LEOAICA TANARA, IUBIREA

Nichita Stanescu

INCADRARE/IPOTEZA

Opera ,,Leoaică tânără, iubirea,, scrisă de Nichita Stănescu a fost publicată în anul 1964
în volumul ,,O viziune a sentimentelor,, este o poezie neomodetrnistă.

ARGUMENTE

Neomodernismul s-a manifestat in literatura romana intre anii 1960-1980, a doua

jumatate a secolului XX, ca o prelungire a modernismului. Această perioada a insemnat o
revigorare a poeziei, o revenire a acesteia la formulele de exprimare metaforice, la imagini
artistice si la discursul reflexiv. Ambiguitatea limbajului va fi dusă până la aparenţa de nonsens,
de absurd, asocierile neobişnuite de cuvinte, folosirea metaforei conturând un imaginar poetic
inedit.
O prima trăsătură a poeziei neomoderniste este ambiguitatea limbajului, Stănescu
preferând folosirea metaforei „leoaică tânăra, iubirea”, asocieri neobișnuite de cuvinte
„strângere de ape”, „curcubeu tăiat în două”, „deșert în strălucire”.
Cea de a două trăsătură este inovația formală prin folosirea strofelor inegale, versurile
lungi de 10 silabe alternând cu cele scurte de 4 silabe; scrierea cu minusculă și folosirea tehnicii
ingambamentului „mă pândise… mai demult”.
De asemenea, un alt procedeu neomodernist prezent în text este adâncirea discursului
liric în subiectiv evidență prin utilizarea mărcilor gramaticale ale prezenței eului liric în text prin
verbe la persoană I „m-a mușcat”, „mă pândise”, „am adus” și pronume la persoană I „mă”,
„mi”, „m”.

TEMA

Tema o constituie consecinţele pe care iubirea, năvălind că un animal de pradă în spaţiul

sensibilităţii poetice, le are asupra raportului eului poetic cu lumea exterioară şi cu şinele
totodată. Poezia este o confesiune lirică a lui Nichita Stănescu, o artă poetică erotică, în care eul
liric este puternic marcat de intensitatea şi forţa celui mai uman sentiment, iubirea.
SECVENTE

Prima secvență începe prin reluarea

titlului poeziei și surprinde apariția iubirii în
viață tânărului. Acest sentiment este asociat
unei leoaice tinere, simbol al agresivității. Leoaica tânără, iubirea
Iubirea este neașteptată cu toate că mi-ai sărit în faţă.
sentimentul existase în stare latentă, eul Mă pândise-n încordare
poetic era conștient de eventualitatea mai demult.
apariției dragostei „mă pândise în încordare Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
mai demult”. Verbele „mi-a sărit”, „mă m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.
pândise”, „m-a mușcat”, „a înfipt”
sugerează brutalitatea iubirii, semnele
acesteia fiind vizibile „pe față”, semn că
rănile produse de iubire nu pot fi ascunse.

A două secvență este centrată pe

relația eului liric cu lumea. Apariția iubirii
generează asupra sufletului îndrăgostitului
o energie care se va extinde asupra
întregului univers. Adverbul de
timp ,,deodată,, marchează renaşterea Şi deodata-n jurul meu, natura
eului, transformarea bruscă a sufletului său se făcu un cerc, de-a-dura,
îndrăgostit care devine un „centrum când mai larg, când mai aproape,
mundi”-centru al lumii. Natura este aceeași, ca o strângere de ape.
dar ființă îndrăgostită o percepe altfel. El Şi privirea-n sus ţişni,
are intuiția unei lumi perfecte „natură se curcubeu tăiat în două,
făcu un cerc de-a dura”, cercul fiind şi auzul o-ntâlni
simbolul perfecțiunii. Iubirea este tocmai lângă ciocârlii.
percepută atât senzorial, cât și vizual și
auditiv „privirea în sus țâsni/curcubeu tăiat
în două/și auzul o-ntâlni tocmai lângă
ciocârlii”, curcubeul fiind simbol al
efemerităţii sentimentului, iar ciocârlia,
pasărea mică, simbol al accederii, al căutării
permanente a iubirii.
 Cea de-a treia secvenţă surprinde
relaţia omului cu sinele său, schimbarea
ireversibilă generată de iubire, leoaica arămie,
cu mişcările viclene devine o metaforă a Mi-am dus mâna la sprânceană,
iubirii devoratoare. Îndrăgostitul la tâmplă şi la bărbie,
conştientizează transformarea, pierderea dar mâna nu le mai ştie.
identităţii sub puterea acesteia,estomparea Şi alunecă-n neştire
simţurilor,,mi-am dus mîna la sprânceană...” pe-un deşert în strălucire,
nu se mai recunoaşte, se simte confuz. Iubirea peste care trece-alene
devine o leoaică arămie cu mişcările viclene, o leoaică arămie
epitete ce induc ideea maturizării. cu mişcările viclene,
Finalul poeziei, construit printr-o încă-o vreme,
repetiţie,, înc-o vreme/şi înc-o vreme,, şi-ncă-o vreme...
evidenţiază ideea permanenţei sentimentului,
iubirea, ca formă a spiritului, învinge timpul,
dând profunzime vieţii.

CONCEPTE

Imaginarul poetic este construit în jurul cuvântului „leoaică”, care devine laitmotivul poeziei.

Lirismul este subiectiv, eul liric fiind evidențiat prin mărcile subiectivității: verbe la persoană
I „m-a mușcat” și pronume la persoană I „mi”, „m”.

Poezia este alcătuită din trei secvențe poetice: prima secvență ilustrează momentul
descoperirii iubirii, a două reprezintă o imagine a universului care se naște din sufletul
îndrăgostitului, iar a treia marchează ideea transfigurării individului, dar și a metamorfozei
sentimentului iubirii.

CONCLUZIE
În concluzie, prin ambiguitatea limbajului, prin tematica abordată, prin inovaţia formală,
poezia “Leoaică tânăra, iubirea” de Nichita Stănescu este o artă poetică neomodernista.