Rezumat 

"În vreme de război"

     În pădurea Dobrenilor fusese prinsă, în sfârșit, ceata de tâlhari care jefuia pe acolo de vreo doi
ani.
     În ultimul timp îl călcaseră pe popa Iancu din Podeni, l-au legat fedeleș și i-au luat banii. De
mirare că nu i-au luat calul și cele două iepe de prăsilă, animale scumpe. După vreo două
săptămâni l-au călcat pe arendașul din Dărmănești, pe care l-au și omorât. După asta, însă i-au
prins pe toți.
     Într-o seară, popa Iancu se duse la neica Stavrache, frate-său, hangiul. Îi spuse că are să
vorbească cu el în taină. Hangiul trimise slugile și femeia să se culce, apoi merse în odăiță la
popa. Plângând și lovindu-se cu pumnii în cap, preotul Iancu mărturisi că el fusese capul cetei de
tâlhari. Lovitura de la el fusese numai de ochii lumii. Acum se temea că tovarășii lui, supuși la
cazne, îl vor da de gol.
     Deodată se auziră bubuituri grozave în obloane. Erau vreo douăzeci de voluntari, cu doi
sergenți și un ofițer, mergeau la război, către Dunăre. Neica Stavrache îi hrăni bine, le dădu de
băut și loc unde să doarmă. Merse la frate-sau cel mic, îl tunse și îi rase barba. Dimineață îl
prezentă sub numele Iancu Georgescu și aranjă să îl ia și pe el la război.
     Trecuse multă vreme de când popa Iancu dispăruse, nu se știe cum. Într-o zi, Stavrache primi o
scrisoare de la frate-său, că era bine și că făcuse multe fapte de vitejie la razboi. Cum părea că
războiul se va sfârși, Plevna fusese luată, domnul Stavrache începu a-și face griji că frate-său se
va întoarce și își va cere averea, mai ales că tâlharii nu pomeniseră nimic despre el.
     Pe când se tot întreba dacă va avea sau nu curajul să vină frate-său, domnul Stavrache mai
primi o scrisoare, în care era anunțat că sublocotenentul Iancu Georgescu murise pe câmpul de
luptă.
Sunt vreo cinci ani de când domnul Stavrache stăpânește moștenirea de la fratele său. Fusese la
avocat, iar acesta îi spusese că, dat fiind că popa nu avusese nevastă, nici copii, părinții erau morți
și nu avusese decât un singur frate, pe d. Stavrache, el era singurul în drept să stăpânească averea.
     Cu toate acestea,  întoarcerea fratelui său mai mic bântuia visele domnului Stavrache.  O dată a
avut un coșmar în care se făcea că frate-său venise sub chipul unui ocnaș care încercase să îl
sugrume. Altădată veni sub înfățișarea unui căpitan care comanda o companie. Stavrache se
luptase cu el și încercase să îl sugrume, dar până la urmă căpitanul plecase râzând în fruntea
companiei.După visul ăsta groaznic, hangiul îl chemase acasă pe popa satului, să facă o sfeștanie.
     Într-o seară cu viscol, hangiul îi vându pe datorie unei fetițe sărmane puțin gaz și puțină țuică,
dar nu se îndură să îi dăruiască și ei un covrigel. Încuie ușa și se duse în casă, la căldură. După
vreun ceas se trezi cu doi călători care cereau adăpost până la ziuă. Îi trimise în odaia caldă și se
duse să aducă vin.
     Când intră în odaie, unul dintre călători se culcase în pat, cu fața la perete. celălalt stătea lângă
sobă. Le aduse și de mâncare, și se așeză la masă numai cel ce fusese în picioare. Stavrache
întrebă cine sunt, de unde vin, dar călătorul nu îi dădu răspunsuri lămurite. Spuse doar că
tovarășul său spusese că dacă îi prinde noaptea pe  drum, vor înopta la neica Stavrache.
Hangiul se dădu mai aproape de cel culcat și zise că pesemne îl cunoaște. Cel din pat se ridică
drept în fața lui și îi spuse că îl cunoaște, doar e fratele lui.
     Stavrache rămase mut și înțepenit. Frate-său îl așeză pe scaun și îi spuse că are nevoie de
ajutorul lui. Chiar dacă se făcuse stăpân pe averea lui, nu îi ceruse nimic până acum. Acum însă,
luase din banii regimentului și trebuia să pună la loc cincisprezece mii. Dacă nu, trebuia să se
împuște.
     Stavrache se ridică în tăcere, se duse și se închină la icoane și apoi se urcă în pat și se culcă pe
o parte. În scurtă vreme, începu să tremure, să horcăie și să geamă. Frate-său îi puse mâna pe
umăr să vadă ce e cu el. Cel din pat sări cuprins de nebunie și se năpusti să îi omoare. Afară,
viscolul se întețise și el.
Cu greu învinseră cei doi forța și repeziciunea lui Stavrache. Îl legară, în timp ce hangiul îi scuipa
și râdea. Aprinseră o  lumânare, iar Stavrache începu să cânte popește, în timp se fratele său îl
privea în tăcere.

La hanul lui Manjoala

Un tânăr călător îşi făcea în gând socoteala cam cât are să facă
până la polcovnicul Iordache, în Popeşti. Cel mai târziu la zece
seara avea să ajungă, socotind și popasul la hanul lui
Mânjoală.
Hanul lui Mânjoală era, de fapt, al Mânjoloaii. Bărbatul său
murise cu cinci ani în urmă. O lăsase cu datorii, dar femeia
reuşise să le plătească. În plus, mai reparase şi dependințele,
ridicase un grajd nou, strânsese şi nişte bani. Unii ziceau că a
găsit o comoară. Atunci când o atacaseră nişte tâlhari, unul
murise pe loc, iar fratele său rămăsese mut. De aceea lumea
spunea că umblă cu farmece.

Ajuns la hanul lui Mânjoală, povestitorul s-a dus în bucătărie, la

cucoana Marghioala, Mânjoloaia. Femeia era frumoasă şi
ochioasă, povestitorul tinerel şi obraznic, aşa că o ciupi uşurel
de braţ. Cucoana îi aduse aminte că îl aşteaptă polcovnicul
Iordache, să se logodească cu fata lui cea mare şi îl pofti în
odaie la masă.
Tânărul intră într-o odaie tare curată, mirosind a mere şi gutui.
Voi să se închine, înainte de masă, dar nu văzu nici o icoană.
Cucoana motivă că  icoanele adăpostesc cari şi păduchi de
lemn.
Aşezându-se, povestitorul călcă motanul pe coadă.
Vietatea sări să iasă pe uşă și când cucoana o deschise,
curentul de aer stinse lampa. Căutând chibriturile pe întuneric,
tânărul începu a săruta femeia. Când le găsiră, sticla de lampă
se răcise de tot...
Mâncară, băură, vorbiră şi râseră. Când le-a adus cafeaua,
jupâneasa le-a spus că afară pornise vijelia. Tânărul a văzut
atunci că era trecut de zece şi jumătate şi s-a repezit să plece.
Cucoana a vrut să-l oprească. El s-a dus la grajd şi şi-a luat
calul. S-a dus apoi în odaie, să plătească şi să-şi ia rămas bun.
Femeia stătea cu căciula lui în mână. O învârtea şi o răsucea,
privind lung în fundul ei. Şi când îşi luă rămas bun îl privi grozav
de ciudat.
Tânărul porni la drum, dar viforul, apoi ploaia, îl făcură să se
simtă foarte rău. Îl durea capul de parcă îl strângea căciula. În
drum găsi un ied negru, care sperie calul. Luă mielul într-o
desagă. Calul tremura din toate încheieturile şi mergea ca năuc.
După vreo patru ceasuri de rătăcit pe întuneric, calul îl trânti la
pământ. Un om care păzea cocenii îi spuse că e chiar în
spatele hanului. Tânărul se duse bucuros la han. În pragul odăii
dădu de ied, era iedul cucoanei. Intră şi voi să-şi facă cruce, să
mulţumească lui Dumnezeu că l-a ajutat să scape cu viaţă.
Femeia îl apucă de mână, apoi îl strânse în braţe.
Povestitorul îşi aminteşte că ar fi stat el mult la hanul lui
Mânjoală, dacă nu venea să îl ia polcovnicul Iordache. A fugit
de trei ori de la el înainte de logodnă şi a trebuit să îl ducă legat
la schit, unde a stat patruzeci de zile cu post, mătănii şi molitve.
Târziu, după ce s-a însurat, pe când stătea cu socrul său de
vorbă şi beau nişte vin, au aflat că arsese hanul lui Mânjoală,
cu Mânjoloaia cu tot.
Pocovnicul i-a cerut  ginerelui să îi povestească din nou păţania
de la hanul lui Mânjoală. A zis că femeia îi pusese farmece în
fundul căciulii. Iedul şi motanul erau totuna, adică necuratul.
Râzând, ginerele a spus că asta înseamnă că acela te duce şi
la bune, nu numai la rele. Pocovnicul i-a răspuns că întâi te
duce la bune, ca să te atragă, apoi te duce la rele.

Doua loturi
În această nuvelă este vorba de domnul Lefter care și-a pierdut două bilete de loterie
cumpărate cu câteva zile în urmă. În căutarea acestora el este ajutat și de madam
Popescu.

Într-o zi zi, loteriile au tras biletele câștigătoare iar loturile extrase aveau chiar
numerele biletelor domnului Lefter. Acesta nu știa nimic, până într-o seară, când a
venit la el în vizită căpitanul Pandele, cel care i-a dat banii de bilete, și i-a spus că a
câștigat loturile cele mai mari.

După plecarea căpitanului d-nul Lefter iar s-a apucat de căutat biletele. Acesta,
așezându-se pe canapea, și-a dat seama unde ar putea fi. Erau într-o jachetă cenușie
care a dat-o madam Popescu la o chivuță în schimbul la 10 farfurii. Nervos, domnul
Lefter sparge farfuriile iar apoi, împreună  cu madam Popescu și căpitanul Pandele,
pornesc spre Țâca, chivuța.

Spre seară, ei au ajuns la casa chivuței, o casă mică și amărâtă. Când au intrat au
văzut-o pe Țâca și pe o femeie bătrână care făcea mâncare. După o discuție, domnul
Lefter observă pe un pat niște haine și a început să le examineze pe fiecare. Neputând
să-și jacheta, acesta o i-a din nou la întrebări pe Țâca. Ea îi spuse că jacheta este pe
ea. În acel moment fata îi dă jacheta domnului Lefter dar nici acolo nu găsește
biletele.

După această întâmplare, cei trei s-au dus la berărie și au început să discute despre
situația actuală. Tot acolo d-nul Lefter a citit și gazeta de seară din care a aflat că dacă
nu se duce cu biletele la loterie pierde banii. Imediat, îl vede pe șeful său la care s-a
rugat să-l lase în concediu 2-3 zile, zicând că e bolnav. După o ceartă, șeful domnului
Lefter pleacă supărat.

După aceea domnul Lefter pleacă și el la secție să o vadă pe Țâca, deoarece ea a fost
arestată. Când ajunge acolo, acesta află că a fost eliberată și lăsată să plece acasă.

De acolo, d-nul Lefter s-a întors la cocioaba unde stătea Țâca. Cum îl văzură, Țâca și
bătrâna au sărit pe el și l-au lovit. Speriat, domnul fuge acasă unde a primit o
scrisoare de la un coleg de muncă, aflând că trebuie să vină la servici.

Dimineața următoare, se prezintă în biroul șefului său. După ce au vorbit, domnul

Lefter trebuia să-i aducă șefului un dosar. În biroul lui, lângă dosar observă două
hârtiuțe mici care erau biletele. Fericit, el s-a apucat să-și scrie demisia. Trecând din
nou pe la biroul șefului, domnul Lefter pune pe masă dosarul și demisia.Când merge
să-și încaseze câștigul află că numerele erau câștigătoare fiecare la cealaltă loterie.
Șocat de descoperire ghinionistul face o criză de furie necontrolată.

În deznodământ naratorul o înfățișează pe doamna Popescu călugăriță,cu mintea

zdruncinata, strângând și ascunzând cioburi de străchini și pe Lefter Popescu un
bătrân singuratic rătăcind pe străzile Bucureștiului spunând în continuu cuvântul
‘viceversa
O faclie de Paste
Prins într-o criză de friguri, Leiba Zibal aștepta diligența. Hangiul evreu din Podeni își
amintește cum a schimbat felurite meserii până când a murit fratele nevestei sale, Sura, și au
moștenit hanul.
Chiar dacă aveau un trai îndestulat, nu se bucurau nici de sănătate, nici de liniște. Oamenii îi
batjocoreau, îi ocărau, îi amenințau.
Cel mai rău era badea Gheorghe. Îl luase în slujbă ca argat în urmă cu o vreme. Îi fusese
milă de el  căci îi spusese că abia ieșise din spital. Omul însă era brutal, leneș, obraznic și
hoț. Când  a amenințat-o pe Sura, apoi a asmuțit un câine asupra celui mic, a lui Strul, Leiba
l-a scos din slujbă.
Gheorghe n-a vrut să plece și poate l-ar fi și lovit pe Leiba, dacă nu ar fi venit tocmai atunci
niște mușterii. Plecă, lăsând în urmă amenințarea că se va întoarce de Paște, în noaptea
Învierii.
De frică, Leiba a mers la primărie, apoi la subprefectură, să ceară să fie păzit. Subprefectul a
râs de el și i-a spus să-și vadă de treabă. După câteva zile, Gheorghe fu căutat pentru o
pricină. Lui Leiba îi păru rău că nu îl mai  ținuse în slujbă câteva zile. Acum l-ar fi luat
oamenii care îl căutau și nu ar mai fi avut el grijă.
Era sâmbăta Paștelui, venea noaptea Învierii. Leiba se întreba, scuturat de friguri, dacă
Gheorghe n-o fi fost totuși prins.
Toropit, Leiba se gândea cum se vor muta ei la Iași, ca să scape de toate spaimele. În
așteptarea diligenței, mângâiat de soarele de primăvară, ațipi. Visă un vis groaznic,. Se
făcea că se afla la Iași, în dugheana pe care și-o dorea. Jandarmii duceau un nebun și
îi dezlegaseră mâinile. Nebunul se repezise la Sura și la copil și îi lovise cap în cap.
Zgomotul izbiturii îl trezi. De fapt, un glumeț lovise cu o nuia pe masă.
Diligența aduse doi călători, doi studenți, unul la medicină, altul la filosofie. La stația dinainte
avusese loc la han o crimă. Tâlharul prădaseră hanul și omorâseră cinci oameni. Ca să-și
dea importanță, cei doi studenți purtară o discuție savantă, despre crimă și cauzele ei.
Schițară până și caracteristicile fizice ale criminalului tipic. Leiba recunoscu în acest portret
chiar pe Gheorghe.
Calul dracului
O babă zdrențăroasă cerșea mereu la marginea unui drum umblat, lângă o fântână. Drumul
ducea spre târg. Când se duceau, oamenii îi dădeau babei mai puțin sau deloc, dar când se
întorceau, toți își făceau pomană cu ea.
Într-o zi de târg, seara, mulțumită de cât căpătase, baba a încercat să se culce înfășurată în
cerga ei, cu traista sub cap, dar nu-i venea somnul. Târziu, auzi un călător ajuns în dreptul
fântânii. Îi spuse că îl cheamă Prichindel, că vine de departe, că are șaptesprezece ani și că
nu are părinți. Sătul de atâtea întrebări, băiatul îi spuse babei că nu l-a întrebat și ea dacă îi
e foame.

Baba îi dădu băiatului să mănânce și să bea, apoi el se culcă, iar ea începu să-i spună o
poveste. N-apucă să spună bine începutul, că băiatul și începu să sforăie. Miloasă, baba voi
să-l învelească mai bine și dădu de o codiță la spatele lui. Atunci porni să-l mângâie pe cap
și descoperi două cornițe. Înțelese că este un drac, îl apucă de păr și de coadă și trase, ca
să-l trezească.
Băiatul sări din somn și spuse babei să-l lase să se odihnească. Baba nu-l lăsă. Îi spuse că
știe că e un drac și că ea are chef de plimbare. Prichindel, gândind  să o învețe minte pe
babă, îi zise că ar merge și el la plimbare, dar nu vrea decât călare, așa că să-l ia ea în
spinare. Baba s-a gândit ce s-a gândit și până la urmă s-a învoit să fie calul dracului.
Cum s-a suit Prichindel în cârca babei, ea s-a transformat într-o femeie frumoasă și voinică,
o zână. Era o fată de împărat pricepută la vrăjitorie. Pentru păcatele ei, fusese blestemată să
se preschimbe într-o cerșetoare bătrână și să nu poată reveni la înfățișarea ei decât dacă
păcălea un drac, și asta numai în timpul nopții.
Începu zâna să alerge și alergă așa de mult că Prichindel ameți. Îl duse prin lunci pline de
flori și auzi, sub lumina lunii, privighetoarea cântând. Mijiră zorile și zâna o luă la goană
înapoi. Când ajunse la fântână, zâna, calul dracului, îl aruncă pe drac jos. Acesta dispăru
iute, iar ea se prefăcu la loc într-o baba necăjită și începu să cerșească de la primii trecători
de pe drum.
În timpul domniei califului Harun-al-Rașid, trăia la Bagdad un neguțător bogat. El avea o
nevastă și un fiu, Abu Hasan. Neguțătorul își crescuse fiul supraveghindu-l îndeaproape
până ce acesta ajunsese pe la vârsta de treizeci de ani. Atunci neguțătorul muri, iar fiul îi
moșteni marea avere adunată timp de o viață. Ținut din scurt și cam fără bani atâta timp,
Abu-Hasan împărți averea în două. Cu o jumătate își cumpără acareturi ce aveau să-i aducă
venituri și să-i asigure un trai îndestulat până la sfârșitul vieții.
Cealaltă jumătate fu folosită de Abu Hasan astfel: adună în jurul lui o ceată de tineri și se
puse pe chefuit.
Petrecerile cu mâncăruri și băuturi rare, cu tarafuri de lăutari și cântăreți vestiți, cu
dansatoarele și dansatorii cei mai aleși din tot orașul îi terminară acea jumătate de avere
într-un an.  După aceea, omul nu mai întinse mese mari. Atunci dispărură și prietenii. Necăjit,
el voi să se convingă temeinic de nemernicia lor. Se duse pe la fiecare, chipurile să le ceară
bani cu împrumut ca să iasă din necazuri. Niciunul nu îi dădu nimic, ba unii îl dădură pe ușă
afară.
Abu Hasan întrerupse atunci legăturile cu toți prietenii fățarnici. Se mulțumi să trăiască
cuminte din veniturile lui. Hotărî să primească în fiecare seară un singur musafir, străin de
oraș. Cu acela avea să mănânce, să bea și să povestească. Avea să-l găzduiască o noapte,
iar a doua zi să-l poftească să-și vadă de drum. În fiecare seară ieșea lângă podul
Bagdadului și poftea în gazdă la el pentru o noapte pe primul străin pe care îl vedea, de
orișice stare ar fi fost.
Într-o seară apăru la pod chiar califul Harun-al-Rașid. Era îmbrăcat ca un negustor în așa
fel încât să nu îl recunoască nimeni. Îl însoțea numai cel mai credincios rob al său, Mesrur.
Abu Hasan îl opri, îi spuse despre obiceiul său și îl pofti în ospeție. Încântat să cunoască un
asemenea om, califul Bagdadului primi cu bucurie.
Gazda îl pofti pe oaspete într-o odaie foarte curată. La masă se aduseră bucate nu prea
multe, dar foarte bine pregătite. Au mâncat cu plăcere amândoi, în tăcere și fără să bea, așa
cum era obiceiul pe acolo. Mai apoi au mâncat poame și turte de migdale. Când a căzut
noaptea și au aprins lumânările, Abu-Hasan a adus ulcioare cu vin și bărdace (ulcioare mici)
pentru băut.
Tot gustând din vin, Abu Hasan i-a istorisit negustorului povestea lui. Voia să-i
lămurească obiceiul despre care îi spusese când îl poftise în ospeție. Califul îl lăudă pentru
înțelepciunea lui. Îi spuse că ar dori să-l răsplătească cumva. El avea legături mari, iar dacă
Abu Hasan ar fi avut ceva treburi de rezolvat, l-ar fi ajutat cu drag.
Gazda spuse că nu are nimic de rezolvat. Singura lui dorință ar fi fost ca imanul (preot
musulman) și cei patru ctitori de la geamie (biserica musulmană) să fie pedepsiți pentru
obiceiul urât de băga zâzanie între locuitorii mahalalei lor. Mai adăugă că își dorește să fie
calif pentru o zi. Ar fi poruncit să li se dea câte o sută de bețe la tălpi ctitorilor și patru sute
imanului. Califul îi spuse că poate l-ar putea ajuta să-și îndeplinească dorința. Lui Abu Hasan
nu-i veni să creadă asta.
Înainte de a merge la culcare, califul îi turnă în vin gazdei un praf adormitor. Omul adormi
tun. Califul îi porunci robului său să-l ia în spinare și să-l ducă la palatul său.
La palat, califul spuse să-l culce pe Abu-Hasan în patul său. Le porunci tuturor ca a doua zi
toată lumea să se poarte cu Abu Hasan și să-i îndeplinească poruncile întocmai ca și cum el
ar fi calif.