Rugaciune

Ajuta'ma sa le pot spune celor puternici adevarul in fata.Sa nu

mint...doar pentru a castiga aplauzele celor slabi.Daca'mi dai
realizari...nu'mi lua fericirea.Daca'mi dai putere...nu'mi lua
ratiunea.Daca'mi dai succes...nu ma lipsi de umilinta;iar daca'mi
dai umilinta...nu'mi lua demnitatea.Ajuta'ma ca intotdeauna sa
vad si reversul medaliei.Nu ma lasa sa'i invinovatesc pe ceilalti
pentru ca nu gandesc ca mine.Invata'ma sa iubesc oamenii ca pe
mine insumi.Invata'ma sa ma judec ca pe ceilalti.Nu ma lasa sa
alunec in orgoliu...si nici in disperare sau esec.Mai bine
aminteste'mi ca esecul...este experienta care precede
triumful.Invata'ma ca in ciuda suferintei...sa merg
inainte.Invata'ma ca in ciuda deceptiilor...sa nu'mi pierd
increderea.Invata'ma ca a ierta este cel mai important lucru
pentru cel puternic...si ca razbunarea este semnalul primitiv al
celui slab.Daca imi iei reusita...lasa'mi speranta.Daca imi iei
succesul...lasa'mi puterea de a trece peste esec.Daca eu as gresi
cuiva...da'mi curaj sa'mi cer iertare.Daca cineva mi'ar gresi
mie...da'mi curaj sa'l iert.Doamne,daca eu uit de Tine,Tu...sa nu
uiti de mine!

FOTOGRAME
Ai impresia că totul este în van. Viaţa ţi se scurge în faţa calculatorului prin care se vede lumea.

Ştirile sunt alarmante. Planeta se încălzeşte, războaiele sunt peste tot. Crime. Accidente. Dispar urşii
polari şi pădurile. Rata sinuciderilor este ridicată în ţările civilizate. Ai de lucru. Proiectul trebuie predat
astăzi. Ai rate la bancă. Cursul leului s-a prăbuşit. E o criză politică şi economică. N-ai mai avut un
concediu adevărat de zece ani. Ce-o mai fi făcând mama? Vorbiţi la telefon, dar nu v-aţi văzut demult.
Ai pe desktop o pădure la răsăritul Soarelui. De când n-ai mai văzut un copac adevărat? De când n-ai
văzut cerul? Stelele nu se văd în marile oraşe. Alergi acasă. Ecranele străzii te strivesc cu reclame. Ai
impresia că totul e un film în care tu joci propriul tău rol. Uneori eşti expertul financiar, alteori eşti
mama, alteori eşti vecinul cuiva sau prietenul cuiva cu care vorbeşti la telefon. Plângi la un film. De ce
plângi? Dramele virtuale ale televizorului îţi amintesc faptul că eşti în viaţă. Că ai putea trăi cu
adevărat dacă ai avea timp. Eşti ocupat cu rolurile tale şi nici nu mai ştii cine eşti. Te uiţi dimineaţa în
oglindă şi îţi pari străin. Ai o greutate în piept, care nu mai dispare niciodată. Ca şi cum ţi-ar fi frică de
ceva. De ce ţi-e frică? N-ai timp să te gândeşti la asta, pentru că ai prea multe lucruri de făcut. Pentru
că trebuie să te gândeşti la viitor. Iar atunci când nu te gândeşti la ceea ce urmează, în clipele de
odihnă, te gândeşti la trecut. La cum a fost. Clipa îţi scapă printre degete. Unde este viaţa ta? Cine
eşti tu, cel care joacă toate aceste roluri? Cel care aleargă, care gândeşte, care proiectează, care
socoteşte, cel care-şi face griji?

"Cine sunt eu?" Vine un moment pentru fiecare dintre noi să-şi pună această întrebare. Este o clipă
esenţială. Întrebarea aceasta vine atunci când ceva din interiorul nostru trage semnalul de alarmă.

1
Este o răscruce. Putem alege să ignorăm vocea interioară. Să ne prefacem că totul e în regulă. Să ne
minţim. Atunci vom da vina pe societate, pe timpurile grele, pe Dumnezeu care e injust, pe sistem sau
pe cei din jur. Ne vom petrece viaţa alergând după iluzii despre care vom pretinde că este realitatea.
Iar la sfârşit vom spune că ne-am sacrificat pentru copii, pentru o firmă, pentru un ideal, pentru o idee.
Că nu am avut timp de noi pentru că aşa e viaţa. Că nu ne-am găsit pe noi înşine, dar ne-am făcut
datoria.

Sau putem alege să ne ascultăm inima, căci ea este aceea care întreabă atunci când ne privim în
oglindă dimineaţa, ca o străfulgerare: "Cine sunt eu?". O să descoperim că dincolo de toate rolurile pe
care le jucăm faţă de alţii se află ceva inefabil pe care unii îl numesc suflet şi care, ignorat, încearcă să
ne atragă atenţia. O să descoperim că golul acela pe care îl simţeam înăuntrul nostru, greutatea
aceea ca o piatră pe care o purtăm în piept vine din separarea de noi înşine. Prea ocupaţi cu grijile
noastre, cu computerele noastre, cu proiectele şi filmele şi ştirile şi amintirile noastre, am uitat cine
suntem. Am fost prizonierii minţii noastre, părăsindu-ne inima. O să descoperim că privind lumea prin
intermediul ecranelor am uitat cum este lumea cu adevărat. Că vorbind la telefon şi pe messenger am
uitat cum e să ne strângem în braţe. Că trăind dramele virtuale ale filmelor am uitat cum e să simţim
emoţia propriei noastre vieţi. O să descoperim că nu mai vrem surogat de viaţă, ci viaţă adevărată.

Acesta este începutul unei uriaşe revoluţii interioare. O revoluţie a inimii regăsite care va schimba
totul. Privindu-ne altfel pe noi înşine, îi vom privi altfel şi pe ceilalţi. Regăsindu-ne pe noi, cei aflaţi în
spatele măştilor, vom şti cum sunt cu adevărat ei, cei care poartă măşti. Nu ne vor mai ajunge
telefoanele, pentru că inima ne va cere să strângem mâinile celor pe care-i iubim. Nu ne va mai
ajunge screensaver-ul cu pădure şi răsărit de Soare pentru că vom simţi nevoia unei păduri adevărate.
Nu vom mai avea nevoie de emoţia filmelor de la televizor, pentru că viaţa noastră va fi plină de
emoţie. Vom descoperi bucuria enormă care însoţeşte verbul "a simţi" în comparaţie cu uscăciunea
imaginilor mentale. Regăsindu-ne inima, ne vom regăsi pe noi înşine. Regăsindu-ne pe noi înşine, îi
vom regăsi pe ceilalţi.

Care este primul pas? Lăsaţi întrebarea "cine sunt eu?" să plutească în linişte, dimineaţa, între voi şi
cel care vă priveşte din oglindă. Nu vă grăbiţi să răspundeţi, căci mintea voastră este cea care se
grăbeşte. Ascultaţi liniştea aceea care urmează întrebării. Apoi aplecaţi-vă către inima voastră şi fiţi
atenţi la ceea ce simţiţi mai curând decât la ceea ce gândiţi. Pentru fiecare răspuns pe care îl veţi
primi, întrebaţi-vă inima: "Este adevărat că sunt doar atât?". De fiecare dată, inima vă va răspunde.
Răspunsul ei îl veţi simţi.