E cocoșat, chior, șchiop, surd,stângaci în mișcări și
greoi în vorbire. În societatea medievală superstițioasă pe care romanul lui Hugo o creionează atât de abil, unul singur dintre toate aceste defecte era suficient pentru ca un om să fie văzut drept creatură a Diavolului. Crescut fiind de un slujitor al Bisericii cu o grămadă de demoni personali, Quasimodo are o perspectivă foarte limitată asupra lumii. O cunoaște doar ca pe un loc văzut de la distanță, în care știe clar că nu are ce căuta. În momentul în care dorința nestăvilită a arhidiaconului Claude Frollo îl pune în situația de-a o răpi pe Esmeralda, Cocoșatul este aruncat în vâltoarea unei lumi pline de prejudecăți, pentru care diformitatea fizică reprezintă prilejul perfect de-a marginaliza, umili și desconsidera pe cineva. Când setea-și spune cuvântul și Quasimodo începe să strige după o gură de apă, iar Esmeralda, țiganca pe care fusese acuzat că încercase s-o atace, e singura care vrea să audă acest strigăt și vine cu gura salvatoare de apă, Cocoșatul îi rămâne recunoscător pe viață. Quasimodo se îndreaptă cu mersu-i șchiopătat spre catedrală, unde, ajuns fiind lângă altar, în fața celui ce-l crescuse, îi spune acestuia, cu răsuflarea tăiată de gâfâieli de oboseală și durere: „Ea...ea mi-a dat...apă!”, după care izbucnește într – un plâns sfâșietor. După mine, tocmai asta îl face pe Quasimodo un model de frumusețe umană, înciuda hidoșeniei fizice care șochează și dezgustă pe oricine care s-a obișnuit cu trupuri alcătuite desăvârșit. Acel strop de apă e demn, în ochii lui, de recunoștință și afecțiune. Nu întâmplător se crează legătura între el și Esmeralda, țiganii fiind persecutați drept vrăjitori în acele vremuri. Doi oameni ce trăiesc înăuntrul și înacelași timp în afara societății vremurilor lor găsesc un punct comun în destinele lor de proscri și sociali, un punct comun stropit cu o gură de apă dată unui om acuzat esențialmente de vina de-a fi diferit.