Gala Galaction, De la noi la Cladova

Prof. Steliana Mihaela LAMBRU

Colegiul Național Militar „Dimitrie Cantemir”

Comentariu, pe repere, a unui text epic aparținând lui Gala Galaction

Reperul 1: Imaginea lui Gala Galaction, ca om și ca personalitte creatoare, s-a

Încadrarea textului în înfățișat contemporanilor săi și s-a fixat în conștiința posterității sub
curent/epocă/tipologie multiple nuanțe, divergente și contradictorii unele față de altele, însă
străbătute toate de o anume însușire particulară, care, paradoxal le
armonizează într-o individualitate unică, de o distinctă originalitate.
Formația teologică a scriitorului a avut consecințe profunde în creația
sa literară, străbătută de o idee comună, prezentă în versetul din Tatăl
nostru: „Si nu ne duce pe noi în ispită”.
Preocuparea dominantă a scriitorului a fost aceea de a ilustra lupta
dintre virtute și păcat, dintre puritate morală și ispită, dintre dogmă și
instinct.
Gala Galaction prezintă unul dintre cele mai interesante cazuri din
literatura română modernă, deoarece în opera sa distingem interferența
a două coordonate estetice. În esență este un scriitor realist dublat de
un romantic. Aceasta se observă în atracția predominantă pentru
dramele sufletești de natură erotică, pentru pasiunile sufletești
mistuitoare, ca și modul cum le tratează.
Nuvela „De la noi la Cladova”, capodoperă a autorului, este expresia
cea mai vie, cea mai impresionantă dintre spiritualitate și senzualitate,
dintre rațiune și sentiment. A apărut mai întâi în revista "Viața socială",
în aprilie 1910, fiind apoi inclusă în sumarul volumului de debut al
scriitorului, „Bisericuța din Răzoare” din 1914.
Nuvelă sau schiță deopotrivă, „De la noi la Cladova” împletește în
firul narativ ceea ce fiecare specie are relevant: pe de o parte un
conflict puternic, de natură interioară, morală, obiectivitate narativă,
dar care se concentrează nu pe o construcție riguroasă a personajului,
cât mai cu seamă asupra unui eveniment important din viața acestuia,
dar relevant pentru a-l face memorabil. Suntem martorii în text ai unei
pasiuni ce stă sub semnul neobișnuitului, ce se naște spontan, între
preotul Tonea, și Borivoje, tânăra soție a prietenului său Traico.
Tema, viziunea, Când nu se oprește asupra fantasticului, temă în surprinderea căreia
apelul la două Gala Galaction se dovedește un maestru, autorul se îndreaptă spre acel
secvențe univers tematic ce dă substanță vieții și destinului unui individ, și
reprezentative anume iubirea.
Sentiment puternic, iubirea cunoaște în nuvela „De la noi la Cladova”
forme caleidoscopice de exprimare și chei multiple de interpretare.
Vorbim aici de iubirea ca miracol, ca formă de implinire către care tind
bărbatul și femeia la modul general, către care tind preotul Tonea și
preafrumoasa și pasionala sârboică Borivoje, și care se descoperă
spontan, în biserică, în duminica Tomii, atunci când cei doi soți vin la
biserică, iar privireile celor doi se întâlnesc. Această întâlnire se
manifestă însă ca o fatalitate a destinului, căși cei doi sunt angrenați în
mecanisme sociale ce conduc în mod inevitabil la incompatibilitate și
neputința de a fi împreună, ambii protagoniști fiind căsătoriți, preotul,
cu rosturi așezate, cu soție și cinci copii, Borivoje, la rândul ei, soția lui
Traico, prietenului său din Cladova sârbească.
Transformată în pasiune devoratoare, greu de gestionat de preatânăra
Borivoje, iubirea devine sursa unei mocniri sufletești ce conduce la
boală și, în cele din urmă, la moarte.
Hybrisul, păcatul sau iubirea ca păcat este o altă cheie de interpretare a
sentimentului, căci, în spirit creștin, dorința lui Borivoje de împlinire a
sentimentului alături de preotul Tonea este pedepsită în mod exemplar,
prin moartea eroinei.
Și nu în ultimul rând, putem vorbi de iubirea ca vis, o proiecție a
implinirii prin eros a celor doi într-o ipotetică viață de apoi.
Nicăieri în opera lui Gala Galaction pictura pasiunii erotice nu
dobândește o forță atât de puternică așa cum o găsim aici.
Viziunea pe care o propune aici Gala Galaction este a omului dublat
de teolog, care prin popa Tonea, alter ego sau nu al autorului însuși,
vrea să propună un model exemplar de conduită și să demonstreze că
omul se poate ridica pe o scară de virtute superioară prin voință și prin
credința în Dumnezeu, iar textul devine un crez artistic prin care omul
ca spirit se învinge pe sine ca trup.
Scriitorul își concentrează atenția asupra cazului de conștiință
reprezentat de popa Tonea, vorbind despre Borivoje numai în măsura
în care zbuciumul ei determină anumite stări sufletești ale preotului și
contribuind astfel la caraterizarea lui. Totuși, dintre cele două drame –
a lui și a ei, cea din urmă, deși mai puțin complexă, este mai
zguduitoare. Setea de iubire pe care nu o găsește alături de soțul ei o
impinge pe Borivoje spre cel dintâi bărbat tânăr și frumos care îi iese
în cale, iar acesta se nimerește a fi preot de altă limbă, necunoscută ei.
Scena din biserică, atunci când privirile celor doi se întâlnesc, este de o
deosebită frumusețe, și stările Borivojei sunt fixate cu o fină percepție
a vibrațiilor sufletești. Borivoje, biet copil! din clipa aceea, marmora
strălucită a făpturii ei a trecut, din nevinovăţie şi din somn, de-a
dreptul în focul iubirii şi-al suferinţii. A fost şi pentru popaTonea şi
pentru ea un ceas deopotrivă de nenorocit şi de ars de fulgerile sorţii.
Portretul Borivojei va rămâne întipărit adânc în sufletul preotului,
surprins să constate că sufletul său încă mai este deschis spre asemenea
pasiuni.
Înfăţişarea ei din clipa aceea i-a rămas în ochi lui popa Tonea cu
neclintită şi chinuitoare preciziune. Braţul care înfăptuia semnul crucii
apărea trandafiriu şi plin, sub nouraşii mînecii de borangic, ca
farmecele lunii pline printre nourii de primăvară. Un pieptar negru-
 corb era sfâşiat în dreptul sânilor de o broderie roşie ca sîngele - de
nişte capi de mac,ce se scuturau pînă la cingătoare. Borivoje purta o
rochie ţesută în casă, scurtă şi numai cute, iar în picioare cizme de
marochin.
În ziua când îl cunoaște pe preot, frumoasa sârboică își manifestă
voioșia atât de exuberant încât Traico observă cu nevinovăție: pe plaiul
românesc bate numai vânt de veselie și de voie bună.
La a doua întâlnire cu popa Tonea, Borivoje e de nerecunoscut. Acesta
o găsește doborâtă între perne, pradă unei vijelii nervoase. Mișcările ei
trădează o dorință mistuitoare și o voință supraomenească de a o
înfăptui.
Răsuflarea îi era neregulată, braţele agitate, şi după (lipitul banilor
de aur de la gîtu-i se vedea cît de colo că, sub salba cu trei rînduri,
pieptul, învelit numai cu salba, murea şi învia, chinuit de o taină
nebunească. în locul nevinovatelor răsuri de după Paşte, atît de
prospere şi de fericite,obrajii Borivojei dădeau acum vederii nişte
trandafiri însângerați şi smulşi.
Borivoje îl iubește pe popa Tonea cu tot ceea ce are ea mai adânc
omenesc, dar se lovește de refuzul constant al acestuia.
Popa Tonea şezu mai spre uşă, pe marginea divanuluicare ocolea
odaia. Dar ce convorbire era să lege cu Borivoje? Biata femeie se
muncea să-şi aducă aminte ce învăţase şi după fiecare forţare
neizbutită recădea în limba ei sîrbească, din care popa Tonea nu
înţelegea mai nimic. Iritată de atîta nesucces, Borivoje sări în picioare
cu energie şi se apropie de preot. Braţele ei avură o mişcare de
supremă şi deznădăjduită hotărîre. O caisă pică din caisul care
năvălise în cerdac şi veni de-a dura, prin tindă, pînă în dreptul lui
popa Tonea, minunat de frumoasă şi de coaptă, şi sfîşiată pînă la
inimă. Borivoje atinse cu mîna umărullui popa Tonea.
— Tu ştii, părinte Tone, că eu te iubesc pe tine.
Reperul 3: Analiza, Conflictul nuvelei reproduce un proces de conștiință proiectat pe o
la alegere, a două dramă sufletească zguduitoare. Este drama sufletească, provocată de
dintre elementele de ispita dragostei, a preotului Tonea, a unui om încătușat de legile
compoziție: titlul, canonice. Atât Borivoje, cât și preotul Tonea sunt ispitiți de o dragoste
incipitul, finalul, vinovată, dar sentimentele lor, așa cum sunt înfățișate de scriitor, sunt
conflictul, subiectul, veridice, realiste. Borivoje are un temperament merdional, predispus
personajele etc. trăirilor înflăcărate. Ea se îndrăgostește de seducătorul preot Tonea
deoarece tinerețea ei năvalnică nu putea fi consumată și compensată
lângă un soț care-i era ca un tată, lângă căruntul jupân Traico. Izolată
în Cladova, Borivoje nu-și poate împlini setea de iubire, și-o reprimă în
taină, ceea ce este peste putință unui temperament pasional,
provocându-i un furtunos zbucium lăuntric, o istovitoare suferință
fizică și în cele din urmă chiar moartea.
Conflictul este și de natură morală, între pasiune și datorie, între normă
și abatere, între virtute și păcat, puritate morală și ispită, dogmă și
instinct.
Incipitul. Măiestrit construită, nuvela debutează, realist, prin fixarea
reperelor temporale și spațiale ale acțiunii. Se înserează . Și seara cade
grabnic, ca în luna lui noiemvrie, din cerul de oțel, peste pământul
biciuit de crivăț și peste Dunărea întărâtată și pustie.) și prin
reproducerea gândurilor ce trec prin mintea preotului într-o seară de
toamnă când el rostește psalmul căinței lui David: Miluieștemă,
Dumnezeule, după mare mila ta...”
Emoționante, de o frumusețe simplă sunt paginile în care preotul Tonea
își rememorează idilica poveste de iubire. Din prima clipă în care o
vede pe frageda nevastă a lui Traico, popa Tonea simte acolo, în altar,
unde se află, că „o putere superioară a coborât pe inima-i , apăsând-o
cu farmec i chemând din ea un cer și o lume sufletească nemaicrezut de
tinere și de înflorite...” Câteva ceasuri mai târziu, acasă la el, văzând-o
pe Borivoje veselă, aprinsă de o copilărească vioiciune”, „rumenă ca o
cireașă”, popa, răscolit sufletește, încearcă să-și ascundă lui însuși
sentimentele: Popa Tonea privea această frmusețe , atât de caldă și de
fragedă, în lumina acelei dimineți de primăvară, și mirat și aiurit de
iuțeala cu care gândurile și sângele îi treceau prin inimă, căuta să-și
pună frâu și să liniștească buna lui conștiință cu un gând cucernic”.
Împletind abil amintirile personajului cu stările lui sufletești din seara
când trece Dunărea spre a-și vedea iubita, scriitorul creează impresia
de autenticitate psihologică în toate acele pagini în care preotul, fie că
se lasă înfrânt de fantasma frumoasei sârboaice, fie că se roagă să fie
înghițit de valurile furioase, spre a scăpa de torturile dorinței, gândește
și simte ca orice muritor de rând.
Finalul: Tot ce e viu, omenesc în popa Tonea se concentrează în
pasiunea pentru Borivoje, în drama generată de această pasiune, iar
ultima scenă scoate nuvela din zona unei iubiri obișnuite și o ridică în
zona generalului uman.: Și ceea ce omenește nu fusese cu putință și
ceea ce Borivoje dorise până la moarte, fără ca să se împlinească, se
împlini sub condiția atotdivină și atotcurățătitoare a lui Hristos. Sub
patrafirul tânărului preot, Borivoje trăiește, în ceasul ei cel de
urmă, ....fără păcat, toată fericirea pe care ar fi putut să i-o dea , cu
dobânzi atât de grele și de amare, iubirea pământească! Atât cât
ținură rugăciunile introductive și zguduitoarea molitfă de dezlegare,
Birivoje fu fericită atât cât ar fi putut să fie într-o jumătate de veac!...
Finalul nuvelei, deschis, încearcă să ne convingă că Borivoje trăiește ,
în momentul spovedaniei și al împărtășaniei, adică al cununiei mistice
cu preotul Tonea, o bucurie infinit mai adâncă decât aceea pe care ar fi
simțit-o dacă ar fi trăit cu el în adulter sau dimpotrivă, că fericirea
Borivojei se concretizeză tocmai în mulțumirea cu totul pământească
de a se afla în ultimele ei clipe în brațele celui pe care îl iubește. Nu
conștiința că a învins păcatul, ci tocmai păcatul săvârșit chiar în
secunda împărtășirii cu Sfintele Taine o condamnă pe Borivoje căci
sentimentele pe care le trăiește aceasta pot fi considerate vinovate din
punct de vedere creștin.
Nuvelele și povestirile lui Gala Galaction sunt capodopere menite să
înfrunte timpul. Forța lor constă în clocotul de viață reală pe care îl
comunică. Fără să fie un creator de caractere, Galaction este creator de
viață reală, fin și subtil analist al stărilor sufletești ale eroilor săi.