Dardarot, imparatul iadului, il trimite pe Aghiuta pe Pamant sa traiasca o viata de om timp de 10 ani.

Orasul in care acesta vrea sa se duca este Bucuresti, mai precis la hanul lui Manuc. "Bucuresti, cunosc
orasul (ca mai umblase de multe ori p-acolo) e loc de petrecere."

La hanul lui Manuc se intalneste cu Kera Marghioala, o jupaneasa batrana. Pseudonimul lui Aghiuta este
Kir Ianulea, si acesta ii povesteste o istorioara despre originea sa. Desi Kir Ianulea i-a spus sa nu mai
impartaseasca cele relatate cu nimeni altcineva, Kera Marghioala a povestit tuturor despre omul instarit
si istorioara sa.

Kir Ianulea face cunostiinta cu fel de fel de negustori, ba chiar si cu boieri care au fost impresionati de
calitatile sale. Ba chiar unii voiau sa il si ginereasca. Fata pe care Kir Ianulea pusese ochii este chiar o
tanara din vecini, pe nume Acrivita, fata mai mare a lui Hagi Canuta. Hagiul era vaduv si avea trei fiice si
doi fii “baieti buni, aminteri, da cam nepricopsiti”. Fata era vestit de frumoasa, dar avea un defect: “se
uita uneori, nu totdeauna, crucis”. Canuta i-a dat mana fetei sale lui Kir Ianulea.

Cei doi tineri se casatoresc, dar casnicia lor avea cursur, caci pe zi ce trecea si cocoana Acrivita devea mai
aspra, iar Kir Ianulea se indragosteste si mai tare de sotia sa. Acesta la orice pofta pe care o avea sotia
lui, el mereu raspunde afirmativ, fara a-si pune piciorul in prag, pana cand acesta nu a mai putut. A vrut
sa o loveasca, insa musafirii i-au despartit. Incep controversele iar imaginea lui Kir Ianulea se pateaza
incetul cu incetul, dar acesta dupa episod, revine la abordarea lui rabdatoare si calma. Ianuloaia, dandu-
si seama de beneficiile pe care le are fiind sotia lui Kir Ianulea, incepe sa raspunda la semnele de
afectiune prezentate de sotul ei. Aceasta il convinge pe Ianulea sa cumpere zestre pentru surorile ei. Pe
urma, aceasta il implora sa-I ajute si pe cei doi frati ai ei cu niste bani ca sa-si poata incepe o afacere. Zis
si facut. Ianulea i-a dascalit pe cumnatii lui despre cum mergea cu negustoria.

La un moment dat, acesta isi deschide lada in care avea stranse initial cele 20.000 de lire. Acum
ramasera doar 300. In schimb, acesta nu era ingrijorat, bazandu-se pe comertul facut de cumnatii lui.
Dar au inceput sa apara si datorii. Cumnatii lui s-au intors cu pierderi considerabile: barca primului fiind
scufundata si nu era asigurata, pe cand cel de-al doilea a fost lasat tinichea de catre niste elini.

Creditorii lui Ianulea “s-au adunat cu totii la cafeneaua de la Hanul cu Tei spre a se sfatui ce-i de facut, ca
sa-l tina zi si noapte sub de aproape paza”

Singura lui solutie era de a merge incotro vedea cu ochii, “pana dincolo de Marul Rosu”. Asadar, in
faptul zilei, a plecat la drum. In drumul sau, “a suit la niște uluci, le-a sărit; pe urmă, alt șanț și alte
garduri, până când, rupt de osteneală, ajungând pe culme, s-a oprit în fața viișoarei unui margmaș
bondoc și-ndesat, care tocmai se spăla pe ochi de dimineață la soare în prispa cramei”

Ianulea l-a rugat pe Negoita sa-l ascunda de creditori, promitandu-I ca-l va face om bogat. Acesta din
urma a acceptat. In cele din urma sosesc si dusmanii lui Ianulea la via lui Negoita, pe care-l intreaba daca
l-a vazut pe negustorul pe care il cautau datoriile, dar acesta le raspunde ca nu l-a vazut. Cu chiu, cu vai,
creditorii pleaca si se duc sa-l caute pe Ianulea in continuare.

Apoi jupanul ii povesteste celui ce i-a salvat viata istorioara sa. De asemenea, acesta se tine de cuvant si
ii spune lui Negoita cum ar putea sa se imbogateasca. Metoda prezenta era de fapt “lecuirea” cocoanei
Acrivita.
Nu se-ncheiase nici o lună după astea, și Negoita coboara-n targ cu niste visine trufandale de vanzare.
Acesta a aflat de la precupeti ca un spirit rau a intrat in una din fetele lui Zamfirache Ulierul din
Colentina, asa ca Negoita se duce la parintii si logodnicul fetei si le spune ca el o poate tamadui. Dupa ce
apare duhul (Kir Ianulea care isi luase chipul de diavol) care il indruma pe negustor sa se duca la Craiova,
caci va intra si in sotia caimacamului, fata se vindeca.

Dupa ce acesta isi cumpara un cal, porneste la drum: “Asta era într-o miercuri... Ziua umbla, noaptea se
odihnea; așa încet-încet, haidea-haidea, marțea următoare, pe la asfințit, a ajuns drumețul la straja
Craiovei”. Acolo a intrebat localnicii unde s-ar putea caza si acestia l-au indrumat la un han peste drum
de o biserica mare. Seara, Negoita a intrebat-o pe carciumeasa ce sarbatoare este maine, caci bateau
clopotele bisericii. Aceasta il lamureste ca nu este vreo sarbatoare, dar ii povesteste despre ce se
intamplase cu sotia caimacamului. Pe urma, un arnaut si Negoita se duc unde se afla patimasa. Acesta
este primit inauntru de catre sot. Imediat ce intrase in prag, femeia se ridica sanatoasa si il chema pe
Negoita mai aproape. Atunci reapare duhul si il lamureste ca el s-a tinut de cuvantul dat, astfel incat
Negoita era acum rasplatit cu daruri si cinste din partea caimacamului. I-a daruit chiar si o mosie pe viata
si devenise si boier.

Dupa vreo trei luni si mai bine, intr-o zi, pe cand acesta isi facea tabietul boieresc dupa pranz, sosesc la
el niste slujitori de la curte ce veneau in goana cu o inalta porunca. Acesta este lamurit ca fata
domnitorului de atunci era si ea sub vraja unui duh rau, si astfel acesta era chemat la Bucuresti.

Zis si facut, a doua zi acesta era la scara palatului domnesc din Bucuresti. Voda si doamna l-au
intampinat in capul scarii. Pe urma este condus in sacnasiul din fundul salii, unde se afla domnita pe un
covor, patimind de cinci zile. La zarirea lui Negoita, aceasta incepe sa urle spunand ca Negoita trebuia
dat afara. “Negoiță n-a așteptat mai multe și, în loc să se supere că-l gonește cu ocară, a ridicat așa din
umeri, parc-ar fi zis: “De! dacă nu poftești”. Dar acesta este oprit de doamna, si se apropie amandoi de
fiica. Aceasta din nou, urla si spunea sa vina babacul ei adevarat si anume capitanul Manoli Ghaiduri.
Doamna lesina la asemenea vorbe nebunesti. Pana la urma Negoita ii spune lui voda ca trebuie sa-l
aduca pe capitanul Manoli: “Mai rar așa palicar! înalt, spătos și mustăcios - o mândrețe de arnăut! și
muiat numa-n fireturi de sus până jos - să fie de fală pentru orice curte domnească!”.

Fata ii cere capitanului “sa-i tai lui Negoita nasul si urechile si sa-l dai afara ca pe un obraznic… ca e
botos, e lacom si nemultumitor!” In cele din urma, Negoita se apropie iar de patimasa, care se zbuciuma
si racnea cat putea ca Negoita trebuia sa fie dat afara. Dar acesta incepe a-i grai, dar fara rezultat. A
apucat-o de mana, dar domnita “l-a scuipat in fata si i-a ars o palma de i-a scaparat ochii lui Negoita”.
Vazand ca nu are rezultat, acesta se adreseaza din nou lui voda si ii povesteste despre Acrivita Ianuloaia,
fata lui Hagi Canuta. Acesta il roaga pe domnitor sa o aduca pe vaduva. Dar miraculous, fiica lui voda se
vindeca:

“Și... ce să mai lungim acuma povestea? - că o poveste, cât de frumoasă, dacă-i prea lungă, iar nu face -
i-a trecut copilei, parcă numai visase cineva c-ar fi fost bolnăvioară; s-a gătit frumos, ș-a plecat veselă cu
doamna la plimbare, în butcă deschisă... Patru telegari cu falaitar; doisprece arnăuți călări înainte și tot
atâția m urmă fluturându-le fustanelele; iar Manoli, sus pe capră, cu mâna dreaptă pe prăselele
hangerului din sileaf și cu stânga răsucindu-și mustățile... Și era mare bucurie pe sufletul lui vodă, când
se uita de la fereastră cum zbura butca departe…”
Negoita a ramas in gazda la curte, si dupa trei zile se duce la Ianuloaie, care traia acum cu Hagi
Canuta, tatal ei. Negoita ramaseses incremenit de cum se purta acum vaduva. Acesta incepe sa
povesteasca despre Kir Ianulea. Cand aude de numele sotului sau, aceasta incepe sa planga si sa-l
intrebe daca stie ceva despre ce s-o fi facut omul ei, caci era dorul ucigator. Dar acesta ii
raspunde ca nu stie nimic, dar ii spune ca Ianulea il indatorase pe Negoita si ca multumire ii da
vaduvei sa stapaneasca ea de veci, viisoara lui de la Cutitul de Argint. Pe urma ii mai spune si
urmatoarele vorbe: “De câte ori ăi auzi c-a intrat dracu-n vreo femeie, nevastă, fată, măcar fie din
orce loc, or de ce neam ar fi... numaidecât să mergi acolo, că nu iese din ea până nu l-ăi goni
dumneata... Să-i zici pătimașei numai atâta, parc-ai fi-ntâlnind pe omul dumitale: “Aici mi-ai fost
ascuns, Ianulică?… și eu te căutam ca o nebună... fos-mu! parigboria tu kosmu!” “