Caracterizarea personajului: Quasimodo

E cocoșat, chior, șchiop, surd,stângaci în mișcări și

greoi în vorbire. În societatea medievală superstițioasă
pe care romanul lui Hugo o creionează atât de abil,
unul singur dintre toate aceste defecte era suficient
pentru ca un om să fie văzut drept creatură a
Diavolului. Crescut fiind de un slujitor al Bisericii cu o
grămadă de demoni personali, Quasimodo are o
perspectivă foarte limitată asupra lumii. O cunoaște
doar ca pe un loc văzut de la distanță, în care știe clar
că nu are ce căuta. În momentul în care dorința
nestăvilită a arhidiaconului Claude Frollo îl pune în
situația de-a o răpi pe Esmeralda, Cocoșatul este
aruncat în vâltoarea unei lumi pline de prejudecăți,
pentru care diformitatea fizică reprezintă prilejul
perfect de-a marginaliza, umili și desconsidera pe
cineva. Când setea-și spune cuvântul și Quasimodo
începe să strige după o gură de apă, iar Esmeralda,
țiganca pe care fusese acuzat că încercase s-o atace, e
singura care vrea să audă acest strigăt și vine cu gura
salvatoare de apă, Cocoșatul îi rămâne recunoscător pe
viață. Quasimodo se îndreaptă cu mersu-i șchiopătat
spre catedrală, unde, ajuns fiind lângă altar, în fața
celui ce-l crescuse, îi spune acestuia, cu răsuflarea
tăiată de gâfâieli de oboseală și durere: „Ea...ea mi-a
dat...apă!”, după care izbucnește într – un plâns
sfâșietor. După mine, tocmai asta îl face pe Quasimodo
un model de frumusețe umană, înciuda hidoșeniei
fizice care șochează și dezgustă pe oricine care s-a
obișnuit cu trupuri alcătuite desăvârșit. Acel strop de
apă e demn, în ochii lui, de recunoștință și afecțiune.
Nu întâmplător se crează legătura între el și Esmeralda,
țiganii fiind persecutați drept vrăjitori în acele vremuri.
Doi oameni ce trăiesc înăuntrul și înacelași timp în
afara societății vremurilor lor găsesc un punct comun
în destinele lor de proscri și sociali, un punct comun
stropit cu o gură de apă dată unui om acuzat
esențialmente de vina de-a fi diferit.