uimit din cap; simţul meu de orientare îi ia din nou, pentru
a nu ştiu câta oară, piuitul.
— Păi da! În direcţia aceea e graniţa, la cel mult zece
kilometri, de aici trebuie să fie Pasov! Ascultă, minune a
minunilor, cum văd, tu trăieşti pe lumea asta ca o găinuşă
oarbă, zău aşa! Uită-te şi tu, cel puţin, unde-i soarele în
această clipă; atâta lucru ar trebui totuşi să ştii, că ne
aflăm la sud-est de Praga; dacă ţi-ar da prin minte s-o
întinzi acasă, ar trebui s-o iei exact în direcţie opusă, spre
Jeleni şi de-acolo mereu spre nord. Acum te-ai lămurit?
Altfel te-ar înhăţa grănicerii şi ăştia, spre norocul tău, te-ar
trimite înapoi, din post în post…
— Şi ce dacă? mă oţărăsc eu, ofensată. M-ar trimite
înapoi… şi gata… Şi-apoi, aş avea eu grijă să-l întreb pe
primul om care mi-ar ieşi în cale: nu te supăra, domnule,
nu ştii cumva pe unde se poate ajunge în Piaţa Václav?
Găsesc întotdeauna în zelul lui o distracţie uşor
răutăcioasă, şi nu mă opresc până când nu-l apucă
desperarea şi nu mă face să amuţesc, astupându-mi gura
cu palmele.
Deocamdată, vremea e aproape bună de export; cu
excepţia câtorva răpăieli scurte, deasupra noastră se
întinde o boltă arzătoare şi veselă de iunie, aerul e
fierbinte, dar peste vale bate neîncetat o adiere de vânt
catifelată. Pădurea e o adevărată splendoare. Mă încumet
să fac această afirmaţie în ciuda conştiinţei că singură, şi

69
Jan Otčenášek

mai cu seamă pe întuneric, n-aş pune piciorul în ea,

pentru nimic în lume; nu e vorba totuşi de o pădure idilică
aşa cum sunt pădurile din interiorul ţării; pădurea în
mijlocul căreia ne aflăm acum, n-o cunosc decât din
tablourile lui Mařak; e o pădure ca din basme sau din
piesele cu bandiţi ale teatrului de păpuşi. Aş fi în stare să
jur că noaptea mişună pe aici spiriduşi şi ielele şi pun
mâna în foc că şi acum sunt aici, dar ochiul muritorului de
rând nu-i poate surprinde deloc. Pădurea e învăluită într-o
tainică semiobscuritate verzuie, ca de vrajă, căci numai cu
zgârcenie lasă crengile dese ale brazilor să pătrundă în ea
lumina zilei; pădurea asta e toată un joc complicat de
lumini şi umbre; şi e plină de pânze de păianjen
strălucitoare, de putregai şi de răcoare jilavă. Ne strecurăm
prin tufele înalte de ferigă, ne căţărăm în neştire pe
povârnişuri abrupte, trecem peste rădăcini întoarse,
năpădite de licheni şi picioarele ni se afundă în muşchiul
afânat. — Fii atentă pe unde calci, Lu. Dă-mi mâna să te
ajut!
Şi linişte, o linişte aparte, veşnic fremătătoare şi uşor
deprimantă; clipocitul pârâului şi strigatul în răstimpuri al
unei păsări au darul să accentueze şi mai mult impresia
singurătăţii şi a în accesibilităţii severe – uite acolo, psst! –
şi într-o frântură de secundă surprind grupul statuar al
unei căprioare cu puiul ei, dar în aceeaşi clipă a şi
dispărut, nu mă pricep încă să privesc această pădure, mai
sunt în ea, deocamdată, o străină şi pe deasupra o străină
venită de la oraş, care nu ştie încă să se mişte nici măcar
firesc prin ea. Vorbim puţin. Aici, plimbările zilnice prin
pădure au în ele ceva din evlavia serviciului divin, şi
amândoi simţim că a tulbura această linişte cu flecăreli
inutile, ar fi un act de blasfemie. La întoarcere ne oprim, ca
de obicei, la izvorul din marginea luminişului cu iarbă
înaltă, loc pe care amândoi l-am îndrăgit cu deosebire; mă
las în genunchi pe piatra netedă acoperită de muşchi şi
beau apă din căuşul palmei – acesta fiind, probabil, unul
din ritualurile slujbei religioase de toate zilele. Simt în acest

70
 Pe când în rai ploua…

timp, aţintită asupra mea, privirea fixă şi puţin

descumpănită a lui Petr, şi mă simt sub ea atât de bine, că
mă sufoc de fericire, nu alta.
De fapt, nici nu sunt în stare să spun de ce şi de unde se
adună în mine această bucurie spontană şi aproape
agresivă, o bucurie insuportabilă, care, pur şi simplu, mă
copleşeşte. Poate că izvorăşte din însăşi elementara
conştiinţă că mă aflu aici, şi nu singură, că trăiesc într-o
lume în care trăieşte şi el, viu şi material, nu ca prinţul
ideal din poveste. Şi rămân aproape înmărmurită când îmi
dau seama că acest Petr, în carne şi oase, nu aduce câtuşi
de puţin cu iubitul visat de mine odinioară! Din fericire! E o
bucurie născută din simpla noastră existenţă, o voluptate
intensă, necunoscută, ce ţâşneşte din însăşi setea de a fi;
nu ştiu, s-ar putea; un lucru însă ştiu cu certitudine şi
anume, că prelungesc cu bună ştiinţă această clipă
ameţitoare, fermecată eu însămi şi distrusă aproape de
simplitatea acestei ecuaţii: eu plus el, egal… Nu, nu
îndrăznesc s-o scriu pe hârtie, şi cu atât mai puţin s-o
exprim cu voce tare –, mi-e teamă, pesemne, să nu provoc
răul sau să nu stârnesc zeităţile nefavorabile, dar ea
trăieşte în mine. Şi totuşi, până şi această bucurie e
umbrită de o îngrijorare stranie şi cât se poate de nelogică;
de un fel de spaimă ex post la gândul că lucrurile s-ar fi
putut petrece altfel, că nu ne-am fi întâlnit pe această lume
sau nu ne-am fi remarcat unul pe celălalt în îngrămădirea
aceea de chipuri omeneşti, că… Fireşte, e o îngrijorare
stupidă şi, prin caracterul ei ulterior, lipsită de sens, dar
totuşi o simt; alternativa aceea înfiorătoare, că am fi putut
trece unul pe lângă celălalt în timp sau în spaţiu, mă
înspăimântă şi acum. Petr ar râde de povestea asta din
străfundul plămânilor, cine ştie; mai bine să nu i-o
împărtăşesc. Nu mai sunt în stare să mă imaginez fără el,
ori să-mi închipui ce s-ar fi ales de mine dacă unul din noi
s-ar fi născut, să zicem, cu numai treizeci sau cincizeci de
ani mai devreme ori mai târziu, – eu aici, iar el, de pildă, în
Noua Zeelandă! Cumplit risc al neîntâlnirii! Dar ce te-a

71
Jan Otčenášek

apucat, femeie nerecunoscătoare, ai căpiat, de ce te

prosteşti? Minunea s-a întâmplat, şi el e aici, la un pas de
tine, uite, se apleacă şi-ţi pune mâna pe umăr, ca şi când,
cu această simplă atingere, ar vrea să se asigure încă o
dată de ceva, deci totul e în perfectă ordine – ce mai vrei?
Nimic, de fapt nu mai vreau nimic, sau, cel puţin, aproape
nimic, principalul e să nu clintesc nimic din loc, şi nimic să
nu schimb, asta e, da, în asta stă totul!
Ciudat: de obicei oamenii înalţă imnuri de slavă
trecutului, indiferent cum a fost el; li se pare fermecător, de
o intimitate idilică şi sigur prin inaccesibilitatea lui;
prezentul e de preferinţă înjurat; aşi, de unde, acum nu
mai e ce-a fost; iar viitorul, datorită necunoaşterii şi
imprevizibilului, le inspiră teamă. În ceea ce mă priveşte,
lucrurile stau cu totul astfel: trecutul meu, înţelegând prin
asta tot timpul trăit fără Petr, mi se pare de o sărăcie nudă,
sterp şi irosit în zadar; din perspectiva actuală îl văd cât se
poate de precis; a fost perioada nestatorniciei şi a tristei
rătăciri printre oameni care nu-mi spuneau nimic sau prea
puţin, perioada simţămintelor de suprafaţă şi a bucuriilor
firave. Mă gândesc acum la Lu din acea vreme, cu o
indulgentă compasiune, şi ca la alt om. Viitorul? Ştiu eu, s-
ar putea să fie mai bun, mai cu seamă în măsura în care e
legat de Petr, dar în acelaşi timp îmi insuflă parcă o teamă
îndepărtată, pentru că în el… Dar mă rog întruna, ca asta
să se întâmple cât mai târziu, cât mai târziu… Nu, nici nu
vreau să mă gândesc la aşa ceva, exclus! De la o anumită
vreme şi, aş spune chiar, de la o dată precisă, eu ador
prezentul! Fără rezerve şi fără compromisuri. Mă obsedează
să ştiu şi de ce; dacă aş fi în stare, dacă ar sta câtuşi de
puţin în puterile omului, l-aş face să se oprească; i-aş da
neschimbarea şi trăinicia granitului; sau, cel puţin, l-aş
frâna; stai, clipă, să mă prind de tine, să-mi înfig în tine
degetele ca într-o iarbă proaspătă, să închid ochii şi să mă
topesc în tine, nu pleca, tu, miraculos şi ireversibil acum,
care ne aparţii, sunt fericită în tine, cu trupul şi cu
sufletul, atât de fericită, încât mai fericită n-aş mai putea fi;

72
 Pe când în rai ploua…

de aceea nu te las de lângă mine, nu!

Şi tocmai această chinuitoare tristeţe, izvorâtă din
conştiinţa că singură n-aş fi capabilă de acest lucru, mă
obligă întotdeauna să acţionez: întind mâinile spre Petr, îl
cuprind pe după gât şi-l trag la pieptul meu. Nu se
împotriveşte, s-ar putea ca în clipa aceea să înţeleagă ce se
petrece în mine şi ce-mi trebuie de la el, mă strânge în
braţe cu atâta putere, de parcă ar vrea să mă absoarbă, să
mă ascundă în el, să desfiinţeze graniţa dintre trupurile
noastre şi… pe urmă, pe urmă stăm întinşi amândoi pe un
covor de muşchi afânat, cufundaţi în noi, într-o mută şi
sufocantă nemişcare, în spatele nostru se aude susurul
mărunt al unui fir de apă şi, simţi? – da, din nou a izbutit
imposibilul, acum, acum, taci, şi nu răsufla, să ţină cât mai
mult, să nu se mai sfârşească…
— Trebuie să plecăm, Lu. Se întunecă…
La marginea pădurii deschide, mai cu seamă în bătaia
soarelui de acum, priveliştea stenică a întregii văi; nu mă
satur s-o privesc. Stăm amândoi în dreptul unui trunchi de
brad puternic, sub crengi mă simt întotdeauna îngrozitor
de mică şi neînsemnată, Petr povesteşte ceva, dar eu abia îl
aud. Ia te uită! La poalele unui povârniş domol din capătul
muntos al văii, scapără reflexele iazului şi, ceva mai jos, e
casa noastră; ne aşteaptă, aş avea chef să-i flutur din
mână şi să-i strig, hei, aici suntem? Şi, de jur-împrejur,
păduri, şi liniile ondulate ale coamelor de deal în
trandafiriul asfinţitului. De atâtea ori mi-a enumerat Petr
numele fiecărei culmi în parte, dar mie pe-o ureche mi-au
intrat şi pe alta mi-au ieşit; sunt un caz incorigibil şi fără
speranţă. Spre mirarea mea, de aici nu par prea înalte,
valea se află la o altitudine considerabilă faţă de nivelul
mării, iar casa noastră, la aproape nouă sute de metri!
Pajiştile au şi început să îmbrace veşmintele de vară,
sclipesc de albul margaretelor şi al chimenului alb, răsună
de ţârâitul asurzitor al greierilor.
— Priveşte ce de fragi o să fie – mă tulbură Petr din
contemplaţie – parcă văd, nici două-trei săptămâni, şi-o să

73
Jan Otčenášek

vii aici să paşti.

— Şi dacă o să funcţioneze cuptorul, o să fabric o
plăcintă pe cinste!
— Nu umbla cu ameninţări – îmi răceşte înflăcărarea,
obraznicul, şi porneşte pe povârniş la vale.
Mă năpustesc după el cu o nuia mare în mână şi, spre
marea mea surprindere, îl nimeresc cu un con uscat drept
în creştetul capului.

13 iunie

Şi totuşi: aş minţi dacă aş face afirmaţia că m-am şi

obişnuit aici, până atunci mai trebuie să treacă, probabil,
multă, multă vreme! Dacă, bineînţeles, voi fi în stare
vreodată să mă obişnuiesc aici cu desăvârşire! Pentru un
om de categoria mea, pentru o plantă crescută în umbra
blocurilor din Praga, cum spune Petr despre mine, nu va fi
uşor. Prea bine simt şi realizez cât de legată e prezenţa
mea, în această pustietate, de omul cu care trăiesc aici;
singură, cu greu aş rezista câteva ceasuri şi aş întinde-o
cât mai iute ca să ajung urgent undeva, printre oameni.
Spun asta, deşi îmi place aici din ce în ce mai mult, şi în
ciuda faptului că lipsa de confort şi condiţiile aspre de viaţă
mă deranjează de la o zi la alta tot mai puţin. Cu astea se
deprinde omul înainte de toate; spre plăcuta mea mirare,
am constatat că nu sunt nici pe departe o fiinţă atât de
prăpădită şi de fragilă cum mă socoteam altădată, că
atunci, când e nevoie şi ştiu pentru ce, dar mai cu seamă,
pentru cine, sunt în stare să-mi încleştez dinţii, cum scrie
la carte. Şi pe chestia asta sunt foarte mândră, dar,
oricum: se pare că privirea răsfăţată a turistului şi simţul
pentru frumuseţea peisajului se deosebesc al dracului de
sentimentul apartenenţei totale la peisaj, – sentiment pe
care eu însă nu-l am. Cel puţin, deocamdată; aş putea
spune chiar că dimpotrivă: din când în când, pe fundul
conştiinţei mele se sedimentează ideea absolut imposibilă

74
 Pe când în rai ploua…

şi de-a dreptul absurdă, că ar trebui să rămân aici pentru

totdeauna; nici pe departe nu sunt capabilă să mă împac
cu un asemenea gând şi să mă contopesc cu această lume;
prezenţa mea aici continui s-o consider o escapadă uşor
romantică, o distracţie hazlie sau, dacă vreţi; o aventură de
vacanţă, ce se va sfârşi cu o cuminte întoarcere acasă.
Toate acestea mi le-a zugrăvit cu o sinceră plasticitate,
ieri după-amiază, domnul Saska, inspectorul silvic de la
pădurăria din capătul opus al văii, vecinul nostru cel mai
apropiat:
— Păi, da – admise el, după ce ascultase, cu un nesuferit
zâmbet de indulgenţă, imnul meu de laudă la adresa
peisajului – aşa este. La început, oricine se instalează aici e
cât se poate de încântat; fireşte, până apucă să vadă bine
cum stau lucrurile şi, mai cu seamă, când e vremea
frumoasă. Totul începe abia mai târziu, îndeosebi toamna.
Atunci îl cuprinde pe om un neaşteptat dor de ducă, un dor
din ce în ce mai cumplit, vecin cu nebunia! Nici nu vă
puteţi închipui cum e dorul aici, pe Şumava; e ca mâlul ce
se aşază, şi nu-l dai jos de pe tine nici cu băutura… Ţi se
face deodată greaţă de toate, nici la copaci, nici la pârâu nu
mai poţi să te uiţi, îţi vine să vomiţi de mirosul ierbii, de
foşnetul acesta veşnic, de atâtea ploi torenţiale însoţite de
furtuni – pe care dumneavoastră încă nu le-aţi apucat, dar
nicio grijă, o să aveţi parte şi de asta; aici sunt adevăratele
canonade… Mai sus de noi, la marginea pădurii, se află o
fântână: nu ştiu cum se face, că nu trece o furtună fără să
fie lovită de trăsnet; în asemenea clipe, îi vine omului să
dea foc la toate şi s-o ia la sănătoasa, să fugă de aici, cât
mai departe, undeva la şes, printre oameni, fiindcă aici se
simte deodată pierdut ca la capătul pământului – cine
dracu m-a împins să viu încoace? Eu sunt de fel de lângă
Kolín. Mă înţelegeţi, nu-i aşa? Eram învăţat cu alte păduri
şi cu alt soi de oameni, mă duceam pe la cinematografe, pe
la balurile săteşti şi, de ce-aş tăgădui, umblam şi pe la fete;
multă vreme am făcut teatru amator, nici nu v-ar veni a
crede câte roluri am jucat, şi acum aş fi în stare să-l spun

75
Jan Otčenášek

pe dinafară pe Karel din Noaptea la Karistein sau pe

morarul din Lucerna… de fapt, dorinţa mea ar fi fost să
intru mai curând în teatru decât în pădure, dar ştiţi cum e
când ai un tată pădurar. Partea cea mai proastă, însă, e că
până la urmă te prosteşti şi te împaci, fără voia ta, cu
starea lucrurilor de aici, dacă n-apuci să-ţi iei tălpăşiţa la
timpul potrivit. Într-o bună zi constaţi că munţii aceştia ţi-
au intrat sub piele, că ţi-au pătruns până în măduva
oaselor, şi atunci eşti pierdut! Asta-i ca o infecţie; dracu’
ştie cum, dar eu am avut de două ori prilejul s-o şterg de
aici, şi totuşi zac mai departe pe meleagurile astea
blestemate! Într-o zi o să dau aici ortul popii, o să fiu
îngropat printre nemţi în cimitirul din Jeleni, iar pe
mormântul meu o să las prin testament să mi se scrie: Aici
se odihneşte CENÉK SASKA, omul care n-a vrut să trăiască
şi să moară în aceste locuri! Nevasta mea, Jarmila, în cei
nouă ani de când suntem aici n-a izbutit încă să se
obişnuiască, şi tot mai tremură de frică. De câte ori mă
întorc acasă, după lăsarea întunericului, o dată nu se
întâmplă să nu găsesc agăţate pe sfoara din spatele uşii tot
felul de oale şi capace – chipurile să facă zgomot, dacă ar
încerca nu ştiu cine să intre şi să ne jefuiască…
Păşea pe drumul văii, împingând din spate bicicleta,
bocancii lui bătuţi în ţinte zdrobeau bulgării de lut, eu
înaintam alături de el în dogoarea amiezii şi-i ascultam
lamentarea, cu simţămintele cele mai amestecate; aveam
certitudinea că în mare măsură exagerează, ca să pară mai
interesant, fapt care, cinstit vorbind, mă şi amuza un pic,
dar, în acelaşi timp, din motive cu totul neclare, nutream
faţă de el şi un sentiment de milă destul de accentuată.
— Cu alte cuvinte am izbutit să mă fac şi eu auzită în
timp ce el îşi trăgea răsuflarea – cu alte cuvinte şi
dumneavoastră credeţi că n-o să rezistăm aici, n-am
dreptate?
Îmi răspunse în aceeaşi clipă, fără să ezite:
— Aveţi. Nimeni de pe aici nu crede că veţi rămâne.
— Înţeleg. De bună seamă, toţi localnicii ne socotesc

76
 Pe când în rai ploua…

nebuni, nu-i aşa?

— Cei mai mulţi da, eu, de pildă, nu! De altfel nu veţi fi
primii care au fugit din moara asta blestemată, fiindcă, să
ştiţi, nu înfloresc în ea nici banii, nici norocul. Nimeni n-o
să se mire de fuga dumneavoastră. Nu vă supăraţi, dar eu
unul nu vă înţeleg; doi oameni tineri, învăţaţi, şi încă din
Praga, să vină să se îngroape într-o văgăună ca asta! Nu
înţeleg! De ce? La ce bun? N-aş putea spune că omul
dumneavoastră s-ar pricepe prea grozav la munca fizică,
iar dumneavoastră… Ce să mai zic, dumneavoastră vă
speriaţi până şi de o vacă – ţinu el să-mi amintească de
această ruşine, zâmbind cu un aer cam nesuferit. De fapt,
am să vă ţin pumnul strâns ca să izbutiţi, căci în felul ăsta
mi-ar fi şi mie cârciuma mai aproape, şi vorba ceea, să-mi
fie cu iertăciune, dar femei frumoase, ca dumneavoastră,
nu prisosesc pe aici. Ştiţi ce? Veniţi împreună la noi,
sâmbătă seara, să vă uitaţi la televizor; eu o să încerc să
împuşc ceva şi stropim vânatul cu o sticlă din sortimentul
„Praga”.
— Cu plăcere. Dar cu o singură condiţie, domnule
inspector…
— Ce-ar fi să-mi ziceţi numai Cenék – se grăbi el să mă
întrerupă, cu o ardoare insistentă, care mie nu-mi plăcu;
dar în aceeaşi clipă pur şi simplu mă ului:
— Ştiţi, asta mă va ajuta, atunci când voi încerca să vă
seduc. Deci, care-i condiţia?
Ia te uită, vasăzică dumnealui începe să-şi dea arama pe
faţă. Se pare c-o să am cu el anumite dificultăţi; cu atât
mai mari, cu cât sunt lipsită de orice experienţă în ceea ce
priveşte acest gen de tehnică a seducerii; banalitatea şi
caracterul ei rectiliniu, mi-au luat, ce-i drept, piuitul, dar
mi-am dat seama numaidecât că în descumpănirea mea,
vizibilă, dumnealui ar fi putut să descopere o încurajare şi
un îndemn la alte obrăznicii şi, de aceea, am hotărât să
ignorez acest avânt de mascul neîndemânatic cel puţin
atâta timp cât nu va trece de la aluzii imorale la fapte.
— Făgăduiţi-mi că despre vacile acelea n-o să suflaţi o

77
Jan Otčenášek

vorbă, mai cu seamă…

— Mai cu seamă, de faţă cu omul dumneavoastră, este?
S-a făcut! Asta rămâne numai între noi doi, doamnă…
Lida! Aveţi cuvântul unui bărbat! Şi acum aţi face bine s-o
luaţi iute la picior, nu de alta, dar peste o jumătate de oră o
să bubuie de mama focului. Punem pariu pe un pupic?
Nu? Păcat!…
Păcat că m-ai dezamăgit, vecine, păcat, mi-am spus în
sinea mea, în timp ce goneam spre casă. Fireşte, nu
doream să stric cu el căruţa chiar din primele zile cine ştie,
poate că în rest e un om cumsecade, iar aici, vecinii
depind, fără îndoială, infinit mai mult unii de alţii decât la
oraş. La urma urmei, cu insistenţele cicălitoare ale
bărbaţilor am învăţat să mă descurc, la el mă supără doar
primitivismul legat de o tenacitate de-a dreptul maniacă,
nelăsând să-i scape nici măcar prilejul pentru un asalt
verbal. Nici n-aş fi crezut că tocmai eu sunt tipul de femeie
după care să se dea în vânt bărbaţii de genul lui Saska;
mai ştii, te pomeneşti că numai lipsa de alte femei, mai
arătoase, face din el un omnivor sexual, ce ştiu eu? La
prima vedere, aş putea spune că mi-a şi plăcut un pic,
chiar dacă pentru gustul meu e oarecum, prea curtenitor –
mustăcioara îngrijită, obrajii trandafirii, l-aş vedea foarte
bine interpretând rolul junelui amurez într-o operetă din
mediul silvic. În schimb e bine legat, nu prea înalt, – am
impresia că lângă mine încearcă din răsputeri să-şi ţină
trupul într-o perfectă încordare pentru a câştiga cei câţiva
centimetri cu care-l depăşesc în înălţime – într-un cuvânt e
un bărbat destul de agreabil, în vârstă de treizeci şi cinci de
ani; elocvenţa lui, cu înclinaţie spre melodramatizare, nu-l
dezminte pe fostul artist amator.
Ne-am cunoscut cu oarecare întârziere – pe Petr îl
cunoaşte mai de mult – în schimb în nişte împrejurări
oarecum comice şi pentru mine destul de penibile.
Cum până la prăvălia din Jeleni e totuşi o distanţă cam
lungă de mers pe jos, o dată la două zile mă duc după lapte
la prima gospodărie, aflată numaidecât în spatele pădurii

78
 Pe când în rai ploua…

şi, ca să ajung mai repede tai drumul trecând pe o potecă

îngustă. Plimbarea asta, la început, îmi făcea plăcere; într-
o bună zi, însă… Păşeam încet, cu bidonul plin, şi, ca să-
mi treacă de urât, fluieram cu putere nişte arii din opere…
Necazul a început abia când am ieşit din pădure în gura
văii: pe drumul principal şi în preajma lui, păştea, sub
supravegherea absentă a lui Sepp, o numeroasă cireadă de
vaci. Păreau liniştite, preocupate de păscutul lor, dar,
oricum, numai gândul că ar trebui să trec printre trupurile
lor mătăhăloase, mă făcea să mă înfior. Şi, în plus nu-mi
mirosea a bine nici privirea lui Seep, care-mi urmărea
nătâng fiecare pas. Ce era de făcut? În cele din urmă, după
un scurt timp de ezitare, mi-am înăbuşit teama şi,
arborând un curaj artificial, am pornit drept înainte. La
început, prezenţa mea n-a trezit în rândurile dobitoacelor
nici cel mai mic interes: pluteam parcă într-o stare de
imponderabilitate, nepământeană, şi cu inima cât un
purice, printre vaci bălţate şi viţei, atât de aproape de
trupurile lor, încât le simţeam mirosul şi căldura –
Doamne, ce de muşchi, şi ce de vrăbioare! Totul mergea
bine, ura, ieşisem aproape din încercuire, când, deodată…
Un exemplar dintre cele mai mătăhăloase – aş putea să jur
că era un taur – scutură din cap cu putere şi aşa, din
senin, o rupse la fugă pe pajişte – drept spre mine! Am iuţit
pasul discret, dar fiorosul animal cu coarne se apropia de
mine, ca un tanc! Ce-o fi vrând, pentru numele lui
Dumnezeu, doar nu-l întărât cu nimic; aveam senzaţia că-i
şi aud în spate gâfâitul horcăitor şi tropăitul greu al
copitelor şi, pe urmă… Pe urmă am căzut pradă unei panici
totale şi şterge-o, şterge-o! Fără să mă mai uit înapoi, am
ţâşnit ca o sălbatică şi dă-i înainte, ah, Doamne, acum mă
ajunge, mă ridică în coarne, dă cu mine de pământ şi mă
calcă în picioare până s-o alege praful de mine: şi ajutor
nicăieri, cretinul de Seep se amuză de bună seamă copios
pe seama mea, în loc să-i gonească pe monştrii săi din
preajma mea; mamă, Petr, unde sunteţi, gata, n-o să vă
mai văd niciodată, aleargă, fetiţo. Fugi, nu te lăsa, rezistă,

79
Jan Otčenášek

dar nu mai pot; o ultimă încercare de a sări peste şanţul

puţin adânc, şi pleosc, m-am întins în el cât eram de lungă!
Bidonul în care clipocea laptele mi-a zburat din mână, şi
adio! Zăceam acolo cu faţa lipită de iarbă şi, cu ochii
închişi, îmi aşteptam pieirea…
Spre uimirea mea, nu se înfăţişă – în locul gâfâitului
horcăitor auzeam, în liniştea dinaintea morţii, doar bâzâitul
muştelor şi un hohot de râs înfundat. O minune? M-am
încumetat să salt puţin capul: deasupra mea sta aplecat
un bărbat necunoscut, în uniformă de vânător, care mă
ajută să mă pun pe picioare. M-am ridicat şi, înainte de
toate, m-am uitat înapoi: urmăritorul meu – acum aveam
impresia că e mai degrabă de genul feminin – păştea blajin
la câteva zeci de metri mai încolo, iar de la marginea
pădurii Seep rânjea la mine cu mutra lui de idiot; aşa se
face că m-am putut dedica în linişte salvatorului meu. În
sfârşit, acesta se potoli, îmi întinse bidonul bineînţeles gol –
şi cu acest prilej se prezentă: Saska. Ne-am strâns mâna,
iar eu am avut destul de furcă pentru a salva, de bine de
rău, aparenţele. M-a întrebat dacă mă antrenez aici pentru
luptele cu taurii, am luat vorbele lui drept o tentativă de a
glumi şi i-am răspuns că da. N-aţi putea să-mi spuneţi cu
ce l-am întărâtat pe acest animal? A zâmbit: nu ştiu, s-ar
putea ca tot necazul să se tragă de la pantalonii
dumneavoastră roşii, ştiţi bovinele sunt cam certate cu
roşul. Dar, mai curând cred că vi s-a părut. Aşa? Voiam să
mă despart de el, dar manifesta faţă de mine un interes, aş
zice, de-a dreptul exagerat; amabilitatea sa galantă nu-mi
displăcea, cu toate că avea în ea ceva ieftin; într-un cuvânt
nu m-a lăsat să plec.
— Doar n-o să vă întoarceţi acasă cu bidonul gol!
Şi numaidecât îmi propuse să mă duc cu el la pădurăria
din capătul de jos al văii, – nu-i nici la un kilometru de
casa noastră, lapte au acolo berechet, iar nevasta lui o să
mă ajute, fără îndoială. M-am lăsat convinsă, căci în ciuda
limbuţiei sale debordante, era destul de simpatic şi părea a
fi un om demn de a i se acorda încrederea.

80
 Pe când în rai ploua…

Pădurăria mi-a plăcut din primul moment, aşa îmi

închipuisem eu întotdeauna o pădurărie, în schimb nu aşa
mi-o închipuisem pe stăpâna ei, Saskovä – mi se prezentă
în prag o femeie, întinzându-mi o mână rece; era încă
tânără şi frumoasă, dar destul de uscăţivă; de pe faţa ei
străvezie se uitau la mine doi ochi întunecaţi de o linişte şi
de o rătăcire stranie, iar din zâmbetele ei trecătoare
răzbeau razele oboselii; spre deosebire de bărbatul ei,
vorbea cu zgârcenie şi se părea că suferă de pe urma
limbuţiei zgomotoase a acestuia. Mi-a umplut bidonul cu
lapte şi comportarea ei era cât se poate de binevoitoare; cu
toate acestea, în anumite momente aveam sentimentul
neplăcut că nu mă ia deloc în seamă; a stabili cu ea orice
fel de contact va fi desigur un lucru dificil, dacă nu chiar
imposibil; păcat, dar ce se poate face?…
— Iar dumnealui e Libor al nostru – mi-l prezentă Saska
pe moştenitorul său, care, cu muţenia spiritului, apăruse
pe neaşteptate în tindă. Un băieţel slăbuţ, cam de vreo opt
ani, de o asemănare frapantă cu maică-sa, îmi întinse o
mânuţă fragilă; ciripi ceva şi, în aceeaşi clipă, la fel de
tăcut, dispăru fără urmă.
M-am simţit deodată printre ei atât de inutilă, încât am
preferat să-mi iau cât mai repede rămas bun şi asta a fost
tot!

16 iunie

Trebuie să recunosc că Saska nu s-a înşelat: nu

trecuseră nici zece minute de când intrasem în casă – unde
mai pui că eram şi singură, căci Petr plecase de dimineaţă
în sat – când s-a stârnit furtuna.
A început cu o dogoare zăpuşitoare – aerul încremenit
într-o tăcere moartă, stânjenită doar de bâzâitul înteţit al
muştelor, care asaltau ferestrele ca ieşite din minţi: un fel
de încordare insuportabilă domnea în atmosferă şi în
sufletul meu. Mă împleticeam prin casă ca o fantomă şi

81
Jan Otčenášek

toate îmi cădeau din mână. Deodată, ca şi când ai învârti

un comutator electric, afară se întunecă şi în clipa
următoare se auzi un bubuit prelung, mai întâi de departe,
apoi mai aproape, din ce în ce mai aproape; o rafală
neaşteptată zgâlţâi zdravăn obloanele, şi bum!…
Bum! O serie întreagă de lumini fulgerătoare – valea
căpătă pe neaşteptate altă înfăţişare, fantastică şi
înmărmurită – şi după fiecare fulgerare urma o bubuitură
asurzitoare, care se răspândea în vale ca într-un cazan de
spălătorie. Şi, ca multe altele, furtuna aceasta nu se
asemăna nici ea, decât foarte vag, cu furtunile din
interiorul ţării; aceasta era infinit mai dramatică,
înspăimântătoare prin spontaneitatea ei perfidă, iar
ostentaţia efectelor ei scenice făcea să-ţi îngheţe sângele în
vine. Odată cu ea se iscă şi o rupere de nori şi din cer
începu să toarne ca din cofă. În cele din urmă totul se
contopi într-o avalanşă aproape neîntreruptă de tunete şi
trăsnete, făcând să se zguduie casa din temelii şi eu odată
cu ea! Aşa o fi arătând, pesemne, un atac aerian cu
bombardiere grele sau aşa vor arăta Dies irae; mi se părea
cu neputinţă ca sărmana casă să reziste până la capăt, să
mă ocrotească de acest prăpăd. Şi, în acelaşi timp, eram
încredinţată că, sub presiunea infernală a naturii
dezlănţuite, pământul avea să se destrame şi să trosnească
din încheieturi – gata, destul, ajunge!
Şi, parcă dinadins, asta se întâmplă tocmai acum când
sunt aici singură, şi tocmai mie care la o simplă fulgerare
de departe tremur ca varga, cuprinsă de o spaimă de-a
dreptul atavică – mamă, spune-i să nu mai facă aşa, mi-e
frică! Îngrozitor, dar, de fapt, ce s-a întâmplat cu mine? În
ultima clipă mai apucasem să închid ferestrele, pe urmă,
însă, totul s-a petrecut ca în vis. Alergam de colo până colo,
ca o nebună prin casa pustie şi dârdâiam de groază; totul e
să nu te uiţi afară, nu, pentru nimic în lume să nu te uiţi!
Unde-i Petr? Dacă aş şti să mă închin, n-aş ezita nicio
secundă şi m-aş închina. Din motive cu totul inexplicabile
am aprins pe masă trei lumânări, după care m-am ghemuit

82
 Pe când în rai ploua…

într-un colţ, lângă sobă. Închide ochii şi astupă-ţi urechile,

şi apucă-te de ceva tare! Bâjbâind prin beznă, am dat de
vătrai, l-am strâns în mână cu toată puterea dar…
numaidecât mi-a dat prin minte că trăsnetul ar putea să
lovească tocmai în coşul sobei şi… fugi! Trosc şi buf, am
dat buzna pe coridorul întunecat şi m-am lipit cu spatele
de perete; aici mi se păru că mă aflu în cea mai mare
siguranţă şi, cu Dumnezeu înainte, să se sfârşească o dată
povestea asta! Stam aşa cu vătraiul în mână şi la fiecare
bubuitură simţeam cum mai îngheaţă în mine o bucată de
viaţă.
Mă rog, dacă acesta trebuie să-mi fie sfârşitul… Pe
urmă, însă, din agonia mea lentă mă tulburară nişte
glasuri, însoţite de un zgomot de paşi tropăitori. Cineva îşi
târa picioarele pe scară şi se apropia de intrare; deodată,
uşa se deschise vijelios şi pe coridor se năpustiră câteva
siluete bărbăteşti: tăietorii pe care urgia îi prinsese, de
bună seamă, în pădure. Erau dărâmaţi de oboseală şi uzi
până la piele, dar în culmea bucuriei că se aflau la adăpost;
coridorul se înţesă pe neaşteptate de glasuri zgomotoase şi
de miros bărbătesc de tutun, de transpiraţie şi de zdrenţe
jilave; ce mai, un parfum paradisiac! Cele mai multe din
feţe îmi erau cunoscute, aşa că n-avea de ce să-mi fie frică,
de altfel oamenii rămăseseră lângă uşă şi în plus se şi
scuzară apoi pentru intrarea lor furtunoasă.
De bine de rău, în preajma lor mi-am mai revenit, şi
totuşi teama nu m-a părăsit cu desăvârşire.
— Fiţi liniştită, doamnă – spuse un bărbat de statură
înaltă, lat în umeri şi cu faţa parcă cioplită din lemn – cu
noi nu vi se poate întâmpla nimic.
— Credeţi că trăsnetul nu poate lovi aici? am întrebat pe
un ton molatic.
— Cum să nu poată! De putut poate. Dacă pătrunde aici,
trebuie să-l înşfăcăm numaidecât şi să-l azvârlim în ploaie.
Cum văd, dumneavoastră îl aşteptaţi cu vătraiul!
Explozie de râs; până şi eu m-am silit să zâmbesc, dar o
detunătură năprasnică de afară îmi şterse la iuţeală

83
Jan Otčenášek

surâsul de pe obraji.
— Cel mai al dracului e însă ăla sferic – spuse fără pic de
teamă şi într-o cehă destul de stâlcită, un altul, pirpiriu şi
cu faţa ca de ştiucă; era limpede că-l amuza să bage şi mai
multă spaimă în mine. — Din astea sunt pe aici berechet. E
ca o bilişoară mică de foc. Dar înfiptă mai rău ca un câine.
După frate-meu, a încercat odată să se vâre şi în privată,
noroc că apucase să tragă uşa… Iar după cel ce se teme de
el, cică s-ar înfige şi în pat…
— Mai cu seamă când e vorba de-o muiere frumoasă –
ţinu să pună gaz peste foc un al treilea, spre distracţia
generală –, fulgerul ăsta rotund e tare neobrăzat…
Explozia de râs sforăitor fu curmată de o bubuitură
infernală din imediata apropiere a casei; o simţeam cum
mă pătrunde până în străfundul măruntaielor, instinctiv
am strâns în mână vătraiul şi am închis ochii. Dar, ca şi
când cu acest efect de final, încordarea s-ar fi spart,
bubuiturile deveniră deodată mai slabe şi mai rare, iar
furtuna, cu bolboroselile ei din ce în ce mai puţin
ameninţătoare, începu să părăsească valea – da, da, aşa e!
…
Trăiam o adevărată izbăvire, o adevărată înviere din
morţi şi, ca din senin, puse stăpânire pe mine o sete de
activitate de-a dreptul delirantă: în recunoştinţa mea
debordantă m-am oferit să pun de ceai, dar ei m-au
refuzat, da de unde, trebuie să-i dăm bătaie, până nu ne-
apucă altă vijelie – o bere, mă rog, ar fi altceva! Am adus
repede din cămară trei sticle de bere blondă, de zece grade,
le-au dat pe gât cât ai zice peşte, şi gata, au şi pornit spre
ieşire.
— Mulţam frumos – mai spuse unul din ei – şi când o să
deschideţi dugheana o să venim să vă bem până la ultimă
picătură! Dar aveţi grijă, în timpul furtunii nu uitaţi
niciodată de vătrai…
Şi într-o clipită m-am trezit din nou singură în toată
casa.
Linişte.

84
 Pe când în rai ploua…

O linişte vibrantă, de o cucernicie copleşitoare, o linişte

fremătând de clipocitul molcom al stropilor şi degajând o
uşurare fantastică, domnea în mine şi în jurul meu; o
savuram, smerită, pe terasă, lângă balustrada umezită de
ploaie. Aerul împrăştia un miros puternic de ozon. Lumea,
după potop, era spălată şi purificată de toate păcatele, iar
pădurile suflau un abur albicios şi străveziu. La răsărit, pe
fundalul norilor negri-vineţii, mai zburdau fulgere, iar de
departe se auzeau bubuituri înăbuşite, în timp ce partea de
sus a văii se scălda într-o strălucire gălbuie, din ce în ce
mai intensă. Deodată, ca şi când cineva ar fi desfăcut la
iuţeală o cortină, soarele ieşi din nori, lumină iarba şi
băltoacele proaspete şi într-o clipită razele lui începură să
frigă. Mi-am expus faţa şi braţele goale, să mi le
îmbrăţişeze cu dogoarea lor. Trăiesc, murmura ceva în
mine, după toate nenorocirile prin care am trecut azi, mai
trăiesc, şi asta e o adevărată minune!
Până să mă apuc de treabă, am auzit de afară un duduit
foarte familiar; se apropia, devenea tot mai puternic, apoi,
deodată, amuţi şi în aceeaşi clipă răsună cunoscutul
semnal… Am ţâşnit din casă ca o săgeată, da, era Petr! Se
strecura anevoie din Samson, împiedicat de gambeta
neagră pe care o purta pe cap – pentru numele lui
Dumnezeu, ce mai e şi asta, i-a sărit o doagă sau s-a pilit?
Acum rânjeşte în bătaia soarelui! M-am agăţat de gâtul lui
şi m-am lipit de el cu atâta violenţă, încât, sărmanul, a
început să se clatine îngrijorător.
— Eşti întreagă? mă întrebă după ce-şi recapătă
răsuflarea.
— De bine de rău. Dar în timpul tărăboiului am murit
cam de zece ori. Dar tu, tu unde ai fost, ticălosule?
— În sat. Dar când am plecat de acolo mai era încă
furtună. Bietul Samson, a avut de tras, nu glumă. Şi tu, tu
unde ai supravieţuit, în pivniţă sau în pod?
— Ghiceşte! i-am retezat-o scurt, îndreptând repede
atenţia asupra obiectului de pe capul lui: — Ce-i cu asta,
de unde ai luat-o?

85
Jan Otčenášek

— De la un om din cârciumă. Băieţii de la fabrica de

cherestea m-au silit să trag şi eu câteva ţoiuri, ei, şi a fost
niţică băşcălie… Am pus cu ei rămăşag că n-o scot din cap
până nu deschidem dugheana… Şi-apoi, mă prinde cât se
poate de bine, n-ai impresia?
— Am – se auzi cu un calm suveran replica mea. Atâta
doar că pari o imitaţie de cioclu. De bună seamă te-ai decis
să joci aici rolul unei figuri comice.
Mă privi clipind şi strânse din umeri:
— De ce nu? Ce vezi tu rău în asta? Dacă-i amuză… În
definitiv, râsul e un lucru bun şi, crede-mă, nici aici nu
prisoseşte. Iar mie n-o să-mi cadă rangul câtuşi de puţini.
Pe tine te deranjează mult povestea asta?
Ştiam că nu se omoară prea mult cu ţinuta şi
demnitatea sa exterioară, în privinţa acestei noţiuni are
păreri cu totul deosebite de ale mele, dar asta mi se părea
totuşi un pic peste…
— Şi să nu-ţi faci iluzii, fetiţo – ţinu să mai adauge.
Amândoi suntem pentru ei nişte figuri oarecum comice. Aş
spune că din punctul ăsta de vedere nu prea ne deosebim.
Ei şi? Se poartă cu noi mai bine decât m-aş fi aşteptat şi
mai toţi ne ţin pumnul strâns ca să reuşim. Aceluia, de
care râd niţel, n-au niciun motiv să-i poarte pică, să-i facă
vreun rău sau să-l invidieze. De altfel, şi despre tine i-am
auzit povestind o legendă înduioşătoare, cum ai încercat,
nu de mult, să împungi o vacă şi cum ai stropit şanţul cu
lapte…
— Aha, vasăzică a şi ieşit la iveală: mai curând decât mă
aşteptam. — Saska, nu-i aşa? am izbucnit mânioasă.
Mizerabilul!
— Da de unde, dimpotrivă, ăsta a tăgăduit, cu
vehemenţă chiar. Numai că, vezi, pădurile astea au zeci de
perechi de ochi şi, deocamdată, oamenii de pe aici ne mai
poartă un mare interes. Ei şi, în definitiv, n-au decât. Este?
— Este. N-au decât. În cele din urmă am început să râd
singură de popularitatea mea nedorită, şi abia în clipa
aceea mi-am dat seama că de acoperişul lui Samson era

86
 Pe când în rai ploua…

legat ceva – un obiect burduhănos, de dimensiuni

impresionante. M-am întors spre Petr cu o privire
nedumerită.
— Să nu-mi spui că nu ştii ce e – mi se adresă, cu o
nuanţă de triumf în glas. O asemenea cadă n-a avut nici
madam de Pompadour, fetiţo! Numai în două locuri curge,
dar foarte puţin, două lipituri şi gata, o să te scalzi în ea ca
o regină!
— Oameni buni, ţineţi-mă să nu cad! izbucni din mine
un chiot de bucurie. — Unde ai găsit-o?
— Nu eu, Panocha a dibuit-o nu ştiu pe unde, şi ţi-o
trimite ţie; ţine grozav de mult să nu-ţi lipsească nimic aici;
ăsta zic şi eu preşedinte!… M-am gândit şi am făcut toate
speculaţiile posibile, o plasăm în odăiţa din spatele
bucătăriei şi facem din ea camera de baie; cred că aşa ceva
a şi fost acolo, judecând după instalaţia de apă şi
scurgerea din podea – senzaţional, ce zici? Hai, trage-ţi
răsuflarea şi vino de mă ajută s-o dau jos, că e grea ca un
sarcofag egiptean!…
Ia te uită, Panocha! Dacă în clipa asta ar fi aici, nu m-aş
putea stăpâni să nu-i dau un pupic. Niciodată n-aş fi
crezut, că în anumite împrejurări, omul se poate bucura
atât de mult de un lucru atât de firesc pentru lumea
civilizată.
Am cadă! Cine mai e ca mine! Entuziasmul meu era
neţărmurit, jubilam şi ţopăiam în jurul tăcutului Samson,
ca un derviş. Reţinerea plină de indulgenţă a lui Petr îmi
călca, în clipa aceea, pe nervi: de ce nu se bucură cu mine?
Mi-era limpede că în mania lui de călire a trupului, va
continua să se ducă în fiecare dimineaţă la pârâu, ca să-şi
toarne peste el cele două ligheane de apă rece ca gheaţa;
asta, zice el, îl întăreşte şi-l înalţă pe om, încearcă şi tu, e
destul numai să-ţi ţii răsuflarea! Dar, treaba lui, n-are
decât să se prostească mai departe, ascetul! Fac pariu că
din când în când n-o să reziste şi-o să se folosească şi el de
cadă! Ce-i drept, e drept, era o cadă arhaică, iar ca formă,
caraghios de nemodernă; smalţul aproape şters, se

87
Jan Otčenášek

ascundea sub un strat de murdărie învechită, dar eu mă şi

vedeam bălăcindu-mă în ea.
Ne-a dat serios de furcă, era într-adevăr grea şi, în plus,
pe jumătate plină cu apă de ploaie; când am izbutit s-o
dăm jos, eram amândoi uzi leoarcă. Ne-am spetit apoi, pe
căldura aceea zăpuşitoare ca două vite de povară; până am
izbutit să urcăm cu ea scările şi s-o ducem în viitoarea
cameră de baie. Pe masa din bucătărie mai pâlpâiau încă
flăcările lumânărilor pe care n-apucasem să le sting din
vreme. Fără îndoială că Petr le văzuse, dar a trecut peste
încercarea mea de vrăjitorie cu o discreţie pe care nu pot să
n-o apreciez.
Abia la destinaţie am constatat că preţiosului obiect îi
lipsea unul din picioarele ornamentale; nu-i nimic, o
proptim cu o bucăţică de lemn şi gata, stă ţeapănă, de
parcă ar sta aici de când lumea.
Toată după-amiaza am muncit la ea cu o râvnă plină de
afecţiune, frecând-o de zor cu detergenţi şi clătind-o cu apă
de pârâu, iar seara i-am arătat-o lui Petr cu un aer trufaş:
— Fain, îmi spuse el satisfăcut şi se grăbi să adauge:
— Dar de îmbăiat o să te îmbăiezi în ea abia mâine, da?
Arbora în acest timp o mină mai mult decât misterioasă şi,
spre indignarea mea, refuză cu încăpăţânare să aducă
hotărârii sale o motivare temeinică. — Ai răbdare – mă
expedie în cele din urmă – cine ştie, s-ar putea să mai vină
şi altă surpriză…
Aşa s-a şi întâmplat. Surpriza următoare se înfăţişă în
persoana domnului Tautze, un bătrânel pipernicit şi
jerpelit din Jeleni. Chiar a doua zi, în zori, dumnealui dădu
buzna în casa noastră şi fără să se sinchisească de mine
sau de orice altceva, se apucă să cerceteze cu atenţie soba
aceea îndărătnică. Tautze e neamţ de origine, ceha o ştie
foarte prost, de aceea preferă să n-o vorbească, dar nici în
limba lui maternă nu-i prea simplu să te înţelegi cu el;
vorbeşte fornăit, şi, colac peste pupăză, într-un dialect local
cu care adeseori nici măcar Petr nu-i în stare să se
descurce; Tautze e tocmai opusul guralivului, în schimb e

88
 Pe când în rai ploua…

de o sârguinţă extraordinară pe care rareori o mai

întâlneşti în zilele noastre; e foarte miop, pe nasu-i mânjit
de funingine poartă nişte ochelari de sticlă groasă, şi am
senzaţia că stârneşte în jurul lui un miros de capră.
— Unde l-ai descoperit? l-am întrebat pe Petr.
— Cei din sat m-au trimis la el; are o pensie mică, şi e
bucuros să mai scoată un ban; se spune că s-ar pricepe la
toate.
Cu un interes profesional, moşul controlă soba pe
dinăuntru şi pe dinafară, smulse plăcile ieşite, încercă
grătarul, şi în acest timp fonfăi mereu, în limba lui, ceva
neînţeles, de parcă ar fi vrut s-o convingă dinainte să fie
cuminte şi ascultătoare; apoi luă legătura de chei şi se
duse în pod să cerceteze coşul. Se întoarse mulţumit, îşi
prepară la iuţeală lutul şi sticla solubilă, îşi bău, într-o
muţenie impenetrabilă, sticla cu bere, îşi făcu în grabă
semnul crucii şi se puse pe lucru. Ceea ce făcea el nu era o
muncă obişnuită, ci un adevărat concert. Participam la el
amândoi, în calitate de spectatori copleşiţi de o pioasă
exaltare; în timpul lucrului, bătrânul era chiar frumos. Nu-
mi scăpau interesul şi admiraţia cu care Petr îi urmărea
orice mişcare, era limpede că îndemânarea bătrânului avea
darul să-l impulsioneze şi să-i impună.
— Priveşte – îmi spuse în şoaptă – asta se numeşte
dexteritate meşteşugărească, omul ăsta ştie să muncească
şi să tragă ca taică-meu, e o adevărată comoară la casa
omului!
Încercă să înnoade cu el firul unei discuţii de
specialitate, eventual să-l ajute, dar n-o nimeri. Moşul
respinse, morocănos, atât pălăvrăgeala inutilă, cât şi
participarea activă a mâinilor sale, şi nu se sfii să dea în
vileag nici faptul că-l socoteşte un neîndemânatic, care mai
mult încurcă decât ajută; de bună seamă, îl supăra orice
mişcare insuficient de iscusită pentru un meseriaş de
competenţa lui.
În clipa aceea mi se făcu milă un pic de bietul Petr.
Nu trecuse mult de ceasurile amiezii când bătrânul

89
Jan Otčenášek

Tautze se duse la pârâu să-şi clătească mâinile năclăite de

lut; la întoarcere îşi aprinse o pipă cu un miros înfiorător,
după care declară cu modestie, dar pe un ton de o gravă
demnitate, că a terminat.
— Şi credeţi c-o să ardă? m-am încumetat să întreb cu
expresia îndoielii tipice gospodinelor din zilele noastre; în
aceeaşi clipă, însă, aş fi preferat să încasez o pereche de
palme. Poate pentru întâia oară cel întrebat se învrednici
să-mi acorde şi mie atenţie şi în privirea lui se citea o
uimire vecină cu ofensa, aş zice chiar cu indignarea, de
parcă această întrebare n-ar fi fost pe înţelesul lui. Scutură
din cap, bolborosi ceva, foarte scurt, şi fără să mai sufle o
vorbă începu să-şi adune sculele.
— Ce-a spus? m-am adresat lui Petr. L-ai înţeles?
— Aşa, un pic. Zicea că soba o să ardă. Am impresia că
l-ai jignit rău de tot…
În clipa aceea însă, pe Tautze ia-l de unde nu-i. Petr
alergă repede pe urmele lui, am văzut pe fereastră cum se
tocmeşte cu el şi încearcă să-i vâre cu sila în mână nişte
bani, pe care moşul îi refuza clătinând din cap cu
încăpăţânare. În cele din urmă Petr izbuti totuşi să-i
strecoare în buzunar câteva hârtii de zece coroane şi s-o
rupă la fugă.
— N-aş fi bănuit – i-am spus când îşi făcu apariţia în
odaie – că Prometeu poate să arate atât de jerpelit…
— Nici eu! Dar se pare că e nevoie să mai învăţăm cum
să ne purtăm cu titanii. Sunt îngrozitor de mândri şi de
susceptibili.
Ne uitam la sobă cu ochi întrebători, cel dintâi se trezi
din visare Petr.
— Mă duc după lemne – spuse înviorat, – pregăteşte
hârtia şi chibriturile.

20 iunie

Avem foc în sobă! Da, un foc viu, adevărat, elementul

90
 Pe când în rai ploua…

încătuşat şi întemniţat într-un spaţiu strâmt şi îmblânzit

ca să ne slujească, îl auzi cum sfârâie şi cum trosneşte?
Nu, asta nu-i o sobă obişnuită, e un adevărat cuptor cu
foale, o forjă care l-ar mulţumi până şi pe Hefaistos; avem
foc şi nu ne mai putem sătura de el! Ne face să vibrăm, să
ne înfiorăm, şi, în entuziasmul nostru nestăvilit, îi aducem
din hambar mereu alte coşuri încărcate cu lemne uscate ca
iasca; pofta lui nesăţioasă ne cucereşte, ne captivează. Ce
mai, e o fiară, mai curând o fiară sălbatică, ne fascinează
cu suveranitatea şi frumuseţea lui nestatornică.
Noroc că după scurta furtună de ieri, vremea s-a mai
răcorit, căci altfel dogoarea lui ne-ar topi; în odaie e o
căldură ca la tropice, suntem încinşi, înfierbântaţi, ne
sufocăm de atâta zăpuşeală, sudoarea curge de pe noi
şiroaie, dar nu mai contenim să alimentăm focul. Serile aici
sunt răcoroase, dar acum nu ne mai speriem de ele, azi,
pentru prima dată o să avem căldură, o căldură
abundentă, de prisos, o căldură voluptoasă! Probabil că ne-
am ieşit un pic din minţi; tot restul după-amiezii îl
petrecem desfătându-ne la gura sobei, în faţa flăcărilor;
gravi şi solemni, nu ne exprimăm bucuria prin cuvinte şi
trăim amândoi momentul ca pe o festivitate – ca pe un
serviciu divin, închinat elementului dezlănţuit care abia
acum face din spaţiu o aşezare omenească, din palatul
regal şi din peştera stră-străbunilor noştri. Suntem de-a
dreptul înmărmuriţi de transformarea acestei încăperi;
batem duşumeaua în lung şi în lat şi la fiecare întâlnire ne
sărutăm pe buze.
Ce ne facem cu acest surplus? Am deschis uşa spre
coridor, avem atâta căldură încât ne putem permite luxul
de a face risipă, de a-i da frâu liber să se împrăştie în toată
casa, să dezmorţească niţel odăile pustii, de atâta vreme
nelocuite, să mai încălzească zidurile astea moarte şi să le
trezească la viaţă.
— Cred că evenimentul ar trebui sărbătorit – propuse
Petr.
Bineînţeles că da, dar cum? Am început prin a aşeza pe

91
Jan Otčenášek

plita încinsă nu numai cele două căzănele de spălat rufe, ci

şi toate oalele şi cănile, castroanele, tigăile şi crătiţile, şi am
încălzit în ele o cantitate absurdă de apă; odaia fierbea şi
clocotea, şi totul bolborosea aici ca în bucătăria unei
vrăjitoare; aburul se condensa pe geamuri şi le înceţoşa.
O să mă îmbăiez, o să mă cufund toată în apa fierbinte
şi-o să mă topesc în ea. Petr îmi ajută să car vasele şi să
răstorn apa în cadă – nesaţul meu îl amuza.
— Lasă-te de nebunii, ajunge, mi te mai îneci în cada
asta aiurită şi pe urmă ce mă fac? Unde fac eu rost pe aici
de o altă femeie?… Ştii ce? Până te îmbăiezi, eu dau o fugă
cu Samson în sat să cumpăr ceva de mâncare şi de băut.
Nu uita să pui lemne pe foc!
Am încuiat uşa de la intrare cu cheia, şi am început să
acţionez.
Mi-am pregătit cearşafuri de şters şi rufărie curată, pe
urmă m-am dus în bucătărie şi am smuls totul de pe mine.
Stam despuiată în apropierea sobei, şi, cu o încetineală
rafinată, savuram în linişte dulcea eliberare din
încătuşarea vestimentară. Întindeam braţele spre plita
fierbinte şi mă lăsam pradă dezmierdării gingaşe a valului
de căldură catifelată; pătrundea în mine prin toţi porii şi
mă topeam în ea ca într-o tăcută fericire, – încă, încă!
Deodată m-am zărit în dreptunghiul oglinzii de pe perete,
n-am putut rezista ispitei şi am pornit într-acolo.
Ia te uită, vasăzică asta sunt eu, întreagă, aşa cum m-a
făcut Dumnezeu. Mi-am cuprins sânii în palme: mda, în
general, sunt mulţumită de ei; după aceea mâinile mi-au
alunecat pe curbele şoldurilor şi ale coapselor, mi-am
mângâiat apoi pântecul. Goală, eşti mai frumoasă,
obişnuieşte să-mi spună Petr, ştii asta? Da, ştiu.
Goliciunea mă avantajează şi tocmai de aceea nu-mi place
să abuzez de ea. N-ai motive să te plângi nici de chipul tău;
în ciuda unei infime lipse de armonie a trăsăturilor
— Nici eu nu ştiu în ce constă – faţa ta e atrăgătoare; n-
aş putea spune, textual, frumoasă, ci, mai curând,
drăguţă. Asta-i destul. Am fruntea lată, ochii uşor oblici,

92
 Pe când în rai ploua…

jucăuşi şi plini de curiozitate. Petr afirmă despre ei că, în

anumite momente, ar putea aparţine unuia dintre
animalele de noapte, – ceea ce mi se pare măgulitor, fireşte,
cu o anumită rezervă. Părul meu e des, de un blond
întunecat, cu o şuviţă mai deschisă la mijloc. Petr îi spune
Calea Lactee, colegele din redacţie jură în unanimitate că e
cooolosal de interesantă, dar sunt sigură că în aceeaşi
unanimitate împărtăşesc bănuiala că şuviţa cu pricina e
rezultatul intervenţiei neprecupeţite a oxigenului
— În cazul ăsta, însă, n-au nimerit-o, şuviţa e autentică.
Şi totuşi, cred că principalul meu atu este statura; nimic
peste măsură, nicio disproporţie supărătoare. Îmi cercetam
cu atenţie trupul şi mă bucuram de el cu bucuria
recunoştinţei şi puţin şi a încrederii de sine, conştientă de
faptul că e frumos şi parcă anume făcut pentru iubire; că
Petr e veşnic tulburat de el, şi că i-l pot dărui încă sănătos
şi plin de prospeţime. Ştiu că-l admiră, că găseşte în el
voluptatea – şi ce-şi poate dori mai mult o femeie?
Mi-e drag trupul meu şi nu mă sfiesc câtuşi de puţin să
mărturisesc acest lucru; de altfel, e tot ce am şi mi-e drag
pentru însuşi faptul că e capabil să trăiască intens legătura
cu bărbatul, că ştie să se supună iubirii fizice până la
incandescenţă, până la arderea şi satisfacerea deplină. Îl
priveam, îl atingeam încet cu degetele şi simţeam cum
începe să mocnească în el dorinţa; se trezea în pubis şi în
sfârcurile sânilor, simţeam în ei o uşoară durere, şi,
treptat-treptat, punea stăpânire pe tot trupul cu
arhicunoscuta înfiorare a unei gingaşe tensiuni.
Eram singură, dar toate aici îmi aminteau de Petr; mă
înduioşau lucrurile lui, pulovărul aruncat pe speteaza
scaunului, pantofii, maiou şi cămaşa lui de flanel: le luam
pe rând în mână şi le lipeam de obraji: miroseau a Petr;
trupul şi pielea lui erau în ele. Nu sunt în stare să descriu
bucuria şi nerăbdarea cu care îl aşteptam în clipa aceea,
întotdeauna îl aştept cu nerăbdare, chiar şi atunci când
pleacă de lângă mine numai pentru scurtă vreme, şi de
fiecare dată îl întâmpin fericită, cu tot, cu tot ceea ce sunt.

93
Jan Otčenášek

Dar gata. Destul, trebuie să-i dau zor, să fiu gata înainte
de a se întoarce. A!… Până şi în atingerea apei fierbinţi era
ceva drăgăstos, o îmbrăţişare şi o promisiune! Îmi spălam
trupul cu o temeinicie aproape rituală, dar în acelaşi timp
mă grăbeam ca să nu mă surprindă despuiată. Nu-mi place
să-mi expun goliciunea privirilor lui în momentele
obişnuite, nu umblăm goi unul în faţa celuilalt, şi amândoi
ştim de ce, cu toate că în clipele apropiatei îmbrăţişări, şi
în timpul ei, nu cunoaştem oprelişti. Nu facem asta dintr-o
pudoare banală sau din considerente morale, aş spune că e
vorba aici mai curând de nevoia de a păstra acestor clipe
ameţitoare unicitatea lor sărbătorească; în asemenea
împrejurări nu ne apropiem niciodată unul de altul cu
mişcările şi gesturile obişnuite într-o activitate oarecare.
M-am clătit cu apă rece, şi când am început să mă şterg
am auzit de afară familiarul uruit al motorului. Am deschis
repede uşa. În clipa următoare Petr dădu buzna în odaie ca
o vijelie, ţinând triumfător deasupra capului o găină, slavă
Domnului tăiată şi curăţată de măruntaie.
— O să avem un ospăţ pe cinste – jubila el – am
cumpărat-o de la fermă, e caldă încă! O facem cu unt, la
cuptor, şi o halim toată! Două sticle de vin alb se şi răcesc
în pârâu…

22 iunie

Mă întorc cu gândul la acea seară, pentru ceea ce a

însemnat ea în comparaţie cu toate celelalte care i-au
precedat. Aş putea spune că, în felul ei, a fost prima
noastră seară aici, la munte, şi, ştiu eu, poate prima
noastră seară în general, şi prima noastră cină autentică.
Eram, ca oricând altă dată, singuri; doi la o masă, la
aceeaşi masă amărâtă şi descleiată, numai că de data asta
în spatele nostru vuia şi trosnea focul. Dar şi masa arăta
altfel ca de obicei. Aprinseserăm cele două lămpi cu gaz,
ceea ce asigura un spor considerabil aspectului

94
 Pe când în rai ploua…

sărbătoresc, eu întinsesem pe masă o faţă albă ca zăpada

şi-mi dădusem silinţa să fie aranjată cât mai frumos.
Înainte de a se întuneca, am dat fuga pe pajişte şi am adus
de acolo un braţ întreg de margarete cu care am împodobit
toate vazele. Petr îşi luase în primire funcţia de pivnicer,
dar, când te uitai, dădea târcoale cuptorului.
— Simţi cum miroase? anunţa de fiecare dată fascinat,
mişcând din nări ca un iepuraş.
Până să se frigă pasărea, m-am pieptănat şi n-am şovăit
să-mi pun rochia de cocteil, fapt care l-a impresionat pe
Petr îndemnându-l să se îmbăieze şi el în cadă, şi să se
radă cu toată grija. În general nu prea îi place să se
bărbierească, dar atunci când se hotărăşte face din asta un
mic ceremonial: în conservatorismul lui înverşunat refuză
aparatul electric şi lama, deopotrivă, din principiu se rade
cu un brici vechi moştenit de la taică-su, pe care, înainte
de începerea ritualului, îl trage la curea cu un aer plin de
importanţă. Sacoul, bineînţeles, l-a refuzat, în schimb şi-a
pus pe el o cămaşă curată, albă!
Apoi, într-o tăcere solemnă, ne-am aşezat la masă faţă în
faţă, şi ne-am înfipt în găină. Poftă bună! Mulţumesc,
asemenea! Mâncam cu o sobrietate aleasă, dar şi cu o poftă
fantastică, folosind la început tacâmurile, pe urmă însă
numai mâinile. Din când în când, ciocneam paharele, bing,
ţine-l de picior să sune! În timpul mesei am vorbit puţin,
abia a doua sticlă de vin ne-a mai descleştat limbile. La un
moment dat n-am izbutit să-mi înăbuş un sughiţ uşor,
aha, vasăzică am ajuns şi aici, ar fi cazul să mai pui frână,
fetiţo, beţia ta e de obicei flecară şi necontrolată, şi asta nu
se prea potriveşte cu atmosfera festivă de azi! Pe farfurii nu
mai rămăseseră decât oscioarele roase; ne-am şters bărbiile
unsuroase, Petr şi-a aprins ceremonios o ţigară, şi am
continuat să stăm pe scaun, unul în faţa celuilalt,
satisfăcuţi şi cât se poate de nespirituali. Focul îngâna,
fermecător, tăcerea ce se aşternuse.
— Să ne fie ruşine – se auzi deodată vocea lui Petr. Nu
trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim.

95
Jan Otčenášek

— Hait! Cine s-a exprimat astfel?…

— Un oarecare domn Molière… cu alte cuvinte o
persoană cu autoritate…
— Aha! Asta înseamnă că în momentul respectiv era ori
prea ghiftuit, ori avea dificultăţi cu digestia, altfel n-ar fi
putut să spună aşa ceva!
— Nu vă pot servi, de altfel cuvintele amintite le-a rostit
prin gura lui Harpagon. Dar… ce-ai zice de-o mică
plimbare?
Am zis da. Am îndesat bine soba cu lemne, am stins
lămpile şi am tras pe noi la iuţeală câte un pulovăr gros.
Întunericul ne-a întâmpinat cu o răcoare neaşteptată,
valea se cufundase în somnul ei de noapte, mirosea a apă
şi a iarbă, bolta cerească sclipea scânteietor deasupra
noastră. Urcam pe potecă de-a lungul pârâului,
îndreptându-se spre iaz; şi din nou tăceam; Petr mergea la
câţiva paşi înaintea mea – era conturul staturii lui cu
familiarul său mers legănat, proiectat de fundalul mai
luminos al cerului.
Ne-am oprit abia în dreptul iazului.
Mi-e drag acest loc, uneori mă reped singură până aici şi
mă tăvălesc niţel în iarbă; ziua, iazul e îmbucurător de viu,
pe luciul lui mişună vietăţi acvatice, spre seară concertează
aici broaştele; pe întuneric, însă, pustietatea lui e pur şi
simplu dezolantă. Ca de altfel toate pe aceste meleaguri:
muţenia de o tainică severitate, întunecimea pădurilor şi
freamătul lor melancolic; glasul neîntrerupt şi invariabil al
acestor munţi; nicăieri nu zăreşti o fiinţă vie, o fereastră
luminată, nimic, absolut nimic, decât beznă şi foşnet de
frunze în coroanele arbuştilor scuturaţi de adierea uşoară a
vântului, şi prăpastia lucitoare de deasupra capului… Nu,
măreţia aceasta sumbră nu trezeşte în mine entuziasmul şi
uimirea contemplativă kantiană; dimpotrivă: mă apasă, îmi
insuflă o nostalgie fără margini, întărită de sentimentul
propriei nimicnicii şi al propriei ratări, şi ăsta-i un
sentiment cumplit, de o tristeţe sufocantă, cu atât mai
desperată, cu cât nu se poate face nimic împotriva lui.

96
 Pe când în rai ploua…

Am căutat pe întuneric mâna lui Petr şi m-am prins de

ea; cel puţin, acum, nu sunt singură aici!
— Spune ceva! l-am rugat în şoaptă.
În loc de cuvinte mă trase spre el şi mă îmbrăţişă. Poate
că în clipa aceea trăia şi el ceva asemănător, poate că în
felul acesta încerca să mă ascundă şi să mă pună la
adăpost de propria-mi tristeţe, de neţărmurirea zdrobitoare
a nopţii din care se furişa în mine răcoarea; nu ştiu, dar
mă simţeam mai bine. Căldura altui trup şi o răsuflare
fierbinte pe ceafă, da, Petr şi cu mine, suntem doi pentru a
înfrunta toate astea! Două creaturi plăpânde şi
neputincioase, doi aliaţi împotriva acestor întunecimi
fioroase, împotriva pustietăţii neantului şi a propriei
noastre efemerităţi – înfruntăm toate astea cu două suflări
şi cu ecourile lor firave ţâşnite din piepturile noastre; sunt,
fireşte, arme fragile şi tragic de puţine în faţa unei
asemenea superiorităţi numerice, dar altele n-avem.
Şi, totuşi, – doi, suntem doi! îmi spun cu inima uşurată,
Petr şi cu mine! Din vremurile străvechi oamenii cred în
anumite cifre, unora atribuindu-le chiar însuşiri magice –
tot felul de trei, şapte, treisprezece sau patruzeci – n-am
auzit însă să-i fi preocupat vreodată cifra doi. Şi asta, în
ciuda faptului că au doi ochi, două mâini şi două picioare,
în ciuda faptului că orice viaţă nouă se naşte din unirea a
două trupuri de două sexe. De ce? Nu-mi pot explica altfel
această lipsă de recunoştinţă, decât prin aceea că pe atunci
asupra greutăţii cifrelor hotărau în primul rând preoţii sau
vrăjitorii, şi nicidecum îndrăgostiţii. N-au decât! Eu una, de
la o vreme, recunosc în exclusivitate aceasta cifră, e cifra
miraculoasă a celei mai mari apropieri cu putinţă, a
dragostei pământeşti şi deci, şi a vieţii; tot esenţialul e
cuprins în ea, jur pe orice! Doi – e mai mult ca unu, dar
totodată mai mult ca trei şi, într-un anume sens, mai mult
ca orice!…
Stăm aşa, de mult, lipiţi unul de altul, străjuiţi de cupola
luminoasă a cerului, şi ne încălzeam cu trupurile noastre;
dragul meu, îi spuneam fără cuvinte, iubitul meu.

97
Jan Otčenášek

Aproapele meu, tu acel unic al doilea, unicul al doilea cu

putinţă! Mă gândesc la tine şi tremur pentru fiecare
răsuflare a ta, pentru fiecare picătură din sângele tău,
pentru fiecare celulă a trupului tău! E un simţământ
uluitor şi minunat, până la înfiorare, până la teama
permanentă de a nu te pierde şi de a nu rămâne iarăşi
singură, pentru că acum aş fi singură altfel decât înainte
de a te fi cunoscut; ţine-mă strâns şi nu mă mai părăsi
niciodată, fără tine n-aş putea să trăiesc pe această lume,
aş înnebuni, m-aş preface în pulbere şi m-aş risipi în
neant! Tu, omul meu viu – cum să-ţi spun eu ţie toate
astea, cum să-ţi spun că nu te mai simt doar ca pe un
iubit, că eşti totodată camaradul meu, mă înţelegi,
prietenul, fratele, tovarăşul meu de drumeţie, că însemni
pentru mine mai mult decât orice om de pe faţa
pământului. Mai mult decât părinţii, decât toate rudele şi
toţi cunoscuţii la un loc, mai mult decât eu însămi, şi am
sentimentul că pentru mine vei însemna întotdeauna mai
mult chiar decât acel ce, poate, se va naşte odată din noi…
Nu, nu, stop! Cred că asta nu e bine, e poate chiar un
gând pervers, puţin peste, nu-i aşa? – iar mie mi-e teamă
că într-o bună zi voi fi pedepsită pentru asemenea gânduri,
mai bine nici să nu le exprim!
Şi, astfel, tăceam, tăceam şi-l percepeam în clipa aceea
cu tot ceea ce sunt. Am închis ochii şi mi-am oferit sânii
buzelor lui, ia-i, sunt ai tăi, înfruptă-te: leşin sub presiunea
aceea stăruitoare şi te vreau, te vreau cu o dorinţă
cumplită, aproape dureroasă, şi neruşinată;
Ia-mă… chiar acum, aici, dacă vrei. Pe iarba asta jilavă,
sub bolta înstelată, să ne fie martore planetele!…
— Nu, Lu, să mergem acasă!…
Acasă! Cuvântul acesta avea o rezonantă stranie şi
neobişnuită, dar tocmai în clipa aceea am simţit pentru
întâia oară că hardughia aceea de casă, care la început mă
respinsese cu răceala şi pustietatea ei neprimitoare –
începea deodată să devină un cămin adevărat. N-o vedeam,
dar ştiam de soarta ei. Arde în ea focul, în încăperile ei

98
 Pe când în rai ploua…

vaste şi înspăimântătoare se află tot ce ne aparţine, între

zidurile ei trăim, respirăm şi râdem – în sfârşit, am găsit-o!
Odaia mă întâmpină cu căldură, cu miros de lemn, în
semiobscuritate – numai focul proiecta pe plafon imagini
tremurătoare. Petr încuie uşa de la intrare şi când
pătrunse în cameră, am întins braţele spre umbra lui. Ne-
am descoperit pe dibuite: mai întâi cu mâinile, apoi cu
gura, cu răsuflarea, şi în cele din urmă cu trupul.
— Mă vrei?…
Şi fără să mai aştept consimţământul lui, l-am tras pe
canapeaua din colţul cel mai întunecat al încăperii, şi,
smucindu-l, l-am făcut să se răstoarne peste mine. Nu s-a
împotrivit. Şi din nou a început acel ceva nou şi firesc şi
pentru întâia oară, şi din nou acea trăire intensă, acel
simţământ de îndârjită duioşie, acea senzaţie de înălţare
într-o spirală ce mereu se strâmtorează, de zbor abrupt, şi
de avântată încordare. Îl strângeam cu o forţă desperată,
de parcă m-aş fi temut să nu scape din încleştarea mea –
ar fi fost cumplit, de nesuportat – dar nu, cum ar putea, de
vreme ce-i în braţele mele şi-l simt adânc în mine şi-i aud
vocea de aproape; vorbeşte, vorbeşte, te rog, vreau să te
aud, vreau să-mi aparţii în întregime, cu grai cu tot! La
început a fost ca un vis ţesut cu încetinitorul, o mişcare
blândă, dar de învăluire – bătăile ritmice ale valurilor ce se
sparg la ţărm, amorţeala timpului măsurat de două
răsuflări – pe urmă totul se transformă într-un galop din ce
în ce mai accelerat, asemănându-se cu goana în direcţia
soarelui, spre o culme pe care vom ajunge şi vom poposi
amândoi în aceeaşi clipă spre a ne năpusti unul asupra
celuilalt – de pe acum simt că aşa va fi, că ne apropiem de
ea cu fiecare fior… Şi din nou m-am auzit pe mine – dar
oare acesta e glasul meu – acel indescriptibil amestec de
gemete, suspinuri şi tânguiri prelungi ce-mi ţâşnesc din tot
trupul, şi din nou cunoscuta spaimă că nu voi rezista, că
nu voi putea supravieţui acestei intensităţi supraomeneşti,
că trăirea aceasta depăşeşte limitele oricărei capacităţi
senzoriale, pentru că… pentru că era ceva prea puternic,

99
Jan Otčenášek

prea deplin, aproape insuportabil, mortal, poate că voi

muri, dar nu-mi pasă, căci nu voi fi singură în clipa aceea
de grea cumpănă, pentru că el va fi cu mine, în mine, şi
vom muri unul în celălalt şi unul prin celălalt, şi de aceea
primesc, primesc asta… din trupul lui… Pe urmă, pe urmă
însă am încetat să mai respir, să mai gândesc şi să mai
exist ca o fiinţă de sine stătătoare, pentru că această fiinţă
murise şi în locul ei era acum alta, pentru că eu nu mai
exist, ci existăm; şi timpul cască ochii mirat în faţa acestei
răzvrătiri, eu nu-i mai aud pasul tiptil, acel picurat
ameninţător al secundelor, gata, nu mai e, s-a zis cu el,
pentru că nu mai suntem decât noi doi; nu mai percep
nimic şi totuşi… Când am simţit că şi el se apropie să mă
ajungă din urmă, am făcut un gest absolut inconştient, pe
care până atunci nu mă mai încumetasem să-l fac. A
trebuit să se întâmple: i-am cuprins trupul cu picioarele şi
l-am lipit de mine cu o forţă înfiorătoare ca să nu fugă din
mine înainte ca actul să se fi consumat, ca… ca să nu mă
lase iar singură în pustiu, nu, azi n-aş fi în stare să suport
acest lucru, nu mai pot, te rog, azi nu! Şi pe urmă, nu din
nou, ci pentru prima oară, da, pentru prima oară am simţit
izvorând din adâncul lui spre adâncul meu ceva ca o
alinare ce pătrundea în mine şi mă inunda, iar acum,
acum strig şi-mi aud strigătul, e strigătul dureros şi
triumfător al groazei şi al bucuriei şi al uimirii în faţa
acestei înălţătoare pulsaţii, acum, şi în sfârşit acum, mă
dăruiesc ţie toată şi tu eşti tot al meu, acum, pentru întâia
oară şi pentru totdeauna, acum şi încă, şi încă, şi încă…
Ticăitul ceasornicului, o răsuflare, şi încă una, dănţuitul
tremurător al luminilor pe plafon – mă uitam acum la ele
cu ochii deschişi: exist, trăiesc, sunt în viaţă! Am
supravieţuit. Conştiinţa revenea agale, de departe, în
scurgerea uşoară şi potolită a destinderii – sentimentul
refluxului binefăcător. Zăceam cufundaţi în el, muţi şi
sugrumaţi de uimirea originară – doi! Îl simţeam pe acel al
doilea chiar lângă mine; respira cu capul lăsat alături de
capul meu, – se mişca şi mă atingea uşor cu degetele pe

100
 Pe când în rai ploua…

obraji. Mă săruta pe gură, dar sărutarea lui nu mai

întruchipa acum decât cuvinte de duioşie şi mulţumire; le
înţelegeam. Mă dăruiam lor în tăcere, fără să le răspund; la
început nici măcar nu m-am clintit de teamă să nu sperii şi
să nu gonesc murmurul sacru din mine, pe urmă i-am
căutat cu degetele faţa şi părul, nu, acum nu vorbi, nu
vorbi despre ceea ce s-a întâmplat! Sălăşluia în mine
liniştea, o linişte luminoasă şi sonoră, tot trupul meu era
acum liniştit, vibrând supus în ultimele ecouri ale
voluptăţii alături de trupul lui. Trupul lui? Mi-e drag,
întotdeauna şi în toate situaţiile, în primele semne ale
tulburării, în timpul îmbrăţişării, şi altfel, dar îl iubesc
deopotrivă şi după reflux; mi-s dragi în asemenea clipe
atingerile lui, iar acum am nevoie de ele. Chipul îşi pierde
expresia crispată, e iar cunoscutul chip apropiat ce-ţi
insuflă atâta siguranţă, iar ochii din spatele sticlelor groase
ale ochelarilor sunt lizibili: iradiază din ei mândria
masculului, se citeşte în ei recunoştinţa. Dar parcă şi o
nuanţă a vinovăţiei; mă înduioşează, chiar dacă n-o înţeleg
– ce fel de vinovăţie?
— Mă duc să pun pe foc – se auzi vocea lui.
Mi-am ridicat capul şi l-am urmărit cu privirea; umbra
trupului său se apleca spre portiţa sobei şi alimenta focul;
îmi plăcea în tresărirea aceea strălucitoare. Am profitat de
moment şi, în sfârşit, mi-am tras rochia de pe mine. A
băgat de seamă acest lucru şi, la iuţeală, s-a despuiat şi el
până la piele şi s-a aşezat lângă mine pe canapea. Chiar şi
în semiobscuritate îl vedeam cum îmi zâmbeşte. Cu o
desperare prefăcută i-am arătat rochia de coctail sfâşiată.
— Uite în ce hal e!
— Calm, fetiţo! Îţi cumpăr alta la primul iarmaroc.
Am râs şi mi-am întins oasele, cu mâinile împreunate
sub ceafă – o fiară fericită la culme în propria-i piele.
— Nu-i nevoie. În definitiv e şi vina mea. Ba, aş zice, în
primul rând. Sunt tare neruşinată, nu-i aşa? Şi unde mai
pui că nici nu doresc să fiu altfel – să ia dracul toate
rochiile din lume!…

101
Jan Otčenášek

— Aşa, fetiţo, nici în rai n-a fost aşa ceva. Şi acum…

— Şi acum… acum mă simt ca bibilica străbună îndată
după primul păcat.
Mă prinse de coapsă şi mă zgâlţâi dojenitor.
— De unde poţi tu să ştii ce-a simţit ea după aceea? Ca
să nu mai vorbim de faptul că…
— Nu ştiu, îmi închipui! Ca să-ţi spun drept, am despre
ea o părere foarte bună! Primul păcat pe lume, şi de la bun
început atât de senzaţional. O fi fost o poamă bună. Nu
crezi?
Râse de această idee şi strânse din umezi.
— Ştiu şi eu? Aş putea spune că a fost, dar asta e o
chestiune de gust. În definitiv a trăit în rai, într-un lux ca
pe Riviera, şi, de bună seamă, nu i-a lipsit decât acea
unică… ştii tu… Eu, în imaginaţia mea – iertată-mi fie
comparaţia – o asemuiesc un pic cu tine: blondă, cu
picioare lungi, cu o superbă poponeaţă de muieruşcă faină
şi… absolut pământeană. Şi irascibilă. Şi al dracului de
curioasă. Dar, oricum, faptul că a fost femeia care a rupt şi
a muşcat cea dintâi din fructul oprit al pomului cunoaşterii
mi se pare de o lipsă de logică fundamentală şi…
— Ce vezi tu nelogic în treaba asta? i-am curmat vorba
pe un ton ofensat. Dacă îţi închipui că brevetul cunoaşterii
îl deţine în exclusivitate bărbatul, atunci află că ai tras în
bară, drăguţule. Te asigur că până la urmă ar fi făcut asta
şi fără ajutorul şarpelui! Dar continuă, te rog – cum a fost?
— Cum! Avea o minte ageră, abundând în fantezie;
probabil că a fost o excelentă parteneră pe vreme urâtă,
jucăuşă, senzuală, în principiu raţională, dar uneori
trăsnită. Simpatia ta faţă de această fiinţă izvorăşte
pesemne din anumite asemănări…
— Fapt care mă măguleşte. De pildă?
— De pildă – ţie ţi-e teamă să nu-ţi scape ceva în viaţă şi
ca să nu se întâmple aşa, ai fi dispusă să săvârşeşti orice –
chiar şi acel păcat originar.
— Se pare că da – am admis pe un ton blajin. Numai că
pentru treaba asta trebuie să fie întotdeauna doi. Dacă

102
 Pe când în rai ploua…

Adam ai fi tu, – atunci, fără să clipesc! Dar tu?…

Pufni pe nas – semnul neînşelător că va încerca să
dribleze.
— Eu? Cum să spun… De altfel, acolo, în rai,
sortimentul de bărbaţi era al dracului de limitat, aşa că…
— Nu te fofila, iubiţelule! Mie nu-mi scapi. Da sau nu?
— Păi da – suspină el bătându-se resemnat cu palmele
pe genunchi. Şi eu. Cu tine n-aş fi rezistat – exclus!…
— Şi fără mine? Vreau să spun… cu altă străbunică? Hai
repede!
— Ce ştiu eu? Aş spune că alteia i-aş fi rezistat, ştii. Eu
am un anumit simţ al disciplinei. Omenirea, probabil, n-ar
fi luat fiinţă dacă…
Şi din nou tăcere; din senin am devenit amândoi serioşi
şi sobri. I-am pus mâna pe spate, era lat, dar destul de
slab, oase, piele, şi muşchi; am alunecat cu degetul în jos
peste vertebrele zbârlite, de parcă aş fi coborât nişte trepte,
şi mi-am lipit uşor pleoapele.
— Te simt şi-acum în mine – am spus după un răstimp
de tăcere – eşti în mine şi vei rămâne pentru totdeauna!
Ştii asta?
Se aplecă, mă cuprinse cu braţele pe după umeri, şi în
felul acesta mă sili să deschid ochii. Nici în semiobscuritate
nu-mi scăpă expresia lui, se uita la mine grav şi cu o
insistenţă cercetătoare.
— Ştiu, Lu – rosti în şoaptă – ştiu. Azi am fost foarte
imprudenţi, dar eu… Spune-mi, ce ţi-a venit, de ce-ai făcut
asta?
Am clătinat din cap, încet, dar apăsat:
— Nu mi-a venit, Petr. Pur şi simplu am simţit că azi
trebuie să se întâmple, că aşa e bine şi că de-acum încolo
nu te mai las niciodată să pleci de lângă mine înainte…
Pentru că… pentru că vreau să am cu tine un copil…
Dăruieşte-mi-l!
Am avut impresia că l-a scuturat o uşoară tresărire;
buzele îi zvâcniră un timp, dar nu izbuti să murmure prin
ele un cuvânt desluşit. Apoi se întinse lângă mine şi mă

103
Jan Otčenášek

cuprinse toată: cu braţele şi cu picioarele. Mă cotropea cu

trupul lui şi-mi căuta gura, dar întrucât simţeam nevoia
aproape chinuitoare de a-i spune tot ce-aveam pe suflet, i-
am luat capul în mâini şi l-am îndepărtat.
— Nu, aşteaptă, lasă-mă să vorbesc – îi şopteam în
obraji – trebuie să-ţi spun! Să ştii, eu nu doresc copilul cu
orice preţ şi cu orice bărbat nu, asta nu… Îl vreau numai
de la tine… din sămânţa ta, ca să fii tu, numai tu! Vreau ca
tu să-l trezeşti în mine, să crească în mine în linişte… şi să
se mişte… uite, aici… pune mâna, vezi aici se întâmplă…
şi… pe urmă… Mda, probabil că povestea o să doară, dar
eu nu mă mai tem, pentru că durerea asta o să fie pentru
tine şi pentru că tu o să fii lângă mine şi-o să mă ţii de
mână, promite-mi! Nu, nu vorbi… Ştiu bine ce gândeşti –
ţi-e teamă că e prea devreme, fiindcă abia acum ne-am
înfiripat aici şi încă nu vedem ce va fi cu noi… Poate că ai
dreptate, dar eu nu mai pot şi nu vreau să aştept, încearcă
să mă înţelegi… Şi să ştii, nu mă mai tem de nimic, decât
de un singur lucru: să nu ţi se întâmple ţie ceva rău… să
nu te pierd. Înainte a trebuit să fim raţionali şi prudenţi;
acolo, la Praga, fără speranţa de a obţine o locuinţă, ce ne-
am fi făcut cu el? Şi ştii bine că am fost raţionali, luni şi
ani în şir am fost raţionali… În ciuda faptului că
întotdeauna mă apuca desperarea când trebuia să te
smulgi şi să mă părăseşti înainte de a te furişa în mine…
Mi se părea cumplit, de o cruzime nefirească, şi
întotdeauna îmi părea rău pentru amândoi… Dar acum…
acum nu mai suntem nevoiţi, acum când avem un acoperiş
deasupra capului, această casă care ne adăposteşte… Ce
importanţă are că e goală şi dărăpănată, că uneori mă mai
încearcă frica în ea, îţi promit că voi depăşi acest moment,
îţi promit… De altfel nici nu mai sunt în stare să-mi
închipui că s-ar putea naşte în altă parte decât aici, numai
aici…
Pe urmă n-am mai putut vorbi, pentru că m-a făcut să
amuţesc astupându-mi gura cu buzele lui, şi din nou ne-
am iubit, nu cu aceeaşi sete aproape înspăimântată ca

104
 Pe când în rai ploua…

înainte, ci în deplină cunoştinţă şi cu o gingăşie voită,

mult, şi din nou fără întrerupere…
Se ridică în picioare şi se duse să pună lemne în sobă, la
întoarcere îşi aprinse o ţigară şi se opri în faţa mea. Se uită
la mine tăcut, îngândurat, apoi dădu din cap şi în surâsul
lui se citea sentimentul de uşurare al simplei înţelegeri.
— Ai dreptate, spuse înviorat. — Ai dreptate. În definitiv,
când se nasc oamenii din reflecţii raţionale?
I-am răspuns clipind din gene: ştiam că totul e limpede
între noi şi că orice cuvânt în plus n-ar fi făcut decât să
fărâmiţeze ceea ce simţeam amândoi – întâmplă-se ce s-o
întâmpla! Şi mă simţeam minunat, îmi venea să chiui şi să
zburd de fericire. Deodată, am sărit cu picioarele goale, pe
duşumeaua rece şi mi-am întins oasele.
— Şi… ştii tu ce-i grozav?
— Nu, ce-ţi mai năzări?
— Că acum în timpul „faptei”, nu mai trebuie să tăcem
ca şoarecii în cămară, şi că… în general, pricepi? E de-a
dreptul senzaţional, nu crezi?
Pricepu şi faţa i se lumină de un zâmbet cald. În clipa
aceea ne-am adus aminte de felul cum înainte, în timp ce
ne iubeam, eram nevoiţi să ne îmblânzim şi să ne limităm
manifestările vocale, pentru a n-o tulbura din somn pe
doamna Irma, gazda lui Petr, care dormea în spatele unui
perete subţire al odăiţei lui. Biata doamnă Irma! Era
văduva prea timpurie a unui medic dentist, o femeie
cumsecade şi discretă, dar nici pe departe bătrână: aş fi în
stare să pariez că uneori ne auzea, chiar dacă amândoi ne
stăpâneam, din răsputeri, iar eu îmi înfundam faţa cu
perna şi muşcam din ea. Cu toate acestea nu ne reproşa
niciodată nimic; Petr, în scrupulozitatea sa exagerată,
suferea cumplit din această pricină şi se ruşina în faţa ei,
cu desperare. Pssst! Lu, te rog, doamna Irma încă nu
doarme! Iar acum – acum suntem poate pentru prima oară
cu adevărat singuri, da, singuri cu desăvârşire, uluitor de
singuri şi neînfrânaţi!… Conştiinţa singurătăţii, care
întotdeauna mă îngrozeşte, şi mă deprimă puţin, căpătase

105
Jan Otčenášek

deodată pentru mine un farmec fascinant. Şi în clipa aceea

mă cuprinse o dorinţă sălbatică de a mă despăgubi pentru
chinurile şi renunţările de altădată, să eliberez dintr-o dată
din mine toate sunetele acelea înăbuşite, cuvintele care în
decursul lunilor şi anilor parcă mi-ar fi îngheţat în piept, şi
– ce? Hai să ne răzbunam pe toţi acei pssst, să-i răzbunăm
aici pe toţi îndrăgostiţii din lume, ale căror îmbrăţişări sunt
nevoite să fie surdo-mute!
L-am apucat de mână şi l-am tras spre fereastră; am
deschis-o larg şi am început să strig în noaptea de vară,
peste freamătul pădurilor şi peste clipocitul pâraielor –
strigam şi chiuiam cât mă ţineau plămânii şi nu m-am
oprit nici în clipa în care pe chipul lui Petr am surprins o
expresie de uşoară teamă. Ridicol! Un timp se gândise, de
bună seamă, dacă nu cumva mi-o luase mintea razna, pe
urmă însă îi căzu fisa şi îşi alătură şi el, cu poftă, glasul
glasului meu. Captivantă scenă: doi oameni, goi puşcă, un
bărbat şi o femeie, stând în faţa unei ferestre deschise şi
zbierând într-un duet desăvârşit, până la răguşeală, spre o
beznă mută şi nepăsătoare!
— Stop, Kadlecová, un pic de consideraţie pentru cei din
jur! îmi spuse Petr rugător, în timp ce-mi adunam puterile
pentru un nou strigăt-protest. O să căpieze vulpile!
— Vulpile! am mai apucat să exclam, înainte ca el să
izbutească să mă smulgă de lângă fereastră: — Noapte
bună, vulpilor! Noapte bună, fetiţe roşcovane!
Dar acum, într-adevăr, stop, destul cu scrisul fetiţo, şi
du-te la culcare, mâine trebuie să moi rufele. Şi să te duci
în sat după cumpărături şi, Doamne, câte nu mai sunt încă
de făcut…

106
 Pe când în rai ploua…

CAIETUL AL DOILEA

29 iunie

PLOUĂ, A ŞASEA ZI DE CÂND

plouă mărunt, dar cu o înverşunare neîmpăcată; de şase
zile trăim iar învăluiţi în nori, lumea de dincolo de fereşti se
mistuie în ceaţă şi musteşte de atâta apă, să te apuce
nebunia, nu alta! Pâraiele se revarsă peste maluri şi în
albia lor se îngrămădeşte ceva ce aduce a cacao subţire, ce
mai, dezgustător! M-am umflat în pene atunci când am
afirmat că încep să mă obişnuiesc aici; această prematură
declaraţie a fost făcută cu o gravă uşurinţă şi era legată
exclusiv de vremea însorită – ploile astea sunt în stare să
topească în om orice fărâmă de curaj şi să-l ucidă cu
îndărătnicia lor. Uneori am senzaţia că plescăitul
neîntrerupt mă va scoate din minţi, dar mă străduiesc din
răsputeri să nu mă dau cu nimic în vileag.
De altfel, acest lucru se poate vedea din dispoziţia
amândurora: deocamdată, ce-i drept, nu ne certăm, ne
menajăm unul pe celălalt cu o scrupulozitate aş zice
exagerată, dar într-o muţenie şi o tristeţe neobişnuite. În
timpul zilei ne foim prin casa neprimitoare şi toate ne cad
din mână. Suntem întemniţaţi, întemniţaţi de zidurile astea
jalnice şi de umezeala atotpătrunzătoare: o înfruntăm
alimentând în permanenţă focul, dar şi aşa ploaia ne
îngrădeşte descurajator. Petr încearcă să repare broaştele
de la uşi, dar nu prea îi merge, când te uiţi azvârle sculele
cât colo şi suflă, şi pufneşte pe nas; eu încălzesc alte oale

107
Jan Otčenášek

cu apă şi din nou spăl podelele sau şterg praful prin odăile
de la etajul întâi; amândoi ne dăm seama de inutilitatea
acestei trebăluieli, dar e mai bine să faci ceva decât să stai
cu braţele încrucişate şi să caşti ochii în ceaţă. Seara, ne
aşezăm faţă în faţă la lumina fumegândă a lămpii cu gaz, şi
jucăm o partidă de mariaj în doi, dar curând ne ridicăm de
la masă şi ne înfofolim în plăpumile jilave. Din când în
când, Petr iese afară şi, pe urgia asta, dă târcoale casei de
la distanţă. Nu ştiu de ce face asta, şi n-aş putea spune că
în asemenea momente înfăţişarea lui ar fi deosebit de
încurajatoare; o siluetă tristă, înfăşurată într-o manta
impermeabilă şi cu gluga trasă pe cap, se clatină printre
zdrenţele de negură cenuşie, alunecă pe pământul noroios
şi cercetează cu desperare cerul acoperit: de bună seamă îl
roade faptul că treburile nu merg aşa cum le plănuise.
Intră în odaie, ochelarii i se aburesc de căldură, aşa că nu
vede înaintea lui, smulge de pe el mantaua udă, se
ghemuieşte pe laviţa de lângă sobă şi tace ca o bucată de
lemn: din când în când smiorcăie din nas, omoară câte o
muscă cicălitoare – nu mă simt cu nimic mai bine, poate
chiar mai rău!
— Ascultă – răsună glasul meu, spărgând cucernica
tăcere – ce ne facem dacă ploaia asta nu se mai opreşte
niciodată?
Îmi răspunde cu un gest în gol şi nedefinit.
— Prostie – mormăie apoi morocănos – asta ar fi
împotriva legilor naturii. Odată şi odată trebuie să iasă iar
soarele!…
— Numai că eu încetez să mai cred în această minune.
S-a supărat, nu ne mai iubeşte, nici pe noi, nici aceşti
munţi. La Praga s-ar putea să lumineze…
— Ei şi, n-are decât! Ce-mi pasă mie? se aude dinspre
sobă vocea lui, de data asta pe un ton mai violent. — Du-te
pe urmele lui, dacă fără el nu poţi exista!
Asta mi se pare a fi mult prea nedrept; pentru o clipă mi
se taie respiraţia şi ochii mi se aprind de lacrimi, am
impresia că şi el îşi dă seama de acest lucru, căci

108
 Pe când în rai ploua…

numaidecât îşi întoarce faţa într-o parte, scrâşnind

înfundat. Îmi încleştez dinţii şi trec totul sub tăcere. Ştiu ce
înseamnă asta: până şi Petr care – în opoziţie cu
irascibilitatea mea permanentă – e amabilitatea şi reţinerea
personificată, are, din timp în timp, zilele lui negre. Apar
fără cauze exterioare de înţeles, manifestându-se printr-o
muţenie şi o depresiune psihică vizibilă, ce se transformă
apoi într-o susceptibilitate extremă; un zâmbet nu scoate
din el în aceste zile şi-ţi insuflă chiar şi puţină teamă: oare
acesta să fie Petr, apropiatul, luminosul şi atât de
înţelegătorul Petr? În asemenea momente am sentimentul
că răzbate din el o neîncredere oarbă în tot ceea ce-l
înconjoară, de parcă în aceste zile şi-ar pune pe nas cei mai
întunecaţi ochelari din lume; trăieşte cufundat cu
îndărătnicie în el şi mestecă în adâncul lui un fel de
gânduri tulburi, în care nu mă lasă să pătrund. Ai ceva?
Nu, n-am nimic, ce să am? Şi, te rog, nu mă mai cerceta
atât!… Cel mai grav e atunci când se străduieşte cu
desperare să nu-şi exteriorizeze spleen-ul: încăpăţânarea
lui fără sens, aproape autoflagelatoare, de a-i menaja pe
alţii, îl extenuează, dar să se dezbare de ea nu-i în stare cu
niciun chip. Am impresia că mă ia în seamă numai pe
jumătate, şi mai curând ca pe o povară, ceea ce mă
mâhneşte şi mă intrigă deopotrivă, dar arţagul meu
înnăscut îşi pune, în asemenea zile, frâu şi zăbale. În plus
– probabil potrivit cunoscutelor legi ale perfidei cumulări de
nenorociri – îl mai supără şi nefericita aceea de măsea; şi
din nou o alină cu vodcă, pe care şi-a adus-o în taină odată
cu cumpărăturile din sat, şi – colac peste pupăză – e răcit
zdravăn. Nu trece o clipă să nu se răspândească în toată
casa, ca un ecou surd, tusea lui hârâitoare. — Nu-i nimic,
fetiţo, îmi spune cu hotărâre, fii răbdătoare, trece şi asta,
cum trec toate – dar totodată simt că atmosfera se îngroaşă
şi între noi se va produce unul dintre incidentele periodice,
pe o temă din cele mai meschine şi mai banale. Şi pe astea
le cunosc: îşi găsesc ventilele cele mai discrete, dar ştiu că
se sting la fel de repede, aşa cum au izbucnit, şi că abia

109
Jan Otčenášek

după ele atmosfera dintre noi se îmbibă iar de mirosul

ozonului înviorător al împăcării.

30 iunie

Gata, a şi venit, şi, ca de obicei, a început cu toată

inocenţa.
După-amiază l-am zărit prin fereastră pe Panocha:
împingea bicicleta pe drumul dinspre pădure şi de ghidon
atârna, bălăbănindu-se, sacul lui de pescar, doldora de
peşte; apa curgea gârlă de pe el, dar, în rest, părea bine
dispus. Se opri în capul scării şi zbieră la noi cu vocea lui
de taur:
— Hai, ce se-aude, mai trăiţi, sau v-aţi topit de-a
binelea?
Vizita lui ne căzu bine, un timp am înjurat împreună
vremea, nu v-am spus eu că aici ploaia nu se încurcă?
Toarnă cu nemiluita! În casă refuză să intre, am zor, spuse,
dar înainte de a da să plece, cu pasu-i legănat, scotoci prin
sac şi ne întinse două exemplare superbe de păstrăvi.
Păstrăvi-curcubeu, ţinu el să menţioneze cu semnificaţie.
Pregătiţi-i pentru cină, cu unt. Şi presăraţi-i cu migdale
tocate, n-o să prididiţi să vă lingeţi buzele! În cele din urmă
veni cu o propunere ispititoare: spre seară se duce cu soţia
în oraş, la cinematograf, căci, vorba aceea, din când în
când mai trebuie omul să-şi scoată femeia în lume, ce-ar fi
să mergeţi cu noi? Ce se joacă nu ştiu, dar n-are nicio
importanţă, cinematograful e cinematograf. Eu şi-aşa
adorm întotdeauna în timpul filmului!
Am chiuit de bucurie – nimic nu-mi dorisem mai mult în
captivitatea noastră, decât un pic de muzică, un spectacol
de teatru sau măcar un film – şi am consimţit cu atâta
entuziasm, încât, prin atitudinea mea, l-am pus pe Petr în
faţa unui fapt împlinit: într-un cuvânt, mergem şi chiar
neîntârziat – ce punem pe noi?
Până în sat ne-a dus Samson, în faţa căsuţei Panochilor

110
 Pe când în rai ploua…

am trecut în Sportul lor demodat, care, sub povara a patru

persoane adulte, mai-mai să-şi frece burta de şoseaua
desfundată. Pe nevasta lui Panocha o cunosc şi ne
îndrăgim deopotrivă. Nu ştiu ce-aş putea spune interesant
despre ea: o femeie de patruzeci de ani, rotofeie, nici
frumoasă, nici urâtă, o mămică bună la inimă, o bătrână
cât se poate de echilibrată şi împăcată cu destinul ei, îi
place să râdă tare şi să-l boscorodească pe zgomotosul ei
soţ – uite ce, strigătele astea păstrează-le pentru şedinţă,
poate mai asurzeşte vreunul de urletele tale!
Se juca filmul lui Antonioni: „Blow-up”; îl văzusem la
Praga în urmă cu câteva săptămâni, dar aici l-am savurat
şi mai mult – o adevărată desfătare cinematografică! Până
şi Panocha, în ciuda obiceiului său, nu adormi şi rezistă
până la capăt, iar la ieşire, chiar în foaierul
cinematografului, se făcu auzit atât de bubuitor, încât
oamenii întoarseră capul după noi.
— Ei, şi-acum să mă lămuriţi şi pe mine – explodă el – l-
a atins domnişorica aia pe cetăţeanul ăla în tufiş, ori nu?
Panochová încercă să-l potolească, încetează, tată, ce-o
să creadă oamenii ăştia despre noi, dar intervenţia ei avu
exact rezultatul contrariu.
— N-au decât să creadă ce poftesc – tună el şi fulgeră –
fiecare gândeşte ce vrea cu mintea lui, nu? Ei drăcie, pe
banii mei am dreptul să ştiu ce şi cum, şi nu mă las prostit
de nimeni! Mai întâi, dacă nu mă înşel, zăcea acolo, l-a
văzut toată lumea, şi, deodată, focus-pocus, ia-l de unde
nu-i; iar şmecherul ăla cu aparatul, în loc să dea fuga după
poliţai, juca tenis de unul singur, ca şi când nimic nu s-ar
fi întâmplat, şi, unde mai pui, că fără mingi şi fără alea,
cum le zice, rachete… şi gata, şlus! Ca la nebuni. Numai că
mie îmi place să fie totul clar.
Mărturisesc că zelul lui m-a amuzat uşor – şi fără pic de
răutate – subliniez acest lucru! – şi în timp ce maşina ne
hurduca înapoi, spre munte, am încercat cu foarte mult
tact – lucru pe care, de asemenea, îl subliniez să-i explic
cât mai simplu mormăitorului Panocha, intenţia

111
Jan Otčenášek

regizorului. Bietul Antonioni a ieşit cam şifonat din

povestea asta.
— Uitaţi-vă, scumpă domniţă, – mă puse la punct, de
data asta pe un ton aproape împăciuitor – asta-i treaba lui,
şi-l priveşte personal; dar dacă nu ştie cum a fost de-a
adevăratelea, atunci să se lase păgubaş şi să nu ia oamenii
peste picior! Cum adică, o dată l-a pocnit, pe urmă nu l-a
mai pocnit? Mă rog, să zicem că eu nu înţeleg, dar nici
căzut în cap nu sunt… Frumos ar mai fi dacă, la mine la
fabrică, m-aş face numai că le dau oamenilor salariul, şi,
pe urmă, ciuciu. Mulţam frumos!…
În cele din urmă povestea se încheie cu un râs general –
şi noapte bună, data viitoare mergem iar împreună, poate
c-o să joace ceva cu Marvan – dar în timp ce ne strecuram
cu Samson prin noroi şi prin burniţa întunecată, răsună,
ca din senin, vocea lui Petr. Nu-l vedeam la faţă, dar din
tonul lui sufla un vânt care mă îngheţa îmi spuse că lecţia
oferită lui Panocha puteam s-o păstrez pentru mine, a fost
o atitudine de prost gust, aducând mai degrabă cu
înfumurarea şi…
Cuvintele lui mă jigneau cu atât mai mult cu cât în
această privinţă aveam cugetul curat; mă cunoaşte până
într-atât, încât să-şi dea seama că acesta nu e stilul meu!
Comportarea lui mi se păru un atac direct la persoană şi
într-o clipită mi-a sărit muştarul. Cum? Înfumurare? A
înnebunit? Cu alte cuvinte, să-mi ţin gura chiar dacă am
convingerea că sunt mai aproape de adevăr?… Cum adică?
…
Şi numaidecât se stârni între noi o ceartă violentă, din ce
în ce mai violentă, presărată de cuvinte înţepătoare.
Vorbeam deodată, cu un exces de politeţe cumplită,
confecţionam maxime sentenţioase ultra-artistice şi
rosteam cuvintele cu vocea sugrumată, forţând-o până la
răguşeală şi într-o cehă exagerat de corectă – semn
neînşelător că mânia începea să ne întunece minţile!
Cu un calm suveran şi nesuferit, declară că într-o
anumită măsură îmi găseşte o scuză, această manie de a

112
 Pe când în rai ploua…

da lecţii altora fiind, de bună seamă, pentru absolventele

şcolii superioare de pedagogie, ceva tipic, mai bine zis, o
deformaţie profesională.
Împingea lucrurile prea departe! Nu putea să nu ştie că
în felul acesta mă provoacă la maximum, ticălosul! Am
ripostat cu acelaşi calm., obiectând că, tăcerea lui, pe care
Panocha o putea interpreta foarte uşor ca pe o încuviinţare
a bolboroselilor sale hilare, n-a fost decât în aparenţă o
atitudine plină de tact, în realitate fiind de fapt o
descalificare de esenţa cea mai brutală, o lipsă de
considerare bătătoare la ochi şi o îngâmfare deşartă; că
menajamentele lui faţă de părerile altora nu-s decât un biet
formalism!
Cu satisfacţie am auzit cum, după această lovitură
directă şi curată, omul de lângă mine a şuierat printre
dinţi, abia trăgându-şi răsuflarea; pe urmă glasul lui se
făcu din nou auzit: chipurile nu-i vorba numai de aspectul
moral al lucrurilor – aha, a şi început să devieze! – dar
până şi nivelul expunerii mele a fost chipurile, sub nivelul
ideologic al filmului, iar din penibila mea interpretare, de
bucătărie, l-a apucat iar durerea de dinţi…
Au! Îmi venea să mor, să urlu, să-i dau cu ceva în cap,
sau, cel puţin, să sar din maşină în timpul mersului.
— Da, asta ar avea un efect aparte – dar perspectiva
fleşcăraiei de pe drum, prin care până şi Samson abia se
strecura cu un strigăt de durere tânguitor, şi ploaia
îmbelşugată mă făcură în ultima clipă să mă abţin. Drept
care, setea mea de răzbunare crescu cel puţin în proporţie
aritmetică; mi-am ieşit din fire şi numai cu mare greutate
am reuşit să-mi înăbuş plânsul. Cum? Ce-şi închipuie
dumnealui despre mine, în orgoliul lui de filozof? De ce mai
trăieşte cu mine dacă sunt atât de proastă?
Mă corectă pe un ton glacial: niciun moment n-a spus că
sunt o proastă, asta, chipurile, a fost adaosul meu, el şi-a
exprimat doar serioase îndoieli în ceea ce priveşte nivelul
expunerii mele. Personal, vede semnificaţia filmului – pe
care, de altfel, îl urmărise cu un interes neprefăcut – în cu

113
Jan Otčenášek

totul altceva. Categoric, realizatorul filmului nu şi-a propus

să bage spaima în mica burghezie! Dar nu despre asta e
vorba. Bineînţeles; recunoaşte dreptul deplin al regizorului
de a-şi exprima ideile originale şi propriile trăiri, oricât de
exclusive ar fi ele, dar în acelaşi timp el e dator să ţină
seamă şi de riscul neînţelegerii lor de către cea mai mare
parte a spectatorilor, căci, la cinematograf – e bine ştiut –
nu se duc numai profesoare cu înflăcărare artistică, ci şi
oameni de felul lui Panocha.
Am bătut din palme, ostentativ:
— Vai, ce noutate! Şi asta ai descoperit singur, în
unanimitate şi fără nicio abţinere? Vrei poate să spui că
judecata lui Panocha despre viaţă e mai profundă decât…
că, pur şi simplu, Panocha are dreptate?
— Desigur, mi-a replicat cu un dezgustător aer de
superioritate, în felul lui, are; şi dacă nu-s capabilă să
pricep atâta lucru, e cu neputinţă să pot înţelege până la
ultimele consecinţe tocmai acest film; dar n-are rost să mai
discutăm, recunoaşte singur că această polemică alunecă
din ce în ce mai mult spre nivelul subsolului ideologic,
transformându-se într-o harţă deşartă, fără conţinut.
Şi, totuşi, am continuat-o în virtutea nu ştiu cărei inerţii
şi cu o nediminuată energie, chiar şi după ce am intrat în
odaie, în timp ce mă străduiam să încing soba ca să mă
apuc de păstrăvii aceia nefericiţi. Îi puse capăt Petr într-o
criză de furie istovitoare, declarând că, într-un fel sau altul,
ceea ce am demonstrat eu, a fost performanţa unui snob
cu calificare intelectuală de provenienţă pragheză;
chipurile, n-are nimic împotriva intelectualilor, fireşte
numai în măsura în care dispun într-adevăr de intelect şi
nu numai de măşti şi de proaste obiceiuri intelectualiste, în
măsura în care sunt intelectuali autentici! Îi preţuieşte mai
mult pe cei de soiul lui Panocha şi pe alţii ca el, decât pe
semi-intelectuali!
Şi poc, punctul culminant al certei căpătă o înfăţişare
aproape scenică, de mare efect: mai întâi am pus mâna pe
cei doi păstrăvi răposaţi şi i-am dat cu ei în cap –

114
 Pe când în rai ploua…

aşteptasem cu nerăbdare să mă înfrupt din ei, dar acuma,

na, înghite-i singur! – şi, în acelaşi timp, i-am recomandat,
să se ducă naibii şi într-un anume loc al cărui nume nu
prea se potriveşte pe hârtie, după care, cu plânsul gata să
dea în răscoale, am zbughit-o afară din odaie, m-am
năpustit în sus pe scara întunecoasă, am dat buzna în
dormitor şi, trăgând uşa în urma mea, am învârtit cheia în
broască, de două ori. Zgomotul de uşă trântită se revărsă
în ecouri semnificative prin toată casa.
…Şi acum, de mai bine de un ceas stau cocoşată
deasupra hârtiei şi rod creionul chimic, stomacul îmi
ghiorăie înfiorător – probabil o să mor aici de foame – şi-mi
vine să bocesc: imaginea păstrăvilor aflaţi cu un etaj mai
jos, îmi sugerează halucinant scenele unor ospeţe
fantastice – dar nu, nici gând, nu cedez! Din detaşarea
timpului încep să văd încăierarea noastră în adevărata ei
lumină, îi văd meschinăria şi lipsa de semnificaţie, dar,
oricum, mândria nu-mi permite să bat în retragere.
Nu! În definitiv, el a început. Ah, Doamne, când oare…
când!…
În sfârşit, aud pe coridor familiarul pas, apoi scârţâitul
clanţei, un ciocănit în uşă şi, în cele din urmă, şi o voce
sugrumată. Aha – e aici!
— Ascultă, Lu, m-auzi? Deschide! Ştiu că nu dormi…
Tac şi-mi ascut urechile. După un scurt răstimp aud din
nou:
— Hai, femeie, la urma urmei, toată povestea n-a fost
decât o prostie. Ceartă pentru un păr de capră… Mă rog,
dacă aşa socoteşti tu că e bine, fie… Să ştii însă, în privinţa
miezului problemei mă menţin pe poziţie; în schimb
recunosc, cu pocăinţă, că azi, în mod cu totul excepţional,
eu am fost acela care a început! Gata – ce mai, eşti mai
bună! Mea culpa!… Iar dacă ai de gând să rămâi acolo,
atunci închide cel puţin fereastra, nu de alta, dar să nu-ţi
lase gura apă din pricina mirosului de păstrăvi!
I-am fript şi i-am şi presărat cu migdale! Propun pax şi
dacă vrei o stropim cu vodcă! Ce zici?

115
Jan Otčenášek

Nu mai sunt în stare să mă stăpânesc. Şi, împotriva

voinţei mele, încep să zâmbesc; ia te uita, dumnealui
încercă să-mi frângă voinţa cu păstrăvii aceia nefericiţi,
Satan! Dar şi-aşa, ştiu cum se va termina povestea asta:
ştiu că peste câteva clipe mă ridic şi mă duc să-i deschid,
şi nici sărutul lui nu-l voi evita, – dar mai ştiu că azi noi doi
nu ne vom iubi: incidentele tulbură întotdeauna ceva între
noi, mi-e drag şi după aceea, dar în asemenea momente nu
tânjesc după îmbrăţişarea lui, după cum nici el nu tânjeşte
după a mea; nu ne numărăm printre îndrăgostiţii cărora
cearta sau încăierarea să le aţâţe dorinţa fizică sau pentru
care incidentul să constituie un suport cu efect afrodisiac…
Şi totuşi, mai stau puţin şi amân deznodământul, pentru a
savura în voie grotescul meu triumf – încă o clipă, şi încă
una mai mică, dar când îi aud din nou glasul, sunt
dezarmată.
— Spune-mi, Lu… tu ai observat că nu mai plouă? S-a
înseninat, se vede până şi Carul mare… Şi ştii, nici pe mine
nu mă mai doare măseaua!…

4 iulie

Aşa este, e de necrezut, dar de trei zile soarele frige de pe

un cer necrezut de albastru, valea e inundată de razele lui
până dincolo de crestele munţilor, iar eu mă simt în
această bucurie a luminii ca un mânz despriponit. Peste zi
e zăpuşeală, dar aici zăpuşeala nu e niciodată atât de
istovitoare ca la şes, pentru că valea e veşnic primenită de
vânt sau cel puţin de o adiere uşoară; e o căldură plină de
prospeţime, care nu te moleşeşte. În timpul lucrului
cântăm amândoi într-un duet îngrijorător de dezlânat –
Petr cântă atât de fals, de-ţi vine să-ţi baţi copiii, nu alta, în
schimb cu atât mai pasionat şi mai gălăgios – nu arii
înălţătoare din opere, ci nişte şlagăre răsuflate ce ne-au
mai rămas în minte de la Praga, ca de pildă acelea despre
un fluture care şi-a luat-o în cap… şi altele asemănătoare.

116
 Pe când în rai ploua…

Şi între noi vremea s-a mai luminat, ne scăldăm amândoi

într-o amoroasă idilă, rareori se întâmplă să trecem unul
pe lângă altul fără să ne sărutăm sau fără să ne mângâiem
din fugă, în rest, însă, trudim de iese şi untul din noi.
Râdem mult şi ne aiurim nevoie mare. Simţământul
fundamental: totul e uşor şi parcă la îndemână! Aş zice că
oamenii de la oraş cu greu îşi dau seama ce rol important
joacă vremea asupra simţămintelor şi dispoziţiei lor, că,
spre deosebire de noi, ei sesizează asta cam în proporţie de
douăzeci la sută, doar atunci stau şi reflectează: — E cazul
sau nu să-mi iau mantaua de ploaie?… Dispoziţia lor
depinde mai mult de ceea ce spun ziarele, radioul şi
televiziunea; trăiesc sub focul concentrat al cuvintelor, în
ciclonul informaţiilor de zi cu zi, în puhoiul zarvei şi
vacarmului pe care nici nu le mai realizează, în inflaţia de
tonuri şi imagini, în încercuirea liber consimţită a
cancanurilor şi a panicii de scurtă durată, a necazurilor
mărunte, a speranţelor şi micilor bucurii cum ar fi, de
pildă, atunci când fac rost de-o carne specială pentru un
biftec autentic, sau de un săculeţ cu lămâi. Nu sunt
convinsă – îndeosebi în aceste zile – că i-aş invidia. Aici se
trăieşte prin definiţie altfel; mai liniştit, oarecum mai
tărăgănat, iar ziua parcă ar avea aici mai mult de douăzeci
şi patru de ore; informaţiile despre lume şi despre istoria ei
contemporană răzbat până la noi ca nişte ecouri de
departe, subţiate şi strecurate parcă prin pânza deasă a
pădurilor, aşa că aici ele nu au acea insistentă şi
cutremurătoare rezonanţă a nemijlocirii din centrele
populate. În schimb, vremea are, în acest loc, o importanţă
cu totul excepţională: încep să fiu conştientă că
dependenţa noastră de ea este, în mare măsură, aproape
fatală, ca, de altfel, a fiecărei fiinţe omeneşti de pe aceste
meleaguri pustii – ca şi a fiarelor din pădure. Acum e iulie,
cum va fi oare la toamnă – la iarnă?

6 iulie

117
Jan Otčenášek

Ieri după-amiază ne-am căţărat pe una din cele mai

apropiate coline, îi spune Ostruzna 1 şi povârnişurile ei fac
cinste acestei denumiri; piscul ei stâncos şi pleşuv e unul
din puţinele înălţimi înconjurătoare ce oferă ochiului o
privelişte atât de deschisă în toate direcţiile. Munţi şi iar
munţi; păduri, coaste acoperite de pajişti verzi; şi tăieturile
văii – una, două, trei, cu neputinţă să le numeri, culori şi
lumini şi umbre, nu, renunţ la orice descriere, ar fi o
încercare nu numai îndrăzneaţă, dar şi sortită dinainte
eşecului. Nu dispun de suficiente cuvinte pentru a zugrăvi
multitudinea şi caracterul variat al lumii ce se desfăşoară
înaintea ochilor mei.
Petr stătea aşezat pe un bolovan, la câţiva paşi mai jos şi
se holba la hartă – inexplicabilă nevoie de a desluşi fiecare
colină în parte, ca şi când denumirea le-ar fi sporit cu ceva
farmecul – eu stăteam în picioare, chiar pe culmea dealului
şlefuită şi netezită de vânturi şi ploi, şi tăceam, copleşită de
o emoţie sufocantă. Toate astea, ale tale vor fi, auzeam în
foşnetul de mătase, pe toate ţi le voi dărui, de mi te vei
închina căzută cu faţa la pământ! Nu, Ispititorule, nu voi
cădea, şi aşa sunt ale mele şi în mine, apage Satana! – de
fapt eu nici nu cred în tine, eşti ridicol! Mai degrabă mă
întind pe spate şi mă iubesc cu omul acesta viu de lângă
mine – aici în bătaia soarelui şi a vântului, cu faţa la cer şi
c-o piatră sub ceafă…

15 iulie

De la o zi la alta, încet, dar sigur, Moara vulpilor căpăta

tot mai mult aspectul unei aşezări omeneşti, prinzând
viaţă, de parcă s-ar fi trezit dintr-un somn de vrajă secular;
iar învierea ei din morţi era însoţită de un scârţâit de pilă,
de lovituri de ciocan şi de tot felul de alte zgomote în toiul
unei activităţi febrile; prin încăperile surde ale casei se
1
Pintenul. (n.tr).

118
 Pe când în rai ploua…

revărsau în cascade ecouri de paşi şi de glasuri bărbăteşti.

În măsura în care vremea permite, mutălăul Tautze ne
frecventează aproape în fiecare zi şi, într-adevăr omul ăsta
e pentru noi indispensabil: amândoi ştim că, fără
priceperea lui de meseriaş iscusit, cu greu ne-am urni din
loc, şi de aceea pur şi simplu îl răsfăţăm. Comportarea lui e
la fel de reţinută, îndeosebi faţă de mine, vorbeşte tot atât
de puţin, iar atunci când se învredniceşte să spună ceva,
se adresează mai curând obiectului la care tocmai lucrează,
decât nouă; dar se pare că într-o anumită măsură Petr i-a
intrat în graţii, în calitate de ajutor: ba, mai mult, uneori îl
lăsă să lucreze singur şi numai din când în când mormăie
morocănos şi-i smulge vereţaigul din mână. De bună
semnă, i-a căzut fisa că doctoraşul ăsta din Praga nu-i
chiar atât de netot pe cât pare, sau poate s-a lăsat
înduplecat un pic de înflăcărarea şi obedienţa lui de ucenic
în timpul lucrului – cine ştie! O remuneraţie precisă pentru
munca lui refuză şi acum să stabilească şi, astfel, în fiecare
seară se desfăşoară în faţa casei o scenă pe care eu o
urmăresc cu voluptate: Tautze răsuceşte din cap întărâtat,
se fereşte ca o fecioară speriată, abordând o mină de om
jignit, care, chipurile, ar vrea să fugă, şi toată tărăşenia se
termină abia atunci când desperatul Petr reuşeşte – tot,
chipurile, prin vicleşug! – să-i strecoare în buzunarul
hainei sale jerpelite câteva hârtii de zece coroane. E,
bineînţeles, un joc cât se poate de stupid, dar Tautze
stăruie asupra lui, cu o încăpăţânare de-a dreptul comică.
— A luat – anunţă Petr triumfal, când se arată în odaie
după această scenă – fain!… Urzus, ursuz, dar e o
adevărată comoară, pe loc aş intra la el ca ucenic. Mâine ne
apucăm de toaleta aceea, mi-a promis că mai vine cu un
pensionar care se pricepe la zidărie.
Şi aşa a fost – a doua comoară se numeşte Dont, Imrich
Dont, cum a ţinut el să mi se prezinte de la intrare şi e tot
de naţionalitate germană. E mai tânăr ca Tautze, şi se şi
prezintă infinit mai bine. Iar într-o anumită măsură ţine şi
la aspectul său exterior; e limpede că se rade cel puţin de

119
Jan Otčenášek

două ori pe săptămână şi îşi piaptănă destul de des cu un

pieptene ştirb, moţul de păr cărunt ce-i cade mereu pe
frunte. E un moşulică tare chipeş, şi, ce-i drept, cu cât e
mai vorbăreţ, cu atât e mai puţin activ decât fanaticul
Tautze; dar şi aşa face treabă berechet! Se pare că limbuţia
lui îi calcă pe nervi introvertitului Tautze, dar lui Dont
puţin îi pasă de asta, e veşnic în apele lui.
— Încă două-trei cărămizi şi closetul e fertig – îmi aduse
la cunoştinţă într-o cehă acceptabilă, în timpul gustării de
la ora zece; şi, clipind glumeţ, se grăbi să adauge: — O să
tronaţi pe el, ca o regină!…
Această amabilitate în plus, nu mi-a făcut prea mare
plăcere, dar am primit-o surâzătoare. Dacă omul ăsta
prezintă pentru noi vreun avantaj mai substanţial, atunci
el constă în primul rând în apetitul său de Gargantua e un
mâncău fără pereche. Cantităţile de mâncare pe care le
consumă în decursul unei zile de muncă sunt de-a dreptul
uluitoare; din fericire, însă, nu-i deloc mofturos, astfel că o
catastrofă financiară iminentă, categoric nu ne ameninţă.
Dar, oricum, în zilele când e la noi în pensiune, am
impresia că frământ aluat de găluşte pentru un regiment
întreg, şi mă dor mâinile de atâta cât trag la malaxor. Petr
pretinde că, trebuie să aibă, fără îndoială, limbrici, altfel
nu-i în stare să-şi explice voracitatea lui. În timpul lucrului
vorbeşte ori cântă, behăind ca o capră. Uneori simt aţintită
asupra mea privirea lui stăruitoare; calitativ am senzaţia că
aduce cu privirea pe care o acordă farfuriei încărcată vârf
cu găluşti în sos tomat; de bună seamă am devenit şi eu
obiectul voracităţii sale generale, dar nu mi-e teamă că voi
fi vreodată nevoită să-i resping de pe mine mâinile sale cât
cazmaua. E în esenţă un om politicos şi – cu excepţia
râgâielilor de după fiecare masă, fapt considerat de el,
probabil, a nu fi o necuviinţă în societate – are o
comportare aproape aleasă. Şi totuşi, sub privirea acestui
om mă simt, aşa puţin, ca o găluşcă unsuroasă din farfuria
lui şi, cu o uşoară îngrijorare, aştept momentul în care o
să-şi înfigă furculiţa în mine.

120
 Pe când în rai ploua…

În ciuda tuturor deosebirilor dintre ei, aceşti doi au

totuşi ceva comun: şi unul şi celălalt răspândesc în jurul
lor un iz de capră destul de pătrunzător. La început,
înrudirea lor pur olfactivă nu-mi intra în cap, clar.
Panochová, această cronică vie a Jelenului zilelor noastre,
m-a pus la curent cu toate, până la cel mai mic amănunt.
— Scumpa mea – a râs ea cu poftă, auzind întrebarea
mea – cum să nu pută a capră, de vreme ce trăiesc
amândoi în aceeaşi magherniţă cu Dočkajova! Vrăjitoarea
asta ţine grozav la capre; pretinde că laptele lor e bun
pentru boala de piept, dar mai cu seamă pentru a păstra
tinereţea femeii. Mă rog, povestea cu tinereţea nu prea-i
merge, dar ce-i drept poftă de bărbaţi are, afurisita, mereu!
Să reconstitui în minte chipul pomenitei erotomane nu
era un lucru prea dificil – Dočkajova, aha. Asta-i băbuţa
aia izbitor de murdară şi gălăgioasă, cu ochii străpungători
şi cu cocul răvăşit, ca vai de lume – gata, acuma ştiu!
O dată la două zile mă duc după cumpărături la Metelka
– magazin cu de toate – mai bine-zis băcănie – ori la
Taraba, măcelărie şi cârciumă sub unul şi acelaşi acoperiş;
şi acolo mă întâlnesc, faţă în faţă, cu mai toate figurile de
femei din tot Jelenul – nu de alta, dar alte prăvălii nu
există în localitate. Bineînţeles, aceste încăperi minuscule
şi pipernicite nu servesc numai pentru cumpărături, ci
funcţionează şi ca un fel de bursă a noutăţilor şi
cancanurilor; nu domnesc în ele nici lipsa de personalitate,
nici forfota aceea grăbită, atât de tipice pentru marile
magazine cu autoservire din Praga. Aici e destulă vreme
pentru taclale, toţi se cunosc între ei, până în tainele cele
mai adânci.
Îmi amintesc cum am păşit pentru întâia oară în
dugheana domnului Metelka: ţiling! se zbătuse deasupra
capului meu clopoţelul de la intrare, şi ciripitul gureş al
femeilor se stinse ca prin farmec. Ia te uită, a pătruns
printre noi un venetic, psst! Şi dintr-odată m-am trezit sub
focul concentric al unor priviri – e drept piezişe – dar de o
inimiciţie sfredelitoare; feţele lor deveniseră pe neaşteptate

121
Jan Otčenášek

gravuri în lemn, numai ochii rămăseseră vii. Aha, citeam în

ei, cât se poate de limpede, asta-i muierea doctorului acela
trăsnit din Praga, care locuieşte acum la moară, ţţţ, uitaţi-
vă la ea, haimanaua împopoţonată, umblă în pantaloni, ca
hăndrălăii, şi îşi ascunde ochii cu ochelari negri! Şi ce
mânuşiţe, le-aţi văzut? Parc-ar fi una din alea de la teatru,
ce caută asta aici? În primele clipe m-am simţit stânjenită,
aş zice chiar îngrijorată, dar m-am stăpânit: doar n-o să
mă apuc acum, de hatârul lor, să mă îmbrobodesc ca
babele şi să umblu în şorţuri înflorate, asta ar fi curată
şarlatanie, ar însemna să joc un rol fals, să fiu alta decât
sunt, ca dumnealor abia să mă dibuiască şi să mă ia peste
picior! Mă înţelesesem dinainte cu Petr asupra modalităţii
de comunicare cu populaţia locală: fireşte, e absolut
necesar să ne apropiem de oameni, dar nu până într-atât,
încât să ne înecăm în vârtejul unor conflicte şi antagonisme
de tot felul, care, fără îndoială, pun în mişcare până şi un
sat de munte atât de izolat, şi să ne trezim, fără voia
noastră, în vreo tabără bine delimitată – deci: în niciun caz
să nu adoptăm o atitudine distantă, de superioritate, ci o
anumită circumspecţie în relaţii şi în stabilirea de contacte
şi, mai cu seamă, să nu ne amestecăm, cu o impertinenţă
zeloasă, în destinele unor oameni pe care nu-i cunoaştem
încă în asemenea măsură, încât să putem emite asupra lor
o judecată obiectivă. Cel puţin deocamdată, nu! Acum mă
aflam la primul examen: am salutat respectuos, să se vadă
şi să se audă, dar fără ostentaţie inutilă; comportarea mea
a fost modestă, dar nu umilă, prietenoasă, dar fără
insistenţe supărătoare, şi procedeul a dat roade. La numai
câteva zile după aceea, gheaţa s-a spart şi limbile femeilor
s-au dezlegat de la sine. Ardeau de curiozitate şi se
întreceau care mai de care cu bunăvoinţa lor. Ei, cum vă
place la noi? Mă rog, aici nu-i ca la Praga, deh, Praga e o
fericire, şi ce, şi behehe… Aveţi părinţii acolo? Şi fraţi, şi
surori? Şi câţi ani aveţi? Eu nu v-aş fi dat atât. Dar deh, la
oraş femeile îmbătrânesc mai încet ca aici! Şi, mă rog, ce-i
găteşti omului dumitale?… Întrebările păreau absolut

122
 Pe când în rai ploua…

inocente şi inofensive, dar eu simţeam, categoric, că ele

erau menite să mă cântărească, să mă scuture şi să mă
verifice, ca la cadre; aş spune că nota finală a fost cam de
zece minus sau nouă – la toate fireşte, n-am făcut faţă sută
la sută – dar, oricum, e fain, cum ar zice Petr, e cât se
poate de satisfăcător.
Cu fiecare zi ce trecea feţele acelea aspre, severe, şi prea
timpuriu îmbătrânite, ţâşneau la suprafaţă din anonimatul
lor, îmi surâdeau şi se topeau de amabilitate; azi, celor mai
multe le pot spune pe nume, îmi sunt apropiate, iar unele
chiar dragi; dar nu-mi fac nici o iluzie că ar fi dispuse să
mă primească în rândul lor! Sunt veşnic pentru ele aceeaşi
pasăre exotică, aceeaşi mânuşiţă albă, acelaşi intrus, sau,
pur şi simplu, un oaspete temporar. De altfel, lăuntric, şi
fără rezerve, nici eu nu mă pot număra printre ele, ba, mai
mult, nici nu încerc să ascund acest lucru; ar fi din partea
mea o minciună străvezie şi n-o merită – într-un cuvânt,
mă aflu la ele, în mijlocul lor, fără însă a fi de-a lor, cel
puţin până acum nu, şi cine ştie dacă voi fi vreodată!
Feţe şi nume: aceasta e doamna Bečičkova2 – un nomen
omen perfect! – de la ferma de stat: Vino să iei laptele de la
noi, fătuţo! Lângă ea, molfăie, cu gingiile ştirbe, Vranová,
mamă a şapte plozi zdrenţăroşi şi soţia-martir a celui mai
renumit beţiv din Jeleni; surceaua de colo, în chip de
femeie cu ochii înfundaţi în orbite se numeşte Fogtová sau
Fogtovka, cum i se mai zice: se spune despre ea că din
când în când, ar avea revelaţii divine, însuşi preotul din
localitate s-ar fi pronunţat că a fost hărăzită cu un dar
aparte, întrucât lui, în decursul celor treizeci de ani de
activitate păstorească, nu i s-a întâmplat ceva asemănător;
la început Fogtovka m-a înconjurat cu o dragoste
creştinească, dar sentimentele ei s-au răcit în clipa în care
a constatat că n-am intenţia să frecventez slujbele
duminicale de la biserica satului, ca să nu mai vorbim de
faptul că nu eram botezată: numai pentru asta sunt, fără
îndoială, în ochii ei, o candidată sigură la chinurile iadului.
2
Behăitoarea (n.tr.).

123
Jan Otčenášek

Aş putea continua multă vreme cu această enumerare, dar,

ajunge, la ce bun?
Peste una, însă, nu pot să trec, şi aceasta e tocmai
Dočkajová, zisă şi Dočkajka: e pur şi simplu, cu neputinţă
s-o ignorezi – pe scurt, e un tip original! De altfel a fost şi
cea dintâi care, nu numai că mi-a vorbit în dugheana
amintită, dar mi-a şi oferit ajutorul ei multilateral: De orice
veţi avea nevoie, să zicem, la curăţenie, veniţi la Dočkajka.
Stau în ultima cocioabă din marginea pădurii, chiar în
drum spre dumneavoastră… Abia acum îmi dau seama de
faptul că şi la ea mă izbise mirosul acela puternic de capră.
Deşi e trecută, fără îndoială, de şaizeci de ani, e uluitor de
sprintenă şi vioaie, veselia ei merge până la exuberanţă, iar
vocea ei aminteşte de croncănitul ciorilor. În esenţă, e o
inimoasă, dar şi a dracului de afurisită, vai de acela care o
asmute şi pică în raza de acţiune a gurii sale nestăvilite: e
măturat şi azvârlit în toate părţile, e blestemat, îngropat, şi
acoperit de cele mai fantastice sudălmi, dintre care unele
neînţelese. Dočkajka s-a născut undeva prin părţile de
răsărit ale primei republici şi mânia îi aduce pe limbă cele
mai suculente expresii ale limbii sale materne. Ca femeie,
însă, e aproape slută, dar asta nu-i diminuează cu nimic
sex-appeal-ul pentru un anume tip de bărbaţi de o vârstă
mai înaintată, ci dimpotrivă! — Eu am magnet şi flăcăii au
cârlig la mine, se face ea auzită, din când în când,
dezvăluindu-şi cu acest prilej, în hohotul ei de râs
triumfător, cei doi canini, singurii care i-au mai rămas; iar
acei ce mă bârfesc, n-au decât să crape de invidie şi să mă
pupe în… — Numai dacă şi-l mai spală câteodată, şuşotesc
femeile, înţepător, în spatele ei. Tautze şi Dont convieţuiesc
cu ea, de atâţia ani, ca să zic aşa, în devălmăşie şi, de bună
seamă, puţin le pasă că au devenit ţinta unor bârfeli
complicate şi a unor presupuneri neclare din partea întregii
obşti jelenite; doi amanţi bătrâiori ai unei nu mai puţin
bătrâioare amante, Doamne, ce-or mai fi în stare să facă
doi moşnegi ca ăştia? Cele mai numeroase dintre minţile
populaţiei locale – aparţinând cu deosebire sexului slab –

124
 Pe când în rai ploua…

sunt râcâite şi surescitate de imaginile monstruoase ale

unor orgii dezlănţuite, nedemne pentru nişte babalâci de
seama lor, dar, adevărul-adevârat e că nimeni nu ştie ce se
petrece în realitate îndărătul ferestrelor cocioabei sale
dărăpănate – ca să nu mai vorbim de faptul că, împreună
cu cei trei „destrăbălaţi”, mai trăieşte acolo şi învechitul
pensionar feroviar Kreh, în vârstă de aproape optzeci de
ani, dar acesta n-ar fi chipurile, decât un tolerat al
Dočkajkăi, din considerente sentimentale; făcuse parte din
garnitura precedentă a amanţilor ei pe care, cu excepţia lui
– i-a şi însoţit, unul câte unul, cu toată dragostea şi cu
întristarea ostentativă a văduvei multiple, la locul de veci.
Kreh trăieşte oarecum retras şi numai rareori iese din
cocioabă; se spune că doarme în nişte perne fantastic de
murdare, în aceeaşi odaie cu şase capre, dar într-o
mulţumire deplină. Anul trecut a venit să-l viziteze fiul său
mai mare, şofer de autobuze undeva în partea de nord a
ţării: văzând halul de mizerie în care trăia taică-su, ar fi
izbucnit în suspine amare şi aproape cu sila l-ar fi dus la el
acasă, dar la numai paisprezece zile după aceea bătrânul
şi-a făcut din nou apariţia în Jeleni. „Scumpii mei, îngăima
el la tot pasul, femeia lui mă scotea din sărite, gâşca, toată
jiulica mă şicălea şi-mi spunea – la noi trebuie să te speli în
fiecare ji, şi ce credeţi că i-am jis.: fac şeva pe duşul tău,
aşa i-am jis, ce, vrei să mor?” Oamenii l-au ascultat cu
zâmbetul pe buze, dar şi cu o înduioşare chiar şi pentru ei
neînţeleasă – bietul bătrân! S-ar putea spune că văduvii
înaintaţi în vârstă sunt specialitatea Dočkajovei: trăieşte cel
puţin cu doi deodată, dar, se vorbeşte că într-un trecut nu
prea îndepărtat, ar fi locuit la ea şi câte patru. Gurile rele
pretind că-i jumuleşte de tot ce-au economisit, că-i obligă
să-i aducă acasă ultimul bănuţ, atât din pensioară cât şi
din ceea ce câştigă în plus, iar gurile cele mai rele încearcă
să sugereze, cu un aer misterios, că pe cei ce s-au ofilit de-
a binelea şi, deci, nu mai sunt buni de nimic – vrăjitoarea
asta îi ajută aşa, un pic, să ajungă mai repede în lumea
drepţilor. Eu socotesc asta o născocire brutală şi grosolană.

125
Jan Otčenášek

În jurul stingerii din viaţă a bătrânului Sabata se spune că

ar fi existat anumite neclarităţi de natură să stârnească
până şi interesul organelor de ordine publică, dar nu s-a
descoperit nimic. Dočkajka nu face niciun secret din faptul
că doarme laolaltă cu iubiţii ei, vorbeşte despre aceştia ca
despre băieţii ei şi întotdeauna în termenii cei mai frumoşi.
„Băieţii mei au poftă de puţină carne, domnule Taraba, n-
ar strica dacă mi-aţi da o bucăţică mai moale, căci, vorba
ceea, cu dinţii niciunul nu stăm prea bine în casa noastră!
… Şi-apoi, dacă stai şi te gândeşti, oricare dintre ei ar
putea să plece dacă ar dori, de pildă, unul ca Dont, care,
slavă Domnului, e încă un bărbat chipeş: ăsta i-a călcat
pragul Dočkajovei cu trei ani în urmă, în calitate de zidar,
ca să-i dreagă niţel tencuiala coşcovită; a cedat pe loc
magnetismului erotic al bătrânei şi de atunci n-a mai
plecat din casa ei.
Se pare că, în magherniţa aceea dărăpănată de la poalele
pădurii, domnesc o armonie şi o înţelegere pilduitoare, că
sub acoperişul ei nu sălăşluiesc patimile, prejudecăţile şi
discriminările – nici măcar de ordin naţional – şi că băieţii
Dočkajkăi nu se gelozesc între ei, ceea ce constituie un
lucru demn de remarcat, cu o menţiune aparte. Este, ce-i
drept, o societate curioasă, dar funcţionând fără cusur, un
fel de azil erotic de bătrâni, în care femeia-amantă îşi
exercită puterea cu o suveranitate, pe cât de legitimă, pe
atât de nepărtinitoare. BineînţeIes, e o împărăţie a
murdăriei şi a dezordinei – din complicatul ei amestec de
izuri şi mirosuri mă ia uşor cu leşin, ori de câte ori sunt
nevoită să calc frontiera acestei împărăţii, şi niciodată nu-s
capabilă să-mi birui greaţa ce mă cuprinde pentru a fi în
stare să beau ceaşcă de cafea pe care Dočkajka mi-o oferă
atât de stăruitor – dar, în definitiv, ce importanţă au toate
astea, de vreme ce pe niciunul dintre locuitorii acestui
imperiu povestea nu-l stânjeneşte câtuşi de puţin? Banii
sunt adunaţi la un loc, în folosul tuturor. Dočkajka găteşte,
uneori mai spală şi rufele, şi, când se iveşte un ban în plus,
se repede la oraş unde cumpără, de la cofetarul ei, prăjituri

126
 Pe când în rai ploua…

şi două sticle de vermut dulce – cinjaua, cum obişnuieşte

ea să spună – frige o gâscă sau un iepure de casă, lângă
carnea de porc, şi organizează o serată. Ce se întâmplă la o
asemenea serată nimeni nu ştie precis. Până noaptea
târziu răzbat din cocioabă zdrăngănitul sfâşietor al ţiterei
lui Tautze şi un glas tânguitor de femeie. Ia te uită, îşi
şuşotesc oamenii, cu indignare şi răutate, la Dočkajka e
iarăşi panchet! Unii pretind că organizatoarea panchetului
dansează în faţa bătrânilor ei amanţi desculţă şi cu părul
despletit, spre a-i dezmorţi şi a le aprinde sângele pe cale
să se răcească. Alţii, înzestraţi cu o fantezie mai rodnică şi
mai exuberantă, se jură chiar că au văzut-o pe fereastră
cam îşi stropeşte spectatorii cu leacuri vrăjitoreşti, stoarse
din ierburi şi buruieni fierte, după care începe să zboare în
faţa lor, călare pe o coadă de mătură. Fireşte, Panochova şi
cu mine considerăm treaba asta o născocire absurdă, care
în urmă cu numai câteva secole ar fi putut avea pentru
Dočkajka consecinţe tragice; dar şi azi, când, din fericire,
nu-i decât o poveste dezgustătoare de natură să-i
descalifice mai curând pe răspânditorii ei decât pe cei
afectaţi, pe mine mă irită şi mă indignează la culme.
Când i-am povestit toate astea lui Petr, în timpul cinei,
mi s-a părut că se amuză copios, cel puţin la început; în
cele din urmă, însă, a lăsat cuţitul şi furculiţa pe masă şi,
scârbit, a pufăit pe nări, cu putere.
— E de-a dreptul uluitor ce tâmpenii fantastice scornesc
oamenii… şi, totuşi, n-au destulă fantezie pentru a fi în
stare să-şi imagineze că aceşti bărbaţi singuratici o iubesc
pe Dočkajka, la modul cel mai obişnuit. Şi ea pe ei! Ce
anume îi deranjează în toată povestea asta, pentru numele
lui Dumnezeu? Că nu stau să mucegăiască într-un azil de
bătrâni sau că nu s-au stins de tot ca bărbaţi? Dacă vrei să
ştii, Lu… eu unul sunt mândru de ei! Îmi pun însă
întrebarea: de ce tocmai explicaţia cea mai simplă e pentru
atâţia oameni mai puţin acceptabilă decât tot felul de
vrăjitorii şi farmece – şi asta în secolul de graţie douăzeci.
Te rog, lămureşte-mă, eu unul, pur şi simplu nu pricep!

127
Jan Otčenášek

Am ascultat această erupţie a indignării – la el

neobişnuită – în tăcere şi cu o bucurie fără seamăn: pe
urmă m-am aplecat peste masă şi am sărutat buzele unui
Petr care între timp se potolise.
— Eu nu pot să te lămuresc – i-am spus cu gingăşie –
dar nedumerirea ta îmi place şi în clipa asta îmi eşti
nespus de drag… tocmai din pricina ei! Eşti capabil măcar
asta să înţelegi?…

19 iulie

Şi totuşi sunt nevoită să mă întorc la cei trei: toate

bârfelile şi toate presupunerile acelea stupide n-au avut
câtuşi de puţin darul de a tulbura atitudinea noastră faţă
de ei; ba, mai mult, aş spune, chiar, că aceşti oameni sunt
acum mai pe înţelesul nostru şi mai apropiaţi decât cei mai
mulţi dintre locuitorii Jelenului – şi asta, nu din motive pur
utilitare, resping categoric această idee!
Se pare că Dočkajka a simţit bunăvoinţa noastră şi nu
ştie ce să mai facă să ne fie pe plac; îmi spune cu duioşie
fătuţă sau fata mea şi mă înconjoară cu o grijă de-a dreptul
maternă: să speli atâtea geamuri câte are hardughia
voastră – asta nu-i o treabă pentru matale, fătuţa mea, ai
nişte mânuşiţe ca brânza şi-i păcat de ele, când ai nevoie,
trimite vorbă cu băieţii şi Dočkajka vine în zbor, călare pe
mătură!
Petr e pur şi simplu entuziasmat de moşnegii lui şi-i
venerează, aproape, fără niciun discernământ critic: în
toate îi consultă, la modul cel mai serios, şi cum spun ei,
aşa rămâne. Nu iese din vorba lor. În fiecare seară, după
terminarea lucrului, îi pofteşte la un pahar de băutură
tare, pe asta n-o refuză nici măcar mutălăul de Tautze, în
schimb la hărţuiala aceea caraghioasă, din faţa casei, nu
renunţă, şi stăruie asupra ei cu o încăpăţânare îndârjită. E
limpede că fără aceşti doi oameni lucrările de adaptare a
casei ar înainta cu pas de melc, sau chiar deloc, ştiu bine

128
 Pe când în rai ploua…

acest lucru; în ciuda faptului că lui Petr nu-i place să stea

de vorbă cu mine despre necazurile lui, iar întrebările mele
îşi găsesc răspuns doar într-un gest plictisit al mâinii. Cred
că are griji până peste cap: s-a dovedit, de pildă, că a
obţine meseriaşi de la oraş, nu este şi nici nu va fi atât de
simplu, cum îşi închipuise el în naivitatea şi lipsa lui de
experienţă, ca să nu mai pomenesc de faptul că suntem
ameninţaţi şi de dificultăţi de ordin financiar. Ori de câte
ori se întoarce de la direcţie, nu e chip să stai de vorbă cu
el.
— Ştii ce? îmi răspunde în cele din urmă – lasă treburile
astea pe seama mea, e destul că trag eu ponoasele. Auzi,
dacă s-a mai pomenit aşa ceva, chipurile, greutăţi
obiective, hm… Apoi, una câte una, parcă trase cu cleştele,
ţâşnesc din el alte decepţii de tot soiul: — Aşa cum stau
lucrurile, de lumină electrică n-o să ne bucurăm prea
curând. Trebuie să mai avem răbdare. Şi nici cu instalaţia
de apă perspectivele nu-s mai bune, mereu lipseşte câte
ceva, şi pentru anul ăsta oricum nu-i planificată…
Las aşadar totul pe seama lui, inclusiv problema
financiară, dar pe chestia asta mi-e conştiinţa ştirbită;
neiniţierea nu are darul să-mi alunge grijile: dacă tot ceea
ce ne-am pus în minte, într-un moment de entuziasm
juvenil, e peste puterile noastre? Dacă toată povestea asta
nu-i totuşi altceva decât o extravaganţă romantică, aşa
cum declarase Eva, într-o înduioşătoare armonie cu
soţiorul ei iubit, marele cugetător Evžen? Dacă dăm chics
pe toată linia şi va trebui să ne cărăbănim în altă parte –
Dumnezeu ştie unde? Dacă? Dacă… Dar dacă exagerez,
căci, la drept vorbind, habar n-am de nimic? Aşa că, las-o
mai moale, fetiţo, cu defetismul ăsta prematur! Şi aşa
înfăţişarea lui Petr e de natură să mă neliniştească: mi se
pare trudit şi abătut – cel puţin, uneori; după terminarea
lucrului, se închide sus, în odaia lui – ce-o fi făcând acolo?
— sau se duce singur în pădure şi hoinăreşte până se lasă
soarele în asfinţit. În asemenea clipe pot spune că aproape
urăsc această casă. Fără Petr mă simt în ea ca într-o celulă

129
Jan Otčenášek

de închisoare şi mă cuprinde un dor cumplit de toate şi de

toţi: de mama, de tata, de Eva, de cunoscuţi – şi aşa se face
că mă încui în dormitor şi scriu scrisori – o ducem minunat
aici, dar îmi lipsesc mesajele voastre, scrieţi-mi mai des,
scrieţi-mi ce mai faceţi, cum o duceţi, şi ce mai e nou pe la
voi – dar tânjesc şi după animaţia şi freamătul străzilor
pragheze, după mirosurile lor amestecate şi nedefinite,
după Oraşul Vechi, după arborii seculari de pe Kampa şi
după măsuţele de cafenea, după o muzică bună şi după o
piesă interesantă, după… Aş vrea să-mi birui tulburarea,
să mă stăpânesc, dar e cu neputinţă, dorul acesta e de
nestăvilit, mă roade, mă macină, mă mistuie, îl trăiesc cu o
durere aproape fizică, e ca o piatră grea pe inimă, cu atât
mai apăsătoare cu cât nu i-o pot divulga lui Petr – căci asta
ar însemna să-i dau o lovitură perfidă pe la spate! De altfel,
dorul de toate câte am pomenit e legat numai şi numai de
el, fără el nu vreau şi nici nu-s în stare să-mi imaginez
nimic; ştiu însă că dacă el n-ar fi aici, mi-aş lua
numaidecât tălpăşiţa, chiar azi, acum, la nevoie desculţă,
în genunchi sau în patru labe ca un câine! Iar când începe
să se lase înserarea, e şi mai rău. Dorul e înlăturat de o
frică teribilă şi eu mă transform într-un sac îndesat de o
teamă tremurătoare: casa se umple deodată de umbre şi de
sunete suspecte, ce mai, gata, au şi început să mişune pe
aici piticii, spiriduşii, ielele de spumă şi tot felul de alte
dihănii din basme, şi până şi cele mai comune obiecte din
jurul meu prind viaţă şi cască la mine nişte ochi cât cepele
– ce cauţi tu aici, fricoaso, îmi spun aceşti ochi, pleacă, fugi
de-aici cât mai e timp! Huşşş! lăsaţi-mă în pace, nu mă
chinuiţi, ştiţi doar că trebuie să rămân aici. Se strâng în
odaie, în preajma sobei şi eu mă sperii de orice foşnet şi de
orice scârţâit, ba chiar şi de ecoul propriilor mei paşi, nu
mă încumet să mă duc nici până la W.C. şi, neavând
încotro, nu-mi rămâne decât să fac pipi într-o uriaşă oală
de noapte din porţelan, pe care am descoperit-o în hambar;
din anii copilăriei n-am mai stat pe un asemenea tron, mi-e
ruşine din pricina lui şi-l scot afară în mare taină, ca Petr

130
 Pe când în rai ploua…

să nu-l vadă. În sfârşit, pasul lui, îmi adun repede puterile

să-i ies în întâmpinare, şi: ahoi, gaiţo! Tu m-ai aşteptat? Nu
trebuia! În timpul cinei e de obicei tăcut, aş fi în stare să
pariez că habar nu are ce mănâncă, şi treaba asta mă
jigneşte profund. Când privirile noastre se întâlnesc, faţa
lui se împodobeşte la iuţeală cu un zâmbet tăcut, sforţarea
lui e bătătoare la ochi, eu i-o plătesc cu aceeaşi monedă,
dar amândoi ştim prea bine ce avem pe inimă; iar această
lipsă de sinceritate, de-o parte şi de alta, nu ne aduce
niciun folos!
— Ceva nou? încerc eu să întreb cu discreţie, ori de câte
ori se întoarce de la oraş.
— Nu prea, Lu – mormăie plictisit, ocolindu-mă cu
privirea.
Nu ştiu de ce, dar pe măsură ce trece vremea, mă
cuprinde tot mai mult simţământul deprimant că oamenii
de la direcţie, acei factori competenţi, privesc proiectul
nostru cu o neîncredere crescândă… Ba, mai mult: că
înflăcărarea lui Petr are mai curând darul să-i stânjenească
decât să le impună, că-l socotesc, de bună seamă, un
visător steril, un ţicnit iremediabil sau un fantast suspect –
unde s-a mai pomenit una ca asta: un doctor în filozofie să
vrea să facă pe cârciumarul! Într-un cuvânt, sunt
încredinţată că această iniţiativă, prin însăşi ciudăţenia ei,
le tulbură digestia şi îi şi înspăimântă puţin! Bineînţeles e
numai o impresie şi o presimţire nebuloasă, dar de pe
acum eu mă gândesc la ei cu un fel de pornire răutăcioasă.

26 iulie

Azi e ziua onomastică a mamei, e sfânta Anna şi eu am

uitat să-i trimit o scrisoare de felicitare, îmi pare rău, dar
în ultimele două zile am avut numai necazuri. O să îndrept
această greşeală, scriindu-i chiar acum o scrisoare lungă,
în care o să-i spun că aici curge numai lapte şi miere,
soarele ne răsfaţă de dimineaţă până seara cu razele lui

131
Jan Otčenášek

mângâietoare. Totul merge strună, o duc ca în rai şi aşa

mai departe…
Pun destul preţ pe instinctele mele, adeseori ele s-au
dovedit a fi îndreptăţite, iar presimţirile mele neclare s-au
adeverit, în bună măsură, chiar şi alaltăieri când, pentru
prima oară de când ne aflăm aici, ne-am trezit cu un fel de
inspecţie inopinată de la direcţia spaţiului locativ.
Trei bărbaţi, îmbrăcaţi orăşeneşte, cu nelipsitele serviete
la subţioară, au descins dis-de-dimineaţă dintr-o Volgă de
culoarea verde a mazărei şi, unul câte unul, au urcat
treptele de la intrarea principală. Din fericite, nu ne-au
surprins în starea de neglijenţă matinală, dar, şi aşa, nu
ne-au scutit de tresărirea mirării. Ca să-mi ascund
încurcătura, i-am poftit, îndată ce s-au produs
prezentările, la o cafea. Au refuzat-o. În general, arborau –
cel puţin aşa mi se părea mie – o mină extrem de încordată;
mă rog, conaşilor, nicio pagubă, voia dumneavoastră, iar
dacă vă închipuiţi cumva că vreau să vă influenţez cu
această cafea, atunci binevoiţi a afla că vă puteţi pune
pofta în cui!
Îi urmăream de la distanţă şi nu-mi plăceau câtuşi de
puţin.
Aproape toată dimineaţa s-au învârtit şi s-au sucit
bătând în lung şi-n lat clădirea şi acareturile, au cercetat,
au iscodit şi au adulmecat totul, au ascultat explicaţiile lui
Petr cu nişte feţe rigide şi inexpugnabile, încuviinţând sau
clătinând din capetele lor nespus de importante; din când
în când notau câte ceva în carnetele lor de însemnări şi
bineînţeles se exprimau numai în cuvinte nebuloase care
să nu-i angajeze cu nimic. Aveam impresia că se comportă,
un pic, ca nişte nababi, dar asta s-ar putea să fi fost din
pricina pornirii mele anticipate. Nu mi-a scăpat din vedere
nici iritarea lui Petr – sta lângă ei ca un elev de liceu
surprins asupra faptei, obrajii îi ardeau, şi asta mi se părea
o atitudine nedemnă din partea lui şi mă făcea să fiu
aproape furioasă pe el.
Înainte de a se urca din nou în Volga lor, au stat mult de

132
 Pe când în rai ploua…

vorbă cu el în faţa casei, astfel că n-am auzit niciun cuvânt

din cele ce discutau; deodată, însă, unul din ei – aş spune
că era cel mai în vârstă şi cel mai puţin crispat – a venit la
mine în odaie şi mi-a cerut o ceaşcă de ceai. Vă rog, cu
mare plăcere! Mi se prezentă cu o curtoazie de modă veche:
Pomajzl; comportarea lui era în general binevoitoare: în
timp ce vorbea, se sufoca, de bună seamă suferea de un
astm cronic, şi veşnic îşi ştergea cu batista fruntea jilavă.
Se înţelege că am profitat de ocazie şi l-am luat la întrebări;
fireşte, cu discreţie.
— Hm, cum să vă explic eu dumneavoastră toate astea!
îmi spuse el cu o voce şuierătoare, în timp ce învârtea
linguriţa în cana cu ceai. — Eu unul vă înţeleg, dar
încercaţi şi dumneavoastră să înţelegeţi problema din
punctul nostru de vedere! Nu trebuie să vă mire prudenţa
noastră, căci nu-i chiar atât de simplu să îneci atâţia bani
aici, într-o vale pustie ca asta. Cine poate să-şi ia o
asemenea răspundere? Cine ne poate da garanţia că, de
bine de rău, treaba o să meargă? Hrrr? Hrrr! Domnul
doctor are ochi prea mari, şi, mai cu seamă, multe
pretenţii, are fantezie şi e animat de cele mai bune intenţii.
În schimb îi lipseşte, cu desăvârşire, experienţa în
activitatea hotelieră, şi asta nu poate nimeni tăgădui. Nu
vreau să spun că ne-am lăsat păcăliţi de elocvenţa
dumisale, nu, am fost însă de acord – şi mai cu seamă eu –
să-i dăm prilejul să încerce, dar atâta timp cât nu se va
dovedi că treaba merge şi că banii investiţi vor fi recuperaţi,
nu vă puteţi aştepta la prea multe din partea noastră! Vă
rog să nu vă supăraţi… Noi îl sfătuim să fie modest, cel
puţin la început, şi vă asigur că avem faţă de
dumneavoastră cele mai bune intenţii! Dacă afacerea
prinde, n-o să ne uităm la un bănuţ în plus şi veţi căpăta
absolut totul, chiar şi acel music-box, despre care
dumnealui ne vorbeşte de pe acum cu atâta înflăcărare;
deocamdată, însă, vă putem oferi numai strictul necesar.
Da… Dar dumnealui nici nu vrea să audă de aşa ceva, şi-o
ţine într-una morţiş cu: daţi-ne, daţi-ne! Dacă doreşte să-şi

133
Jan Otčenášek

înece în povestea asta proprii bani, aşa cum, de altfel, a şi

început să facă, n-are decât, noi nu-l putem opri, chiar
dacă, personal, nu l-aş sfătui; noi însă… ştiţi… nu
administrăm propria noastră avere şi de aceea suntem
nevoiţi să procedăm cu spirit de răspundere! Entuziasmul e
un lucru minunat, scumpă doamnă, dar, luat în sine, nu-i
nici pe departe îndeajuns pentru câştigarea unei cauze; cu
entuziasmul se poate da şi faliment…
Amuţi istovit de atâta vorbă şi sorbi din cana cu ceai…
Îl ascultam cu toată atenţia, uşor înspăimântată, dar cu
stăpânire de sine: vasăzică aşa stau lucrurile; dar, mă rog,
în definitiv pot fi bucuroasă că în felul ăsta mai aflu şi eu
ceva; e, ce-i drept, glasul unei minţi rigide dar, oricum,
într-un fel, mă linişteşte. Continuaţi!
— Uitaţi-vă – reluă numaidecât, arătând cu un gest
molatic în jurul lui – valea aceasta e ruptă de toate
drumurile turistice, e o adevărată Fundătură la capătul
pământului, nu-i aşa? Ce le puteţi oferi aici vizitatorilor –
în afară de frumuseţile naturale, care, de altfel, se găsesc
din belşug în toată Sumava? Spuneţi, ce? Ca să nu mai
vorbim de căile de acces… şoseaua până în sat mai e cum
e, deşi, între noi fie spus, e o ruşine, dar ce să mai zicem de
drumul din sat încoace! După părerea dumneavoastră, câţi
turişti ar fi dispuşi să rişte şasiul maşinii ca să ajungă
până aici zdruncinaţi de drumul acesta desfundat? Păi,
vedeţi? Atâta timp cât satul şi administraţia silvică nu-l vor
cârpi, de bine de rău, eu unul, mă îndoiesc, da, mă
îndoiesc!… Mai departe: cine ne garantează nouă că într-o
bună zi nu vă plictisiţi de povestea asta şi nu spălaţi putina
– aşa cum de altfel, au mai făcut-o alţi doi înaintea
dumneavoastră? Aha! Da, înţeleg, îmi dau seama că aceste
reflecţii nu vă sunt pe plac, şi nici nu văd de ce v-ar fi, dar
noi… Cum să vă spun… ştiţi, aici nu se îmbogăţeşte nimeni
cât ai bate din palme: îndrăznesc să vă spun asta dintr-o
experienţă îndelungată, eu, Pomajzl, bătrânul şoarece de
birou, veşnic cu creionul şi hârtia în mână! Credeţi-mă!
În sfârşit, am prins curaj şi i-am explicat că pe noi nu ne

134
 Pe când în rai ploua…

interesează câtuşi de puţin să ne îmbogăţim, vă asigur că

nu dorim altceva decât să trăim aici omeneşte, pentru că
ne sunt dragi aceste locuri, şi ne vom strădui să facem
totul ca şi oaspeţilor noştri să le placă aici, să se simtă la
noi printre prieteni adevăraţi, care nu urmăresc să-i
jumulească; să se simtă altfel, mai bine, decât acolo unde
omul se gândeşte numai la acumulare şi profit, vrem, ca să
zic aşa, să promovăm ospitalitatea în sensul originar şi
adevărat al cuvântului şi cred că ştim cum să procedăm
pentru a izbuti, în ciuda faptului că, deocamdată, nu avem
destulă experienţă în acest domeniu… Ar fi totuşi păcat ca
un loc atât de frumos, cum e această vale, să rămână
veşnic nepopulată, şi asta, îndeosebi pentru faptul că pe
Sumava sunt prea puţine hoteluri, ceea ce constituie, de
bună seamă, principalul motiv al neexploatării ei
turistice…
Eram uimită în sinea mea de propria-mi elocvenţă,
luptam cu înflăcărare pentru visul nostru comun – vorbea
din mine Petr – şi mi se sugruma gâtlejul de emoţie; la un
moment dat am avut impresia că preopinentul meu a simţit
acest lucru. Mă ascultă cu atenţie, ba, mai mult, dădea din
cap aprobator, arătându-şi ţeasta pleşuvă, probabil că
efuziunea mea îl impresiona plăcut, poate îl şi înduioşa un
pic, dar mă îndoiesc că avea şi darul să-l convingă.
Sorbi restul de ceai, îşi şterse fruntea de sudoare şi se
ridică de pe scaun anevoie.
— Mda, fireşte – rosti într-o şoaptă sâsâită – nimic de zis,
de frumos e frumos aici, dar numai cu frumuseţea omul nu
se hrăneşte, şi apoi, nici n-ar avea unde să doarmă, nu-i
aşa? Nu va supăraţi că vă spun toate astea! Dar să ştiţi de
la mine, dacă vreţi să faceţi faţă, trebuie să învăţaţi multe
lucruri în această branşă, să vă daţi şi examenele cuvenite;
în sfârşit, asta n-ar fi cine ştie ce, doar sunteţi oameni
deştepţi şi cultivaţi… Eu vă ţin pumnul strâns, ca să
reuşiţi… şi dacă ar fi să vă dau un sfat personal, v-aş
spune să-l ţineţi niţel în frâu pe încăpăţânatul
dumneavoastră, ca să fie mai modest cu pretenţiile, şi mai

135
Jan Otčenášek

cu seamă, să dea dovadă de înţelepciune! Să-şi scoată din

cap castelele din Spania. La început o cârciumă ca lumea,
cu alte cuvinte prosperă, şi pe urmă om vedea, hrr, hrrr!…
Vă mulţumesc mult de tot pentru ceai, a fost bun, şi dacă
afacerea dumneavoastră izbuteşte, o să vin din când în
când să beau câte un ceai, căci, din păcate, medicii ăştia
ingraţi mi-au interzis alcoolul cu desăvârşire şi odată
pentru totdeauna…
Îmi întinse o mână moale şi umedă, făcu o plecăciune
curtenitoare şi porni spre uşă; în prag, însă, se opri, ca şi
când, pe neaşteptate, şi-ar mai fi adus aminte de un lucru
important.
— Încă ceva – spuse cu un aer complice, înăbuşindu-şi
glasul într-un zâmbet ce trăda o uşoară vinovăţie. Cred că
n-ar strica dacă domnul doctor ar renunţa la gambeta lui şi
ar lăsa-o acasă, măcar atunci când vine la noi, la direcţie,
hrr, hrrr… Ştiu, e o prostie în fond, dar oamenilor nu le
face o impresie prea bună, credeţi-mă, – şi… vă rog să nu
mi-o luaţi în nume de rău.
Hm… În ciuda faptului că nici eu nu suport
monstruozitatea aceea pe capul lui Petr, totuşi, sfatul
acesta, desigur bine intenţionat, avu darul să mă întărâte:
în definitiv ce-i priveşte pe ei? Ce are comun pălăria tare cu
ceea ce vrem noi să demonstrăm aici? Vasăzică asta îi
deranjează pe babalâcii ăştia hodorogiţi! N-am clintit o
geană, dar când uşa se închise în urma lui, am scos cu
voluptate limba de-un cot, în direcţia în care dispăruse
acest pedant încuiat!
Numai că – până să apuc s-o bag înapoi în gură, în prag
îşi făcu apariţia Petr, care se holba la mine, înmărmurit: nu
mă întrebă nimic, obrajii îi ardeau de emoţie şi era foarte
grăbit. Mă încunoştinţă, pe scurt, că trebuie să plece cu ei
la direcţie ca să trateze ceva important, şi nu ştie când o să
se întoarcă şi… iartă-mă. Şi scumpa mea, şi te pup, şi ahoi!
În clipa următoare în faţa casei se auzi portiera Volgăi
închizându-se zgomotos, motorul începu să duduie, iar eu
m-am trezit din nou singură cuc în casa asta pustie:

136
 Pe când în rai ploua…

bătrâneii noştri nu trebăluiau astăzi, sosirea neaşteptată a

funcţionarilor de la oraş îi făcuse să se răzgândească şi să-
şi ia tălpăşiţa.
Ştiam dinainte ce avea să urmeze: mai întâi o plictiseală
cumplită, multiplicată de sentimentul părăsirii şi al
inutilităţii, care, încetul cu încetul, dar neînduplecat şi fără
milă, se transformă în obişnuita melancolie, dublată de un
fel de dor universal. De, ce să-i faci, trebuie să rabd, şi
basta, – numai de-ar veni înapoi pe lumină!
După masa de prânz am rătăcit prin casă, pe urmă,
plictisită, m-am dus în sat după nişte cumpărături absolut
inutile, numai aşa ca să mă aflu în treabă şi să scap pentru
câteva ceasuri de singurătate, adică de mine însămi.
Ciudat: abia aici am constatat, cu stupoare, că nu sunt
deloc tipul solitarului, aşa cum credeam uneori despre
mine, pe când mă aflam la Praga; că numai rareori suport
singurătatea, exclusiv în momentele de relaxare spirituală,
dar şi asta numai în preajma unor oameni vii, şi, înainte de
toate, atunci când mă decid eu singură pentru ea. Fără
aceste condiţii atenuante, singurătatea mă deprimă, iar
asta de aici e, pur şi simplu, ca greutatea apăsătoare a
pietrei de mormânt; calitativ şi cantitativ e atât de diferită
de cea citadină, încât nici nu ştiu cum să mă descurc cu
ea…
Mda, în fond ce-o să se întâmple, o să cumpăr şi eu
măcar un pachet de chibrituri, şi o sticlă de ulei vegetal, şi
n-o să renunţ aici la taifasul cu femeile din dugheană.
În primele ore ale după-amiezii prăvălioara era pustie,
am cumpărat câteva lucruri inutile, după care, cu sacoşa
pleoştită am hoinărit prin sat fără nici o ţintă. Până la
urmă am trecut chiar şi pragul bisericii: o construcţie
aparte, toată din lemn, întunecoasă şi de o sobrietate
posomorâtă, neasemănându-se prin nimic cu acele
bisericuţe săteşti, vesele, sclipind de albeaţă sub turlele în
formă de ceapă, pe care le cunosc din Cehia de miazăzi.
Până şi în această după-amiază fierbinte de iulie domneau
în ea răcoarea şi semiîntunericul. Am stat un timp pe

137
Jan Otčenášek

băncile aspre, necizelate – până şi biserica era acum pustie

– şi am rătăcit cu ochii pe zestrea-i sărăcăcioasă; pe urmă
însă, a pus stăpânire pe mine tristeţea, şi am ieşit cât mai
repede la soare.
Afară, zăpuşeală încremenită, lumină şi umbre – de
undeva, tăcerea era tulburată de uguitul porumbeilor, iar
de departe răzbătea până aici scrâşnetul tânguitor al
ferăstrăului circular, glasul caracteristic al acestor
meleaguri!
Încotro? Atenţia îmi fu captivată de cimitirul din
localitate, mai bine-zis de cimitirul-miniatură: se răsfira pe
o întindere de câteva zeci de metri îndărătul bisericii şi în
jurul zidului său mărunt, pe jumătate surpat, nişte molizi
înalţi făceau un fel de gardă de onoare. Mi-am aruncat mai
întâi o scurtă privire peste zid, apoi m-am încumetat să
pătrund, în liniştea lui sacră prin portiţa întredeschisă şi la
fel de dărăpănată: mă înghiţi pe neaşteptate o muţenie
adâncă, şi deodată am început să mă simt în postura
intrusului neobrăzat. Hm, căsuţa aceea părăginită, lipită de
zidul din fund, a fost probabil cândva morga cimitirului;
mă treceau fiori ca de gheaţă prin tot corpul, deşi ştiam
prea bine că de multă vreme nu se mai făceau aici
înmormântări. Cimitirul e degradat prea din cale-afară,
mormintele se îneacă încetul cu încetul sub buruienile şi
tufişurile atotcotropitoare, crucile de fier, de la căpătâiul lor
sunt înclinate sau complet răsturnate, iar literele de aur
înscrise pe plăcile de tablă neagră au fost spălate de ploile
torenţiale, în asemenea hal, încât abia mai pot fi citite.
Vanitas vanitatum! Păşeam printre morminte, într-o
dispoziţie oarecum elegiacă, mă impresionau până la
înduioşare aceste vestigii lăsate pradă uitării, şi mă
străduiam să descifrez numele întipărite pe plăcuţele negre:
nume cehe descopeream puţine, majoritatea populaţiei
fostului Hirschfeld fusese, de bună seamă, de naţionalitate
germană. Aici zace un oarecare Anton Hübner cu soţia sa
Annemarie, născută Schuster, alături de ei, Adolf
Wimperski, iar ceva mai încolo Hans Kölbel – nume şi iar

138
 Pe când în rai ploua…

nume, ce nu-mi spuneau nimic, însoţite de data naşterii şi

a morţii, unele din ele repetându-se destul de des: am
numărat cinci Tautze, trei Mülleri şi opt Zahni. De-a lungul
zidului se înşirau câteva cripte, în care îşi dormeau
probabil somnul de veci notabilităţile Hirschfeldului. Gelobt
sei Jesus Christus!
Unul din aceste morminte comune mă captivă din prima
clipă: aici zac Heinrich Mölke, proprietarul hotelului din
Fuchsenwiese, şi soţia sa Christina, născută Schmidt!
Aşadar, aici se odihnesc în pace acei ce umblau, respirau,
râdeau şi se iubeau în încăperile în care trăim noi azi –
predecesorii noştri? Oare cum or fi arătat? Stam aplecată
asupra mormântului lor părăsit, copleşită de cele mai
complicate simţăminte, mai cu seamă după ce băgasem de
seamă că amândoi muriseră în acelaşi an, 1945! Faptul, mi
se părea înduioşător, dar nicidecum surprinzător: se
întâmplă destul de des ca doi soţi, care au trăit împreună
mulţi ani fericiţi, să moară repede unul după altul, aproape
în acelaşi timp. Şi eu aş vrea să mor odată cu Petr, nu pot
şi nici nu vreau să-mi închipui măcar o singură zi fără el!
Nu vreau – şi, totuşi, în faţa acestui mormânt încremenit în
muţenia lui, am simţit cum tremur toată de teamă şi
îngrijorare; şi, în clipa aceea, m-a cuprins un dor chinuitor
de a-l vedea pe Petr, de a-l avea chiar acum lângă mine, să-
l strâng în braţe şi, cu toată puterea, să-l lipesc de trupul
meu, să-l ascund pe el în mine şi pe mine în el, nu, una ca
asta tu n-ai voie să-mi faci, niciodată, făgăduieşte-mi acest
lucru, oricât de imposibil ar fi!… Tu ştii că în ciuda faptului
că sunt o fricoasă, uneori chiar meschină şi geloasă, sunt
capabilă, la momentul potrivit, să fiu şi foarte tolerantă şi
generoasă, nu-i nimic pe lumea asta ce nu ţi-aş îngădui şi
ce n-aş face pentru tine, poate că aş fi în stare să mă împac
până şi cu trădarea ta, să-ţi înţeleg şi infidelitatea şi, ştiu
eu, poate că, până la urmă, aş supravieţui chiar dacă într-o
bună zi ai înceta să mă mai iubeşti şi m-ai părăsi pentru
altă femeie, numai asta nu – asta îţi interzic, m-auzi? Îţi
interzic. Îţi in-ter-zic! Tu trebuie să trăieşti, să exişti pe

139
Jan Otčenášek

această lume, indiferent cum, chiar şi fără mine, şi departe

de mine… pentru că eu n-aş putea trăi fără conştiinţa că
exişti, că respiri, că pot să te aud, să te ating sau să te
zăresc. Fie şi de la distanţă, peste un gard străin, fără ca tu
măcar să bănuieşti! Aşa, simt eu cu adevărat, şi un pic mă
şi înspăimânt când mă gândesc cât e de puţină mândria
iubirii mele, disperat de puţină, câtă umilinţă ar fi ea în
stare să îndure şi cât de slabă şi lipsită de apărare sunt în
faţa ei. Poate nu e drept, e poate excentric gândul meu – nu
ştiu ce simt alte femei care iubesc – poate nici n-ai fi de
acord cu el şi m-ai ocări, dar şi-aşa… Şi-aşa toate aceste
eventualităţi inimaginabile, îngrozitoare şi înjositoare mi se
par mai suportabile decât ideea că… înţelege-mă că n-aş
putea, m-aş strecura după tine în pământ ca un vierme, ca
o râmă, şi…
Destul, Lu, ajunge, mă face să amuţesc un glas
dojenitor, vino-ţi în fire! Pe lumea asta e atâta suferinţă
reală, atâta tristeţe şi atâta durere – nu le jigni cu
necazurile tale fictive, nu ai acest drept, cel puţin
deocamdată nu!
Ştiu, ai dreptate, dar explică-mi, de ce-i iubirea
presărată de atâta teamă neîntreruptă, e neapărat necesar
să fie aşa? Mi se pare acest lucru de o cruzime şi de o
injustiţie cumplită; iar eu te iubesc enorm, nespus de mult,
la nebunie!
Şi eu pe tine, Lu, de altfel asta-i unica posibilitate de a
iubi. Dar ştii ce? Scoate batista, şterge-ţi lacrimile, suflă-ţi
bine nasul să se audă trâmbiţând, şi pleacă, tu n-ai ce
căuta aici, pricepi, întinde-o!
Pe urmă, cel puţin sub presiunea unor simţăminte
nedefinite, am făcut un lucru foarte ciudat: m-am strecurat
afară printr-un gol săpat de vreme în zidul mărunt al
cimitirului, am cules de pe pajişte câteva margarete mari,
şi pe aceeaşi cale m-am înapoiat în cimitir şi le-am
aşternut pe mormântul soţilor Heinrich şi Christine Mölke.
De ce-am făcut asta, nu ştiu, de bună seamă în clipa aceea
mi s-a părut că e gestul care mi se potriveşte, vrând poate

140
 Pe când în rai ploua…

să fie o manifestare a recunoştinţei, a solidarităţii, sau a

înduioşării faţă de pustietatea ultimului lor loc de odihnă,
nu ştiu! Iar în sinea mea am luat hotărârea de a face acest
lucru şi în viitor, ori de câte ori voi trece pe aici!
Portiţa cimitirului scârjâi prelung în urma mea.

27 iulie

M-au trezit un zgomot metalic şi nişte înjurături

înfundate.
Am sărit de pe canapea cu picioarele ţepene şi am căscat
ochii la lumina lămpii cu petrol pe cale să se stingă; din
gâtlejul sugrumat de spaimă n-am fost în stare să scot nici
măcar un piuit.
Bineînţeles, era Petr – uf! Stătea în pragul uşii cu două
oale şi cu căzănelul pentru spălatul vaselor în braţe, şi se
holba la mine, plin de nedumerire, dindărătul sticlelor
groase ale ochelarilor.
Abia acum, cu inima nespus de uşurată, am izbutit să
realizez că, de fapt, iniţiatorul acestui vacarm infernal
fusesem chiar eu. Să mă explic: văzând că se întunecă şi
Petr – puşlamaua – nu se mai întoarce, am urmat exemplul
doamnei Saskova, colega mea într-ale fricii din celălalt
capăt al văii; am întins sfoara pentru uscatul rufelor între
uşa de la intrare şi uşa odăii, şi am atârnat de ea tot felul
de vase de bucătărie. Astfel, în eventualitatea unui atac
prin surprindere, aş fi fost avertizată din timp, spre a mă
putea ascunde în baie, unde, cu vătraiul în mână, să mă
pregătesc pentru apărare. Nu mă las eu bătută, aşa, cu
una cu două! Practica însă, ce-i drept, a scos la iveală cu
totul altceva, dar după această ingenioasă măsură de
prevedere eu una m-am simţit atât de sigură, încât, în cele
din urmă, am adormit buştean.
— Ce mai e şi asta? se auzi în sfârşit glasul lui.
Fortificaţiile cetăţii Devin?
— Să nu îndrăzneşti să râzi de mine, că te omor!

141
Jan Otčenášek

— Nu, nu îndrăznesc. De altfel ideea e demnă de un

adevărat Kutuzov! ţinu el să aprecieze cu o seriozitate
problematică. — Fără îndoială, orice tâlhar şi-ar lua
picioarele la spinare. Dar te întreb, nu crezi că e păcat de
aceste vase?…
— Dar de mine, ce crezi, n-ar fi păcat?
Rânji nesuferit şi, în drum spre masă, mă plesni uşor
peste fund. Numai rareori face acest lucru; ştie că un
anumit gen, rustic, de a glumi, mă calcă pe nervi – aşa se
bate cel mult o vacă bună de muls şi nu o femeie, bădăran
de pe Sazava! – şi chiar din acest gest mi-am dat
numaidecât seama că dumnealui venise legănându-se,
într-o dispoziţie de zile mari. Vasăzică aşa, în timp ce eu
încremenesc aici de groază, ticălosul… etc., etc. Mişcările
lui erau mai degajate, şi pufnea pe nas, din greu, mai mult
ca de obicei; nu-mi plăcea: răzbea din el o veselie prefăcută
şi în timp ce-şi scotea ghetele, icnind şi abia trăgându-şi
sufletul îmi aruncă o privire neaşteptată:
— Ţi-e tare frică singură, aici?
Stam în faţa lui în halatul de culoare deschisă,
întruchipare a reproşului şi dârdâiam de frig, în ciuda
faptului că întrebarea lui avu darul să mă încălzească
activ. Şi, în plus, am început să mă simt penibil de
caraghioasă – ia te uită un exemplar perfect de nevastă
care, întocmai ca în paginile unei reviste umoristice, îşi
întâmpină bărbatul cu făcăleţul în mână – asta a izbutit el
să facă din mine!
— Nu mi-e atât de frică (termenul e prea slab) – pe cât
mi-e de groază! Sper, cel puţin, că faptul în sine nu te miră
– într-o noapte ca asta!…
Scutură din capu-i îngreunat şi toropit de băutură şi îşi
frecă obrajii cu palmele:
— În primul rând… e abia zece, dar, oricum, iartă-mă!
Am pierdut ultimul autobuz, astfel că, mai tot drumul l-am
bătut pe jos; pe urmă… pe urmă s-a oprit în dreptul meu
maşina administraţiei silvice şi, mă înţelegi, n-am avut
încotro, a trebuit să-i poftesc la Taraba, la un păhărel. Nu

142
 Pe când în rai ploua…

vreau să spun prin asta că n-aş fi avut şi eu chef să trag o

duşcă… Şi-apoi, n-am pierdut timpul în zadar, am aflat de
la ei că foarte curând se apucă de drumul acela ce duce
spre noi… Până şi Panocha a promis că va discuta
problema asta în comitet şi la raion. Cu ceva tot m-am ales!
…
— Şi, în al doilea rând? am întrebat, din nou, de data
asta pe un ton oarecum mai puţin iritat.
— În al doilea rând… în al doilea rând, n-o să te mai las
niciodată singură aici, noaptea… În măsura în care acest
lucru va fi câtuşi de puţin cu putinţă, îţi promit! Şi o să-ţi
fac rost de un pistol de alarmă sau de un tun nou-nouţ.
Împotriva stafiilor ca şi împotriva fiinţelor imateriale de tot
soiul se recomandă creta, eventual un talisman sfinţit, iar
lupului rău care va încerca să te ispitească, păcălindu-te
cu glasu-i mieros, să nu-i deschizi! Pax?…
— Pax tibi, nemernic păcătos – am suspinat dezarmată
de propriul meu râs. A ce duhneşti, a rom sau a rachiu
vânătoresc?
— Ştiu şi eu, o fi şi una şi alta – mărturisi el, fără să
clintească o geană. Dar gata, ajunge, abia mai văd cu ochii,
iar tu dacă mai stai mult aici, te prefaci cu siguranţă într-
un sloi de gheaţă; să isprăvim cu palavrele şi să ne
retragem în culcuş!…
Se întoarse cu spatele spre mine şi se gârbovi un pic,
dându-mi astfel a înţelege că intenţionează să mă ducă în
cârcă până sus, în dormitor. Şi, întrucât eram dispusă să
văd în gestul lui o manifestare a pocăinţei, n-am ezitat o
clipă şi m-am agăţat de gâtul lui. M-a apucat cu mâinile
mai jos de genunchi, m-a săltat în spinare ca pe un sac de
ovăz şi a ieşit cu mine din odaie. În cotul coridorului
întunecos se împletici vizibil şi avu de furcă până să-şi
regăsească echilibrul.
— Ei drăcie – îşi uşură el inima – nu cumva ai câştigat în
greutate?…
— Niciun gram! Cum văd, obligaţiile mondene te-au cam
dărâmat.

143
Jan Otčenášek

Dormitorul era inundat de lumina lunii care sporea

senzaţia de frig. În timp ce Petr aprindea lampa cu petrol,
eu am dat buzna în pat; pernele erau reci, umede şi
vâscoase ca peştii, mi-am tras pilota până peste nas,
încercând să produc sub ea un pic de căldură, dar treaba
mergea foarte încet: de bună seamă, aici va trebui să facem
de pe acum foc în sobă – şi, vorba aceea, nu suntem decât
în iulie!
Mi-am scos bărbia din bârlogul meu şi m-am uitat la
Petr: umbla prin odaie în lumina tremurătoare a lămpii şi
pocnea nervos din degete; îmi părea abătut şi trist, mâine o
să-l silesc măcar să se bărbierească, mi-am spus în gând…
Se opri în dreptul ferestrei şi îşi sprijini încheieturile
mâinilor de pervaz: tăcea cu înverşunare, privind îndelung
valea ce se deschidea în faţa lui. Strălucirea lunii
împrumuta chipului său uscăţiv o înfăţişare aproape
bolnăvicioasă.
— Nu vii să te culci?…
— Ba da, imediat, îmi răspunse tulburat, fără să se
mişte.
— Hai, Petr, ieşi la iveală cu veştile proaste!
Abia acum se întoarse spre mine şi strânse din umeri.
— N-am cu ce, Lu. Totul a rămas aşa cum a fost, ceea
ce, fireşte, nu înseamnă că e bine! N-aş vrea să te plictisesc
cu poveştile astea…
M-am săltat uşor, rezemându-mă în coate:
— Ţi-aş fi recunoscătoare dacă m-ai plictisi cu poveştile
astea, măcar un pic! Închipuieşte-ţi că ne aflăm pe aceeaşi
corabie şi că am dreptul să ştiu dacă plutim în
întâmpinarea unor gheţari sau dacă nu cumva luăm apă!
Zâmbi amar la vorbele mele şi după un timp de meditaţie
îmi răspunse:
— Comparaţia ta nu stă în picioare… Mă înţelegi?
Deocamdată noi nu plutim deloc, şi, aşa cum se prezintă
situaţia, prea curând nici nu vom pluti. Corabia noastră se
află deocamdată pe şantier şi-i lipsesc încă multe; nu-i
decât un schelet de navă şi ce-i mai prost e că acei ce

144
 Pe când în rai ploua…

hotărăsc soarta ei se tem ca ea să nu se scufunde, îndată

după lansare. E clar?
— Aş zice, prrrea clar – am spus dârdâind de frig.
Se aşeză lângă mine pe marginea patului, îmbrăcat încă,
îşi petrecu degetele prin păr şi, smiorcăind din nas, ca un
om răpus de răceală, reluă:
— Într-o anumită măsură, îi înţeleg, chiar dacă… Mda…
În definitiv, ce-i interesează pe ei să aibă aici, pe aceste
meleaguri muntoase, un mic hotel în plus? Asta n-ar face
decât să le dea mai multă bătaie de cap şi să le
pricinuiască mai multe griji; altceva, mă îndoiesc – şi vezi…
aici e buba! Ce ştiu ei despre această vale? Dumnealor
pretind că s-ar afla în afara căilor turistice, iar eu pretind
că aceste căi nu vor exista atâta vreme cât oamenii nu vor
avea aici unde să doarmă şi să mănânce, şi, uite aşa, ne
învârtim mereu pe loc şi iar o luăm de la început. Greşeala
constă în faptul că nu am tratat cu ei lucrurile mai precis
de la bun început, înainte de a ne fi trambalat până aici;
iau vina asupra mea, acum însă e prea târziu şi pentru
noi… şi pentru ei… Dar ia spune, ce ţi-a zis ţie crustaceul
acela birocratic?
— În linii mari, nimic deosebit – i-am răspuns cu
maximum de indiferenţă – ne-a recomandat modestie… Dar
purtarea lui a fost cuviincioasă…
— Modestie! plesni el din mâini, şi iritarea îl făcu să se
ridice de pe marginea patului. Şi eu sunt pentru modestie,
dar ei ar prefera să nu bage în afacerea asta nimic, nici
măcar un bănuţ găurit! Spune şi tu, pot oare să poftesc
nişte oameni în acest căsoi eolian, fără lumină electrică,
fără apă şi fără cele mai elementare instalaţii sanitare? Ce
să le ofer? Privelişti frumoase şi aer curat, pentru spălat
binevoiţi a vă deranja până la pârâu, iar pentru nevoi, după
brădet – asta pentru început! Ori ar fi mai bine, poate, să
încropesc aici nişte ruine cu strigoi şi stafii, sau să scobesc
o peşteră cu stalactite şi stalagmite, ca să aibă oamenii
prilej de uimire şi prosternare? Ori să înfiinţez aici o casă
pentru obezi şi să-i mân pe grăsani cu bâta peste pajişti ca

145
Jan Otčenášek

să mai dea jos din osânză? Pentru numele lui Dumnezeu!

Ştii bine că mă gândesc la cu totul alt gen de oaspeţi, la
oameni care să ştie să aprecieze şi să guste frumuseţea
locului şi…
— Eu, de pildă, aş putea să fac streaptease – am ţinut să
subliniez, foarte la obiect. Sunt destul de arătoasă, sau…
poate nu?…
— Mda, de pildă… rosti cu sufletul la gură, şi, frânt de
oboseală, se lăsă din nou pe marginea patului. — Ţi-am
spune Naiada de la izvorul din pădure, iar eu aş acompania
spectacolul la bumbardon! Sau să facem direct din casa
asta un loc de refugiu, romantic, pentru soţii dornici să se
relaxeze, poftiţi la noi, fără grijă, la noi jumătatea
dumneavoastră nu vă poate dibui! Acumulările ar merge
strună… Ce zici?.
— Aş zice că acum să nu-ţi mai frămânţi capul cu
necazurile astea şi să te vârî lângă mine la căldurică – i-am
spus cu un calm departe de a sălăşlui în mine. Un lucru
însă, sper, ne este limpede amândurora deopotrivă…
Suntem în povestea asta singuri, şi trebuie să ne bizuim
unul pe celălalt! Dar suntem doi. În ceea ce mă priveşte,
ştii doar că atunci când e cazul, mă pricep să fiu
încăpăţânată ca un catâr!…
Mi-am dat seama că făcusem pe grozava până peste
poate, dar am spus toate astea numai pentru a-l încuraja
şi cred că în mare măsură am reuşit. S-a aplecat asupra
mea, a răsucit din cap şi în clipa următoare a început să-
mi zâmbească.
— Kadlecová – răsuflă cu inima uşurată – eşti o
persoană, Kadlecová!
Pe urmă am stat întinşi în întunericul rar, încălzindu-ne
unul de trupul celuilalt şi toată tristeţea a fost, cel puţin
pentru ziua de azi, izgonită: patul se transformase deodată
într-o corabie, şi pluteam cu ea pe talazurile de smarald ale
strălucirii selenare.
— Dormi? am auzit după un timp.
— Nu. Vorbeşte!

146
 Pe când în rai ploua…

Se întoarse spre mine cu tot trupul şi mă îmbrăţişă.

— Lu – îmi şopti la ureche cu o voce pentru mine
aproape necunoscută – uneori regret că nu-s în stare să-ţi
spun întotdeauna ceea ce simt; de aceea, trebuie să mă
bizui de fiecare dată pe capacitatea ta de a sesiza totul
singură. Ştii, eu am avut în viaţă mult ghinion; de fapt,
dacă stau şi mă gândesc, numai ghinion, ce mai, sunt un
nepricopsit… O dată însă… o dată am avut o baftă
nemaipomenită care mi-a răsplătit toate necazurile – ba
chiar ceva mai mult! Un noroc incredibil, neaşteptat şi, aş
spune, nemeritat, numai că omul nu ştie niciodată ce
merită cu adevărat şi pentru ce anume. Pe scurt: într-o
bună zi, în februarie se vor împlini de atunci patru ani…
Într-o clipită am priceput despre ce vorbeşte.
Comunicativitatea afectivă a lui Petr e mai impresionantă şi
mai sugestivă prin timiditatea şi inofensivitatea ei
neprefăcută, şi, mai cu seamă prin raritatea ei: poate fi
uşor speriată şi risipită, cu un simplu cuvânt.
— Te iubesc, Lu. Nu până la moarte, cum se obişnuieşte
a se spune… aşa ceva nici nu e cu putinţă, iar mie, mi se
pare asta o blasfemie… te iubesc cu tot ceea ce sunt şi
pentru tot ceea ce eşti şi îţi aparţine, mă înţelegi?… De
pildă, pentru mirosul părului tău şi al pielii tale… pentru
clipele în care zâmbeşti, ca şi pentru cele în care te înfurii
şi faci nazuri… iubesc glasul tău şi clipitul pleoapelor
tale… te iubesc când dormi, şi când te trezeşti şi caşti ca
un leu somnoros, şi-mi sunt dragi şi gândurile tale, chiar şi
cele mai nesăbuite şi mai… Dacă ar fi cu putinţă ţi-aş
săruta şi creierul în care se zămislesc toate ideile tale
năstruşnice, zău, crede-mă nu exagerez, şi să nu-ţi
închipui că vorbeşte din mine beţia, nu, nu! Probabil că
iubesc până şi aerul pe care-l respiri, şi lucrurile pe care le
atingi, pudoarea şi senzualitatea ta, ambianţa în care te
mişti şi pe care tu o făureşti acea lume a ta, mă înţelegi?…
felul cum pui florile în vază sau cum întinzi faţa de masă,
şi chiar şi acele lacrimi pe care le verşi în timp ce tai ceapa,
pentru că… pentru că în toate astea eşti tu, iar eu sunt în

147
Jan Otčenášek

toate astea acasă la mine… N-am ştiut niciodată să-mi

imaginez ceva asemănător şi nici azi nu sunt în stare să…
Te-am iubit din prima clipă şi deopotrivă pe urmă, când am
început să trăim împreună, la Praga, dar acum, aici…
Poate ţi se pare ridicolă efuziunea mea atât de neaşteptată,
dar ştii… Eu simt nevoia şi trebuie să-ţi spun toate astea…
pentru că… Mă auzi?
Nu mă încumetasem până atunci să fac nicio mişcare şi
nici să răsuflu prea zgomotos, dar după întrebarea aceasta
am deschis ochii. Cum? Despre ce anume mă întreabă?
Odaia se înţesă deodată de o beznă întunecată, luna, de
bună seamă se înfofolise în nori şi, în răstimpul de tăcere,
auzeam nişte bubuituri îndepărtate; m-am lipit şi mai mult
de trupul lui şi nu mai simţeam niciun fel de teamă.
— Vorbeşte! Vorbeşte!
— Nu ştiu cum să-ţi spun. Azi după-amiază mi-a fost dat
să trăiesc ceva deosebit… Şedeam pe un scaun într-un
birou oarecare, aplecat asupra unei cafele turceşti de cea
mai proastă calitate; în jurul meu zumzăiau nişte glasuri,
se vorbea, probabil, despre un lucru care ne priveşte pe noi
foarte mult, dar eu… eu mă aflam deodată cu gândul în
altă parte şi nimic din ceea ce se spunea acolo nu
percepeam… ba, mai mult, mi-era totul absolut indiferent,
inexplicabil de indiferent, pentru că… pentru că în clipa
aceea voiam să fiu lângă tine, mă cuprinsese aşa, din
senin, un dor grozav, nu ştiu nici de ce şi nici de unde
izvorâse dorul ăsta, – pe scurt, doream să te ating, să te
pipăi să… şi aşa… M-au costat eforturi disperate ca să n-o
şterg de acolo ca un ştrengar şi să n-o rup la fugă spre
tine… da, da, atât de obsedant era acest dor. Şi…
O sclipire ireală dezvălui pentru o fracţiune de secundă
peretele odăii şi, bum! un bubuit ameninţător acoperi
glasul lui Petr: furtuna se strecura în valea noastră, cu o
poftă sălbatică, iar ploaia torenţială care o preceda, făcea
de pe acum să răsune cu răpăitul ei, cornişele casei.
— Şi, mai departe?
— Mai departe nimic deosebit, cel puţin la suprafaţă.

148
 Pe când în rai ploua…

Totul s-a petrecut în mine. Mi-a venit în minte că omul n-

ar trebui să părăsească nici măcar pentru un minut fiinţa
pe care o iubeşte atât de mult. Ştiu că asta nu se poate,
dar oricum… Şi, deodată, m-a cuprins o tristeţe
necunoscută mie şi a început să mă chinuiască teama
disperată, ca, nu cumva, să ţi se fi întâmplat ceva… da, da,
pentru că în clipa aceea mi-am dat seama, da, mi-am dat
seama cu o insistenţă cumplită că fără tine n-aş mai şti
cum să… pricepi… că n-aş mai putea… mă înţelegi?
Mergeam pe şosea ca ameţit de băutură, cu toate că în
clipele acelea încă nu eram, se întuneca, şi eu încercam să
mă închipui pe mine însumi, pe vremea când încă nu te
cunoşteam, să mi-l închipui pe omul de atunci… dar,
degeaba, nu eram deloc în stare să realizez acest lucru. Nici
nu-mi mai aduc aminte de acest om, şi, cinstit vorbind, îl
compătimesc. Pe urmă, mă înţelegi, s-a băut, eu, drept să
spun, am băut puţin, iar ei strigau la mine că un bărbat în
toată firea, n-ar trebui, chipurile, să se ţină toată ziua de
fusta femeii; şi… până la urmă, până la urmă m-am făcut
că mă duc la closet, am sărit gardul şi am şters-o
englezeşte. În pădure m-am poticnit de ceva şi m-am lovit
la genunchi, dar n-am simţit nimic şi am continuat să alerg
ca în vis, gonind mereu, fără încetare… M-am trezit din
toate, abia aici, pe coridor, când am dat iama în tigăile şi
crătiţile înşirate pe funie…
Vijelia nocturnă sfâşia acoperişul, casa se cutremura şi
se zdruncina din temelii, trosnetele pârâitoare, ce se
transformau în bubuituri prelungi şi înfiorătoare, se
contopeau cu clipocitul apei şi cu suflarea noastră –
magistral decor acustic, pe care noi aproape nici nu-l
percepeam… Şi numai explozia asurzitoare, din imediata şi
înspăimântătoarea apropiere, avu darul să ne readucă la
realitate – Doamne, Dumnezeule! Nu, casa noastră n-a
avut de suferit de pe urma trăsnetului… dar…
Abia dimineaţă am putut constata ce anume se
întâmplase. Ponoasele le trăsese un stejar secular ce
străjuia aripa dreaptă a casei: una din crengile sale

149
Jan Otčenášek

puternice fusese lovită şi ruptă, iar fulgerul care alunecase

pe scoarţa zbârcită a trunchiului lăsase în urma lui o
cicatrice neagră cu iz de arsură; în rest însă, bătrânul
acesta venerabil părea nevătămat. Am răsuflat uşurată în
clipa în care Petr mi-a dat toate asigurările că acest bătrân
neînfricat avea să supravieţuiască; stejarul e viteaz, dacă ni
se întâmpla nouă, ar fi fost mai rău!
Mi-am întors privirea spre el şi abia atunci mi-am adus
aminte de ceva!
— Ascultă, unde ţi-ai lăsat gambeta? Dacă nu mă înşel,
azi-noapte când ai dat buzna în casă erai fără ea…
— Aşa e – mărturisi el cu o neascunsă indispoziţie – zău
dacă mai ştiu pe unde a rămas. Ori am uitat-o undeva, ori
mi-a şterpelit-o vreun binevoitor. Pariul meu s-a dus pe
copcă, dar tu, tu eşti bucuroasă, nu-i aşa?
Un timp am tăcut, pe urmă însă am clătinat din cap.
— La drept vorbind, nu prea!
Şi fără să mă mai delectez privind surprinderea lui, m-
am întors şi am pornit iute spre casă.

2 august

În măsura în care nu plouă sau cerul nu-i acoperit de

nori ne ducem, spre seară, la cinematograful nostru
particular. Nu e deloc departe…
Dăm fuga până la etajul întâi şi pătrundem în camera cu
numărul cinci, ultima din celălalt capăt al coridorului. E
îndreptată spre apus şi în loc de fereastră are o uşă ce dă
într-un mic balconaş de lemn. Scândurile coşcovite ale
duşumelei se lasă sub noi ca un avertisment, dar noi
tragem speranţa că vor rezista. Petr aduce din odaie două
scaune şubrede, le aşază unul lângă altul, mi-l oferă cu un
gest curtenitor pe cel mai puţin hodorogit apoi, cu mâinile
încrucişate pe piept, se instalează comod lângă mine şi
cinematograful începe…
Filmul, ce se desfăşoară pe toată lărgimea apuseană a

150
 Pe când în rai ploua…

boltei cereşti, ne captivează de fiecare dată prin scenografia

lui, e un gigantic cinemascop cu o risipă de culori ce-ţi fură
ochiul. Acţiunea e cât se poate de simplă şi lipsită de orice
conflict – filmul se intitulează Apus de soare pe Şaua
stăncuţelor – în schimb, în ceea ce priveşte decorul e de
fiecare dată altul, aş zice nou-nouţ. Uneori filmul e o idilă
suavă, înduioşând prin smerenia lui, alteori o dramă,
drama tulburătoare a culorilor, a luminilor şi umbrelor cu
licăriri fantastice în plină mişcare, ce capătă, pe rând,
înfăţişări bizare. Decorul sonor, în ciuda modestiei şi
obişnuinţei sale, e întotdeauna de o sugestivitate eficientă:
freamătul neîntrerupt al pădurii, şuierul vântului
pieptănând firele ierbii, şi lătratul îndepărtat al câinilor,
având darul să sporească, în sufletul omului, sentimentul
singurătăţii. Câteodată, Petr îşi aduce chitara şi ciupeşte
din strunele ei cântecul Călăreţii cerului, unica melodie pe
care a izbutit s-o înveţe pe dinafară.
Din principiu, şi fără o înţelegere prealabilă, în timpul
proiecţiei nu scoatem o vorbă, dar şi după terminarea
filmului renunţăm la orice aprecieri sau observaţii critice –
nimeni dintre creatorii operei nu-i curios să le asculte.
Sunt clipe minunate, dar, iată, întunericul se înghesuie în
valea noastră, iar pe cerul pe cale de a se stinge în beznă, a
şi început să clipească scânteietor, o stea solitară, aşa că,
repede, la căldurică! Urmarea în numărul viitor, adică
mâine – bineînţeles dacă n-o să toarne iar cu găleata!

3 august

Păcat! Saska, vecinul nostru cel mai apropiat de la

pădurărie, mi-a devenit cu desăvârşire nesuferit. Şi cred că
pentru totdeauna.
Bănuisem că, după toate incursiunile sale verbale, într-o
bună zi avea să se încumete la o ofensivă adevărată, şi, de
aceea, prezenţa lui m-a îndemnat de fiecare dată să persist
într-o uşoară stare de alertă, dar asta n-a fost de ajuns. Şi-

151
Jan Otčenášek

a dat toată silinţa. Nu a irosit o clipă fără să-mi dea în

vileag faptul că sunt în graţiile sale amoroase, efuziunile lui
verbale acoperindu-se tot mai mult de rugina banală a
melodramei, iar privirile cu care le însoţea erau, pe cât de
miloage în intenţia lor de a înduioşa, pe atât de neobrăzate
prin insistenţa lor: penibilul se îmbina în ele, aş zice în
chip magistral, cu ridicolul, dar, în rătăcirea sa erotică de
cocoş de munte, omul nostru nu sesiza probabil nimic din
toate astea. La început l-am înfruntat cu umor, curând
însă, am înţeles că, la acest gen de apărare, dumnealui nici
prin gând nu-i trece să consimtă, iar glumele mele în loc
să-l potolească, erau mai degrabă de natură să-l întărâte şi
mai mult.
După multe insistenţe am acceptat în cele din urmă
invitaţia lui, şi sâmbătă după-amiază ne-am dus la
pădurărie să ne uităm la televizor: seara se desfăşura
calmă, stăteam în camera de zi, aşezaţi pe scaune, ca la
cinematograf şi căscam gura la ecranul televizorului. După
săptămâni în şir de abstinenţă „televizorică”, râdeam în
hohote la cea mai mare prostie, şi orice şlagăr mi se părea
neobişnuit de înduioşător. Stăpâna casei era, ca
întotdeauna, zgârcită la vorbă, dar foarte ospitalieră,
atitudinea ei faţă de noi ar putea fi definită drept o amabilă
nepăsare, fapt care mă pune mereu în încurcătură. Nu
sunt în stare s-o intuiesc, şi cu atât mai puţin să-mi
determin sentimentele faţă de ea; nici până azi nu ştiu
despre ce să-i vorbesc, pentru a face să scapere din ea
măcar un minimum de feminitate sau, pur şi simplu, un
firesc interes omenesc: răspunde întotdeauna cu o
bunăvoinţă molcomă, obosită, dar niciuna din tiradele
mele, menite să închege o conversaţie, nu-şi atinge ţinta.
Îndată după ora nouă, îşi ceru scuze, invocând o durere de
cap şi, pe neauzite, se strecură afară din odaie Am vrut şi
noi să ne luăm rămas bun şi să ne retragem, dar Saska ne-
a reţinut – acum urmează filmul acela poliţist de producţie
engleză, nu se poate să nu-l vedeţi! Sta pe scaun chiar în
spatele meu şi, foarte atent – cu un zel ce stârnea,

152
 Pe când în rai ploua…

oarecum, suspiciunea – îmi umplea într-una paharul cu

vin.
În cele din urmă, intriga filmului izbuti totuşi să mă
înşurubeze în scaun şi, în plus, vinul începu, încet, încet,
să mi se urce la cap; m-am lăsat pradă dulcei nepăsări,
complăcându-mă în această atitudine până în clipa în care
Petr se ridică şi ieşi la aer curat, chipurile să fumeze!
Gestul lui nu mă surprinse câtuşi de puţin, în ciuda
faptului că nu strâmbă niciodată din nasul lui de estet,
atunci când e vorba de un film poliţist, rareori rezistă totuşi
să-l urmărească până la capăt pe ecranul televizorului şi –
spre deosebire de mine – nu are deloc pasiunea de a-l ghici
pe criminal înaintea deznodământului final al intrigii.
Numai că abia ţăcănise uşa în urma lui, şi am şi simţit
în clar-obscurul verzui ce domina încăperea, mâna
amfitrionului orbecăind să dea de mâna mea. O găsi şi o
strânse uşor. Nu era deloc plăcut pentru mine, dar nu
bănuiam în gestul lui nicio primejdie; îmi venea mai
curând să râd – acest gen de sudaţie a mâinii la adăpostul
semiîntunericului din cinematograf îl fumasem de mult! –
şi de aceea l-am lăsat în pace. Greşeală! În clipele
următoare mişcările lui deveniră mai agresive, stăpânite
parcă de o aprigă febrilitate şi până să mă dezmeticesc spre
a-i opune rezistenţă, Saska săvârşi un lucru neaşteptat,
nemaipomenit, pentru care nu găsesc cuvinte, şi cu atât
mai puţin o scuză!
Cu mare greutate mi-am înăbuşit strigătul ce sta să-mi
ţâşnească din piept! M-am smuls din strânsoarea lui şi m-
am ridicat în picioare cu atâta violenţă, încât scaunul se
răsturnă pe podea în spatele meu; mă sufoca indignarea,
sporită de gustul umilitor al tulburării care, în pofida
dispreţului, trecuse totuşi prin mine ca un fior – de ce să
nu recunosc. Dar, peste toate precumpănea sentimentul
abuzului şi al jignirii, spaima, şi o greaţă gata să-mi
întoarcă maţele pe dos. Numai cu preţul unui mare efort
am izbutit să mă stăpânesc şi să nu-l scuip. Şi imediat m-
am năpustit spre uşă. Nu m-a reţinut, între timp îi căzuse

153
Jan Otčenášek

probabil fisa că s-a întrecut cu gluma – dracu’ să-l ia!

Abia în aerul proaspăt şi tăios de afară mi-am revenit un
pic. Unde-i Petr? L-am descoperit în întuneric după capătul
licăritor al ţigării şi în clipa următoare ne-am şi despărţit
de acest ticălos…
Până şi despre cele întâmplate în această seară m-am
hotărât să nu-i spun nimic lui Petr, povestea mi se părea a
fi sub orice nivel; comportarea mea era calmă, dar, de bună
seamă, Petr sesizase ceva, căci în timp ce păşeam sub bolta
scânteietoare, îndreptându-ne în susul văii, vocea lui
răsună ca din senin:
— Saska?…
— Ce vrei să spui? l-am întrebat cu prefăcută
indiferenţă, încercând să-mi ascund emoţia.
— Aşa… Nu ştiu nimic, dar mi se pare mie că între el şi
femei ceva nu e tocmai în perfectă ordine. Donjuanismul e
de obicei semnul ce nu înşală în această privinţă, veşnic
simte nevoia să se manifeste, să demonstreze că… Uneori
îşi are rădăcinile în murdării banale şi în absenţa
capacităţii afective, dar, în genere, cauzele lui sunt mai
adânci… N-aş vrea să-l nedreptăţesc pe Saska, aş zice că,
în rest, e un om cât se poate de cuviincios şi chiar
prietenos. De altfel, ştiu despre el numai ceea ce mi-a dat a
înţelege Panocha…
— Ce ţi-a dat a înţelege?
Curiozitatea mea îl făcu să amuţească un timp. E
disperat la culme când trebuie să spună ceva despre cei
din preajma lui, ceva ce numai pe de departe ar putea
aduce a calomnie, şi nu o dată, scrupulozitatea lui grijulie
îmi calcă, pur şi simplu, pe nervi; să mă explic: atitudinea
asta lasă impresia că ar refuza, din principiu, să tragă,
despre oamenii din jurul lui, nişte concluzii cât de cât
definitorii, ceea ce mie mi se pare o treabă pe cât de
exagerată, pe atât de nepractică.
— Ei, ce… – începu să scoată din el, călcându-şi pe
inimă – Panocha, ce-i drept, recunoaşte capacitatea lui de
muncă şi-i atribuie încă multe alte calităţi, dar… cum să-ţi

154
 Pe când în rai ploua…

spun… îi ia în nume de rău faptul că se ţine după toate

fustele, într-un cuvânt – pretinde că ar fi un muieratic!
Nevasta lui cică ar suferi cumplit pe chestia asta, şi nu
numai ea! Sunt trei ani de când întreţine relaţii cu Hartová,
profesoara din sat… Odată, cică, sărmana ar fi încercat să
se sinucidă; au stat cu toţii de vorbă cu el, căutând să-l
potolească, dar fără niciun folos! Sărmana, în fiecare an
cere transferul în altă parte, dar până la urmă tot ea revine
asupra propriei sale hotărâri… Şi, colac peste pupăză, se
mai vorbeşte despre el că s-ar culca şi cu o funcţionară de
la direcţia silvică din oraş… Dar asta se spune că n-ar fi
decât un simplu cancan… Şi, totuşi, eu unul nu m-aş mira
deloc, dacă ar încerca să-şi extindă baza sa erotică!…
— Vrei să spui, cu mine?
— Da, cu tine! Nu sunt chior de-a binelea.
Gravitatea cu care rostise aceste cuvinte, mă sili să
izbucnesc într-un hohot de râs uşuratic; m-am agăţat de
el, din mers, cu toată greutatea, străduindu-mă pe
întuneric să-mi potrivesc pasul cu a lui.
— Aiuritule – i-am spus, înecându-mă de râs. Nu
tăgăduiesc faptul ca gelozia ta mă unge la inimă, căci,
vorba ceea, nu pot spune că aş avea prea multă parte de
ea, iar uneori am impresia că tu nici nu eşti în stare de un
asemenea simţământ; dar… atunci când pentru aşa ceva
nu sunt motive nici măcar cât negru sub unghie, mă faci
să râd!… Ştiu şi eu, poate că în privinţa asta comit o eroare
fundamentală, şi s-ar putea ca într-o bună zi să mă
străduiesc să-ţi ofer vreun prilej, dar te asigur că niciodată
cu acest pădurar de operetă: aşa ceva nu poţi să-mi
pretinzi!…
Nu-mi răspunse, ba, mai mult, arboră o mină ca şi când
ar fi meditat asupra celor spuse de mine, dar, în timp ce
treceam puntea de peste pârâu, îşi încetini, pe neaşteptate,
pasul şi îmi aţinu calea cu trupul.
— Ascultă – îmi aruncă în obraz, şuierând printre dinţi –
de unde ştii tu că nu-s în stare să fiu gelos? Asta-i iarăşi
una din neroziile tale, poc, şi gata! Vrei să spui că dacă nu

155
Jan Otčenášek

holbez ochii şi nu-ţi scotocesc prin dulapul cu rufe, nu

sunt gelos? Dacă în privinţa asta te simţi cumva
subalimentată, atunci află că totul se poate recupera, în
joacă!
Până să apuc să mă feresc, întinse mâna după mine în
beznă şi, apucându-mă de beregată, îmi sugrumă glasul,
reducându-l la un horcăit dramatic:
— Te-ai închinat în seara asta, Kadlecová? Hai, vorbeşte,
neruşinato, vorbeşte!
M-am hotărât pentru o apărare atât de vehementă, încât,
dintr-o dată, am început să ne clătinăm şi ne-am prăbuşit
amândoi în iarba miţoasă de pe marginea drumului. Mă
acoperea cu tot trupul, dar tot nu mă dădeam bătută, şi,
astfel, ne-am tăvălit în păiuşul umed unul peste altul; eu
mă prăpădeam de râs, în timp ce el mai persista să-şi joace
rolul şi mă strângea de beregată, săvârşind actul
sugrumării aproape la perfecţie, au, lasă-mă,
descreieratule, sunt inocentă, încetează, nu vezi că mă
gâdili? Pe urmă m-am trezit zăcând pe spate, moartă de-a
binelea de o moarte nespus de frumoasă, şi priveam, cu
ochii căscaţi, la bolta înstelată. Cosmosul, de deasupra
mea, se învârtea împrăştiind polen de stele, aveam senzaţia
că sunt adăpostită sub cupola unui uriaş planetariu şi mi-
era nespus de bine; tot ce-i murdar şi dezgustător pe lumea
asta se spulberase deodată şi dispăruse fără urmă, luat
parcă de-o apă curată, iar peste mine sta întins Petr. După
un timp se ridică şi mă ajută să mă pun pe picioare.
— Ei? Cum a fost? întrebă cu sufletul la gură. — În
regulă?…
— Păi, să zicem că da. Pentru un începător a fost chiar o
performanţă satisfăcătoare!
Duminică am şi uitat de incidentul petrecut în casa
pădurarului, dar, luni dimineaţă, în timp ce Petr se afla cu
Samson la o şedinţă în oraş, se prezentă la mine însuşi
iniţiatorul incidentului. Îşi făcu apariţia pe neaşteptate sub
veranda noastră, cărând în portbagajul bicicletei o vulpe
împuşcată; la început se comportă de parcă nimic nu s-ar

156
 Pe când în rai ploua…

fi întâmplat. Mă aflam tocmai în verandă şi astfel n-am mai

apucat să dispar la momentul potrivit; îndrăzneala lui era
peste puterea înţelegerii mele, dar priveliştea fiarei răpuse
avu darul să trezească în mine curiozitatea în asemenea
măsură, încât până la urmă am coborât.
— Tot mai sunteţi supărată? începu el cu o îndoielnică
iscusinţă în arta conversaţiei, arborând totodată o mină de
om pocăit, cu vădita intenţie de a mă impresiona.
— Nu, i-am răspuns, cu un calm suveran, dar fără urmă
de zâmbet. — De fapt, nici nu-mi amintesc despre ce-i
vorba.
— Păcat, suspină el. Dacă, într-adevăr, aşa stau
lucrurile, aş fi mai bucuros să fiţi supărată. Asta ar
însemna că…
— N-ar însemna absolut nimic, dar absolut nimic!…
După această replică tăioasă, gâfâi din greu, abia
trăgându-şi răsuflarea dar, de bună seamă, n-avea de gând
să cedeze şi de aceea încercă să reînnoade firul discuţiei.
— I-aţi spus despre cele întâmplate…
— Nicidecum! Sunt capabilă să mă îngrijesc şi singură
de persoana mea, nu vă supraapreciaţi! Şi, îndeosebi, să
nu vă închipuiţi că între noi s-ar fi zămislit vreo taină
romantică despre care Petr n-ar trebui să ştie! Dacă nu i-
am spus nimic, e pentru că nu văd în povestea asta nimic
serios sau cel puţin, primejdios. N-a fost decât o
întâmplare, o poveste jalnică şi îngrozitor de penibilă, vă
asigur!
— Din ce în ce mai bine – dădu din cap cu ostentativă
întristare. — Daţi-i înainte, nu vă lăsaţi, tăiaţi în carne vie!
Doamne, că tare vă mai pricepeţi să fiţi rea şi rece, de
parcă aţi avea în dumneavoastră sânge de peşte. De fapt,
eu n-am venit decât să vă cer scuze şi să vă explic…
— Nu-i nevoie! l-am făcut din nou să amuţească; pe
urmă însă, n-am mai rezistat: — Cu toate că habar nu am
ce speranţe aţi nutrit…
— Cum adică, nu ştiţi? izbucni plin de uimire, şi în clipa
aceea aproape că i-am dat crezare. Ce vi se pare de

157
Jan Otčenášek

neînţeles, atunci când bărbatul încearcă… mai bine-zis

când vrea ea femeia să simtă cât de mult o doreşte?…
Păstrarea calmului m-a costat eforturi considerabile, dar
am izbutit.
— Dacă vorbiţi serios – i-am spus cu o voce străină –
cazul dumneavoastră e cu mult mai grav decât mi-am
închipuit!…
Se legănă, mutându-se de pe un picior pe altul, şi
încercă să clipească înduioşător, dar, pesemne, încă nu se
împăcase cu gândul că prin asta povestea fusese încheiată,
în cele din urmă izbi cu palmele în ghidonul bicicletei şi
cuvintele ţâşniră din el precipitat:
— Oricum ar fi, eu unul tot nu vă înţeleg!
— Asta vă priveşte! Dumneavoastră aţi decis, fără
îndoială, că sunteţi irezistibil în faţa oricărei femei. Numai
că, vedeţi, nu-i deloc în intenţia mea de a vă abate din
calea erorii!…
— Ce ştiţi despre mine? izbucni el, zdrobit. Nu mă
înţelegeţi, după cum nici eu nu vă înţeleg pe
dumneavoastră! Numai că… eu… cum să spun, eu nu-s în
stare să-mi imaginez că aţi fi chiar atât de inaccesibilă!
Asta, asta e… peste…
Disperata sa incapacitate de înţelegere avu darul să mă
înduioşeze un pic, era veridică, şi, ciudat, în ea îmi părea
total lipsit de apărare; ceva se îndulci în mine, ba, mai mult
până la urmă am şi zâmbit.
— O să încerc să vă explic, dar trebuie să-mi făgăduiţi că
despre asta n-o să mai vorbim niciodată, bine? Aşadar… ca
să ştiţi, eu nu sunt suficient de frigidă pentru a simţi
nevoia să mă culc cu primul bărbat care îmi iese în cale!
Sunteţi în stare să înţelegeţi acest lucru? Mai exact, nu
sunt deloc frigidă – dimpotrivă, a mă culca cu un bărbat
înseamnă pentru mine mult, foarte mult…
— Şi, în afară de asta, sunteţi plină de obstacole morale!
— Nu, povestea asta nu are absolut nimic comun cu
moralitatea. Dar dacă m-aş culca cu dumneavoastră, aş
face asta dintr-o cumplită constrângere. Nu ştiu de ce! De

158
 Pe când în rai ploua…

altfel nici dumneavoastră nu v-aţi alege cu nimic dintr-o

asemenea poveste, decât cel mult cu consolidarea erorilor,
rod al vanităţii fără margini de care sunteţi animat.
— Cu alte cuvinte… nici un alt bărbat nu poate fi luat în
consideraţie? Dar bine… asta-i…
— N-am făcut această afirmaţie! S-ar putea să-mi apară
în cale bărbatul care să mă facă să-i fiu necredincioasă lui
Petr – cel puţin fizic – ce ştiu eu, viaţa e lungă, iar eu nu
sunt Ioana d’Arc… numai că, vedeţi… nu sunteţi
dumneavoastră acel bărbat! Şi nici nu veţi fi, de asta sunt
sigură, absolut sigură!
Cuvintele mele avură efectul unei palme pe obraz, l-am
văzut îngălbenindu-se la faţă şi încleştându-şi maxilarele.
Îşi feri ochii, ca şi când i-ar fi fost teamă să-mi întâlnească
privirea.
— La ce vă gândiţi acum? am întrebat uşor speriată.
— Vasăzică aşa… rosti răsuflând din greu. În viaţa mea
n-am lovit o femeie. Niciuna! Dar acum ar fi mai bine să
tăceţi, să lăsăm totul baltă!
— Excelent! De altfel mi-aţi şi promis…
— Ce-am promis? izbucni el revoltat. — Doar atât că nu
voi mai vorbi despre asta, dar… Şi-apoi, tot nu vă cred, nu
pot să cred că…
— …că nu voi fi urmaşa domnişoarei Hartová şi a…
— Nu vorbiţi astfel despre ea, nu merită această jignire!
Cancanuri! Da, îmi dau seama, astea mi se trag în special
de la scandalagiul de Panocha! La şedinţe, îl priveşte, n-are
decât să trăncănească şi să urle cât pofteşte, dar pe mine
să mă lase în pace! Ce ştiu oamenii? Nici eu nu ştiu cum să
mă descurc cu povestea asta… Ce să fac, mi-e dragă şi ştiu
că asta o face să sufere; şi nu-s în stare să mă despart de
ea, chiar dacă ştiu prea bine că nu voi divorţa niciodată; ce
să vă mai spun, într-un cuvânt – fără ea nu pot trăi sper ca
măcar atâta lucru puteţi să înţelegeţi?
— Asta da. Şi… soţia dumneavoastră?
— Şi ea mi-e dragă – altfel! Simplu, altfel! E plămădită
parcă din alt aluat, veşnic e frământată, dracu’ ştie la ce se

159
Jan Otčenášek

tot gândeşte, dar mi-e dragă!… Şi-apoi, fir-ar să fie de

treabă, unde naiba scrie că un bărbat în toată firea şi
zdravăn ca un armăsar, e dator să iubească o singură
femeie, unde? Asemenea lucruri nu pot pretinde decât
preoţii şi… şi cei de soiul lui Panocha! Mahomedanii sunt
mai isteţi la minte, dacă mă năşteam printre ei n-ar mai fi
fost acum atâta tevatură în jurul meu! Uneori mi-e teamă
să nu-mi pierd minţile, zău aşa; într-o bună zi mă duc în
pădure, pun ţeava puştii la gură şi… gata! Pe urmă toată
lumea o să răsufle uşurată, da, toată lumea! Şi eu!
Trase uşor cu coada ochiului să verifice efectul spuselor
sale; de bună seamă nu era mulţumit de rezultat şi, de
aceea, socoti cu cale să acorde din nou struna discuţiei –
jalnic diletant! Şi, ca şi când abia în clipa aceea şi-ar fi
adus aminte de ceva, scotoci la iuţeală prin servieta de
piele ce atârna de ghidonul bicicletei, scoase de acolo două
cărţi şi mi le întinse spunând:
— Nevastă-mea vă mulţumeşte mult de tot; când e vorba
de cărţi e în stare să le şi înghită. Le-am citit şi eu, aia,
despre evreul înşelat de nevastă e pentru mine mult prea
încâlcită, în schimb cealaltă ce să mai spun… Dispreţul a
răscolit fierea în mine! De ce i-aţi împrumutat-o tocmai pe
asta? Dinadins, nu-i aşa?
— Nu. E o carte bună, şi nu înţeleg prin ce a putut să vă
scoată din sărite…
— Prin tot! scuipă Saska, mânios. Asemenea lucruri n-ar
trebui să se scrie, oamenii au şi aşa destule necazuri şi
amărăciuni. Deloc n-am priceput, ştiţi, mă refer la omul
acela – de ce-l dispreţuieşte nevastă-sa? De ce?
Dumneavoastră s-ar putea să ştiţi; că vorba ceea, sunteţi
femeie… În definitiv, era mort după ea, îi aducea de toate,
se târa pe burtă în faţa ei, şi dumneaei… Vă spun cinstit,
am urât-o, şi tot timpul i-am ţinut lui parte, în speranţa c-o
va ucide, aşa ar fi trebuit să se sfârşească. Ce-oţi fi având
în capul vostru, voi femeile? Păreţi nişte îngeri – dar de
fapt, nu sunteţi decât nişte strigoi! Da, nişte făpturi
monstruoase! Ce să mai spun, individul care a scris toate

160
 Pe când în rai ploua…

astea habar n-are despre micul iad ce există între soţ şi

soţie, ce-i al lui e-al lui!
— Sunteţi sigur că acest mic iad trebuie să existe
întotdeauna?:
— Asta, categoric… chiar dacă pe dinafară nu se vede. Şi
povestea e întotdeauna atât de cumplită de te scoate din
minţi, nu alta! Dar partea cea mai proastă e că altfel nici
nu se poate; cel mult dacă omul s-ar schilodi de bună voie
şi ar înceta să mai fie bărbat…
Nu-l mai ascultam decât cu o singură ureche, căci
începuse să mă intereseze mai mult vulpea aceea
împuşcată: era şi-acum frumoasă, în colţul botului ei
alungit sângele sta să se usuce; am atins-o cu mâna şi mi-
am dat seama că încă nu se răcise de tot.
— Sărăcuţa, am spus cu compătimire. — A fost
neapărată nevoie s-o împuşcaţi?
— Ei, da, ce să zic, sărăcuţa! îşi vărsă el năduful — Dacă
aţi fi şi dumneavoastră pădurar, sau dacă aţi creşte măcar
câteva păsări, n-aţi mai cânta cântecul ăsta. Ucigaşă şi
hoaţă, asta e! Sunt multe pe aici, şi le împuşc la tot pasul.
Acum, vara, blana nu prea face parale, cu carnea lor, însă,
îmi hrănesc bufniţele.
— Oricum îmi pare rău de ea.
— Aha! Şi de mine nu vă pare rău? alunecă el din nou pe
panta melodramei. — A, da, e lesne de înţeles – am uitat că
dumneavoastră sunteţi, totuşi, inaccesibilă — Ei, rămâneţi
cu bine!…
În aceeaşi clipă sări pe bicicletă şi se opinti în pedală cu
toată greutatea.
Păcat! Priveam în urma lui, îl vedeam cum saltă peste
hurducăturile drumului ce ducea în josul văii, şi, cu o
tristeţe lucidă, îmi dădeam seama că toată discuţia noastră
fusese fără folos, că incursiunile acestui incorigibil poligam
aveau să se repete. Ah, Ceněk Saska – care ne-ai
dezamăgit!…

161
Jan Otčenášek

6 august

Noaptea trecută am citit la lumina lămpii cu gaz piesa lui

Sartre Cu uşile închise. Am avut impresia că mi-a căzut în
mână dintr-o suspectă coincidenţă, oarecum ca o
provocare; cumplită piesă, a avut asupra mea o influenţă
nimicitoare.
— Nu-mi trebuie frigarea – strigă Garcin în final, dintr-
un ciudat infern. — Infernul – sunt ceilalţi!
Aşa să fie? Mă cuprinsese o groază fără margini şi dinţii
îmi clănţăneau de frig. Nu, nu sunt atât de naivă în
îndrăzneala mea, încât să mă încumet să polemizez cu
această piesă, aşa că piui doar în surdină: da, s-ar putea,
dar şi cerul… sunt ceilalţi! Şi am curajul să şi enunţ o
definiţie proprie, banală poate, dar pe care aş fi în stare s-o
apăr cu un adevărat fanatism, pentru că aşa simt; Fericirea
– e celălalt!…

8 august

Şi, totuşi, din când în când, uitându-mă la Petr, îmi

trece prin minte: ce-or fi însemnând, oare, toate astea?
După atâţia ani de studii şi planuri, un filozof în al cărui
viitor mulţi şi-au pus mari speranţe – şi iată-l aici, imitând,
cu un îndoielnic succes, salahorul, trudind ca o vită de
povară pentru a scoate din pământ ceva în care oamenii
din preajma noastră nu prea au încredere! De câtă vreme
nu l-am mai văzut îmbrăcat în nişte haine ca lumea şi cu
cravată la gât? Să fie, într-adevăr, mulţumit cu noua lui
situaţie, ori se preface numai în încăpăţânarea sa
înverşunată? Nu ştiu…
Într-o zi – era curând după sosirea noastră aici, l-am
întrebat, cu o discreţie exemplară, dacă nu cumva regretă,
măcar un pic, faptul de a-şi fi părăsit munca pentru care
se pregătise atâta amar de vreme. Întrebarea nu prea i-a
fost pe plac, dar, probabil, nici nu l-a surprins: un timp a

162
 Pe când în rai ploua…

stat şi a meditat asupra ei descumpănit, ştergându-şi

degetele murdare de pantalonii soioşi:
— N-aş putea spune – mi-a răspuns în cele din urmă, cu
un zâmbet cam obosit. — Nu ştiu cum să-ţi explic. Ştii…
Omul e atras spre filozofie de un fel de curiozitate
materială, neobişnuită, de nevoia de a descoperi cu creierul
un lucru de o importanţă substanţială, dar, mai cu seamă,
de credinţa că acest lucru e cu putinţă… Hai să zicem că
mie toate astea mi-au trecut! Să zicem că am avut chef să
puric puţin cojocul vieţii, dar, mă rog, înţelegi… Sau că mi
s-a făcut dor de ceva palpabil ce poate fi pipăit; cu degetele,
de un ceva cât se poate de obişnuit şi de concret, un fel de
nostalgie a materiei… La urma urmei eu sunt un băiat de
la ţară, Praga mi-e foarte dragă, dar, niciodată nu m-am
obişnuit în ea cu adevărat, ştii doar! Şi, în afară de asta – a
continuat mai vioi, după un scurt timp de tăcere, – în afară
de asta, mi-am dat seama că dacă mă las păgubaş,
omenirea nu va fi lipsită de un nou Kant sau de un nou
Hegel; nu-mi fac niciun fel de iluzii în ceea ce mă priveşte!
Şi-apoi, probabil că am lâncezit prea mult aplecat asupra
cărţilor – într-un cuvânt, buchiile mi-au împuiat capul, m-
am plictisit să tot citesc şi iar să citesc, să mă duc la
institut şi să prezint planuri de lucru; au încetat să mă mai
amuze articolele, studiile, polemicile abstracte şi toate câte
se leagă de ele… Nu, să nu-ţi închipui cumva că aş renega
toate astea sau că mi-aş da aere făcând pe grozavul, nu,
filozofia e un lucru măreţ, mai curând o chemare decât o
profesie, iar ceea ce am făcut eu nu-i decât o soluţie a mea,
particulară, deloc facilă, dar, cum să-ţi spun, nu puteam
merge mai departe! Şi, pe deasupra, să aştepţi nu ştiu câţi
ani una din aia de „două plus hol”, ca pe urmă să te înfunzi
într-unul din combinatele acelea uriaşe de locuit, nu, asta
nu! Îmi dau seama perfect de bine că în acest secol nici nu
se poate altfel, ba, mai mult, ştiu că e un lucru absolut
necesar şi chiar dorit de cei mai mulţi dintre oameni, dar,
ciudat, pe mine orice uniformizare mă stânjeneşte cumplit,
şi n-am ce-i face: m-am născut într-o căsuţă clădită de

163
Jan Otčenášek

străbunicul meu, cu mâna lui, pricepi?

Am dat din cap în semn că am priceput, dar, de bună
seamă, sesizase lipsa mea de convingere, şi, numaidecât,
cu un zâmbet având menirea să mă bucure, a adăugat:
— Şi-apoi… cine spune că aş avea intenţia să atârn
sofistica mea în cui, pentru totdeauna? Nici prin minte nu-
mi trece! Ideile, într-adevăr măreţe, originale şi
revoluţionare se nasc câteva într-un secol şi nu văd niciun
motiv pentru care – dacă vreuna şi-ar pune în gând să mă
lumineze – nu m-ar lumina chiar aici, în această vale,
eventual în timp ce stau aplecat deasupra hârdăului cu
var?
Rostise toate astea cu o accentuată doză de autoironie,
având darul să stârnească în mine întristarea. Multă vreme
după aceea am reflectat adânc asupra acestor cuvinte: da,
motivele invocate se ţineau în picioare, nu erau lipsite de
logică, nici de convingere, şi totuşi bănuiam că nu erau
toate şi unicele, că mai existau şi alte motive, despre care
nu vorbeşte. Realitatea e că ne aflăm aici, şi asta ar trebui
să-mi fie de ajuns
În definitiv, oricât de apropiaţi am fi unul de celălalt, în
domeniul lui, cu alte cuvinte în filozofia pură, nu mă
pricep; rareori se întâmplă să pătrund în ea – şi – cinstit
vorbind, cu mâna pe inima – nici nu mă prea omor de
dragul ei: nu. Ea nu înseamnă pentru mine doar strugurii
acri; probabil că pentru acest gen de gândire capul meu
nu-i destul de bine mobilat. Ori de câte ori se nimerea – ce-
i drept foarte rar – să fiu martora unei discuţii între Petr şi
unul dintre erudiţii săi colegi, discuţie pe cât de aprinsă, pe
atât de iniţiată, mă simţeam aidoma barbarului în civilizata
Atenă: în ciuda atenţiei mele concentrate, nu pricepeam
decât foarte puţin. Înţelegeam, ce-i drept, semnificaţia
fiecărui cuvânt şi a fiecărei noţiuni luată în parte, dar nu în
corelaţia dintre ele. Şi, în general, îmi scăpa esenţa
problemei: erau pentru mine nişte lucruri mult prea
savante, prea complicate şi abstracte, şi, faptul în sine, mă
deprima.

164
 Pe când în rai ploua…

— Pe chestia asta nu e cazul să te frămânţi, fetiţo – mă

mângâia Petr, de fiecare dată când îi mărturiseam
zbuciumul meu – nu e câtuşi de puţin important să pricepi
aceste lucruri. Poţi trăi liniştită şi fără ele! Pe mine, dacă
vrei să ştii, mă calcă pe nervi semidocţii, filistinii şi toţi
pseudointelectualii palavragii, care folosesc anumite
noţiuni cu atât mai bucuroşi cu cât le înţeleg mai puţin; tot
soiul de fluturi de cafenea, care se căznesc să-şi
suplinească absenţa farmecului feminin şi a calităţilor
umane cu o flecăreală plină de efect; ştii ce, ia să mă lase
în pace! Inteligenţa ta e de altă categorie şi prin excelenţă
feminină; tu gândeşti, înainte de toate, în imagini, dar, ce-i
mai important – în suficientă măsură de sine stătătoare!
Eşti posesoarea unui creier de o independenţă agreabilă –
ce-i drept, uneori foarte rebel, dar asta mie îmi convine de
minune; înţelegi, nu eşti o bandă de magnetofon.
Cu toate acestea, la început mă chinuia gândul că nu
eram în stare să discut cu el despre munca lui ca o iniţiată;
un pic îl şi pizmuiam, ba, mai mult, mi-era teamă că, odată
cu scurgerea timpului, avea să se plictisească de mine,
considerându-mă o prostuţă, dar toate aceste temeri s-au
dovedit a fi absolut neîntemeiate – din fericire! M-am şi
împăcat cu gândul că în afara lumii pe care o populăm
împreună, Petr mai are încă una, a lui, un univers al ideilor
şi al meditaţiilor sale, în care, cu toată bunăvoinţa, n-aş
face decât să rătăcesc ca într-un labirint, dar, în care, din
principiu, el nici nu încearcă să mă atragă: niciodată nu m-
a silit să mă familiarizez cu lucrările lui, să discutăm,
despre ele şi, eventual, să mă pamez în faţa lor şi să cad în
fund într-o profundă admiraţie. S-ar putea crede că a trăi
cu un filozof nu-i un luciu deosebit de înălţător – cel puţin
pentru un om care are o anumită părere, preconcepută,
chiar dacă nu exagerată, despre valenţele sale cerebrale, –
dar, în cazul meu, e cum nu se poate mai uşor. Să mă
explic: dacă Petr suportă greu ceva, în primul rând e
deşteptăciunea ostentativă, inteligenţa afişată şi snobismul
obsesiv în folosirea cu orice preţ a neologismelor; prea

165
Jan Otčenášek

multe a citit şi prea mult a reflectat la toate astea ca să nu

sesizeze balivernele înzorzonate şi distinse ce încearcă să
sugereze, fără pic de vlagă, o oarecare profunzime filozofică
– denumind această intenţie: ondularea ceţei. Am impresia
că atitudinea sa fundamentală faţă de lume e permanentă
şi neprefăcuta sa uimire; uneori această atitudine poate
friza chiar naivitatea şi curiozitatea copilărească, dar lui
puţin îi pasă. Tare nu-i place să dea poveţe şi să impună
părerile sale altora; cu mult mai mult întreabă decât
vorbeşte, şi asta pe oricine, indiferent de nivelul de
instruire sau de gândire al celui chestionat. Aş spune că,
într-un anume fel, filozofia sui generis a unei femei simple
ca Dočkajová îl interesează tot aşa cum îl interesează
deducţiile complexe şi complicate ale unuia dintre foştii săi
colegi, şi aş mai adăuga că meditează asupra ei cu toată
seriozitatea. Las-o în pace, Lu, băbuţa asta a trecut prin
multe, din amestecul ăsta de experienţă şi superstiţii se
poate ciupi câte ceva!… E un auditor atent, iar interesul lui
– sau chiar respectul faţă de părerile altora – merge atât de
departe, încât e în stare să le asculte până la capăt, cu o
perseverenţă de necrezut: nu sălăşluieşte în el acea sete a
nerăbdării cu care mulţi oameni obişnuiesc să curme
cuvântul interlocutorilor lor, pentru a-şi pune cât mai
repede în valoare propriile păreri şi a se acoperi de
strălucire.
Petr e, înainte de toate, un spectator, un spectator uimit,
contemplativ, şi nicidecum un om al acţiunilor hotărâte: s-
ar putea ca într-o anumită măsură să mă înşel în această
privinţă, să nu fie decât o impresie, dar, eu una, nu mi-l
pot imagina, să zicem, în postură de mare magnat
industrial sau de conducător de oşti. Mă uluiesc oamenii
animaţi de idealuri şi adevăruri atât de vanitoase, dispuşi
însă oricând să trimită la moarte alţi semeni de-ai lor!
Fireşte, e un citat din Montaigne, dar sunt încredinţată că
şi Petr l-ar semna fără să ezite. Şi, în ciuda instruirii sale, e
limpede că apreciază, fără prefăcătorie, înţelepciunea
omului obişnuit, izvorâtă din simpla experienţă a vieţii,

166
 Pe când în rai ploua…

chiar dacă e departe de el gândul naiv de a o mitiza şi

absolutiza. De aici probabil şi respectul lui aproape
înduioşător faţă de părerile tatălui său şi dragostea faţă de
distinsul domn Michel de Montaigne; Eseurile acestuia
constituie cartea sa de căpătâi şi se pare că atitudinea faţă
de autorul lor e aproape afectivă, în ciuda faptului că nu-l
consideră una din culmile filozofiei Universale. Montaigne e
pentru el mai curând un frate, e fratele tuturor acelora ce
trăiesc, nicidecum un gheţar inaccesibil, şi, înainte de
toate, un bărbat înţelept. De altfel, pe Montaigne îl înţeleg
şi eu şi-l îndrăgesc, dar asta nu numai prin mijlocirea lui
Petr sau pentru a-i face pe plac, ci, probabil, pentru că mă
primeşte cu bunăvoinţă în universul meditaţiilor sale, iar
Eseurile lui constituie pentru mine o lectură interesantă, şi,
pe alocuri, chiar, tulburătoare.
Cei mai ridicoli i se par lui Petr atotştiutorii şi indivizii
care oricând au la îndemână un punct de vedere în orice
problemă; cu alte cuvinte, ironizează acel gen de
imbecilitate iluminată, al cărui prototip desăvârşit e pentru
el Evžen, soţiorul surorii mele Eva. Ăştia doi, unul lângă
altul, sunt ca focul şi apa, iar antipatia reciprocă, de-a
dreptul materială, nu şi-o ascund câtuşi de puţin; pentru
juristul sârguincios şi plin de ambiţii, Petr e, fireşte, un
vântură-vânt lipsit de spirit practic, un rătăcit fără viitor,
şi, în esenţă, un trândav ce face de pomană umbră
pământului; bineînţeles, nici părerea lui Petr despre el nu e
cu nimic mai bună.
— A te lua în serios pe tine însuţi, cu o gravitate împinsă
până la extrem, e semnul sigur al unei anumite decăderi
psihice – a declarat despre el, nu de mult… Mai-mai să nu-
l recunosc, căci rareori e dispus să se exprime despre
cineva, cu atâta ironie şi cu atâta dispreţ, aşa cum s-a
exprimat în legătură cu propriul meu cumnat. Şi s-a grăbit
să adauge:
— În perfecţiunea sa infailibilă, asupra căreia, pentru
mai multă siguranţă, a decis de unul singur, o pramatie ca
el e încredinţat că întreaga omenire, de la apariţie şi până

167
Jan Otčenášek

în zilele noastre, a trebuit să trudească şi să se concentreze

din răsputeri pentru a da naştere unei făpturi atât de
desăvârşite cum e el – domnul nostru atoateştiutor, răsărit
din Barba Înţelepciunii! Şi însăşi această confuzie hazlie, îl
face pe dumnealui să-i terorizeze, pe plan intelectual, pe
toţi din jurul său. Şi nu numai pe plan intelectual. În
privinţa asta Eva e o jalnică mărturie; a început şi ea să
priceapă tot şi vorbeşte cu vocea lui, ca un megafon – şi ce
fată minunată era!
Am încercat să obiectez:
— Dar de iubit o iubeşte, nu crezi?
— Mă rog, în felul lui, da – încuviinţă el, dând din cap
morocănos. — De altfel şi ea ţine de colecţia proprietăţii
personaje a Marelui înţelept, întocmai ca un covor sau ştiu
eu… De iubit însă, un asemenea om nu se poate iubi decât
pe sine! Şi-a căzut cu tronc în asemenea hal, încât atunci
când se priveşte în oglindă, sunt sigur că e cuprins de valul
fierbinte al dragostei. Nu iese din el niciodată şi nici nu văd
de ce-ar face un asemenea pas, de vreme ce se simte atât
de minunat în cochilia propriei sale perfecţiuni, oricât de
fictivă ar fi ea. E un narcisist evident şi, cine ştie, s-ar
putea să-şi contemple cu o duioasă admiraţie până şi
propriile fecale!
Mi-a venit să râd: totul era, fără îndoială, o exagerare
împinsă spre extrem – pentru Petr aproape fără precedent –
dar, în esenţă, povestea asta conţinea o mare doză de
adevăr.

9 august

Şi, un post-scriptum la însemnările de ieri – într-un fel se

leagă de ele! Azi după-amiaza, în timp ce Petr era plecat la
fabrica de cherestea după scânduri, am pătruns în taină în
cămăruţa lui – mai bine zis în biroul lui – ca să fac pe acolo
niţică ordine: nu neg faptul că la această incursiune m-a
îndemnat, în bună parte, şi curiozitatea.

168
 Pe când în rai ploua…

Ce să mai spun, îngrozitor – nu-mi intră deloc în minte

cum poate un om civilizat să-şi petreacă timpul într-o
asemenea harababură; să citească, să scrie, ba chiar să se
dăruiască unor meditaţii de mare profunzime. Praf, iz acru
de fum de ţigară stătut, troiene de scrum într-o cutie de
cremă de ghete şi zeci şi zeci de chibrituri arse; ciorapi
mototoliţi, o sumedenie de conuri de molift, dăltiţe,
pilişoare, bucăţi de şmirghel şi piese din lemn natural,
neterminate; într-un ungher, pe podea, zăcea în neştire
vasul cu unelte de pescuit, iar etajera, făcută de mântuială
şi agăţată în perete, se încovoia sub povara revistelor şi a
cărţilor de ştiinţă din domeniul filozofiei: am aruncat o
privire fugară peste titlurile lor, şi am rezistat, jucându-mă,
tentaţiei de a frunzări vreuna din ele. Într-un colţ al mesei,
bineînţeles, Montaigne şi, în vecinătatea lui, o sumedenie
inimaginabilă de cărţi şi broşuri de pură orientare practică:
despre turnarea betonului, despre prelucrarea lemnului şi
despre principiile de bază ale ospătăritului; în total, trei
cărţi de bucate – una din ele chiar italiană! – apoi o carte
despre arta vânatului, una despre peştii din apele noastre
curgătoare, una despre degustarea vinurilor… şi aşa mai
departe. Ia te uită despre ce filozofează dumnealui în
turnul său de fildeş! Şi mai cochetează cu speranţa că,
într-o bună zi, o să lumineze aici una din acele idei
originale şi revoluţionare, ce se naşte o dată într-un secol!
Pe urmă am auzit de departe uruitul lui Samson – aha,
stăpânul se întoarce, întinde-o de aici, fetiţo! – dar până s-o
şterg din odăiţă, am mai apucat să iau în mână o carte
subţire aflată chiar în mijlocul mesei; era întredeschisă şi
anume întoarsă cu cotorul în sus. Mda, un roman poliţist
al doamnei Agatha Christie!

14 august

Gata, acum ştiu ce trebuie să fac ca să nu-mi mai fie

frică de cumplitele furtuni care, de la o vreme, bântuie prin

169
Jan Otčenášek

valea noastră zilnic – uneori chiar de câteva ori pe zi.

Procedeul cel mai verificat e să-l caut la iuţeală pe Petr,
oriunde s-ar afla, să-mi ascund capul sub cămaşa lui şi să
mi-l înghesui în adâncitura de la subsuoară! Nimic nu mi
se mai poate întâmpla şi, dacă ar fi să se întâmple, ni s-ar
întâmpla amândurora deodată! Slabă mângâiere, ce-i
drept, dar, totuşi, o mângâiere!

16 august

Trebuie să-i scriu Evei, am primit de la ea o scrisoare şi,

nu ştiu de ce, ceva nu-mi miroase a bine, cu toate că e
scrisă cu calm, la obiect şi nu conţine nicio calamitate
exterioară. Dunko, surioară păcătoasă, de ce nu dai niciun
semn de viaţă… şi aşa mai departe; acasă, toată lumea e
sănătoasă, tata se duce o dată la două zile să bea o bere
„La Pisica” şi înjură programele de televiziune, mama se
plânge, pe căldurile astea, de inimă şi se gândeşte mereu la
tine; aşează-te deci în fund şi scrie-i fără întârziere, pasăre
a paradisului, ingrată şi nerecunoscătoare! Urmează apoi
câteva noutăţi, deloc impresionante, despre cunoştinţele
noastre. Jarka s-a întors de la Dubrovnik neagră ca un
papuaş şi la tot pasul îţi împuie capul cu descrierea
litoralului adriatic; o ştii doar cât e de lălâie şi de
nătăfleaţă; noi ne pregătim pentru Mamaia, mi-am
cumpărat o saltea pneumatică şi tot felul de alte fleacuri
pentru înotul sub apă; despre premierele teatrale o să-ţi
scriu mai încolo, teatrele sunt acum în vacanţă, iar Praga e
parcă pustie. A murit domnul Ditrich, vecinul de la etajul
patru, îl ştii tu, bătrânelul acela care ţinea papagali
australieni; acum, în timpul verii, era singur în casă, şi l-
au găsit, sărăcuţul, abia a doua zi!… Surprinzător ce puţin
pomeneşte de Evžen, iar atunci când îl pomeneşte se referă
la el mai mult în legătură cu noua lor locuinţă, trei plus hol
şi terasă, în cartierul Záběhlice: amândoi aleargă, în
căutarea unei mochete, frigiderul îl au acasă, aşa că

170
 Pe când în rai ploua…

moşmolesc coctailuri, şi mai au şi o combină stereo, cu o

mulţime de discuri! (La ce bun, de vreme ce Evžen îşi
găseşte desfătarea estetică maximă în Buletinul oficial!)
Skodiţa MB, o vom căpăta, probabil, chiar în primăvară, îl
ştii doar pe Evžen şi, apropo – se pare că îl ameninţă o
nouă avansare la birou, aşa că e… Dar tu, suflete, când ai
de gând să-ţi faci apariţia în Praga noastră maternă?
Nu, fetiţo, nu-mi fac nici o apariţie – în ciuda faptului că
însăşi Petr mi-a propus acest lucru! Şi ştiu şi de ce. Am
decis să nu plec până nu punem aici măcar puţină ordine,
până nu deschidem dugheana noastră. Nu-l las pe Petr
singur, locul meu e aici, lângă el, ştii?… Şi-apoi, de ce să
mă înjumătăţesc, ca să mă chinui fără rost? Mi-e teamă că
această trambalare mi-ar răscoli şi mi-ar spori şi mai mult
dorul – nici pe departe n-am izbutit să mă descotorosesc de
el, ba, aş zice, că dimpotrivă. Uneori am senzaţia că el
continuă să crească în sufletul meu ca un pom. Acest
lucru, bineînţeles, n-o să ţi-l mărturisesc însă niciodată ţie,
pentru nimic lume; ai fi în stare să mă mai şi compătimeşti
şi numai de aşa ceva n-am nevoie; sunt fericită, în ciuda
dorului care mă roade atât de mult; în schimb o să-ţi scriu
despre alte evenimente, mult mai importante…

18 august

Ca să zic aşa, suntem trei! Dar stai, să nu ne pripim,

ziua de ieri trebuie descrisă frumos, pe îndelete, aşa cum s-
au petrecut lucrurile; şi socotesc că merită această
osteneală!
Ar fi desigur o eroare să credem că noi am fi unicele
fiinţe vii din această casă! Nu ştiu cum o fi fost înaintea
sosirii noastre; acum însă nu-i aşa: nu suntem singuri!
Prezenţa anumitor creaturi e, ce-i drept, înviorătoare şi
binevenită, cu a altora m-am deprins ulterior, dar cu unele
vietăţi coexistenţa e categoric indezirabilă.
Să luăm, de pildă, muştele! Nu ştiu dacă au fost aici şi

171
Jan Otčenášek

înaintea noastră, în schimb acum le avem din belşug, mai

cu seamă în jurul sobei şi se pare că numărul lor sporeşte,
ori de câte ori se pripăşeşte prin preajma casei Seep cu
cireada lui de încornorate. Am făcut tot ce se poate, am
încercat să le afumăm, să le ucidem cu paleta, dar cele mai
eficiente s-au dovedit a fi tot vechile şi bunele hârtii de
prins muşte – atâta doar că de câte una din ele mi se
lipeşte şi mie părul, de câteva ori pe zi. Mai grav e însă,
faptul că în ciuda acestor măsuri, zilnic pătrund câteva
până sus în dormitor: cine cunoaşte, îşi poate da seama ce
infern e în stare să stârnească o singură musculiţă, numai
cu bâzâitul şi cu zborurile ei perseverente şi cicălitoare – ca
să nu mai vorbim de pişcături! Le urăsc din tot sufletul şi,
de aceea, proclam, ca măsură de represalii împotriva lor,
decimarea!
Din fericire, în lupta împotriva acestor bestii sadice ne
ajută ziua lăstunii care, Dumnezeu ştie când, s-au cuibărit
sub streaşina şopronului, iar după asfinţit Eustache –
liliacul casei, descendent din familia… Când l-am zărit
pentru întâia oară zburând în ciudatu-i zigzag pe sub
plafonul dormitorului, am bătut în retragere: în ciuda
şubredelor mele cunoştinţe în domeniul ştiinţelor naturale,
nu-mi venea a crede că o pasăre ar îndrăzni să pătrundă
într-o odaie la adăpostul întunericului, şi, în afară de asta,
îmi scăpase din vedere, mai bine-zis uitasem că acestei
fantome zburătoare îi lipseşte coada. Petr mi-a furnizat
după aceea învăţămintele necesare, dar asta n-a avut darul
să mă liniştească: într-o clipită au început să-mi roiască
prin minte toate superstiţiile stupide, pe care oamenii le
pun, pe nedrept şi cu viclenie pe seama liliecilor, în special
aceea că beau sânge omenesc şi se înfig de preferinţă în
părul femeilor. Acum pot spune că de Eustache nu-mi mai
este frică – aproape deloc… Locuieşte cu mica sa familie în
pod şi e un gentleman desăvârşit, de o discreţie exemplară,
deloc cicălitor sau băgăreţ: înainte de culcare prinde în
dormitor câteva muşte sau vreun ţânţar rătăcit, iar atunci
când ne facem noi apariţia cu lampa de gaz aprinsă,

172
 Pe când în rai ploua…

dumnealui, ca o fiinţă binecrescută, iese pe fereastră şi se

retrage în beznă. Din apropiere, însă, nu mă încumet să-l
privesc în faţă; fizionomia lui, de bună seamă, nu-i de
natură să încurajeze, dar simpatia mea pentru lilieci – şi
îndeosebi pentru Eustache – creşte vertiginos.
Fireşte – ca în oricare femeie, şoarecii stârnesc în mine o
groază de-a dreptul panicardă, şi, bineînţeles, şi ăştia şi-au
găsit să apară! Mai întâi în pivniţă, pe urmă în cămară, iar
într-o seară am surprins unul chiar sub otomana din odaia
mare. Am sărit la iuţeală pe un taburet şi am început să
răcnesc de spaimă: Petr s-a încumetat la o faptă
bărbătească şi, înarmându-se cu puşca cu aer comprimat,
a întreprins o adevărată vânătoare: povestea nu se mai
sfârşea, după aproape un ceas de peripeţii şi emoţii
tulburătoare, izbuti să-l vâneze şi să mi-l arate la lumina
lămpii. Era un şoarece destul de ciudat, deosebindu-se
prin ceva de şoarecii obişnuiţi pe care-i ştiam de-acasă; în
special coada era altfel, mai lungă şi parcă mai turtită. A
doua zi Saska ne-a învăţat că de fapt acesta nici nu era un
şoarece, ci un pârş, vietate rară pe cale de dispariţie şi de
aceea ocrotită prin lege. Faptul în sine avu darul să
trezească în noi un anumit respect, astfel că, faţă de pârşi
avem în general o comportare plină de menajamente şi asta
cu atât mai mult cu cât şi dumnealor cunosc măsura în
ceea ce priveşte devastarea cămării şi, la drept vorbind, nici
nu ne supără prea mult; am impresia că însăşi conştiinţa
rarităţii lor îi obligă să fie mai nobili decât şoarecii de rând,
şi că prestigiul nostru social creşte şi el prin prezenţa
acestor distinse necuvântătoare: căci, vorba ceea, găzduim
un fel de nobilime şoricească şi, în ultimă instanţă, ne
putem atribui şi anumite merite, oricât de modeste ar fi ele,
pentru salvarea lor de la pieire!
Nu de mult, aflându-mă în curte, am auzit dinspre
hambarul cu lemne un zgomot necunoscut şi, în clipa
următoare, un ţopăit ciudat. Am pornit într-acolo să văd ce
se întâmplă şi când m-am apropiat de uşa întredeschisă,
mi-a ieşit în cale, legănându-se, un fel de cactus viu – un

173
Jan Otčenášek

arici! Mă cerceta cu ochii săi micuţi şi ageri şi niciun semn,

oricât de mic, de teamă sau emoţie nu izbutea să-i
ameninţe comica-i demnitate; până să mă dezmeticesc,
dumnealui, zdup-zdup, se şi făcu nevăzut într-un tufiş.
Numai că toţi ăştia nu sunt decât nişte oaspeţi nepoftiţi,
care convieţuiesc cu noi sub acelaşi acoperiş, fără
asentimentul nostru, şi uneori chiar fără cunoştinţa
noastră, mai curând nişte toleraţi, nicidecum îngrijiţi;
trăiesc întru totul după legile lor, şi n-ar fi exclus ca şi ei să
ne considere nişte oaspeţi nepoftiţi – eventual chiar
cotropitori!
Şi, în sfârşit, veni şi după-amiaza de alaltăieri!
Era sâmbătă, şi cu o mare desfătare mă consacram
îngrijirii trupului meu: îmi spălasem părul cu şampon şi, în
timp ce mă uscam lângă fereastră, mi se oferi, pe
neaşteptate, un spectacol bizar.
Pe drumul ce duce din sat spre casa noastră, mergea – în
măsura în care mişcările acelea se mai puteau numi mers –
cine credeţi? – Petr, trăgând după el, de o funie lungă, un
animal bălţat (numai pete albe şi negre). Neobişnuit de
încornorat, şi neobişnuit de îndărătnic – pe scurt, o capră!
Comportarea celor doi – e vorba de Petr şi de capra cu
pricina – s-ar fi potrivit de minune ca scenă grotescă într-
un film mut. În primul moment nu-mi venea să-mi cred
ochilor şi mă întrebam în sinea mea dacă nu cumva Petr a
înnebunit de-a binelea. Intrigată, am tras la iuţeală ceva pe
mine şi am zbughit-o în curte, ca o vijelie. Vederea nu mă
înşelase.
Petr târâse între timp animalul până în dreptul unuia
dintre coteţe, şi acum se căznea din răsputeri să-l împingă
înăuntru! Zadarnic, capra se împotrivea cu încăpăţânare
Petr mi se părea vlăguit, gâfâia, fruntea îi lucea de
transpiraţie şi înjura şi blestema ca un păgân! Întoarse
capul şi, zărindu-mi privirea speriată – fără să mai simtă
nevoia de a da vreo explicaţie – se răsti la mine, încruntat:
— Decât să caşti gura, mai bine m-ai ajuta s-o împing!
Ce ştii tu, habar n-ai ce chin a fost… Când mă trăgea ea pe

174
 Pe când în rai ploua…

mine, când eu pe ea… şi un tufiş n-a lăsat în pace,

pocitania asta! Ca să nu mai spun că a slobozit din ea,
afurisita, peste un milion de măsline…
Capra nu era câtuşi de puţin pe placul meu; avea o
înfăţişare destul de diabolică, iar behăitul ei trăda, prin
excelenţă, o dispoziţie belicoasă. Şi ce coarne, Dumnezeule!
În cele din urmă însă, m-am decis totuşi să mă apropii de
ea măcar din spate, s-o apuc de şoldurile ei sfrijite, şi
astfel, cu forţe unite, am izbutit s-o vârâm în adăpostul
coteţului. Acolo, Petr o priponi de un cârlig bătut în perete,
şi scuipă să-şi uşureze sunetul. Când să iasă pe poarta
scundă, se izbi cu fruntea de grinda de sus, de se auzi cum
duduie.
— Ei, şi! – pară el, cu bruscheţe, întrebarea mea încă
nerostită. O capră! Da, o capră domestică. Dočkajka mi-a
vârât-o pe gât, spunând că laptele ei ar avea, chipurile,
multe din alea, cum le zice, a… da, etamine… Muierea,
dacă-l bea, cică n-ar mai îmbătrâni, şi câte şi mai câte nu
mi-a îndrugat… Cu vorbăria ei, femeia asta e în stare să-ţi
ciuruiască şi măruntaiele, o ştii doar! Mie însă mi-a dat
prin minte ce grozav ar fi dacă n-ar mai fi nevoie să te duci
după lapte tocmai la fermă, oricum ţi-e frică de lupi când
treci prin pădure, ca să nu mai pomenim de incidentele tale
cu cireada de vaci, aşa că… ei, ce zici?
Mă holbam la el cu mâinile împreunate la piept, şi
luptam din răsputeri să-mi păstrez calmul. Aiuritul – până
una alta nu suntem în stare să ne descurcăm cu noi
înşine, şi uite ce ne mai lipsea! Ce ne facem, Dumnezeule,
cu sluţenia asta încornorată!
— Aşa că… nimic, am crâcnit resemnată. Ar fi fost totuşi
cazul să-mi atragi atenţia mai de mult că ai de gând să
încropeşti aici o gospodărie!
— Ce vrei să spui? A ţine o capră e un fleac, pe asta o
strunim jucându-ne.
— Aşa! Şi când ai intenţia să mâni încoace o vacă, un
cârd de găini şi…
— Calm, fetiţo! chicoti amuzat. — Ce nu-i, pot veni toate,

175
Jan Otčenášek

frumuşel, la vremea lor! Întâmplător… câteva păsări n-ar

strica, ne-ar prinde chiar foarte, foarte bine… Cu
înaripatele astea nu-i nicio treabă. Dont ne sfătuieşte să
creştem iepuri de casă… ştii doar cât e de greu să găseşti
pe aici o bucăţică de carne… Şi, în definitiv, de ce n-am
avea şi o vacă? Iarbă, slavă Domnului, avem din belşug, şi
ar fi grozav să putem oferi oaspeţilor noştri laptele direct de
la ugerul vacii, nu crezi?.
— Dă-i înainte! l-am îndemnat pe un ton glacial – ce-ai
zice de câţiva cai?
Bineînţeles, în înflăcărarea lui, pică numaidecât în
capcană:
— Ar ajunge şi unul… Ştii, un armăsar blând şi aşezat…
un trăpaş, nu o sălbăticie… Imaginează-ţi numai: o cursă
călare de-a lungul văii! În schimbul unei taxe modeste
oaspetele ar putea, de pildă, să se scuture de o spondiloză
veche! Mai mare dragul!
— Pe cămilă şi-ar scutura-o şi mai bine!…
— Nu, cămila ar degera pe aceste meleaguri!… Şi ştii ce,
mai lasă-te de băşcălie – profă îndărătnică!
Să fi încercat să-i scot din cap aceste fantezii, n-avea
niciun sens – cel puţin nu acum, mai întâi să-şi spargă
singur tărtăcuţa – şi, în afară de asta, în pofida desperării
mele, începuse să-mi fie limpede că, oricum, va trebui să
mă împac cu sporul survenit în familia noastră.
— Hm… Nu puteai să alegi măcar una mai puţin
încornorată?
— Asta avea coarnele cele mai mici, iar Dočkajová m-a
asigurat că are o fire blajină, aproape ca un câine. Capra,
nu face rău omului.
Şi astfel nu-mi rămase nimic mai bun de făcut, decât să
acţionez: sub şopron am descoperit o seceră bine ruginită,
şi, înarmată cu ea, m-am dus pe pajişte să tai niţică iarbă.
Treaba mergea afurisit de greu, vârful secerei se înfigea
mereu în pământ; trăgeam de ea, cu o vehemenţă atât de
furioasă, încât nu lipsea mult să mă autoscalpez; până la
urmă însă, am reuşit totuşi să încarc coşul vârf şi,

176
 Pe când în rai ploua…

însufleţită de sentimentul triumfului, am pătruns cu el în

coteţ…
Capra îmi aruncă o privire neliniştită şi scutură din
capu-i încornorat – în ultima clipă am mai apucat să sar
într-o parte şi să scap de primejdie… Deloc nu-mi plăcea
expresia ochilor ei spălăciţi; mi se părea făţarnică şi rea,
dacă nu chiar cinică, – şi, chipurile, ar avea o fire blajină!
Şi-acum, ce mă fac? N-aveam nici un chef să mă apropii de
ea; am aruncat iarba cu coş cu tot, sub picioarele ei subţiri
şi, arborând ţinuta cea mai distinsă, am părăsit sala de
bal…
Petr sta în uşă şi privea scena cu un interes aproape
înduioşător. Avu parte însă de o decepţie amară – capra
mirosi iarba, muşcă alene câteva fire, dar în clipa
următoare întoarse capul, manifestându-şi protestul cu un
behăit prelung.
— Nu vrea să mănânce! izbucni Petr, disperat. Ia te uită,
bocitoarea pofticioasă şi rafinată!
— Cum văd, o să trebuiască s-o hrănim à la carte.
— Aiurea! Cum îşi face digestia, îi vin iar minţile la cap!
Ar trebui însă să-i aşternem câteva paie, ca să n-o tragă de
la pământul ăsta rece, nu crezi?…
Se făcu! Într-un hambar am descoperit un braţ de paie
învechite; mai prost fu însă, înainte de amiază când Petr
declară solemn că trebuie mulsă; orice capră trebuie mulsă
ca să nu-i plesnească ugerul, pricepi? Dar, fii calmă,
Dočkajka m-a instruit – aşadar, să pornim la treabă!
Şi am pornit. Fireşte, ceea ce s-a petrecut în următorul
sfert de oră la adăpostul coteţului nu se poate reda în
cuvinte: scena a fost într-adevăr infernală, şi s-ar putea să
se fi asemănat un pic cu luptele de tauri; nu ştiu, în
Spania n-am fost niciodată. De îndată ce Petr se aşeză, cu
doniţa între genunchi, pe scăunelul din dreptul caprei şi-i
atinse ugerul plin, între cei doi se dezlănţui o bătălie pe
viaţă şi pe moarte: capra tresări ca o fecioară naivă şi
sfioasă şi sări într-o parte cu atâta violenţă, încât Petr se
trezi într-o clipită la podea.

177
Jan Otčenášek

Urmă o altă tentativă, dar, din nou, fără rezultat!… Şi,

totuşi, trebuie s-o mulgem! Ei drăcia-dracului, uite ce face
animalul ăsta! Stai, nu vezi, ai zăpăcit-o de tot! Ce-o fi cu
ea? Na, mititico, na, căpriţă, na, fetiţo! Dacă de afară ne-ar
fi auzit un neiniţiat, ar fi putut să creadă că în coteţ se
pregătea un asasinat bestial, fără precedent: — Apuc-o de
gât! Ţine-o! Mai strânge niţel funia, să nu se zbată! Încă!
Nu te prosti, nu vezi c-a început să horcăie? Acum! Auuu!
M-a lovit, bestia! Ei, lasă, că-i arăt eu ei!… Şi toate aceste
strigăte, blesteme şi comenzi gâfâite se împleteau cu acel
beee de jale şi de rezistenţă disperată – iar bătălia
nimicitoare pentru o oală cu lapte nu se mai sfârşea!
— Ascultă – mi-a venit în minte, în clipa în care am fost
lichidată cu desăvârşire.
— Ce-ar fi să-i dăm un somnifer? Mi-au mai rămas
câteva de la…
— E tocmai ce-i lipseşte – se răsti la mine, ciocănindu-şi
fruntea cu un gest plin de semnificaţie. — Încearcă să i-l
bagi în gură! Şi dă-i şi un pahar cu apă, să-l poată înghiţi…
Aş zice, mai bine, să-i cânţi un cântec de leagăn – nani,
nani, puiul mamii!
— Şi ce vrei să faci?
— Ce! Dacă ai apuca-o cum trebuie de coarne şi ai ţine-o
ca lumea…
— Ha! Cum văd te-ai ţăcănit de tot! Aşa ceva n-o să fac
niciodată, iubiţelule! Până într-atât nu mi-ai intrat chiar în
sânge… încât să mă las schilodită pentru tine de o capră!…
Până la urmă însă, nu mi-a rămas altceva decât să mă
încumet să înfrunt imposibilul. Făcând uz de toată viclenia
femeiască, m-am apropiat pe neobservate de animalul
neurastenizat şi, când nu se aştepta, l-am înşfăcat de
coarne cu amândouă mâinile deodată. Şi am ţinut. Cu
toată puterea. Cu dinţii încleştaţi. Acum ştiu ce înseamnă
asta – ştiu câtă forţă şi agilitate poate fi într-o capră
obişnuită, şi care sunt limitele puterilor mele! Povestea a
început cu o zgâlţâială nebunească, cu tăvăleli de la un
perete la celălalt, beee, am încasat o lovitură zdravănă cu

178
 Pe când în rai ploua…

coarnele drept în şolduri, dar asta avu darul mai curând să

mă întărească şi să-mi îndârjească şi mai mult strădania şi
mânia. În cele din urmă, de bine, de rău, am reuşit totuşi
să-l stăpânesc pe acest drac împieliţat. Cel puţin în
asemenea măsură, încât Petr să se poată concentra numai
asupra actului aşa-numit al mulgerii, dar – Dumnezeule! –
dacă bătălia asta ar trebui să se desfăşoare de două ori în
fiecare zi, eu una renunţ, şi, ori devin consumator declarat
de ceai, ori mă dau cu berea!
— Mulge! i-am spus lui Petr gâfâind de atâta istovire.
Mult nu mai pot s-o ţin!…
— Încearcă şi tu cu metoda convingerii! Că, slavă
Domnului, papagalul îţi merge strună!…
— N-o să mă apuc acum să behăi… Vezi de mulge şi nu
mai sporovăi pentru numele lui Dumnezeu, mulge! Că eu –
eu nu mai…
— Vezi doar că mulg – se auzi un geamăt surd de sub
burta caprei – fac şi eu ce pot, dar dacă nu vrea să curgă!
Nimic, nici măcar o picătură — S-a încăpăţânat… Afurisita!
Acesta era adevărul adevărat, oricât şi oricum ar fi tras
de uger – nimic! Capra parcă ar fi fost înfundată. Şi,
chipurile, Dočkajka l-ar fi învăţat mişcarea esenţială! După
un timp de grea suferinţă, atât din partea caprei cât şi a
noastră, fundul oalei tot uscat era, iar pe Petr îl apucă
desperarea. Azvârli oala cât colo, se ridică în picioare şi
porni spre uşă; se opri în prag, se rezemă cu spatele de
uşorul uşii şi, visător, cerceta cerul. După care ţinu să
menţioneze:
— Se adună norii.
— Interesant – i-am răspuns dezgustată – aşa ceva n-am
mai avut pe aici!
Am lăsat coarnele din mână şi m-am retras la o distanţă
convenabilă. Aşa, acum am pus-o de mămăligă… şi
dumnealui mai trăncăneşte despre vacă!
— Ascultă – am spart eu tăcerea după un răstimp de
adâncă meditaţie. Spune-mi, eşti sigur, dar absolut sigur…
că dumneaei e… capră? Vreau să spun dacă nu cumva…

179
Jan Otčenášek

Mă amuţi cu privirea şi îşi înălţă braţele spre cer:

— Ha! Doar sunt de la ţară! Întotdeauna am avut capre
pe lângă casă. Dacă ar vedea un ţap, cred că le-ar cuprinde
o spaimă de-a dreptul mistică.
Mă rog, fie, hotărârea asupra sexului caprei a fost deci
luată, dar faptul în sine nu schimba cu nimic situaţia
misericordioasă în care ne aflam: ce să faci cu un animal
domestic care refuză cu îndărătnicie nu numai îndeplinirea
funcţiei sale fireşti, dar chiar şi aceea de a mânca?
Eram turtiţi, amândoi deopotrivă. După o scurtă, dar
agitată consfătuire, ne-am decis s-o ducem înapoi la
Dočkajka şi să-i solicităm un instructaj mai detailat despre
mulsul caprelor – altceva nu ne-a dat prin minte. Petr,
bineînţeles, ţinu să precizeze că pentru nimic în lume nu
mai merge cu ea pe jos: în timp ce-o aducea din sat se
strânsese în urma lui o droaie de plozi care ţipau şi ţopăiau
de bucurie, iar Krest, îl ştii tu, inginerul acela mustăcios de
la direcţia silvică a urlat la mine, de departe, atrăgând
atenţia locuitorilor din Jeleni – priviţi, oameni buni, un
număr senzaţional ce n-a văzut lumea – bărbatul cu capra!
Nu, nu, destul m-am făcut de ruşine, ca să mai ofer un alt
spectacol asemănător! Îl scoatem din hambar pe Samson şi
o cărăm cu maşina…
Excelentă idee, pe loc am fost de acord cu ea – numai că
nimeni nu-şi poate închipui ce înseamnă să împingi, să
îmbrânceşti, să înghesui, să îndeşi, eventual să înfunzi un
satir furios pe perna din spate a unui automobil! Grozăvia
grozăviilor! Încă de la primul duduit al motorului, capra
noastră căzu pradă paroxismului absolut, înălţându-se în
aer într-o poziţie aproape verticală. Şi în timp ce o târam
spre portiera maşinii, dumneaei s-a apucat să le facă pe
toate deodată: să behăie, să urineze şi să slobozească
mereu măsline, care curgeau din ea ca monezile dintr-o
puşculiţă spartă – ne-am întrebat uluiţi de unde adunase
în ea atâta material – iar tânguitul ei dramatic, pur şi
simplu îţi sfâşia inima.
Pentru oamenii care tocmai ieşiseră din pădure spre a se

180
 Pe când în rai ploua…

duce la masă, spectacolul trebuie să fi fost o adevărată

distracţie: un bărbat şi o femeie, el, doctor în filozofie, ea,
pedagog diplomat, căznindu-se să înghesuie o capră într-o
rablă veche!
— Încotro? au strigat ei, de departe. — În excursie; îvine
ploaia!…
Oricum, fără ajutorul lor n-am fi reuşit să urcăm capra
în maşină; nici măcar n-am fi urnit-o din loc. Oamenii
râdeau în hohote de bucurie, ne fluturau din mâini, iar
capra, depozitată prin nu ştiu ce miracol pe perna din
spate, behăia ca o subretă în plină criză de isterie; şi ce să
vă mai spun, continua să se uşureze nevoie mare! Eu mi-
am astupat, urechile cu palmele, în timp ce Petr se omora
cu schimbătorul de viteze şi, mânios la culme, fornăia pe
nas.
— Asta nu e capră – menţionă el în timp ce ne hurducam
cu Samson prin pădure – e o nevropată în toată puterea
cuvântului! Dočkajka m-a păcălit, vrăjitoarea afurisită!
— Ce poţi să ştii? am obiectat eu. O fi avut şi ea o
copilărie amărâtă, te pomeneşti c-au înţărcat-o mai repede
decât trebuia. Mai ştii, s-ar putea ca şi caprele să sufere de
sindrom astenic depresiv.
— Lasă-te de goange, eu mă gândesc serios! Aş spune că
în cazul de faţă e vorba, mai curând de un fel de traumă
datorită civilizaţiei sau tehnicii. Reacţia ei la zgomotul lui
Samson a fost de o exagerare inadmisibilă, ai observat?
— Observat, cum să nu, numai că… în ceea ce mă
priveşte, îl consider pe Samson mai mult un fenomen
natural, decât tehnic – rog a se interpreta asta ca un
compliment.
Reflectă un timp asupra spuselor mele, după care,
încuviinţă din cap, şi rosti fără nici o umbră de jignire în
glas:
— Şi eu îl consider la fel. În orice caz e viu, nu e un
produs de fabrică, o materie moartă dacă pot să zic aşa.
Samson e o personalitate prin tot ceea ce are, cu alte
cuvinte îşi are slăbiciunile şi moravurile lui urâte, dar

181
Jan Otčenášek

vorba ceea, te poţi înţelege cu el. De asta mi-e mai drag

decât creatura asta nătângă din spatele nostru, decât acest
beee!…
— Şi de aceea îl vom păstra, chiar şi atunci când vom fi
nişte pensionari de ţară — atâta vreme cât nu se va
dezmembra de la sine! Promite-mi că-l vom păstra!
— De câte ori să-ţi mai promit acest lucru? Ho, prr,
Samy!
Capra amuţi odată cu motorul; ajunsesem la destinaţie
şi – vai! Dočkajka abia ne zărise prin fereastra haciendei
sale şi îşi şi înălţă mâinile, frângându-le patetic deasupra
capului; după care zbură spre noi vâjâind ca o erinie: n-o
văzusem niciodată atât de mânioasă; era cu neputinţă s-o
potoleşti.
— Şi i-aţi făcut oameni fără di sâmţâre, şi i-aţi făcut?
apăsă pe claxonul ei strident şi numaidecât se năpusti
asupra caprei. — Şi i-aţi făcut, diavoli nepricopsiţi di la
oraş!… Uitaţî-vî cum tremură toată, sărăcuţa, de parcă i-ar
fi făcut şineva farmeşe! Vino, Lizinka, vino, nu-ţi fie teamă,
fetiţa mea…
Stam ţepeni în faţa ei, ca opăriţi, şi nu îndrăzneam să
suflăm o vorbă. În cele din urmă guriţa i se răci un pic,
dădu fuga în casă de unde se înapoie numaidecât cu o oală
şi, pe loc, se apucă de instructaj. Mai întâi îl trimise pe Petr
să aducă din spatele cocioabei câteva crenguţe de salcâm,
astea îi plac Lizinkăi cel mai mult, şi să vedeţi cum o să se
liniştească! Rezultatul fu de-a dreptul uluitor: îi întindeam
caprei crenguţă după crenguţă, dumneaei le inhala cu
boticul ei catifelat, le rumega încet, ca o gurmandă, şi de
muls nici nu-i mai păsa.
— Uiti, ici-şa – predica Dočkajka, în timp ce şuviţa
ţâşnitoare, de un alb imaculat, făcea să răsune fundul de
tinichea – uiti, aşa si lucră, nu-i mari scofalî, tătu-i să n-o
zgândărâţi şi să n-o zăpăşiţi di cap, Lizei îi plaşi s-o iei
frumuşăl, cu binişorul, deh, şi să-i faşi, muiere!… Ei – şi-
amu, gata!
Bătu capra cu dragoste peste şoldurile ei costelive, de se

182
 Pe când în rai ploua…

auzi duduind, şi, în acelaşi timp, îi şopti încet, la ureche:

— Aşă, acuşica ti duşi iar cu dumnealor, drăguţi, şi di n-
or fi buni cu tine, muşcă funia, şi dă-i bătaie acasî!
Ea însăşi o conduse apoi spre uşa maşinii şi, ce să vezi,
minunea-minunilor! Capra urcă în Samson de bună voie,
şi, unde mai pui, cu o ţinută distinsă, demnă de o
adevărată regină.
În vreme ce străbăteam din nou pădurea, se auzi
deodată glasul lui Petr:
— Noroc că avem şi noi în spatele casei câţiva salcâmi,
ăştia fac minuni! Cum văd, o să trebuiască s-o corupem
niţel pe stimabila…
— Aşa se pare. Ascultă, cum vrei să-i spui? îmi veni
deodată în minte. — Liza?
— N-aş vrea, aşa o cheamă pe una din verişoarele mele
şi e o fată straşnică, o ştii tu!… Aş propune… Kunhuta.3
— De ce tocmai Kunhuta?
— Aşa! Uită-te bine la fizionomia ei.
— Ai dreptate, e tipul clasic al Kunhutei, de acord.
Şi aşa a rămas.
Din fericire, amândoi suntem de la natură suficient de
receptivi, şi, astfel, ţinând minte întocmai îndrumările şi
dispoziţiile Dočkajkăi, am înregistrat în aceeaşi seară –
fireşte, nu fără obstrucţii din partea caprei, şi ruinând mai
toţi salcâmii – un succes remarcabil.
Petr îl copleşi pe generosul dăruitor cu un val de
măguliri de-a dreptul înduioşătoare. Pe urmă, într-o
atmosferă solemnă, am dus oala cu preţiosul nectar în
odaia mare, am aşezat-o în mijlocul mesei, iar Petr, într-un
moment de supremă admiraţie, căzu pradă unui entuziasm
debordant; zburda ca un băieţandru. Când mă aşteptam
cel mai puţin, mă luă în braţe şi dansă cu mine, între masă
şi canapea, un vals scurt, dar cu o stângăcie înfiorătoare,
încât era gata-gata să ne prăbuşim amândoi la podea: ca
dansator e într-adevăr submediocru.
După care, îmi întinse oala ceremonios şi – na, trage tu
3
Nume ceh de femeie, folosit demult, echivalent cu Marghioala (n. tr.).

183
Jan Otčenášek

prima înghiţitură, cin-cin!

Am tras: laptele mai era cald încă, dar, gustul lui
neobişnuit şi stăruitor, n-avu darul să mă impresioneze
prea mult – probabil voi continua să mă duc la fermă, dar
asta nu-i spun acum, – de ce să-i tulbur bucuria?
— Grozav, nu-i aşa?
Îmi smulse nerăbdător oala din mână şi bău şi el cu
atâta nesaţ, încât îşi stropi barba nerasă; plescăi apoi de
plăcere, iar restul şi-l turnă în cap, astfel că laptele i se
prelingea acum şiroaie din păr peste obraji. Aiuritul!
— Ce mai, şampanie în toată legea – jubila într-una – şi
direct de la canea, oameni buni!
Acum – îmi veni mie în minte, văzându-l cât e de
înfierbântat – acum îi spun! Te pomeneşti că acesta e
momentul potrivit şi irevocabil, acel moment în care
asemenea lucruri se pot rosti cu voce tare şi cu riscul
minimal, întrucât cuvintele au rezonanţa acelui patos
deosebit şi, aş zice, uşor convenţional, care însoţeşte
întotdeauna astfel de comunicări; da, acum aş putea şi ar
trebui să-i spun, acum şi numai acum! Şi…
— Ce-i cu tine? se nelinişti deodată, văzând cât eram de
pleoştită: Nu-ţi place? E o chestiune de obişnuinţă, te
asigur…
— Nu. Nu-i vorba de asta, laptele e grozav. Şi sunt sigură
c-o să mă obişnuiesc…
— Atunci de ce taci? Te uiţi la mine de parcă… Şi
lacrimi, pentru numele lui Dumnezeu! … De ce?
— Nu-i nimic, nu te mai uita la mine! i-am răspuns cu
un calm uimitor, privindu-l drept în ochi. În aceeaşi clipă
însă, pe faţa mea flutură un zâmbet împotriva voinţei mele.
— Mă întrebam numai cum o să arăţi tu… ca tată, pricepi?
Încremeni cu oala în mâna. Vreme îndelungată se uită la
mine în tăcere, neîncrezător, şi cu buzele întredeschise:
înţelegerea venea spre el pe ocolite croindu-şi drum de
departe; apoi, deodată, scutură din cap, să se
dezmeticească şi, cu o grabă de-a dreptul comică, îşi şterse
laptele de pe faţă şi îşi petrecu degetele prin părul umed.

184
 Pe când în rai ploua…

— Stai – stoarse din el cu o voce răguşită – ce-ai vrut să

spui?
— Exact aşa cum e. Şi cum va fi! Ca să zic aşa, e sută la
sută.
Doamne, ce tăcere! Stam împotmoliţi în ea, fără speranţă
de ajutor, eu şi omul acela cu ochelarii de pe care încă mai
picura laptele; pe perete ticăia ceasornicul, apoi răsunară
din el nişte bătăi hârâitoare şi în spatele ferestrelor începu
să fileze amurgul; nu-i nimic, îmi spuneam în sinea mea,
nu ştiu de ce; pot sta aşa până la ziua judecăţii supreme,
timp, slavă Domnului, am destul, iar din ziua de azi oricum
nu ne mai alegem cu nimic, din pricina ploii!
— Dumnezeule, Lu, şuşoti Petr şi, în sfârşit, izbuti să se
dezlipească din loc. Se apropie de mine şi mă atinse
nesigur, ca un orb; apoi făcu ceva cu totul neaşteptat: îmi
prinse mâna în mâna lui şi mi-o scutură zdravăn, de parcă
ar fi vrut să-mi ureze sărbători fericite. Nu ştiu, şi niciodată
nu voi înţelege ce a vrut să însemne acest gest involuntar şi
lipsit de orice logică – de bună seamă nici el – dar eu una
nu-l voi uita niciodată.
După aceea, glasul lui se auzi ceva mai tare:
— Lu!
Ca până la urmă un răcnet izvorât din adâncul
plămânilor să se reverse în ecouri peste toată valea, şi
peste munţii înconjurători:
— Luuuuuuuuuu!…
Din fericire însă – înainte de a se fi produs ireparabilul –
se auzi un ciocănit sfios în uşa ce dă spre coridor şi în prag
îşi făcu apariţia chipul de popândău speriat al domnului
Brotànek, dirigintele poştei din Jeleni. Se dusese să prindă
plătică la iazul din apropierea casei noastre, şi, parcă
înadins, i se terminaseră chibriturile.

22 august

Da, da, aşa stau lucrurile, sufleţelul meu; o să-i scriu

185
Jan Otčenášek

Evei că sunt în pom sau, cum se mai zice – am rămas! Nu

există niciun dubiu, asta-i situaţia! Vrei nu vrei, o să te fac
mătuşă, dar mamei să nu-i spui nimic, mi-e conştiinţa
încărcată că nu i-am scris de atâta vreme, şi-apoi, vreau
să-i comunic asta singură, cu solemnitatea cuvenită,
pricepi?
Aşadar, sunt… însărcinată! Ciudat cuvânt,
paradoxalitatea lui mă farmecă – însărcinată şi totuşi fără
nicio împuternicire! Faptul mi l-a confirmat abia după a
doua vizită, doctorul Jirsak de la maternitatea spitalului
orăşenesc: m-am repezit până acolo în mare taină, nu
voiam să-l alarmez pe Petr, înainte de a fi absolut sigură. În
funcţia sa de înger vestitor, Jirsak mi-a plăcut peste
măsură: e un bărbat la patruzeci de ani, înalt, şi, cum se
zice, bine legat; în ciuda tâmplelor încărunţite, – interesant
de altfel – mai mocneşte încă în el ceva din adolescentul
timid – e tipul răposatului Gary Cooper sau al lui Gregory
Peck; graseiază, miroase a antiseptice şi iradiază din el
calmul convingător al specialistului încercat. Se pare că i-
am plăcut; şi el mie. Cred că e unul dintre puţinii bărbaţi
care – fireşte dacă n-ar fi Petr – m-ar duce la pat gata
înfierbântată. Să-mi fie ruşine pentru asemenea gânduri, în
starea în care mă aflu, dar… Mi-am dat seama de acest
lucru chiar din clipa în care nu-mi venea să mă dezbrac în
faţa lui; spre norocul meu însă, el însuşi m-a ajutat,
trecând cu ostentaţie peste pudicitatea mea infimă. Şi,
îndeosebi, mi-a convenit că nu s-a ţinut de mofturi: asta e,
mi-a spus, în timp ce mi-a dat câteva îndrumări
elementare; sunteţi sănătoasă tun, mai veniţi din când în
când să vă văd şi, la revedere cam peste şapte luni! Şi
numaidecât schimbă vorba pe cu totul alt făgaş. Cum mai
stau lucrurile prin valea dumneavoastră? Păstrăvi sunt pe
acolo? Spuneţi-mi, dar cinstit, v-aţi trambalat până aici de
bună voie? Nu mai spuneţi! De necrezut! Şi nu muriţi de
plictiseală în pustietatea aceea? Eu mă aflu aici de la
absolvirea Facultăţii şi am încetat să mă mai plâng; citesc,
ascult muzică – de la Bach până la Vlach – pescuiesc şi

186
 Pe când în rai ploua…

iarna gonesc cu schiurile. Aici m-am căsătorit, am o fire

mai curând de câine, decât de pisică, sunt legat mai mult
de oameni decât de locuri, dar, uneori, mă cuprinde câte
un dor nebun de Praga şi atunci urlu ca un descreierat, mă
înţelegeţi, sunt praghez get-beget, m-am născut în
Vinohrady, ferestrele noastre dădeau spre Grebovka,
cunoaşteţi, nu?…
…Socoteala poate fi făcută pe degete: iunie plus şapte -
cu alte cuvinte, la sfârşitul lui martie sau începutul lui
aprilie. Să mă explic: mi-am băgat în cap că l-am conceput
chiar în noaptea aceea când am făcut pentru prima oară
foc în sobă, şi mă ţin de acest gând cu o încăpăţânare pe
care eu însămi n-o înţeleg. Teamă? Deocamdată nici vorbă
de aşa ceva – evenimentul mi se pare încă mult prea
îndepărtat – dar probabil c-o să-mi fie, mă cunosc doar. Nu
mi-e frică atât de durerea fizică pe cât mi-e frică de faptul
că va fi pentru mine o experienţă cu totul necunoscută. Şi,
ce-i mai rău în toată povestea, e acel sentiment al
irevocabilităţii. Conştiinţa că acest lucru nu poate fi evitat –
întocmai ca şi propria-ţi moarte – într-un cuvânt, sunt
intrată. Dar de pe acum încep să-mi pun în minte să nu mă
trădez cu nimic, să strâng din dinţi şi să fiu vitează, atât
cât se poate!…
În rest nimic, dar absolut nimic nu se întâmplă cu mine;
primele necazuri ale sarcinii, vreau să spun prin asta
greaţa, voma şi hipersensibilitatea la anumite mirosuri, le-
am absolvit, trupul mi-a rămas deocamdată absolut intact,
nimic nu se observă în fizionomia lui, pântecele e încă
drept, iar pielea de pe el e netedă, ca oricând înainte de…
Şi totuşi! Totuşi! S-a cuibărit în mine o linişte bizară, o
linişte necunoscută şi plăpândă ce parcă ar sta în
aşteptare. Pur şi simplu, o aud! Nu, deocamdată nimic nu
se face auzit din mine, nimic, dar eu ştiu că acel ceva e în
mine – pentru moment doar o presimţire, o promisiune
sfioasă, un vis despre ceva, pe scurt – ceva! Sau, poate el?
Oricum, e în mine. Îl încălzesc cu căldura mea, îl hrănesc
cu trupul meu şi el pe mine cu al lui, mă împlineşte, ştiu

187
Jan Otčenášek

de existenţa lui, dar refuz să mi-l imaginez mult prea

concret, căci, acum, în aceasta fază el e încă un nimic, sau
aproape nimic, e ceea ce se numeşte un embrion, o
pocitanie caraghioasă şi neînsemnată, una din acele
monstruozităţi pe care le ilustrează, cu o plasticitate feroce,
tratatele de ginecologie. Dar, mai ştiu că odată cu
înaintarea vremii, va căpăta din ce în ce mai mult
asemănarea omului, şi, într-o bună zi – după închipuirea
mea acest lucru se va întâmpla în toiul nopţii – într-o bună
zi va tresări în adâncul meu un fel de zvâcnire timidă, dar
stăruitoare, ca atunci când îşi întinde picioruşele o
broscuţă… Când te vei face auzit, puiul meu drag? Nu ştiu,
dar de pe acum mi-e ciudat de drag acel ceva din mine,
pentru că e în el Petr, omul alături de care nimic nu mă
înfricoşează pe această lume, pentru că de pe acum sunt
codificate în acel ceva însuşirile lui fizice şi morale,
calităţile, slăbiciunile, şi obiceiurile lui urâte, pentru că,
prin acel ceva, omul meu drag e întipărit în mine. Ideea mă
încântă, mă farmecă, dar nici prin gând nu-mi trece să
consider toată povestea un miracol: e o legendă obişnuită,
deloc extraordinară, iar eu sunt locul ei de desfăşurare –
acţiunea ei se petrece aici, în mine. Firescul şi banalitatea
ei nu numai că îmi convin, dar, într-un fel mă şi liniştesc –
sunt una din milioanele de femei normale într-o situaţie
normală – şi nimic din toate astea nu ştirbeşte farmecul
acestei legende: aş spune că acest farmec e independent de
unicitate, şi e unic tocmai prin autonomia lui. Refuz să
glorific sau să mitizez această poveste, îmi ajunge perfect
aşa cum e, prin însuşi faptul că există, ba, mai mult, pe
măsură ce timpul trece, vorbesc din ce în ce mai puţin
despre ea cu voce tare. Şi nici Evei n-o să-i scriu toate
astea, o să-mi impun să fiu sobră şi concisă: am vaga
senzaţie că efuziunea emfatică ar avea darul mai curând s-
o întristeze decât s-o bucure şi, fără voia mea, chiar s-o
rănească…

188
 Pe când în rai ploua…

24 august

Petr e încă aiurit de toată povestea, dar se stăpâneşte;

atâta doar, că exagerează peste măsură. Nu e de mirare, şi
pentru el e ceva cu totul necunoscut. În primul rând ar
vrea să-mi interzică orice efort fizic, n-am voie nici să scot
din pivniţă o lădiţă cu bere sau să spăl geamurile – mă
păzeşte ca un vultur; după el ar trebui, probabil, să stau
tot timpul pe scaun, şi, visătoare, să casc ochii în gol. Mi se
pare ridicol – cu atât mai mult cu cât trupeşte mă simt
excelent, nu-mi amintesc să mă fi simţit mai bine sau să fi
arătat vreodată mai frumoasă ca acum. Pur şi simplu,
înfloresc, şi asta nu numai potrivit propriei mele aprecieri,
mi-o spune cine vrei şi cine nu vrei, fireşte cu excepţia lui
Tautze, dar dumnealui nu s-a ocupat de mine niciodată, –
pentru el nu sunt şi de bună seamă nu voi rămâne decât o
spumă şi atâta tot.
Uneori, în toiul muncii, Petr şi cu mine ne aruncăm din
zbor, în prezenţa altor persoane, câte o privire fugară, şi,
fără să schimbăm o vorbă, le ştim pe ale noastre.
Sălăşluieşte în el o bucurie mută dublată de o drăgălăşenie
timidă, i se citeşte asta din lucirea ochilor, sub care, însă,
eu simt că mocneşte o sfială inconştientă – faţă de mine!
De ce? Acum e deopotrivă comic şi înduioşător, în primul
rând prin strădania lui de a adopta o ţinută bravă şi demnă
în acelaşi timp: slavă Domnului că nu prea reuşeşte, şi
astfel mă hrănesc cu speranţa că după un timp îi va trece
şi asta.
Primele semne de normalizare au şi apărut: în sfârşit,
după atâta amar de vreme s-a hotărât să descuie cu un
şperaclu acea tainică chiţimie de sub scara podului – unica
încăpere pe care încă n-o iscodiserăm până acum, şi a
pătruns în ea. O cercetam din prag, n-aveam niciun chef să
păşesc înăuntru.
În afara cenuşiului, a mirosului de aer stătut, a
murdăriei învechite şi a pânzei de păianjen, cămăruţa era
pur şi simplu înţesată cu tot soiul de troace, din cele mai

189
Jan Otčenášek

diferite; vrafuri întregi de reviste germane, gălbejite de

vreme, trei trofee de cerb, un fel de capcană, un leagăn, o
statuetă colorată a nu ştiu cărui sfânt cu mâna ruptă, un
untar deteriorat, o roată de tors, o colivie de păsări alături
de un gramofon de modă veche cu o pălărie gigantică – pe
scurt, o împărăţie fantastică a unor obiecte de mult scoase
din uz şi depuse la păstrare, de te apuca şi ameţeala
privind la această puzderie de vestigii prăfuite!
În faţa acestui spectacol, Petr căzu pradă unui
entuziasm vecin cu extazul, care pe mine nu mă surprinse,
şi numaidecât începu să cotrobăiască prin toate:
— Doamne! striga de bucurie, la fiecare descoperire cu
astea s-ar putea amenaja un magazin de antichităţi de
categorie mijlocie!… Ţine-mă să nu cad! Uite, un teatru de
marionete, cu păpuşele cu tot. Iar aici… ce mai, lanterna
magică! De când eram puşti mi-am dorit-o la nebunie, şi,
poftim, dumneaei mă aştepta aici! Ca să vezi!… Serile, am
putea să le oferim oaspeţilor spectacole cu proiecţii de
diapozitive, acompaniate cu muzică de gramofon, ce zici?
Discuri avem cu nemiluita, poftim: Povestirile lui Hofmann,
Dansul Anitrei de Grieg, potpuriu din opereta Liliacul, iar
aici – Horst Wessel Lied… un hit clasa întâi!… L-ai ascultat
vreodată, prea-distinsa mea doamnă?
— Nu. Şi nici nu doresc să-l ascult, comoara mea… Mă
gândesc în ce hal o să arăţi, distinse domn!
Precaută, am renunţat la tentativa mea de a-l scoate de
acolo şi am coborât înaintea lui. A apărut în odaie, după un
timp destul de îndelungat, murdar din cap până în
picioare, ducând la subţioară doi pari de lemn, de rostul
cărora nu mi-am dat seama imediat.
— Catalige – mi-a explicat, laconic. Şi n-ar fi fost el dacă,
fără întârziere şi cu verva lui proprie, nu s-ar fi apucat să le
încerce.
Urmăream toată povestea ca pe o clovnerie de un nivel
acceptabil şi mă prăpădeam de râs: era într-adevăr
irezistibil cum se sălta, stăruitor, o dată şi încă o dată pe
treptele cataligelor, ca în aceeaşi clipă să revină la podea;

190
 Pe când în rai ploua…

în sfârşit, primul pas periculos, un clătinat şi, buf! — Nu

râde! s-a răţoit la mine, nu râde! Trebuie să meargă, când
eram puşti umblam cu ele cât se poate de bine, şi cu
bravură! După o serie de eşecuri ruşinoase, izbuti să
stăpânească mişcările elementare şi nu se mai putea
sătura de ele. Se legănă un timp, ţeapăn, între plafon şi
duşumea, apoi dispăru pe coridor şi zdup-zdup – bubuitul
înfricoşător îşi revărsă ecoul în toată casa. — Te salut,
hăulea, triumfător, ce minunat e să vezi lumea din
perspectivă aeriană! Şi în culmea crizei sale de orgoliu,
trecu pragul uşii principale şi ieşi în verandă, de unde
încercă să coboare treptele de la intrare. Asta, de bine de
rău, reuşi, jos însă, cataligele se afundară în lutul moale şi
într-o clipită zbură de pe ele şi căzu grămadă, ca o plăcintă.
Se ridică în picioare, se scutură de praf şi luând cataligele
pe umeri le duse înapoi în chiţimia de lângă pod. Când
trecu pe lângă mine, menţionă cu toată seriozitatea:
— O să prindă bine! Cataligele sunt un lucru folositor la
casa omului.
— Fără îndoială – am ţinut să-l asigur – cel puţin,
oaspeţii vor avea superbul prilej să-şi frângă cu ele mâinile
şi picioarele, – fireşte, în schimbul unei taxe modeste!…
Se uită la mine şi făcu din mână plictisit, dând astfel a
înţelege că din anumite puncte de vedere mă socoteşte un
caz pierdut.
Făcusem, ce-i drept, remarca de mai sus cu o accentuată
doză de sarcasm, dar în sinea mea răsuflăm uşurată, căci,
în sfârşit, din imitaţia aceea de demnitate paternă începea
să răsară din nou vechiul şi cunoscutul Petr, cu toată
zburdălnicia şi veselia lui neastâmpărată acel Petr care îmi
lipsea cu desperare!

25 august

Ciudate clipe – nici nu ştiu precis cum să denumesc

această stare: e simţământul unei împliniri necunoscute, al

191
Jan Otčenášek

armoniei smerite şi voluptuoase între mine şi lume – mi se

pare de înţeles aşa cum mă înţeleg pe mine însămi, în fine,
ocup în ea locul ce mi se cuvine şi ştiu de existenţa ei,
nimica nu mă mai înspăimântă şi toate sunt deodată atât
de fireşti: pădurea, pajiştea, coamele munţilor, iarba şi
norii, această casă, eu şi tot ceea ce se petrece în mine. Îmi
simt existenţa şi o savurez.
Încet încet se lăsa întunericul; stam nemişcată în faţa
casei şi, într-o totală relaxare, priveam valea: înserarea era
plină de umbre complicate şi de lumini pe cale să se stingă;
în liniştea elegiacă răsuna doar dangătul tălăngilor
atârnate de gâtul vacilor şi, de departe, lătratul firav al
câinilor.
Mă tulbură din visare un zgomot de paşi pe coridor; s-a
deschis uşa, dar n-am întors capul: ştiam că e Petr.
Trebălui un timp în jurul plitei, apoi se lăsă păgubaş şi
veni spre mine; tăcea însă, de parcă i-ar fi fost teamă să nu
mă stânjenească. Stătea chiar în spatele meu, îi simţeam
răsuflarea mângâindu-mi părul, ceafa, apoi i-am simţit şi
mâinile: le strecură pe sub braţele mele, îmi acoperi sânii
cu palmele şi în acelaşi timp se lipi cu trupul de mine… Am
închis ochii şi am rămas în aceeaşi totală nemişcare, căci,
prea mi-era bine! Îmi dădeam seama că mă doreşte. Din
clipa în care i-am vorbit despre starea mea, a adoptat, fără
niciun rost, o atitudine reţinută, cu atât mai nepotrivită cu
cât eu îl doream acum mai mult ca oricând.
Suspină şi-mi sărută lobul urechii.
— Aş fi în stare să pariez că în visurile tale sine garantia
ai şi ajuns să-l înscrii la şcoală!
Mă mâhni un pic tonul uşor ironic cu care făcuse
această afirmaţie, dar înainte de toate mă întrista faptul
că-mi ghicise gândul. Am scuturat din cap şi m-am grăbit
să-i dau replica.
— Dacă vrei să ştii, chiar la şcoala de dans! Dar în
aceeaşi clipă m-am zbârlit: — Ia ascultă, ce-ai vrut să spui,
cum adică… să-l înscriu? De ce nu s-o înscriu? Voi bărbaţii
sunteţi nişte fiinţe pur şi simplu imposibile! Cum se

192
 Pe când în rai ploua…

pronunţă cuvântul om – gata, în mod automat vă şi

imaginaţi o creatură cu mustăţi şi pantaloni…
— Ho-ho – zâmbi şi-mi suflă în păr – cum văd, o
izbucnire a emancipării! Bine, în cazul ăsta fac cuvenita
rectificare – s-o înscrii! Ciucure ori butonieră – se aprobă şi
una şi alta. Şi, dacă vrei să ştii, dintr-o mie şi unu de
motive eu apreciez mai mult femeile decât bărbaţii;
simpatia mea precumpăneşte, ca să zic aşa, în favoarea lor.
— Mai cu seamă atunci când au optsprezece ani şi
coapse perfecte, nu-i aşa?
— Nu! N-am nimic împotriva coapselor perfecte, sunt, pe
cât se pare, condamnabil de normal, dar de data asta mă
nedreptăţeşti! Cu alte cuvinte, m-ai lovit sub centură…
— Scuză-mă, şi nu mă lua în serios, n-am vrut să te
supăr. Totuşi – ce-ar fi dacă mi-ai spune şi mie măcar unul
din acele o mie şi unu de motive? Mă interesează…
— De pildă… de pildă, însuşi faptul că soarta voastră pe
lume e mai grea decât a noastră, cel puţin aşa mi se pare!
Poate nu sub aspectul social sau al poziţiei voastre în
societate, şi nici pentru că trebuie să naşteţi copii… şi aşa
mai departe; mă gândesc mai mult la faptul că atunci când
femeia îşi găseşte în viaţă omul potrivit…
— Ca de exemplu eu pe tine – m-am repezit să-i curm
vorbele.
Rămase puţin înmărmurit, apoi însă, schiţă un zâmbet
şi dădu din cap aprobator.
— De ce nu? Ca de exemplu tu pe mine, ori eu pe tine.
— Ia te uită! Şi de ce, mă rog, îţi închipui că tu eşti cel
potrivit?
— Nu-mi închipui – spuse şi-mi întoarse faţa spre el – ci
ştiu. Şi, crede-mă, nu-i în asta nici o fărâmă de îngâmfare,
Lu. Ştiu acest lucru la fel de bine cum ştii şi tu că eşti
femeia potrivită pentru mine. N-am pretenţia că suntem
unul pentru celălalt unica posibilitate, dar, evident, cea
optimă suntem. Amin!…
Certitudinea cu care fuseseră rostite aceste cuvinte şi
expresia ochilor săi avură darul să mă dezarmeze, şi pe

193
Jan Otčenášek

bună dreptate: da, într-adevăr, a fost serios, simţeam acest

lucru.
— În mod cu totul excepţional, sunt de acord – am oftat,
şi pe loc m-am grăbit să adaug: — Chiar dacă, în rest, eşti
un bleg fără pereche.
— Ia te uită! Cum adică, aşa deodată?
— Pentru că te porţi ca atare – cu alte cuvinte, blegeşte!
— Fain – din ce în ce mai bine – ţinu el să mă acopere de
laude – acum e mai clar! Şi… n-ai putea să-mi sugerezi
cam ce să întreprind? De pildă…
Ceea ce fu chiar şi pentru mine puţin prea mult, şi astfel
mi-am ridicat privirea şi m-am lipit de el cu putere.
— De pildă… să dai fuga până la uşa de colo şi să
suceşti cheia în broască de două ori? Ce zici?…

Dar, mai târziu, pe când şedeam unul lângă altul la

masă, şi la lumina lămpii cu petrol tocam ciupercile, nu m-
a răbdat inima să nu reînnod firul discuţiei, atât de plăcut
întrerupte:
— Ascultă, de fapt, ce-ai vrut tu să spui cu posibilitatea
aceea… optimă!
Se uită la mine, cu chipul omului nedumerit.
— Sper că acest lucru e limpede, nu?
— Pentru mine, nu prea. Ştii doar că am reflexe mai
întârziate…
— Asta aşa e – râse el – dar numai atunci când îţi cade
bine la socoteală. Mda… am vrut să spun că orice om
trebuie să dea o dată în viaţă peste acel al doilea; cu alte
cuvinte peste acel care i se potriveşte cel mai bine. Pricepi?
Cel mai bine dintre toţi oamenii pe care-i întâlneşte pe
această lume…
— Cum adică, trebuie? am obiectat, cu o voce
şovăielnică.
— E cât se poate de firesc şi nu văd în asta niciun
fenomen de ordin metafizic. Cum să-ţi spun, un asemenea
om trebuie nu numai să existe, ci într-o bună zi să şi
apară… Mie, cel puţin, mi se pare un lucru cât se poate de

194
 Pe când în rai ploua…

logic.
— Şi când dai de el… pe urmă, ce se întâmplă?
— Ce ştiu eu? mormăi morocănos şi lăsă cuţitul pe
masă. Întreabă-l pe Evžen, ăsta le ştie pe toate, eu nu fac
decât presupuneri! Cum să-ţi spun? Teoretic se poate
întâmpla să nu-l deosebească printre celelalte figuri şi, pur
şi simplu, să treacă pe lângă el fără să-l ia în seamă.
Eventual. Aceasta e o imagine tristă, dar şi mai tristă mi se
pare posibilitatea de a-l deosebi şi de a nu fi în stare să
intre în contact cu el. Cel mai rău e însă atunci când acest
contact se stabileşte şi… pe urmă, din motivele cele mai
diferite, îl pierde – asta e foarte rău. Cât priveşte motivele,
gama lor e, pe cât se pare, foarte variată… Ia te uită, o
mânătarcă!… Îmi arătă o ciupercă durdulie şi ciocăni în
picioruşul ei cu încheietura arătătorului: — Sună sănătos.
N-aveam în clipa aceea prea multă înţelegere pentru
calitatea ciupercii, pentru că rumegam în minte cuvintele
lui.
— Hu, şi-acum mă mai trec fiorii – am ţinut să
menţionez. — Da, cu efect întârziat! Când mă gândesc la
posibilităţile acelea smintite, care eventual ar fi putut să ne
împiedice să ne întâlnim, mă apucă groaza… În definitiv,
puteai să nu te naşti… sau să nu fi venit atunci la bazinul
de înot… sau…
— Stop, opreşte-te, aiurito! mă făcu el să amuţesc. Ce
mă tot invoci aici, cu efect retroactiv? Şi, în general,
vorbeşti prostii! Mai spune că totul a fost scris undeva, în
stele, sau dă-i drumul cu destinul scris cu D mare!…
— Vrei poate să conteşti că există aşa ceva?
— Nu contest nimic! Numai că în concepţia comună asta
e o noţiune extrem de vagă şi mulţi oameni îşi explică prin
ea aproape totul. E foarte comod – destinul, şi gata! Ce mai
vrei, ne-am întâlnit, ne-am cunoscut, şi ăsta-i singurul
lucru important! Cred că ne-am cunoscut la cinci minute
după ce Gusta ne-a prezentat unul altuia, n-ai impresia?
Iar dacă nu m-aş fi născut sau nu m-aş fi dus în după-
amiaza aceea la înot, nu m-aş fi numărat printre oamenii

195
Jan Otčenášek

pe care i-ai întâlnit în viaţă, şi asta ar fi altă piesă, pricepe

odată!
— Nu! am strigat, revoltată, aşa ceva să nu-mi ceri! De
fapt ce trebuie să pricep? Tu spui foarte calm – altă piesă.
Dar ce fel? Şi ce rol aş juca eu în ea? Numai când mă
gândesc la gravitatea clipei de la bazinul de înot, când mă
gândesc la responsabilitatea pe care am avut-o faţă de noi
înşine în acel moment, fără măcar să bănuim… Doamne!…
— Hai, toacă, să isprăvim odată treaba asta, curmă el
avalanşa mea de cuvinte înspăimântătoare. Apoi clipi cu
un aer liniştitor şi spuse: — În definitiv, ne-am fi putut,
oare, permite să nu venim atunci la bazin?
Simţeam că mă sufoc şi abia îmi mai trăgeam răsuflarea;
tonul de pseudoseriozitate cu care se exprimase, mă puse
pe jeratic. Am izbit cuţitul de masă.
— Credeam că vorbeşti cu mine serios! Şi, când colo,
tu… Ei, da, bineînţeles, cum o să coboare domnul filozof la
o discuţie cu o femeie de rând!… Buretele ăsta să nu-l tai,
din pălăria lui o să-ţi fac un şniţel pane – cu toate că de
fapt ai merita să ţi-l lipesc pe mutra asta nesuferită!
— Mă rog, facă-se voia ta, dacă asta te poate linişti.
În clipa următoare am amuţit amândoi, supăraţi. În
tăcerea ce se aşternuse, am auzit suflul şuierător al
vântului şi răpăitul picăturilor de ploaie în pervazul
ferestrei.
— Plouă, constată el, înviorându-se. Mâine, dis-de-
dimineaţă, pornesc în căutare de ciuperci.
— Nu cumva să îndrăzneşti! Dacă-mi vii cu alte provizii,
să ştii că ţi le bag în prăjituri!…
— De ce nu? S-ar putea să iasă o nouă descoperire
culinară – prăjituri à la Kadlecová! Ar fi cazul să născocim
o specialitate de ciuperci pentru oaspeţi; în cartea de
bucate italiană am dat de câteva reţete interesante.
Am dat din mână, resemnată, şi nu i-am mai răspuns.
De bună seamă voia să mă îmbuneze şi de aceea, reveni
la tema iniţială:
— Ai dreptate. Clipa întâlnirii e minunată, dar, mai

196
 Pe când în rai ploua…

curând, în amintire. Altfel e cumplită, omul se simte în ea

ca un mieluşel lipsit de apărare…
Dacă şi-a închipuit, naivul, că în felul ăsta a încheiat
discuţia, s-a înşelat: pe loc, şi cu o poftă de harţă
renăscută, am pornit la atac:
— Şi dacă omul rezistă în ea, ca de pildă noi doi, pe
urmă ce se întâmplă?…
— Pentru numele lui Dumnezeu şi-al tuturor sfinţilor din
ceruri! izbucni el cu o voce tânguitoare. — Cum văd, azi
eşti într-o formă de zile mari! Ai chef de vorbă… Bine…
Dacă ţii neapărat, putem continua: probabil că de fiecare
dată e altfel. Întâlnirea e abia începutul, asta o ştii doar din
experienţă. Mă înţelegi, cum să-ţi spun, întâlnirea nu-i ca
examenul de bacalaureat, îl dai, şi gata, te şi numeri
printre oamenii maturi, cu diploma în buzunar. Pentru
că… relaţia dintre bărbat şi femeie e un organism viu. E
schimbătoare. Şi într-o neîncetată mişcare… Îşi aprinse o
ţigară şi, după ce trase primul fum, reluă: — Cel mai rău e
atunci când omul crede că e stăpânul ei, odată pentru
totdeauna; iar dacă se culcă pe ea, aşa cum se culcă pe o
canapea comodă – atunci e începutul sfârşitului.
— Cu alte cuvinte, eşti convins că această relaţie trebuie
făurită sau…
— Da, încuviinţă el. Ba, aş zice chiar că trebuie creată.
Căci ceea ce numim noi dragoste nu e niciodată un produs
de serie. E un prototip, un unicat. Un fel de invenţie sau
dacă vrei, o operă de artă. Imaginează-ţi câte posibilităţi
sunt, câte variante de ordin fizic şi moral, şi înjghebează
din aceste diferenţieri un tot – asta-i trudă…
— Da, asta aşa e – am admis cu bunăvoinţă. Uneori
chiar îngrozitoare!…
— Păi vezi – iar noi o împărţim pe din două. Nu că aş
vrea să fac pe grozavul, şi nici să-l mânii pe Dumnezeu –
dar între noi nu s-a terminat încă totul… Şi numaidecât se
aprinse: — Şi, oricum, Lu, de vreme ce treaba merge totuşi,
truda asta e cât se poate de plăcută, nu crezi? Cum să nu!
Ştii, e ca şi când ai scrie un roman sau ai picta un tablou…

197
Jan Otčenášek

iar în povestea asta orice om – până şi cel mai simplu şi

mai lipsit de talent artistic – e un creator. Hai să trudim
mai departe, vrei?
Am răspuns surâzător la această chemare, citând-o pe
domnişoara Capulet:
— Vorbiţi ca din carte…
— Şi mai adaugă: ca dintr-o carte legată în piele de
măgar! Dar, crede-mă, Lu, am fost foarte serios.
—Şi eu! m-am grăbit să-l asigur. — Sunt bucuroasă că ai
despre fenomenul ăsta… o opinie atât de strălucită… Hei,
asta arunc-o, nu vezi că e plină de viermi?
Ne tulbură un zgomot de paşi mărunţi, psst, auzi? Şi
încă o dată. Nu eram în stare să desluşesc nici cauzele lui
şi nici locul de unde venea.
Nimic – spuse Petr – pârşii au început iar să-şi cam ia
nasul la purtare. O să trebuiască să-i atingem niţel peste
lăbuţe pe aceşti boiernaşi.
Vorbele lui mă liniştiră şi astfel m-am apucat să toc mai
departe: treaba asta nu se mai sfârşea…
— Şi dacă totul reuşeşte… vreau să spun… această
trudă?
— Aha… şi cam ce-ai vrea să auzi?… Mda… În cazul
ăsta omului nu i se mai poate întâmpla nimic care să-l
înspăimânte prea mult pe lumea asta – în afară de moarte!
Dincolo de ferestre ploaia se înteţi şi din adâncul pădurii
răsună o împuşcătură îndepărtată. În odaie se răcorise, m-
am ridicat de pe scaun şi am vârât în sobă câteva vreascuri
uscate. Un timp am privit, flăcările înviorate, îmi plăcea
jocul lor, iar murmurul ploii din spatele ferestrelor sporea
şi mai mult atmosfera intimă a camerei. Când m-am întors
la ciupercile noastre, Petr m-a apucat de mână şi m-a
aşezat pe genunchii lui. M-am lipit de obrajii săi, l-am
sărutat pe gură şi, în acest timp, fără voia noastră, ne-am
frecat nas în nas.
— Ţi-e nasul rece, îmi spuse. – Apoi îl prinse uşor între
dinţi, îl strânse cu gingăşie şi-l încălzi cu suflarea sa.
— Ascultă – se auzi din nou vocea mea, după ce ne

198
 Pe când în rai ploua…

apucasem iar de tocat – spune-mi, dar cinstit, te gândeşti

la ea?
Îşi ridică privirea spre mine, cu mirare!
— La cine?
— Ei, lasă, că ştii tu! Voiam să spun… ţi-e teamă de ea?
Mie da. Cumplit.
Nu-mi răspunse imediat. Strânse din umeri, apoi lăsă
briceagul pe masă şi îşi aţinti privirea într-o parte, fixând
duşumeaua, de parcă i-ar fi fost un pic ruşine.
— Nu sunt de piatră – rosti în cele din urmă, fără
expresivitate.
— Înseamnă, deci, că te gândeşti la ea! De multe ori?
Strânse iar din umeri, şi apucă iar cuţitul şi o altă
ciupercă.
— Asta n-aş putea spune. Încerc, pe cât se poate, să nu
mă gândesc la ea, să mă dezobişnuiesc, de preferinţă sparg
lemne sau îl conduc pe Samson, dar nu prea izbutesc. În
ciuda strădaniei mele, o percep. Poate în permanenţă, nu
ştiu. Parcă s-ar cuibări sub tot ceea ce fac şi sub tot ceea
ce gândesc… chiar şi sub ceea ce simt pentru tine! Ce să-i
faci, aşa e dacă omul s-a născut odată om!
E stupid şi dificil, în acelaşi timp, dar, se pare, cât se
poate de normal – într-un cuvânt, e destinul omenesc.
— Tu crezi că animalele nu se tem de ea?
Pe chipul lui fulgeră un zâmbet, apoi scutură din cap:
— Du-te în grajd şi întreab-o pe Kunhuta.
Începu să taie un exemplar de ciupercă demn de trimis
la expoziţie, dar după câteva clipe nu se mai putu stăpâni:
— Aş spune că se tem şi ele, o simt, dar probabil, altfel,
instinctiv doar. Pe când omul – această anomalie a naturii
– a descoperit-o şi cu intelectul. Ştie de ea, şi s-ar putea ca
tocmai în asta să fie una din acele deosebiri fundamentale
dintre el şi celelalte creaturi. Înfiorătoare descoperire, dar
fără ea cu greu ar fi ajuns el să fie ceea ce este pe această
lume. Nici măcar tu!
— Mulţumesc frumos! am exclamat, ca să mă răcoresc
un pic. — Şi fără asta nu se putea?

199
Jan Otčenášek

— Pesemne că nu. Pare, ce-i drept, paradoxal, dar ceva

adevărat există în povestea asta; într-un cuvânt – fără
moarte, viaţa noastră n-ar fi omenească. Această conştiinţă
bolnavă persistă în tot ceea ce gândim, în adâncul simţirii
noastre, în tot ceea ce facem… Fără această teamă, specific
omenească, n-ai simţi intensitatea vieţii, nici fericirea, nici
dragostea umană, – şi s-ar putea ca tocmai din acest
inacceptabil sfârşit, să se fi născut toate anxiozităţile, dar
şi toată măreţia acelei creaturi ce poartă numele de om; mă
înţelegi… celebrele catedrale, arta, minunile tehnicii,
Goethe şi Einstein, ştiinţa, filozofia şi… şi uciderea omului
de către om – la animale, uciderea semenilor constituind,
pur şi simplu, o excepţie. Şi gata, slavă Domnului, am
scăpat şi de ciuperca asta! Zău dacă îmi mai simt degetele!
… Iar mâine, nu mă mai duc după ciuperci – poate
poimâine! declară pe un ton categoric şi se ridică de pe
scaun.
— Ia te uită, da ce-ţi veni aşa, deodată?
— N-ar fi exclus ca mirosul lor să trezească în om nevoia
unei pălăvrăgeli nedorite.
— Într-adevăr, nu-i exclus – am încuviinţat râzând. —
Da, ia spune, ţie nu ţi-e foame?
— Şi încă ce foame! Cu vorbăria asta, digestia se face
mai repede decât te aştepţi.
Nu mai aveam încotro, trebuia să ies la iveală cu un
adevăr destul de dezagreabil…
— Mea culpa, Petr… în crăticioara de pe plită sunt câteva
vrăbioare… sau cam aşa ceva! Carnea care mi-a dat-o
Taraba, era de la boul cel mai încăpăţânat din lume, am
înăbuşit-o cu capacul aproape două ceasuri, dar nu s-a
lăsat deloc înduplecată. În schimb e bine friptă, aş zice
arsă…
Acceptă situaţia fără să clipească din ochi, şi spuse cu
generozitatea lui caracteristică:
— Nu-i nimic, pârşii au o dantură fără cusur. La treabă!
Apoi în timp ce stam întinşi în dormitor, fiecare sub
plapuma lui şi dârdâiam de frig, am ţinut cu tot dinadinsul

200
 Pe când în rai ploua…

să mă mai fac auzită:

— Ascultă, după tine înseamnă că şi eu sunt o anomalie
a naturii, nu-i aşa!
— Desigur, mârâi, căscând în gura mare şi se întoarse,
pe o parte. — Dar pe chestia asta nu trebuie să te
necăjeşti: eşti o anomalie cât se poate de arătoasă,
Kadlecová! Dar dacă nu încetezi odată cu flecăreala, îţi jur
că-ţi astup megafonul cu un ghiveci de flori şi pe urmă îmi
fac harakiri!… ’pte bună!…
— Şi ţie – am piuit îmblânzită; în aceeaşi clipă însă, m-
am întors şi eu într-o rână şi, cu o voce stinsă, am
murmurat doar: — Te-ar scoate prea tare din sărite dacă ţi-
aş mai aduce la cunoştinţă că te iubesc neobişnuit de
mult?
— Nu! mârâi, de data asta cu gingăşie şi suflă cu putere
în mucul lămpii cu petrol.

201
Jan Otčenášek

CAIETUL AL TREILEA

28 august

DA, A ŞI ÎNCEPUT SA PLUTEASCĂ

în aer. Deocamdată numai ca o presimţire străvezie, mai
curând se simte, decât se vede, dar de existat există, în
afară de orice îndoială – e aşa ca bănuţul strecurat
încetişor în mâna orbului, şi eu îmi spun pe dinafară: eşti
aici… Dar nu, încă nu-i, mai zăboveşte încă, bate pasul pe
loc în pragul uşii, cu degetul pe butonul soneriei – să intru,
să nu intru?… E un oaspete binecrescut!
Zorile încolţesc anevoie din străfundul ceţurilor lăptoase,
peste zi valea e inundată de lumina unui soare arzător, în a
cărui dogoare totul trăieşte şi zburdă cu o intensitate
aproape suspectă; în schimb amurgurile se înfofolesc din
nou în aceleaşi ceţuri, cu o bunăvoinţă de-a dreptul
exagerată. Frumoase zile, şi robuste! Îmi amintesc de
bărbaţii în floarea vârstei: mai ştiu încă să strălucească şi
să cucerească, dar obosesc curând şi se retrag mult prea
devreme. Nu ştiu cum să redau în cuvinte această
transformare abia perceptibilă; acel metaforism de
ornamentalitate inventivă în zugrăvirea frumuseţilor naturii
à la: Toamna, pictoriţa zvăpăiată şi-a scuturat penelurile în
coroanele ciufulite ale arborilor şi… şi aşa mai departe – ar
avea azi efectul unei parodii nedorite, şi de aceea nu
rămâne decât să faci obişnuita constatare la obiect: se
apropie toamna, sau toamna bate la uşă! Ceea ce
constituie totodată şi titlul clasic pentru clasica temă de

202
 Pe când în rai ploua…

compunere în învăţământul de nouă ani – deci, scrieţi elevi!

E în toate şi sub toate. E în oboseala înduioşătoare a
vieţuitoarelor şi a lucrurilor, în spulberarea afabilă a
puterii, o simt în atmosferă, în firele ierbii, în susurul
pâraielor. Şi în zumzetul gâzelor – până şi acesta sună
acum mai molatic – e chiar şi în noi, în stările noastre:
suntem, într-un fel, autumnali. Niciodată, n-am avut
prilejul să-i simt venirea atât de nemijlocit ca acum; la
oraş, omul are senzaţia că evenimentul nu-l priveşte
personal, pe când aici – aici, vrând nevrând, devine
participant direct al acestui fenomen.
Pădurea e plină de trosnete misterioase, de tânguiri, şi e
învăluită într-o tăcere tainică în care, din când în când, se
mai aude câte un ţipăt de pasăre; dar trăieşte – poate cu
mai multă intensitate decât în toiul verii – şi rodeşte!
Lucrează, trudeşte! Se întrece pe sine printr-o iraţională
supraproducţie de ciuperci, de parcă le-ar secreta într-una
prin toţi porii. E o risipă în toată puterea cuvântului, căci
oamenii de pe aceste meleaguri nu se prea omoară de
dragul ciupercilor.
Mi-au plăcut ciupercile de când mă ştiu, dar ceea ce se
petrece aici e chiar şi pentru mine mult prea mult, şi, în
plus, a început să mă cuprindă şi teama că Petr şi-a ieşit
din minţi; o dată la două zile apare cu coşuleţele îndesate
vârf – şi unde mai pui că nu-şi îngăduie să adune decât
ciupercile cele mai ciupercate, niciun burete şerpesc sau
vreun burete galben, cu alte cuvinte, ciuperci una şi una,
asupra cărora nu mai e cazul să stai la îndoială sau să
frunzăreşti prin manualul lui Smatlach. Le-am consumat
până acum, preparându-le în chip şi fel, după toate reţetele
cunoscute, ne-am săturat de ele până în gât, aşa că nu ne
mai rămâne decât să le uscăm. Toată duşumeaua viitoarei
sufragerii e acoperită cu hârtie de ziar, spectacolul e o
adevărată orgie micologică, mai bine-zis, curată nebunie.
— O să ne prindă bine – mă linişteşte Petr – câţiva
săculeţi trimitem la Praga; să vezi tu ce-o să se mai bucure
fraţii şi ce-or să mai jubileze când le-or vedea. Ce să mai

203
Jan Otčenášek

vorbim, aici e, fără doar şi poate, paradisul ciupercilor…

Uneori aud din pădure câte un trosnet însingurat, şi ştiu
ce vrea să însemne: a luat sfârşit rutul căprioarelor, curând
pădurea va fi înţesată de cerbi şi mulţi bărbaţi din sat se
vor duce să-i vâneze. Cel mai cumplit e duminica după-
amiază; atunci valea şi pajiştile se transformă într-un
adevărat abator de iepuri; nu suport acest masacru şi de
aceea prefer să nu ies; îmi ajunge când văd hurducându-se
pe sub ferestrele noastre câte un car împovărat cu zeci,
poate chiar cu sute de urecheaţi ucişi, cu ochii holbaţi şi
tulburi şi, în urma lor, un cârd de bărbaţi înveseliţi de
băutură.
Nu mă pricep, dar cred că treaba asta trebuie să fie
rodul unei pasiuni înfiorătoare, de bună seamă atavică.
Până şi dintr-un om ca Panocha – din acest activist
cumsecade şi plin de abnegaţie, care tot anul se îngrijeşte
de liniştea şi fericirea semenilor săi – a răsărit un asasin
însetat de sângele animalelor: aproape în fiecare zi, pe
înserate, porneşte cu flinta spre pădure, nu vede, nu aude,
numai rareori se opreşte să mai schimbe o vorbă, şi chiar
şi atunci pomeneşte doar de căprioara pe care a răpus-o la
poalele Ostružnei sau de urmele unei capre negre
descoperite de el la Verpany. E pur şi simplu obsedat de
dorinţa de a-l doborî pe cutare mistreţ, sau măcar pe
cutare pui de un an; asta nu mai e carne, ci cremă de
şocolată, o să vedeţi! Nici nu vă puteţi închipui, povesteşte
cu o admiraţie plină de ură, câtă viclenie zace în bestiile
astea, ce mai, să-ţi istoveşti picioarele şi să-ţi dai sufletul
alergând după ele, nu alta! Şi vai, dacă se întâmplă numai
să răniţi o asemenea fiară! Mulţi pădurari şi-au petrecut
câte o noapte în pom; asta nu e fiară, ci tanc, întrebaţi-l, de
pildă, pe Saska, să vă spună şi el…
Se pare că această manie a omorului îi cuprinde pe toţi
bărbaţii; până la urmă i-a căzut pradă şi Petr, care, de
altfel, e iubirea de pace întruchipată: alaltăieri, s-a lăsat
momit de Saska şi s-a dus în pădure, de unde s-a întors cu
aceeaşi privire aprinsă pe care o cunosc din ochii lui Saska

204
 Pe când în rai ploua…

şi Panocha, şi din ochii injectaţi ai câinilor de vânătoare.

Mi-a descris pe larg nu ştiu ce aventură a omorului care a
costat viaţa unui cerb, ca până la urmă să-mi trădeze
intenţia de a-şi face şi el rost la anul de o flintă – n-am
încotro, mă înţelegi, trebuie, de ochii lumii!
Între Panocha şi Saska se desfăşoară un fel de întrecere
vânătorească nedeclarată, ura lor permanentă
îmbogăţindu-se acum cu o nuanţă nouă – se bârfesc unul
pe altul, fără înfricare şi cu toată dârzenia: Panocha
conduce în privinţa căprioarelor, în schimb îl macină
invidia că Saska are la activul său un mistreţ de o sută de
kilograme: păi, cum să nu – dacă n-ar trebui să mă
îngrijesc de soarta comunei şi aş putea să hoinăresc şi eu
toată ziulica, de dimineaţa până seara, prin pădure, aş fi
răpus până acum cel puţin trei, dar, oricum, succesul lui a
fost o întâmplare norocoasă! La rândul său, Saska declară
că adeseori preşedintele nimereşte animalul în moale şi nu
în ventricul; cred şi eu, cum să vadă, dacă tot anul stă cu
nasul în hârţoage; într-o bună zi, ţineţi minte ce vă spun,
omul ăsta o să împuşte o vacă, facem prinsoare, Ludmila!
Nu, nu fac nicio prinsoare – şi, cu el, cu atât mai puţin!
Nu mă interesează deloc aceste distracţii – mai bine-zis,
destinderi criminale; şi chiar dacă, raţional, le înţeleg
justificarea, nimeni nu mă va sili vreodată să mă
entuziasmez de dragul lor! E o chestiune pur bărbătească,
şi-apoi, eu am acum cu totul alte preocupări, ce-i drept, nu
cu efecte atât de spectaculare, dar pentru conservarea vieţii
cel puţin tot atât de importante.
Şi în timp ce scriu aceste rânduri, poc, poc! Şi iar, poc!

29 august

În faţa casei noastre a fost înălţată o schelă sau ceva ce

aduce a schelă – şi, cei trei, sub îndrumarea specialistului
Dont, s-au apucat să tencuiască: tot timpul tremur de
spaimă ca nu cumva această construcţie, făcută de

205
Jan Otčenášek

mântuială, să se prăbuşească sub picioarele lor, dar,

deocamdată, ţine. Petr miroase a var şi a transpiraţie; după
terminarea lucrului e stropit din cap până în picioare, dar
străluceşte de fericire – aşa cum începe să strălucească şi
faţada casei în bătaia soarelui. Câteva zile încă şi casa
noastră va lumina valea, ca albul imaculat al florii-reginei.

30 august

Zile în şir, de dimineaţa până seara, se aud de pe pajişti

pufăitul tractoarelor şi huruitul secerătoarelor – oamenii de
la fermă cosesc iarba miţoasă, o întorc de pe o parte pe alta
să se usuce la soare, iar peste noapte o adună în clăi
înalte. Unde sunteţi, domnule Breughel, ca să pictaţi toate
astea încă o dată? Valea se sufocă de mirosul ameţitor al
ierbii muribunde, de te doare şi capul de intensitatea lui.
Strănut ori de câte ori îmi pătrunde pe nări, odată cu
praful invizibil, şi, pentru mai multă siguranţă, peste
noapte închid ferestrele dormitorului – înspăimântător
miros!
Dar, n-avem încotro – tăiem şi noi, intrăm cu secera în
orice colţ de iarbă din preajma casei, uscăm şi adunăm –
bineînţeles în clăi mai mici şi mai puţin artistice, pe care
până dimineaţa vântul le dă peste cap şi le împrăştie în
toate părţile. Ce să-i faci? Alte greutăţi, dar trebuie să ne
gândim la minigospodăria noastră – cu alte cuvinte, la
Kunhuta!
Ah, afurisita! Cu o oarecare doză de optimism s-ar putea
spune că, de bine de rău, am ajuns cu ea la o înţelegere,
dar dedesubtul acestui armistiţiu, încheiat la iuţeală,
dăinuie între noi un fel de pizmă, pur femeiască. Se pare că
Petr, în ciuda faptului că se îngrijeşte de ea infinit mai
puţin, se bucură totuşi de mai multă simpatie din partea
ei: cu mai multă plăcere se lasă coruptă de el cu câteva
frunze de salcâm – mă întreb ce-o să se întâmple când într-
o bună zi, bietul salcâm n-o să mai fie? – iar, uneori, cu un

206
 Pe când în rai ploua…

behăit scurt, îi linge până şi mâna. De ce? Nu ştiu. Nu mă

pricep la frământările ei de ordin afectiv, şi, de aceea, nici
prin gând nu-mi trece să fiu geloasă!
În zilele însorite, mărinimoasă cum sunt, o priponesc în
spatele casei cu o funie lungă, ceea ce, fireşte, îi convine de
minune – căci pe cât e de lacomă, pe atât e de curioasă –
dar de vreun semn de recunoştinţă din partea ei, nici
vorbă, ingrata! Ce-i drept, se lasă mulsă de mine, mâna
mea, e, fără îndoială, mai uşoară şi mai delicată decât a lui
Petr, dar tensiunea dintre noi se menţine. Kunhuta noastră
e un animal cu multă personalitate, dar greu de înţeles, e
extrem de individualistă, de o mândrie şi de o încăpăţânare
insuportabilă şi cu un dezvoltat simţ pentru glumele
răutăcioase, a căror victimă, din lipsă de experienţă, sunt,
fireşte, în exclusivitate, eu. Ori de câte ori pătrund în coteţ,
dumneaei mă fixează cu ochii ei de o perfidie diabolică, şi
scoate un behăit prelung şi morocănos – be-e-e-eeeee! Pot
traduce, fără dificultate, în limba oamenilor, această
manifestare sonoră a distinsei doamne Kunhuta: Mi-ai
adus salcâm? Sau cel puţin o chiflă? Nu? În cazul ăsta nu
capeţi nicio picătură – de-ar fi să-mi plesnească ugerul! Şi
încă nu ştiu dacă, atunci când te vei întoarce, n-o să-ţi ard
o copită zdravănă în fund, aşa, ca să mă ţii minte! Uneori
am senzaţia că pur şi simplu mă ameninţă: Lasă că-ţi arăt
eu ţie, când o veni să mă vadă mătuşa Dočkajka o să mă
plâng de tine şi-o să mă ia înapoi acasă – aici mă plictisesc
de moarte! Ceea ce, la drept vorbind, mă lasă rece; n-ai
decât, îmi spun în sinea mea – cară-te şi binevoieşte de a
mă lăsa în plata Domnului, splendoare încornorată!

2 septembrie

S-a întâmplat un eveniment ciudat: nu ştiu ce să cred, şi

de aceea îl consemnez fără niciun comentariu.
Mă întorceam din sat unde fusesem după cumpărături,
şi chiar de la marginea pădurii mi-am dat seama că în faţa

207
Jan Otčenášek

casei noastre staţiona, alături de Samson, încă un

automobil. Ţineţi-mă, oameni buni, să nu cad! Era o
maşină de lux mare, lăbărţată şi lustruită glanţ, de
producţie occidentală; în vecinătatea ei, Samy se distingea
ca un vagabond alături de un play-boy într-o revistă
ilustrată în culori. Uimirea mea crescu şi mai mult când,
de aproape, îmi fu dat să constat că automobilul cu pricina
purta un număr străin cu semnul de recunoaştere – D!
În odaia mea l-am surprins pe Petr plin de var, aşa cum
coborâse de pe schelă, în compania unei femei
necunoscute. Era o doamnă în jur de patruzeci de ani,
foarte bine conservată şi foarte arătoasă, îmbrăcată într-un
taior sport ce cădea pe ea fără cusur, iar părul, uşor
încărunţit în dreptul tâmplelor, o prindea de minune: la
prima vedere trezea încredere, dar nu ştiam de unde s-o
iau şi unde s-o plasez. Şedea pe marginea unui scaun
descleiat şi fuma, în timp ce Petr sta proţăpit în faţa ei,
într-o totală descumpănire.
Când mă zări în pragul uşii, se ridică de pe scaun şi îmi
ieşi în întâmpinare cu braţele deschise, ca o veche prietenă,
stârnind în jurul ei un miros de parfum scump, pe care îl
folosea cam peste măsură.
— Mă numesc Meilingová – mi se adresă cu un glas
mângâietor, de artistă, şi-mi zâmbi cu amabilitate – îmi
face mare plăcere să vă cunosc…
Plăcerea era şi de partea mea, dar numele ei nu-mi
spunea absolut nimic. Ca să am timp să mă dezmeticesc,
am arborat la iuţeală mina gazdei ospitaliere şi i-am oferit o
ceaşcă de cafea.
Nu m-a refuzat, continuând să vorbească, de parcă ar fi
fost în întrecere cu cineva.
— Vă rog să mă iertaţi pentru ceha mea stâlcită…
cândva am ştiut-o destul de bine, dar e mult de atunci, tare
mult, şi, ştiţi, cu timpul omul mai uită…
Am asigurat-o că vorbeşte cât se poate de bine şi asta nu
era o amabilitate de circumstanţă: ceha ei era, ce-i drept,
cam şovăielnică, şi când nu-şi amintea o anumită expresie,

208
 Pe când în rai ploua…

sărea pentru o clipă gardul în curtea limbii materne, dar

pentru mine era mai mult decât satisfăcătoare; ce bine ar fi
dacă după atâţia ani de învăţătură aş vorbi şi eu franceza
sau rusa, măcar aşa cum vorbeşte ea ceha!
— Sunteţi amabilă – spuse cu recunoştinţă şi se grăbi să
adauge: Şi chiar frumoasă!…
Abia cu asta mă puse în încurcătură: ce să-i răspund,
sper că n-a venit aici numai pentru a-mi comunica acest
lucru; Petr simţi încurcătura în care mă aflam şi interveni
prompt ca să nu bâjbâi fără rost.
— Ştii, Lu, doamna Meilingová s-a născut aici, în…
— Da – îi curmă vorba pe un ton de o căldură
înduioşătoare, şi numaidecât se învioră: — Chiar în această
casă! Nu vă supăraţi că v-am luat aşa… prin sur…
surprindere, nici nu ştiţi ce înseamnă pentru mine, să fiu…
să fiu după atâţia ani din nou acasă! Mi-era teamă de
această revedere, dar când mi s-a spus în sat, că locuiţi…
da, că locuiţi aici, şi că aveţi de gând chiar să…
redeschideţi Fuchsenmühle… nein, n-am mai re-re-zis-
tat… cum e corect? Aşa?… Şi… şi am ţinut neapărat să vă
cunosc. Ştiţi, m-am gândit să uit puţin… pardon… să mă
uit puţin pe aici şi… pe urmă… wieder weg, verstehen Sie?
Locul meu nu mai este aici…
Dar, înregistrând expresia mea veşnic nedumerită, se
grăbi să dea explicaţia necesară, însoţită de un zâmbet
luminos:
— Meiling e numele meu după căsătorie, ca domnişoară
mă numeam Mölke, acum e clar? Annemarie Mölke, ja,
unica fiică a foştilor proprietari de la Fuchsenmühle,
fratele, Hans, a căzut în patruzeci şi patru, pe frontul de
răsărit…
Aha, vasăzică, aşa! În ciuda nesiguranţei în exprimare,
era de-a dreptul debordantă prin comunicativitatea ei
expansivă; Petr şi cu mine abia dacă apucam să deschidem
gura, dar eu îmi dădeam seama de ce: în înduioşarea ei
sinceră, Meilingová era, într-adevăr, drăguţă şi simpatică.
Sorbi din cafea şi o lăudă, dar, în acelaşi timp, mie nu-mi

209
Jan Otčenášek

scăpă din vedere faptul că cercetase cu o privire fugară

marginea ceştii, să vadă dacă e curată, şi gestul ei avu
darul să mă mâhnească un pic. Aflarăm apoi că locuieşte
în Passau, de partea cealaltă a Şumavei, unde soţul ei are
un magazin cu aparate electrice, le merge bine, dar
începutul a fost greu, foarte greu… are doi băieţi, acum
sunt cu tatăl lor la mare, în Italia, soţul a fost rănit acolo în
timpul războiului, cu toate acestea iubeşte Italia; de aici se
întoarce acasă şi pleacă şi ea după ei. Pe băieţi o să-i aducă
data viitoare, vrea să le arate locul unde s-a născut mama
lor, Fuchsenmühle; şi această vale miraculoasă care, în
amintirea ei, rămâne veşnic un rai pământesc. Ah!…
Locuieşte la hotel, în Železna Ruda, dar, cu maşina asta, e
un fleac să vii până aici, cu toate că şoselele sunt destul de
proaste, ca să nu mai vorbim de drumul din sat încoace,
mein Gott!…
— Iar Hirschenfeldul… – acum Jeleni, nu-i aşa? – nici
nu l-am mai recunoscut! Până şi oamenii sunt alţii, şi sunt
puţini, am recunoscut-o doar pe Frau Weigel, dar ea e
acum foarte bătrână şi nu-şi mai aduce aminte, şi pe
Tautze, ăsta e mereu acelaşi, nu s-a schimbat deloc, dar
dumnealui nici nu s-a sinchisit de mine şi a rămas cocoţat
pe schelă. Întotdeauna a fost el aşa… un pic… seltşam…
— Ciudat o ajută Petr, binevoitor.
— Ja, ciudat, aşa a fost întotdeauna, şi când te gândeşti
că mi-e un fel de rudă îndepărtată. Nici nu vă puteţi
închipui cum arăta înainte această vale, până şi pajiştea
era împrejmuită cu gard, şi acum… atâtea case dărăpănate
şi pustii. Ja, e cam trist acum pe aceste locuri, da, şi ţi se
strânge inima, dar, ce să-i faci, principalul e că această
casă stă în picioare, şi că va deveni iar hotel ca altădată…
Wirklich schön!…
O ascultam amândoi, ce-i drept, cu răbdare şi cu o
anumită înţelegere, dar ne simţeam din ce în ce mai
stingheriţi, iar în anumite clipe aveam sentimentul stupid
şi, fireşte, neîntemeiat, că pentru înfăţişarea actuală a
paradisului ei pierdut, ne învinovăţeşte şi pe noi. Nimic din

210
 Pe când în rai ploua…

cele rostite de ea nu sugera acest lucru, ba, dimpotrivă,

atitudinea ei era prietenoasă, eram tot timpul dragii ei, şi,
totuşi, – sau poate tocmai pentru asta? – simpatia mea faţă
de această femeie scădea văzând cu ochii. Comportamentul
ei, de o rară bunăvoinţă, avea ceva din aerul protectorului
suprem şi aproape agresiv; aveam senzaţia că femeia
aceasta mă încercuieşte; pe scurt, întrecea o anumită
măsură, sau, cum am spune noi, sărea peste cal. Şi din
toată comportarea ei emana siguranţă de sine, neascunsă,
a omului căruia îi merge bine, şi pe mine treaba asta mă
indispune în mod deosebit. Cred că nici Petr nu se simţea
mai bine: tăcea mai tot timpul, dar eu îmi dădeam seama
că şi în el mocnea o anumită tensiune, gata să
răbufnească, şi, de aceea, era veşnic cu ochii în patru:
— Nu trebuie să vă mire – interveni, pe neaşteptate,
peste lamentările ei înduioşătoare. — Ştiţi, până nu de
mult, oamenilor noştri nu li se părea sigură aceasta
graniţă, aşa se explică de ce nu s-au înghesuit să vină
încoace. Dar situaţia o să se schimbe. Şi, în afară de asta,
regiunea e săracă, unde te uiţi numai munţi şi păduri… A
fost mizerie multă pe aceste meleaguri…
— Mizerie! – exclamă doamna Meiling, ca şi când nu i-ar
fi venit să-şi creadă urechilor; dar în aceeaşi clipă se
stăpâni:
— Da, se poate, a fost şi mizerie. Dar unde n-a fost? Şi
unde nu este? Nici la noi nu merg toate aşa cum ar trebui
să meargă…
Era cât pe ce să nu-l mai recunosc pe Petr, de unde se
adunase în el înflăcărarea asta de agitator, de vreme ce ştia
prea bine că spusele lui nu erau în întregime adevărate? Şi,
întrucât am vrut să evităm o discuţie ce n-ar fi dus la
niciun rezultat, am invitat-o pe doamna Meiling să viziteze
casa. A acceptat propunerea noastră, şi chiar cu
entuziasm.
Umblam în preajma ei ca doi ministranţi, îi deschideam
uşile odăilor şi ne ruşinam un pic de pustietatea lor. Petr îi
explica de fiecare dată cum vor fi amenajate, doamna

211
Jan Otčenášek

Meiling dădea din cap aprobator, dar, cu gândul, era, fără

îndoială, departe, în împărăţia amintirilor.
— Aici – oftă ea în pragul dormitorului – aici m-am
născut; în colţul acesta stătea pătuţul meu! Văd că şi
dumneavoastră v-aţi instalat aici dormitorul, da, e o
cameră foarte luminoasă şi intimă, nu-i aşa?
Mă jenam din pricina dezordinei ce domnea aici, nu
fusesem pregătită pentru o asemenea vizită; am încercat,
cu toată discreţia, să ascund în şifonier treningul jerpelit al
lui Petr, dar n-am reuşit. Ei şi, mi-am spus în gând cu
furioasă părere de rău, n-are decât să creadă că s-a mutat
aici pleava – pleava cehească! În definitiv, ce ne pasă nouă
de ea? Dar, în clipa următoare, această explozie lăuntrică
de mândrie patriotică mi se păru caraghioasă şi mă făcu să
râd; pentru numele lui Dumnezeu, ce se întâmplă cu noi, şi
de ce nu pleacă odată această femeie?
În dreptul scării ce duce spre podul casei, avu un
moment de ezitare, păli şi numaidecât porni glonţ spre
parter, de parcă ar fi ars în urma ei.
— Amintirile… rosti ea, ca o scuză, observând
nedumerirea de pe feţele noastre – nu din cele mai fericite,
mă înţelegeţi!…
Abia în odaia mare îmi fu dat să aflu şi restul. Doamna
Meiling se aşeză din nou la masa noastră, şi amuţi ca din
senin; apoi, deschizându-şi tabachera din argint filigranat,
îşi ridică spre noi ochii ei umezi de lacrimi.
— Nu-i deloc plăcut să revii în felul acesta – spuse în
timp ce scutura scrumul în cutia de cremă de ghete – dar
plecarea, credeţi-mă, a fost şi mai grea, dragii mei. Atunci
în patruzeci şi cinci…
— Pe atunci eram mică de tot – mi-am făcut auzit glasul,
numai aşa, ca să tulbur tăcerea apăsătoare ce se aşternuse
pe neaşteptate.
— Da, ştiu – îmi zâmbi binevoitoare – n-aveţi cum să vă
aduceţi aminte… Dar pentru mine a fost un moment
îngrozitor! Fiecare dintre noi are parte în viaţă de un
asemenea moment… mai devreme sau mai târziu… Ah, mai

212
 Pe când în rai ploua…

întâi Hansi, pe urmă părinţii; anul acela, ştiţi…

— Eu aveam atunci unsprezece ani, aşa că mi-l
amintesc, doamnă Meilingová – interveni Petr, cu un calm
aproape nefiresc. Cine nu-l cunoştea, nu-şi putea da seama
ce se petrecea cu el: — Vreau să spun, mai bine-zis îmi
amintesc că acestui an i-au precedat alţi ani; deci n-a picat
din cer. Tatăl meu tocmai atunci se întorsese de la Dresda
unde zăcuse mulţi ani în puşcărie; fusese condamnat pe
viaţă; precum vedeţi, despre acest an avem amintiri
diferite, veţi înţelege desigur…
— Înţeleg – încuviinţă din cap doamna Meiling, cu
întristare. — Da, în asta constă toată tragedia… Toţi privim
trecutul numai prin prisma propriilor trăiri, dar ceea ce s-a
întâmplat nu s-a întâmplat, totuşi, nici din vina mea, nici
din vina voastră, nu-i aşa? Ce puteam face noi trei, ca să
împiedicăm toate astea? Va trebui probabil să învăţam să
ne înţelegem unii pe alţii, căci altfel soarta lumii va fi în
mare primejdie.
— Din fericire acum e altă lume – replică Petr cu o voce
aproape inexpresivă.
— Da, din fericire… Deci, nu ne rămâne decât uitarea,
nu-i aşa, căci altfel omul n-ar mai putea nici să trăiască…
nici să se mai întoarcă la Hirschfeld.
— Acum Jeleni – menţiona Petr, cu o susceptibilitate
inutilă.
— Ja, acum Jeleni – admise doamna, scuzându-se cu o
jumătate de zâmbet. Ştiu la ce vă gândiţi… Da, anul acela a
fost pedeapsa pentru vinovăţia noastră, pentru toate
grozăviile… da, Hitler, războiul… Am fost cu soţul meu să
vedem Mathausenul… Pentru ce a fost condamnat tatăl
dumneavoastră la Dresda?
— Aşa… răspunse Petr, parcă fără niciun chef, ridicând
plictisit din umeri. — A ascultat un post de radio străin,
din păcate nu singur, şi pe urmă…
— Ach so, într-adevăr cumplit, wirklich… Tatăl meu s-a
compromis cu ei prea mult – aşa se spune, nu? – prea
mult… Veneau la noi la vânătoare, până şi Henlein venea,

213
Jan Otčenášek

şi ştiţi, nu-i aşa, cine a fost Henlein? Mama l-a rugat nu o

dată pe tata, dar… spuneţi şi dumneavoastră, care bărbat
ascultă de sfatul femeii! Da, tata era un om aspru şi puţin
cam… da, dar nu era un om rău, vă asigur… Când a căzut
Hansi… Dar în definitiv ce rost are să vă spun eu
dumneavoastră nişte poveşti învechite… schön weg! Afară e
frumos, iar munţii aceştia au rămas aici, în ciuda faptului
că multe s-au schimbat…
Discuţia, în care se furişau tot mai multe pauze
apăsătoare începu să se asemene cu o navă ce plutea
printre piscurile unor stânci tăioase. De bună seamă,
doamna Meilingová sesizase şi ea situaţia şi de aceea, ca
un bun cârmaci, schimbă la iuţeală direcţia navei,
îndreptând-o spre apele mai sigure ale amintirilor din
copilărie: dintr-o dată se învioră şi aproape întineri. Mă tot
întrebam în sinea mea dacă nu e cazul s-o invit la masă,
dar nu eram în stare să mă hotărăsc: nu mă simţeam în
apele mele.
— Şi totuşi – trecu apoi ca din senin pe alt făgaş şi ochii
începură să-i lucească de umezeala lacrimilor – şi totuşi se
întâmplă anumite lucruri… Da, oamenii încă n-au pierit.
Am fost la cimitirul din Hirschfeld… pardon, din Jeleni, şi
ce credeţi că mi-a fost dat să văd: pe mormântul părinţilor
mei, o mână de flori… cât se poate de obişnuite, din acelea
care cresc pe pajişte… Nu apucaseră încă să se usuce, e
limpede că cineva le-a pus acolo nu de mult. Am plâns,
aplecată peste ele, ca o… Nu, nu-mi pot închipui cine le-a
pus, cine şi-a adus aminte că acolo zace un oarecare…
Heinrich Mölke şi soţia lui Christine… Cine ar fi putut să
fie?…
— Nu ştiu – ţâşni din mine, fără voia mea – probabil
cineva dintre oamenii dumneavoastră…
— Nein, de asta mă îndoiesc, draga mea… n-au mai
rămas în viaţă decât foarte puţini, şi-apoi… tatăl meu n-a
fost prea îndrăgit, mai cu seamă spre sfârşitul războiului
când…
— Părinţii dumneavoastră au murit în acelaşi an, nu-i

214
 Pe când în rai ploua…

aşa, doamnă?…
Întoarse spre mine nişte ochi îndureraţi şi plini de
mirare:
— Da… amândoi în acelaşi timp, chiar în aceeaşi oră…
dar… Cum, dumneavoastră nu ştiţi?
— Iertaţi-mă – i-am răspuns înmărmurită – n-am vrut să
vă…
— Ah, nu-i nimic, ce-a fost, a fost… I-au găsit abia a
doua zi, ştiţi, după evacuare… Nu s-au prezentat la gară, şi
eu… eu nu eram aici… Acolo sus, în pod, i-au găsit…
atârnând unul lângă altul de grindă… da, se
spânzuraseră… N-au putut să părăsească aceste locuri,
neamul lor a trăit aici peste două sute de ani, pricepeţi, n-
au putut!
Simţeam cum spaima făcea să mi se încrânceneze toate
măruntaiele şi, dintr-o dată, mi se uscară buzele şi cerul
gurii: mi-am întors privirea spre Petr, cerând parcă ajutor,
dar şi el tăcea mâlc, fixând într-o totală nemişcare, o
crăpătură din podea. Vasăzică aşa s-a întâmplat – în pod,
acolo unde mă duc să întind rufele la uscat! Pe grindă!
Dar, gata, ajunge! În tăcerea mormântală, doamna
Meilingová se dezmetici şi, venindu-şi în fire, îşi şterse la
iuţeală ochii cu batista şi îşi întinse un pic de pudră pe
obraji. Apoi, ridicându-se brusc de pe scaun, declară că e
timpul să plece. N-am reţinut-o. La despărţire ne copleşi cu
o avalanşă de mulţumiri, aţi fost tare drăguţi, şi vă rămân
recunoscătoare pentru răbdarea ce aţi avut-o faţă de mine,
sunt bucuroasă că vă aflaţi aici tocmai dumneavoastră, şi
că Fuchsenmühle continuă să trăiască, în cele din urmă
deschise poşeta şi întrebă pe Petr:
— Cât vă datorez? Cafeaua a fost, într-adevăr, bună,
wirklich…
Se părea că după această întrebare Petr începea încetul
cu încetul să se trezească din uimirea ce-l cuprinsese; o
fixa pe doamna Meilingová cu nişte ochi, de parcă în clipa
aceea i-ar fi tras cineva o pereche de palme.
— Nimic – hârâi el – absolut nimic! Ştiţi, noi… noi… încă

215
Jan Otčenášek

n-am deschis…
— Ach so… spuse ea, cu un zâmbet luminos – sunteţi
foarte drăguţi şi amabili… Când o să deschideţi hotelul vă
rog să-mi scrieţi – vă las cartea mea de vizită! O să viu
bucuroasă, cu soţul şi cu băieţii mei… şi o să vă recomand
şi cunoscuţilor noştri – oameni cumsecade, unul şi unul…
Ne-am dus s-o însoţim până la maşină şi în faţa casei
am devenit martorii unei scene, care, pe mine, împotriva
voinţei mele, avu din nou darul să mă înduioşeze.
La geamul automobilului sta gârbovită, într-un fel de
respectuoasă plecăciune, silueta întristătoare a cretinului
Sepp. Căsca gura înăuntru, fără să se clintească; de bună
seamă luxoasa limuzină trezise în creierul său tulbure
curiozitatea şi sărmanul nu rezistase: pe faţa lui se citea
un fel de sfială, vecină cu teama, dublată însă de o dorinţă
arzătoare a cărei împlinire îi putea aduce o mare bucurie.
— Aber das ist doch… Sepp4? – exclamă doamna
Meilingová şi fără să ezite, porni direct spre el.
Cretinul îşi ridică privirea speriat şi pe chipul lui
monstruos se oglindi deodată expresia vinovăţiei şi a
jalnicei descumpăniri: ar fi vrut probabil să fugă repede la
cireada lui, care păştea nu departe pe pajişte, dar fu
reţinut.
— Sepp! – i se adresă fosta stăpână şi începu să-i
vorbească în acel ciudat dialect pe care nici Petr nu-l
pricepe, dar acum eu înţelegeam tot ce-i spunea:
— Sepp, mă recunoşti, Sepp? Eu sunt Annemarie…
Annemarie Mölke… Anchen… no endlich!
Bietul de el făcu la început o mutră ce trăda totala
nedumerire şi spaima; era limpede că frumoasa doamnă îi
inspira teamă, dar, până la urmă, faţa lui se lumină totuşi
de un fel de înţelegere, fireşte destul de problematică.
Rânji, arătându-i dinţii gălbejiţi, apoi îşi scoase din cap
pălăria zdrenţăroasă şi în acest timp din gâtlejul lui ţâşniră
un fel de zbierete neinteligibile. Când doamna se apropie de
portiera maşinii, amărâtul se dădu respectuos într-o parte.
4
Dar bine… ăsta-i Seep! (Germ.).

216
 Pe când în rai ploua…

— Vedeţi – ne spuse ea, de data asta cu mâinile pe volan

– vedeţi… singura fiinţă… care m-a recunoscut şi m-a
întâmpinat cu bucurie… Şi pe loc ochii i se împânziră iar
de lacrimi. Cred că în clipa aceea mi s-a făcut milă de ea
pentru întâia oară.
Înainte de a porni motorul, deschise din nou poşeta şi-i
întinse lui Sepp o bancnotă împăturită. Amărâtul o primi, o
vârî iute în buzunar, dar expresia dorinţei rugătoare tot nu
dispăru de pe chipul lui, de bună seamă voia altceva. În
cele din urmă se încumetă la fapte, întinse mâna sa
murdară spre maşină, încercând s-o introducă înăuntru
prin geamul lăsat. Ne trecu prin minte că descreieratul
intenţionează s-o stânjenească pe doamna parfumată, Petr
se şi repezise gata să intervină, dar cretinul ne furniza o
nouă mărturie a totalei sale inofensivităţi: dorinţa lui era
doar să claxoneze! Doamna Meilingová pricepu
numaidecât. Şi ea însăşi îi arăta butonul claxonului. Sepp
se desfătă mai întâi pipăindu-l, apoi apăsă de câteva ori în
şir – ti-tata – ti-ta-ti-tatata! Sunetele stridente ale
claxonului se răspândeau în toată valea şi reveneau, pe
aripile ecoului.
Mi-am astupat urechile, să scap de zgomotul acesta
infernal, dar odată cu el toată scena, tragicomică, a
reîntâlnirii dintre cei doi consăteni luă sfârşit pe
neaşteptate: satisfăcut, cretinul ne întoarse spatele şi, fără
să-i mai pese de cineva, se îndreptă cu mersu-i legănat,
spre pajiştea unde se aflau vacile lui.
— Da – oftă doamna Meilingová – reîntoarcerea e prilej
de întristare!…
Ne mai flutură din mână, apoi motorul începu să duduie
majestuos şi superba pasăre măiastră se îndepărtă. Ne
uitam tăcuţi în urma ei, fiecare cufundat în gândurile lui,
şi abia când maşina dispăru în pădure, Petr îşi reveni:
rupse ferfeniţă cartea de vizită pe care o mai ţinea între
degete şi, bucăţică cu bucăţică o oferi, cu generozitate,
adierii de vânt care tocmai se stârnise întâmplător.
— De ce faci asta? am întrebat cu mirare.

217
Jan Otčenášek

Se posomorî la faţă şi scuipă scârbit:

— Nu doresc câtuşi de puţin ca această casă să devină
un loc de pelerinaj. Tu da?
— Nu. Dar mă gândesc că a fost foarte drăguţă cu noi,
nu crezi?
— Da, nespus de drăguţă – acceptă el, ştergându-şi
ochelarii cu un colţ al cămăşii. Bănuiesc că ar fi fost
dispusă să ne plătească poşirca aia chiar în valută forte.
Dar, din principiu, refuz s-o consider primul nostru
oaspete… Îşi mai aduse aminte de ceva şi se grăbi să
adauge, cu un zâmbet acru: — Cât vă datorez? Psss…
— Ei, şi! Sunt sigură că n-a vrut să ne jignească, nu fi şi
tu atât de pornit!
— Sunt – strigă morocănos şi se îndreptă spre casă. Mă
rog, s-ar putea ca ea să nu aibă nici o vină, dar în
comportarea ei era ceva… Mda, sunt furios pe mine cu
efect retroactiv! Spune-mi, tu ai înţeles de ce m-am lăsat
provocat să trăncănesc, fără niciun rost, verzi şi uscate?
Eu nu am vorbit cu ea ca un patriot năduşit de înflăcărare,
ci, drăcia dracului! De unde se adună oare în om atâta
înflăcărare pe nepusă masă?…
— Ascultă – am ţinut neapărat să intervin – tu ce crezi, a
înţeles ceva din toată discuţia asta?
— Nu, îmi replică scurt, şi în aceeaşi clipă se uită la
mine mirat: — Dar, de fapt, ce-ar fi trebuit să înţeleagă?
Ştii tu?
— Nu. Dacă stau şi mă gândesc, nici eu nu ştiu. Dar,
oricum… toată povestea a fost destul de stranie şi parcă
mai deosebită…
— Asta da – admise el fără să stea pe gânduri. După
care, observând că moşulicii noştri de pe schelă, ne
urmăreau plini de curiozitate, se învioră şi strigă în gura
mare:
— Gata, am venit!

2 septembrie

218
 Pe când în rai ploua…

Îmi venea să ţip, dar nu izbuteam să storc din mine nici

măcar un piuit: totul mergea din ce în ce mai rău! Mai întâi
un sunet – tânguitul prelung al vântului, şi, peste el,
izbituri ritmice, provocate de două obiecte ce se ciocneau
unul de altul, bim, bam… bim, bam… Nu mai cântăream
nimic, uşoară ca fulgul eram purtată de curent în sus, spre
bezna liliecilor; uşa podului se deschise singură înaintea
mea şi, în lumina aceea nefirească, i-am zărit… Atârnau
foarte aproape unul de celălalt, cu capul lăsat în piept, şi în
bătaia vântului se atingeau uşor, bim, bam; mi se păreau
imens de înalţi, alungiţi de propria lor greutate – am închis
ochii, dar îi vedeam şi prin perdeaua groasă a pleoapelor.
Ştreangurile erau agăţate de două scoabe bătute în grindă,
la o apropiere lipsită de orice logică; de câte ori nu-mi
venise mie în minte până acum, când legam de ele sfoara
pentru întins rufele: de ce sunt atât de apropiate una de
alta? Acum ştiu! Mi se părea că au ochii deschişi. Se
învârteau, împinşi de curent, în jurul propriei lor axe, ca
într-un dans bizar, şi se uitau la mine cu ochii stinşi, din
adâncul orbitelor. Înlemnită de groază, am aruncat un braţ
de flori la picioarele lor – şi fugi! măcina în gol creierul
meu: trebuie să scapi cât mai repede de aici – fugi şi…
Şi, pe urmă, nimic. M-am dezmeticit în întuneric, cei doi
dispărură într-o clipită, dar sunetul acela, bim-bam
dăinuia; era adevărat şi, în chip nedorit, lega visul de
starea mea de trezie. Şi nu era singurul – casa se înţesase
iar de tot felul de sunete, de scrâşnete şi scârţâituri
inexplicabile; şuierat de vânt, zgomot de paşi pe coridor,
acum o bătaie puternică în uşă – nu, nu e decât spaima
mea! Spaima asta o să mă scoată din minţi. De mult
încetasem să le mai sesizez şi să-mi mai fie teamă de aceste
sunete, şi acum…
Casa noastră parcă se schimbase din nou, devenise iar
fortăreaţa aceea mohorâtă şi înspăimântătoare, făcută
parcă să-l îngrozească pe om, iar acum, când ştiu ce s-a
întâmplat în pod – la numai câţiva metri de patul meu… De

219
Jan Otčenášek

ce a venit aici? Cine a pus-o să vină? Dacă n-aş fi ştiut

nimic…
Mi-am tras repede plapuma peste ochi şi m-am ghemuit
sub ea, simţeam cum transpir, mă sufocam de căldură, dar
tălpile mi-erau reci ca gheaţa şi lipicioase ca vâscul.
Probabil că în pod a rămas o fereastră deschisă – ce altceva
ar putea să fie? Numai că pentru nimic în lume nu m-aş
duce s-o închid; şi acum n-aş ieşi pentru nimic în lume nici
măcar pe coridor. Ah, de s-ar crăpa odată de ziuă, de s-ar
crăpa!
Petr sforăia voiniceşte şi ţiuia pe nas ca o marmotă, eram
furioasă pe el, şi furia mea era plină de reproşuri!
Plescăiam, încercând să-l potolesc, dar totul era în zadar,
şi-apoi, între noi fie spus, sunetul acesta omenesc avea
oarecum darul să mă liniştească: cel puţin nu sunt
singură, şi de-ar fi să se întâmple ceva… Nu, n-o să-l
trezesc, mi-am spus în gând, e frânt de oboseală şi ar râde
de mine ca aseară în timpul cinei: — Nu te aiuri, Lu,
povestea asta n-are nicio legătură cu noi şi nici cu această
casă! În care clădire veche nu s-a întâmplat ceva
asemănător? Zidurile şi grinzile n-au nicio vină, fricoaso!
Lui îi convine să vorbească, ce-i pasă! Doarme buştean şi
eu mor de invidie!
Acum însă trebuie să aflu tot adevărul – altfel n-o să am
linişte niciodată! Am încercat să-l descos pe Tautze – dar
fără niciun rezultat! – aşa că, m-am adresat lui Dont: o
porţie dublă de găluşte avu darul să-i stârnească
substanţial comunicativitatea; îşi şterse lingura de
pantalonii ponosiţi, plescăi din limbă satisfăcut şi începu:
— Va să zică aşa, v-a surprins faptul că Tautze nu s-a
dat jos de pe schelă când o apărut dumneaei! Nu-i de
mirare, ştiţi, dânsul şi doamna Mölke erau rude
îndepărtate şi se zice că ar fi fost chiar ceva între ei… ştiţi,
ein Liebesroman! Mölke i-a suflat-o, cred şi eu, cu bănuţii
lui!… Şi colac peste pupăză, în patruzeci şi doi l-a mai şi
denunţat – chipurile pentru defetism, aşa se spunea pe
atunci – şi bietul Tautze a înfundat puşcăria. Ştiţi, Mölke

220
 Pe când în rai ploua…

ăsta, a fost o mare jigodie!…

Înduioşătoarea legendă despre dragostea până dincolo de
mormânt se topi într-o clipită ca un fulg de zăpadă pe o
faţă înfierbântată – şi ce frumos mi-o făurisem, păcat! Mi-
era milă de ea, şi de mine. Dar cu asta tot nu m-am
mulţumit: spre seară am înnodat firul unei discuţii
întâmplătoare cu Panocha, care făcuse un popas pe la noi.
— Cum, tovarăşă, dumneata n-ai ştiut? spuse el, cu
gravitate, scoţându-şi înainte sprâncenele stufoase; dar
numaidecât dădu din mână, parcă plictisit: — Flecăreli
băbeşti! Oamenii au prea multă fantezie, ar face mai bine
să se îngrijească de cei vii!… Mă rog, se spune că pe aici ar
fi bântuit strigoii. Uneori s-ar fi văzut, chipurile, lumini pe
la fereşti, şi tot de aici s-ar fi auzit, nişte sunete şi tânguiri
ciudate. Dar asta a fost demult, îndată după război. Vă daţi
seama, pe atunci bântuiau prin locurile astea tot felul de
haimanale venite chiar şi de dincolo de frontiera noastră!
Pesemne că din când în când mai înnopta pe aici câte un
vagabond sau câte un dezertor – ori, ştiu eu, vreun tâlhar
venit să miroase cam ce s-ar mai putea jefui. Ce-i drept, s-
au petrecut pe aici multe lucruri necurate, dar acum e
linişte şi ordine!
Avea probabil dreptate, dar asigurările lui nu prea mă
liniştiră. Ce să fac. O să mă obişnuiesc, altceva mai bun
nici nu-mi rămâne de făcut, trebuie să înghit şi asta; un
lucru însă ştiu cu toată certitudinea: în pod nu mai întind
rufele la uscat niciodată! Uşa aceea o încui cu cheia şi nu
mai calc pe acolo, de-ar fi să râdă Petr de mine după pofta
inimii, până n-o mai putea.
Iar florile… florile, oricum nu mai cresc acum pe pajişte!

7 septembrie

Să trăieşti, alături de un excentric plin de fantezie poate

fi cât se poate de amuzant, dar să trăieşti alături de un
excentric înzestrat cu o imaginaţie creatoare excedentară –

221
Jan Otčenášek

e, pur şi simplu exasperant!

Acum avem şi găini! Trei din primul foc: două albe, iar a
treia neagră din cap până în picioare.
Astea-s cei trei crai de la răsărit – mă instrui Petr cu
toată bunăvoinţa. Le deosebeşti uşor una de alta, vezi, aia
de colo are o pată neagră pe spate!
Frumoasă distracţie, nimic de zis, era exact ce ne mai
lipsea. La început am încercat să privesc lucrurile cu umor,
reuşind astfel să-mi păstrez calmul.
— Fain! i-am spus. — E limpede ca lumina zilei. Pata
neagră pe spate. Sunt fericită că nu mi-ai adus de la bun
început un unsprezece complet sau, ştiu eu, ceva în genul
celor doisprezece apostoli: Trei crai, constituie, pentru
început, o tripletă mai mult decât satisfăcătoare.
— Nu-i aşa? Cine ştie, s-ar putea ca la primăvară să
scoată pui, şi în felul ăsta vom avea prilejul să le oferim
oaspeţilor noştri ouă proaspete direct de la fundul găinii.
Felul în care primi oftatul meu înăbuşit mă întărâtă,
începea să mă îngrozească gândul că în curând o să
urmeze şi vaca şi trăpaşul, ba chiar şi cămila – de-ar fi să
şi îngheţe! – într-un cuvânt, totul pentru binele şi fericirea
oaspeţilor noştri!
Ciudate creaturi mai sunt şi găinile astea. Dacă între
mine şi Kunhuta, mijloacele de comunicare sunt extrem de
dificile şi foarte dezagreabile – cu ele practic nici nu există:
îşi trăiesc viaţa în exclusivitate, numai de dragul lor.
Singura excepţie se iveşte atunci când ies pe treptele scării
ce dau spre curte şi le adresez în gura mare verificatul
mesaj al mătuşilor de la ţară: na, pui, pui, pui, na!… În
aceeaşi clipă aud tropăitul lor mărunt şi grăbit, se reped
spre mine ca la întrecere şi fără să-mi acorde vreo atenţie
mai deosebită, se năpustesc grămadă asupra boabelor de
porumb. Pe astea nu sunt în stare deloc să le dibuiesc,
ceea ce nu înseamnă însă că aş avea cu ele greutăţi mai
mici. Poate chiar mai mari decât cu capra!
Îmi sunt străine şi destul de nesuferite, mai cu seamă în
zori când din ele ţâşneşte cârâitul acela prelung şi

222
 Pe când în rai ploua…

scrâşnitor, care se împotriveşte oricărei descrieri verbale;

nu ştiu ce dispoziţie sufletească vor să exprime cu ajutorul
lui.
Fireşte, în domeniul găinilor sunt total lipsită de
experienţă, dar astea, ale noastre, mi se par nişte
schizofrenice evidente în marea împărăţie a păsărilor
domestice. Desigur… n-ar fi exclus ca în privinţa asta să fie
vinovat şi felul în care dumnealor au fost importate în
curtea noastră. Petr le-a adus cu Samson, legate într-un
sac – păi da, că altă treabă n-aveam decât să le las să-mi
pângărească perna maşinii! – şi procedeul acesta a
însemnat probabil pentru ele un adevărat şoc. Cel puţin în
primul moment. Când le-a dat drumul din sac,
comportarea lor a fost mai mult decât excentrică: ţineau
capul sucit într-o parte, umblau prin curte şontâc-şontâc
împleticindu-se la tot pasul ca nişte alcoolice inveterate.
Petr le înălţase dinainte scara spre poiata deschisă şi le
pregătise cuibarele de nuiele; şi acum – la treabă,
doamnelor, şi să vă daţi toată silinţa!
De bună seamă, nu l-au înţeles: după patru zile de
convieţuire paşnică, pot declara că în afara găinaţului
dezgustător, domniile lor nu ne mai oferă nimic, şi cu atât
mai puţin ouăle atât de mult râvnite. Cuibarele sunt goale,
iar noi abătuţi şi deprimaţi.
— Ce-i cu voi? – le îndeamnă Petr la tot pasul –
grăunţele, slavă Domnului, le înghiţiţi şi ouă, nicăieri! Asta
nu-i corect din partea voastră! Dacă nu vă băgaţi minţile în
cap, să ştiţi c-o să înotaţi una câte una în apa clocotită. Aţi
înţeles?
— Dar dacă ouă? îmi veni mie în minte – că parcă aşa se
spune, nu? A oua… Ştii, uneori aud câte una cotcodăcind
mai ciudat şi, potrivit informaţiilor pe care le deţin,
dumnealor anunţă în felul acesta întreaga omenire că
tocmai au adus pe lume un ouşor…
— Cap luminat! ţinu să aprecieze Petr. – Dar… unde?
Unde ar fi putut să binevoiască dumnealor să se ouă?…
Trebuie să căutăm.

223
Jan Otčenášek

Şi astfel căutăm – treaba asta îmi aminteşte de jocul de-a

v-aţi ascunselea: cotrobăim prin toate coteţele şi prin toate
hambarele, iscodim toate ungherele – şi nimic! Deocamdată
nimic. Ce vipere! Va trebui să pândim momentul când
vreuna din ele începe să-şi ia tălpăşiţa pe neobservate, şi…
după ea! — Ascultă – dar dacă dumnealor se duc să-şi
depună ouăle undeva, în afara gospodăriei noastre, în
vreun tufiş sau chiar în pădure?
Primele ouă le-am descoperit abia a treia zi. Cu totul
întâmplător, când Petr s-a urcat la volanul maşinii aflată
sub şopron. Aşezându-se pe pernă auzi sub el un trosnet
abia perceptibil. Şi chiar în ziua următoare am descoperit
acolo alt ou. Se pare că perna din faţă a bătrânei noastre
rable devenise locul preferat al găinuşei negre. În faţa
acestui fenomen, Petr clătină din cap uluit:
— Straniu! Spune, ai fi putut crede că o găină poate avea
o atitudine atât de pozitivă faţă de motorism? Kunhuta era
gata – gata să-şi piardă minţile din pricina lui Samson!…
Cele albe ouă, deocamdată, într-o adâncă ilegalitate. Ori
de câte ori auzim cotcodăcitul triumfal al vreuneia din ele,
dăm buzna în curte după ea, dar de fiecare dată e prea
târziu! În naivitatea lui, Petr încearcă s-o descoase pe
făptaşă, dar aceasta pur şi simplu îl ignorează, porneşte
ţanţoşă prin curte, din când în când mai râcâie şi
ciuguleşte câte ceva, iar eu aş putea să jur că perversa se
amuză, făcând haz de desperarea noastră: — Ştiţi ce,
vedeţi-vă de treaba voastră, că eu tot nu vă spun nimic, aţi
fi în stare să mi le furaţi şi să le mâncaţi, iar eu am de gând
să le clocesc şi să scot din ele pui – cotcodac!
— Proasto! – îmi bat joc de ea – fără cocoş nu ţine!
— Asta e adevărat, răspunde Petr în numele ei. — Dar
ce-i un cocoş la trei găini? Ar deveni un trântor şi pe urmă
ce te mai faci cu el? Poate la primăvară. Acum însă, e mai
bine ca dumnealor să facă ouă şi să nu-şi irosească vremea
cu probleme sexuale!…
Uneori le urmăresc şi am impresia că nu suferă câtuşi de
puţin din pricina acestei inaniţii erotice, fiind frigide. Şi, în

224
 Pe când în rai ploua…

general, consider găinile nişte fiinţe îngrijorător de inerte

proaste şi lipsite de posibilităţile unui avânt sufletesc sau
fizic; sunt, ca să zic aşa, nişte maşinuţe de fabricat ouă,
umblând pe două picioare; aşa se face că apreciez cu efect
retroactiv, consistenţa ocarei: ai minte de găină! Pe cinstea
mea, se potriveşte de minune.
Dar iată că ieri am avut prilejul să constat că totuşi
există ceva ce aduce a viaţă afectivă la găini, şi că până şi
ţaţele noastre nătăfleţe sunt capabile, în unele împrejurări,
de anumite manifestări psihice.
Momentul culminant al acestui ciudat eveniment n-a
fost departe de oroare.
Cu totul întâmplător, mă uitam pe fereastră afară şi le-
am zărit pe cele trei hahalere pe poteca din faţa casei: aha,
de bună seamă dumnealor şi-au săpat drum pe sub poartă
şi au pornit în excursie prin împrejurimi – şi pe urmă noi
ne omorâm căutând ouăle! Am hotărât să le interzic cât
mai energic această escapadă, dar, înainte de a apuca să
mă retrag de la fereastră, s-a produs chiar sub ochii mei o
adevărată tragedie: pe drumul ce duce spre pădure gonea
cu o viteză neobişnuită un tractor şi… buzna peste ele! Un
cotcodac infernal, bătăi disperate din aripi, şi, după ce
tractorul le depăşi, în urma lui rămase pe şosea o pată
neagră nemişcată. Am ieşit repede din casă şi m-am
năpustit spre locul nenorocirii; da, într-adevăr, era tocmai
găina cea neagră! Zăcea cu căpşorul lăsat pe dunga de
noroi, fără să manifeste cel mai mic semn de viaţă, în timp
ce colegele ei stăteau proţăpite la un pas de ea, într-un fel
de încremenire a groazei şi o priveau înmărmurite. Ce s-o fi
petrecând în capul lor?
Mi-era milă de biata găinuşă şi eram mânioasă pe
tractoristul acela zăpăcit, dar ce puteam face – în felul ăsta
tot n-aveam s-o trezesc la viaţă; aşa că, până la urmă, am
luat o hotărâre foarte practică şi anume, să fierb din ea
măcar o supă cum scrie la carte.
Am apucat-o aşadar pe răposată de picioare şi, urmata
de jalnicul cortegiu al tovarăşelor ei, am dus-o sub şopron.

225
Jan Otčenášek

Căpşorul cu ochii închişi se bălăbănea întristător deasupra

pământului; am aşezat-o pe un butuc şi m-am repezit în
bucătărie: trebuie să încing soba, să pun la încălzit apă în
oala cea mai mare, să trag cu ochiul în cartea de bucate, să
văd ce se cuvine să pui într-o adevărată supă de găină şi…
şi pe urmă, ce? Mi-era limpede că înainte de toate trebuia
s-o jumulesc, s-o desfac şi s-o curăţ de maţe – în viaţa mea
nu mai făcusem aşa ceva; dar n-aveam încotro! Cu această
decizie şi înarmată cu cel mai tăios cuţit de bucătărie am
ajuns sub şopron; m-am aşezat pe un alt butuc şi am luat
trupşorul lipsit de viaţă în braţe: mai era cald încă şi nu
părea deloc deteriorat. Doamne – de unde că încep?
Când am apucat de primul smoc de pene şi am dat să-l
jumulesc – ei, bine, în clipa aceea găinuşa a tresărit, iar
trupşorul acela, până atunci inert, a început să
zvâcnească! Dintr-o dată a pătruns în el viaţa! Găina a
deschis ochii mari şi scoţând un cotcodac înfiorător, a
prins să mi se zbată sălbatic între degete. Şi-a înfipt ciocul
în braţul meu, m-a plesnit zdravăn cu aripile peste faţă şi,
în fine, s-a eliberat. Nu, niciodată nu voi uita privirea cu
care m-a gratulat în acel moment: se citeau în ea uimirea şi
groaza deopotrivă, dar şi ura, o ură fioroasă, aş zice
nepăsărească – şi ca să zic aşa, ucigaşo, cotcodac! Dacă ar
fi fost doar o idee mai mare, aş fi rupt-o probabil la fugă, de
frică să nu mă ciocănească până nu m-o da gata!
Cotcodăcind întărâtată de groază, o zbughi iute de sub
şopron şi dispăru fără urmă, în timp ce eu şedeam pe
butuc cu cuţitul în mână, înjungheată parcă de propria
mea spaimă: cu întârziere am înţeles că fusese doar
ameţită şi că… Doamne, ce grozăvie!
De atunci ne evităm reciproc: ea, de bună seamă, mă
urăşte şi se teme de mine, iar eu mă simt în faţa ei
oarecum ruşinată.
Abia spre seară am zărit-o din nou în tovărăşia celor
două găinuşe albe, arăta cât se poate de normal, dar mie
mi-era limpede că-mi mâncasem cu ea lefteria pentru
totdeauna, şi că dumneaei mă calomniază cumplit în faţa

226
 Pe când în rai ploua…

prietenelor ei: — Vedeţi fetelor, fiţi atente, asta e în stare să

vă jumulească de vii! Şi, mai cu seamă, niciun ou, aţi
înţeles? Cotcodac!… Mă ignorează cu o ostentaţie aproape
neobrăzată şi nu mă îndoiesc că a reuşit să le prelucreze şi
pe celelalte, căci, la ispititorul meu; na, pui, pui, pui, nu se
mai aude obişnuitul tropot de paşi mărunţi; toate trei mă
privesc acum de la o distanţă sigură, iar la grăunţe se
reped abia după ce părăsesc terenul.
Pe scurt, cu găinile am pierdut partida pe toată linia şi,
probabil, voi continua să mă duc după ouă la dugheana
domnului Metelka. Ca să nu mai vorbesc de faptul că am
fost serios zdruncinată în convingerea mea cu privire la
inexistenţa vieţii spirituale la găini.

8 septembrie

Azi-dimineaţă, după o îndelungată absenţă, l-am zărit

din nou pe ariciul nostru; ieşea tocmai din curte pe gaura
din uşa hambarului, părea somnoros şi zgribulit de frig,
dar se ţinea atât de ţanţoş şi de solemn, încât nu sunt
sigură dacă nu purta pe nas ochelari cu ramă neagră.

10 septembrie

Şi iarăşi nostalgia! Alta decât cea dinainte vreme, de o

intensitate mai mică şi mai puţin chinuitoare – într-un
cuvânt, nostalgia de toamnă. Mă copleşeşte răzbind din
freamătul peisajului înconjurător, sporită de murmurul
ploilor, şi, spre mirarea mea, nu e legată de oameni, ci mai
curând de oraşul în care m-am născut şi am trăit până nu
de mult. Ce-ar fi să mi se dea prilejul să încalec pe unu din
vânturile ce bântuie pe aici şi să mă las purtată de el pe
străzile lui, două-trei ceasuri – atâta doar, mai mult nu l-aş
lăsa pe Petr singur în această pustietate!…
Merg cu tramvaiul – cu cel nou şi atât de frumos luminat

227
Jan Otčenášek

– să zicem, de la Braník până la Holešovice; privirile

oamenilor alunecă încruntate şi absente peste figurile
semenilor din jur, fiecare e înfofolit în gândurile lui; un
june blond, cu urechile cam clăpăuge, se uită ţintă la
genunchii mei, dar fiindcă ştiu că sunt acceptabili îi permit
acest lucru, chiar dacă pe faţa mea se citeşte expresia
respingerii totale. Pe neaşteptate cobor şi hoinăresc pe
străduţele Oraşului vechi – Doamne, cât de bine cunosc
aici fiecare locşor – arunc o privire tainică în gangul nostru,
miroase acolo a piele şi a clei… apoi mă opresc pe pod,
scuip în apa râului, şi numaidecât dau o fugă până la
Kampa, să mângâi scoarţa unui arbore secular. Şi, repede!
… Ce-ar mai fi de făcut?… Spre seară vâr nasul în foaierul
unuia dintre teatrele mele preferate şi trag adânc în piept
căldura lui aromată; mai trag cu coada ochiului la un afiş,
pe urmă mă pierd într-un cârd de oameni ce tocmai intră la
cinematograf – e o prostie, nu-i aşa? – dar mirosul de
cârnaţi prăjiţi îmi fură nasul şi mă atrage spre ghereta din
cunoscutul colţ: daţi-mi şi mie unul cu mai mult muştar,
dar repede, vă rog, căci sunt grăbită – vântul meu nu
aşteaptă!…
Cu câteva clipe în urmă am avut o vizită neobişnuită –
meditaţia mi-a fost tulburată de un scârţâit de uşă şi în
spatele meu – Petr! Părea niţel descumpănit – căci între noi
domneşte înţelegerea sfântă de a ne respecta reciproc
clipele de singurătate – sta în prag, nemişcat; venise,
chipurile, numai pentru că nu găsea chibriturile, aha – dar,
când să plece, mai zăbovi un pic, şovăitor. Bătu pasul pe
loc, mutându-se de pe un picior pe altul, şi, întorcându-şi
privirea spre mine, întrebă cu un zâmbet blajin:
— Îmi este îngăduit să aflu ce tot scrii acolo? Nu cumva
un roman?
— Ce-ţi veni! i-am răspuns aruncând creionul pe
măsuţă. — Mai degrabă ceva ce aduce a jurnal de bord.
— Aşa! Şi… cum se numeşte… vaporul?
— Asta ar trebui să ştii tu… în calitate de căpitan… nu
crezi?

228
 Pe când în rai ploua…

Strânse din umeri şi pufni pe nas:

— Nu ştiu. Vasul încă n-a fost lansat la apă, şi, când va
fi… asta numai stelele o ştiu! Dar te rog, nu te deranja!…
Dă-i înainte… Hm… Vasăzică nu-i vorba de un roman…
Păcat, fantezia nu ţi-ar lipsi…
— Să zicem că nu – am zâmbit amuzată – dar asta nu-i
de ajuns. Pentru aşa ceva îmi lipseşte curajul. Dar, nu-ţi fie
frică, n-o să ţi-l dau niciodată să-l citeşti!…
— De ce?… Ce anume te împiedică? Nu cumva aşa-zisa
pudoare a autorului?
— Nu, nici vorbă de aşa ceva, dar… ştii, mi-e teamă că în
caietele astea te-am înfrumuseţat prea mult; deh, se pare
că nu te văd cu obiectivitate şi ce mă fac dacă până la
urmă te umfli în pene?… Scriu doar despre ceea ce se
petrece aici şi ce cred eu despre toate astea, atât şi nimic
altceva.
— Atunci, scrie! Cina o încropesc eu şi singur. O să
avem gulaş cu cârnaţi!
După ce uşa ţăcăni în urma lui, mi-am sprijinit bărbia în
palme şi, absentă, am căscat gura spre amurgul înnegurat
de ploaie; îmi pierise pofta de scris.
Roman! Cum i-a putut măcar trece prin minte una ca
asta? Îmi venea pur şi simplu să râd, în viaţa mea nu m-
am gândit la aşa ceva; eu vreau, înainte de toate, să
trăiesc, nu să scriu! De altfel, pentru roman îmi lipseşte,
categoric, un conflict real, care între noi – cel puţin
deocamdată! – nu există şi, cinstit vorbind, nici nu-l prea
doresc; dimpotrivă, mă îngrozeşte şi-l refuz cu mulţumirile
de rigoare! Conflictul bărbat – femeie – dragoste se naşte de
obicei atunci când în relaţiile dintre ei ceva începe să
scârţâie, când afectul se află sub ameninţarea unei
primejdii din afară sau dinăuntru. La noi – slavă
Domnului! – nu scârţâie nimic, iar legătura noastră nu-i de
nimic şi de nimeni ameninţată; dacă ar fi ceva, nu s-ar
putea să nu ştiu. Iar o poveste de dragoste fericită, ori o
fericire fără rezerve în dragoste, nu sunt în stare să
născocesc – cel mult ca un Kytch insuportabil sau ca un

229
Jan Otčenášek

final peste fraza de încheiere a unui volum de basme. Dar

oricât mi-aş frământa creierul şi oricât mi-aş stoarce
memoria, nu-mi amintesc să fi citit vreodată ceva în genul
ăsta! Faptul nu trebuie să mire, oamenii cu greu i-ar da
crezare, şi nu numai atât: din fericire, în această vale a
plângerii există întotdeauna ceva suspect, neverosimil, şi
aş zice chiar provocator – îndeosebi pentru oamenii care nu
sunt sau nu ştiu să fie fericiţi. Acel ce-ar trâmbiţa în gura
mare despre el că e fericit, ar fi considerat de mai toţi de pe
aceste meleaguri un prostănac senin sau, pur şi simplu, un
primitiv. La drept vorbind, eu una nici nu ştiu de fapt ce-i
fericirea, şi nici nu am ambiţia s-o definesc – probabil nici
n-aş izbuti – şi sunt pe deplin satisfăcută că sunt în stare
s-o simt şi s-o trăiesc cu o intensitate variată; pentru mine
ea nu este o noţiune abstractă, are o înfăţişare. Ochi, faţă,
două mâini şi glas. Şi, în afară de asta suntem amândoi cât
se poate de normali şi deci, nepotriviţi şi nerentabili ea eroi
de roman. Nu vreau să spun prin asta că am fi comuni,
plicticoşi sau absolut neinteresanţi – nu, suntem pur şi
simplu, normali. Aş avea curajul să afirm în numele
amândurora că în noi nu sălăşluiesc nici sadismul, nici
masochismul, nici sado-masochismul, nici… ce mai, pe
scurt, niciuna din acele devieri de ordin psihic, despre care
se face atâta zarvă în anumite publicaţii şi cu care
literatura modernă operează din belşug; şi dacă totuşi, ar fi
ceva – căci, vorba ceea, nu se poate cunoaşte omul pe sine
până într-atât, încât să ştie totul despre el! – atunci, cel
mult, în adâncul subconştientului şi într-o măsură atât de
infimă, încât, practic, nici nu ne dăm seama. Dorinţele şi
tulburările mele trupeşti sunt legate exclusiv de prezenţa
bărbatului, iar în ultima vreme (pot afirma asta cu toată
certitudinea) de a unui singur bărbat. Şi declar, cu putere
de jurământ, că prin asta nu mă simt deloc păgubită, iar
din punct de vedere erotic, slavă Domnului, nu mă
plictisesc! Pentru tot ceea ce am devenit ca femeie şi
amantă îi datorez lui Petr, el pretinde acelaşi lucru despre
mine şi n-am nici un motiv să nu-i dau crezare. Şi, mai

230
 Pe când în rai ploua…

departe? S-ar putea ca, potrivit arhicunoscutelor canoane

ale moraliştilor de granit, să sărim oarecum peste cal în
timp ce ne iubim, să fim, ca să zic aşa, tributari prea mult
şi fără niciun fel de reţinere voluptăţii trupeşti, dar, în
privinţa aceasta suntem aproximativ amândoi la fel. Aşa că
nici din aceste situaţii nu se pot naşte între noi conflicte
sau discordanţe amoroase, acele chinuitoare şi penibile
eşecuri, fără putinţă de consolare, aşa cum mi-au fost
hărăzite alături de Zbyněk: glorioasă amintire! Şi, pe urmă
– ce măsură şi ce pondere? Nimic, dar absolut nimic din
ceea ce facem, atunci când ne iubim şi ne răsfăţăm, nu
este şi nu poate fi amoral şi înjositor, nu, asta-i exclus; iar
mie puţin îmi pasă de scornirile moraliştilor! Toţi mi se par
suspecţi şi îmi amintesc de sărmanele stridii; deasupra o
carapace solidă şi dură, iar înăuntru un conţinut gelatinos!
Şi dacă totuşi există la mine şi la Petr ceva interesant – şi
poate nu întru totul normal – atunci, în primul rând e
faptul că ne iubim şi ştim să ne iubim fără rezerve, că…
dar, despre asta, mai bine psst… iar din motive de
securitate bat de trei ori cu degetul în placa de lemn a
mesei! Asta e tot şi, de fapt, altceva nici nu vreau şi nici nu
cer, mie îmi ajunge această fericire obişnuită şi anonimă, şi
o reţin! Nu doresc un destin excepţional de un tragism
înălţător, n-o invidiez nici pe doamna Bovary şi nici pe
Julieta Capulet, nu m-aş schimba nici pe dulceaga Manon,
nici pe Anna Karenina; soarta oarecarei şi invizibilei
Ludmila Kadlecová, pedagog diplomat, cu domiciliul actual
în comuna Jeleni pe Şumava, mă satisface întru totul. Pe
scurt – mă simt în propria-mi piele destul de bine, uneori
chiar excelent, iar simţirile mele şi tot ceea ce trăiesc pot
renunţa fără cea mai mică umbră de invidie la orice
publicitate, la focurile bengale şi la lacrimile unor
spectatori înduioşaţi. Numai de-ar ţine povestea aşa cât
mai mult, altceva nu-mi doresc! Dar ce ştiu, şi ce pot şti?
Azi, ce-i drept, nu există conflicte între noi, asta însă nu
trebuie să însemne câtuşi de puţin că într-o bună zi ele n-
ar putea să se ivească! Ce fel, de ce natură, asta nu ştiu,

231
Jan Otčenášek

nu sunt capabilă să mi le imaginez şi nici nu vreau să

încerc acest lucru; dar şi aşa îmi este limpede că ceea ce
global noi numim viaţă – sau destin! – are destulă, chiar
prea destulă imaginaţie, ca să facă asta şi pentru mine. Are
infinit mai mult timp şi mai mult spirit de inventivitate, e
un creator cu o putere de fabulaţie incomensurabilă: ştie
să fie pe cât de afabil şi poetic, pe atât de crud şi de feroce,
folosind cu predilecţie metoda surprinderii, cu lovituri
mişeleşti, pe la spate! Şi chiar dacă aceste conflicte nu s-ar
ivi, ne aşteaptă oricum destule lucruri triste şi cumplite pe
care, ca oameni, nu le putem evita, lucruri la care de pe
acum mă gândesc cu teamă şi înfiorare, şi cu o revoltă
conştientă de neputinţa ei – îmbătrânirea, oboseala, bolile
şi… Scriu toate astea şi în acest timp o lacrimă mi se
prelinge pe obraz şi cade pe hârtia liniată – gata, ajunge!
Petr ar spune că mi-am vârât iar nasul în ciuperci. Mă miră
că nu ţi-e ruşine, femeie fricoasă şi nerecunoscătoare! Ştii
ce? Fă bine, te rog, de-ţi şterge ochii şi trage niţel aer în
piept! Simţi? Prin toată casa se revarsă un miros de ceapă
înăbuşită şi de cârnat afumat – gulaşul e gata – vin
numaidecât!

11 septembrie

Minigospodăria noastră s-a schimbat peste noapte; nu

mai avem găini! Ca în fiecare dimineaţă Petr a deschis cu o
stinghie uşa poiatei şi liniştea stranie dinăuntru l-a făcut
să înmărmurească. S-a căţărat pe scară, a tras cu ochiul în
semiobscuritatea tulbure, apoi m-a strigat să vin lângă el:
— Priveşte, au întins-o!
Într-adevăr, poiata era pustie, cuibarele date peste cap,
iar pe podea se vedeau urmele unei lupte inegale: smocuri
de pene smulse şi câteva pete de sânge… Ce-o fi cu ele?
Abia în clipa aceea mi-am dat seama că azi n-am auzit
cârâitul lor nesuferit din fiecare dimineaţă; ce mai, e
limpede că li s-a întâmplat un necaz mare. Poate chiar cel

232
 Pe când în rai ploua…

mai mare! Petr era distrus, şi la întrebările mele nu făcea

decât să strângă din umeri. Să fi fost un hoţ? Asta ni se
păru cu totul neverosimil, şi numai Saska – care trecu ceva
mai târziu cu bicicleta prin preajma casei noastre – ne
lămuri cum devine cazul. Cercetă mai întâi cu atenţie locul
crimei, apoi dădu din cap, cu ochii fulgerători de ură:
— Da, într-adevăr, un hoţ a fost, dar cu patru picioare
Vulpea… asta-i isprava ei… ce mai, le-a târât în pădure.
Acum capcanele nu mai au niciun rost, degeaba le-am
pune, că bestia nu mai dă pe aici. Iar voi nu vă mai aiuriţi,
în felul ăsta nu puteţi ţine păsări, pentru aşa ceva trebuie o
poiată ca lumea, bine asigurată şi, înainte de toate, un
câine! Lăsaţi asta pentru la primăvară, e singurul sfat pe
care vi-l pot da, ouă găsiţi şi la prăvălie…

15 septembrie

De câteva zile n-am mai apucat să scriu, am avut alte

griji, mult mai mari: n-au fost, ce-i drept, zile zadarnice, şi
n-ar fi exclus ca ele să fi fost hotărâtoare pentru soarta
noastră. Acum totul e limpede, dar încă nu sunt sigură
dacă pot răsufla uşurată!
Nu mai plouă, cerul s-a înseninat, iar casa noastră
străluceşte de albeaţa tencuielii în zilele aurite de
septembrie; mirosim a var şi a prospeţime şi, totuşi, am
impresia că Petr nu vede şi nu percepe mare lucru din
toate astea; nici măcar pe mine!
Am înţeles că-l încearcă iar zilele sale negre şi eram
dispusă să mă adaptez situaţiei. N-ar fi fost, de altfel, nimic
nou! Se târa prin casă ca o fantomă îndoliată, iar la
întrebările mele de investigare dădea răspunsuri
monosilabice; mocnea în el o tristeţe sfâşietoare, din care
răzbeau o răceală şi o nepăsare de neînţeles faţă de tot ce
se petrecea în jurul lui. Nu-l recunoşteam. Nu. Nu era Petr!
Nu-şi mai găsea locul şi deodată parcă n-ar mai fi ştiut ce-i
de făcut; se ocupa, în exclusivitate, cu treburi mărunte şi

233
Jan Otčenášek

inutile: toată dimineaţa spărgea lemne sub şopron, cu toate

că aveam destule, apoi se aiurea aducând de la pârâu
cantităţi imense de apă. După-amiaza se înfunda ca o
urechelniţă în cămăruţa lui şi nu-şi mai scotea de acolo
călcâiele până nu se lăsa înserarea. Ce-o fi făcând acolo?
Citeşte, scrie, meditează? Când, o dată, mi-am lipit, din
curiozitate, urechea de uşa bârlogului său, am auzit un
murmur duios de chitară şi asta nu mi-a plăcut deloc.
În sfârşit, miercuri a sosit de la oraş un autocamion
încărcat cu ceva ce trebuia să fie chipurile, mobilă pentru
odăi. Subliniez acest ceva! Văzând-o, îţi venea mai degrabă
să plângi decât să izbucneşti în urale de bucurie; în primul
moment mi-a fulgerat prin minte întrebarea dacă nu cumva
cei de la direcţie îşi bat pur şi simplu, joc de noi. Opt paturi
de metal aproape noi, aşa cum se văd prin spitale, cu
vopseaua coşcovită şi somierele lăsate, – alt bordei, alt
obicei! – în schimb, o mulţime de coşuri de gunoaie şi de
ştergătoare de noroi, toate nou-nouţe! Astea, de bună
seamă, erau excedentare. La vederea acestor „daruri” Petr
pufni furios pe nas, îşi încleşta fălcile şi se cufundă în
tăcerea sa încăpăţânată. Ia te uită – inventarul viitoarei
întreprinderi, de atâtea ori făgăduit, de atâtea ori urgentat
şi atât de mult aşteptat! Mai bine zis, prima tranşă, restul
urmând să-l primim abia săptămâna viitoare! După
plecarea hamalilor, ne-am apucat de treabă ca nişte
descreieraţi. Ne-am străduit să combinăm piesele de
mobilă, în aşa fel, încât să se potrivească, de bine de rău,
una cu alta; ne-am omorât cu vechiturile astea până seara
târziu, dar rezultatul a fost mai mult decât jalnic: aspectul
încăperilor era pur şi simplu deprimant, arătau ca nişte
hardughii respingătoare prin sobrietatea şi lipsa lor de
intimitate, ce mai, o porcărie!
Petr îşi şterse fruntea de sudoare şi, extenuat, căzu
grămadă pe unul din paturi; încercă somiera, săltându-se
uşor – somiera protestă sub greutatea lui cu un scârţâit de
durere – apoi, mi se adresă cu un calm absolut nefiresc:
— Spune-mi… cum îţi imaginezi tu… purgatoriul?… Şi

234
 Pe când în rai ploua…

văzând că nu-i răspund, reluă, arătând cu mâna în jurul

lui: — Asta e! Sărăcie, lipsă de personalitate, plictiseală
cruntă! Sau, mai bine zis, de moarte! Aveţi de gând să vă
sinucideţi? Vizitaţi-ne! În camerele noastre veţi înţelege
numaidecât că viaţa e plină de o tristeţe insuportabilă şi vă
veţi arunca în ştreang de bunăvoie, cu o adevărată
voluptate. La noi îi puteţi pune capăt uşor, frumos şi
elegant!
— Nu vorbi de funie în casa spânzuratului! l-am
întrerupt, înspăimântată.
— Aha, ai dreptate, am uitat că aici există şi o tradiţie!
Păi vezi?
— Încetează, şi nu te mai prosti! Şi-apoi… am încercat
eu să-l mai încurajez un pic – se pot aduce o mulţime de
îmbunătăţiri; de pildă… nişte perdeluţe, feţe de masă, iar
pe pereţi câte o reproducere mai acătării şi nişte podoabe
din lemn natural!…
— Sau ochelari cu sticlă roz pe nasul vizitatorilor!…
Amărăciunea lui veninoasă începea să mă calce pe nervi.
— Nu te înţeleg, în definitiv, la ce te-ai aşteptat?…
— Ca să vezi – crâcni stânjenit – nici eu nu mai ştiu la
ce!
— Da, observ! Şi-mi dau seama că, într-un fel, bătrânul
Pomajzl de la direcţie a avut dreptate – eşti un visător şi un
idealist incurabil…
— În grai popular, un bou fără pereche! Şi un ţicnit
iresponsabil, hai, serveşte-te, fără jenă. De altfel Pomajzlii
au întotdeauna dreptate, acum încep şi eu să cred acest
lucru. Se încălzesc încet şi cu precauţie, bravo lor,
armăsari viteji! Dacă n-ar fi Pomajzlii, nu ştiu zău ce s-ar
întâmpla pe lumea asta…
Dimineaţa m-a trezit un zgomot cunoscut. Patul lui Petr
era gol. Desculţă şi dârdâind de frig m-am repezit la
fereastră şi l-am surprins pe Samson legănându-se agale
pe drumul ce duce în sat. Încotro a pornit? De bună seamă
a luat o hotărâre de moment! În odaia mare am descoperit
o hârtie, cu un mesaj mâzgălit în mare grabă: „Plec în oraş,

235
Jan Otčenášek

la direcţie, aşa nu se mai poate, ceva trebuie să se întâmple!

Mă întorc spre seară aşa că fii cuminte şi nu te aiuri, ahoi –
al tău ţicnit incurabil…”
În ziua aceea toate îmi scăpau din mână, iar timpul se
scurgea cu viteza râmei. Spre seară am făcut foc în sobă şi
am pregătit o cocă pentru turte de cartofi: mie, de fapt, nu-
mi plac, în schimb lui Petr au darul să-i trezească o fericită
asociere cu anii copilăriei sale. Să înfulece, deci, pe
săturate, când s-o întoarce acasă! Când însă pe la orele
şase la ferestre a început să coboare întunericul, am lăsat
totul baltă şi, pe neaşteptate, am căzut pradă unei panici
uşoare: ce-i drept, până azi Petr s-a ţinut de cuvânt, de
multă vreme n-am mai rămas singură în pustietatea
acestei case de piatră, încercuită din toate părţile de munţi
şi codri adânci! Dacă Petr nu se înapoiază repede, eu una
nu mai rezist şi o şterg de aici cât ai zice peşte – doar n-o
să aştept să se întunece de-a binelea şi casa să se ticsească
iar de umbre suspecte şi de tot felul de sunete şi mai
suspecte! Acum, când ştiu precis ce s-a întâmplat în
această casă, nu mă mai simt ameninţată doar din afară, ci
şi dinăuntru, de sus, din podul acela blestemat! Uşa spre el
ce-i drept, e încuiată, cu cheia, dar… nu, nu mai pot, dacă
rămân aici, de spaimă, îmi pierd şi minţile; pe măsură ce
lumina se risipeşte, simt asta tot mai stăruitor; da, cele
două scoabe bătute în grindă, nu, fugi… fugi de aici, până
nu se întunecă de tot! Mă duc să-l întâmpin pe Petr,
drumul prin pădure mă îngrozeşte deopotrivă, dar o să
fluier şi n-o să mă uit nici în dreapta, nici în stânga… şi,
dacă nu-l întâlnesc pe Petr, mă opresc şi le fac o vizită
Panochilor: nu, nu s-a întâmplat nimic doamnă Panochová,
am avut doar drum pe aici, şi…
Dă-i zor! Tocmai când mă năpusteam pe uşă, în bezna
aproape desăvârşită, treptele verandei fură linse pe
neaşteptate de lumina unor faruri – în sfârşit! Dar nu era
Samson, am recunoscut pe loc Spartakul Panochilor şi m-
am cutremurat de groază. Din maşină sări afară
preşedintele şi, deschizând cealaltă portieră îi ajută lui Petr

236
 Pe când în rai ploua…

să coboare. Doamne, ce s-a întâmplat? Din câteva salturi

am ajuns lângă ei, nimic, Petr stătea înaintea mea drept, şi
tăcut, pe întuneric nu-i vedeam faţa, dar…
Panocha mă cuprinse pe după umeri şi mă conduse
înapoi în casă, în timp ce Petr păşea alături de el. Păşea?
Mi se părea mai curând că se clatină şi se împleticeşte; îşi
freca mereu obrajii cu palmele, şi smiorcăia din nas…
— Nu vă speriaţi, tovarăşă, fiţi calmă, – bolborosea într-
una preşedintele, ca să mă liniştească – nu e cazul să vă
văicăriţi, mâine o să zburde şi o să se învârtească iar ca un
titirez…
— Dar ce i s-a întâmplat? am izbucnit înspăimântată.
— Ce să i se întâmple, nimica toată, s-a luat şi el un pic
la harţă în bufetul de lângă autogară, ştiţi, acolo se adună
de obicei pleava, şi, cum să vă spun, aşa se întâmplă, mai
cu seamă prin locurile astea… Se bea vârtos, o vorbă se
naşte din alta, mă rog, n-a fost el acela care a început, dar
nici nu s-a lăsat călcat pe bătătură, şi asta-mi place, un
bărbat nu trebuie să îngăduie să i se scuipe în paharul cu
bere. Zic oamenii că s-a ţinut bine. Din fericire s-au băgat
în treaba asta şi băieţii noştri din pădure, ăştia îl cunosc şi,
vorba ceea, l-au scăpat de belea şi l-au adus în sat. L-am
lipit eu niţel cu plasture. I-ar mai trebui o compresuţă,
două, şi gata, o să fie iar în formă!…
Petr şi încăierarea în cârciumă – asta în mintea mea nu
se aduna deloc. Abia la lumina lămpii cu petrol am putut
să-l cercetez ca lumea şi n-a lipsit mult să scot un strigăt
de spaimă; arăta înfiorător: gulerul de la cămaşă rupt,
fruntea lipită cu un leucoplast cât toate zilele, sub ochiul
stâng o vânătaie zdravănă; încercă să bâiguie ceva, dar de
bună seamă îl dureau buzele, şi căzu, ca retezat, pe
otomană, cu faţa la perete.
— Să nu-l luaţi la rost, mă instruia Panocha în şoaptă, şi
mai cu seamă să nu-l compătimiţi, asta bărbaţilor
adevăraţi nu le place!…
Nu zăbovi nici măcar cât să se încălzească, zicea că în
noaptea asta mai are de completat nişte rapoarte; nu l-am

237
Jan Otčenášek

reţinut, dar l-am însoţit până la maşină. La mulţumirile

mele dădu din cap şi când se îndesă în spatele volanului,
îşi împinse şapca turtită pe ceafă şi tuşi ca să-şi dreagă
glasul: era limpede că mai avea ceva pe limbă şi nu ştia
cum să înceapă.
— Ştiţi – spuse el, peste torsul hârâit al motorului – ceea
ce spun acum, vă priveşte pe amândoi… Dacă rămâneţi
aici, o să fac pentru voi tot ce-mi stă în puteri. Şi nu numai
eu. Ceva se mai găseşte, mă înţelegeţi, nu-i aşa?… Dar
dacă aveţi de gând să plecaţi… – şi nimeni nu v-ar putea
lua în nume rău această hotărâre – atunci faceţi asta cât
mai repede, înainte de începe prăpădul. Iernile aici sunt
foarte aspre. Aşa… Şi… Noapte bună…
Nu înţelegeam deloc de ce-mi spune toate astea. Să
plecăm?
Când, zgâlţâită de frig, m-am înapoiat în odaie,
canapeaua era goală, iar din baie se auzea clipocitul apei şi
un chihăit de tuse seacă; viteazul nostru luptător se punea
pe picioare! După un timp, ieşi gătit cu o cămaşă curată,
aruncă prosopul ud peste stinghia de deasupra plitei, trase
cu ochiul spre mine, dar nu izbuti să-mi dăruiască
obişnuitul surâs. Se duse pe coridor de unde reveni
numaidecât cu o sticlă de vodcă negolită:
— Tragi cu mine un păhărel? mă întrebă, de parcă nici
usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase.
— Nu. Acum nici prin gând nu-mi trece – i-am răspuns
tăios şi m-am grăbit să adaug: — Ştii ce mi-a spus Panocha
în urmă cu câteva clipe?
— Nu ştiu, dar îmi pot închipui…
Cu unghia degetului gros scoase dopul de la sticlă, îşi
umplu păhărelul şi-l dădu peste cap; apoi se scutură şi
smiorcăi din nas.
— Nu turna în tine ca într-o putină! am mârâit cu o voce
întunecată: — De ce faci asta? Ce-i cu tine? Nu-i nevoie să-
mi povesteşti nimic, bătaia aceea nu mă interesează, dar…
aş vrea să ştiu şi eu ce vor să însemne toate astea.
Se aşeză anevoie pe scaun, îşi lăsă braţele pe masă şi din

238
 Pe când în rai ploua…

nou smiorcăi din nas, întristător… Apoi, cu un aer nesigur

şi parcă de vinovăţie, mă privi de jos în sus: părea distrus,
doborât de-a binelea – nu numai de încăierarea aceea;
niciodată nu-l mai văzusem în asemenea hal. Şi dintr-o
dată mi se făcu o milă cumplită de el şi aş fi vrut să mă
reped şi să-l îmbrăţişez, dar ştiam că aşa ceva nu-mi pot
îngădui dacă vreau să scot ceva de la el.
— Asta înseamnă – răspunse, în sfârşit, uitându-se
adânc în ochii mei – că suntem pe dric… şi că va trebui să
ne luăm tălpăşiţa de aici cât mai repede! Da, Lu!…
Un moment, ce-a spus? Mai întâi, trebuie să mă
dezmeticesc din uimire, îmi dădeam seama că nu glumeşte,
că era întru totul convins de ce spunea.
— Ce vorbeşti?… am bolborosit încurcată. — Şi cum,
aşa… deodată?
— Nu-i deodată. Mă gândesc la asta de multă vreme. Dar
n-am vrut să te plictisesc înainte de a fi cazul, pricepi?
Acum însă… acum totul e limpede!…
Simţeam saliva strecurându-mi-se anevoie prin gâtlejul
strangulat.
— Ei, da, pentru aceste menajamente îţi mulţumesc într-
adevăr din toată inima! Puteai să mă scuteşti de ele… Şi
spune, crezi că e mai bine aşa?…
— Nu ştiu – rosti abătut. — Probabil că am aşteptat şi eu
o minune. Care însă, nu s-a prezentat. Ce mai, asta-i
situaţia, eu sunt vinovat de toate, eu sunt învinsul, Lu – şi
iau totul asupra mea!
— Ştii ce, orgiile astea autocritice păstrează-le pentru
tine! Spune-mi ce s-a întâmplat!
Îşi frecă obrajii cu palmele, mai trase o duşcă, după care
se uită la mine cu un zâmbet de durere.
— Mă rog, dacă ţii neapărat, îţi spun. Tot ce-am mai
reuşit, a fost să tencuim această hardughie şi cu asta
basta! Moşnegilor le-am plătit din buzunarul meu – adică
din al nostru – şi mi-au mai rămas doar câteva sutare,
pricepi? Într-un cuvânt, suntem pe geantă – am dat
faliment! Din salariul pe care mi-l dau dumnealor, am

239
Jan Otčenášek

putea, de bine de rău, să trăim. Bătrâneii, ce-i drept, s-au

oferit să lucreze în continuare şi să aştepte cu plata până
când vom deschide, dar la aşa ceva eu nu marşez; ca băiat
de la ţară mi-e groază de datorii. Şi-apoi, nici nu mai cred
că vom deschide vreodată. Toată povestea e o prostie. Poţi
crede ce vrei, dar… dar acum trebuie, în sfârşit, să ne
băgăm minţile în cap şi să privim situaţia noastră realist şi
cu luciditate, à la Pomajzl! Gata, s-a zis cu micile distracţii,
a fost frumos, dar… Acum e în joc soarta noastră! Şi dacă
ar fi numai a noastră!…
Mă holbam la el ca hipnotizată, îmi dădeam seama că
duce paharul la gură, pentru a nu ştiu câta oară, dar acum
nu-mi mai păsa: n-are decât să pilească, dacă, asta-i
uşurează inima; probabil că ar trebui să trag şi eu un
păhărel, în deznădejdea tulbure ce mă copleşise.
— Mda, realist, à la Pomajzl! Dacă am fi privit lucrurile
aşa, la Praga, n-am fi venit niciodată aici!
Îmi spuse rânjind:
— Şi ar fi fost păcatul atât de mare?
Întrebarea mă luă prin surprindere şi avu darul să mă şi
supere un pic:
— Da, ar fi fost, dacă ţii neapărat să auzi! Ar fi fost! Şi…
mai departe?…
— Mai departe!… E clar, nu? Ne strângem catrafusele şi
o luăm din loc: direcţia Praga! Câteva săptămâni rezistăm
noi, în timpul ăsta găsim un serviciu şi, pe urmă… ca
înainte… aşteptăm acel două plus ceva, proprietate
personală, undeva, într-un nou cartier de locuinţe.
— Bine, să zicem aşa! am admis numai de formă. Dar
nici pe departe nu eram convinsă de spusele mele şi cu
atât mai puţin dispusă să mă împac cu o înfrângere atât de
rapidă. Căci asta ar fi categoric o înfrângere, o capitulare,
dacă nu chiar o dezertare în toată legea. Nu! Dar de ce,
omule? De ce? N-ar fi mai bine să rămânem şi să găsim o
slujbă aici? Indiferent ce fel!… Iar la primăvară să ne-
apucăm din nou de treabă, nu crezi? Până şi Panocha a
promis… a promis să ne…

240
 Pe când în rai ploua…

— Prostii! mă întrerupse de data aceasta cu desperare în

glas şi pe un ton aproape rugător: — Tu nu ştii nimic… Mă
înţelegi, azi am aflat – şi asta e definitiv – am aflat că pe
lumina electrică putem conta în cel mai bun caz abia la
primăvară… Şi cine ştie dacă şi atunci, eu unul nu mai
cred nimic!… Şi cu apa aşijderea… pe scurt – cauze
obiective, lipsă de material, de oameni şi tititi şi tititi –
cunoşti doar! Iar de şosea au de gând să se apuce tot abia
la anul! Ce-i drept, s-au arătat foarte mărinimoşi, au
hotărât chiar să-mi dea în continuare salariul de bază, cu
toate că, în timpul iernii, lucrările vor sta pe loc – dar
bineînţeles, aşa ceva eu am refuzat! Sărac, dar cu fruntea
sus!
— Bine-ai făcut, totuşi asta nu înseamnă…
— Ce nu înseamnă? Înseamnă, Lu, înseamnă, pricepe şi
tu atâta lucru, pentru numele lui Dumnezeu! Tu ai vrea să
rămâi aici peste iarnă – în aceste condiţii? Să înduri
gerurile şi furtunile de zăpadă cu o singură sobă, cu un
godin şi cu o lampă cu petrol?
Asta-i nebunie curată! Dacă cel puţin am avea şi noi păr
des pe tot corpul sau blană ca animalele sau dacă am fi în
stare să hibernăm, mă rog, dar aşa… Eu ştiu mai bine cum
stau lucrurile, am făcut milităria în aceste locuri, şi crede-
mă, e o chestiune de viaţă şi de moarte! Şi nu uita că nu-i
vorba numai de viaţa noastră! Să nu-ţi închipui că nu m-
am gândit la toate posibilităţile şi că am luat această
hotărâre aşa… în pripă, nu, nu, vulpe şireată!…
Am întins spre el paharul gol:
— Toarnă-mi! Şi să reflectăm!
— Despre ce să mai reflectăm? mă făcu să amuţesc cu
glasul său istovit, şi reluă scuturând din cap: — Şi nu-i
vorba numai de greutăţile pe care le-am pomenit. Trebuie,
în sfârşit, să dăm cărţile pe faţă, Lu, să isprăvim cu
prefăcătoria! Nu ni se potriveşte şi nu ne stă bine deloc;
niciodată n-a existat între noi aşa ceva, până aici în
această vale blestemată!…
Prefăcătorie! Ce fel? M-am dus repede la fereastră şi am

241
Jan Otčenášek

privit în beznă:
— Eu nu ştiu de nici o prefăcătorie, Petr…
— Cum adică? am auzit din spatele meu. — Îţi închipui
poate că eu nu ştiu cât tremuri tu de frică aici? De toate ţi-
e frică, da, de toate! Nici nu mă miră, pentru un om crescut
la oraş… Şi mai ştiu că suferi aici din pricina acestei
înfiorătoare lipse de confort, de frigul acesta veşnic, de
umezeală, de murdărie… Şi să nu-mi spui tu mie, că nu te
mistuie dorul, că tot nu te-aş crede! Cumplit, nu-i aşa? Şi
de toate! Ştiu, aici nu faci decât să lâncezeşti şi să vegetezi,
te ţii, ce-i drept, excelent, bărbăteşte, înţeleg, nu vrei să-mi
faci sânge rău şi să-mi îngreunezi situaţia, dar faci asta, cu
preţul unui efort nemaipomenit şi al unei presiuni
permanente asupra ta! Şi eu nu mai vreau acest lucru. Nu
mai vreau, m-auzi? Nici n-am dreptul să-ţi cer aşa ceva.
Am dat dovadă de o totală lipsă de răspundere atunci când
te-am tras după mine aici, m-am purtat ca un ştrengar, ca
un băieţandru necopt, iar acum îmi dau seama de toate
astea şi mă simt îngrozitor… Stai, nu mă întrerupe, acum
nu mai pot, trebuie să-ţi spun totul până la capăt!… De
altfel şi eu mă prefac, da, da, în faţa ta fac pe eroul, sunt
autoîncrederea personificată ce umblă pe două picioare, mă
umflu în pene şi îndrug verzi şi uscate… şi în acest timp nu
mai ştiu ce-i cu mine, şi cum să mă mai descurc! Într-un
cuvânt, toate m-au depăşit, asta e! Sunt pe drojdie,
înţelegi? Dar, mă rog, eu… eu sunt nepriceputul, mocăitul
şi visătorul nerăbdător, cum spui tu… şi cum spune…
Pomajzl! Mereu îmi bag în cap câte ceva şi nu las lumea în
pace până nu mă izbesc cu tărtăcuţa de realitate! Şi asta
nu se referă numai la afacerea asta aiurită, e probabil
destinul meu, o defecţiune congenitală – căci întotdeauna
îmi ies toate anapoda, adică altfel decât mi-am imaginat.
Dezgustător! Practica îmi demonstrează de fiecare dată
eroarea pe care o săvârşesc; da, da, nici eu n-am ce căuta
aici, şi, de aceea, unica soluţie înţeleaptă şi raţională –
trebuie să înţelegi, e să…
Am înţeles, dar asta nu diminua cu nimic mâhnirea ce

242
 Pe când în rai ploua…

mă copleşise: da, eram amândoi la capătul puterilor,

simţeam acest lucru cât se poate de limpede, ceea ce
storsese din el cu atâta trudă era adevărul gol-goluţ,
realitatea pură, un zid de netrecut. Şi, totuşi… Mai eram
aici, valea ce se întindea în faţa mea îmi sugera liniştea şi
siguranţa, o corabie ireală plutind peste valurile tălăzuite
ale strălucirii selenare ce împrumuta culmilor muntoase o
a treia dimensiune: iată decorul unei scene în care doi
cârpaci amărâţi, doi penibili cabotini n-au ce căuta!
— Înţelept şi raţional, poate – am piuit, abătută – dar
oare nu mai există şi altceva, de pildă… mai puţin raţional?
Sau… deloc raţional?…
La întrebarea asta nu-mi răspunse, se ridică de pe
scaun, veni lângă mine la fereastră şi-mi apucă umerii, pe
la spate. Gata. Nu mai suflu o vorbă, niciun cuvânt de
consolare nu mai am de gând să rostesc, de acum înainte
puţin îmi pasă! M-am smuls din mâinile lui şi m-am
reîntors la masa pe care, alături de paharele goale, zăcea
coca uitată: de mâncat se mănâncă şi după ce gornistul a
sunat retragerea! Şi pentru a speria şi a risipi gândurile
tulburi m-am apucat de treabă cu înverşunare.
Mă stânjeni un râs înfundat; mi-am aruncat ochii spre
fereastră.
— Lu – se auzi, din senin – tu ştii ce-mi închipuiam? Îmi
închipuiam că vei fi bucuroasă, că în sinea ta vei jubila şi…
Privirea mea îl făcu să amuţească la jumătatea frazei, şi
să înghită noduri.
— Din ce în ce mai bine – am oftat epuizată. — Probabil
că şi despre mine ţi-ai spus: ei, o plăpândă, o floare firavă
răsărită din caldarâmul Pragăi, profa ta pirpirie… dar eu
mai sunt şi alta, şi de acest lucru mi-am dat seama aici.
Şi… şi acum ştiu că atunci când o să ne luăm tălpăşiţa de
aici… o să… o să miorlăi ca un motan! Nu ştiu de ce, dar o
să bocesc! Şi în afară de asta, o să-mi fie teamă!
— Teamă? De ce? Asta chiar că nu mai înţeleg…
— Şi totuşi o să-mi fie. O să-mi fie teamă poate să nu se
schimbe ceva între noi, după acest dezastru, să nu se

243
Jan Otčenášek

strice… ştii, nu, nu încerca să-mi scoţi nimic din cap! Da,
Petr, ne asumăm un mare risc! Şi când o să mă uit din
Samy, înapoi, în vale…
Şi în clipa aceea a fost rândul meu să amuţesc la
jumătatea frazei: mă copleşise o bănuială
înspăimântătoare, fără precedent în gândirea mea, o
bănuială pe care expresia feţei lui Petr avu darul s-o
sporească şi mai mult – nu, nu, asta nu se poate!…
Am încremenit cu turta crudă în mână, apoi, cu vocea
ridicată spre patosul ameninţător şi plină de severitatea cu
care Atotputernicul i se adresase biblicului fratricid, am
întrebat:
— PETR! UNDE E SAMSON?

16 septembrie

Întrebarea a rămas agăţată în spaţiu, neputând să mai

răsune până la capăt, în tăcerea grea ce se aşternuse!
Dar înainte de a apuca să răsune am ştiut cu
certitudine, că, încă o dată, presimţirea mea nu mă
înşelase.
Cred că în clipa aceea am avut pentru întâia oară în
viaţa mea un sentiment de ură şi de dezgust, faţă de omul
de lângă fereastră, cu atât mai mare cu cât n-a reacţionat
în niciun fel la această întrebare.
S-a speriat, s-a speriat vizibil, părea că sub privirea mea
îndârjită se micşorează, şi se scofâlceşte în chip ciudat,
numai că… în loc să arboreze o mină corespunzătoare
simţămintelor ce-l încercau, se străduia să joace teatru,
adoptând o atitudine calmă, de un firesc mincinos, ba
chiar şi o uşoară mirare, ah, cât e de jalnic acest diletant,
acest… Până la urmă, totuşi, nu-l răbdă inima şi, cu ochii
aţintiţi în podea, bâigui cu voce nesigură:
— Unde vrei să fie? În oraş… L-am… l-am vândut, Lu…
Şi din nou tăcere: mă simţeam ca într-o stare de hipnoză
şi stăteam ca înlemnită cu turta de cartofi în mână. Calm,

244
 Pe când în rai ploua…

cu orice preţ trebuie să-mi păstrez calmul!

— Şi asta mi-o spui aşa?… Abia acum?
Se învioră şi începu să-mi motiveze nemotivabilul:
— Păi, cum altfel?… N-am vrut să-ţi spun înainte,
pentru că ştiam că n-ai fi fost de acord… Şi, să nu-ţi
închipui, pentru numele lui Dumnezeu, că mie mi-a fost
uşor, nu, asta nu… dar să judecăm cu mintea limpede,
fetiţo!
— A cui minte? Sper că a ta! Pe a mea te rog să fii atât
de bun şi s-o laşi în pace!…
— Lu! spuse tânguitor, lasă-mă să-ţi explic! Înaintă un
pas spre mine, dar calmul meu, de un nefiresc înfiorător, îl
făcu să îngheţe şi rămase ţintuit locului; aşa stând
lucrurile, întinse braţele: — Înţelege, Lu… Samy e pe ducă,
nu mai sunt în stare să mă descurc cu el. Aici, peste iarnă,
oricum nu ne-ar fi fost de folos, iar până la Praga, mă
îndoiesc că am mai putea ajunge cu el… Te rog din suflet,
să renunţăm la efuziunile sentimentale pentru o pârâitoare
amărâtă; în situaţia noastră nu ne putem permite aşa ceva!
De fapt, dacă stai şi te gândeşti, e uluitor că s-a mai găsit
cineva care… Da, l-a cumpărat un cetăţean de la abatorul
comunal, un oarecare Burian, mă întreb eu singur ce l-a
apucat să-l cumpere când are un Wartburg nou-nouţ; mi-a
dat pe el patru mii şi l-a luat fără să mai stea pe gânduri…
Se încumetă să-şi târâie picioarele până aproape de masă,
vârî mâna în buzunar şi, umil, aşeză printre paharele goale
un pachet gros cu hârtii de o sută: — Uite, cred că am
putea rezista cu ei câteva săptămâni…
Cu un gest mecanic, am luat banii în mâna stângă în
dreapta continuam să ţin turta crudă de cartofi – şi, în
acest timp am observat că mă urmăreşte cu nişte ochi
însetaţi de curiozitate şi speranţă. Asta mi-a pus capacul:
nimic n-a înţeles, probabil că a şi răsuflat cu inima uşurată
socotind că a scăpat, dar din nou s-a înşelat amarnic!
Şi când, în sfârşit, mi-am ridicat privirea şi l-am zărit în
faţa mea, ceva a cedat în mine, băşica plină de o tristeţe
încinsă, care creştea în fiinţa mea cu o forţă de nestăvilit,

245
Jan Otčenášek

îngreunându-se şi ameninţând cu sufocarea, plesni pe

neaşteptate, izbucnind, ca focurile de artificii, într-o
superbă şi uşurătoare explozie! Mi-am luat avânt şi, cu
toată puterea, i-am azvârlit pachetul de bancnote slinoase
drept în obraz: se auzi un pleosc zgomotos şi în clipa
următoare hârtiile de o sută începură să zboare prin odaie
ca nişte fulgi mari de zăpadă murdară…
— Ascultă! am răcnit în cele din urmă, nemaiputându-
mi stăpâni furia – ascultă, nemernicule! Trădătorule! Iuda
Eucariotul! Ia-ţi cei treizeci de arginţi ai tăi şi înghite-i!
Apucă-te cu ei de alte afaceri trăsnite, dar fără mine!…
Explozia mea îl făcu să se piardă complet cu firea, gâfâia
din greu, abia trăgându-şi răsuflarea, dar tot mai încercă
să mă îmblânzească, naivul!
— Lu, te rog…
— Niciun Lu!… i-am strigat în faţă, ca ieşită din minţi. —
Pe Lu s-o laşi în plata Domnului, iar tu, tu… Şi… dacă vrei
să ştii, nu te compătimesc câtuşi de puţin, ar fi trebuit să
te chelfănească mai zdravăn, să te facă pilaf! Proasta de
mine, am crezut că trăiesc cu un bărbat în toată firea, nu
cu un fricos… cu un bărbat în stare să se ţină de cuvânt
şi… când colo… s-a arătat a fi un rahat, un capitulard, un
mic burghez care tremură pentru ciolanul lui şi… şi ce să-ţi
mai spun: când te văd aşa, mi se întoarce stomacul pe dos!
Cu asta l-am nimerit în plin.
— Lu! – ţâşni din el, de data asta mai tăios – gata,
ajunge! Ei drăcia dracului! Pricepe măcar atât, că am fost
bine intenţionat!
— Nu! Nu pricep, o asemenea porcărie nu pot şi nu
vreau să pricep niciodată! Şi lasă-mă, te rog, în pace, nu te
apropia de mine, te avertizez, ticălosule!
Şi când, totuşi, făcu o tentativă de apropiere, am sărit
iute într-o parte şi, luându-mi un nou avânt, l-am pocnit
cu turta crudă drept în cap. Coca i se întinsese pe frunte şi
se prelingea în jos pe obraji, dar nici imaginea înjosirii lui
nu avu darul să mă potolească, dimpotrivă, mă întărâtă şi-
mi dădu şi mai mult curaj – acum ar trebui să te vezi,

246
 Pe când în rai ploua…

figură penibilă ce eşti, aşa arăţi în realitate!… Am început

să iau de pe masă turtă după turtă, şi, ca o descreierată,
să le azvârl după el, pleosc, şi pleosc, na, ţine, asta-i
răsplata pentru Samy, na, ghiftuieşte-te, tâlharule! Te
urăsc!…
În sfârşit, se dezmetici până într-atât încât să se poată
aduna şi să încerce să întreprindă o palidă apărare; se
apropie de mine bâjbâind cu braţele în aer, ferindu-se cu
coatele; dar, o nouă rafală de cocă îl opri în loc. Arăta
fantastic, să râzi şi deopotrivă să-i plângi de milă, nu alta,
coca se prelingea pe trupul lui, iar el gâfâia şi pufnea într-
una:
— Gata, Lu, ajunge!
Da, ajunge! După consumarea muniţiilor m-am moleşit
pe neaşteptate; din fugă, mi-am smuls şorţul de pe mine şi
ca o vijelie am dat buzna pe coridor; de aici am rupt-o la
fugă pe scară în sus, şi glonţ spre dormitor! Am pătruns în
odaie şi, fără să mai zăbovesc, am răsucit cheia în broască,
de două ori. Şi abia în clipa în care am căzut grămadă pe
pat şi mi-am înfipt dinţii în pernă, am dat frâu liber
lacrimilor. Mânie, dezamăgire, furie, compasiune, ruşine, şi
mai ce? Un amestec întreg de simţăminte indigeste; pur şi
simplu mă sufocam – cum de-a putut să facă el una ca
asta? Îl uram cumplit în clipa aceea şi născoceam
răzbunarea cea mai înspăimântătoare.
Ceva mai târziu am auzit scârţâitul clanţei şi un ciocănit
sfielnic în uşă, nu, nici prin minte nu-mi trece să-l las să
intre, n-am de gând să mă mai uit azi la fizionomia lui de
asasin, şi, mai cu seamă, nu vreau să mă vadă cum dau
aici apă la şoricei!
Dar ce ispravă mai face acolo? De pe coridor se auzi
deodată un zgomot cu totul necunoscut, treptele scării
începură să duduie – te pomeneşti că s-a ţicnit de-a
binelea? – şi în sfârşit, o muzică de gramofon: nişte răcnete
guturale în ritm de marş, ţâşnite din gâtlejuri bărbăteşti şi
însoţite de un clinchet ciudat; era ceva dezgustător şi, într-
un fel, chiar fantomatic; mi-am astupat repede urechile, să

247
Jan Otčenášek

dorm, trebuie să dorm! Dar înainte de a izbuti să aţipesc,

am ajuns la o hotărâre definitivă şi povara care-mi apăsa
inima se uşură ca prin farmec.
Deşteptătorul îmi zurui brutal la ureche, am sărit ca
friptă din pat şi m-am îmbrăcat la repezeală – să fug, cât
mai iute, înainte ca el să se trezească!
În dreptul uşii ce dă în odaia mare, nu m-a răbdat totuşi
inima şi am crăpat-o niţel – bineînţeles, prăpăd: Petr zăcea
întins pe otomană şi sforăia ca un păgân, mâna stângă îi
atârna spre podea şi avea o mutră groaznic de amărâtă,
aşa-i trebuie! Pe masă, printre sticlele goale, printre
păhărelele răsturnate şi troienele de bancnote, trona
regeşte un gramofon de modă veche cu o pâlnie uriaşă, iar
în preajma lui zăceau, în neştire, o sumedenie de discuri.
Prin ferestre se furişa în odaie soarele de dimineaţă,
peste noapte furia, din mine se evaporase în bună măsură,
cu toate acestea nu m-am învrednicit să trec pragul, de
altfel trebuia oricum să-i dau bătaie, dacă voiam să mai
prind autobuzul. Dă-i zor! La uşa de la intrare s-a trezit în
mine gospodina, aha! În cămară am descoperit o pungă
goală de făină şi în mare grabă am mâzgălit pe ea cu litere
de-o şchioapă: KUNHUTA TREBUIE MULSĂ! Aşa! Am ales
anume o formă impersonală, întrucât n-aveam niciun chef
să mă adresez la persoana a doua, acestui nelegiuit.
În sat am ajuns cu sunetul la gură, iar în autobuz m-am
săltat cu o clipă înainte ca uşa să se închidă cu un sâsâit
prelung. Dar mă simţeam bine. Hotărârea îl oţeleşte
întotdeauna pe om; şi, în plus, îi dă vigoare şi o poftă
nebănuită de activitate creatoare. După mine, autobuzul
mergea insuportabil de încet. Abia se târa. Nu sesizam mai
nimic din cele ce se petreceau în jurul meu. În poşetă
aveam un plic cu economiile mele secrete – aproape cinci
mii de coroane! – noroc că fusesem destul de precaută şi
nu apucasem să le scot la iveală în faţa acestui descreierat,
căci de mult ar fi fost şi ele în aer, şi acum ce mă făceam!
Planul meu era cât se poate de simplu: dau buzna peste
cetăţeanul ăla – îl cheamă Burian – îl iau repede şi-l obţin

248
 Pe când în rai ploua…

pe Samy înapoi, cu orice preţ! Eram decisă să fac uz de

toată elocinţa mea, eventual şi de farmecul meu feminin –
dar, ce-ar fi să-i ofer cu cinci sute mai mult? Asta ar trebui
să-i ajungă, fireşte numai dacă cetăţeanul cu pricina nu-i
cumva un poltron sau un jecmănitor inveterat! Cum o fi
arătând? Tot drumul am discutat cu el pătimaş, ne-am
ciondănit, i-am tot promis şi l-am tot rugat; am elaborat
efuziunea mea sentimentală până în cele mai mici
amănunte, şi, cu anticipaţie, începeam să simt o anumită
pornire împotriva lui.
Inutil, până la urmă totul a mers mai uşor decât îmi
închipuisem! Nu vă supăraţi, care-i drumul spre abator?
Aha. Mulţumesc! Din piaţa oraşului am ajuns acolo
numaidecât şi nici la poartă n-a trebuit să aştept prea
mult. Asta e! Nu ştiu după ce l-am recunoscut imediat.
Mergea legănându-se prin curte, într-un halat stropit de
sânge – statura mijlocie, lat în umeri, tipul fantelui în
retragere, acum un bărbat la treizeci de ani prea timpuriu
căpătuit; două tăieturi ale ochilor pe o faţă umflată se
uitau la mine şi mă cercetau cu o suspiciune întunecată, –
mda, despre ce-i vorba? A durat un timp până să înţeleagă
din expunerea mea încâlcită ce anume doream de la el; mai
întâi a făcut o mutră sugerând refuzul, pe urmă, m-a privit
cu şmecherie, dar când a auzit de cele cinci sutare în plus
s-a muiat văzând cu ochii şi s-a scărpinat pe frunte cu
unghiile.
— Bine, spuse în cele din urmă, cu un zâmbet strâmb –
dacă ţineţi atât de mult la rabla asta hodorogită, s-a făcut!
Dar să ştiţi, asta, fiindcă sunt eu Burian… Ce mai, sigur că
am fost bine ciupit când am cumpărat-o… În aceeaşi clipă
însă îşi dădu seama că de pe poziţiile cumpărătorului
vorbise împotriva propriului său interes şi trecu la iuţeală
pe alt post, de teamă ca nu cumva să-i cer să-mi facă vreo
reducere. Dar şi aşa am răsuflat uşurată. Până la urmă
Burian se dovedi a fi un om neaşteptat de cumsecade şi
săritor: când i-am destăinuit că nu posed carnet de
conducere, s-a oferit singur să mă ducă până acasă, fireşte,

249
Jan Otčenášek

după terminarea schimbului, urmând să se întoarcă în

oraş cu autobuzul.
Reîntâlnirea cu Samson a fost pentru mine de-a dreptul
sfâşietoare: sta, sărmanul, în curtea casei lui Burian, în
preajma unui morman de gunoaie, murdar, umilit,
îngrozitor de singur şi de părăsit, un hodorog, cum se
exprimase despre el temporarul său proprietar! Să-i plângi
fie milă, nu alta! Samy, i-am spus în gând, Samy, eu sunt,
bătrâne, mă recunoşti? Hai, vino, să mergem împreună la
netrebnicul tău stăpân, ştiu bine că tot îl mai iubeşti în
ciuda tuturor necazurilor pe care ţi le-a pricinuit!
Pentru prima oară călătoream cu Samson condus de
mâini străine: se şi simţea acest lucru, Burian nu-l răsfăţa
câtuşi de puţin, iar motorul urla ca o fiară încolţită; în cele
din urmă însă, zgâlţâită zdravăn, am răzbit totuşi până în
valea noastră, iar eu am răsuflat uşurată pentru a doua
oară. Pe drum, măcelarul nostru căzuse pradă unei
limbuţii nestăpânite şi – în măsura în care nu-l acoperea
pe Samson cu cele mai alese înjurături – strălucea printr-o
galanterie abundentă şi rigidă; în anumite momente aveam
neplăcuta senzaţie că încerca să mă îmbrobodească! Se
fălea nevoie mare, duhnea a transpiraţie înecăcioasă, dar
cel mai mult mă stânjenea faptul că se uita la genunchii
mei chiar şi atunci când ne aflam în curbele cele mai
periculoase. Când am ajuns la destinaţie, ieşi în vileag cu o
propunere mărinimoasă:
— Când mai veniţi pe la oraş, daţi o fugă şi pe la mine, la
întreprindere; fac prinsoare că în văgăuna asta nu căpătaţi
o bucăţică de carne ca lumea!…
Am oprit în faţa casei, nu, mai departe nu-i nevoie, vă
rog frumos, ajunge! Şi ca să mă descotorosesc de el cât mai
iute i-am promis că o să-l mai caut, şi l-am copleşit cu mii
de mulţumiri. Abia după ce a luat-o din loc, îndreptându-
se cu pasu-i legănat spre pădure, am băgat de seamă că pe
perna din spate zăcea un pachet. Am desfăcut hârtia de
ziar îmbibată de sânge şi am rămas înmărmurită: o bucată
serioasă de muşchi, trei rinichi de viţel şi câteva vrăbioare

250
 Pe când în rai ploua…

gigantice! M-a pufnit râsul – să-l fi mustrat oare cugetul

pentru cele cinci sute de coroane în plus sau asta trebuia
să fie prima arvună în vederea unei idile amoroase? Se
aprobă şi se ia!
După aceea am apăsat de trei ori pe claxonul lui
Samson.
Când m-am dat jos din maşină l-am zărit pe Petr: coborî
agale treptele verandei, apoi, cu pas domol, porni
legănându-se spre noi. Nu părea deloc grăbit. De departe
îmi plăcu, era proaspăt bărbierit şi cămaşa curată îl făcea
să strălucească în soarele după-amiezii; de aproape însă
arăta destul de pricăjit: vânătăilor fizice li se alăturaseră,
fără îndoială, vânătăile morale, dublate de o mahmureală
în toată legea. Dar se ţinea bine, arbora o mină de om
netulburat, pe mine însă nu izbutea câtuşi de puţin să mă
înşele. Se opri în faţa noastră cu mâinile în buzunar,
scutură din capul său îngreunat încă de oboseală şi scuipă
într-o parte:
— Ce mai e şi asta?
— Ce să fie? Nu vezi? i-am replicat, la fel de netulburată.
Uimirea lui, ascunsă cu multă trudă, mă amuza copios. —
Noua mea maşină! Am cumpărat-o chiar acum de la un
măcelar.
— Felicitările mele – mormăi cu un zâmbet melancolic –
nastoiasci-rolsrois5! Numai să nu cadă din el motorul în
timpul mersului!
— Vezi mai degrabă să nu cadă ceva din tine – i-am
frecat ridichea cu indignare. — Dacă ar şti să vorbească, ţi-
ar spune el vreo două, să-l ţii minte.
Păstra în continuare aceeaşi atitudine rigidă, trăgându-
se de lobul urechii, dar mie nu-mi scăpă din vedere faptul
că pe chipul lui goneau acum nişte zâmbete firave pe care
el nu era în stare să le înăbuşe. În cele din urmă întrebă cu
o francheţe dezarmantă:
— Lu, sunt un mare imbecil, nu-i aşa?
Am rânjit batjocoritor, nu simţeam în clipa aceea nevoia
5
Un Rolls-Royce în toată legea (în rusă, incorect) (n.tr.).

251
Jan Otčenášek

să-l contrazic.
Se apropie şovăielnic de Samson, îşi plimbă palma pe
capota lui murdară, apoi îi atinse aripa coşcovită:
— Va trebui să-l ferchezuim un pic – ţinu să menţioneze.
— O porţie dublă de şampon!… Şi abia după aceea îi dădu
în sfârşit prin minte principalul: — Ascultă… de unde ai
avut bani?…
— Ce-ţi pasă! i-am răspuns de sus. — Cred că i-am
promis măcelarului o noapte de dragoste pătimaşă, exact
nu-mi mai amintesc. Sau m-am atins de zestre… Ai ceva
împotrivă?
— Nu, serios…
— Atunci ascultă: când o femeie trăieşte cu un aiurit,
trebuie să pună şi ea un ban deoparte, nu crezi?… Dar ce-
ai zice dacă m-ai ajuta să-l duc în hambar?
Cu o bunăvoinţă exagerată sări la volan, învârti cheia de
contact, apăsă pe acceleraţie şi… şi nimic! Motorul
scheună supărat, dar refuză să pornească. Încă o dată, din
nou acelaşi tânguit al motorului, şi nimic. Eu însămi eram
uimită în faţa acestei îndărătnicii. După a zecea încercare,
Petr scoase capul pe fereastră şi se minună:
— Zău dacă nu-mi vine să înnebunesc; ieri pornea cât se
poate de bine şi… cum aţi ajuns aici?… ei drăcia dracului!
…
— Te miri, după toate câte i le-ai făcut? Eu nu. E
ofensat. Samy are caracter. Aşteaptă poate să-i ceri scuze.
— Mda, n-ar fi exclus – admise el, abătut. După care îşi
lăsă mâinile pe volan şi spuse: — Binevoiţi a mă ierta,
venerate patriarh! Ajunge?…
Şi din nou nimic. În cele din urmă a trebuit să-l
împingem cu forţe unite pe acest moşneag traumatizat, de
ne-au trecut toate sudorile.
— Pramatia – se răcori Petr, după ce ieşirăm din
hambar, astfel că Samy nu mai putu să-l audă. — Asta o
să ne mai dea serios de furcă! Se spune că bătrâneţea
sporeşte defectele de caracter până la stări patologice. Şi
totuşi – adăugă de data asta pe un ton mai blajin – ieri,

252
 Pe când în rai ploua…

când l-am părăsit în faţa acelei spelunci ordinare, am

crezut că mă loveşte damblaua! Se uita după mine cu
farurile lui plesnite şi-mi spunea cu multă amărăciune şi
părere de rău: — Vasăzică aşa, acum. După ce m-ai stors
ca pe o lămâie, şi m-ai sleit de puteri, mă dai pe patru
miare nenorocite! Am fugit de lângă el într-adevăr ca Iuda.
Numai că în locul plopului tremurător am descoperit
bufetul acela infect…
— Gata, isprăveşte! l-am întrerupt. Ţi-e foame?
— Foame? Kunhuta m-a salvat de la moarte cu nectarul
ei nemaipomenit. Ca să nu mai vorbesc că te-am lăsat fără
pic de pesmeţi…
Am râs binevoitoare şi l-am bătut pe spate prieteneşte:
— Aşa-ţi trebuie. Dar ştii ultima noutate? Deseară o să
avem un banchet, am făcut rost în oraş de ceva
extraordinar. Priveşte!
Ne simţeam mai bine, eram din nou toţi trei împreună,
dar necazul fundamental tot nu se risipise. Ne-am dat
seama de acest lucru când, după o cină opulentă, şedeam
la masă faţă în faţă, îngreunaţi şi moleşiţi de atâta
mâncare. Plutea în aer, peste capetele noastre şi tăceam
amândoi ca înlemniţi. Ca să tulbure liniştea aceea
apăsătoare, Petr mută gramofonul pe măsuţa de lângă
fereastră şi începu să învârtească încet de manivelă.
— Închipuieşte-ţi că merge! spuse cu obişnuita-i
însufleţire. — Numai de-am găsi ace, astea pe care le-am
descoperit aici, în adâncitura asta, sunt uzate, şi cine ştie
dacă azi se mai fabrică aşa ceva! Te invit la un mini-bal,
fetiţo!
Aşeză placa pe discul gramofonului şi în clipa următoare
din pâlnia metalică răzbi un foşnet dogit care, de departe,
amintea de un vals din opereta Liliacul. Era mulţumit,
porni repede spre mine, şi, cu o plecăciune curtenitoare,
bătu călcâiele milităreşte.
— Îmi pot permite să vă invit la dans, leidi Lu?
L-am refuzat, astupându-mi urechile, hârâitul acela era
de-a dreptul înfiorător.

253
Jan Otčenášek

— Hm! Ce-ai zice să înfund pâlnia cu un ciorap? propuse

el nezdruncinat în hotărârea sa. — Sunt sigur că ar suna
mai decent… consordino!…
— Încetează! am gemut, ca să-i mai tai din elan. — Spre
deosebire de tine, eu am fost dotată cu ceva ce se numeşte
ureche muzicală.
Jignit, se schimonosi la faţă, dar în aceeaşi clipă se făcu
din nou tăcere.
Se aşeză înapoi la locul lui şi începu să învârtească în
mână paharul, de parcă l-ar fi captivat reflexele luminii pe
suprafaţa netedă a sticlei; apoi îl lăsă iar pe masă de se
auzi ţăcănind, şi îşi ridică privirea spre mine:
— Şi, mai departe…
— Spăl vasele şi mă duc să mă cuibăresc sub plapumă.
— Nu la asta mă gândeam… Mă gândeam, cum o să fie
în continuare… aşa, în general…
Am rămas nemişcată. Aşteptam această întrebare şi
eram perfect pregătită s-o înfrunt; mai mult eram decisă şi,
de aceea, când m-am făcut auzită, după dramaticul
răstimp de tăcere, glasul nu-mi tremura câtuşi de puţin.
Nu ştiu ce ai tu de gând, în definitiv poţi face ce pofteşti:
de pildă, cu mintea ta limpede, s-o întinzi înapoi la Praga şi
să aştepţi acolo acel unu plus două, într-un cartier de
locuinţe noi; eu însă, rămân!
Cred că expresiei, care apăru în momentul acela pe
chipul lui, i se spune: se uită de parcă acum ar fi picat din
cer!
— Nu!
— Da – am piuit, fermecată de propriul meu calm.
— Singură?
Păi, cum altfel, de vreme ce tu pleci? Anunţ la mica
publicitate nu intenţionez să dau!
Uimirea îl ridică de pe scaun; îşi petrecu degetele prin
păr, apoi începu să-şi frece obrajii iritat.
— Stai – izbucni cu voce gâfâită – am senzaţia că în clipa
asta cuiva i-a sărit aici o doagă şi… bănuiesc că nu mie!
Totuşi…

254
 Pe când în rai ploua…

— Da, totuşi!
Nu rezistă privirii mele şi porni să bată încăperea într-un
marş frenetic; se opri în dreptul sobei răcite şi începu să-şi
frângă mâinile deasupra capului.
— Oameni buni – scânci deznădăjduit – aici a înnebunit
o profesoară cehă, da, chiar în clipa asta a înnebunit!
— Încetează cu bocitul! Şi mai cu seamă nu încerca să
mă faci să renunţ, cruţă-ţi răsuflarea, hotărârea mea e
definitivă. De ieri m-am decis. Nu mă scoţi de aici decât cel
mult în sicriu! Mă agăţ de zidurile astea şi-mi înfig dinţii în
ele! Şi de scos tot nu mă scoţi!…
— Lu, căpşor nefericit! Ce-ai zice de-o aspirină? Vino-ţi
în fire! Ce-ţi veni?…
— Aşa… i-am răspuns cu fermitate — Mai bine-zis, am
înţeles că atunci când un filozof aiurit începe să gândească
lucid şi, ca să zic aşa, raţional, omul normal ar trebui s-o
ia cât mai repede la sănătoasa. Iar eu sunt cel mai puţin
curioasă să cunosc acest gen de gândire din partea ta. Aşa
aş putea foarte bine să convieţuiesc şi cu Evžen!…
— Bine – ţâşni cuvântul din el sfârâind. Se ţinea cu
mâinile de cap, de bună seamă se temea să nu-i zboare –
bine, să zicem că ai avea un pic de dreptate, dar… de ce?
Fii bună, te rog, şi spune-mi, de ce? Un motiv trebuie
totuşi să existe!
— Şi dacă nu există? Simplu – nu mă întorc acasă
încununată de lauri! Atâta lucru ai fi putut să înţelegi şi
singur; păcat, îmi pare rău că nu pricepi nimic, că eşti atât
de încuiat, încât…
— Ce anume nu pricep? strigă în gura mare şi se apropie
de mine ca un rob.
De data asta începu să-mi fie milă de el, înspăimântarea
lui nu era deloc prefăcută.
— De pildă, că… o casă nu devine cămin numai prin
faptul că omul se mută în ea. Şi-apoi cum vrei să-i convingi
mai bine pe indivizii aceia de la direcţie… şi pe Pomajzl, că
avem intenţii serioase cu întreprinderea noastră, decât
rămânând aici peste iarnă? Mă rog, nu rămâi tu, rămân eu!

255
Jan Otčenášek

…
Îmi dădeam seama că şovăie, dar nici nu cedă:
— Şi asta o spui tu?… Tu care până şi rufele te temi să
le întinzi în pod, tu care clănţăni din dinţi şi dârdâi de frig
ziua în amiaza mare, tu…
— Da, eu! Şi-o să-mi mai fie frică, şi-o să îngheţ, dar –
rămân aici!
Tonul cu care fuseseră rostite aceste cuvinte – era tonul
sentinţei – îl făcu să se prăbuşească din nou pe scaun şi
scaunul protestă sub greutatea lui, scârţâind de durere. Se
scutură ca să se trezească din înmărmurire, pufnea pe nas
zgomotos, dar de polemizat polemiza acum cu mine numai
în gând, căci graiul îl părăsise cu perfidie.
Cu sentimentul triumfului şi al satisfacţiei nedesluşite
m-am apropiat de sobă şi am turnat apă clocotită în
hârdău. Am încetat să-l mai iau în seamă, dar numai de
formă, şi-l urmăream cu priviri piezişe.
N-avu răbdare să stea pe scaun şi sări din nou în
picioare; tropăia agitat prin odaie, făcând să duduie
podeaua şi trăgea din ţigară, fumegând ca un coş de
fabrică.
În ciuda valului de înduioşare ce mă copleşise nu i-am
ieşit în întâmpinare – n-are decât să înghită găluşca pe
care singur şi-a pregătit-o!
Pe urmă l-am simţit aproape în spatele meu. Dar nici
asta nu m-a determinat să-mi părăsesc vasele – iar calmul
meu avu darul să-l întărâte; mă prinse de umeri cu atâta
violenţă încât oala îmi scăpă din mână şi împroşcă apa din
hârdău; mă întoarse cu faţa spre el şi în felul ăsta mă sili
să-l privesc drept în obraz. M-am speriat, arăta îngrozitor.
La capătul stăpânirii de sine mă apucă de gât şi începu să
strângă, şi să strângă.
— Ascultă!… hârâia gâtlejul lui – nu te juca! Jură… jură
că nu glumeşti; că iei totul în serios! Că nu-i iar o aiureală
de-a ta! Jură, bestie, că de nu, s-a zis cu tine!
Ce-mi rămânea de făcut, de vreme ce nu doream să-mi
dau obştescul sfârşit în mâinile unui descreierat?

256
 Pe când în rai ploua…

— Aşa! răsuflă liniştit, şi-mi dădu drumul din

strânsoare. — Alea iacta est! Dar bagă de seamă, pe urmă
să nu vii să-mi boceşti: ţine minte ce-ţi spun!
Şi în clipa aceea se scutură din nou toată amărăciunea,
ne holbam unul la altul de parcă atunci ne-am fi văzut
pentru întâia oară. Ne minunam unul de celălalt şi
respiram fericiţi… Apoi, pe neaşteptate, am explodat
amândoi într-un hohot de râs nestăvilit, vecin cu isteria…
— Nu ştiţi, domnule Khon, de ce a trebuit să înghiţim
noi broaştele acelea? se îneca Petr în sughiţuri şi-mi tot
căra la ghionţi în umeri, să mă dărâme, nu alta. A trebuit
să caut un scaun, de teamă să nu mă doboare, dar ieşirea
lui mă ungea la inimă! În faţa mea se afla iarăşi Petr – în
sfârşit îl recunoşteam – zbiera şi zburda ca ieşit din minţi!
— Lu, fiară cicălitoare, profa mea aiurită, eu… o să…
Asta, din pricina ta!
Îl cuprinse o criză de hărnicie nemaipomenită, şi nu-şi
mai găsea astâmpărul. Dădu fuga la fereastră, o deschise
larg şi din adâncul plămânilor urlă să-l audă munţii şi
pădurile:
— Hei, s-aude, noi rămânem aici, aşa, ca să se ştie!
După care se năpusti la uşă, o dădu de perete şi cu o voce
de taur răcni spre coridorul întunecat, făcând să zbârnâie
toată casa până în pod: — Rămânem aici şi nimeni nu ne
poate izgoni, nici viii nici morţii! Nu ne mai urnim de aici!…
Nu-i răspunse decât tăcerea de dincolo de mormânt. I-
am înţeles intenţia şi gestul lui mi se păru o provocare fără
rost, ori o somaţie nesăbuită. Şi când se izbi de mine
adierea rece cu iz de mucegai ce bătea dinspre coridor, am
început să tremur fără voia mea, dar să mă sperii n-am
mai apucat, căci Petr mă şi înşfăcase în braţele lui vânjoase
şi mă săruta pe gură, cu atâta patimă, de-mi tăie şi
răsuflarea.
Întrebare: poate oare acest bărbat cu ochelari să facă
împotriva mea un lucru pentru care să fiu în stare să-l
urăsc cu adevărat şi să nu-l iert niciodată, în afara faptului
de a înceta să mă mai iubească?

257
Jan Otčenášek

21 septembrie

Gata, a venit, şi nu numai după calendar! Valea şi

peisajul din jur sunt într-o veşnică frământare, totul e
numai freamăt şi agitaţie, de parcă s-ar pregăti să-şi ia
zborul spre înălţimi; crengile copacilor se freacă una de alta
şi se ridică întrucâtva acţionate fără întrerupere, de nişte
compresoare invizibile. Am intrat în horă, suntem şi noi
componentele zadarnicei dorinţe de a zbura; e poetic, dar şi
obositor – ce-ar fi să se facă linişte, măcar pentru o clipă?
Aşi, de unde! Mersul sub cerul liber devine o luptă pentru
fiecare pas, spaţiul nu se supune drumeţului de bună voie
– vrea să fie cucerit.
Şi ce puzderie de lumini şi de reflexe, de licăriri şi de
umbre, e o toamnă atât de ţipătoare, nici n-ai zice că-i artă!
– Rătăceşte în mine un crâmpei de poezie şi mă torturează
plăcut, căci pentru nimic în lume nu-s în stare să-mi aduc
aminte cine a scris-o! Nu-i nimic, precizia poetului e de-a
dreptul uluitoare: ca pitoresc tot ce se vede în jurul nostru
e peste poate, ce mai, un Kitsch grozav şi neverosimil, ca
însăşi realitatea.

22 septembrie

Auzi? Odată cu primele geruleţe, răsună din codri un

trâmbiţat gutural care mă trezeşte din somn în mijlocul
nopţii. Când l-am auzit pentru întâia oară, l-am deşteptat
pe Petr. Acum ştiu – sunt strigătele cerbilor în toiul rutului:
în timpul nopţii pădurea îşi trăieşte extazul ei zgomotos. Nu
mi-e frică, dar răcnetele acestea ciudate, de departe şi de
aproape, mă înfioară: oare ce s-o fi petrecând în beznele
acelea întunecate, ce drame şi ce tragedii ale pasiunii se
consumă acolo? Câte ceva mai aflu despre ele de la
pădurari şi mă impresionează; uneori, sunetele acestea

258
 Pe când în rai ploua…

stridente îmi amintesc de tânguitul durerii, dar ele nu

stârnesc câtuşi de puţin în mine acea tulburare sexuală, pe
care mi-o făgăduise cu viclenie Saska, ci mai curând
uimirea şi nostalgia.

23 septembrie

Lumina lămpii mi se furişa printre gene de la o distanţă

discretă; stam lungită pe otomană, aproape despuiată, cu
ochii închişi şi cu picioarele lipite unul de altul. Simţeam
alunecând pe pielea mea, dinspre sâni spre pântece apoi pe
şolduri, o mână mai uşoară şi mai gingaşă, ca întotdeauna
după actul îmbrăţişării.
Ceasul bătu hârâitor ora zece şi zgomotul lui mă
stânjeni.
— Spune-mi – răsună glasul meu, spărgând tăcerea
fragilă – oare cum s-or fi simţit ei atunci când au plecat?…
Ce gafă! În aceeaşi clipă mâna zbură în semiîntuneric ca
o pasăre speriată, iar omul de lângă mine se săltă,
sprijinindu-se în coate.
— Cine?… Aha – se dumiri numaidecât – tu te gândeşti
iar la cei doi… Hm… doar n-oi fi crezând că au existat cu
adevărat!…
— Nu, dar nu asta e important!… Ceva totuşi mă tulbura
în toată povestea… Şi, pe loc, am pescuit din memorie:
— Cu sudoarea frunţii pâinea ţi-o vei câştiga!
— Ce pot eu să ştiu?…
— Asta ştiu şi eu că nu poţi, ageamiule! Dar ai putea
măcar să-ţi imaginezi! De pildă, din propria ta experienţă…
— Stai! mi-o reteză scurt. — Dacă îţi închipui cumva că
locul de unde am plecat noi îl consider un paradis, atunci
află că ai tras în bară!…
— Nu te înfuria! Eu nu-mi închipui asta… chiar dacă…
uneori… Dar, oricum, tu crezi că au fost tare nefericiţi?
Încăpăţânarea acestei întrebări îl proiectă într-o tăcere
meditativă:

259
Jan Otčenášek

— Zău nu ştiu – rosti în cele din urmă – aş putea cel

mult să presupun! Să zicem că da. Au avut probabil şi ei
momente de extenuare – mă gândesc, fireşte, la viaţa lor
pământească – şi s-ar putea ca în acele zile să fi tânjit şi ei
după un adăpost sigur, după acea plăcută stare de
amorţeală, căreia i se spune fericire paradisiacă. „Mare
prostie am făcut”, îi trecea prin minte fiecăruia în
asemenea clipe, dar mă îndoiesc că-şi mărturiseau acest
lucru cu voce tare! Ca oameni, au cunoscut şi oboseala şi
durerea şi… teama de moarte… Au fost însă şi momente –
şi nu e chiar atât de greu să ni le imaginăm – când îşi
spuneau: „Fain, grozav, ce bine că am gustat din pomul
acela al cunoaşterii, într-adevăr, n-avem ce regreta!” Şi au
repetat povestea iniţială încă o dată şi încă o dată, până
când din această activitate s-a născut – fireşte, nu pe
placul Domnului – omenirea…
— Trebuie să fi fost pentru ei o experienţă
nemaipomenită!
— Cred şi eu – admise cu bunăvoinţă – ce vrei, prima
experienţă de viaţă. Câtă vreme au fost nemuritori,
probabil nici nu şi-au dat seama că trăiesc. De asemenea,
n-ar fi exclus ca în acel paradis să fi fost o plictiseală de
moarte, cu alte cuvinte confort clasa întâi cu preţul
sterilităţii. Taică-meu ar spune că li s-a urât cu binele.
Dar… ia ascultă, ţie îţi pare rău că şi-au luat tălpăşiţa de-
acolo? Mai bine-zis… că au fost puşi pe liber?…
— Mie? Ce-ţi veni? Şi-apoi, n-au plecat singuri,
animalele au trebuit de bună seamă să plece după ei, altfel
cum ar fi putut să se înmulţească?… Bănuiesc că şi ele au
descoperit un pom al cunoaşterii, nu crezi?
— Vezi, asta nu mi-a dat prin minte – spuse admirativ –
probabil că da. Mai ştii, poate că s-a produs acolo o revoltă
colectivă a creaturilor împotriva aceluia care le-a creat.
Sunt sigur ca el era bine intenţionat, vorba ceea, de vreme
ce le-a zămislit voia să le ferească şi de moarte, numai că…
în însăşi alcătuirea lor ceva nu era în regulă, ceva care pur
şi simplu clocotea în ele şi le îndemna spre creaţia proprie;

260
 Pe când în rai ploua…

acel instinct al reproducerii care, poate, din punctul de

vedere al forurilor supreme era un defect, dar care până la
urmă s-a impus chiar cu preţul celei mai grave sancţiuni,
cu alte cuvinte, cu preţul renunţării la nemurire! Dar hai
să lăsăm asta, te rog! Pălăvrăgim înfiorător! Şi, zău, tu eşti
de vină!
În sobă focul se stingea pe îndelete, iar eu simţeam o
răcoare uşoară atingându-mi corpul.
— Bine, e vina mea! Dar ce-ai zice dacă te-ai duce să pui
câteva lemne pe foc?
— Ce-ar fi să te duci tu! Stai la margine şi eşti mai
aproape!…
Întrucât n-aveam niciun chef să mă ridic, m-am întins
după pătură şi am tras-o repede până peste capetele
noastre; ne-am trezit astfel amândoi într-un cort improvizat
pe care-l încălzeam cu suflarea noastră. Am atins cu
degetele pântecul lui Petr şi m-am împiedicat de cicatricea
rămasă de pe urma operaţiei de apendicită.
— Mă îngrozesc numai la gândul că n-ar fi plecat!
— Iar începi? spuse clintindu-se din loc. — Şi de ce mă
rog?
Am început să mă gudur şi mârâind fericită m-am lipit
de el.
— Pentru că… pentru că altfel n-am sta acum aici,
împreună… Pentru că altfel nu te-aş putea atinge, de pildă,
în locul ăsta! Pentru că… aşa, în genere… Vasăzică, a
meritat, Adame, n-ai avut ce regreta! Iar eu le sunt
amândurora recunoscătoare, şi le rămân îndatorată! Pe
mine mă mâhnesc cu totul alte lucruri, uneori…
— Ia s-auzim, ia s-auzim – de pildă?
— De pildă… mă rog, o să-ţi spun, deşi nu ştiu cum, mă
înţelegi, nu-i decât un simţământ. Tare aş vrea să aflu…
Cum aş putea face să nu mai fim singuri… cusut fiecare în
propria-i piele… mai bine zis, să nu mai fim veşnic
despărţiţi unul de altul prin spaţiu… Uite, chiar şi acum!…
Ce n-aş da să pot pătrunde în tine, să mă risipesc
înlăuntrul tău, să mă unesc cu tine odată pentru

261
Jan Otčenášek

totdeauna şi… mă înţelegi? Aş face asta fără să mai stau o

clipă pe gânduri! Aş vrea să fim un singur trup şi, o
singură fiinţă… să nu ne fie mereu teamă unuia de soarta
celuilalt şi să ştim că vom sfârşi împreună, în aceeaşi clipă!
…
— Dar bine, Lu – oftă abătut – asta…
— Ştiu, ştiu ce vrei să spui, e o prostie, bineînţeles, dar –
totuşi… e, într-adevăr, cu neputinţă?
— Absolut! rosti apăsat, făcându-mă să amuţesc. — Şi
chiar dacă n-ar fi… nu fi lebădă! Ca să nu mai spun că din
noi doi ar lua naştere un hibrid înfiorător. Doamne!… Stătu
un timp şi reflectă, apoi începu să râdă încet cu o voce
nesuferită: — Închipuieşte-ţi numai atât: că ne-am lua la
harţă şi ne-am ciondăni într-un singur trup – ce monolog
furtunos, ce aiureală! Şi să mă iubesc singur ca un
narcisist sau ca un hermafrodit, brrrr… halal dragoste!…
Nimeni nu reuşeşte să mă scoată din sărite atât de frumos
şi de plăcut cum reuşeşti tu… şi atunci, atunci ce m-aş
face?… Cum ar fi să nu-l aştept pe acel al doilea, să nu mă
pot bucura de venirea lui şi să nu-l întâmpin… Şi apoi, nu-
mi pot imagina o scenă mai idioată ca aceea în care omul
se blagosloveşte singur, aruncându-şi în propria-i scăfârlie
cu turte de cartofi necoapte! Nu, asta nu înghit – aşa cum
sunt întocmite lucrurile e cât se poate de bine, înţelege!
Cu asta m-a dat gata, şi, bosumflată – m-am tras de
lângă el cu ostentaţie.
— Bine că înţelegi tu – i-am retezat-o scurt, şi m-am
chircit în mine. Ca să vezi, sunt o femeie neînţeleasă! După
un timp însă, nu m-a răbdat inima şi am reluat: — Cu
toate acestea, din croncănitul tău nesuferit se desprinde
ceva interesant… aş zice, un anumit avantaj!… În felul
ăsta, cel puţin, o să te ridici singur şi singur o să te duci să
pui lemne în sobă. În timp ce eu o să rămân sub pătură, la
căldurică, iar mâine…
— Ha! Soluţie tipic femeiască! tună şi fulgeră…
Şi totuşi se ridică, se apropie cu paşi mărunţi de sobă, se
lăsă pe vine în faţa portiţei deschise şi, cu multă grijă,

262
 Pe când în rai ploua…

scormoni jeraticul. După care, alimentă focul cu câteva

bucăţi de lemn: reflexele flăcărilor începură să joace pe
pieptul lui păros şi chipul lui căpătă, deodată, o expresie
aproape diabolică. Aveam impresia că zăboveşte acolo prea
mult şi fără nici un rost; mi se făcuse dor de apropierea lui
fizică şi de aceea i-am strigat:
— Vino odată – să te pot întâmpina!

2 octombrie

De multe zile n-am scris; zăcând pe spate e greu să scrii

şi nici acum nu ştiu dacă voi avea chef şi destulă putere să
continui: creionul cântăreşte în mâna mea cât o grindă!
Să mă explic: s-a întâmplat un lucru grav, un lucru
îngrozitor şi, într-un fel, ireparabil, chiar dacă toţi încearcă
să mă convingă de contrariu; se aseamănă cu înjunghierea
mişelească pe la spate, iar eu nu-s în stare să înţeleg nici
în ruptul capului semnificaţia şi cauzele întregii poveşti. Să
fi fost oare o pedeapsă – dar pentru ce? – sau numai o
îmbinare de coincidenţe murdare şi perfide?
Omul are totdeauna tendinţa de a atribui, anumitor
întâmplări mărunte, semnificaţia unor preveniri ascunse, a
unor prevestiri şi avertismente dramatice: ulterior încearcă
să tragă din ele anumite concluzii şi să le pună într-o
problematică legătură cu evenimentul principal, dar treaba
asta e de florile mărului, pentru că, vorba ceea, e prea
târziu. Ce mai – s-a întâmplat!
…Îmi amintesc cât se poate de precis că înainte de
culcare am stat în faţa oglinzii şi, cu oarecare trufie, mi-am
cercetat trupul: nu, până acum nu se vede nimic – încă
nimic!
Iar noaptea?… Stam într-o rochie de vară, aplecată
asupra râului, undeva pe Pragul Smetana, şi mă ţineam de
balustradă – încă din timpul pubertăţii veneam aici
adeseori să citesc şi să visez – şi totul mi se părea straniu:
straniu, de neînţeles şi indescriptibil. Cheiul era pustiu,

263
Jan Otčenášek

deşi soarele frigea – unde s-au risipit cu toţii?… Pe urmă o

adiere de vânt – era un fluturat din aripi, da, am şi zărit-o!
O pasăre uriaşă, un fel de vultur, sau un condor!… Zbură
din nou deasupra capului meu şi-mi atinse părul cu
ghearele. — Doamne, ce vrea de la mine? Cu ochii
întredeschişi urmăream cum înscrie deasupra râului un
cerc larg, ajungând cu el până dincolo de copacii seculari ai
Kampei, şi din nou se întoarse, îndreptându-se în picaj
asupra mea, şi numai în ultimul moment am izbutit să-mi
feresc capul; un clămpănit de cioc tare şi încovoiat şi un
croncănit ameninţător – dar nu eram deloc în stare să mă
mişc sau să scot un strigăt de ajutor. Şi din nou – ah,
acum a dispărut pentru o clipă! Mi-am înălţat privirea: pe o
băncuţă, aproape de mine, şedea într-o ţinută ţeapănă şi
demnă un pitic, un spiriduş caraghios care se uita la mine
cu nişte ochi uriaşi şi compătimitori şi ridica mereu din
umeri; la un moment dat alunecă de pe bancă, atingând
pământul şi pe urmă… din nou zborul acela!
Mă trezi propriul meu strigăt: în jur, un întuneric mai
negru ca bezna; în imediata apropiere o suflare liniştită, e
aici – vasăzică n-a fost decât un vis, slavă Domnului,
probabil că am mâncat ceva ce nu trebuia, dar… sunetul
acela clămpănitor era totuşi real! Inexplicabil! Venea de
sus, şi de bună seamă în mare măsură el fusese
inspiratorul acelei scene înspăimântătoare. Nu cred câtuşi
de puţin în semnificaţia viselor pentru prezicerea viitorului:
ele ar putea spune, eventual, ceva în legătură cu starea
senzorială de moment a omului, dar categoric nimic despre
ziua lui de mâine – şi asta, prin însuşi faptul că ele nu sunt
decât nişte produse haotice ale creierului în timpul
somnului şi deci o chestiune lăuntrică a omului, pe când
adevăratele calamităţi îl asaltează pe om. De cele mai multe
ori, din afară. Şi totuşi! Vis – vis, dar atmosfera aceea
apăsătoare a neputinţei, ca un fel de cocleală în suflet, nu
mă părăsi nici în lumina dimineţii; mă copleşea un
simţământ ciudat, nesigur, dar foarte neplăcut, aveam
senzaţia că zac într-o piele străină. Nu m-am trădat şi asta

264
 Pe când în rai ploua…

a fost, poate, marea mea greşeală! Am şi eu zilele mele

negre – sunt altfel decât cele încercate de Petr: în asemenea
zile am impresia că toate se unesc şi complotează împotriva
mea; lucrurile şi obiectele cele mai comune îmi opun o
rezistenţă înverşunată şi refuză să-mi dea ascultare. Ori
îmi pică din mână, ori se ascund de mine, cu o răutate
îndârjită… încet-încet cad pradă unei panici cumplite, şi
mă apucă desperarea când îmi dau seama cât sunt de
uitucă – unde mi-am lăsat ieri ceasul de mână? Unde mi-e
pieptănul? Sunt absolut imposibilă; mai ştii, poate m-am
sclerozat! În asemenea zile ar trebui probabil să mă vâr
înapoi în pat şi să rămân acolo până a doua zi! Numai că
Petr m-ar lua peste picior – o vedeţi, ţigancă
superstiţioasă?!? Ce-ar fi să te duci să scuipi de trei ori
peste gard?
La micul dejun am scăpat pe jos o ceaşcă de porţelan cu
desen înflorat şi s-a făcut zob! Îmi venea să bocesc, eram
tare mândră de acest servici; Petr a ţinut să menţioneze
ceva despre nişte cioburi care aduc noroc, dar cu asta
izbuti cel mult să mă înfurie şi mai tare.
— Cum văd, iar te-ai sculat cu fundul în sus! constată
el, ca să zic aşa, la obiect. Ceaşca nu are suflet. Şi-apoi mai
avem cinci…
Fără să bănuiască nimic, călcase pe o mină! Explozia de
mânie cu care am reacţionat la această îndoielnică
mângâiere m-a uluit până şi pe mine chiar din clipa
declanşării ei, mai târziu mi-a părut rău, iar a doua zi, ce
să mai spun, – Dumnezeule! A fost într-adevăr o ieşire cu
totul deplasată şi imbecilă – fără nici un ocol l-am expediat
într-un anume loc! – dar el, ca şi când ar fi înţeles ceva, a
ridicat doar din umeri, descumpănit, fără să sufle o vorbă.
Şi aste m-a zăpăcit de-a binelea. Şi m-a umilit. Am trântit
uşa cu putere în urma mea, poftim, dumnealui nu
intenţionează să-şi strice buna dispoziţie şi, pur şi simplu,
scapără de atâta înfumurare şi încredere de sine, egoistul!
…
După ora nouă l-a scos pe Samson din hambar, zicând

265
Jan Otčenášek

că se duce în oraş să comunice la direcţie hotărârea

noastră nezdruncinată de a rămâne – mă rog, să plece! Şi
nici la despărţire nu s-a încumetat să mă sărute – am făcut
probabil o mutră ca a Gorgonei, aşa că s-a limitat la un
simplu ahoi şi mă întorc cam pe la patru!
A plecat, iar eu am rămas singură, cu micile mele
necazuri şi simţăminte, părăsită acum până şi de propria-
mi mânie şi cotropită deodată de o moliciune neînţeleasă.
Mă foiam prin casa pustie ca o marionetă. Îmi amintesc că
vasele nespălate din ajun miroseau îngrozitor şi, aplecată
asupra hârdăului, simţeam cum mi se întoarce un pic
stomacul pe dos; dar, de bine de rău, am izbutit să le spăl
până la capăt şi – pe urmă! Pe urmă…
Ceasul bătu hârâitor de zece ori – semnalul lui avu
asupra mea efectul unei comenzi neclare. Ce-ar fi să dau o
fugă până în grajd şi să-i duc Kunhutei o oală cu coajă de
pâine muiată? Mă dau bine pe lângă ea! Am ieşit în curte
îmbrăcată uşor, în nişte pantaloni sport strânşi, lipiţi, şi
într-o bluză nu mai puţin lipită de corp, afară era o vreme
superbă, iar soarele aproape frigea. M-am desfătat privind
lumea din jur; aerul scânteia şi te îmbăta cu miresmele lui
pătrunzătoare; era fantastic de limpede şi aveam impresia
că desluşesc fiecare piatră de pe culmea pleşuvă a
Ostružnei.
Şi – pe urmă! Când am ieşit din grajd m-a cuprins
deodată senzaţia neclară că, de undeva, cineva mă
urmăreşte! Nu ştiu să fi avut pentru asta vreun temei mai
concret – să zicem un zgomot suspect sau altceva, nu-mi
amintesc, dar…
Pe neaşteptate atenţia mea a fost captivată de uşa
hambarului în care în urmă cu un ceas se mai afla Samy.
Dar mai cu seamă de gaura rămasă în ea, cam la nivelul
ochilor omeneşti, în locul unde lipsea din scândură un
nod… Nu ştiu cu ce m-a atras şi de unde se adunase în
mine acel curaj nesăbuit, atât de impropriu mie – du-te,
du-te acolo!
Am apucat clanţa ca hipnotizată şi dintr-o zmucitură am

266
 Pe când în rai ploua…

deschis uşa.
Şi am scos un ţipăt înfiorător.
Gata. Ajunge – aici ar trebui poate să mă opresc şi să
încerc să uit, dar mi-e cu neputinţă! Chiar şi acum. După o
distanţă de atâtea zile, continui să trăiesc întreaga gamă de
simţăminte disperate, la fel de stăruitor şi cu aceeaşi
intensitate ca în clipa aceea infernală: de la spaima
nebunească, până la şocul mâniei dublate de o greaţă
sufocantă.
Sepp!
Într-o fulgerare a minţii am înţeles totul: s-a furişat în
curte pe poarta rămasă întredeschisă, şi s-a cuibărit în
hambar de unde mă urmărea prin deschizătura aceea! Mai
curând mă înghiţea din ochi şi, în acest timp, se… Chipul
cretinului era încleştat într-o mască respingătoare; şi pe
faţa lui se citea spaima, o spaimă depăşită însă de
sentimentul fericit al unei lascivităţi dezgolite care
împrumuta ochilor o expresie de-a dreptul vrăjită şi-l
împiedica să se oprească din activitatea sa, deşi fusese
surprins asupra faptului! Dimpotrivă!… Pe chipul lui nu se
citea nici urmă de agresivitate, dar nici de vinovăţie, era
uluitor de concentrat şi…
Am trântit uşa hambarului cu toată puterea şi – fugi! Îmi
amintesc că în timp ce goneam, din mine ţâşneau nişte
sughiţuri de plâns guturale şi tânguitoare;
M-am năpustit spre uşa de la intrare orbeşte, rănită de
moarte şi cu conştiinţa necinstirii; bâjbâiam cu mâinile în
gol… Poate tocmai de aceea m-am şi poticnit şi m-am
întins cât eram de lungă pe cele trei trepte de sub uşă – m-
am lovit, nu m-am lovit, habar n-am, nu-mi amintesc
nimic, în clipa aceea nu mai simţeam şi nu mai percepeam
nimic, totul se contopise în mine într-o unică poruncă a
autoconservării: în casă şi încuie uşa cu cheia în urma ta!
Am reuşit. Mi-am venit în fire abia în odaia mare şi am
izbucnit într-un hohot de plâns nestăvilit, un plâns al
neputinţei care nu mai contenea. Gata, ajunge – şterge-ţi
lacrimile şi nu te mai gândi la toate astea! În definitiv, ce s-

267
Jan Otčenášek

a întâmplat? Dacă stau şi mă gândesc, nimic! Când am

chemat raţiunea în ajutor, mi s-a părut că faţă de
iniţiatorul acestei alarme înspăimântătoare nu nutream
niciun fel de ură, ci mai degrabă un dezgust atenuat de o
profundă compătimire – la urma urmei ce vină are
sărmanul? E oare vinovat că în pofida afecţiunii lui
mintale, mai sălăşluieşte în el un instinct nepotrivit,
năvalnic, care nu poate fi înăbuşit? Faptul e mai curând
întristător decât cumplit şi, la drept vorbind, sărăcuţul n-a
întreprins nici o tentativă, e într-adevăr inofensiv şi de
aceea n-o să-i spun lui Petr nimic.
După un timp l-am zărit pe fereastră: se îndepărta de
casa noastră, târşindu-şi încet picioarele pe pajiştea de
toamnă, cu pălărioara lui grotească pe cap – inocent, aşa
cum pot fi numai copiii sau nebunii. De bună seamă a şi
uitat de întreaga poveste, iar mintea lui tulbure rumega
acum, în silă, altă imagine neclară.
S-au întâmplat oare toate astea aievea? Ori a fost numai
o halucinaţie?
Am luat repede un calmant şi mi-am clătit faţa cu apă
rece ca gheaţa; m-am liniştit puţin, dar visul acela apăsător
tot n-a încetat. Ceva se întâmplă cu mine, ceva real, fioros
de real, simt acest lucru chiar dacă… Pe urmă, totul s-a
desfăşurat într-adevăr în lumea viselor şi din ce în ce mai
precipitat!
Mai întâi o durere uşoară de mijloc ca la începutul
ciclului; faptul m-a mirat, fără însă să mă sperie – probabil
că aşa trebuie să fie. M-am întins pe otomană şi am îndoit
genunchii, dar durerea nu ceda, ci, dimpotrivă, se
intensifica – simţeam în măruntaie, o apăsare
necunoscută, un fel de activitate febrilă, ca un îndemn sau
aşa ceva – devenea tot mai complicată şi mai agresivă, iar
eu îmi dădeam seama că-mi încleştez dinţii şi că pe frunte
îmi ţâşnesc broboane de sudoare. Calm, fetiţo, calm!
Adevărata spaimă a pus stăpânire pe mine abia la toaletă,
în clipa în care am constatat că sângerez… Asta, totuşi n-
ar trebui să se întâmple, mi-am spus; sunt doar

268
 Pe când în rai ploua…

însărcinată! În privinţa aceasta orice eroare se exclude! M-

am târât înapoi în odaie ca un cărăbuş rănit şi m-am
prăbuşit pe otomană.
După aceea am căzut într-o nepăsare nătângă, legată
probabil de un imbold al autoconservării, şi m-am ascuns
în ea ca într-o cochilie; nu-i nimic, murmura ceva în mine,
cu încăpăţânare; trece, cum se întoarce Petr, trece,
Doamne, de-ar veni odată!
Douăsprezece bătăi hârâitoare şi tot n-a trecut,
dimpotrivă, printr-o detaşare ireală de mine însămi, mi-am
dat seama că gemeam şi mă zvârcoleam – asta ţi se trage
de la visurile tale precedente, îmi spunea Petr – sine
garantia – trezeşte-te, Kadlecová; da, să mă trezesc… dar
cum? Pe urmă s-a deschis uşa şi în prag s-a ivit chipul
himeric al lui Cenék Saska – aha! – a aflat că motanul nu-i
acasă; salahorul ăsta erotic, priapicul ăsta cu smoc de
pene la pălărie?… Dar cum m-a zărit, a făcut o mină gravă
şi a rămas cu gura căscată. Nu ştiu despre ce am vorbit
amândoi sau dacă măcar am vorbit, îmi amintesc doar atât
că mi-a apărut un pic caraghios văzându-l cum intră,
cuprins de o panică neaşteptată şi nemaiştiind ce să facă; a
aruncat peste mine o pătură, apoi a început să mă bată
uşor pe braţe şi în timpul ăsta bolborosea ceva neînţeles;
pe urmă a zbughit-o glonţ din odaie de parcă ar fi luat foc
casa, şi… nu te lăsa, Ludmila, auzeam de la o distanţă
cosmică – vin cu ei numaidecât, rezistă, te rog, ah, boul de
mine!…
Şi din nou singură, singură; un punct neînsemnat, o
tolbă de durere în mijlocul universului: ticăitul ceasului îmi
ciocăneşte în creier, dar timpul stă pe loc ca o băltoacă de
apă clocită, nu-l sesizez, nu-l percep, cufundată în mine,
chircită ca o fiară, ceva se întâmplă cu mine, sângerez şi
visul nu mai conteneşte, desfăşurându-se ca un film
tremurat – e un vis despre un mers zdruncinat cu maşina
pe un drum accidentat, – simţeam parcă toate pietricelele
şi toate ridicăturile şoselei – sunt dusă undeva, cu lumină,
într-un sicriu neobişnuit de spaţios, spre uimirea mea are

269
Jan Otčenášek

ferestre… Iar cerul e de un tulbure gălbui, povestea asta nu

se mai sfârşeşte, e ca agonia – ce mă fac dacă nu-l mai
văd? — Dumnezeule, şi părerea aceea de rău, cumplit de
sfâşietoare şi sugrumantă! Lacrimile mi se revarsă şiroaie
pe obraji, încerc să-mi imaginez chipul lui, dar nu văd
decât cicatricea rămasă de pe urma operaţiei de apendicită;
şi viaţa lui atârnase atunci de un fir de aţă, era ameninţat
de o perforaţie, ca mine acum… Vă doare ceva? întreabă o
voce şi eu încuviinţez doar din gene, mai multă putere nu
găsesc în mine! Îndată ajungem! Grozav! Şi din nou cerul,
de data asta sinistru, lumea se leagănă sub mine într-o
mişcare ritmică, şi mă doare – nu uita să cumperi din oraş
cuişoarele acelea! – umbră, o umbră catifelata şi blândă,
un şoc de lumină orbitoare în ochi şi cineva mă întreabă
neîncetat ceva; ce vor de la mine? – şi deodată o culoare
albă, uimitor de albă, o strălucire cromatică şi un clinchet
gingaş de clopoţei, acum aproape nici nu mă mai simt pe
mine, simt un obiect, un lucru azvârlit undeva la fund; iată
însă nişte mâini străine, dar, le sesizez cu bucurie, căci
simt că mă pot agăţa de ele ca să nu mă prăbuşesc de pe
palier, sunt mâini care nu mă lasă, mă pot bizui pe ele; pe
urmă o scurtă înţepătură de ac în antebraţ, au! – unu, doi,
trei, şi, ce bine! lumea se topeşte, se mistuie, şi eu odată cu
ea, sunt un praf efervescent, dar asta nu mă îngrozeşte
deloc, căci lângă mine e mama, şi Eva – de unde până unde
voi aici, fetiţele mele?
Şi pe urmă nimic – în sfârşit nimic!
Pe urmă, însă, acel dulce şi fermecător nimic se desface
de sus în jos, ca o cortină, şi chipul cuiva se impune
obsedant ochilor mei, dă înapoi, se estompează şi se
risipeşte, dar numaidecât revine cu o claritate perfectă, îl
recunosc cu spaima unei trufii deşarte – vai, sunt
nepieptănată! – şi, gata, acum ştiu: e chipul cu farmecul
adolescentului maturizat à la Gary Cooper sau Gregory
Peck – îmi surâde încreţindu-şi uşor fruntea şi obrajii,
Doamne, unde… unde? Apoi, pe neaşteptate, mă dumiresc;
cu o risipă de eforturi îi impun să schiţeze un zâmbet

270
 Pe când în rai ploua…

bărbătesc, încerc să mişc din buze, să deschid gura, merge,

şi deodată îmi aud propriul glas:
— Încă mai e azi?
— Nu, acum e mâine! Dar ce importanţă are?
De fapt, are dreptate, şi asta mă linişteşte puţin, dar
numaidecât vin cu o nouă întrebare – cea mai importantă!
Mă ia de mână – e firavă şi fragilă, poate nici nu-mi
aparţine – şi, cu un firesc încântător, fără pic de patos, îmi
răspunde:
— Nimic îngrozitor, se întâmplă… În termeni ştiinţifici
asta se numeşte avort spontan. Ştiţi ce înseamnă?
Dau din cap în semn că ştiu şi în primele clipe rămân
aproape nepăsătoare: mai sunt încă ameţită, într-o stare de
toropeală binefăcătoare, pur animalică, mai mult vietate
decât om. Abia mai târziu, odată cu primul gând adresat
lui Petr, începe să mişte în mine ceva dureros…
— Data viitoare va trebui să fiţi mai prudentă – aud din
imediata mea apropiere. Ce isprăvi aţi făcut, nu vă
amintiţi? Aţi căzut, v-aţi obosit prea mult, v-aţi enervat cu
ceva, ori… o traumă psihică?…
Nu-mi amintesc şi nici nu vreau să-mi amintesc.
— Ei, nu-i nimic – îmi spune, ridicându-se în picioare –
sunteţi tânără şi sănătoasă, ce n-a reuşit prima oară o să…
Nu vă este îngăduit să plecaţi capul!…
Îi sunt îndatorată pentru aceste cuvinte de mângâiere,
chiar dacă în aceeaşi clipă nu mai cred în ele; glasul lui e o
plăcere să-l asculţi, le alintă, dar mă răpune slăbiciunea
mea. Îmi vine să dorm, să mă lase, oricum sunt alta, nu
mai sunt ceea ce-am fost, după fiecare trăire mai intensă,
omul e un pic altfel, nu mă recunosc!
Secunde, minute, ceasuri, – zac lungită într-o cutie
sclipind de albeaţă, pe un pat străin, mă simt ca un sac
ciuruit, dar, treptat, treptat încep să percep timpul: sfârâie,
ticăie în radiatoarele încălzirii centrale, bâzâie pe geamul
ferestrei odată cu musca speriată de apropierea morţii, salt
şi zburd în el ca într-un cărucior, miroase aici a antiseptic,
a supă rară şi a pâine, trebuie să mâncaţi, mă îndeamnă o

271
Jan Otčenášek

voce de femeie, încercaţi! Nu pot, – Doamne, pe unde s-a

împotmolit, când o să mai apuc să-l văd, unde e?
O să apuc – pasul acela îl desluşesc şi dintr-o mie: se
apropie, conturul unei siluete mult prea alungite apare în
spatele geamului lăptos al uşii: când o deschide, tăbliile
zăngăne uşor – el e! Eşti altul? Nu, eşti acelaşi, cum te ştiu,
te întâmpin numai cu ochii, nu-s în stare să adun laolaltă
destule cuvinte şi… despre ce-o să vorbim?
E aici. Stă un timp în picioare la prora corăbiei mele
albe, apoi, stângaci, se lasă pe un scaun şi pufneşte pe
nas: temător parcă, mă atinge cu privirea, deschide gura pe
jumătate, dar nu scoate o vorbă. Îmi dau seama ce-i în
sufletul lui, de aceea îi zâmbesc molatic şi mă grăbesc să-i
sar în ajutor:
— Cum a fost la direcţie? Ce-a zis Pomajzl? A holbat
ochii cât cepele, nu-i aşa? Nu ştiu ce-a făcut Pomajzl, în
schimb el cască ochii la mine, întrebându-se desigur dacă
sunt conştientă, sau dacă nu cumva aiurez, după narcoză.
— Ei – oftează lăsând capul în piept – totul e în regulă!
— Şi Kunhuta?
— Şi ea. S-a lăsat mulsă de mine. Îţi transmite salutari…
— Ascultă – îmi trece deodată prin minte – tu crezi că e
cu putinţă ca… deasupra Vltavei să zboare un condor?…
— Nu ştiu – rosteşte încet, de data asta fără mirare –
Dar… m-aş cam îndoi…
Şi din nou tăcem neputincioşi, am sentimentul că pentru
a ne reapropia va trebui să parcurgem un drum anevoios,
amândoi suntem cătrăniţi şi răpuşi de această întâmplare
nefastă. În sfârşit, Petr îşi revine cel dintâi prinzând curaj,
îmi aşază peste braţe câteva garoafe, ca unei răposate, apoi
scoate din servietă o carte cu povestiri de Andersen, pe care
a găsit-o deschisă pe noptiera mea. Abia acum mă podidesc
lacrimile – slavă Domnului! – îi apuc mâna şi i-o strâng cât
pot, apoi o trag spre mine.
Am impresia că gestul meu acţionează şi asupra lui ca o
comandă, se scutură şi se trezeşte din amorţeala ce-l
cotropise, se aplecă spre mine şi mă întreabă cu o voce

272
 Pe când în rai ploua…

împrumutată:
— Dar tu cum te simţi, Lu? Te mai doare?
— Nu, acum nu – îmi ascult glasul nefiresc de calm –
Golul nu doare.
Muşchii feţei încep să-i zvâcnească. Îşi fereşte
numaidecât privirea şi mărul lui Adam îi joacă nervos pe
gâtlej.
— Să nu mai vorbim despre asta!
— De ce? mă fac din nou auzită cu aceeaşi voce calmă şi
parcă străină. — Noi doi putem vorbi despre orice! Trebuie,
Petr!… şi-mi las mâna pe plapuma matlasată exact în locul
unde sălăşluieşte viaţa în mine. — Aici nu mai e nimic,
băiete! Nu e vina mea… M-au spintecat şi m-au ciopârţit ca
pe o gâscă de ospăţ, acum suntem iar doi, numai doi. Dar
doctorul spunea că asta se întâmplă, că nu-i chiar atât de
îngrozitor şi că… în clipa aceea mi-am întors la iuţeală
privirea şi m-am uitat îndelung pe fereastră, spre grădina
în care şuiera vântul hoinar. — S-ar putea să fie un pic şi
vina mea – am reluat cu voce stinsă – probabil că m-am
bucurat prea mult! Când aveam zece ani îmi doream
nespus de mult să găsesc sub pomul de Crăciun o păpuşă-
prinţesă, şi mă tot întrebam; o să le dea oare prin minte?
Da, de unde, nu le-a dat, am găsit acolo o săniuţă şi, ca un
făcut, în iarna aceea n-a fost în Praga nici pic de zăpadă…
Cum venea, aşa se ducea… Probabil că omul nu trebuie să
se bucure prea mult în aşteptarea unui anumit lucru, nu
crezi? Pe tine de fapt nu te-am aşteptat, nici măcar n-am
ştiut că ai să-mi apari în cale, tu, ca să zic aşa, ai căzut din
cer sau din lună – şi de aici mi se trage totul!
Am amuţit abia atunci când am observat că-şi acoperise
faţa cu palmele; trăncăneşti, fetiţo, îmi spuneam în sinea
mea, trăncăneşti aiurea şi fără niciun rost – să-ţi fie ruşine!
— Nu vorbi aşa – bolborosi printre degete – te rog, nu
vorbi aşa… dacă nu vrei să-ţi bocesc aici ca o cocotă
bătrână! Mie mi-e de ajuns că trăieşti. Peste câteva zile te
duc acasă!
După aceea – niciunul n-a mai scos o vorbă, tăceam

273
Jan Otčenášek

ţinându-ne de mână, de parcă ne croiam drum printr-o

pădure neagră şi deasă, neputincioşi, hârjoniţi, zdreliţi şi
lipsiţi de apărare, uimiţi de toate şi de goliciunea noastră
bizară: părăseam tocmai unul din acele raiuri pământeşti,
poarta ţăcăni în urma noastră dar… eram doi!

3 octombrie

Reîntoarcerea mea în Valea Vulpilor s-a asemănat cu un

jalnic triumf – jalnic şi lipsit de logică – m-am întors acasă
cu braţele goale şi învinsă! În sat n-am zărit nicio figură
omenească, maşina salvării avea geamurile mate. Dar şi
aşa îmi dădeam seama că sosirea mea era în centrul
atenţiei şi, în gând, auzeam vocile femeilor ciripind în
dugheana domnului Metelka: Aţi auzit? A pierdut copilul –
ei, cine, aia de la moară, aia de umblă toată ziulica în
pantaloni şi arată ca un liliac de noapte, cu ochelarii
întunecaţi pe ochi… Nu zău? Serios? Sărăcuţa, îmi pare
rău de ea!…
În casă domnea o ordine desăvârşită, iar dormitorul, ce
să mai spun, m-a întâmpinat în toată strălucirea – asta-i
isprava Dočkajkăi a ţinut să mă informeze Petr, s-a instalat
jos în odaia mare şi zice că în primele zile nu te lasă să pui
mâna pe nimic! Nu vrea să ia niciun bănuţ, şi zău, nu ştiu
ce mă fac cu ea, Lu!…
Ah, Dočkajka! Mă jenez s-o ating cu cuvântul – nici
lângă mama nu m-aş simţi în mai mare siguranţă! Şi dacă
ar fi numai ea! De fapt ar trebui să vorbesc despre mai toţi
oamenii din sat, îndeosebi despre femei: nu le-am văzut, n-
au dat năvală, nu s-au înghesuit în dormitorul nostru; cu
toate acestea, le-am simţit neîncetat prezenţa de parcă zeci
de mâini s-ar fi întins mereu spre mine şi asupra mea.
Gestul lor ne ungea la inimă, dar în acelaşi timp ne aflam
şi într-o situaţie penibilă: cum să le mulţumim sau cum să
le refuzăm pentru a nu le jigni?
Eram copleşiţi de grija şi atenţia lor lipsită de orice

274
 Pe când în rai ploua…

ostentaţie şi insistenţă cicălitoare: doamna Bečickovà a

tăiat o găină să-mi facă supă, doamna Kraftová un iepure
de casă, de la fermă ni s-a adus din proprie iniţiativă lapte
şi unt, familia Sirotka ne-a trimis o oală cu miere, până şi
domnul Taraba a ţinut să-şi facă apariţia, iar domnului
Metelka nici prin gând nu i-a trecut să se lase mai prejos,
inginerul Krejcar a intrat ca o furtună cu un cogeamite
ficat de căprioară – încercaţi să-l faceţi înăbuşit cu ceapă,
ce mai, o adevărată delicatesă, o să vedeţi! Şi Panochii
Doamne, Dumnezeule, ce ne facem noi cu toate astea, nici
într-o săptămână nu izbutim să le mâncăm!…
Ştiu că e mai atractiv şi de mai mare efect să descoperi
la oameni cusururi, să le dezvălui josniciile şi egoismul, dar
acum, în clipa aceasta, nu pot – aş minţi!. Simplu, nu pot,
chiar dacă nu-mi fac iluzii… Îi cunosc, am aflat destule
despre ei. Nici măcar apa şi aerul curat de pe aceste
meleaguri nu izbutesc să facă din ei îngeri, dar…
O zi, două, trei – zăceam cuminte şi disciplinată în patul
meu şi-mi trăiam învierea din morţi… Din când în când
citeam povestirile lui Andersen, iar în răstimpuri căscam
pur şi simplu ochii pe fereastră: plouă, iar plouă, vântul
zgâlţâie coroanele copacilor şi goneşte frunzele prin
preajma geamurilor plânse, noaptea cerbii îşi continuă
trâmbiţatul şi mă zmulg din somn la fel ca în urmă cu
câteva zile, totul e ca înainte, nimic nu s-a schimbat aici –
în afară de mine!
De fapt nu mă mai doare nimic, durerea şi-a luat
tălpăşiţa din trupul meu; a lăsat însă în urma ei o tristeţe
surdă, înăbuşită, dar tărăgănată; o senzaţie de gol, dublată
de sentimentul înfrângerii: sunt veşnic tributară unei
resemnate şi mute păreri de rău, incapabilă să rodească
lacrimi. Nu le doresc. Nu sunt o fire plângăreaţă, încerc din
răsputeri să mă eliberez, să scap de această obsesie – gata
fetiţo, ajunge, împacă-te cu soarta, sau cel puţin uită,
altceva mai bun tot nu-ţi rămâne de făcut! Dar cum? Cum
anume? În faţa acestei situaţii raţiunea e neputincioasă iar
veşnica alergătură între cauză şi efect e pierdere de vreme

275
Jan Otčenášek

fără niciun rost! De ce? De ce, simplu, de aia, – s-a

întâmplat şi basta!
În prezenţa lui Petr îmi impun o mină veselă, chiar dacă
nu-mi fac nicio iluzie că se lasă păcălit de ea. Uneori am
impresia că vrea să-mi spună ceva foarte important şi nu
îndrăzneşte, sau nu ştie cum să înceapă: seară de seară stă
la căpătâiul meu. Îndrugăm verzi şi uscate, râdem – numai
despre ceea ce s-a întâmplat ne ferim cu grijă şi cu teamă
să aducem vorba; mi se pare un lucru cât se poate de
nefiresc, căci până şi gândurile neexprimate se adună şi se
înalţă între noi ca un nor întunecat; mă încearcă
simţământul chinuitor că norul acesta ne desparte
dureros, îndepărtându-ne parcă unul de altul, ba chiar ne
şi ameninţă cu ceva; dar ce e de făcut?
Abia a patra zi după o avalanşă de râs nestăpânit, deveni
deodată grav, mă apucă de mână şi aşa, ca într-o doară,
ţinu să amintească:
— Ştii, într-un anumit pasaj, Montaigne spune…
Majoritatea oamenilor sănătoşi consideră că e o mare
fericire să ai mulţi copii! Eu şi alţi câţiva ca mine
consideram la fel de mare fericirea de a nu-i avea! Tu ce
zici?
Întrebarea lui mă surprinse nespus de mult: mă
simţeam oarecum atacată pe la spate, şi, astfel, după
câteva clipe de meditaţie nervoasă, am clătinat din cap,
scurt dar categoric:
— Ce zic eu? Hm… Aş zice că uneori până şi
Montaigneul tău a cam scrântit-o! Ba, mai mult, că din
când în când a izbutit să spună şi câte o prostie mai mare
ca el!…
Nu mi-a dat nicio replică, a înţeles pe loc că încercarea
lui discretă a fost falimentară, că prin rigiditatea ei a avut
mai curând darul să mă incite decât să mă liniştească! Şi,
negăsind ceva mai bun de făcut, a lăsat capul în jos şi mi-a
dat drumul la mână. În clipa aceea mi s-a făcut milă de el,
şi întrucât şi mie mi s-a părut apoi că judecata mea fusese
prea ireverenţioasă şi penibil de categorică, m-am grăbit să

276
 Pe când în rai ploua…

adaug:
— În definitiv şi la urma urmei, n-a fost nici el decât un
om, nu-i aşa?
Încuviinţă din cap, fără să scoată o vorbă, şi după aceea
nu s-a mai pomenit un cuvânt despre această poveste; dar,
în aceeaşi zi, mi-a fost dat să aflu că până şi în rolul de
consolator e de-a dreptul inepuizabil! Când a început să se
lase înserarea, s-a ridicat brusc de lângă patul meu, şi-a
tras la iuţeală mantaua de ploaie şi a plecat în sat, unde,
chipurile, avea de rezolvat o treabă importantă; în timp ce-
mi spunea toate astea arbora o mină foarte misterioasă.
N-a trecut niciun ceas de când plecase când am auzit
scările duduind sub pasul lui apăsat. A dat buzna în
dormitor aşa cum venise – picăturile de ploaie se
prelingeau de pe manta umezind duşumeaua – s-a apropiat
de mine, şi pescuind în buzunarul uriaş al mantalei, mi-a
lipit la iuţeală în palmă ceva moale şi cald, un fel de
ghemotoc de păr negru şi alb… Am chiuit de uimire…
Era un căţeluş – un pui micuţ şi disperat în neputinţa
lui, nu ştiu dacă avea paisprezece zile: abia vedea cu ochii
şi în locul vocii de câine răsuna din el doar un scheunat
tânguitor. Tremura tot de frică şi mirosea a fân. L-am
apropiat de obraz şi abia acum, după ce am înţeles de ce se
află aici şi de ce mi l-a adus Petr, am simţit în mine ceva ca
o destindere surdă, si, în sfârşit, ochii mi s-au umezit de
lacrimi. Nu le-am opus nicio rezistenţă, de altfel nici nu
puteam să le cruţ, aşa că n-au decât să curgă gârlă! Petr se
înspăimântă de ele, crezând, de bună seamă, că făcuse o
nouă gafă…
— Ce-i cu tine, Lu? Dacă nu-ţi place, îl duc înapoi…
— Să nu îndrăzneşti! am izbucnit fără voia mea, lipind
de obraji vietatea aceea tremurătoare. — E absolut superb.
De unde l-ai luat?
— Ei, căţeaua lui Mrazek a fătat cinci deodată, iar eu mi-
am zis că, oricum, o să avem nevoie de un dulău ca lumea,
mă înţelegi… din pricina găinilor… N-am pretenţia că ar fi
un exemplar de expoziţie, dar ceva tot e de capul lui. Nu-i

277
Jan Otčenášek

aşa? E destul de prezentabil…

A trebuit să-i dau dreptate: căţelul nostru e, bineînţeles,
o corcitură înfiorătoare şi totuşi n-aş spune că o să iasă din
el griveiul tipic de ogradă, acel paria modest al seminţiei
canine, cu coada răsucită ca un arc de ceasornic; de pe
acum se văd la el anumite semne ce trădează rasa – din
păcate însă nu ale unei singure rase! Aparent s-ar înrudi
mai mult cu foxterierul, dar ce mă fac cu boticul şi cu
lăbuţele astea strâmbe! În sfârşit, vom vedea! Cred că,
după actuala lui înfăţişare, determinarea întregului
amestec de rase, ar fi o sarcină grea chiar şi pentru un
chinolog cu experienţă.
— Cum ai de gând să-i spui – mă tulbură Petr din
reflecţiile mele.
— Ştiu şi eu… De pildă – Cain. Tu ce zici?
— Brr! De ce tocmai numele unui fratricid?
— Ei şi? Un nume ca oricare altul. Aşadar, fii binevenit
în casa noastră, Cain!…
Se pare că modesta ceremonie a fost greşit înţeleasă de
căţeluşul nostru – căci, în aceeaşi clipă, a început să mă
boteze el pe mine. În ultimul moment, doar, a apucat Petr
să mi-l smulgă din mână ca să nu pătimească pătura, şi
astfel, pe duşumea s-a întins o mică băltoacă strălucitoare,
prima din acele nenumărate ce aveau să-i urmeze! După
aceea l-a ridicat în sus pe vinovat şi, la lumina lămpii cu
petrol, l-a cercetat din toate părţile: părea mulţumit.
— Doamne – spuse în cele din urmă cu o duioasă
admiraţie în glas – e prost ca noaptea! Uite la el cum cască
ochii, bleguţul! Brr!
Pe loc i l-am luat pe Cain din palmele lui fioroase.
— Te rog să nu-l jigneşti, ai înţeles? Nu e vina lui şi,
apoi, cine ştie cum te uitai tu când erai de vârsta lui? El e
cel puţin dornic să trăiască, chiar foarte dornic… în timp ce
al nostru… probabil…
Nu mi-am putut rosti gândul până la capăt – m-a amuţit
privirea lui Petr, mai întâi nedumerită, apoi înspăimântată
şi, până la urmă, chiar ameninţătoare.

278
 Pe când în rai ploua…

— Pentru numele lui Dumnezeu! izbucni cu voce

răguşită, agitând pumnul pe la nasul meu. Trezeşte-te,
Kadlecová! Uneori pari o femeie înţeleaptă şi raţională, dar
în aceeaşi clipă eşti în stare să trânteşti ceva atât de
cumplit… şi să fii atât de imposibilă, încât îi vine omului
să-şi ia câmpii… ori să te plesnească zdravăn peste fundul
gol! Cum poţi să vorbeşti aşa… ei, drăcia dracului!
Furia îl ridică de pe scaun, umbla de colo până colo prin
odaie, bocănind, tunând şi fulgerând, cu mâinile
împreunate deasupra capului. Mă uitam la el cu căţeluşul
în braţe şi deodată, am început să mă simt nemaipomenit
de bine: să râd, nu cutezam, dar şi aşa gustam peste
măsură murmurul acela încântător – în sfârşit! În sfârşit
suntem acasă! Îmi dădeam seama că dacă aş vrea, aş
putea şi acum să mă ciondănesc cu el pe săturate, să-i
recomand să mă lase în plata Domnului ori să se ducă să
se plimbe, că în toiul unei ciorovăieli aprinse am şterge de
pe noi siropul acela lipicios al menajamentelor, al jenei şi al
nesincerităţii şi am fi din nou noi înşine – aşa că n-are
decât să spumege cât pofteşte, să facă să duduie şi să
trosnească duşumeaua, între noi a şi început să miroase
ozonul suav şi binefăcător al destinderii şi al normalizării –
aşa că, dă-i înainte, băiete, nu te lăsa! Şi în acest timp îmi
spuneam: Doamne, cât mi-e de drag acest bărbat!
Iar a doua zi am şi coborât şi am încălzit soba în odaia
mare.

8 octombrie

Aşadar, nu mai aşteptăm, începem lucrările de fortificare

– e şi timpul! Am senzaţia că mă aflu în pragul unei bătălii
cu caracter pur defensiv: inamicul ce se apropie de noi tot
mai mult, odată cu scurgerea fiecărei zile, e pe cât de
puternic pe atât de perfid, iar armele sale sunt cumplite –
gerul, zăpada, avalanşele şi viforniţele pustiitoare, foamea,
împresurarea cu singurătatea şi câte şi mai câte, vai de

279
Jan Otčenášek

acela pe care-l surprinde nepregătit! Elaborăm un plan de

apărare până la cele mai mici detalii.
Cu ce să începem? Bineînţeles cu ferestrele: în încăperile
nelocuite lipsesc multe ochiuri de geam şi aproape în toată
casa ferestrele sunt neetanşate: până şi în odaia mare se
furişează prin crăpăturile din jurul ramelor frigul, iar
vântul vrăjitor scoate uneori din ele nişte melodii atât de
tânguitoare, de mi se face pielea ca de găină. Încercarea de
a supravieţui iarna la munte cu asemenea ferestre
echivalează cu hazardul, dacă nu chiar cu sinuciderea! Din
fericire, mai dispunem de câteva mii de coroane, iar
moşulicii noştri se pricep la toate, aşa că vom etanşa
ferestrele măcar în camerele pe care le folosim nemijlocit.
Cain a şi început să se adapteze, ni se încurcă printre
picioare şi fabrică la băltoace, cu nemiluita; parcă ar lucra
în acord, – tună şi fulgeră ordonatul şi iubitorul de ordine
Dont – într-o bună zi, o să se reverse Sumava din pricina
lui, o să vedeţi!
După apă va trebui să mergem în continuare la pârâu,
pe orice vreme, dar nu asta ar fi problema cea mai gravă;
elementul cel mai important va fi pentru noi focul, cu alte
cuvinte, căldura; e de neconceput că am putea face faţă cu
soba din odaia mare şi cu godinul plesnit din dormitor, aşa
că, de ieri încă, Petr a adus de la oraş două musgrave de
modă veche, cumpărate, zice el, pe nimica toată. Lemne
avem destule, cel puţin aşa mi se pare, la nevoie ne mai
ajută administraţia silvică, ori fabrica de cherestea şi
îngerul păzitor Panocha. Din ziua în care i-am comunicat
hotărârea noastră de a rămâne, a preluat asupra noastră,
fără să spună o vorbă, ceva ce aduce a patronaj; se abate
pe la noi aproape în fiecare zi şi, cu fruntea încreţită,
urmăreşte mersul lucrărilor de fortificare. N-ar fi exclus ca
în timpul furtunilor de zăpadă să nu putem răzbi chiar şi
câteva zile până în sat, aşa că trebuie să ne facem şi nişte
provizii. Alcătuim liste cuprinzătoare: câteva cutii de
conserve, o halcă serioasă de slănină, un sac de cartofi,
făină, câteva sticle de votcă – acestea bineînţeles rămân

280
 Pe când în rai ploua…

sub supravegherea mea – medicamente, feşe de pansat, un

butoi cu gaz, spirt, Doamne, câte ne mai trebuie! Şi-o să-l
oblig pe Petr să se ducă în oraş să-şi scoată măseaua aceea
ticăloasă – ce, vrei să începi pe urmă să alergi de ici până
colo prin ger şi să-ţi spargi capul de un felinar? Cum poate
să se teamă în halul ăsta de dentist un bărbat în toată
firea, asta nu mai înţeleg!
Şi când vor fi gata toate astea, vom începe să lucrăm în
afara casei: n-ar avea niciun rost să zăcem tot timpul în
odaia mare căscând ochii pe fereastră, ca să nu mai vorbim
de faptul că fără salariu de la direcţie pe care, din
îngâmfare, Petr a refuzat să-l primească în lunile de iarnă,
ne vom trezi curând pe geantă şi, într-un fel sau altul, vom
fi nevoiţi să ne câştigăm existenţa. Şi de asta tot Panocha
s-a îngrijit: „Fiţi calmi, copii, am promis doar că vă dau o
mână de ajutor – şi Panocha nu umblă cu fleacuri!” Peste
iarnă Petr se va duce să lucreze ca forţă auxiliară la fabrica
de cherestea, acolo e nevoie oricând de braţe de muncă, va
trebui poate să tragă din greu, dar sper să se obişnuiască,
iar câştigul nu va fi de aruncat! Eu, ce-i drept, nu voi avea
un serviciu propriu-zis, dar oricum se va găsi de lucru şi
pentru mine berechet: din când în când voi merge la şcoală
să ajut la curăţenie şi în afară de asta, mai trebuie pusă
niţică ordine în biblioteca comunală: trebuiesc achiziţionate
cărţi noi şi mai cu seamă trebuie introdusă acolo o
evidenţă serioasă, cu fişe bine întocmite – de mult nu se
mai ocupă nimeni de ea şi bani, slavă Domnului sunt – ce
zici tovarăşă, asta ar fi o treabă bună pentru dumneata, nu
crezi? Ai mai putea învăţa şi tehnica proiecţiei, avem aici
un aparat sonor pentru filme de şaisprezece milimetri, şi n-
ar fi rău ca din când în când să mai organizăm câte un
cinematograf! Amatori o să avem destui în satul ăsta
însingurat, de asta n-am nicio grijă, în special printre femei
şi copii. Şi dacă încropim toate astea şi le punem niţel pe
roate, vă ies câţiva bănuţi bunişori, dumneata ce zici? Eu.
Ce să zic? Zic că da şi, foarte bucuroasă, mă apuc de
treabă imediat.

281
Jan Otčenášek

Acum câteva zile am cunoscut-o, în sfârşit, pe profesoara

din localitate, o fată cam anemică şi… tristă, originară de
undeva de lângă Plzeň; nu e nici frumoasă, nici urâtă, mi-a
plăcut, nu ştiu de ce, de la prima vedere şi am sentimentul
că e vorba de o simpatie reciprocă.
— Clar, altfel nici nu se putea – a ţinut să menţioneze
Petr, cu un aer de respingătoare suveranitate – profele se
recunosc între ele după miros!
Mi se pare închisă şi timidă; fireşte, nici prin gând nu-mi
trece să-i dau în vileag faptul că ştiu de suferinţele ei cu
Saska şi nu intenţionez câtuşi de puţin să mă bag în
sufletul ei, dar am vaga impresie că în curând voi deveni
confidenta ei. Cinstit vorbind, nu prea doresc acest lucru.
Sunt alături de ea, mă străduiesc s-o înţeleg, dar să dai,
indiferent cui, vreun sfat în chestiuni strict sentimentale,
înseamnă, după mine, a da dovadă de o îndrăzneală
grosolană, dacă nu chiar de o prostie fără margini. Şi apoi,
toată înţelepciunea mea în acest domeniu – dacă există
vreuna! – se rezumă la faptul că în rătăcirea mea erotică
am dat de Petr; înainte de a mă întâlni cu el eram, în
privinţa asta, într-o situaţie la fel de jalnică, dacă nu chiar
mai jalnică decât a ei… Şedeam amândouă în singura clasă
a şcolii din localitate – mă simţeam în atmosfera şi izul
acela familiar ca acasă, în ciuda faptului că până atunci nu
mai fusesem niciodată singură la catedră – şi, curând, am
ajuns la o înţelegere în ceea ce priveşte colaborarea
noastră. Ea însăşi a venit cu o propunere care de-a dreptul
m-a emoţionat: în podul şcolii descoperise un teatru de
marionete cât se poate de bine păstrat şi o ladă plină cu
păpuşi; e adevărat, ar mai fi de pus la punct câte ceva, de
înviorat un pic culorile decorurilor, de confecţionat alte
costume câtorva dintre păpuşi şi de făcut rost de nişte
piese de la oraş, dar… ideea în sine mă proiectă la iuţeală
în braţele unui entuziasm neprefăcut! Să mă explic: teatrul
de păpuşi a fost încă din copilărie pasiunea mea supremă;
l-am trăit, pur şi simplu, împreună cu Eva, iar atmosfera
lui mă farmecă şi azi cu naivitatea ei plină de poezie. Am

282
 Pe când în rai ploua…

chiuit de bucurie şi în aceeaşi clipă ne-am năpustit

amândouă pe scara ce duce spre pod.
În afară de asta, serile voi continua să lucrez împreună
cu Petr pentru viitoarea noastră întreprindere: trebuie să
ne perfecţionăm cunoştinţele în domeniul culinar şi al
ospătăritului, nu de alta, dar la primăvară urmează să ne
prezentăm la examenul de calificare. Pe lângă obişnuitele
mâncăruri ieftine, am vrea să-i surprindem pe oaspeţii
noştri cu o specialitate a casei, ca să-şi lingă buzele şi
degetele de plăcere: eu propun pui à la margraf – reţeta am
descoperit-o într-o veche carte de bucate cehă – Petr insistă
pentru păstrăvii cu migdale, ăştia, slavă Domnului! se
găsesc pe aici tot anul din belşug.
Şi, în sfârşit, o să ne apucăm şi de obiectele din lemn
natural: Petr s-a decis să ornamenteze cu ele salonul în
care vrea să instaleze un bar cu scaune înalte; tot salonul
urmează să fie amenajat cu piese de mobilă confecţionate
din lemn foarte puţin prelucrat, doar băiţuit, şi treaba asta
dă mai multă bătaie de cap decât amenajarea lui cu un
mobilier convenţional. Încă din primele zile ale şederii
noastre aici, am început să adunăm în timpul
îndelungatelor noastre hoinăreli prin pădure, tot felul de
crengi şi bucăţi de lemn ciudat răsucite de natură, ale
căror forme, neobişnuite, uneori de-a dreptul bizare, au
darul să stârnească imaginaţia şi inventivitatea; hambarul
de lemne e plin de ele, şi în lunile de iarnă va trebui să le
sortăm şi să le prelucrăm. Adeseori Petr se delectează
cotrobăind prin ele.
— Uite, îmi arată el, captivat de câte un exemplar din
cele mai promiţătoare, asta e o şopârlă în toată legea, nu ţi
se pare?
— Nu, nu mi se pare, şopârlele nu sunt atât de
burduhănoase, mă pronunţ eu ca un expert, asta aduce
mai curând a broască!
— Aiurea, te pricepi tu la şopârle cum mă pricep eu să
fluier, pun prinsoare că nu le cunoşti decât din manualul
de ştiinţe naturale – praghezo!

283
Jan Otčenášek

Seriozitatea şi îndărătnicia lui mă întărâtă uneori şi

astfel, numai de-al dracului, mă încăpăţânez să descopăr
în formele acelea extravagante lucrurile cele mai absurde
cu putinţă:
— Asta vrea să fie zeiţa Venus? Ha, în viaţa mea n-am
văzut femeie cu trei sâni, asta se aseamănă mai degrabă cu
o maşină de scris sau cu o pipă!… În astfel de împrejurări
mă străpunge cu o privire plină de o uimire ucigătoare şi se
repede la mine furios:
— Dacă ai chef de băşcălie, şterge-o la cratiţele tale, şi
nu-mi trăncăni mie aici verzi şi uscate, Kadlecová!… N-am
bănuit niciodată că femeia alături de care trăiesc e
înzestrată cu o fantezie atât de perversă!…
Doamne, ce animaţie o să fie aici în serile de iarnă!

24 octombrie

Ieri a fost sâmbătă, o zi obişnuită de toamnă; pe cer se

rostogoleau valuri de nori îndesaţi şi vântul gonea prin vale
ca un câine turbat – dar până acum nimic! Atâta doar că
dimineaţa, între geamurile de la odaia mare, termometrul
arăta minus două grade. Petr mai dormea, primele două
zile la fabrica de cherestea i-au cam dat de furcă, aşa că
am pornit singură, cu Cain în braţe, să fac o scurtă
plimbare. Pădurea te deprima cu pustietatea ei
neobişnuită, cufundată într-o tăcere adâncă şi iscoditoare;
mă simţeam în ea ca într-o biserică devastată: n-am zărit
pe nicăieri nicio vietate. De bună seamă, atmosfera aceasta
îl impresiona şi pe Cain: tremura ca varga şi scheuna de
jale, voia sărăcuţul acasă, la căldură, în lădiţa lui de lângă
sobă – nu-ţi fie teamă, fricosule, nu te părăsesc, şi dacă
vrei să ştii, nici eu nu mă simt prea grozav în singurătatea
asta! Brr!
Înainte de culcare am luat lanterna şi m-am dus să văd
dacă nu-i lipseşte ceva Kunhutei. În curte m-a înghiţit o
beznă înfiorătoare, vântul zgâlţâia coroanele copacilor şi

284
 Pe când în rai ploua…

schelălăia, să-ţi ia auzul, nu alta! M-a cuprins deodată

îngrijorarea şi am avut o strângere de inimă. Iiiarna!
Şi când am pornit împleticindu-mă înapoi, spre uşa
casei, am simţit deodată cum mi se aşază cu gingăşie pe
buza de sus ceva foarte uşor, ceva umed şi rece – şi
numaidecât am înţeles pe ce lume mă aflu!
Da, era un fulg de zăpadă: l-am lins la iuţeală, dar în
clipa următoare mi s-a lăsat altul pe vârful nasului. Şi… al
patrulea…
Dimineaţa mă trezi o lumină nefirească. Petr era gata
îmbrăcat şi, într-o totală nemişcare, se uita afară, pe
fereastra dormitorului. Mi-am tras repede pe mine capotul
şi, dârdâind de frig, m-am apropiat de el.
În clipa aceea chiar, soarele se strecură pentru o
secundă din nori şi toată valea se aprinse de o albeaţă
fantastică încât a trebuit să mijesc ochii. N-o recunoşteam,
era cu totul alta: tăcută şi albă, iar culmea pleşuvă a
Ostružnei strălucea ca o lumânare – ce s-a întâmplat, unde
am ajuns peste noapte? Apoi, deodată, se întunecă şi în
tăcerea mormântală începu din nou să se presare de sus
acea risipă de alb imaculat – şi totul era de o frumuseţe de-
a dreptul înspăimântătoare!
— Ei, şi-acum să ne ţinem bine! se auzi, în fine, glasul
lui Petr. Şi fără să-mi arunce o privire, mă cuprinse cu
mâna stângă pe după umeri şi mă trase la pieptul lui:
— Intrăm într-un tunel al dracului de lung!
Ne uitam amândoi la ninsoarea din ce în ce mai deasă,
mă simţeam nespus de bine, parcă mai luminoasă, apoi, ca
din senin, am spart tăcerea aceea îndelungată:
— Ascultă, de fapt pentru ce ne aflăm noi aici?
Întrebarea, ţinând seama de durata şederii noastre aici,
părea, desigur, de neînţeles, – era una din acele întrebări
inconştiente pe care le rostim pripit, înainte de a fi în stare
să apreciem oportunitatea ei – dar, din felul în care a
reacţionat, mi-am putut da seama că şi el şi-o pune din
când în când.
— Asta ar trebui să ştii tu, nu crezi? mormăi posac,

285
Jan Otčenášek

pufnind cu putere pe nas. După care se dezlănţui cu

destulă violenţă, de parcă ar fi polemizat cu cineva:
— În ceea ce mă priveşte sunt din ce în ce mai convins
că totul merge bine. Tu nu? N-aş putea spune că la Praga
ar fi scârţâit ceva între noi, nu, asta nu, şi totuşi… Nu.
Nimic îngrozitor, niciun semn de destrămare sau de
plictiseală. Niciun conflict, da’ de unde, nimic de genul
ăsta… cel mult un fel de oboseală uşoară, neînsemnată,
dublată însă de sentimentul unei rutini exagerate, sau cam
aşa ceva. Nici eu nu ştiu cum să mai spun… Şi să nu-mi
pretinzi că n-ai simţit şi tu la fel! Mă rog, acolo omul putea
să-şi bage în cap că ştie totul dinainte, că alunecă pe şine
potrivit unui orar sigur – mai întâi o locuinţă într-un
microraion, cu frigider şi televizor, pe urmă doi copii, de
preferinţă un băiat şi o fetiţă… şi dacă treburile merg în
continuare atât de frumos, atunci şi o maşină nouă, iar ca
o culminare a acestei ascensiuni îmbucurătoare, o cabană
într-o colonie la marginea pădurii sau pe malul apei, într-
un loc repartizat în exclusivitate… Şi, mă rog, de ce nu? În
definitiv, totul e în perfectă regulă, numai că… numai că
într-o bună zi constată că aceste perspective îl cam
indispun şi-l întristează… şi începe deodată să aibă
sentimentul că de fapt nu-şi face viaţa sa proprie, ci
completează doar un formular al dracului de plicticos, şi
atunci e de rău cu el! Sau dimpotrivă, pricepi?
— Absolut – am ţinut să-l asigur fără şovăială. — Şi nu
numai atât, nu-i aşa?
— Şi nu numai atât! repetă el cu vizibilă uşurare; îmi
atinse nasul cu buzele şi începu să râdă: — Ai un năsuc
rece ca al câinelui când e sănătos. Brrr, e un frig aici, ca la
Polul Nord, iar stomacul meu începe să intoneze o cantată
pur şi simplu respingătoare!

27 octombrie

De trei zile tot ninge şi iar ninge, ce ne facem dacă nu

286
 Pe când în rai ploua…

mai încetează niciodată? Ninsoarea asta nestăpânită îmi

calcă pe nervi şi mă dezgustă; acum încep să înţeleg de ce
la anumite popoare culoarea albă are semnificaţia morţii –
şi pe noi a început să ne apese şi să ne întristeze; suntem
prizonierii ei – gata, ajunge! Să înceteze odată!

29 octombrie

Un lucru, atât de comun – numai că aici asta nu

înseamnă doar fulgii capricioşi ce flutură zglobiu peste
străzile Oraşului vechi, pentru amuzamentul copiilor şi
spre marele necaz al intendenţilor; aici e o povară, o povară
apăsătoare, un destin cumplit, un blestem. Şi asta nu-i
decât uvertura la un spectacol cu o montare fastuoasă,
atâta tot; Petr pretinde că zăpada asta n-are încă puterea
să reziste, dar eu mă cam îndoiesc de spusele lui. Săracul,
zi de zi, cu noaptea în cap, îşi croieşte drum prin viscol şi
troiene, îndreptându-se spre fabrica de cherestea, şi urmele
bocancilor dispar numaidecât în urma lui sub zăpada
proaspătă; după-amiaza se întoarce acasă clătinându-se de
atâta istovire, simulează prospeţimea ba, mai mult,
încearcă să şi glumească, ţinându-se de clovnerii, în
schimb aţipeşte deasupra farfuriei cu supă de cartofi, iar
noaptea nici măcar nu sforăie. N-aş putea spune că în
privinţa asta eu mă laud mai bine: încă nu ne-am obişnuit,
ne împleticim prin lume umblând ca nişte strigoi, şi unde
mai pui că nici de harţă nu ne mai arde! De bună seamă,
pentru o ceartă zdravănă n-avem destulă energie.
Azi mi-a adus de la poştă o scrisoare de la Eva: la Praga
e o toamnă frumoasă, plouă des, dar în fiecare după-
amiază soarele străluceşte peste Vltava! Evžen întreabă
mereu când o să ne treacă odată nebunia şi când… mă
rog… Şi-au cumpărat un gril electric, iar de ziua ei de
naştere a căpătat un aparat de masaj cu piese de schimb
şi… Şi ce? Să fac pe mine de ciudă?

287
Jan Otčenášek

1 noiembrie

În sfârşit, azi înainte de amiază vremea s-a mai îndreptat

niţel şi până la urmă s-a arătat şi soarele; în schimb gerul
s-a înăsprit, e îngheţ, iar la apus au început iar să se
înghesuie pe cer nori întunecaţi.
Înainte de a se lăsa înserarea, ne-am luat la trântă cu
zăpada, străduindu-ne să croim o potecuţă strâmtă între
verandă şi pârâu – avem nevoie de apă! După zece minute
de caznă, eu una am încetat să mai vântur lopata şi mi-am
sprijinit bărbia de vârful cozii. Din solidaritate faţă de mine,
Petr se lăsă şi el păgubaş şi, tăcut, îşi roti privirea peste
valea pustie.
— Oare cum o să arate? se auzi din senin vocea mea,
spărgând liniştea molcomă.
L-am smuls din meditaţia lui.
— Cine anume?
— Cine… primul nostru oaspete! Uneori încerc să mi-l
imaginez şi mă gândesc de pe acum la el animată de cele
mai calde sentimente. Primul, mă înţelegi?
Scutură din cap, şi, cu un gest lipsit de orice lirism,
scuipă peste troiene.
— Ce idee! Al dracului de pripită! Şi tocmai acum!
— Tocmai acum! Dacă nu mă înşel, şi din pricina lui
stăm şi lâncezim aici! Dacă am şti că nu vine, am putea
foarte bine să azvârlim lopeţile în zăpadă şi să ridicăm
ancora. Dar el o să vină, noi încă nu-l cunoaştem, dar el
există, trăieşte undeva în tihnă, fără să bănuiască măcar
că noi stăm aici şi-l aşteptăm. E un simţământ aparte să
aştepţi şi să te bucuri de venirea unui om necunoscut!
Rânji, schimonosindu-se la faţă, şi se scărpină pe frunte.
— Vorbeşti despre el ca despre un amant şi ar fi poate
cazul să te altoiesc niţel cu coada lopeţii. Iar dacă ţii
neapărat să-mi cunoşti părerea, atunci află că aşa cum îl
văd eu n-o să fie nimic de capul lui. O să sosească pe un
covor zburător, o să dea câteva târcoale deasupra

288
 Pe când în rai ploua…

Ostružnei şi în cele din urmă o să aterizeze în mijlocul

pajiştei. În loc de nas o să aibă o antenă, iar până la noi va
fi adus de doi şoricei albi, pe care el însuşi îi va scoate,
anterior, dintr-o pălărie tare, adică dintr-o gambetă. Ce ţi
se pare atât de deosebit în toată povestea asta?
Am respins o asemenea eventualitate cu destulă
asprime:
— Nu-i adevărat, va fi cu totul altfel. Va fi mai frumos!
Va veni pe jos, apostoleşte, de sus, din sat, şi când îşi va
arunca privirea peste vale, va exploda de entuziasm… Da,
da, şi o să fie istovit de drum, iar eu o să-i gătesc ceva atât
de senzaţional, încât o să explodeze de entuziasm pentru a
doua oară: „În sfârşit; bine că v-am găsit, dragii mei! Prin
toată lumea am hoinărit, nouă perechi de tălpi am tocit
bătându-i drumurile, dar niciodată n-am bănuit că undeva
pe acest pământ există şi un rai!”
— Amin! se amestecă în vorbă, cu un aer de suspectă
înduioşare. Şi îndată după el vor da buluc alţii şi alţii,
agitând deasupra capului lampioane multicolore, şi ne vom
prinde cu toţii de mână, şi vom dansa pe pajişte hora frăţiei
şi vom cânta în cor Oda bucuriei sau Roata morii se-
nvârteşte – parcă şi văd totul aievea! Dar… ce părere ai, nu
crezi că ar fi cazul să ne reapucăm de corvoada noastră?
Îndată o să înceapă iar să ningă şi apoi, îţi spun drept, tare
n-aş vrea să văd cum îţi faci, fără niciun rost, o gaură în
cap cu coada asta de lopată…

6 noiembrie

Sunt la ultima pagină a caietului, nu-mi mai rămân

decât vreo câteva rânduri, aşa că – stop! Urmarea în
numărul viitor – cine ştie? În bezna din ce în ce mai groasă
din spatele ferestrei, vântul scutură şi împrăştie fulgii,
fitilul de la lampă filează, şi, în plus, creionul îmi
înţepeneşte între degete. În fond, despre ce să scriu, nu se
întâmplă nimic, atâta doar că ninge şi iar ninge şi capul îmi

289
Jan Otčenášek

cade de oboseală pe hârtie. Şi astfel nu-mi rămâne altceva

mai bun de făcut decât să pun bine şi acest caiet, lângă
cele două precedente, şi să răsucesc cheia în broasca
sertarului. Închei, mă duc mai bine jos să-i hrănesc pe
Petr, pe mine, pe Kunhuta şi pe Cain, şi…
CU BINE SOARE ŞI LA REVEDERE.

…ŞI UN P.S. LA CAIETUL AL TREILEA

Exist.
Simt, mă simt pe mine – da, exist! Nu mă mişc, şi totuşi
ştiu că exist. E un lucru uluitor de simplu şi de elementar,
dar, se pare, fericirea poate fi nespus de simplă şi de
elementară. Exist într-un loc izolat şi de mică însemnătate
pe această lume, undeva sub învelişul de aer ce învăluie
globul pământesc, spre a ne feri pe noi de neprevăzutul
cosmosului – numai gândul la subţirimea lui trezeşte în
mine nişte ameţeli îngrijorătoare; doar câţiva kilometri în
sus, pe verticală, şi s-a zis cu suflarea mea, – cu mine,
fericitul locuitor al acestei invizibile membrane,
consumatorul nesăţios al acelui gaz ce poartă numele de
aer! Stau înfiptă în încremenirea fierbinte a clipei, o
savurez ca un degustător rafinat, cu toţi porii şi cu toate
simţurile, o înghit, o devorez. Îmi vine să strig, să urlu de
plăcere, dar nu îndrăznesc s-o tulbur. Exist.
Stau cu pleoapele încleştate, în palmă simt ceva jilav şi
rece, – e balustrada verandei noastre – în rest însă, sunt
inundată de o fierbinţeală dezmierdătoare. Mă pătrunde
până în oase, mă răzgâi şi mă desfăt cu ea, o păstrez în
taină, numai pentru mine. Fii binevenit, soare ceresc! Sunt
supusa ta, poţi face din mine ce vrei, să mă deschizi şi să
mă sfârteci, simt atingerea ta binefăcătoare pe piele, în păr,
pe sfârcurile sânilor şi în pubis, răsfăţul nostru se
aseamănă aproape cu un act amoros, da, din pricina ta
sunt o infidelă – păcătuiesc cu soarele!
Circumspectă, întredeschid pleoapele şi nu-mi vine a
crede: mi se pare de-a dreptul neverosimil că în urmă cu

290
 Pe când în rai ploua…

mai puţin de paisprezece zile aici mai bântuia încă,

sălbatic, furtuna de zăpadă.
… Stau într-o bancă scorojită şi mă omor cu o
compunere; subiectul: Primăvara! Gheţuşurile s-au risipit,
pe trotuare băieţii se joacă cu bile; şi, în încheiere, atu-ul
suprem: peste puţină vreme prinţesa Primăvară va smulge
sceptrul fioroasei regine Iarna. Punct. Povestea asta m-a
dat gata, sunt epuizată şi mă umflu în pene de bucurie, ce
mai, e o compunere de nota zece: metafora asta pur şi
simplu se încovoaie sub povara originalităţii, şi totuşi nu e
rea, e ceva de capul ei! Pentru că aici e altfel decât la oraş,
aici nu-i cu ciocănitul respectuos la uşă, aici totul se ia cu
asalt. Un atac furibund şi o presiune înverşunată, bătălii
îndârjite pentru dezgolirea fiecărui peticuţ de pământ şi
pentru sărirea fiecărei linioare pe cadranul termometrului.
Din toate însă, primăvara se aseamănă aici cel mai puţin
cu acea prinţesă binecrescută: e o brută, un beatnik zbârlit
şi fanfaron, care îţi intră în casă izbind în uşă cu piciorul.
Singura ei scuză sunt o mulţime de treburi ce nu suportă
amânare: în primul rând, să taie cu aparatul de sudură
autogenă a soarelui blindajul zăpezii, să-l găurească, să-l
mototolească, să-l batjocorească, pe urmă să măture şi să
adune în albia pâraielor toată fleşcăraia asta murdară, să
elibereze şi să scoată la iveală iarba umedă şi slută. Şi câte
şi mai câte! Atâtea eforturi şi strădanii, atâta trudă şi
stăpânire de sine, atâtea suspine, atâta susur şi clipocit şi
freamăt şi ticăit şi trosnete şi prăbuşiri în foşnet – şi toate
astea sub ochii încurajatori ai fericiţilor suporteri: pădurea,
coroanele copacilor – încurajare, ce-i drept, cam sfielnică,
fiindcă îndeobşte se ştie că aici, peste câteva luni, iarna se
reîntoarce victorioasă şi ar fi, deci, o imprudenţă să-i
stârneşti şi să-i aţâţi peste măsură setea de răzbunare!…
Mirosuri şi mirosuri: aşa miroase vântul, aşa pământul
jilav, aşa zăpada fleşcăită, apleacă-te asupra ei, lipeşte
urechea, şi din adâncuri vei auzi bolborositul zelos al
rigolelor şi al pârâiaşelor subterane. Totul înoată: pârâul
din faţa casei a ieşit din albia lui, iar podişca s-a dus azi-

291
Jan Otčenášek

noapte la vale, luată de apele umflate; drumurile s-au

transformat în lacuri mlăştinoase, iar mersul prin ele în
plescăit de raţă; dar peste toate pune stăpânire o dorinţă
însetată de ordine şi curăţenie, dorinţa marei scuturături –
căreia i-am căzut pradă şi noi!
De departe, aud un huruit familiar, dar nu mă mişc,
huruitul se apropie, se răspândeşte în toată valea ca
zdrăngănitul carelor husite – şi, deodată, se stinge. Un
ţăcănit de uşă trântită, paşi; un timp scrâşnesc pe zăpadă,
un timp fleşcăie prin noroi, pe urmă ceva îmi şuieră prin
preajma capului şi se striveşte de perete în spatele meu;
apa îmi împroaşcă părul; speriată, deschid ochii.
Petr!
Stă mai jos de mine, în cizme de cauciuc şi cămaşă de
flanel, şi soarele se reflectă în sticlele ochelarilor săi; e
stropit din cap până în picioare cu noroi. Îl întâmpin doar
cu privirea; văzând că nu mă mişc, din trei salturi ajunge
pe balcon, mă cuprinde cu braţele pe la spate şi-mi acoperă
sânii cu palmele.
Excelent. Mă întorc şi mă uit de aproape, drept în faţa
lui: e puţin schimbată, parcă trecută un pic şi pe deasupra,
năpădită de o barbă neîngrijită. O ating uşor cu buricele
degetelor şi în acest timp îmi dă prin minte o idee
îndrăzneaţă, parafrazându-l pe Descartes: Iubesc – deci
exist!

4 mai

Şi Domnul a spus: Să se facă lumină! Şi lumină se făcu.

Şovăind, şi cu senzaţia că inima îmi bate tocmai în gâtlej,
am întins mâna spre şaltăr, l-am învârtit, ţac – şi lumină se
făcu! Becul din plafon se aprinse cuminte şi ascultător;
copleşită de emoţie mi-am întors privirea spre Petr; sta lipit
de mine şi, zâmbind, asista tăcut la acest act solemn. Ţine-
mă să nu cad, uite, arde!
Eram dispusă să consider asta drept un miracol, deşi

292
 Pe când în rai ploua…

ştiam prea bine că această lumină nu fusese creată de

Porunca Supremă, ci fusese adusă aici pe sârmă, din sat –
iar Klabik, şeful echipei de electricieni trimisă de la oraş,
era cel mai puţin dispus să se considere un făcător de
minuni.
— Nu-i nici o scofală, doamnă – a ţinut el să spună, cu
un aer amuzat pe faţa-i bucălată, în timp ce-şi freca în baie
degetele cu periuţa de plastic – treaba asta o fac de
douăzeci şi cinci de ani… Aş fi descoperit-o poate şi singur,
dar mi-a luat-o înainte un oarecare Edison, aşa că, în loc
de glorie, nu-mi rămâne decât să trag din greu… N-aveţi
cumva pe aici un prosop?
Demonstrativ, am cărat lămpile cu gaz în pivniţă, gata,
s-a sfârşit, îmi spuneam cu îngâmfare – s-a zis cu
semiobscuritatea aceea cadaverică, s-a zis cu retezatul
mucurilor fumegânde şi cu mirosul acela înecăcios ce nu se
mai isprăvea – la revedere, monştri burduhănoşi,
semănători de tristeţe tremurătoare, cum de-am putut trăi
cu voi atâta amar de vreme?
Pentru întâia oară la cină am tăcut amândoi copleşiţi de
emoţie uitându-ne unul la altul cu gura căscată; se pare că
această strălucire neobişnuită avea efect şi asupra lui Cain:
zburda şi se zbenguia ca ieşit din minţi şi n-avea niciun
chef să se ducă la culcare. După-masă Petr veni cu o
propunere vicleană, spunând că evenimentul ar trebui să
fie niţel sărbătorit; fără nicio obiecţie am scos din rezerve o
sticlă de votcă neterminată, dar înainte de a mă apuca să
umplu paharele am venit şi eu cu o propunere
suplimentară. Petr a cam strâmbat din nas, dar, până la
urmă, a căzut de acord.
Am tras la iuţeală pe noi paltoanele. Petr a vârât sticla în
buzunar, după aceea am alergat ca nebunii prin casă şi am
aprins becurile – în toate odăile!
Păşeam ţinându-ne de mână prin bezna vântoasă, în sus
pe drumul nămolos ce duce spre pădure. Tu vezi? Nici
măcar la un pas! Alunecam prin noroi şi ne croiam vad
prin băltoace, dar nu ne lăsam! Nu, nu te întoarce, încă nu!

293
Jan Otčenášek

Când am ajuns la marginea pădurii eram frânţi de

oboseală.
Acum – stânga-n-pre-jur! Ah…
Lumea în jur era cufundată într-o întunecime
desăvârşită, cerul înnourat; sub noi însă, în capătul de sus
al văii, sclipea, peste negurile înfiorătoare, o casă, şi din
toate ferestrele ei ţâşnea o lumină vie, puternică: le-am
numărat: una, două, zece, cincisprezece… Era o frumuseţe
de-a dreptul ireală, dârdâiam de frig, dar nu eram în stare
să-mi desprind ochii de la această minunăţie.
— Aşa, şi-acum la treabă, Lu! Arde-i o duşcă, să-ţi
priască! Să vezi ce bine o să te simţi!…

6 mai

Şi totuşi… sacrificiul nostru n-a fost zadarnic – a

meritat! Aş putea să jur că tocmai încăpăţânarea feroce cu
care am rezistat aici peste lunile de iarnă a izbutit să
spargă gheaţa. Nu încape nicio îndoială că faptul i-a
impresionat până şi pe cei de la direcţie; în cel mai rău caz,
le-a căzut şi lor fisa, înţelegând că nu suntem doar doi
trăsniţi care la primele necazuri mai mari îşi adună
catrafusele şi dau bir cu fugiţii; şi sunt sigură că şi-au dat
seama şi de faptul că avem intenţii foarte serioase în
întreprinderea noastră.
Aşa se face că pe la începutul lui aprilie şi-a făcut din
nou apariţia o comisie în frunte cu fantomaticul nostru
Pomajzl; maşina, o Tatra 603 de opt cilindri, a trebuit să
tragă greu ca să străbată valea prin troienele şi furtuna de
zăpadă ce nu mai contenea; fapt care, de buna seamă, n-a
avut darul să îndulcească inima amintiţilor funcţionari; şi
astfel ne-am trezit deodată iar cu sufletul plin de îndoieli.
Au cutreierat din nou toată casa, au dat din cap cu aerul
lor grav, au luat notiţe şi au vorbit între ei cu jumătate de
glas; Pomajzl îşi croia drum prin spaţiu cu ciocul său
coroiat, iar bronhiile lui hodorogite şuierau de zor (a băut

294
 Pe când în rai ploua…

în acest timp kilograme întregi de ceai de buruieni pe care

eu i l-am fiert cu o mare operativitate); părea însă
mulţumit, ba, chiar mai mult, plăcut surprins şi
impresionat:
— Cum văd, n-aţi stat pe tânjală… Da, ideea cu lemnul
natural nu e rea… hrrr… Salariul pe lunile astea a fost
depus şi vă stă la dispoziţie, distinse cavaler al
îndărătniciei, noi nu suntem exploatatori! Şi
dumneavoastră, doamnă… de la întâi aprilie sunteţi
amândoi pe stat… ei, ei, lăsaţi!… Mda, aţi avut noroc, cu
excepţia lui ianuarie, anul asta iarna a fost destul de
blândă… vreau să zic… n-a fost din cele mai năpraznice…
Unul din ei, un bărbat impunător cu părul frumos
încărunţit – probabil un ştab – ne-a întrebat, zâmbind
aproape părinteşte:
— Cine dintre dumneavoastră a fost Robinson şi cine a
funcţionat în rolul lui Vineri?
Petr a ridicat din umeri şi m-a căutat cu privirea:
— Ei, am făcut şi noi cu rândul, tovarăşe director. Ce
zici, Lu?
Râsul care se stârnise atât de vijelios, făcând să duduie
odaia, eram înclinată să-l consider de bun augur. După
terminarea inspecţiei i-am invitat pe toţi la o ceaşcă de
cafea – cât priveşte serviciul am făcut toate eforturile ca să
fie exemplar! – şi în timp ce dumnealor îşi sorbeau la
căldură licoarea neagră, neobositul Pomajzl ne-a tras
deoparte şi a ieşit cu noi pe coridor, unde a început cu
obişnuita lui cazanie.
— Bine, bine, sunt bucuros că aţi rezistat, şi vă
mărturisesc cinstit, nu eram prea încrezător, dar…
oricum… să nu exageraţi cu iluziile! Sunteţi doi entuziaşti
plini de imaginaţie, şi asta nu e rău, aşa trebuie… numai
că… Mda, cum să vă spun eu… Aici nu-i vorba doar de
farmecul peisajului şi de atitudinea frumoasă faţă de
oaspeţi… Da, e lăudabil faptul că vreţi să vă daţi silinţa ca
ei să se simtă aici ca într-o casă de prieteni, aşa cum
spuneţi dumneavoastră – …dar asta nu-i destul!… De

295
Jan Otčenášek

altfel, sunt curios cât o să vă mai ţină înflăcărarea asta, să

ştiţi de la mine, oaspeţii sunt totuşi oameni, şi nu îngeraşi,
de asta o să vă daţi seama foarte repede, iar ospătăritul nu-
i nici sindrofie, nici bairam, ci mai înseamnă şi rapoarte şi
situaţii şi cifre şi norme, ce mai, vrafuri întregi de hârtii…
Şi griji cu aprovizionarea, şi probleme cu personalul, şi aşa
mai departe… şi dacă n-o să fiţi în stare să faceţi faţă la
toate astea, curând o să daţi faliment… Şi pe urmă, să nu
veniţi să-mi bociţi, lui Pomajzl îi place ordinea şi disciplina.
Ştiu că vă sâcâi şi vă indispun cu croncănitul meu, dar
socot că e de datoria mea să vă atrag atenţia, ca să vă mai
răcoresc niţel minţile înfierbântate!…
În clipa aceea îl apucă o criză cumplită de tuse, îşi şterse
cu batista fruntea brobonită de sudoare, dar când se linişti,
ne făcu din ochi şi toate cutele de pe faţa lui se adunară la
un loc alcătuind ceva ce trebuia să aducă a zâmbet:
— În sfârşit – scoase din el, cu voce răguşită – ce-aţi zice
de pildă de întâi iunie? V-ar conveni, ori e prea devreme
pentru voi?
Devreme! Ce anume? Şi în aceeaşi clipă ne-am dumirit.
Nu, nu e! Dumnezeule sfinte – întâi iunie! Pentru prima
oară simţeam nevoia să sărut buzele învineţite ale acestui
corb funcţionăresc. Plini de zel, ne-am apucat să-i spunem
ba una, ba alta, să-i dăm tot felul de asigurări, vorbeam
amândoi deodată de nu se mai înţelegea nimic, până când
neabătutul şi veşnic lucidul Pomajzl ne făcu să amuţim:
— Vasăzică, ne-am înţeles… Va trebui însă să-i daţi zor,
căci, vorba ceea, treabă mai e aici berechet, dumneata
domnule doctor să vii pe la mine să încropim împreună un
fel de grafic. La inaugurare veţi invita oameni din sat,
funcţionarii administraţiei locale şi silvice; nu strică să vă
aveţi bine cu ei; o să vin şi eu, o să-mi fierbeţi un cazan cu
ceai din ăsta minunat, şi-o să mă îmbăt până n-o să mai
ştiu de mine, s-a făcut?
A trebuit să împingem vârtos la maşină ca s-o urnim din
loc, roţile patinau, învârtindu-se neputincioase în zăpadă,
şi când, în sfârşit, colosul porni spre sat cu un uruit

296
 Pe când în rai ploua…

prelung şi tânguitor, ne-am năpustit amândoi în odaie şi,

cu strigăte de luptă indiene, am căzut unul în braţele
celuilalt – iupiii, avem totul în buzunar – trăiască întâi
iunie! – am câştigat! Până şi potentaţii ăştia rigizi încep să
priceapă că după toate câte am pătimit aici în timpul iernii,
nimeni şi nimic nu ne mai poate scoate atât de uşor din
bârlogul nostru, în care ne-am înfipt cu ghearele şi cu
dinţii. Aşa că – răbdarea noastră n-a fost zadarnică, a
meritat osteneala, pun capul că a meritat!…
Mă rog, nu tăgăduiesc: au fost clipe grele, uneori
cumplite, şi au fost şi clipe în care credeam că n-o să
rezistăm şi în sinea noastră ne şi adunam catrafusele, da,
au fost şi clipe din astea! Când mă gândesc acum la ele,
îmi apar ca nişte năluciri apăsătoare. Mi-am pus în gând
să nu-mi mai întorc privirea înapoi, să uit, dar, oricât aş
încerca, nu sunt în stare.
Luni în şir n-am mai scris, n-am avut pentru asta nici
timp, nici condiţiile cele mai elementare; azi am introdus în
caietul trei câteva file volante şi m-am închis în dormitor.
Peste iarnă mi-am făcut pe nişte bucăţi de hârtie doar
câteva însemnări scurte, acum le revăd, le triez, le pun în
ordine cronologică şi, citindu-le, mă încearcă simţămintele
cele mai contradictorii – câte nu ascund aceste rânduri!…

3 decembrie: s-a pierdut Cain! Petr l-a descoperit printre

troiene, în spatele casei, era amorţit de frig, înspăimântat,
şi nu mai avea putere nici să scheaune, prostuţul; îl
îngrijim, şi tragem nădejde să scape! Minus douăzeci!

12 decembrie: câteva zile încântătoare, zăpada

străluceşte de te dor şi ochii, Petr a plecat azi la fabrică pe
schiuri, dar zice că se lasă păgubaş de acest sport, nu
merită osteneala; Saska îi recomandă tălpigele, un fel de
rachete de tenis pentru picioare, dar de unde să le iei? Cain
s-a făcut bine şi se ţine de nebunii.

14 decembrie: iar ninge, uf, îngrozitor! Mă chinuie o tuse

297
Jan Otčenášek

şi un guturai feroce, fornăi, şi, colac peste pupăză, mâine

organizăm la şcoală primul spectacol de păpuşi –
Năzdrăvăniile lui Kašparek! Am tracul avanpremierei.

15 decembrie: minus paisprezece, viscol. Petr a mers cu

mine la spectacol, pe Cain l-a luat într-o sacoşă bine
căptuşită cu zdrenţe. Am fonfăit patru roluri, Petr a trebuit
să-l citească pe Satan, şi a fost la înălţime! Premiera a
reuşit, strigăte, urale, – atâta doar că la mijlocul actului doi
regelui i-a căzut capul şi Petr a fost nevoit să-l pescuiască
de pe scenă – spre marele deliciu al copiilor! De emoţie,
Karlík Vantoch a început să vomite murdărind duşumeaua,
iar Jaruška Kosová n-a mai putut suporta spectacolul
acela infernal şi s-a ascuns plângând în spatele
paravanului de lângă sobă. Printre spectatori se afla şi
Tautze – îi plac păpuşile la nebunie! – şi, bineînţeles,
omniprezentul Panocha. A fost mulţumit, dar la urmă tot
ne-a ajutat cu o critică tovărăşească şi constructivă: data
viitoare să dăm ceva mai educativ şi mai puţin
înspăimântător, nu de alta, dar o să ţipe copii noaptea în
somn… şi apoi… ar putea să mai creadă în draci şi în
vrăjitoare! Ajung, spunea el, dracii pe care ni-i oferă
oamenii vii. Aşadar: din punct de vedere pur pedagogic, un
anume eşec!

17 decembrie: Petr boleşte, probabil o gripă, Saska i-a

recomandat rom amestecat cu unt. Ticălosul! Nu ştiu dacă
asta ajută, dar tratându-se cu temeinicia lui bine
cunoscută, până seara s-a făcut criţă şi a început să
îndruge verzi şi uscate, fireşte din domeniul filozofiei.
Dimineaţa n-a mai avut răbdare să stea în pat, şi, în ciuda
protestelor şi mustrărilor mele vehemente, s-a dus totuşi la
fabrică, împleticindu-se.

19 decembrie: un mic iad îmbrăcat în alb, minus

şaisprezece! În timpul nopţii viforul a rupt din castan o
cracă groasă, aceasta la rândul ei a spart acoperişul de

298
 Pe când în rai ploua…

carton asfaltat al garajului, şi, dimineaţa, Samson era

îngropat în zăpadă. Cumplită trudă. Disperată. Acum, de
bine de rău, totul e în regulă, pe cât se pare şi Petr, şi sper
să nu moară!

21 decembrie: în schimb eu – eu sunt frântă de oboseală,

slăbită de iarnă şi veşnic îmi vine să dorm! Mai rău e
atunci când mă duc în sat după cumpărături trebuie să-l
iau cu mine pe Cain în sacoşă; altfel, ştiu, sărăcuţul, ar
scheuna până şi-ar da duhul. Am făcut scurtă la mâini ca
un urangutan, nu ştiu ce-o să fie cu mine, cel mai bine ar
fi să… nu, nu spun…

22 decembrie: suntem amândoi întorşi pe dos – frumos

Crăciun ne aşteaptă!

25 decembrie: a fost minunat! Petr a tăiat din pădure un

brăduţ de toată splendoarea, l-am împodobit cu tot ce vrei
şi ce nu vrei, am atârnat în el până şi bigudiurile mele, iar
în odaia mare a fost o atmosferă intimă, de-a dreptul
miraculoasă. De-acasă ne-a sosit un pachet, Saska ne-a
adus o pulpă de căprioară, şi ce ne mai trebuia? După-
amiază au venit Panocha şi Pepicek şi ne-au adus cu sania
daruri de la oamenii din sat. Numai bunătăţi: o bucată de
carne afumată, un cozonac, dulciuri, ouă şi o cană cu
miere… A trebuit să depun eforturi ca să-mi stăpânesc
explozia de plâns. Sub pom, daruri cu caracter pur practic:
eu am căpătat un bilet de tramvai folosit, un compas cu
acul rupt, un con de brad gigantic, o pietricică provenind,
chipurile, din Zidul Foametei! – şi un tub de purgative care,
în loc de purgative conţinea o muscă vie (!). Lui Petr, moşul
cu barbă i-a lăsat un ciucure de la nişte hamuri de cal, o
sticlă cu aer de Praga bine înfundată şi portretul imaginar
al Primului Oaspete, executat în culori pastel de un pictor
necunoscut. (Aduce, într-un fel, cu neuitatul bărbos din
manualele de geografie sub care strălucea falnica
denumire: alb!) Cain a avut parte de o porţie specială de

299
Jan Otčenášek

lapte, iar Kunhuta s-a delectat cu un vârf de cozonac pe

care, bineînţeles, am izbutit să-l ard. După cină, un punci
fierbinte, pe urmă am cântat colinde, iar mai târziu, la
lumina pomului, ne-am răsfăţat. Întrucât de Cain mă jenez
– dar şi pentru a-l păstra neprihănit – mititelul a fost
transportat dinainte în dormitor, iar văicărelile lui au ţinut
loc de cor muzical la îmbrăţişarea noastră! În rest însă,
atmosferă de zile mari!

27 decembrie: singurătatea asta cumplită ne apasă

sufletul, îndeosebi după ce se întunecă, dar povara ei ne
este uşurată de conştiinţa că oamenii din sat ştiu de
existenţa noastră: ne fac să simţim acest lucru cu cea mai
mare discreţie. Suntem pentru ei un fel de avanpost, şi
probabil că în sinea lor îşi spun: „Da, ne aflăm aici la
capătul pământului, dar între noi şi pustietatea munţilor şi
a pădurilor trăiesc în vale cei doi nebuni din Praga, dincolo
de ei nu mai e nimic, decât zăpadă…”

29 decembrie: minus douăzeci! Suntem prizonierii

gerului, din casă nici nasul nu se poate scoate, e un chin
să te duci la closet, un chin să mergi la pârâu după apă, în
hambar după lemne. Gata, m-am hotărât: o aduc pe
Kunhuta în casă şi-i întind nişte paie în sufragerie, mi-e
milă de ea; Petr ar fi bucuros să-l iau şi pe Samson –
bineînţeles dacă ar încăpea pe uşă… E un chin să respiri,
să te mişti, să ţii pleoapele-deschise, să exişti! Dormitorul
nu poate fi încălzit, noaptea ne înghesuim unul în altul şi
ne încălzim cu trupurile noastre, ca animalele. Beznă.
Vuiet, şuierat de vânt, mi se strânge inima de tristeţe; mă
încăpăţânez să reconstitui figurile colegelor din redacţie;
stau într-un anume colţ din Praga cu degetele încleştate pe
un stâlp de felinar; oameni, maşini, tramvaie, asta ajută
puţin, dar prea puţin… Din când în când am impresia că
asalturile naturii dezlănţuite depăşesc puterea de
rezistenţă a casei, cine ştie, te pomeneşti că nici nu mai stă
pe pământ, că se înalţă în chip de navă cosmică; a deviat

300
 Pe când în rai ploua…

de pe orbita stabilită şi acum goneşte rostogolindu-se fără

ţintă prin fioroasele pustiuri ale universului! Şi noi cu ea!
Ah, de s-ar sfârşi odată cu mugetul, cu scârţâitul şi cu
zgâlţâitul ăsta înnebunitor… nu mai pot, îmi vine să…

30 decembrie: vremea s-a îndreptat un pic – aşa că, ura!

În schimb e un ger de crapă pietrele!…

6 ianuarie: nu, despre asta n-o să-i povestesc nimic lui

Petr: mă târam din sat cu Cain şi cu sacoşa de
cumpărături, şi eram atât de istovită, încât nici nu-mi dau
prea bine seama ce anume mi s-a întâmplat. Rătăcisem
probabil prin viscol, văitându-mă în gând de soarta mea…
Pe neaşteptate, m-am trezit stând pe o buturugă înzăpezită
de la marginea drumului şi-mi simţeam trupul copleşit de o
căldură plăcută – apoi, nişte semnale în creier, ca un fel de
avertisment: ridică-te! Dar n-aveam niciun chef… până şi
Cain tăcea mâlc… Să mor şi să dorm! îmi şoptea la ureche
prinţul danez, să dorm, să dorm, de ce nu? După aceea m-
a tulburat din visare o siluetă ce se clătina prin viscol – aş
putea să jur că era Sepp, îţi mulţumesc Sepp! Când am
ajuns acasă, nu-mi mai simţeam picioarele, stranie
senzaţie – n-am picioare! Numai să nu-mi degere, trebuie
să mă sfătuiesc cu Dočkajka, asta se pricepe la toate; dar
am impresia că nu-i chiar atât de grav, încep iar să le simt.
Mă dor, mă mănâncă, şi sângele zvâcneşte în ele…

9 ianuarie: afară, minus cincisprezece, înăuntru o ceartă

infernală! Cine a lăsat deschisă fereastra de la pivniţă?
Vântul i-a spart geamul şi pivniţa e acum plină de zăpadă.
Tu! Bineînţeles! Tu ai fost acolo ultimul! Suntem cu nervii
în batistă, şi de o irascibilitate absurdă; povestea asta ne
doboară, ne dă gata, trudim ca nişte animale de povară; cu
degetele îngheţate şi amorţite de frig, batem în scânduri
fereastra cu pricina, şi unul nu suflă o vorbă. Îl urăsc, e
nesuferit, şi nu sunt sigură dacă o să-i mai vorbesc
vreodată, da, o să fug, o să-l părăsesc şi-o să mă duc să

301
Jan Otčenášek

predau undeva la o şcoală din celălalt capăt al ţării, de

pildă în Beskyzi sau… mă rog, n-are decât să rămână
singur, să se lamenteze şi să-i pară rău! Să sufere!

10 ianuarie: pace. Cain a fost transportat din nou în

dormitor, se pare că începe să se deprindă cu exilul său
temporar, ce mai, e inteligent!

12 ianuarie: ieri a murit bătrânul Kreh – iubitul în

retragere al Dočkajkovei. Dont l-a găsit dimineaţă în odăiţă,
printre capre. Era rece. Dočkajka şi-a pus rochia de văduvă
– se spune că pentru a douăsprezecea oară! – din
văicărelile ei răzbate ceva de nuanţă orientală Dont şi
Tautze sapă groapa, şi sunt şi ei la fel de trişti… E un ger
de crapă pietrele, dar ne ducem la înmormântare.

15 ianuarie: să fugim, să fugim de aici! Acel dintre noi

care va da glas acestei porunci îl va elibera pe celălalt de
acest blestem lipsit de orice logică… dar…

16 ianuarie: nimic nou – cu alte cuvinte, nimic bun!

Lâncezim, vegetăm…

18 ianuarie: zi neagră – Petr! I s-a întâmplat ceva la

fabrică; bineînţeles, n-a vrut să se trădeze, păcătosul!
Văzând că trece atâta timp şi nu se mai întoarce, am pornit
prin viscol să-i ies în întimpinare; am ajuns. Împleticindu-
mă, până în sat, am intrat la Taraba, nu era, mi s-a spus
că plecase de mult spre casă!
Am luat-o înapoi prin pădure, abia trăgându-mi
picioarele, de văzut, dacă se vedea la câţiva paşi; am strigat
până am răguşit – nimic. Pe urmă l-am descoperit: sta
sprijinit, de un copac de la marginea drumului, cu
picioarele adâncite în troiene şi mai-mai să nu mă
recunoască – îşi pierduse în zăpadă ochelarii. Ce-i cu tine?
Eram pe jumătate înnebunită de spaimă; răsufla din greu,
avea faţa albă ca varul, şi icnea de durere. L-am ajutat să

302
 Pe când în rai ploua…

meargă, l-am rugat să spună ceva – nimic, m-am chinuit

cu el până când, din fericire, au dat peste noi câţiva
lucrători din pădure. Spre seară a sosit Panocha, aducând
cu sania un medic de la oraş: o lovitură în coaste, să
sperăm că e vorba doar de o contuzie, dar asta vom vedea;
să stea întins, nemişcat, poimâine o să vin să-l văd; cumva
mă strecor eu până aici!… Asta e prea mult pentru mine,
sunt absolut descumpănită, aş prefera să-l transport
imediat la Praga, dar ştiu bine că nu mă voi încumeta să-i
fac o asemenea propunere, şi, astfel, stau şi veghez la
căpătâiul lui, îl hrănesc şi-l păzesc să nu se mişte, cu aerul
că nu s-a întâmplat nimic, iar de bocit mă duc să bocesc pe
coridor.

20 ianuarie: se pare că partida e câştigată, cel puţin aşa

pretinde medicul, dar asta se vede şi din comportarea
pacientului: se întremează cu o iuţeală de-a dreptul
miraculoasă, iar au intrat în el toţi drăcuşorii şi a început
să se fâţâie, împieliţatul! Ba, mai mult, a dat de veste, prin
viu grai, că se duce la fabrică, trogloditul! În cel mai rău
caz, îl chem pe Panocha şi-l legăm de pat cu chinga! Îi
citesc alternativ din Stepa lui Cehov şi din Lauda nebuniei
a lui Erasmus din Rotterdam, vremea e miloasă cu noi –
minus opt grade!

21 ianuarie: cu tălpile mele se întâmplă ceva, din când în

când mă dor şi simt în ele nişte mâncărimi suspecte. Mâine
mă duc la oraş să-i cumpăr ochelari lui Petr, şi, în taină, o
să mă reped până la policlinică – ce să fac, am nevoie de
picioare, căci vorba ceea, altele de schimb, nu am!
Acest petic de hârtie îmi stăruie între degete mai mult
decât celelalte: zadarnic încerc să-mi reamintesc ce m-a
făcut să scriu aceste câteva fraze: ce anume le-a precedat?
Sunt surprinsă şi, cumva, mă simt atacată de ele pe la
spate.

23 ianuarie: ceva am reuşit totuşi să înţeleg de când mă

303
Jan Otčenášek

aflu aici: de bună seamă omul nu poate iubi doar în

proporţie de patruzeci, cincizeci sau chiar şaizeci la sută –
cel puţin conştient nu! – Ori – ori! Toate rezervele pe care şi
le-ar aduna intenţionat, din motive de precauţie, s-ar
întoarce, în mod inevitabil, împotriva lui: focar infecţios al
afectului, ceva ce aduce cu necroza, cu însăşi trădarea
substanţei. Iubirea presupune dăruirea sută la sută,
inocenţa şi inofensivitatea copiilor sau a nebunilor,
eliminarea perfidiei şi, categoric, încrederea – mai bine
oarbă decât niciuna! – ea cere să mergi înainte fără să stai
pe gânduri şi să reflectezi, să devii un fanatic al atitudinii
ferme… să nu te tocmeşti şi să nu laşi nimic pentru mai
târziu! În definitiv, pentru când? Această viclenie rigidă e
de fapt o mână introdusă în însăşi temeliile vieţii, şi eu una
nu dau nici doi bani pe ea! Iar dacă e să-ţi făureşti nişte
rezerve, atunci să fie rezerve adunate din bucuria şi duioşia
clipelor frumoase şi împlinite, ca omul să nu amorţească şi
să nu devină fragil îndată ce ele se răcesc. Am oare destul
din acest combustibil? Cred că da, fără încetare şi cu
spiritul de prevedere al hârciogului, adun în mine mereu
alte rezerve… Da, sunt un fanatic conştient şi voluntar al
sentimentelor ce i le nutresc acestui ochelarist anti-frumos,
cu faţa veşnic nebărbierită, acestei seminţe a tuturor
metehnelor cu putinţă, acestui… dar, gata, ajunge, în clipa
asta chiar a dat buzna în odaie ca o vijelie.

25 ianuarie: ceartă şi bucluc! Sau dimpotrivă?

26 ianuarie: vremea s-a înăsprit al dracului, dimineaţă

minus douăzeci şi trei – cum se poate trăi pe un asemenea
ger? Cel mult să încingi bine soba şi să te cuibăreşti în
cuptor! Afară nu se poate respira, e ca şi când ţi-ar înfige
cineva un cuţit în plămâni, iar în casă e un frig de te apucă
pandaliile; pe lângă sobă, mai merge, şi bag la lemne în ea,
vorba ceea, ca la foc! Mâine trebuie să mă duc după
cumpărături, proviziile se împuţinează şi ne ameninţă
foamea; o să pun pe mine tot ce am ca îmbrăcăminte, şi-o

304
 Pe când în rai ploua…

să văd! Petr a început iar să meargă la fabrică, se întoarce

acasă cu frigul în oase, dar se pare – ori, ştiu eu, se preface
– că nu-i pasă; necazurile şi suferinţele pur şi simplu îl
însufleţesc, de bună seamă are în el ceva straniu! A adus
acasă al doilea salariu – de data asta, o mie opt sute
douăzeci în mână – şi e mândru, spunând că de-acum
încolo ar putea să-şi câştige existenţa ca muncitor la
fabrica de cherestea; ce mai, arde şi scapără de bucurie.

29 ianuarie; minus douăzeci şi cinci – totul capătă o

încetineală ciudată. Şi, în primul rând, eu. Sunt semi-
congelată, gata pentru hibernare. N-o să ne-ajungă
lemnele. N-am fost în stare să sparg gheaţa, m-am pocnit
cu barda în cap. N-avem apă, şi, colac peste pupăză, plita
s-a prostit de tot. Ah, de-ar veni odată vara! Eu una, nu
mai pot, mă vâr în pat, n-am niciun chef să privesc o
asemenea lume. Şi din nou zvâcnetul acela ciudat în tălpi,
ca un ticăit, probabil am în ele un deşteptător. Ninge…

30 ianuarie: am spart o lampă cu gaz – să te ţii ce tărăboi

o să iasă… Ninge…

31 ianuarie: belea după belea, ne-am zăpăcit amândoi de

atâtea belele. Aprovizionarea e în aer, deseară o să avem
turtă de cartofi şi cafea din surogat, iar mâine trebuie să
ajung în sat, de-ar fi să merg în patru labe. Sau… ce-ar fi
s-o întindem de tot? Da, să fugim!…

2 februarie: lumea din jur trosneşte, foşneşte, împietreşte

– vifor, prăpăd! Noaptea aud iar, de sus, zgomotul acela
bălăbănit ce-mi sfâşie nervii – podul e închis! – şi mai aud
ceva ca un fel de chicotit… Or fi cei doi spânzuraţi, îşi bat
joc de noi, siguri probabil de victorie; socotesc pesemne că
în felul ăsta ne vor mătura de aici şi casa va fi iar a lor. S-
ar putea să aibă parte de această bucurie. Frica îmi
sugrumă gâtlejul, dar în acelaşi timp spumeg de furie…
Poate că-mi filează o lampă, n-ar fi exclus, dar sunetele

305
Jan Otčenášek

astea, o dată şi încă o dată, acum, acum… nu, nu-l trezesc

pe Petr, trebuie să doarmă! Şi mai isprăviţi o dată, voi, cei
de sus; lăsaţi-ne în pace… nu v-am făcut niciun rău, doar
atâta că locuim şi suferim aici în locul vostru, asta-i tot –
vă rog, încetaţi!

5 februarie: ce mai, e rău cu noi! Ascultă, nu crezi că

hardughia asta ar trebui priponită de pământ cu nişte funii
groase? Sunt sigură că până la urmă o ia în sus cu noi cu
tot!… Vântul a spart un ochi de geam în baie şi a stricat
acoperişul – în pod ninge de zor. Şi zăpada se adună… Nu
mă sui acolo nici în ruptul capului! Până mâine mai
rezistă, nu crezi? Ce ştiu eu? Ştiu doar atât că iarna asta
ne dă gata; furtuna de zăpadă nu mai conteneşte – cel
puţin dacă ar bate în uşa dinspre coridor. Asalt după asalt,
beznă, e abia şapte şi jumătate – acum la teatru se înalţă
cortina – stăm ghemuiţi, cât mai aproape de sobă,
înfăşuraţi în pături ca beduinii şi tăcem ca peştii.

6 februarie: Petr a venit cu o teorie nou-nouţă: când se

simte omul mai rău, e bine să se apuce de cântat; asta,
chipurile, ajută. Şi astfel – în timp ce afară e urgia lui
Dumnezeu – noi stăm în mijlocul odăii îngheţate şi cântăm
cât ne ţine gura într-un duet dezacordat: Koline, Koline şi
Ah, dragostea divină… Cântăm, răcnim, ca să tăiem cu
glasul nostru vuietul ameninţător din spatele ferestrelor; pe
urmă ne postăm faţă în faţă şi-i tragem un twist îndrăcit,
urmat de nişte ţopăieli sălbatice; şi, într-adevăr, asta ajută
un pic… Cain se holbează la noi, cu ochişorii lui prostuţi.
Dacă ne-ar vedea cineva pe fereastră – să zicem de pildă
unul ca Sepp – sunt sigură că ne-ar socoti cretini, şi, zău,
n-ar fi departe de adevăr. Fac prinsoare că amândoi ne
gândim la unul şi acelaşi lucru – să fugim! Să fugim!…

8 februarie: ceea ce se întâmplă cu noi aici, are, fără

îndoială, o anumită gradaţie! Să fugim!… Să fugim, cât mai
e timp!

306
 Pe când în rai ploua…

9 februarie: dacă m-ar întreba cineva ce anume aş vrea

să transmit omenirii – nu mi-e teamă că un asemenea
interviu se va produce! – n-aş sta o clipă pe gânduri şi aş
zbiera de aici, din această pustietate, până când strigătele
mele s-ar răspândi pe tot globul pământesc: Da, există!
Există şi sălăşluieşte între oameni! Credeţi-mă! Mă sfiesc
un pic de acest cuvânt, e răsuflat, e irosit şi pângărit de
folosirea lui uşuratică şi nesăbuită, e banalizat de versurile
amărâte şi de textele languroase ale şlagărelor – dar nimic
din toate astea n-a reuşit totuşi să-l scuture de conţinut. Şi
nu veţi izbuti să mă convingeţi de contrariu nici cu
eşecurile, nici cu dezamăgirile, nici cu oboseala, nici cu
scepticismul, nici cu incapacităţile şi erorile voastre, nu, nu
veţi izbuti, chiar dacă acestor sute şi mii de mărturii
zdrobitoare ale voastre eu nu le pot opune decât una
singură: Alta nu am, dar şi asta îmi ajunge cu prisosinţă!

11 februarie: ce mai, ăsta e sfârşitul! Nu găsesc cuvintele

să mă exprim, s-a întâmplat ceva cumplit, inexplicabil –
suntem la capătul puterilor şi al stăpânirii de sine. Scriu şi
nu-mi simt degetele… Uneori viaţa operează cu nişte
întâmplări de-a dreptul monstruoase, un autor mai
cumsecade nici n-ar coborî la nivelul lor! Era seară,
stăteam amândoi la gura sobei şi citeam din jurnalul lui
Byrd, Singur – în care celebrul explorator descrie peripeţiile
sale în noaptea polară; găseam poate o anumită consolare
în faptul că el se aflase într-o situaţie mult mai grea decât
noi – şi chiar în clipa în care am ajuns la nenorocirea lui cu
soba, ne-a trăsnit un miros ciudat; Fum! Să fie oare o
sugestie a lecturii? Absurd! Dar de unde, acest miros
stăruitor? În dormitor făcusem foc ieri seara, dimineaţa
soba era rece, şi totuşi… mirosul înecăcios devenea din ce
în ce mai persistent, mai concret, şi, pe neaşteptate, mi-am
dat seama că mă cam doare capul… Şi Petr… Cain
adormise. Zăpăceală. Ceva se întâmplă! Pe coridor, nimic,
în schimb când am ajuns cu lampa la etaj… Fum! Aproape

307
Jan Otčenášek

nu se vedea, atâta era de gros – şi mucul lămpii pe cale să

se stingă. De unde? Am dat de perete uşa de la dormitor – o
privelişte înfiorătoare… În colţul de lângă sobă o roşeaţă
aprinsă – deocamdată fără flăcări, doar o rugină încinsă
mocnind în duşumea. Strig ca ieşită din minţi, sughiţăm
amândoi înecaţi de fum, bocim, ochii ne ustură, ne
clătinăm… Petr a deschis larg fereastra, suflarea rece a
nopţii s-a contopit cu fumul – minus douăzeci! Dar nu mai
simt nimic… Apă! Repede apă! Fuga jos, pe întuneric. Am
turnat peste focarul acela toată rezerva, dar fără niciun
folos, dimpotrivă, situaţia s-a agravat şi mai mult… Şi
acum? Zăpadă! Lopeţi, oale – să scoatem lucrurile în ger,
nu, asta mai târziu! Nu ştiu ce se întâmplă cu mine. Gata,
s-a sfârşit, ăsta-i sfârşitul! Să fugim şi să lăsăm totul să
ardă. Sfârâit, roşeaţa încinsă nu creşte, dar nici nu scade,
zburăm prin casă ca nişte păsări de noapte, ne ciocnim
unul de altul, cădem… zăpadă! Până la urmă, Petr a tras
pe el câteva ţoale, şi a luat-o la goană dispărând în beznă…
Sunt moartă de spaimă, ameţită de fum, umblu ca o
marionetă, sus, jos, alte ligheane cu zăpadă, nu mai mai
pot, o să ardă totul, hainele, pernele, plăpumile, cărţile, tot
ce avem, şi odată cu asta şi visurile noastre… Stau pe
coridor, rezemată cu spatele de zid şi clănţăn din dinţi…
cât… cât o să mai dureze… Câţiva bărbaţi, în frunte cu
Petr, dau buzna pe scări, bocănituri, tuse – o pompă de
incendiu n-ar putea ajunge până aici! – comenzi arţăgoase:
nu, nu zăpadă, nisip! Nisipul e sub şopron! – dar astea nu
mă mai privesc pe mine – n-aveţi pe aici un stingător? Nu.
Lovituri de târnăcop în duşumea, casa se cutremură din
temelii şi în jurul ei beznă rece ca gheaţa. Ce s-a
întâmplat? Dogoarea a spart căptuşeala coşului, focul s-a
strecurat încet pe grinda de deasupra odăii, şi-a extins cu
răbdare spaţiul ca să poată răsufla, şi de aceea… Nu
înţeleg absolut nimic, dar asta nu mai are acum nicio
importanţă! În cele din urmă focul a fost răpus – însă cu ce
preţ! Soba a fost scoasă în curte, dormitorul e un morman
de moloz şi gunoaie, duhoare înecăcioasă de lemn ars,

308
 Pe când în rai ploua…

cenuşă, în colţul unde se afla soba se cască acum o gaură

hidoasă prin care se vede jos în odaie, praf, întuneric, ger –
în sfârşit, ne-a pătruns până la os!… Mi se pare? Nu, nu mi
se pare! Puteţi să râdeţi, voi cei de sus, acum aţi reuşit… În
timp ce oamenii plecau, l-am auzit pe unul din ei spunând:
— Într-o bună zi, ăştia doi se împiedică de-o scoabă şi dau
de-a dura Ostružna!… Dar glasul răstit şi energic al lui
Panocha l-a pus repede la punct: — Tacă-ţi gura, Emane –
că şi tu scrii m-am într-un cuvânt. De data asta nu sunt ei
vinovaţi!… S-ar putea, dar eu am şi început să aud prin sat
acel alo, nebunilor de la moară le-a luat foc casa, ce
ispravă au mai făcut?… Ascultă, nu ştii cumva ce cântau
pasagerii Titanicului, atunci când… Să fugim!

13 februarie: urmările? Înfiorătoare! Trăim? Se pare că

da. Minus douăzeci, prin dormitor zboară fulgi de zăpadă, e
pierdut pentru noi, fereastra trebuie să rămână larg
deschisă, că te sufoci, nu alta! Gerul pătrunde în toată
casa, iar prin gaura din plafon răzbeşte acum şi în odaia
mare. Ne-am baricadat în ea dar ne e teamă să facem prea
mult foc în sobă. Ce să mai spun. Ne simţim grozav de
bine. Suntem pur şi simplu la pământ. Dorm pe canapea,
cu toate pernele şi cu toate păturile peste mine. Nici nu mă
mai dezbrac, spălatul în baie e o adevărată suferinţă – Petr
doarme pe patul pliant, înghesuit în sacul lui de dormit, ca
în acea primă seară de tristă amintire! Nu ştiţi cumva,
domnule Khon, de ce a trebuit să înghiţim noi broaştele
acelea? Acum nu mai cântăm, aproape nu vorbim şi nici
nu ne certăm, n-avem de ce. Panocha ne-a propus să ne
mutăm pentru câteva zile la ei, zicea că ne strângem noi
cumva, să fie loc pentru toţi, dar n-are niciun rost. Praf şi
cenuşă. Cenuşă şi praf. Simt asta în gură şi în suflet. Nu
trăim, ci duhnim! Totul în jurul nostru duhneşte a ars:
hainele, pernele, cărţile, mâncarea, aerul. Şi Cain. Pfiu, să-
ţi fie ruşine, căţeluş afumat! Îţi vine să vomiţi de atâta
duhoare, şi colac peste pupăză, frig… Suntem însă aici.
Două jalnice fantome, dar suntem, existăm!

309
Jan Otčenášek

14 februarie: azi-dimineaţă, înfruntând troienele, şi-au

croit drum până la noi moşulicii noştri: au bătut peste
gaura din duşumea câteva scândurele, asta-i tot ce se
poate face acum. Restul la primăvară! La primăvară – sună
frumos, ca în basme. Ne mai prinde oare primăvara aici?
Exclus! Fiecare zi de ezitare e pentru mine un infern,
încleştez dinţii şi…

15 februarie: ieri seara, după ce ne-am ghemuit în

culcuşurile noastre, am auzit răsunând pe neaşteptate în
bezna puturoasă: – Lu! – vocea lui m-a înduioşat, era
nesigură şi stinsă. Instinctiv, am presimţit despre ce-ar fi
vrut să-mi vorbească – în sfârşit! – şi totuşi nu l-am
încurajat, prefăcându-mă că dorm. Nu ştiu de ce, poate că
eram prea dărâmată, ori poate mi-am dat seama de starea
în care era el în clipa aceea, nu ştiu – pe scurt: cuvântul
eliberator n-a fost rostit, aşa că… aşa că lâncezim mai
departe, aici!

16 februarie: se pare că, într-adevăr, omul se obişnuieşte

şi cu spânzurătoarea! În ciuda aerisirii sistematice,
duhoarea asta nesuferită, care pătrunde în toate şi înghite
tot, se retrage foarte încet, acum însă noi n-o mai simţim
ca la început. Îi aparţinem, suntem locuitorii unei lumi în
care domneşte mirosul de ars. Iar azi, pentru prima oară
după atâta amar de zile, sub tavanul nostru găurit a
răsunat din nou râsul. Am adus din pivniţă restul de carne
afumată, rămasă de la Crăciun; Petr şi-a încreţit nările,
revoltat la culme: — Ai înnebunit, femeie? Du-o înapoi – mi
se întoarce stomacul numai când mă uit la ea! La drept
vorbind, aş putea mai degrabă să te miros pe tine!…
O explozie de uşurare şi ne-am cocoşat amândoi de râs,
adulmecându-ne unul pe celălalt, cu nesaţ: filozof afumat,
şi profă cu piure de mazăre! Menu…

17 februarie: Cain expediat din nou în exil! Fireşte, nu în

310
 Pe când în rai ploua…

dormitor, ci în sufragerie, să-i ţină de urât Kunhulei. A

avut o comportare suspect de calmă, cuminte căţeluş,
dimineaţă însă am descoperit cocotierul cu tulpina ronţăită
– bestie invidioasă! Prima chelfăneală din considerente pur
pedagogice; de treaba asta a trebuit bineînţeles să mă ocup
eu, Petr nefiind în stare să lovească o fiinţă mai slabă…

20 februarie: mi-e mai bine – cu excepţia tălpilor care mă

dor din când în când; Petr s-a urcat cu moşulicii în pod şi
au dres împreună acoperişul; cu acest prilej a scos din
grindă cele două scoabe şi le-a ascuns undeva. Nici nu
bănuieşte ce piatră mi-a luat de pe inimă: sunetele de sus
au încetat, farmecele s-au risipit – duhoarea nu?

27 februarie: din fericire, ne mulţumim cu puţin, de pildă

cu faptul că gerul s-a muiat, iar după-amiază a strălucit şi
soarele. Doamne, lumea asta e totuşi frumoasă! Iar
duminică! După masa de prânz am scos din hambar o
sanie de modă veche – pe băncuţa ei e arsă cu fierul litera
M – şi am coborât cu ea povârnişul dinspre iaz.
Fundul meu e numai o vânătaie şi deseară am proiecţie
în sat. Cică, un film de spionaj – rupere, producţie R.D.G.

4 martie: în pădure e foamete; iar am găsit trei căprioare

moarte – se moare pe capete; în special căprioarele!
Adeseori vedem pe fereastră vânatul mare ieşind în vale,
până în preajma casei noastre. Inginerul Krejza m-a
întrebat, nu de mult, dacă n-aş vrea să mă duc să hrănesc
animalele, la jgheabul din marginea pădurii; jgheabul se
află la cel mult trei sute de metri de noi, şi zice că nu
trebuie să-mi fie frică. Am încuviinţat pe loc, fără să stau
pe gânduri; mi-e milă de umbrele astea amărâte, şi nu fac
pentru ele nicio economie, de-ar fi să dau şi din buzunar.
Văd de departe frumoasele lor siluete statuare, postate
printre copaci; se uită la mine păstrând distanţa
respectuoasă şi aşteaptă disciplinat până răstorn în albie o
găleată de melasă – uneori şi două! Au început să mă

311
Jan Otčenášek

cunoască, se pare că m-am pus bine pe lângă ele şi dacă ar

fi la o adică, strig tare peste munţi şi văi, spre fiinţele mele
dragi, cu coarne de aur… Care dintre cerbii aceştia superbi
se va grăbi oare să-mi vină cel dintâi în ajutor? Poftă bună,
dragii mei!

9 martie: minus patru – un fleac pentru noi, muntenii!

Ha!

17 martie: zăpadă, ger. Dar – ceva pluteşte în aer! Ceva…

21 martie. Aşadar, oficial, cu alte cuvinte, potrivit

calendarului, am câştigat partida, numai că, înadins parcă
– tocmai azi s-a dezlănţuit o furtună de zăpadă. Şi un nou
bucluc, de data asta a intrat la apă Petr, oameni buni…
Dar gata, ajunge! Mă ridic de la masă, mă apropii de
fereastră şi… abracadabra! — trag de sfoară şi păpuşa
atotputernicului vrăjitor scutură cuminte bagheta magică –
culmea Ostružnei luceşte de albul zăpezii în bătaia
soarelui, dar pajiştile din vale au şi căpătat nuanţa
galbenului închis. Câte flori de păpădie smălţuiesc oare
acum aceste pajişti? Asta ar putea să socotească numai o
maşină de calculat electronică, eu nu! Aşa că, îmi întind
oasele ca o pisica, mă întorc la masă, strâng crâmpeiele
acelea de hârtie mâzgălită şi fără nicio părere de rău le
arunc în sobă: asta aduce, oarecum, cu scoaterea morţii
din sat, primăvara!

17 mai

Greu mai găsesc o clipă de răgaz pentru scris, casa

noastră e înţesată de oameni, voci şi zgomote – meseriaşi
de la oraş! – gătesc ca pentru un regiment, nu mai ştiu
unde mi-e capul, dar sunt într-o dispoziţie excelentă, de
zile mari. Vin pe aici şi moşulicii noştri, privesc în jur cam
pizmaşi şi strâmbă din nas – îndeosebi posacul Tautze –

312
 Pe când în rai ploua…

asta-i treabă de mântuială, nu muncă cinstită! Bineînţeles

exagerează, dar eu îi înţeleg. Au început până şi lucrările
de amenajare a drumului ce duce din sat spre noi –
răspunderea asta şi-a asumat-o administraţia silvică – va fi
numai ceva provizoriu, nicidecum o şosea desăvârşită, dar,
oricum, se va putea merge pe ea cu maşina fără riscuri
prea mari – cel puţin până la iarnă! cum pretinde cu o
anumită doză de maliţie nesuferitul de Saska. N-au mai
rămas decât cincisprezece zile! Atât! Trăiesc într-o
permanentă stare de agitaţie şi am trac; noaptea mă
zvârcolesc în pat, iar în visele premergătoare am şi trăit
ziua aceea de nenumărate ori – sine garantia! Petr e de un
calm de-a dreptul dezgustător şi face băşcălie de mine, dar
se omoară muncind…

20 mai

Tacâmuri, farfurii adânci şi întinse, mici, potrivite şi

mari, platouri, oale, căni, ceşti şi ceşcuţe – câte din fiecare?
– cupe, pahare şi păhărele şi păhăruţe mici de tot.
Scobitori. Tirbuşoane. Feţe de mese şi şervete de pânză!
Ştergătoare de noroi. Perii de ghete, de haine. Creme de tot
felul. Şi pentru bronzat! Plăcuţe de tablă cu numerele
camerelor. Munţi de vase, praf de frecat, detergenţi, lăzi cu
bere şi vin, câteva sticle de băuturi tari, esenţiale, solniţe
şi…
Şi aşternuturi de pat, prosoape, tablouri mici de atârnat
pe pereţi, lămpiţe şi becuri, umeraşe pentru haine, vaze,
flori, hârtie de toaletă, oliţe de noapte – pentru înzestrarea
noastră din punct de vedere tehnic sunt absolut
indispensabile! – măsuţe de grădină, umbrele mari de
soare, o pungă cu bicarbonat pentru înlesnirea digestiei, şi
medicamente; de comandat: ilustrate cu Ostružna şi
peisajul înconjurător – 1023 metri deasupra nivelului mării
– un barometru, curse pentru şoareci – eventual pentru

313
Jan Otčenášek

pârşi? – cărţi, reviste, scuipători, coşuri, o tăbliţă cu

indicarea locului de parcare, un aparat de radio cu pick-up,
discuri, cuiere, conserve, sticle cu sifon, sucuri de citrice,
purgative, zâmbete prieteneşti, răbdare, şezlonguri, cârpe
de şters podeaua când o să vomite Pavlicek – Doamne, cât
e de complicată viaţa omului şi de câte fleacuri şi prostii
are nevoie pentru ea! Şi… dar gata, ajunge, am început s-o
iau razna! Şi… Nu ştii, am uitat ceva? Am o presimţire că…
uf! Da, ai ghicit, fetiţo – am uitat ceva: să ne zâmbim şi din
când în când să ne dăm câte un pupic! Aha – păi vezi, asta
e!

22 mai

Valea şi codrii s-au transformat într-o volieră gigantică –

din revărsatul zorilor şi până în asfinţit zuruie de ciripitul
şi cântatul păsărilor, de-ţi vâjâie şi capul de atâta zvon; ce
mai, curată orgie! Unele glasuri am şi început să le
desluşesc, chiar dacă în materie de ornitologie sunt o laică;
Petr are mai multă experienţă – mă rog… flăcău de la ţară!
… Asta e mierla de pădure, iar acum – acum e sturzul, da,
ăsta fluieră ca un bărbat, îl auzi? Eva mi-a trimis
magnetofonul meu, un Sonet Duo străvechi, – aha, mi-a
venit o idee! Când mă trezeşte dimineaţa strigătul de afară,
îi dau drumul şi pun microfonul pe pervazul ferestrei
deschise. Pe urmă, mă vâr înapoi la căldurică şi înregistrez.
O bandă cu această simfonie a naturii o trimit acasă la ai
mei, iar Petr le trimite una foştilor săi colegi, la Institut, ca
să-şi limpezească şi ei un pic creierul îmbâcsit de atâta
filozofie! Ca supliment le mai punem şi o furtună
şumaviană originală – în primă audiţie! O bandă o păstrăm
aici pentru iarna viitoare – ca pe un fel de primăvară
conservată.

24 mai

314
 Pe când în rai ploua…

Din robinetele instalaţiei noastre curge apă; sfârâie şi

pufneşte hârâitor, e rece ca gheaţa, de te taie. Nu alta, dar
e fantastică! Sunt sigură că are şi efecte curative. De
boilere, nici vorbă nu poate fi deocamdată aşa că, pentru
oaspeţi, o vom încălzi cu zâmbete fierbinţi şi cu puterea
noastră de sugestie. Dar n-am nicio grijă, oaspeţii noştri o
să-i dea repede de gust şi n-o să se amăgească pentru atâta
lucru. Sau…

26 mai

Azi – şi, întâmplător, chiar în aceasta clipă – se

împlineşte un an de când am dat năvală aici. De necrezut –
îmi întorc privirile în jurul meu: sufrageria e aproape gata,
salonul miroase a lemn natural şi a baiţ proaspăt întins – o
împărăţie a basmului – la care din formele acestea
încântătoare să mă uit mai întâi?… Suntem pregătiţi! Gata
de plecare! Lu, permite-mi, te rog, să te felicit! Şi eu te
felicit pe tine, căpitane; pornim în larg, goeleta noastră are
acum chiar şi un nume! Deasupra uşii de la intrare atârnă
o firmă lată, în lemnul căreia denumirea a fost arsă cu
literă ornamentală – atoate priceputul Tautze s-a întrecut
pe sine!

MOARA VULPILOR

Îmi place, n-am simţit deloc nevoia să născocim altă

denumire – de altfel, Petr are un simţ înnăscut al tradiţiei…
Iar de-o parte şi de alta placa e străjuită de două felinare
din fier forjat. Ieri seară le-am aprins.
— Aşa – a spus Petr, înduioşat – astea o să lumineze aici
ca două faruri în beznă, şi-o să-i poftească la noi pe toţi
flămânzii, pe toţi însetaţii şi pe toţi istoviţii. Fiţi bineveniţi,
voi cei care aţi sosit cu gânduri bune în această vale,
sunteţi acasă!

315
Jan Otčenášek

Un asemenea moment merită, totuşi, o mică sărbătorire;

intimă!

31 mai

Mâine! De scris, nici gând… Doamne, ce zarvă, ce zor!

2 iunie

Gata, am trecut şi examenul ăsta, – aş zice cu zece

minus! Vremea a fost pur şi simplu de export, înghesuială
mare, casa se umfla de atâta strigăt şi râs, era o hărmălaie
ca de bâlci – nu mai lipseau decât gheretele de tir şi
căluşeii, ca imaginea să fie întregită; în monotonia vieţii
sătucului pierdut în pustietatea munţilor, orice prilej de
distracţie e bine venit, şi, pe deasupra, în cazul de faţă a
acţionat şi curiozitatea: — Ia să vedem, ce ispravă au făcut
acolo zăpăciţii ăia? Au venit bărbaţi şi femei din Jeleni –
după-amiază s-au zbenguit prin faţa casei şi copiii – au
venit oameni de la exploatarea silvică şi de la fabrica de
cherestea, funcţionarii Comitetului naţional, precum şi
reprezentanţii direcţiei, în frunte cu neobositul Pomajzl. N-
au fost cruţate cuvintele de laudă, sub ferestrele sufrageriei
bubuia, din ce în ce mai dezlânat – fanfara pădurarilor, iar
odată cu lăsarea soarelui în asfinţit, pe pajiştea de peste
râu au sfârâit scăpărător şi câteva rachete colorate! La
deschidere, Panocha a ţinut pe verandă un fel de discurs,
în care a subliniat importanţa turismului pentru sănătatea
oamenilor muncii, a apreciat iniţiativa noastră şi a sugerat
cam ce-ar putea să însemne întreprinderea noastră pentru
descoperirea frumuseţilor acestei văi fermecătoare, deci şi
pentru Jeleni şi întreaga Sumava… Şi aşa mai departe! —
Aşa-i el, trebuie să trăncănească, a ţinut să menţioneze
Saska, până nu spune tot, nu se lasă; vorba ceea, pe aici
nu prea se ivesc asemenea prilejuri, ţţţţ!… M-am răstit la

316
 Pe când în rai ploua…

el, jignită – mie personal nu mi-a displăcut performanţa lui

Panocha, iar alţii au răsplătit-o cu aplauze furtunoase şi
chiar cu urale puternice!
Eu însă nu prea am avut când să mă bucur de această
serbare, am fost tot timpul în focuri! În timp ce Petr se
îngrijea de gâtlejurile însetate, eu aveam misiunea de a
potoli stomacurile înfometate. În ajutor aveam o fată din
sat şi pe indispensabila Dočkajka; cu contribuţia ei
nepreţuită am gătit un cazan întreg de gulaş foarte picant –
l-am botezat gulaş à la Ostružna – iar succesul a fost de-a
dreptul senzaţional! Până seara n-a mai rămas nici măcar o
porţioară de leac, şi astfel le-a venit rândul mezelurilor şi
conservelor. Gulaşul a fost al dracului de piperat, a apucat
să-mi spună Petr la repezeală; nu vezi, ăştia o să sugă
până ne usucă; pe cinstea mea, ăştia parcă ar avea
cisternă în loc de burţi. Nici Pomajzl n-a stat pe tânjeală şi
dintr-un capriciu funcţionăresc a băut, cred, o găleată
întreagă cu fiertură de buruieni, preparată după o reţetă
miraculoasă a vrăjitoarei Dočkajová. În sănătatea stăpânei
casei! Nici el n-a fost zgârcit cu laudele, dar, vorba ceea, n-
ar fi fost el, Pomajzl, scepticul corb de cancelarie, dacă n-ar
fi picurat peste trufaşa noastră bucurie măcar o picătură
de venin. — Rezultatul abia de-acum încolo se va vedea – a
hârâit el, aşa, din senin – e câte un loc, parcă ar fi
blestemat!… Cunosc asta dintr-o practică îndelungată,
orice-ai face, anunţuri la ziar, propagandă, de-ai făgădui şi
soarele şi luna de pe cer – nimic! „Ei, în cel mai rău caz, vă
băgăm noi aici câte o tabără de copii sau câte un
instructaj, ăştia nu-s pretenţioşi şi nu-şi pot îngădui să
aleagă prea mult! În fine, vedem noi…
Până noaptea târziu s-a răspândit peste valea visătoare
vacarmul petrecerii care, fără îndoială, a speriat animalele
pădurii până hăt departe, iar cântul hârâit ce ţâşnea din
gâtlejurile răguşite ale bărbaţilor devenea din ce în ce mai
zgomotos, dând în vileag gradul de chercheleală al
mesenilor; casa noastră se transformase dintr-o dată într-o
corabie ameţită, pe a cărei punte se umbla cu pas clătinat –

317
Jan Otčenášek

din ce în ce mai nesigur… Cele câteva incidente mai

supărătoare care, pe noi, doi boboci naivi şi lipsiţi de
experienţă, au avut darul să ne cam indispună, s-au
produs, după părerea mea, numai datorită excesului de
băutură; a ieşit astfel la iveală că în afara slabelor beţii
flecare, capricioase şi plângăreţe, blajine şi petrecăreţe,
neobrăzate ori, hai să zicem, uşor sarcastice, doi sau trei
dintre cei prezenţi au dovedit o beţie îngrijorător de
susceptibilă, supărăcioasă şi irascibilă, agresivă chiar,
dornică de încăierare! La modul acesta lamentabil s-a
manifestat, spre marea mea uimire, pădurarul Alfons
Balatka; acest om care în stare de trezie e nespus de
cuviincios şi de o blândeţe aparent vecină cu timiditatea, s-
a arătat, după câteva păhărele, un aprig căutător de nod în
papură, ţâfnos, excesiv de susceptibil şi, în ultimă instanţă,
un bătăuş însetat de sânge şi dornic de măsele scoase.
Ţinta atacurilor sale turbate devenise în primul rând Petr –
ce caută printre noi acest domnişor din Praga? – horcăia cu
spumă la gură, arătând cu degetul spre victima lui – pe toţi
de aici ne consideră nişte boi, uitaţi-vă la el, se citeşte asta
pe mutra lui de papiţoi! – şi a durat destul până să
reuşească ceilalţi pădurari să-l scuture zdravăn şi să-l
scoată, pe acest demon fioros, la aer curat. Am răsuflat
uşurată, dar mult timp după aceea am mai auzit, prin
fereastra deschisă a odăii, nişte sunete amintind precis de
zgomotul palmelor pe obraz şi de loviturile surde în
maxilare, însoţite de un nechezat furios, încununat cu
gemete de durere…
Până la urmă, de bine de rău, toate focarele acestor
creiere rătăcite au putut fi stinse, iar serbarea s-a încheiat
într-o atmosferă de relativă voie bună – uf!…
În ciuda acelor câtorva ieşiri penibile, a fost o zi
frumoasă, iar pentru noi de-a dreptul triumfală; dar,
oricum ar fi fost, când am rămas singuri, după miezul
nopţii – în mijlocul unei dezordini fantastice, printre pahare
răsturnate şi chiar sparte, în duhoarea acră de alcool, de
ţigări ieftine şi resturi de mâncare, ne-am dat seama, cât se

318
 Pe când în rai ploua…

poate de limpede, că aceşti oameni, în cea mai mare parte

oameni de treabă şi minunaţi, nu sunt şi nu vor fi
niciodată oaspeţii noştri obişnuiţi! Da’ de unde! Motive sunt
câte vrei: toţi preferă berea de la butoi, dar, înainte de
toate, localului nostru îi lipseşte – iertat fie-mi cuvântul –
acea împuţită atmosferă familiară a cârciumii lui Taraba,
îmbibată de un amestec de izuri complicate, pentru ei
foarte intime, care nu pot fi imitate sau fabricate în mod
artificial; nu avem nici masa de biliard cu pânza ruptă şi
ciupercuţele ciocănite, nici acel tablou murdărit de muşte,
dar sugestiv şi impunător, de deasupra tejghelei, în care
însăşi moartea îşi lasă mâna ei costelivă pe umărul
băutorului şi, cu un binevoitor spirit de înţelegere, îl
îndeamnă: Să golim paharul şi să mergem! Ne este cât se
poate de limpede că localul nostru nu va deveni un local pe
placul inimii lor, şi nici nu vedem vreun motiv pentru care
ar fi dispuşi să bată drumul prin pădure pentru o sticlă de
bere. Îi înţelegem, şi, în consecinţă, povestea nu ne
întristează câtuşi de puţin. De altfel nici nu ne pusesem în
gând să ne angajăm într-o luptă de concurenţă, dinainte
pierdută, cu o cârciumă sătească; asta are altă menire şi
alt farmec, adevăraţii noştri oaspeţi urmează abia să
sosească! Când anume? Te pomeneşti că mâine chiar, aşa
că, iute, să-i dăm zor, să facem iar să strălucească totul de
curăţenie – la treabă!…

4 iunie

Ciudat: nici ieri, nici azi n-a venit nimeni. Nu e de

mirare, afişele de reclamă de pe şosea încă nu şi-au spus
de bună seamă cuvântul, şi, în plus, a şi plouat.
Petr pretinde că povestea asta presupune timp, răbdare
şi calm – acum, avem din toate trei, berechet!

6 iunie

319
Jan Otčenášek

Continuăm să fim senini şi bine dispuşi, ce zile frumoase

şi ce soare arzător! E un timp superb! Numai să nu mi se
strice carnea în răcitor! Îi dăm înainte, nu ne lăsăm, uşile
noastre stau larg deschise, dar nimeni nu le trece pragul…

7 iunie

Cum e cu putinţă – a şasea zi şi… N-are niciun rost să

lâncezim zile întregi în casa pustie, gata, ne-am hotărât:
dimineaţa sunt de serviciu eu, după-amiază Petr. Mă duc
zilnic să mă bronzez într-un luminiş din pădure; m-am şi
făcut neagră ca o papuaşă, cum ar spune mama; Petr stă
ceasuri întregi pe malul iazului şi discută cu peştii. Despre
ce oare? Într-o debara am descoperit un clopot şi l-am
atârnat în verandă: în caz de ceva… cei ce se află de
serviciu îl cheamă pe celalalt în ajutor. Dar clopotul tace de
atâtea zile, cu îndărătnicie! Cu carnea aceea trebuie totuşi
să fac ceva, ce-ar fi s-o toc pentru un faşirt de primă
calitate? Nu, mai aştept până mâine, dacă totuşi… Calm şi
răbdare!

8 iunie

Unde eşti – o tu, mitic Cel Dintâi? De ce şovăi, de ce

zăboveşti, porumbelule? Şi unde sunteţi voi, ceilalţi, atât de
mult, visaţi? Nu ştiţi să citiţi? Nu ştiţi unde-i Valea Vulpilor
– raiul pe pământ? Veniţi să vă răsfăţăm, să vă răzgâiem,
să vă sufocăm cu dragostea noastră, să vă înfofolim ca pe
pruncii necuvântători – veniţi, vă dăm şi stelele de pe cer –
şi ce mai vreţi? Veniţi, această inactivitate e de-a dreptul
înfiorătoare! Ei drăcie, ce mai aşteptaţi, voi bestii cu
scăfârlii şi mutre necunoscute, voi… Nu, iertaţi-mă, asta
numai aşa… ştiţi, m-a luat gura pe dinainte, dar indolenţa

320
 Pe când în rai ploua…

şi tergiversarea voastră încep să mă scoată din sărite, asta

aduce de-acum a conspiraţie împotriva noastră, şi, zău, nu
merităm această soartă! Cum a spus funcţionarul acela
lucid? E câte un loc, parcă ar fi blestemat! Tâmpenie! Cu
Petr nu vorbesc despre situaţia noastră, ne purtăm
amândoi ca şi când ar ploua la vecini, dar optimismul lui
neînduplecat cine ştie dacă nu-i prefăcut? – mă calcă totuşi
un pic pe nervi! Încasările pe prima săptămână: Kěs: 0,00 –
să te ţii ce-o să spună cei de sus, mai mare ruşinea!

9 iunie

De scris am vreme din belşug, dar dispoziţie nici cât

negru sub unghie – de scris se poate scrie despre ceva şi
despre cineva, dar la noi nu se întâmplă nimic! Florile de
păpădie s-au stins, au rămas din ele doar nişte mici globuri
de puf – umbreluţe miniaturale pe care vântul le spulberă
şi le împrăştie în toate părţile…

10 iunie

În sfârşit, azi-dimineaţă, cam pe la orele zece – clopotul

s-a făcut auzit! Alarma m-a surprins în grajd, lângă
Kunhuta; am dat năvală în odaie ca un uragan: Petr sta la
fereastră şi privea cu binoclul spre drumul ce vine din sat.
Mi l-a întins şi mie, fără să spună o vorbă. Da, erau doi, un
bărbat şi o femeie în ţinută turistică, doi nimeni între două
vârste; tocmai ieşiseră din pădure în valea inundată de
soare – ăştia sunt! Da, ăştia-s Ei! Sigur sunt Ei! Tremuram
de nerăbdare şi de emoţie, simţeam inima bătându-mi
tocmai în gâtlej… Deodată însă… bărbatul s-a oprit, şi-a
dus mâna streaşină la ochi şi cu vârful bastonului i-a
arătat femeii o direcţie, peste vale, după toate aparenţele
spre poteca ce urcă la Muntele Ursului – 1073 de metri
deasupra nivelului mării – cu alte cuvinte, departe de noi!

321
Jan Otčenášek

Şi numaidecât au şi pornit în direcţia aceea. Dar bine, asta

nu se poate! Nu! Povestea asta m-a zdrobit, m-a dat gata,
era de o cruzime stupidă, absurdă! M-am întors spre Petr,
dar ne-am vorbit numai din ochi: pricepi ceva? A strâns din
umeri şi a părăsit în grabă odaia, cu aerul omului deloc
impresionat, dar pe coridor a tras un şut puternic în ceva;
tic s-a auzit cum duduie. Cu binoclul la ochi, am continuat
să-i însoţesc pe cei doi. Se îndepărtau, devenind din ce în
ce mai mici, până când au dispărut de tot din câmpul meu
vizual – mă rog, n-aveţi decât. Duceţi-vă! mi-am spus în
sinea mea, înăbuşindu-mi lacrimile, duceţi-vă, dar vă urez
ca, acolo sus, să crăpaţi de foame şi să vă sufocaţi de sete,
să vă ardă soarele până o să vă uscaţi, ori să dea o ploaie
să vă ude până la piele… da, da. De asta nu scăpaţi, la
apus au şi început să se îngrămădească norii – fain, daţi-i
înainte, vă urez să vă…

12 iunie

Degeaba curăţ şi lustruiesc vasele, degeaba şterg praful,

azi se cerne o ploaie măruntă, Petr s-a închis în vizuina lui;
din când în când mâzgăleşte ceva pe hârtie, din când în
când chinuieşte chitara, scoţând din ea nişte sunete
înfiorătoare – de nesuportat. Încet-încet, dar sigur, pune
stăpânire pe noi o linişte nătângă, un fel de nepăsare, nu
însă resemnarea totală… încă nu. Ce e de făcut? Să
aşteptăm. De altfel – să nu-l mâniem pe Dumnezeu, ce ne
lipseşte aici? De iubit ne iubim, tăcerea din jurul nostru o
speriem cântând, pălăvrăgind, izbind uşile; zburdăm ca
trăsniţii, ne ţinem de năzbâtii, pe scurt, trăim aici ca în rai
– în aceeaşi cotropitoare singurătate, ca străbunii noştri
biblici – numai că… Ascultă, nu crezi că ar trebui să
controlăm reclamele acelea de pe marginea şoselelor? Nu,
nu e cazul, le-am văzut, sunt în regulă! Fii calmă, fetiţo!
Sigur, lui îi convine să vorbească aşa, aiuritul! Poate că
lipseşte aici un loc de scăldat, nu crezi? Ce-ar fi să-i punem

322
 Pe când în rai ploua…

pe moşulici să încropească un bazin?… Apa nu s-ar încălzi

aici niciodată. Dar ce-ai zice de un poligon de tir cu discuri
aruncate din şanţ? Sau să construim în pârâul din pădure
o cascadă miniaturală – Cascada Vulpilor! Eu aş propune
mai degrabă o grădină zoologică cu dresură de pârşi. Ce-ar
fi să plantăm în iaz un duh al apelor? Tautze îl face la
iuţeală, fără să trebuiască să i-l descriu prea mult. Am o
idee mai bună: am putea răspândi vestea că apa izvorului
din pădure are efecte curative miraculoase, că ajută, de
pildă, la creşterea părului chiar şi pe o ţeastă pleşuvă –
ăsta ar fi un gol la păianjen, ce zici! Gura, fiară sălbatică, la
o asemenea şarlatanie n-o să mă împingi niciodată, eu mă
trag dintr-o familie onorabilă, pricepi? Şi-atunci, ce? Atunci
– nimic!

13 iunie

Nici umbră de om! Clopotul tace cu încăpăţânare, o să-l

înec probabil în pârâu.

14 iunie

Încep să mă obişnuiesc. Încet, dar sigur, adopt

atitudinea omului aflat la odihnă; cu sentimentul din ce în
ce mai puternic şi mai stăruitor că nu va mai călca nici
dracu’ pe la noi, mă cuprinde o stare de lenevie
capricioasă, cu înclinaţie spre umorul macabru; şi nu-i
deloc neplăcut. Ceva tot am reuşit! Petr perseverează în
optimismul său fantastic şi aşteaptă pe curând o mare
afluenţă de oaspeţi – neobositul! Şi de ce nu? În definitiv
tot atâta costă… Ce-ar fi să le scriem cunoscuţilor din
Praga – veniţi fraţilor, că de nu, prindem mucegai, – o să fie
băşcălie mare, veniţi copii. Ieri, în sfârşit, ni s-a instalat şi
telefonul – i-am sunat numaidecât pe ai mei; o ducem aici
ca în sânul lui Avraam, oaspeţi cu grămada, oameni

323
Jan Otčenášek

distinşi, unul şi unul, nu ştiu ce să fac mai întâi etc., etc. –

pe urmă am vorbit cu Panochii; în rest nimic, telefonul tace
mâlc, pe noi nu ne-a chemat încă nimeni cine să cheme o
casă blestemată?

15 iunie

A fost – n-a fost…

Veniţi la mine, cuvinte, nici nu ştiţi ce mult îmi trebuiţi
voi mie în aceste clipe! Cum să încep? Totul e să nu mi-o ia
gândul înainte, să descriu evenimentele, pe rând, aşa cum
s-au petrecut!
Gata, mi-am adus aminte: povestea a început cu un fel
de nelinişte, dublată de o uşoară încordare ce aducea mai
degrabă a aşteptare. Dar, dar ce mai aşteptam? Pe cine?
Stam în faţa mesei, cu lingura de lemn în mână, aplecată
asupra oalei în care dospea coca pentru gogoşi; odaia era
scăldată în soarele puternic al dimineţii, de te dureau şi
ochii de atâta strălucire; mă simţeam un pic toropită şi
parcă de pe altă lume. Cain se lupta de zor cu papucul, iar
pe suprafaţa aluatului se formau băşicuţe-băşicuţe; în rest
însă, casa era cufundată într-o linişte nefirească, iar în
odaie domnea o zăpuşeală încremenită şi apăsătoare, cine
ştie, poate de la toate astea mi s-a tras, nu ştiu…
O intervenire neaşteptată şi involuntară, la început nici
măcar nu m-a surprins! Din proprie experienţă ştiu că
evenimentele pot fi trăite sui generis – asta subliniez – chiar
dacă ele n-au avut loc; şi pot fi trăite cu o expresivitate
impresionabilă – uneori euforică, alteori înspăimântătoare;
de bună seamă, e vorba aici de o anumită capacitate de
imaginaţie senzorială, cu care, după toate aparenţele, sunt
înzestrată şi blagoslovită din belşug. Chiar peste poate,
cum pretinde Petr – gata, abţine-te, Lu!
Dar era prea târziu! Simplu: din senin mi s-a părut că
aud sunând telefonul, dar nu era obişnuitul sunet
zornăitor ce străbate întreaga casă; aducea cu un orăcăit

324
 Pe când în rai ploua…

scurt şi nefiresc, care făcea să mi se încrânceneze toate

măruntaiele de fiorul rece al groazei. Şi, pe urmă…
Pe, urmă, într-o neplăcută detaşare de mine însămi, m-
am văzut îndreptându-mă spre uşă — Doamne, prima
chemare! – apuc nerăbdătoare receptorul şi în aceeaşi clipă
aud vocea mea. Până şi aceasta avea un ecou nefiresc şi
îndepărtat – alo, aici e Moara Vulpilor, da, la telefon… vă
ascult. Din pârâitul hârâitor s-a desprins deodată o voce
surdă, absolut necunoscută: un bărbat… Rostise probabil
un nume, dar mi-a scăpat… Alo, dumneavoastră sunteţi…
Da, vorbiţi! Şi din nou câteva clipe de foşnet pârâitor, apoi
o voce tuşind anevoios, să se dreagă, hm, hm, după care…
Alo. S-a întâmplat o nenorocire… m-auziţi?… Mai bine mă
reped până la dumneavoastră! Hm… O adiere de vânt rece
ca gheaţa; receptorul capătă pe neaşteptate greutatea
mercurului. Sau a lutului. Cine-i la telefon? Şi ce vrea de la
mine? De ce nu-mi spune ce s-a întâmplat? Să-mi spună!
Ce? Alo… Şi iar: trebuie să vă ţineţi tare… Să fiţi
curajoasă… o nenorocire… eu… alo, m-auziţi? Da. Nu. De
ce să mă ţin tare, de ce să fiu curajoasă?
Înapoi! Opriţi totul! Nu, nu vreau! Nu-i adevărat!
Golurile tăcerii sunt împlinite de bâzâitul tot mai
puternic al muştelor în luptă cu geamul ferestrei.
Trăieşte? Îmi aud propriul strigăt. E un strigăt fără glas
ce stăruie doar în mine; e ciudat că-mi dau seama de acest
lucru! Trăieşte? Trăieşte? Mai mult nu-s în stare să dau.
Sunt acum întruchiparea acestui unic cuvânt. De ce tăceţi?
Spuneţi-mi dacă trăieşte, vă rog!…
Vocea se poticnea, istorisind cu un lux de amănunte
chinuitor ceva greu de înţeles, dar tot nu izbutea să-şi
roiască drum spre răspunsul aşteptat de mine cu atâta
înfiorare; cumplit! O acopeream cu strigătul acelui unic
cuvânt, de parcă aş fi vrut s-o fac să amuţească, s-o
întrerup, s-o descânt, nu pricepeam cuvintele disparate,
dar, din ceea ce prindeam mi se dezvăluia… o scenă
cutremurătoare: îl văd pe Samson ieşind încet de pe o
stradă laterală în şoseaua de tranzit din preajma gării… pe

325
Jan Otčenášek

urmă, de pe o pantă lină se apropie într-o goană

nebunească un autocamion uriaş cu remorcă; se
năpusteşte ca o fiară sălbatică direct spre… şi… un şoc
infernal: un zgomot asurzitor de tablă turtită, scrâşnet de
sticlă, hârşâit de cauciucuri pe pavaj – închid ochii! – tablă,
fier, piatră – cât e de fragil trupul omenesc în faţa acestor
materii dure, pe care omul le pune în mişcare cu trufaşă
îndrăzneală! Câteva secunde de tăcere înfrigurată în care
se înfige un strigăt de femeie ce face să-ţi îngheţe sângele în
vine şi… şi muştele… muştele acelea nesuferite – nu,
povestea asta nu mai e de suportat… Trăieşte? Nimic
altceva nu mai are acum vreo importanţă, vorbiţi, pentru
numele lui Dumnezeu… simt că înnebunesc! vorbiţi!
Apoi casc ochii la receptorul din palmă, mâna se lasă în
jos; n-are decât, să bolborosească, să rumege cât o pofti…
alo, m-auziţi? Nu. Acum nu mai aud! Se pare că mă duc
undeva. Încotro? Spre masă? Spre fereastră? Nici asta, de
fapt, nu mai are nicio importanţă. Ceva umblă în mine…
Prima reacţie: un calm nefiresc! Un fel de împietrire,
urmată de o mobilizare automată a tot ce-i viu în mine,
creierul meu parcă s-ar fi acoperit operativ cu un strat de
protecţie şi refuza… refuză cu îndârjire ce se întâmplă cu
mine? Şi totul în jurul meu e de o excentricitate ireală –
nu-mi aparţine, pentru că într-un fel nici eu nu-mi aparţin,
pentru că acum eu nu mai sunt eu, pentru că – nimic!…
Până când, o fulgerare a conştiinţei străpunge stratul de
protecţie – o fulgerare violentă, scurtă şi zgâlţâitoare ca o
descărcare electrică – mă clatin, şi degetele mi se
încleştează convulsionat pe un obiect de lemn, am orbit! La
capătul opus zace o tabacheră de piele turtită, o recunosc.
Şi din nou îmi aud propria-mi voce. Acum însă, e alta. Dar
tot numai în mine. E mai curând un geamăt, un vaiet
prelung, ce se transformă într-un strigăt horcăitor – strig!
Sunetul acesta mă îngrozeşte, nu-l emit eu, e ceva din
mine, un fel de magnetofon ascuns undeva în adâncurile
mele… Am nevoie de el pentru ca supra-presiunea să nu-
mi încovoaie toracele, e o reacţie strictă a instinctului de

326
 Pe când în rai ploua…

conservare: mă îndes în carcasa impenetrabilă a strigătului

fără glas. Şi-mi înăbuş cu el auzul! Aş avea nevoie de
lacrimi, dar pentru ele încă n-am resurse: mi-au secat. În
clipele în care îmi trag din greu răsuflarea aud zumzetul
multiplicat al muştelor, peste care se aşterne de la o
distanţă imaginară un sunet metalic de goarnă. Mă
chircesc în mine, încercând să mă fac mai mică, să mă
împuţinez, ca să scap neobservată… Fiţi tare! Dar de ce?
Pentru ce să fiu tare? Oricum? De ce să fiu? Resping
categoric o asemenea aberaţie.
Singură. Singură? Da, singură. Pentru totdeauna.
Definitiv. Asta înseamnă – irevocabil! Deocamdată sunt
capabilă să înţeleg acest lucru doar cu zona periferică a
creierului meu descompus; şi numai acel fapt simplu, acea
situaţie stupidă cu care el nu are nimic comun şi în care eu
nu sunt în stare să-l plasez. Deocamdată!
Acum nu mai strig. Dar încep probabil să-mi pierd
minţile, trâmbiţatul acela îndepărtat nu mai încetează,
dimpotrivă devine din ce în ce mai puternic: desluşesc
chiar o melodie cunoscută… Numai să nu mă dau bătută
atât de repede, cu asta el n-ar fi de acord, îl cunosc! L-am
cunoscut! Nu… Lucrurile din jurul meu sunt monstruos de
reale şi de doveditoare – relicve proaspete. Mă împresoară
şi se holbează la mine batjocoritor – vezi cât eşti de mică şi
de slabă în faţa noastră? Noi nu pierim, noi nu suntem vii,
dar şi aşa ştim să vorbim. Suntem palpabile. O să te
chinuim şi-o să te supunem la nişte torturi de toată
frumuseţea, ţine minte! De noi nu scapi cu una cu două!
Unde e? Unde sunt mâinile lui, ochii, despicătura din
bărbie, unde… Aha, acum totul se apropie prăvălindu-se
peste mine din toate părţile: într-o sclipire orbitoare a
conştiinţei surprind dintr-un foc toată grozăvia! Mă lupt
din nou cu respiraţia, o dată şi încă o dată, scena se
repetă, şi toate răzbat până la mine rostogolindu-se cu
regularitatea valurilor, acum, şi acum, clipocitul ritmic al
durerii, iar eu sunt malul… să fug – dar încotro? Încotro
poţi fugi de tine însuţi? În locul tău? Lacrimi, pentru

327
Jan Otčenášek

numele lui Dumnezeu, lacrimi! Ah, tu, profă plângăreaţă!

Numai că aşa nu se mai poate, nu mai rezist, mă
descompun, mă prefac în praf şi pulbere. Unde e? Nu sunt
în stare să mi-l imaginez, şi nici n-am voie, aşa ceva nu mi-
ar îngădui. În cuierul de lângă uşă e agăţată o manta de
ploaie cu buzunarele întoarse, asta o să mă ajute – în
sfârşit!… Plutesc cu o barcă plesnită de uscăciune, pe
undele unui râu cu apă sărată – disperat slalom printre
stânci – plutesc îndepărtându-mă de mine, dar încotro?
Nu-i niciun unde. Acum nu mai e nimic… Să-mi înfig
unghiile în carne, să mă cramponez cu înverşunare de
această fărâmă neînsemnată a durerii fizice – să înăbuş
măcar pentru o clipă acel vaiet, acea tânguire lăuntrică,
mai mult, şi mai mult, nu – aşa nu pot să rămân aici, nu
pot, să fug, repede, cât mai repede… să alerg mereu
înainte, până la epuizare, să mă scutur de propriul meu
trup, să cad istovită şi să mă furişez în pământ ca o râmă,
sau să mă izbesc cu capul de un copac şi – linişte… După
el! Da, după el! Indiferent unde. Să pătrund la el prin uşa
închisă, prin zid, prin carapacea tăcerii îndârjite, să-mi
lipesc buzele de buzele lui cât mai sunt calde – respiră, te
rog, îţi poruncesc să respiri, respiră cu suflarea mea, cu
plămânii mei. Îl fur şi-l duc de aici!… Nu, trezeşte-te, vino-
ţi în fire, îţi pierzi minţile, n-ai voie, pentru că el nu mai
este el, acum e un lucru, un obiect supus unor mâini
străine – acum nu mai e al tău! E altfel!… Să ies din
această casă şi să las uşile larg deschise, să mă reped până
la gara cea mai apropiată – unul până la Praga. Cu
supliment de accelerat de la Budějovice! Nu, asta e trădare,
simt acest lucru, aşa că… Gata, acum ştiu: mă îndrept
spre pădure şi de acolo mă caţăr sus pe vârful Ostružnei
chiar sub el, într-o parte a drumului, e o stâncă uriaşă
ieşită în afară – cândva ne-am adăpostit sub ea de o ploaie
torenţială, acolo nu mă găseşte nimeni… Da, mă ascund
sub ea, îmi sprijin capul de o piatră, şi mă prefac în piatră.
Mă înalţ, mă ridic în mine, dar mâna n-o întind asupra
mea! Cât mai poate dura povestea asta? O zi, două,

328
 Pe când în rai ploua…

maximum o săptămână – revărsat de zori, lumină,

întuneric, soare şi lună, ploi şi vânt, neîntrerupt, dar o să
rezist, aici nu pot să rămân, nu pot! Şi totuşi!… Chiar din
clipa asta ştiu că voi rămâne, că nu voi fi în stare să plec,
ştiu ce mi-ar spune dacă aş pleca, îl cunosc! L-am
cunoscut! Acest perfect compus e înfiorător. Dar şi eu am
devenit perfect compus, ceva ce a fost şi s-a terminat. Au
fost odată doi!… Niciodată nu mi-a poruncit cu adevărat, şi
tocmai de aceea îl ascult! Dar cum, cum să trăiesc,
sfătuieşte-mă, nu mă lăsa singură în această nenorocire!
Da, ştiu, am din ce să consum, din ceea ce am trăit şi am
simţit alături de tine o pot duce ani în şir, poate chiar tot
restul vieţii, sunt saturată şi nici acum nu m-aş schimba
pe nimic, numai că… Da, rămân, nu văd unde aş merge
fără tine. O să te îngrop aici, în cimitirul acela mic şi
pustiu… iar în nopţile calde o să mă strecor prin spărtura
zidului dărăpănat – ştiu unde e – o să mă culc lângă
movilita ta de pământ, aproape de tine, şi o să stăm
amândoi de vorbă – de imaginat n-o să mi te imaginez, nu,
nu-ţi fie teamă – iar înainte de revărsatul zorilor o să
dispar! Nimeni n-are voie să mă surprindă aici, zvonul s-ar
răspândi din gură în gură: sărăcuţa, şi-a pierdut minţile –
m-ar împiedica să mai vin, şi, cine ştie, s-ar putea să mă
închidă într-un ospiciu, undeva, departe de tine, şi atunci
sunt sigură că aş înnebuni… Şi aşa încetez să mai respir,
mă sufoc, alte valuri mă năpădesc şi mă îneacă, sunt
strânsă într-un cleşte, înfiptă într-o frigare, nu mai pot
înainta, nu vreau, vreau să mor, vreau să vin la tine, să mă
mistui, să mă risipesc, să nu aud, să nu ştiu, să nu simt.
Să nu mai fiu… nu!
Şi, pe urmă – chiar pe fundul acelei prăpăstii – mă
stânjeneşte deodată un sunet… un fel de sunet mărunt ce
răzbate până la mine de departe, dar cu o îndârjire
stăruitoare, e din ce în ce mai clar. Cioc, cioc, cioc, un
ciocănit de o perfectă regularitate, ce se repetă în scurte
răstimpuri de tăcere… Nu-mi vine a crede, dar sunetul
acesta nu conteneşte, dimpotrivă, străpunge zidul de piatră

329
Jan Otčenášek

şi mi se furişează în creier, mă zgâlţâie, mă scutură şi mă

smulge din amorţeala de moarte, hei, trezeşte-te, asta-i
prea de tot… Deschid la iuţeală pleoapele, plutesc din
adâncul întunecat spre luciul luminos al apei, clipesc
uluită în bătaia luminii orbitoare – şi, dintr-o dată, totul
revine la locul lui, eu, soarele strălucind în fereastră,
ceasul de pe perete; rămân înmărmurită – n-au trecut nici
două minute de când… De când ce? Mă întorc, sub ochii
mei dospeşte în oală aluatul, în mâna strâng cu putere
lingura de lemn şi – nu ţi-e ruşine, Cain? Lasă papucii,
păcătosule!
Cioc, cioc, cioc – de data asta însă o zbughesc afară din
odaie, răcoarea coridorului îmi şterge obrazul, şi eu ţuşti!
pe uşa ce dă în curte – aha, dintr-acolo se aude! – ies
repede sub bolta albastră a cerului şi, ameţită, mă
împleticesc înaintând pe urmele acelor bătăi ritmice: mă
atrag ca un magnet şi mă înalţă deasupra pământului,
gata, acum ştiu!
Uşa hambarului scârţâie, în jur miroase a lemn şi a fân
uscat, iar înăuntru, la căldură, învăluit de lumina clar-
obscură – Petr! Mi-e frică să fac o mişcare ca să nu se
risipească. Stă călare pe o ladă, numai în pantaloni şi
cămaşă, cu mânecile suflecate, şi bate de zor cu ciocanul
într-o daltă. E atât de preocupat de munca lui, încât în
primele momente nici nu mă simte, dar tânguitul
balamalelor şi asaltul vijelios al luminii solare îl
stingheresc. Se întoarce cu faţa liniştită, deloc tulburată,
dă din cap abia perceptibil şi, fără să lase uneltele din
mână, mă întreabă:
— Ce avem la prânz?
Mă urnesc din loc, mă apropii de el, încet, încă nu-mi
vine a crede, şi numai cu preţul unor eforturi extraordinare
reuşesc să mă stăpânesc.
— Gogoşi – rup cu greu din gâtlejul uscat.
— Fain! şi se apleacă din nou, reluându-şi lucrul. Dar în
clipa următoare – ca şi când nu i-ar fi plăcut ceva în
expresia feţei mele – îşi ridică iar privirea, aruncă uneltele

330
 Pe când în rai ploua…

într-o parte, pe duşumea, şi mă ţintuieşte cu nişte ochi

cercetători.
— Ascultă, ce-i cu tine? Arăţi de parcă în clipa asta ai fi
căzut pe spate într-un tufiş de afine…
— Acum e bine, nu mai am nimic – îi răspund în şoaptă,
frecându-mi obrajii cu palmele. Şi nu mă mai întreba! Te
rog însă să-mi spui că trăieşti! Că eşti viu!
Răsuceşte din cap, cu mirare, se ridică de pe ladă şi se
îndreaptă spre mine.
— Ai mai auzit vreodată ca unui cadavru să-i ardă de
gogoşi?
— Lasă-te de glume, eu vorbesc serios… Şi… unde-i
Samson?
— Unde să fie? În garaj!… Şi numaidecât dă din mână
supărat.: — Am vrut să mă reped până în oraş, dar n-am
izbutit să-l pornesc nici măcar cu manivela! Iar are toane,
moşneagul nostru! Dar ce-i cu tine? Ce-ai mai scornit cu
fantezia ta bolnăvicioasă? Dacă nu crezi, pune mâna…
Am zâmbit, dar ochii mă usturau îngrozitor, nu eram în
stare să-mi ascund emoţia. Pe urmă am întins mâna şi l-
am pipăit: nu visam. Era viu, garantat şi uluitor de viu!
Mirosea a lemn şi a transpiraţie – aşa miroase şi acum! –
ochii săi căprui mă priveau încurcaţi, ca de obicei; se citea
în ei întrebarea şi deopotrivă semnul unei nelinişti mute.
La început s-a răsucit un pic sub atingerile mele, pe urmă
însă, simţind probabil ceva, a rămas nemişcat. Nu, nu-mi
spune nimic, l-am făcut eu să tacă, astupându-i gura cu
palma, acum nu mai avem despre ce vorbi, nici eu nu mai
spun nimic! Nu mă mai săturam adulmecându-l – braţele,
umerii, despicătura bărbiei şi nările, părul, şoldurile; în
purtarea mea era un mic ritual, o idolatrie a tuturor
simţurilor – mi-am petrecut pe trupul lui degetele înfiorate,
apoi mâna mi-a alunecat sub cămaşă şi s-a oprit precis
într-un anume loc; da, bătea, rezonanţa puternică şi
netulburată izvora din adâncul unui trup viu, mă îmbătăm
cu el, adulmecându-l cu nesaţ.
Pe urmă m-a cuprins în braţe şi m-a strâns la pieptul

331
Jan Otčenášek

lui; stam aşa, în clar-obscurul sufocant, lipiţi unul de altul,

două trupuri contopite şi un singur gând – simţeam ce
avea să se întâmple, ce trebuia să se întâmple în clipele
următoare, prea mult l-am dorit şi era cât se poate de lesne
să-l molipsesc; da, acum, chiar acum şi în acest loc!
A mai apucat să se desprindă pentru o secundă din
strânsoarea mea ca să închidă cu o lovitură de picior uşa
hambarului, pe urmă însă, într-o îmbrăţişare încleştată ne-
am prăbuşit amândoi într-un colţ, pe o grămăjoară de fân
de anul trecut şi ne-am pierdut unul în altul.

Ce se întâmplă? Speriată, am deschis ochii şi l-am

căutat pe Petr: respira lângă mine cu capul cufundat în fân
– auzi? Hm. Un glas de trompetă – l-am recunoscut
numaidecât – răsuna de aproape, poate chiar din curte, aş
fi în stare să jur că nu ţine de vis, că şi el e real.
Buimacă, abia am apucat să-mi trag pe mine pantalonii
şi să-mi scutur din păr firele de iarbă uscată între timp
Petr crăpase uşa hambarului şi prin deschizătură, se uita
atent în curte. În cea mai desăvârşită linişte m-am târât
până aproape de el şi m-am ridicat pe vârfuri ca să văd
peste umărul lui.
Ţineţi-mă, oameni buni, să nu cad! În capul de jos al
scării de la intrarea principală, se tolănea un om
necunoscut şi, mijindu-şi ochii în bătaia soarelui, sufla de
zor la o trompetă cu piston. Se pricepea, tonul catifelat
flutura prin aer ca o bătaie molcomă de aripi,
împrăştiindu-se în toată curtea. Necunoscutul, un bărbat
de vreo patruzeci de ani – faţa rotundă, înconjurată de o
barbă năpârlită – părea destul de banal şi nimic pe el nu
amintea de înfăţişarea turistului; era îmbrăcat orăşeneşte,
pantalonii burlan de culoare închisă contrastau caraghios
cu sandalele; pe cap avea o pălărioară turtită, cu borul
întors în sus. De la prima vedere părea ieşit din comun şi
oarecum hazos. Lângă el zăceau nişte mape negre îndesate
cu hârtii şi de ele era legată, cu o sfoară, o cutie de lemn.
Când ne-am încumetat să ne strecurăm la lumină,

332
 Pe când în rai ploua…

vizitatorul inoportun şi-a tras repede trompeta de la gură, a

sărit în picioare ca ars şi a început să clipească spre noi cu
ochii săi micuţi şi pătrunzători, ca ochişorii unui pui de
animal nostim şi amuzant.
— Asta-i culmea! strigă cu voce tunătoare. — Cutreier
toată casa din pivniţă până în pod şi nicăieri nici ţipenie!
Cârciumarul şi cârciumăreasa se ascund de oaspeţi în
hambar. Ei bravo! Pe cinstea mea dacă nu mi-a părut rău
că nu sunt tâlhar…
— Iertaţi-ne – rosti Petr într-un suflet, şi se repezi spre el
cu paşi mari – nu ne aşteptam să veniţi… şi… am avut şi
noi o treabă…
— De care nu mă îndoiesc! zâmbi vizitatorul cu căldură,
acceptând mâna oferită.
Petr şi cu mine ne uitam unul la altul cu un aer de
vinovăţie şi simţeam cum ni se taie răsuflarea. Dar
numaidecât am zâmbit şi eu degajată, şi, cu prezenţa de
spirit atât de caracteristică mie, i-am întins mâna:
— Oricum ar fi – eu una vă urez bun sosit în mijlocul
nostru, şi vă salut cu frenezie! Mă numesc Kadlecová…
— Bašus – răsună din el un lătrat ca de buldog, în
acelaşi timp îmi arse o plecăciune curtenitoare, ba, mai
mult, făcu şi o încercare să-mi sărute mâna. — Da, da, aţi
auzit cât se poate de bine! Vă puteţi închipui că acesta ar fi
numele unuia dintre pictorii celebri ai lumii? Numele nu-l
caracterizează pe om, al meu, în cel mai bun caz, s-ar fi
potrivit unui hingher – Bašus!
— Eu unul, n-aş privi lucrurile atât de tragic – menţionă
Petr cu gravitate, dar buzele îi zvâcneau – e un nume
sonor, cu rezonanţa focului de mortieră; cunosc nume care
horcăie, hârâie, foşnesc sau pur şi simplu chiţăie fără pic
de personalitate… Bere n-avem decât de zece grade, în rest,
apă minerală, suc de citrice sau vin…
În sufragerie, unde l-am ademenit cu un exces de zel
neîntrecut, domnea o răcoare plăcută. Oaspetele îşi lăsă pe
masă cutiuţa şi trompeta, apoi se aşeză fericit, pe un scaun
şi începu să-şi facă vânt cu pălăria.

333
Jan Otčenášek

— Uf, aici e, într-adevăr, divin – ţinu să aprecieze

plimbându-şi privirea ageră în jurul lui – aşa îmi imaginez
eu Nirvana. Merge mustăria, distinşii mei amfitrioni?
— Merge – răspunse Petr cu calmă modestie. — Am
deschis doar de câteva zile, aşa că… Dacă aţi dori să
înnoptaţi… din nouă apartamente sunt libere exact nouă,
la alegere!
— Din păcate sunt nevoit să renunţ la această bucurie,
deseară trebuie să fiu la Budějovice! Cum adică… nouă?…
Asta înseamnă că…
— Aţi ghicit – m-am amestecat eu în discuţie – întocmai!
Sunteţi primul nostru musafir – primul, primul, pricepeţi?
Vă aşteptăm aici de-o veşnicie. Ce-ar fi să intonaţi din
trompetă un acord triumfal?
— Cum să nu, cu plăcere! Se întinse repede să-şi ia
instrumentul, îşi umflă fălcile ca un hârciog şi: ta-ta-ta,
taaaa! Şi încă o dată şi încă…
Ne-am ridicat amândoi de pe scaun şi, copleşiţi de
emoţie, am salutat milităreşte.
Abia după ce şi-a pus trompeta înapoi pe masă, s-a
lămurit de-a binelea şi, încruntându-şi sprâncenele
stufoase, a izbucnit patetic, cu braţele avântate:
— Asta-i nemaipomenit! Formidabil! De-a dreptul epocal!
În sfârşit… în sfârşit mă aflu şi eu undeva primul, primul
undeva şi pentru ceva! Asta nu mi s-a mai întâmplat
niciodată. În articolele despre arta plastică apar de obicei
cu numele generic:… Şi alţii! Drept care, mă doare în cot
din toată inima, în schimb, împrejurarea de faţă, vă spun
cinstit, îmi dă lacrimi în ochi. Întâiul! Trăiască Bašus Întâi
– sună destul de bine, nu-i aşa?
— De-a dreptul regeşte! am exclamat, de parcă aş fi fost
fermecată.
— Cred că evenimentul trebuie sărbătorit – interveni Petr
şi, cu o pilduitoare prezenţă de spirit, privi spre tejgheaua
barului. — O înghiţitură de votcă nu poate să strice înainte
de masă. Sper că nu aveţi nimic împotrivă, distinse domn…
— Ferească Dumnezeu! se înspăimântă Întâiul, numai

334
 Pe când în rai ploua…

de simpla bănuială. — Dintre toate creaturile pământului,

cea mai de neînţeles rămâne pentru mine creatura aşa-
numită – abstinent! Aşa că, nu vă mai codiţi, şi aduceţi-o
aici! De altfel, această situaţie impune să închinăm un
pahar întru cinstirea zeilor ospitalităţii, ca să-şi pogoare
graţia asupra nobilei fapte a domniilor voastre. La treabă!
După ce-am ciocnit solemn paharele şi le-am dat pe gât
dintr-o înghiţitură, s-a trezit în mine bucătarul-şef; şi
astfel, cu zâmbetul şi tonul cel mai seducător, m-am
adresat musafirului:
— Şi ce-aţi dori la masa de prânz, domnule, Întâi? Am o
bucată de muşchi pentru grătar, mai fraged ca visele
fecioarei, un puişor crescut pe bătătură, aş putea să vi-l
frig pe salvie, eventual pe…
— Apage… apage satanas! se înspăimântă oaspetele, cu
toată sinceritatea, întinzând mâinile spre mine în semn de
împotrivire. — Ia te uită, biblica Marta, numai la rele se
gândeşte! Dar în aceeaşi clipă se domoli şi adăugă oftând:
Ţin un regim de o stricteţe feroce, îmi pare rău, dar la
punctul ăsta o să trebuiască să vă cam dezamăgesc… Şi vă
rog, nu mă mai terorizaţi ispitindu-mă cu aceste năluci ale
plăcerilor excesive – că zău, nu rezist!
Într-adevăr, am fost puţin decepţionată, dar, întrucât
ştiam că a nu dezvălui în faţa oaspeţilor simţămintele
personale ţine de regulile fundamentale ale unei deserviri
exemplare, mi-am păstrat pe faţă expresia neştirbită a
cordialităţii indestructibile. Acelaşi lucru a izbutit şi Petr, i-
a umplut din nou paharul şi numai aşa, ca într-o doară, l-a
întrebat:
— Ce-aţi zice de nişte gogoşi cu marmeladă de afine?
— De casă! m-am grăbit să-i dau şi eu una sub centură.
— Şi o supă de cartofi înainte?
— Pe scurt… v-am propune să mâncaţi cu noi, simplu,
ca acasă!
Spre marea noastră mirare, bucatele acestea rustice se
încadrau oarecum în regimul lui feroce; oaspetele nu se
putu stăpâni să nu plescăie pofticios din limbă, în timp ce

335
Jan Otčenášek

ochişorii îi sclipeau de bucurie:

— Ce mai, gata, mă dau bătut, m-aţi pus cu umerii la
pământ, ispititorilor! Da, dar să fie clar, asta numai pentru
a nu vă trata cu un refuz categoric, în calitatea mea de
prim-muşteriu…
M-am ridicat de la masă, era cazul să mă duc să văd de
plită, dar, înainte de a apuca să părăsesc sufrageria, l-am
mai auzit spunându-i lui Petr:
— Sunteţi posesorul unui exemplar de toată
splendoarea, amice! Să fiu al dracului, astea, al căror
farmec nu capitulează de la prima vedere, sunt cele mai
frumoase! Dacă n-aţi fi atât de simpatic, vă asigur că aş
încerca să-i sucesc capul cu şarmul meu neîntrecut. Luaţi
asta drept un compliment!
— Iau! a răspuns Petr surâzător, grăbindu-se să
menţioneze foarte la obiect: — În armată am fost un boxer
destul de bun. Dispun de o directă solidă şi de un croşeu
foarte temut…
— Se poate, numai că, în asemenea situaţii eu excelez
printr-o agilitate vicleană demnă de un Odiseu – sunt
convins că înainte de începerea ostilităţilor aş apuca să
suflu şi să vă aburesc sticlele ochelarilor. Dar, ştiţi ce, mai
bine nu încerc…
Focul în sobă se stinsese de mult, nu-mi rămânea decât
să-l aţâţ din nou, dar faptul acesta n-avu deloc darul să-mi
strice buna dispoziţie; şi în ciuda faptului că de pe urma
schimbărilor vertiginoase mi se învârtea puţin capul, mă
simţeam totuşi excelent. Nu sunt capabilă să descriu
această stare în cuvinte – cel mult cu aproximaţie: e
sentimentul înţelegerii calme cu lumea cea de toate zilele,
al armoniei şi al plenitudinii miraculoase, pe scurt: eram
iar în propria-mi piele… şi, ca întotdeauna după o
îmbrăţişare desăvârşită cu Petr, simţeam din nou acea
căldură aparte, acel ecou ce continua să mai vibreze în
mine, acel fior, acea amorţeală mângâietoare, ce se revarsă
în cascade, din pubis, în tot corpul. Mă învârteam în jurul
plitei şi la un moment dat, m-am surprins fluierând în

336
 Pe când în rai ploua…

toată legea.
Ca să vezi – până la urmă aşteptarea noastră n-a fost
totuşi zadarnică! A venit. Sau, mai ştii, te pomeneşti că a
picat din cer? Puţin îmi pasă! De câte ori nu l-ai născocit şi
de câte ori nu ţi l-ai imaginat fetiţo în chip şi fel; şi acum,
iată-l, e aici cu trompeta şi cu flecăreala lui cu tot, şi tu
nici nu ştii ce să mai crezi despre el; te-a dezamăgit te
bucură sau te scandalizează felul lui de a fi? Ce mai, e aşa
cum e şi lui puţin îi pasă dacă coincide sau nu
închipuirilor tale. Ajunge că e aici şi că e întâiul! Şi, ca de
obicei – cu iuţeala cu care ştergi de pe tablă literele scrise
cu cretă – realitatea şterge toate imaginile sine garantia şi,
din clipa aceea, tu nu mai eşti în stare pentru nimic în
lume să-ţi reaminteşti cum arăta el de fapt în închipuirile
tale! Hm!…
De afară bătea dogoarea dinaintea amiezii, pe fereastra
deschisă s-a strecurat în odaie un bondar şi-mi zumzăia
cicălitor în jurul capului. Din sufragerie răzbea până aici
murmurul neînţeles al unei convorbiri aprinse, presărată la
tot pasul cu explozii de râs bărbătesc; pesemne cei doi se
înfierbântă cu votcă şi forma lor e din ce în ce mai bună! În
timp ce turnam în cratiţă primele linguri de cocă, în prag
îşi făcu apariţia Petr, care-mi spuse într-o exaltare a
bucuriei:
— Ascultă, individul ăsta e un aiurit fără pereche, dar
nemaipomenit de interesant! Un tip original! Hai, dă-i
bătaie, că de nu, mă zăpăceşte de-a binelea cu pălăvrăgeala
lui, Sfinte Sisoe!
Prânzul a reuşit: am mâncat toţi trei la aceeaşi masă,
într-o încântătoare atmosferă de voie bună şi nicio clipă n-
a fost nevoie să îndemnăm oaspetele să mănânce. Cu o
lăcomie de lup înfometat a înghiţit pe nerăsuflate o farfurie
plină cu supă de cartofi şi un castron uriaş de gogoşi;
înfuleca într-o concentrare vecină cu evlavia, dar şi aşa mai
apuca din când în când să ne bombardeze cu tot felul de
complimente, la care Petr şi cu mine ne tăvăleam de râs.
Pe urmă am stat un timp aplecaţi asupra farfuriilor rase

337
Jan Otčenášek

şi năclăite de unsoarea dulce şi cleioasă, într-o pioasă

tăcere; răsuflăm fericiţi. Bašus plescăia din limbă, şi,
râgâind discret, îşi mângâia rotunjimea moderată a burţii,
aruncându-ne o binevoitoare privire părintească.
— Şi cum e? se făcu auzit, în cele din urmă: — Soţ şi
soţie?
Petr îşi ridică stânjenit capul şi se întoarse spre mine:
— Remarcabilă întrebare, ce zici, Lu? Suntem?
— Păi, bineînţeles! l-am repezit dojenitor. — N-ai vrea să
fii atât de bun şi să-ţi aminteşti? Am fost, pe câte ştiu, la o
anumită instituţie, înainte de a fi înaintat cererea aceea
pentru construirea unei locuinţe din fonduri personale,
este? Dumnezeule – am suspinat dramatic, frângându-mi
mâinile – cu ce bărbat trăiesc eu aici, domnule Întâi! Ei,
acum ţi-ai adus aminte, ticălosule?… Nu voiau să ne
cunune pentru că refuzai categoric să-ţi pui cravata. Da,
făceai acolo o mutră de ucigaş! Şi muzica ai refuzat-o, şi
inelele şi… toate… Te scotea din ţâţâni vorbăria acelui
venerabil funcţionar cu chelie, te suceai pe loc şi n-aveai
astâmpăr, iar acel da l-ai urlat cu o voce atât de
înfiorătoare încât n-a lipsit mult să-i scape bietului om
mapa din mână. Cumplita încurcătură, şi-au închipuit,
desigur, că-mi atârn de gât un om care tocmai scăpase de
la Bohnice… Pe urmă am înfulecat chiftele de cartofi la
automatul Koruna, iar după-amiază am stat pe malul
Vltavei şi ne-am bălăbănit picioarele deasupra apei. A fost
fain de tot, atâta doar că mama s-a supărat foc, ea n-o să
ne ierte niciodată – auzi dumneata, primul copil şi să-i facă
ei una ca asta!
— Aţi auzit? m-a întrerupt Petr cu faţa luminată de
cunoaştere: — Aşadar, suntem soţ şi soţie! Suntem. Adică
ce?
— Dar noi nu prea ne omorâm cu practicarea acestui joc
– m-am grăbit eu să adaug, cu luciditate.
— Înţeleg – pufni Bašus, râzând ştrengăreşte şi, se bătu
cu palmele peste coapse – înţeleg, voi nu sunteţi obligaţi,
voi sunteţi mai mult! Mi-am dat seama pe loc de acest

338
 Pe când în rai ploua…

lucru, din clipa în care v-aţi strecurat afară din grajd; mi-
am zis în sinea mea: ascultă Bašus, acum holbează bine
cepele, ghinionistule, ăsta nu-i un spectacol de toate zilele
– neobrăzaţii ăştia sunt două creaturi al dracului de
fericite…
— Păi, da – admise Petr, îngăduitor – de ce-am făgădui?
Suntem cât se poate de obişnuiţi, dar aşa cum spuneţi – al
dracului de fericiţi! Nu-i aşa, Lu?
N-am apucat să răspund, căci în clipa aceea cu Bašus se
petrecu un lucru ciudat, o schimbare de-a dreptul
uluitoare; se pare că această declaraţie, făcută cu atâta
calm, avu darul să-l zdruncine de tot.
— Nu – bolborosi el, căscând ochii la noi înspăimântat –
nu, nu spuneţi asta. Psst! E de neconceput să asculţi aşa
ceva! Cum… cum puteţi? Vă daţi seama ce vorbiţi, vă…
— Dar ce putem face, dacă noi doi, într-adevăr suntem!
am ciripit buimacă – zău!…
Îmi luă piuitul cu un gest de autoconservare
— Gata, ajunge! Cu atât mai rău! Sau cu atât mai bine!
Dar tăceţi! Sunteţi înfiorători! Nişte diavoli! Ce vreţi? Să mă
distrugeţi? Vreţi să mi se desprindă urechile de cap? E
înfiorător, e îngrozitor să… să spui aşa ceva cu voce tare! Şi
din plin, ca şi când nimic nu s-ar întâmpla – vorba ceea,
nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu-mi miroase –
înţelegeţi şi voi, nebuni iresponsabili, voi, două pocitanii
monstruos de superbe, înţelegeţi că eu… eu n-am mai auzit
asta până acum din gura nimănui! Niciodată! Sunteţi cei
dintâi care…
— Ca să vezi – îl întrerupse Petr, încercând să-l
consoleze – cel puţin, într-o privinţă, suntem şi noi primii!
Paharele la mine! Repede!
Curiozitatea nu mă lăsă în pace.
— Spuneţi-mi… cum v-aţi dat seama că noi…
— Aşa… oftă musafirul şi, ostenit, se lăsă încet pe
scaun. — În cuvinte e greu de redat dar, la anumite
lucruri, am, ca să zic aşa… miros… Oamenii fericiţi – şi
asta chiar şi atunci când se tem să mărturisească – sunt o

339
Jan Otčenášek

realitate oarecum ciudată… mă înţelegeţi? – o realitate

cumplită, irevocabilă, neproblematică! Pentru majoritatea
oamenilor obişnuiţi această realitate e un spectacol dificil.
Irită! Are în el ceva ce incită, mai bine-zis, provoacă, dar…
Cu un gest de tragedian neiscusit mai turnă în el un pahar
de votcă, pufni pe nas, sforăi ca un cal şi, după ce aşeză
paharul înapoi pe masă, expresia crâncenă de pe faţa lui
începu să se topească într-un zâmbet de fericire: — Cu cât
reflectez mai mult asupra acestui lucru, cu atât îmi dau
seama mai mult că fără ei lumea asta ar fi de nesuportat!
Nu ştiu exact de ce. Poate că, prin ceea ce au în ei,
oxigenează aerul! Ori poate pentru că întreţin focul – cu
alte cuvinte, acea fărâmă de speranţă firavă şi veşnic
falimentară care scapără şi pentru noi, faliţii amărâţi…
Speranţa în ceva care, de fapt, constituie esenţialul în
viaţă!
Hm! După această alocuţiune, se înstăpâni în odaie o
linişte elegiacă de-a dreptul îngrijorătoare, în care timp
oaspetelui nostru i se împreunară pleoapele; mi se părea că
ochişorii lui se acoperă de membrana nictitantă a găinii. L-
au răpus, probabil, gogoşile cu marmeladă de afine. Peste
vale se răspândea pastorala încântătoare a tălăngilor şi o
adiere de vânt aducea în sufragerie parfumul florilor de
salcâm – Kytsch în domeniul parfumurilor!
Profitând de situaţie, Petr întinse iar mâna. Şi apucă
sticla de votcă, ticălosul!
— Ia te uită! – spuse admirativ – mai întâi am crezut că
eşti muzicant, pe urmă pictor… şi, când colo, dumneata
eşti, de fapt, filozof, nu-i aşa?
— Amator, prietene, amator – se trezi împricinatul,
smulgându-se din braţele lui Morfeu – sau diletant, la
alegere! Am trăit până acum din ce vrei şi ce nu vrei, ştiu
să fac multe lucruri, dar pe toate doar ca amator. Şi, cu
trecerea vremii, încep să bănuiesc tot mai mult că până şi
pictura mea… Mda… Precum vedeţi de lipsa
autocunoaşterii nu sufăr. De fapt, mie cel mai mult îmi
place să privesc, sub acest aspect sunt, de bine de rău,

340
 Pe când în rai ploua…

profesoraş profesionist! Văd în jurul meu lucruri care,

altora – îndeosebi celor ce se grăbesc să treacă repede prin
lume – le scapă. Da, numai că arta asta e bună exact
pentru ca să mori liniştit de foame. Şi cu filozofia la fel.
Ştiţi ce-a spus, de pildă… Platon?…
— Câte ceva mai ştiu – îi răspunse Petr cu o exemplară
modestie – numai că nu ştiu exact la ce te gândeşti
dumneata în clipa asta…
— Da, înţeleg! îl linişti Bašus şi reluă nestânjenit: — A
spus, de pildă – bună seara! Să zicem! Pe ce facem
prinsoare, că a spus asta uneori? Numai că atunci când
pronunţă acest lucru un titan al spiritului, e un citat!
Aproape o idee. Şi omul e dispus să reflecteze asupra ei. Pe
când, dacă spun asta eu, nu e decât un simplu cântat
— Adică o flecăreală! Un salut răsuflat, un fel de rahat
de câine – bună seara şi… basta! Vedeţi, în asta constă
acea măruntă, dar insesizabilă deosebire între Platoni şi
Bašuşi!
Petr izbucni într-un hohot de râs admirativ, şi, de data
asta fu rândul meu să profit de ocazie: cu discreţie, am
înşfăcat sticla de votcă pe jumătate goală, şi ţuşti cu ea sub
masă – nicidecum din zgârcenie, ci de teamă pentru
desfăşurarea discuţiei şi pentru nivelul ei.
— Ce anume te preocupă în domeniul filozofiei? îl
întrebă Petr, cu toată seriozitatea.
— Orice. Dar de interesat mă interesează numai ceea ce
se referă la viaţă, mă înţelegeţi? Problema morţii o ignorez
cu desăvârşire! Căci moartea – izbucni cu o voce patetică,
ridicând degetul arătător – moartea e o vită! Acesta e crezul
meu, distinşii mei simpatizanţi – da, cântatul meu,
doctrina lui Bašus, ţineţi minte asta, dragii mei! Moartea e
o vită! Conştient, şi de la mare înălţime, fac ceva pe ea,
chiar dacă îmi dau perfect de bine seama că până la urmă
o să mă ajungă şi pe mine – VANITAS VANITATUM…
Nu-mi mai amintesc despre ce-am mai flecărit în
continuare, un lucru însă e sigur: nu ne-am plictisit. Ideile
ţâşneau din el cu o uşurinţă miraculoasă şi fără niciun

341
Jan Otčenášek

control. Probabil se cherchelise niţel… Dar ce importanţă

are?… Şi am curajul să fac afirmaţia că plăcerea a fost şi
de partea lui.
— Dumnezeule – a spus la un moment dat, uitându-se la
noi cu nişte ochi vrăjiţi – dacă oamenii ar bănui măcar… ce
spectacol curios şi nemaipomenit li se oferă aici – ar porni
încoace în pelerinaj ca la Altamira… sau la Lourdes, zău,
să mor!
Înainte de cafea, ne-a prezentat câteva trucuri cu cărţile
de joc – deloc noi, dar veşnic amuzante şi pline de efect –
iar după cafea ne-a solicitat puţină muzică. La dispoziţie!
Am dat fuga spre aparatul de radio şi după ce-am reuşit să
storc din el un şlagăr mai sprinţar, oaspetele nostru s-a
ridicat de pe scaun şi, cu o plecăciune galantă, m-a invitat
la dans. Din nou am izbutit să-mi înăbuş simţămintele
particulare şi astfel, în clipa următoare am început să ne
bâţâim amândoi printre scaune şi mese sub privirea
amuzată a lui Petr. Din fericire însă oaspetele obosi curând
şi, cu sufletul la gură, o aşeză înapoi pe scaunul lui.
Pe la patru pescui din buzunar o ceapă de modă veche şi
văzând ora înaintată se sperie declarând, cu sinceră părere
de rău, că trebuie să se grăbească la tren.
Şi pe noi ne-a cuprins întristarea. Şi, curios, abia atunci
l-am întrebat cum ne-a descoperit şi ce anume l-a
îndemnat să vină în valea noastră.
— Nimic… a răspuns el, dând din mână cu un aer de
indiferenţă, şi în acelaşi timp s-a ridicat în picioare –
simplu, întâmplarea! Mă las purtat prin lume numai de
ochi, hărţile şi indicatoarele nu mă interesează. Cine ştie,
s-ar putea ca de aici să mi se tragă toate nenorocirile, dar…
Ei şi?… De fapt, mi-a venit ideea să încerc şi eu câteva
desene şi acuarele din natură, care să se potrivească pe
pereţii caselor construite din prefabricate. Cu pânzele mari
treaba merge din ce în ce mai prost, iar pictori sunt pe
toate drumurile ca păduchii – şi mai buni ca mine! Ha –
unde-s pereţii pe care să încapă tot ce se pictează? Din
când în când îmi pun întrebarea unde se duce toată invazia

342
 Pe când în rai ploua…

asta de tablouri? Apar mereu altele şi în viaţa mea n-am

văzut om să se îndure să distrugă un tablou.
Dumneavoastră, da? Păi, vedeţi, e un mister!
Tăcu, şi, parcă fără voia lui, sorbi cele câteva picături de
votcă rămase pe fundul paharului, apoi, într-o tristă
concentrare începu să-şi adune boarfele.
— Şi uite aşa, am hoinărit bătând drumul până aici; m-
am aşezat pe malul iazului, mai sus de voi, din când în
când stricam hârtia, din când în când chinuiam trompeta –
acasă gazda m-ar fi dat afară de urechi… E frumos aici, al
dracului de frumos, numai că – asta nu se poate picta!
Dracu ştie de ce, ori nu mă pricep, şi, într-adevăr, am avut
o zi proastă, n-a mers şi pace – toate încercările mi s-au
părut nişte caricaturi stupide, nişte imitaţii ofensatoare, –
pe scurt, nişte kytsch-uri să-ţi vină să vomiţi, nu alta; se
simţea în ele lipsa de aer, de spaţiu, de conţinut, într-un
cuvânt le lipsea esenţialul… Aici trebuie să fii, mă
înţelegeţi, să fii în miezul lucrurilor, asta e – şi astfel eu n-
am făcut aici decât să fiu, da, am fost doar şi am privit. Nu,
nu vă obosiţi, pentru nimic în lume nu vă arăt mâzgălelile
astea, le distrug fără suspine şi fără nicio remuşcare! Dar
să ştiţi, nu-mi pare rău că am fost aici – să mor! Sunt sigur
că o să visez această vale afurisită, deşi, credeţi-mă, nu
doresc deloc să ştiu cum îi spune şi pe unde anume se
poate ajunge la ea cel mai uşor. La ce bun? Eu nu sunt
turist. Şi în plus, de pe acum încep să presimt că n-o să
mai dau pe aici niciodată!
— Dar de ce? tresări din mine un strigăt de desperare.
Oare nu v-a plăcut nici măcar un pic la noi? Sau am făcut
ceva ce nu v-a convenit? Ştiţi, noi…
— Dimpotrivă! mă făcu să amuţesc cu un oftat
melodramatic – dimpotrivă, şi tocmai aici e buba! Nu vă
străduiţi să înţelegeţi, fiinţă distinsă şi încântătoare! Cum
să spun, omul parcă n-ar trebui să încerce să pătrundă
pentru a doua oară în rai – asta l-ar putea duce la
pierzanie. Aşa că – atunci când mi-o fi mai rău pe lume o
să trebuiască să mă mulţumesc cu gândul că, într-o vale

343
Jan Otčenášek

pierdută, nu ştiu unde, trăiesc doi oameni uşor ţăcăniţi,

dar fericiţi, un bărbat şi o femeie… şi sunt sigur că în felul
ăsta o să mi se uşureze sufletul!… S-ar putea ca în cinstea
voastră să mă şi boieresc…
Scoase din buzunar un portmoneu jerpelit, în formă de
potcoavă, îl scutură bine de se auzi zuruind ca o
tamburină, apoi îl căscă şi, plin de importanţă, începu să
scotocească prin mărunţiş:
— Plata! strigă energic.
Petr îşi reveni cel dintâi:
— Una ca asta nici prin gând să nu vă treacă! În calitate
de prim oaspete aţi fost invitatul nostru şi noi nu vom
îngădui…
Se pare că declaraţia lui Petr avu darul pur şi simplu să-
l zdrobească:
— Cum? se îngrozi oaspetele, încruntându-şi
sprâncenele ameninţător. — Cum adică? Nici prin gând să
nu-mi treacă? Protestez! Vreţi să mă jigniţi? Să mă scuipaţi
în obraz? N-am meritat acest lucru… Nota, am spus!…
— Dar bine, noi… noi nu vrem să vă jignim! – am
început să mă lamentez, înspăimântată.
— Zău, nu, şi vă rugăm să ne înţelegeţi! se grăbi Petr să
mă ajute; dar Bašus nu putea fi potolit. Se foia în faţa
noastră, de parcă ar fi dat în el strechea, răsufla din greu,
horcăia şi zgâlţâia portmoneul, făcându-l să răsune ca o
biruitoare; în cele din urmă, totuşi, se mai domoli şi un
rânjet blajin îi schimonosi faţa.
— Mă rog, să zicem – spuse gâfâit – nu vă iau nimic în
nume de rău, vă cred, dar şi aşa – oricum – niciodată! M-
auziţi? Niciodată! Puteţi crede despre Bašus ce poftiţi –
palavragiu, paiaţă, măscărici, beţiv, cârpaci
— Tot ce doriţi, dar profitor n-o să faceţi din el niciodată!
Niciodată! Asta ar fi culmea… Ufff – cerul înstelat deasupra
capului şi legea virtuţii în tine, ei… cine dracu a spus asta?
Ah, memoria!…
— Kant – menţionă cu modestie Petr şi trecu numaidecât
la acţiune. — Bine, eu unul vă înţeleg, dar, pentru numele

344
 Pe când în rai ploua…

lui Dumnezeu, liniştiţi-vă odată! Vom face aşa cum doriţi…

Se duse până la bar, luă de acolo bonierul şi creionul, se
instală comod la masa alăturată şi, cu fruntea încreţită,
începu să mâzgălească foarte grav nişte cifre,
încremenisem de uimire. Nu se omora deloc cu firea, avea
timp, mai controlă o dată socoteala, dădu din cap
mulţumit, apoi, în tăcerea dramatică ce se aşternuse, tăie
tacticos nota din carnet şi, cu calmul dumnezeiesc al
chelnerului de meserie, o aşeză pe masă în faţa clientului:
— Poftiţi, distinse domn, consumaţia dumneavoastră
face exact o coroană cehoslovacă – da, cu totul, inclusiv
taxele aferente!
Bašus bulbucă ochii la el şi înghiţi în sec:
— Cum? Cât aţi spus? Nu, nu se poate! vorbiţi serios?
— Absolut! îl făcu Petr să tacă, de data asta cu severitate
în glas. — Eroarea este exclusă – atât, nici mai mult, nici
mai puţin! V-aş ruga însă, respectuos, boierule, dacă se
poate să plătiţi cu bani mărunţi.
A durat un timp până când oaspetele şi-a revenit din
acest şoc: de bună seamă ar mai fi vrut el să obiecteze
ceva, dar faţa lui Petr era de granit, şi astfel, cu un suspin
de durere, scoase din portmoneu o monedă de o coroană şi
o puse pe marginea mesei.
— Poftim – restul păstraţi-l pentru dumneavoastră!
Petr mătură moneda de pe masă, o scuipă pe-o parte şi
pe alta, să aducă noroc şi, după o aruncare elegantă în aer
o prinse cu dexteritate în palmă şi o scufundă în adâncul
buzunarului de la pantaloni.
În clipa aceea Bašus nu se mai putu stăpâni şi ieşi cu
adevărul în vileag:
— Pfu – răsuflă uşurat – mi s-a luat o piatră de pe inimă,
dragii mei! La drept vorbind… ei, da, la drept vorbind, nu
ştiu dacă aveam, cu totul, de-o bere mică! Oricum, ar fi
trebuit să mă treceţi la răboj – şi vorba ceea, primul
muşteriu! Asta v-ar fi adus probabil ghinion, şi stam şi mă
tot gândeam dacă să vă întocmesc o chitanţă, sau să vă las
mai bine trompeta amanet… Ah, diavoli ce sunteţi!…

345
Jan Otčenášek

Aşa s-a încheiat povestea. L-am însoţit apoi până în

drum şi acolo ne-am luat rămas bun. Lui Petr i-a strâns
mâna călduros, pe mine m-a sărutat uşor pe frunte; emoţia
îi strangulase gâtlejul. Şi noi, cinstit vorbind, eram destul
de fleşcăiţi.
Pe urmă, s-a întors brusc şi fără să mai sufle o vorbă a
luat-o din loc.
Stam unul lângă altul ca două statui şi ne uitam după
el.
Păşea energic pe drumul uscat ce duce spre comună,
împovărat de cutia lui de pictor şi de trompetă, necunoscut
şi totuşi apropiat, singur, ciudat de singur în risipa de
lumină a soarelui; se îndepărta, ne părăsea…
Abia la marginea pădurii se opri şi se mai întoarse cu
faţa spre noi; îşi duse mâna stângă streaşină la ochi, iar cu
dreapta ne salută fluturând. I-am răspuns şi noi cu acelaşi
fluturat.
Şi, ce să vă mai spun? Pe neaşteptate, îşi lăsă
încărcătura în iarbă şi duse trompeta la gură. Am
interpretat gestul lui ca pe o încercare de a ne mulţumi
pentru ospitalitate şi numaidecât am recunoscut şi
melodia: Estrelita! Glasul tremurător al trompetei cresta
aerul fierbinte se contopea cu dangătul îndepărtat al
tălăngilor, pierzându-se încet în clar-obscurul foşnitor al
pădurilor.
Cu bine, Întâiule, i-am spus în gând, oricine ai fi şi
oricum ai fi, n-o să te uit niciodată – zău, să mor…
Pe urmă dispăru din ochii noştri şi nu se mai văzu. A
fost – n-a fost?
Ne-am dus înapoi în casa pustie, n-am mai vorbit despre
el, dar amândoi ştim la fel de bine că adeseori ne vom
întoarce cu gândul la el.
Petr zâmbi, abia perceptibil, şi ţinu să menţioneze;
— Localul ăsta, zic eu, n-o să fie o întreprindere
obişnuită!
Ajuns în sufragerie, deschise sertarul de la tejghea,
pescui din buzunar moneda de o coroană şi, de la mare

346
 Pe când în rai ploua…

înălţime, o lăsă să cadă în micul jgheab de tinichea. Se auzi

un cling ascuţit. Apoi se uită la mine cu faţa vrăjită:
— Va fi o bombă în situaţia încasărilor pe o săptămână,
ce zici?
— Clar! Cei de la direcţie o să leşine de fericire!
Dar gata, destul cu vorbăria, aveam de lucru până peste
cap cu dereticatul şi cu spălatul vaselor; Cain scheuna şi
zgâria de zor uşa de la odaia mare; şterge-o afară, creatură
nefericită! Plita îşi mai împrăştia dogoarea, mirosul de cocă
prăjită era irespirabil, iar muştele, parcă le apucase
amocul.
Când m-am uitat pe fereastră, l-am zărit pe Petr: cu
mâinile în buzunare dădea târcoale casei de la mare
distanţă, de parcă-şi pusese în gând s-o cerceteze din toate
punctele cardinale; în anumite clipe îşi petrecea degetele
prin păr şi părea nespus de îngândurat; ba mai mult, în
concentrarea lui nu-l mai lua în seamă nici măcar pe Cain,
care, mârâind, şi schelălăind îmbietor, îi asalta pantalonii!
Ia te uită – îmi spuneam în sinea mea, cu o uşoară
nelinişte – ce-o mai coace oare căpăţâna asta de filozof?
Abia îmi cufundasem mâinile în hârdăul cu apa
dezgustător de unsuroasă, când îşi făcu apariţia în odaie şi
mă surprinse cu o propunere de-a dreptul tulburătoare:
— Lu, zile aşa de frumoase, ca asta de azi, nu sunt prea
multe pe aici… Ce-ai zice dacă am lăsa totul baltă şi am
întinde-o într-o excursie?
— Toate voturile pentru Unanimitate!… Dar… ce-ţi veni,
aşa, deodată, preascumpule?
— Uneori am idei pur şi simplu geniale – îmi răspunse.
— Şi apoi… aşa cum se vede… azi n-o să fie aici prea mare
îmbulzeală!
Mi-am şters mâinile de şorţ şi imediat m-a pufnit râsul –
cu asta, ce mai, m-a făcut praf!
Nechezam din ce în ce mai zgomotos şi nimic pe lumea
asta nu mă putea potoli: din nou, după atâta vreme,
pusese stăpânire pe mine una din acele crize de râs
nestăvilit şi ucigător, în faţa căreia sunt aproape

347
Jan Otčenášek

neputincioasă. Aducea cu o adevărată convulsie această

veselie debordantă ce mocnise în mine săptămâni în şir şi
care nu aştepta decât impulsul cel mai inofensiv, ca să
răbufnească. De obicei în asemenea împrejurări îl
contaminez şi pe uluitul Petr. Şi iată, contaminarea s-a
produs. Urlam amândoi şi nechezam într-un duet
înfiorător, ne cocoşam de râs peste masa încărcată cu
gogoşi ce stăteau să se răcească, sughiţam, ne înecam şi
rosteam frazele numai pe jumătate – pe cinstea mea, aşa
e… ai nimerit… îmbulzeală… da… îmbulzeală azi n-o să fie!
… Ştii ce? Închidem dugheana şi pe uşă atârnam o ţidulă:
Azi nu se servesc băuturi, binevoiţi a vă osteni până la
pârâul cel mai apropiat. Sau: Nu ciocăniţi, suntem plecaţi
în pădure, în scopul reproducerii! Ne clătinam, ne
împleticeam şi ne poticneam, să leşinăm de atâta râs nu
alta, iar apariţia lui Cain în pragul odăii ne-a dat gata:
expresia feţei lui de căţel era de-o elocvenţă de-a dreptul
cuceritoare şi aproape omenească. Vai, spuneau ochii aceia
holbaţi şi caraghioşi, oamenii mei au înnebunit de-a
binelea, ce mă fac eu aici printre ei?…
Pădurea era toată numai adiere caldă şi foşnea de
uscăciune: cu toate acestea îşi păstra o prospeţime
plăcută: era pădurea de zi, spiriduşii şi ielele moţăiau
undeva în trunchiurile scorburoase ale copacilor sau la
umbra ferigilor, animalele se adăposteau în răcoarea
tufişurilor, aşa că pădurea era numai a noastră.
Tăcuţi şi pe îndelete am urcat cărarea ce şerpuieşte prin
afiniş până la coasta abruptă a Ursului, pe urmă am
părăsit clar-obscurul pădurii şi am ieşit în luminişul ce
urcă în pantă uşoară; era încins de soare, răsuna de
zumzetul surd al gâzelor, de ţârâitul greierilor, iar
priveliştea pe care ne-o dezvăluia avu darul, ca de obicei,
să-mi taie respiraţia: pădurile înghesuindu-se la deal pe un
povârniş ce se caţără până în creştetul munţilor
înconjurători, unduirile domoale ale colinelor cu coame
alungite, culmea stâncoasă şi pleşuvă a Ostružnei, şi, sub
toate astea, în miezul acestor minunăţii – valea; iar în

348
 Pe când în rai ploua…

capătul de sus al văii – casa de piatră însingurată, din care

noi am expulzat duhurile, trezind-o la viaţă din amorţeala
somnului de moarte – ahoi, acasă! Pe urmă am rătăcit cu
ochii mai departe. Doamne, câtă frumuseţe!… O apăsare
dulce îmi îndurera inima, atât de intensă, de necuprins şi
chinuitor de necomunicativă era această frumuseţe –
niciodată nu bănuisem că frumosul poate îndurera o inimă
în felul ăsta – şi frumuseţe era multă, prea multă pentru o
inimă obişnuită de femeie, pentru inima unei oarecare
Ludmila Kadlecová!
— Mergem mai departe? răsună, în spatele meu, vocea
lui Petr.
— N-am chef! N-am chef nici să mă mişc, nici să vorbesc,
nici să gândesc, am chef doar să fiu! Simplu, să fiu! E
puţin – numai să fii?…
— Nu, îmi răspunse surâzător. — Mulţi oameni nu se
pricep prea bine să fie. E, ca să zic aşa, o treabă foarte
complicată şi uneori chiar obositoare. A nu fi e infinit mai
uşor decât a fi – de fapt e cât se poate de uşor – şi totuşi nu
e deloc tentant… Bine, s-a făcut, deci, să fim şi atâta tot!
Am căutat un loc umbros la marginea luminişului, ne-
am trântit în muşchiul afânat, am pus capul pe un
buştean şi eram doar. O toropeală dulce şi binefăcătoare ne
lipea pleoapele. În tăcerea zumzăitoare răzbea până la noi,
de departe, dangătul tălăngilor şi lătratul câinelui ce
străjuia cireada de vaci a lui Sepp.
— Ascultă – m-am făcut auzită din senin şi în aceeaşi
clipă m-am săltat, sprijinindu-mă în coate, ai putea să-mi
explici de ce sau de cine am râs amândoi în asemenea hal?
— Aş putea – mormăi, fără a se obosi să deschidă ochii.
Dar de ce mă întrebi? Să nu-mi spui că nu ştii şi singură,
că nu ştiu ce-ţi fac!
M-am lăsat înapoi pe spate şi din nou mi-am mijit
pleoapele: da, ghicise, şi nu mai era nevoie să vorbim
despre asta cu voce tare. Într-adevăr, ştiam: da, am râs
pentru că… pentru că în clipa aceea – după toate câte ne
fusese dat să trăim în această zi – am început să ne dăm

349
Jan Otčenášek

seama amândoi, cu o claritate neobişnuită, că… partida era

pierdută! Da, pierdută, cel puţin în mare măsură. Nu era,
fireşte, decât un simţământ, o bănuială, însă o bănuială al
dracului de concretă şi de stăruitoare, în definitiv, de ce să
nu recunoaştem că Pomajzl a avut dreptate? Cu alte
cuvinte – că în această vale n-o să se încrucişeze prea
curând căile turistice, şi cine ştie dacă se vor încrucişa
vreodată?… Că valea asta e într-adevăr damnată în
frumuseţea ei – şi noi în ea! Asta, deci, am reuşit! Şi curios:
îmi dădeam seama de acest lucru într-o permanentă stare
de meditaţie euforică nejustificată, înşelătoare şi destul de
absurdă – de a cărei trăinicie aveam, chiar în clipa aceea,
serioase îndoieli; şi, totuşi, povestea n-avu darul să-mi
strice câtuşi de puţin buna dispoziţie. Dimpotrivă, îmi
venea mai curând să râd din nou şi aş fi fost gata să fac
prinsoare că Petr simţea la fel! Ei şi, îmi spuneam în sinea
mea, doar n-o să facem pe chestia asta în pantaloni! Am
pierdut, dar totodată refuz categoric să cred că ne-am aflat
şi ne aflăm aici în zadar! Nu ştiu de ce, dar refuz! Cum o fi
arătând, oare, o înfrângere adevărată? Hm, un oarecare
Pomajzl vine şi ne aduce la cunoştinţă, cu luciditatea lui
proverbială, că – hai să zicem – într-o bună zi vom muri. Şi
are dreptate. Pomajzlii au de obicei dreptate, o dreptate
rece, respingător de firească şi uscată ca o baligă de cal
învechită. Noroc însă că important în viaţă e numai ceea ce
se întâmplă înainte de a ajunge la acest adevăr, înaintea
acestei cumplite clipe a transformării – şi, în ceea ce ne
priveşte, numai despre asta poate fi vorba! Şi nu e superb
oare acest înainte şi acest acum, această clipă, această zi,
această săptămână, această lună şi aceşti ani, care ne
aparţin amândurora: fără rezerve? Acum, acum suntem,
trăim şi suntem conştienţi de acest lucru cu toată puterea
fiinţei noastre, până la epuizare: aşadar… despre ce
înfrângere poate fi vorba? Ridicol!
M-am ridicat în picioare, mi-am scuturat de pe pantaloni
acele de brad şi mi-am întins oasele ca o pisică. Petr sta
întors pe-o parte şi studia cu interes microuniversul de sub

350
 Pe când în rai ploua…

el; unei furnici zorite îi pusese în drum o frunză de

brusture şi acum o sălta în sus ca pe un covor fermecat.
Mi-am adus aminte de ceva şi, ca să nu uit, i-am atins
fundul cu vârful pantofului. Pe urmă încă o dată, ceva mai
insistent.
— Ieri ţi-a adus poştaşul o scrisoare. Sper că de la o
cobră de douăzeci de ani. Te asigur că-i scot amândoi
ochii…
— Bară! chicoti măgulit, şi nici măcar nu se învrednici
să-şi întoarcă privirea. — I-am scris unui prieten, unui fost
coleg de militărie – acum e ştab mare la un anumit
minister – şi mi-a răspuns. Asta-i tot… Fără să se
grăbească, aşeză frunza de brusture pe salteaua de
muşchi, apoi se lăsă pe spate şi începu să clipească spre
mine, scrutător, peste rama ochelarilor: — Nimic deosebit.
M-am informat doar despre posibilităţile de înfiinţare a
unei crescătorii de nurci. E o treabă extrem de interesantă.
Înregistrând atenţia mea ascuţită, se ridică şi el în
picioare, şi, cu o indiferenţă de-a dreptul suspectă, mă
întrebă.
— Ai văzut vreodată o nurcă vie? Mda… Mă mir şi eu de
ce-ţi pun această întrebare, unde s-o fi văzut tu… o profă
pragheză! Superbă fiară; ce-i drept, muşcă un pic, dar are
o blană nemaipomenită! Creşterea nurcilor e o treabă
folositoare şi, în plus, aduce republicii valută cu carul! Iată
de ce mi-a venit ideea să… Îşi frecă meditativ bărbia cu
degetele, uitându-se la mine cercetător:
— Cunoşti clădirea aceea, pe jumătate dărăpănată, de
lângă pârâu; ştii tu, aia aflată cam la două sute de metri
mai jos de noi; o ştii, nu-i aşa? E păcat să stea de pomană,
construcţia aceea ar putea deveni un loc ideal pentru o
asemenea crescătorie! O să începem în mic, cu titlu
experimental, că nu-i o treabă chiar atât de uşoară… Pe
urmă…
— Continuă! l-am îndemnat cu sânge rece – hai, dă-i
înainte.
— Hm, deocamdată n-ar fi prea multe de spus. M-am

351
Jan Otčenášek

gândit şi la moşulicii noştri, ştii, acum, după ce-am

terminat cu lucrările, probabil că ard şi ei gazul de
pomană, şi vegetează. Şi ştii, în sat mai sunt mulţi moşulici
din ăştia isteţi… O să-i propun lui Panocha, sunt sigur că o
să accepte. Dar tu, tu ce zici?
— Păi, da, sigur, am încuviinţat cu o cumpătare ce m-a
vrăjit şi pe mine. — De ce nu? Mă întreb însă, de ce tocmai
nurci? De ce nu, de pildă, nutrii, ori guzgani de mosc, ori
sarigi, ori eventual… Uimirea de pe faţa lui avu darul să
impulsioneze fantezia mea întreprinzătoare şi s-o pună în
mişcare cu turaţia maximă: — Activităţi utile sunt, slavă
Domnului, cu duiumul! Ce-ai zice, de exemplu, dacă am
creşte aici scoici de Burgundia, sau picioare de raci fără
raci? Am mai putea, eventual, şi învăţăm papagalii să
înjure în sanscrită sau să facem cercetări în legătură cu
influenţa muzicii asupra creşterii producţiei de lapte la
vaci. Despre asta am citit eu nu de mult într-o revistă-
magazin; cele mai eficiente se spune că ar fi marşurile lui
Kmoch, iar la auzul dixilandului, din ugerele lor cică ar
ţâşni frişca gata bătută…
— Încetează, bestie! horcăi de furie şi se năpusti asupra
mea cu mâinile întinse: – Eventual aş putea să te şi lovesc!
Ei, da, mi-am pus în gând să trezesc această vale din
somnolenţa ei… şi asta cu orice preţ, pricepi, Kadlecová?
Iar eu privesc lucrurile astea al dracului de serios şi nu voi
permite…
— Şi eu, iubiţelule, şi eu iau totul în serios. Dar mai cu
seamă pe tine!…
Am izbutit să mă feresc în ultima clipă.
Mă urmări încă un timp, cu suspiciune, apoi se mai
potoli şi braţele îi căzură de-a lungul trupului; în cele din
urmă izbi cu piciorul într-un con de brad şi scutură din
cap.
— Doamne, ce viaţă am şi eu! Îzbucni, uşurându-şi
inima, şi suflă cu putere pe nas. — Ascultă Kadlecová,
dacă n-ai fi o camaradă atât de grozavă, pe cinstea mea,
niciodată nu te-aş ierta că mi-ai căzut cu tronc în halul

352
 Pe când în rai ploua…

ăsta! După care se grăbi să adauge cu blândeţe: – Iar

nurcile alea, uită-le deocamdată. Încă nu e fierul chiar atât
de cald!… Nu, nici pe departe!
Expedie totul cu o fluturare a mâinii şi zâmbi încurcat,
dar din clipa aceea ştiam perfect de bine pe ce lume mă
aflu, îl cunosc doar! Şi chiar şi acum, când scriu aceste
rânduri, mi-e cât se poate de limpede că odată cu acel gest
nu se sfârşise nimic, ci dimpotrivă: mâine sau poimâine o
s-o ia de la început! Cui să mă plâng? O fiinţă, care şi-a
legat soarta de un nebun înzestrat cu nişte însuşiri
creatoare atât de excentrice, trăieşte neîncetat într-un fel
de curent al capriciului. Acesta-i destinul meu. Unora ar
putea să li se pară un destin greu, poate chiar cumplit, dar
eu – eu îl accept! Şi-l aprob!
Urmări cerul senin cu o privire cercetătoare şi spuse:
— În seara asta o să pice. Ţine minte ce-ţi spun, glezna
mea nu mă înşală! Hm… Valea asta o fi, poate un rai
adevărat, dar parcă plouă în ea prea mult. Aşa că…
Nu-mi venea să cred. M-a apucat însă cu braţul pe după
umeri şi m-a silit să merg: am coborât în vale pe aceeaşi
cărare pe care venisem şi într-adevăr: nici nu ajunsesem
bine la bradul nostru, din marginea pădurii, când am auzit
răsunând din depărtare primele bubuituri…

SFÂRŞIT

353