Subiectul al II lea

Citiți cu atenție sursele istorice de mai jos:

A. „Cea mai nocivă şi, din punct de vedere istoric, cea mai importantă caracteristică a terorii leniniste nu a fost cantitatea
victimelor, ci principiul după care erau selectate. La câteva luni după ce luase puterea, Lenin abandonase noțiunea de vină
individuală (…). El încetase să mai fie interesat de ceea ce făcea sau făcuse cineva – ca să nu mai vorbim de motivul pentru
care o făcuse – şi întâi încuraja, apoi comanda aparatului său represiv să vâneze oameni şi să-i distrugă, nu pe baza
delictelor, reale sau imaginare, ci pe baza generalizărilor, a presupunerilor, a zvonurilor. (…) Punctul de cotitură l-a constituit
decretul lui Lenin din ianuarie 1918 care chema agențiile statului să . Acesta nu era un act de justiție: era o invitație la
asasinat în masă.(…) La şedința Adunării, din 5 ianuarie 1918, Lenin crease deja cadrul esențial al unui regim de
represiune(…) şi se afla, aşadar, într-o poziție care îi permitea să trateze parlamentul cu disprețul pe care considera că-l
merită.” (P. Johnson, O istorie a lumii moderne 1920-2000)

1. Precizați numele personajului politic. 2 puncte

2. Precizați spațiul istoric la care se referă sursa B. 2 puncte
3. Numiți cea mai importantă caracteristică a terorii leniniste si secolul in care se desfașoară evenimentele respective
6 puncte
4. Menționați, pe baza textului a doua caracteristici ale Adunării. 6 puncte
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la reacţia regimului politic față de poluația civilă, susţinându-l
cu două informaţii selectate din sursă. 10 puncte
6 Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia în a doua jumătate a secolului al XX-lea in România
există practici politice democratice. 4 puncte

Subiectul I (45 de puncte)

A. „Sfârşitul etnogenezei româneşti marchează începutul unei noi etape în istoria românilor. Secolul al VIII-lea constituie
un moment de răscruce în această evoluţie istorică, întrucât începutul noii etape coincide cu începutul afirmării românilor
ca popor. Din păcate, informaţia despre istoria românilor în secolele VIII-XIII este foarte săracă[...]. Totuşi există o serie de
mărturii scrise referitoare la români, care datează de la începutul acelei perioade.
O geografie armeană menţionează o ţară cu numele de Balak şi care ar fi existat în secolele VIII-IX. Printre cele mai
vechi informaţii despre români ca popor le găsim la bizantini. Sursele acestea, datând din secolul al X-lea, îi vizează pe
românii de la sud de Dunăre, pe care îi numesc romani. Aşa îî vedea împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-
959). Cronicarul Kedrenos relata, în 976, despre un conflict despre vlahi şi unii conducători bulgari.
Una dintre primele surse despre românii nord-dunăreni este o cronică anonimă maghiară, numită Gesta Hungarorum,
care se referă la evenimentele de la sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul secolului al X-lea. Cronica relatează despre
românii din Transilvania(„Blachi ac pastores Romanorum”), referindu-se în special la pământul acestora şi popularea lui, la
bogăţiile românilor şi la organizarea lor politică, la fortificaţiile lor. (Ion Ţurcanu, Istoria românilor)

B. “După moartea lui Matei Corvin, Antonio Bonfini nu ezită să recunoască deopotrivă originea romană „corviniană” a
lui Matei şi cea română, aceasta din urmă fiind o confirmare contemporană a celei antice. Nici un alt istoric din veacul al XV-
lea nu a dezvoltat atât de mult ideea originii romane a poporului român ca Antonio Bonfini (cca 1427-1502), umanist italian
care şi-a trăit ultimii ani (1486-1502) la curtea maghiară. În opera sa istorică, neterminată, el stăruie de mai multe ori asupra
trecutului românesc, amintind în câteva locuri şi originea romană a neamului. Bonfini îşi începe Decadele cu o descriere a
Europei sud-estice cu ample digresiuni în trecutul antic al acestei regiuni. Descriind Dacia antică, Bonfini aminteşte pe larg
de cucerirea şi stăpânirea romană în Dacia; prezenţa romanilor e atestată atât de inscripţii şi ruine, cât şi de înşişi românii
[…] Toate afirmaţiile lui Bonfini privind originea românilor au un element comun: românii sunt urmaşii coloniei şi ai
legiunilor romane din Dacia; acest adevăr e dovedit de limba lor romană, pentru care românii s-au luptat, ţinând la ea mai
mult decât la propria lor fiinţă. În jurul acestui argument se aduc alte afirmaţii, menite să confirme romanitatea românilor:
ruine şi inscripţii romane, toponimii romane, Corvineştii şi numele poporului român. Bonfini cunoaşte teoria lui Pius al II-lea
despre derivarea numelui de valachus din cel al generalului Flaccus în „virtutea unei pronunţii germane. ( Adolf
Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei)
1. Numiţi procesul etno-lingvistic precizat în sursa A. 3 puncte
2. Precizaţi din sursa B, două informaţii referitoare la argumentele lingvistice care susţin romanitatea românilor.
6 puncte
3. Menţionaţi câte un izvor narativ care atestă prezenţa românilor la nord de Dunăre, la care se referă sursa A, respective
sursa B. 6 puncte
4. Scrieţi pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine interesul umaniştilor italieni pentru romanitatea
românilor. 3 puncte
5. Scrieţi o relaţie cauză-efect stabilită între două informaţii selectate din sursa A, precizând rolul fiecăreia dintre aceste
informaţii(cauză, respective efect) 10 puncte
6. Prezentaţi două teorii istoriografice din secolul al XIX-lea, referitoare la etnogeneza românească. 12 puncte
7. Menţionaţi o caracteristică a abordării romanităţii românilor în istoriografia românească din secolul al XX-lea.
5 puncte