PROF.ÎNV.

PRIMAR POPOVICI IULIU-LAURIAN

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 DÂNGENI, BOTOȘANI

LECŢIA DOMNULUI CREANGĂ

Era pe la începutul lunii aprilie a anului 1878. Încă de dimineaţă, un soare

harnic risipea grijuliu negura de deasupra mahalalelor Iaşilor şi se arăta prietenos
vişinilor, perilor şi prunilor îmbrăcaţi cu haine de sărbătoare în cinstea sosirii sale.
Aflat în cerdacul unei case modeste din Ţicău, un bărbat robust, de vreo patruzeci
de ani, cu seninul ochilor umbrit de cearcăne, surâse încrezător astrului zilei.
Deodată, în faţa ochilor, lumina se sparse în zeci de puncte orbitoare. Trupul
transpirat începu să-i tremure uşor. Îl cuprinse ameţeala. Se sprijini cu mâna
stângă de un stâlp al cerdacului. Îşi reveni în câteva clipe.
Uşa din spatele său se deschise zgomotos. Se întoarse tresărind, însă faţa i
se destinse înveselită : mare cât un miel, un motan dungat stătea cocoţat pe clanţă,
mândru de isprava făcută, iar o ceată de vreo cincisprezece pisici se buluci
mieunând la picioarele stăpânului, împungându-i pantalonii cu ghearele şi
încercând a fi vrednice de blândele sale mângâieri.
- Măi Surule, nu v-aţi săturat de mine iarna toată, cât m-a ţinut pe lângă casă
păcatul ista de boală ? De câte ori deschizi tu uşa mă gândesc la Bădia Mihai, care
mi te-a încredinţat când s-a dus la Bucureşti. Oare ce face el acuma, săracu’ ?
Luat în braţe şi dezmierdat , motanul fu coborât apoi în mijlocul oştii sale şi o
puse la tors cu un mieunat scurt. După un obicei cunoscut tuturor, omul scoase din
buzunar, pe furiş, o bucată mare de plăcintă şi o împărţi şoptind întregul pomelnic
al mâţelor, ce veneau pe rând să-şi ia porţia .
- Dacă m-ar prinde nevastă-mea Tinca, ar fi vai de blănurile voastre. Ea nu
ştie, sărmana, că voi, ca mănuşi ale lui Dumnezeu, m-aţi încălzit mai bine decât
oghealul, iar ochii şi jocurile voastre de Smărăndiţă m-au întremat ca şi leacurile
doctorului Botez. Aş mai sta eu cu voi, dar mă tem să nu-mi înflorească şi bastonul
ca vişinii, dacă nu-l scot oleacă prin târg.
Porni pe uliţa desfundată, cu mersul său legănat, sprijinindu-se în bastonul
noduros. Din când în când se oprea gâfâind. Se ştergea repede de transpiraţie cu o
basma roşie şi mare.
„Oare voi reuşi să ajung până la şcoală? Trebuie să reuşesc!” se încurajă el
chiar dacă simţi un fior rece trecându-i prin inimă.
Îl salvă de la oboseală moş Hulub sacagiul, vestit în Iaşi pentru că aducea
întotdeauna apă bună şi proaspătă cu caii săi năzdrăvani. Moşul îl duse până
aproape de centru, în dreptul unei prăvălii, unde pasagerul coborî. Ca muşteriu
vechi, luă pe datorie un buzunar cu zaharicale, dând câteva şi cailor ce-i mulţumiră
nechezând. În treacăt, cumpără TIMPUL şi CONVORBIRI LITERARE. Le răsfoi
grăbit şi le puse în celălalt buzunar. Privi strada ocupată de către soldaţii
împăratului muscălesc ce se îndreptau către front, alcătuind un vierme uriaş. O
mulţime de gură-cască stătea ca la urs urmărind trecerea oştirii străine. Se făcea
haz că un tânăr şi chipeş ofiţer, ameninţând cu cravaşa, înşfăcă, fără a coborî din
şa, câteva buchete de flori din coşurile unor florărese . Mai încolo, el le oferi la
nişte domnişoare atât de îmbătate de fericire, încât nici n-auzeau cum vin
florăresele gălăgioase să le ceară plata.
„Cum chibzuia oare ţarul că putea câştiga războiul cu o oaste de copii rău-
crescuţi? Dacă nu se duceau şi flăcăii noştri peste Dunăre împotriva turcilor, iar în
fruntea armatelor ruso- române nu s-ar fi aflat însuşi principele Carol, cu totul alta
ar fi fost soarta războiului” , gândi Creangă atent la cele întâmplate.
Urmându-şi calea, zări pe ultimul om pe care ar fi dorit să-l întâlnească.
Încercă să se ascundă după un copac, aşa ca la mijoarcă, însă personajul îi pricepu
gândul şi-i spuse:
- Te-am prins, domnule Creangă! Nu ţi-am zis eu să mai rămâi în casă
pentru a-ţi reface puterile slăbite de boală?
Doctorul Botez nu îngăduia să-i fie nesocotite sfaturile şi continuă:
- Degeaba mergi la şcoală. De câteva zile sunt încartiruiţi acolo muscalii.
Chiar acum l-am consultat pe comandantul lor, un colonel cam bolnav după desele
chefuri făcute şi, pe bună dreptate, cam neîncrezător în medicii lor militari.
- Domnule doctor, toate bolile sunt trecătoare ca şi oamenii, afară de
prostie. Ea se înveşniceşte şi face cele mai mari necazuri ale lumii dacă nu-i
stârpită de la început de către învăţători. Numai ei împart aproape pe degeaba
leacurile împotriva acestei boli pe care n-o vindecă nici un doctor. Dacă nu mă
simţeam azi vrednic, să ştiţi că nu făceam nici un pas, iar dacă am pornit, unde m-
aş putea duce decât la şcoală?
Ajuns în apropierea şcolii, îi atrase atenţia un grup zgomotos de tineri. Fu
salutat cu căldură. Erau normaliştii de la VASILE LUPU, nişte băieţi de toată
isprava, care făceau practică şi la clasa lui.
- Ce-i cu voi, măi fraţilor? Unde v-aţi pornit aşa cu graba, că doar nu dau
turcii?
- Domnule Creangă, nu ne-au lăsat nici astăzi aliaţii ruşi să lucrăm la
şcoală. S-au înstăpânit ca la ei acasă, fură şi distrug, iar noi nu putem sta ca nişte
neputincioşi. Vrem să ne înrolăm în contingentul de optsprezece mii de tineri,
aprobat acum câteva zile de către Camera Deputaţilor. Dorim să eliberăm ţara de
toţi duşmanii ei!
- Măi băieţi, umblând prin târg, am văzut şi eu că-i adevărată vorba
ceea:,,Păzeşte-ne, Doamne,de prieteni ca muscalii, că de duşmani ca turcii ne-am
mai ferit şi singuri.” Însă eu nădăjduiesc că cele rele-au să se spele şi au să se
aşeze apele până la urmă. Este nevoie de multă înţelepciune şi răbdare.
- Nu te supăra,domnule institutor. Noi credem că românii au răbdat destul
ofensele duşmanilor cât şi cele ale falşilor prieteni, spuse elevul Lupescu arătând
un afiş îngălbenit pe un zid din apropiere:
- Priviţi ce ne-a promis marele duce Nicolae chiar acum un an:„Oştile
noastre nu vă vor tulbura liniştea, ci vor respecta legile, persoanele şi averile
paşnicilor cetăţeni. ”. De ce nu-şi respectă cuvântul ?
- D-apoi nu ştiţi, dragii mei, că-n vremurile noastre, ca mai întotdeauna,
conducătorii care nu-şi calcă vorba sunt rari ca şi plozii cuminţi ori babele
frumoase. Îmi ziceţi că vreţi să mergeţi la război. Dar ştiţi voi, măi feciori, că
războiul adevărat nu-i acela din poveştile cu zmei şi Feţi-Frumoşi?
- Nu cunoaştem războiul ca luptători, dar a venit timpul să dovedim că
ştim ce înseamnă să-ţi iubeşti ţara cu adevărat, iar la asta ne-au ajutat şi lecţiile
predate de dumneata. Rămas bun, domnule Creangă, zise elevul Teodorescu.
- Eu cred că ar fi bine să treceţi şi mâine pe la şcoală şi poate n-o fi degeaba. Ne-
om mai sfătui cum am făcut-o şi altădată. Abia după aceea ne-om îmbrăţişa de
despărţire. Promiteţi?
Normaliştii încuviinţară cu jumătate de glas şi se depărtară în grabă. Şcoala
de băieţi din Păcurari era într-adevăr schimbată de către ocupanţi. Sufletul
dascălului Creangă sângeră când văzu o grămadă de cazaci rostindu-şi numele
singurului care ştia să scrie, iar acesta îl scrijela cu baioneta pe pereţii de la
intrare.”Zdesi bâli Petea,Vanea, Borea, Igor”(Pe aici au fost Petea, Vanea, Borea,
Igor) şi încă multe alte nume împestriţau dureros faţa şcolii.
Din spatele unor stive cu butuci de brad, îi sunară cunoscut nişte glasuri
limpezi ca şi clopoţeii de argint. Nu mică i-a fost mirarea când îi zări pe elevii săi
jucându-se în modul cel mai serios de-a şcoala. Veneau cu toţii în fiecare zi şi
aşteptau reîntoarcerea învăţătorului lor, după o îndelungată şi nedreaptă perioadă
de boală. Acum rosteau o rugăciune:,,Doamne Dumnezeule, întăreşte, sprijineşte
şi păzeşte pe învăţătorul nostru care se osteneşte pentru îngrijirea, înţelepţirea şi
luminarea noastră. Întăreşte-l, Doamne, şi-l apără de boală şi de toţi vrăjmaşi
văzuţi şi nevăzuţi, spre a ne conduce pe calea luminării şi propăşirii, cu pace, tărie
şi dragoste sfântă”. Îşi făcură semnul crucii la fel, deşi în clasă se aflau , în afară de
români, câţiva mici ruteni catolici şi evrei. Se vede că Dumnezeul copiilor era
acelaşi pentru toţi şi de aceea se rugau într-o armonie deplină.
Apoi, Ionică, matematicianul clasei, le explică, arătându-le un desen făcut
pe nisip, rezolvarea unei probleme. Ceilalţi priveau şi ascultau stând pe butuci ca
pe scaune. Au încercat altă problemă, însă era tare grea. Ionică spuse cu năduf:
- Ei, dacă ar fi domnul Creangă…
 - Iacătă-mă-s, măi năzdrăvanilor, zise dascălul mulţumit să-şi facă apariţia
într-un moment potrivit.
După clipa surprizei, uralele nu mai conteneau. Ca şi pisicile mai devreme,
şcolarii îl înconjurară pe domnul lor, fiecare având a-i comunica ceva important.
Cine le putea înţelege mai bine greutăţile de la şcoală, de la joacă sau chiar de
acasă decât domnul Creangă? El avea întotdeauna o vorbă blândă, un sfat înţelept
sau o glumă potrivită pentru orice situaţie şi, dacă învăţau bine şi erau cuminţi,
aflau primii noile poveşti născocite de dânsul, înainte ca ele să apară în manuale
sau gazete. Acum erau atâtea de spus despre tăticii şi fraţii mai mari plecaţi la
luptă, despre furtişagurile ruşilor sau alte necazuri provocate de război. Domnul le
asculta spovedaniile, îi împărtăşea cu zaharicale şi îi povăţuia părinteşte, când,
nişte soldaţi ruşi, dintre care unul vorbea româneşte, îi cerură să meargă cu ei la
comandant.
Învăţătorul se conformă nu înainte de a-i cere lui Marcu, fiul librarului ce-l
aproviziona cu hârtie, câteva foi, toc şi cerneală. Ajuns la intrarea în şcoală, le
oferi soldaţilor, spunându-le prin intermediul tălmaciului:
- E păcat să vă osteniţi atâta scriind cu baioneta. Eu v-am adus cele
trebuincioase pentru ca numele slăvite ale domniilor voastre să fie păstrate pe
vecie în cartea de aur a şcolii.
Spusele sale avură efect asupra hoardei de soldaţi, căci scribul schimbă
baioneta cu tocul şi zidul cu foaia de hârtie.,,Taci că pe ăştia i-am căptuşit bine. Să
vedem mai departe”, cugetă dascălul intrând înăuntru.
Văzu cu tristeţe cum planşe, matricole şi cataloage erau pregătite pentru
foc , iar ordonanţa comandantului lustruia cizmele acestuia cu o bucată de pânză
ruptă dintr-o faţă de masă.
- Cine eşti, ce cauţi şi de ce faci atâta gălăgie, unchiule? întrebă
polcovnicul Svineanin prin mijlocirea tălmaciului.
Creangă se uită la uriaşul cu o expresie cruntă a feţei buhăite şi îşi cântări
bine vorbele:
- Sunt supusul dumneavoastră slujitor, Ion Creangă, învăţător la şcoala
unde aţi binevoit să vă găzduiţi. Am leacuri pentru multe boli şi tămăduiesc o
boală pe care nici doctorul Botez şi nici un alt doctor n-o poate tămădui. De fapt,
el a insistat să vin pentru a vă ajuta.
Îmblânzindu-şi puţin glasul, Svineanin îl invită plictisit să-şi arate
meşteşugul. Dascălul îndrăzni mai departe :
- Dezordinea este cauza celor mai multe boli. Ordinea ca la armată face ca
leacul meu să aibă putere sporită. Bine că sunt eu aici ca să spun soldaţilor cum să
aranjeze totul.
Într-o jumătate de ceas, aproape toate obiectele din şcoală, care mai
rămaseră întregi, îşi recăpătară vechile poziţii. Apoi vraciul Creangă îi ceru
polcovnicului să se întindă pe Calul Bălan,o bancă de gimnastică ce slujea, rareori,
ca loc de pedeapsă pentru elevii obraznici. Luă o ulcică plină cu apă şi stinse în ea
câţiva cărbuni. Bolborosi cu multă însufleţire un descântec humuleştean bun la
toate: măgari încăpăţânaţi, capre râioase, cai nărăvaşi. Frecă îndelung pacientul pe
faţă, pe gât, insistând mult la frunte şi la tâmple cu apa înnegrită. La urmă, spuse
să i se dea suferindului un pahar mic de rachiu tare.
Subordonaţii lui Svineanin executau totul fără crâcnire, dar mai chicoteau
prin unghere, ca băieţii puşi la clacă. Îi spuneau învăţătorului cu vădit respect
„papaşa”.
Peste puţin timp, îi veni cheful de viaţă ofiţerului negru la faţă ca Talpa
Iadului.
Creangă îl întrebă dacă nu binevoieşte să-i lase o sală de clasă liberă. Rusul
făcu pe niznaiul, justificându-se că are ordin să stea numai câteva săptămâni, dar îl
îngăduie, totuşi, în curtea şcolii, unde dascălul se duse grăbit.
- Domnule, cât aţi lipsit, noi am citit singuri lecţia şi acum o ştim bine. Nu
ne lasă oaspeţii noştri înapoi în clasă?
- Vine ea şi clipa aceea, măi copii. Acum mă doare sâcretul ista de bostan
şi mai bine stăm oleacă afară în sorişorul ista primăvăratic decât să ne tragă
curentul prin toate crăpăturile hanului celuia de clasă. Dar, ia ziceţi-mi, făcut-aţi
problema aceea?
Liniştea lăsată dovedea că nu-i dădură nici acum de capăt. Le lumină cu
siguranţă calea şi problema fu rezolvată cu uşurinţă. Lecţia de citire din
“Învăţătorul copiilor”, manual trudit de către domnul Creangă, era întotdeauna
frumoasă, însă elevii mai aşteptau ceva. Zumzăiră ei mai întâi în şoaptă, dar apoi
izbucniră vulcanic de răsuna curtea şcolii. Asta trezi interesul militarilor ruşi, care
veniră cu toţii să vadă ce năzdrăvănii mai face neastâmpăratul „papaşa”.
- O poveste, domnule Creangă…O poveste, domnule învăţător.
Învăţătorul păru că cedează:
- Gata, herghelie. Aveţi noroc că-mi sunteţi dragi şi că azi o mai ieşit din
sac o poveste pe care n-o cunoaşteţi.
În liniştea desăvârşită, scoase din buzunar CONVORBIRI LITERARE,
unde tocmai publicase „Ivan Turbincă”. Începu cititul, rostind vorbele rar pentru
ca să le poată traducătorul desluşi militarilor ruşi. În frunte cu Svineanin, ei
ascultau fermecaţi povestea, la fel ca şi copiii de clasa a doua. Lectura era deseori
întreruptă din cauza hohotelor de râs molipsitor.
După ce învăţătorul termină de citit, Svineanin îl bătu pe umăr prieteneşte,
apoi spuse ceva alor săi: în jumătate de oră ruşii dispărură din şcoală ca şi cum ar
fi fost sorbiţi de turbinca lui Ivan.
Înainte de a se despărţi de copii, Creangă le ceru să anunţe colegii din
celelalte clase, dascălii şi directorul că şcoala este liberă şi pot veni fără frică.
 A doua zi, tot târgul ştia că dascălul Creangă, Nastratinul Ieşilor, reuşise
singur să-i scoată pe ruşi din şcoală, doar cu o ulcică de apă şi cărbuni, adăugând,
ce-i drept, şi un car de înţelepciune.
Polcovnicul Svineanin n-a mai apucat să lupte cu turcii. În schimb, a
îndeplinit pofta bolnavă de cucerire a ţarului. Încălcând legile alianţei şi ale bunei
vecinătăţi, a luat de la români judeţele basarabene Cahul, Bolgrad şi Ismail, iar de
acolo nu s-a mai dus ca de la şcoala din Păcurari.