18 November 2022

Dragă jurnalule,

Îți scriu pentru a putea vorbi cu cineva, toți ceilalți copii nu mă ascultă. Nu am nici măcar un prieten și de fiecare dată când îmi
doresc să-i spun ceva surorii mele sau părinților, mi se pune un nod în gât și cuvintele nu vor să iasă. Am zile în care plâng mult
și încerc să mă ascund, încerc să fug și să evadez din coșmarul ăsta. Când vreau să vorbesc, simt că îmi uit toate ideile și e ca și
cum nu aș ști să articulez cuvintele și poate nici nu merit să știu! Ce rost are să vorbesc când nimeni nu mă ascultă? Când toți
ceilalți mă privesc urât și mă numesc ciudată? Mă simt vinovată pentru tot! Astăzi doamna învățătoare mi-a spus că îi sperii pe
ceilalți, că nu sunt bună de nimic și că nu merit să fiu în clasa asta. Uneori sunt extrem de invidioasă pe toți ceilalți, pe cei pe care
doamna invățătoare îi lingușește! Îmi vine să țip, să strig, să arunc tot ce e în jurul meu! Nu am cu cine vorbi și sper ca măcar tu
să mă asculți!

Tu, dragă jurnalule, știi ce înseamnă să te simți neînțeles, pierdut, uitat, neimportant, neacceptat, dat la o parte și exclus ? Știi ce
înseamnă să privești cum toți ceilalți râd de tine, te fac ciudată și te imping?! Știi ce înseamnă să adormi plângând în fiecare
noapte?! Știi ce înseamnă să iei note rele doar pentru că nu ești ca ei? Ei, bine, nu știi! Și habar n-ai cât de mult doare! De ce nu
pot fi ca ei? Mi-aș dori să fiu așa, să am prieteni, să râd, să glumesc! Eu de ce trebuie să fiu altfel și să suport toate glumele pe care
le fac ei? Sunt niște copii atât de răi cu mine și nu doar cu mine! Mai mulți copii au lovit un cățel în curtea școlii, îi dădeau cu
piciorul fără milă. Îl loveau așa cum mă lovesc pe mine! După ce ei au plecat, am fost și eu să văd cățelul, normal că eu nu aveam
să-l lovesc, dar el era așa de speriat încât nu m-a lăsat să-l ating, să-l alin. Îmi pare foarte rău de el! Mi-aș dori să fie bine, dar nici
eu nu pot fi! Mereu ceilalți dau vina pe mine când ei greșesc. Doamna învățătoare mă inchide într-o sală de clasă singură pentru
că îi deranjez ora. Îmi spune că va veni după mine când mă voi cuminți și dacă nu o voi face, mă va ține închisă acolo tot restul
zilei. Eu cum să nu-i deranjez ora când toți copiii aruncă cu hârtii în mine, mă împing, mă fac ciudată, îmi aruncă cărțile și
caietele, îmi fură mâncarea, mă stopesc cu apă și mă lovesc?! Mereu mama îmi spunea că îmi va plăcea la școală, că va fi frumos
și că mă voi juca cu copiii, dar tot ce fac la școală, e să stau singură într-un colț, rugându-mă să treacă timpul mai repede. Îmi
doresc să-mi observe cineva nefericirea și să mă înțeleagă, să mă ajute! Nici măcar Toby, ursulețul meu de pluș nu mai vorbește
cu mine, sunt total singură! El era singurul care mă asculta și înțelegea, poate și pentru că el era altfel: nu avea o lăbuță și copiii
râdeau de el așa cum râd și de mine. Lăbuța i-a fost ruptă de un băiețel pe nume Eduard, care mă lovește mereu cu rigla. Uneori
mă agit și fac gălăgie în clasă doar pentru a mă izola doamna învățătoare de ceilalți, pentru a rămâne singură și pentru a scapa
de ei. E greu să nu vorbești cu nimeni, să nu ai nici măcar un prieten, să stai patru ore singur în bancă. E greu să suferi în tăcere
și nimeni să nu observe! E greu să nu știi ce înseamnă fericirea! Acum, nici măcar când primesc jucării noi nu mă mai pot
bucura și nimic nu reușește să mă facă fericită! Eu nu știu ce să mai fac, nu știu cum să pun capăt acestui calvar în care mă aflu
și numai nu-i pasă! Am sufletul plin de cicatrici care dor și care nu mai vor să treacă, de aceea, când stau singură, departe de toți
și de toate, scriu poezii.
 18 November 2022

Toți colegii mei râd, vorbesc

Și eu pot doar în gol să privesc.

Simt că nu mai are rost să trăiesc.

M-am obișnuit să fiu singură și să pun durerea pe foi

M-am obișnuit să fiu mereu singură prin ploi.

În unele nopți nu pot dormi

Din simplul motiv că urmează o nouă zi,

O nouă zi în care toți mă lovesc

Și doamna învățătoare îmi spune că lenevesc,

Că nu sunt bună de nimic și că degeaba vin la școală.

Uneori îmi doresc să am vreo boală,

Să stau acasă luni în șir

Și să pot să respir

Sau chiar să nu mai vin deloc...

Sincer, NU MAI POT...

Am obosit să mă tot prefac.

Nimic bine nu fac.

Am devenit atât de tristă, încât nu mai pot glumi,

Visele în somn îmi sunt coșmaruri, nu mai pot dormi.

Până acum mă jucam ca toți ceilalți și râdeam voios altădată

Acum nu mă mai mișcă nimic, de parcă aș fi STANĂ DE PIATRĂ...

Îți mulțumesc că m-ai ascultat! Acum trebuie să plec acasă, am scăpat de ziua de astăzi. Pe curând!

ADELA