Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

De la preistorie la cucerirea romană. Cercetările arheologice au evidenţiat pe

teritoriul României urme de locuitore datând din preistorie. Descoperirile aparţinând
paleoliticului, demonstrează că spaţiul carpato-danubiano-pontic a făcut parte din vasta
arie geografică a procesului de antropogeneză. Pe lângă uneletle din piatră, similare
celor descoperite în alte părţi ale Europei, nu lipsesc nici picturile rupestre, cum sunt
cele descoperite în peştera de la Cuciulat de pe râul Someş (jud. Sălaj).
Culturile arheologice din mezolotic şi neolitic reflectă o schimbare a mediului,
constând în încălzirea climei, care va influenţa modul de viaţă al oamenilor. Astfel, în
zona Dunării se va dezvolta cultura Schela Cladovei, de care sunt legate primele dovezi
ale unui început de cultivare a plantelor şi domesticire a animalelor. Neoliticul va duce
la practicarea agriculturii şi sedentarizarea comunităţilor, la apariţia unor unelte mai
perfecţionate, obţinute prin perforare şi şlefuire. Toate aceste progrese i-au determinat
pe arheologi să vorbească despre o „revoluţie neolitică”. Culturilor neolitice le aparţin
vase de lut splendid pictate (cultura Cucuteni), statuete, dintre care cele mai cunoscute
sunt „Zeiţa de la Vidra” (Cultura Gumelniţa) şi „Gânditorul” (Cultura Hamangia).
În mileniul al III a.Chr. au pătruns în spaţiul danubiano-pontic indo-europenii, o
populaţie originară din zona centrală a Rusiei, unitară din punct de vedere lingvistic şi
cultural. Noii veniti aduc cu ei metalurgia bronzului şi îşi impun limba şi civilizaţia. Prin
amestecul dintre indo-europeni şi populaţiile autohtone s-au format tracii, o populaţie
nouă, care a ocupat zona Munţilor Carpaţi şi Peninsula Balcanică.
Din masa triburilor tracice s-au desprins geto-dacii. Individualizarea geto-
dacilor a avut loc în prima epocă a fierului, numită Hallstatt (secolele XII-V a.Chr.).
În izvoarele scrise, geto-dacii apar fie sub denumirea de geţi în izvoarele greceşti,
fie sub cea de daci în izvoarele latine.
„Părintele istoriei”, Herodot (sec. V a.Chr.), îi menţionează pe geţi în legătură
cu conflictul dintre regele persan Darius I şi sciţi, localizaţi în stepele de la nord de
Marea Neagră. Conflictul are loc în anul 514 a. Chr. Darius I supune fără luptă
popoarele pe care le întâlneşte. Singurii care i se opun sunt geţii, pe care Herodot îi
consideră „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”.
Cezar este primul care-i menţionează pe daci ca popor în secolul I a.Chr.
Burebista (82-44 î. Hr.) va unifica triburile geto-dacice pe cale paşnică sau prin
război. El va fi sprijinit în unificarea triburilor geto-dacice de către marele preot
Deceneu. După moartea lui Burebista, conform afirmaţiilor istoricului şi geografului
grec Strabon, statul se împarte în patru şi apoi în cinci părţi.
Unitatea statului dac va fi refăcută de către Decebal (87-106). Deşi statul condus
de către Decebal era mai puţin întins, era mai bine organizat şi mai puternic din punct
de vedere economic.
Romanii nu au putut să facă abstracţie de existenţa acestui stat, cu atât mai mult
cu cât dacii întreprindeau frecvent campanii la sud de Dunăre. Împăratul Traian (98-
117) reuşeşte să cucerească Dacia în urma a două războaie sângeroase (101-102 şi 105-
106).
O diplomă militară din vara lui 106 atestă organizarea Daciei ca provincie de
rang imperial, condusă de împărat prin intermediul unui guvernator.

1
Romanitatea românilor în viziunea istoricilor
 Formarea poporului român şi a limbii române (etnogeneza românească).
Romanitatea este elemntul esenţial al identităţii culturale şi lingvistice pentru unele dintre
popoarele Europei, cum ar fi italienii, francezii, spaniolii, portughezii. Asemenea acestor
popoare, românii vorbesc o limbă romanică, având la bază limba latină vorbită în
Imperiul Roman. Formarea poporului român şi a limbii române este rezultatul unui
proces complex şi îndelungat, care s-a desfăşurat pe un spaţiu larg, care poate fi localizat
atât la nord de Dunăre, cât şi la sud.
a. Romanizarea. Împăratul Traian (98-117) reuşeşte să cucerească Dacia în urma
a două războaie sângeroase (101-102 şi 105-106). O diplomă militară din vara lui 106
atestă organizarea Daciei ca provincie de rang imperial, condusă de împărat prin
intermediul unui guvernator, numit direct de către împărat. Capitala regatului dacic,
Sarmizegetusa Regia, a fost distrusă şi mutată în Depresiunea Haţegului. Denumirea noii
aşezări va fi Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.
În cea mai mare parte a timpului, provincia Dacia a cuprins interiorul arcului
Carpatic (Transilvania), Banatul, Oltenia, partea de vest a Munteniei (delimitată de
limesul Transalutan), partea de sud a Moldovei. Restul teritoriilor (Maramureşul,
Crişana, centrul şi nordul Moldovei şi estul Munteniei) au fost locuite de dacii liberi.
Populatia provinciei a fost supusa procesului de romanizare. În esenţă,
romanizarea este un proces lingvistic, constând în însuşirea limbii latine de către
autohtoni. Limba este elementul cel mai durabil, elementele de cultura materială
disparând mai uşor în timp. Faptul că romanizarea a fost organizată de către statul roman
a dus la romanizarea mai rapidă și mai profundă a a spațiului daco-moesian. Același efect
l-au avut contactele de ordin militar, economic, cultural, religios cu lumea romană,
anterioare cuceririi.
Romanizarea are la bază o serie de factori, dintre care cei mai importanți sunt
administrația, coloniștii, armata, urbanizarea, creștinismul.
Administraţia este un factor obligatoriu al romanizării. Dacia a făcut parte din
structurile administrative ale Imperiului Roman timp de mai mult un secol şi jumătate.
Ulterior, provincia Dacia a fost împărţită în mai multe unităţi administrative, care nu au
afectat unitatea provinciei, conducerea acestora revenind unui reprezentant al
împăratului. Organizarea administrativă a Daciei a fost urmată de construirea unui sistem
de drumuri, care asigurau legătura cu imperiul, fortificaţii, de dezvoltarea vieţii urbane, a
economiei. Esenţial în procesul de romanizare a fost faptul că limba administraţiei a fost
limba latină.
Coloniştii, aduşi după cum a afirmat istoricul Eutropius, din întreaga lume
romană pentru a popula oraşele şi a cultiva ogoarele. Ei au avut o contribuţie deosebită la
romanizare. Indiferent de zona din care proveneau, aceştia erau cunoscători ai limbii
latine.
Armata a fost un alt element a romanizării. În cadrul trupelor romane sunt
menţionaţi frecvent soldaţi recrutaţi din rândurile dacilor. În momentul în care îşi
încheiau serviciul militar, soldaţii deveneau veterani şi primeau cetăţenie, pământ în
provincia în care luptaseră şi o sumă de bani. Soldaţii nu trăiesc izolaţi de autohtoni, fapt
dovedit de descoperirea unor obiecte de factură dacică în interorul castrelor.
În toate locurile în care s-a instaurat stăpânirea romană a avut loc o înflorire a
civilizaţiei urbane (urbanizare). Oraşele au avut un rol însemnat în răspândirea culturii şi
civilizaţiei romane. În documentele romane, oraşele apar sub denumirea de civitas şi au

2
Romanitatea românilor în viziunea istoricilor
un statut superior. Rangul cel mai important între oraşele romane îl deţin cele cu statut de
colonia (Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa). Oraşele cu statut de colonia sunt
întemeiate după modelul Romei, prin deducţio (copiere). Ele sunt locuite de cetăţeni şi se
bucură de independenţa administrativă şi juridică.
Oraşele cu statut de municipia au autonomie juridică şi administrativă. În Dacia
au avut rang de municipia oraşe cum ar fi: Dierna (Orşova), Aegysus (Tulcea).
c. Creştinismul a avut un rol esenţial în procesul de romanizare. După cucerire
autohtonii adoptă religia creştină. Primele obiecte creştine datează din secolele II-III p.
Chr. Pătrunderea creştinismului s-a realizat prin intermediul soldaţilor romani, în special
a celor veniti din Orient, şi al unor misionari veniţi de la sud de Dunăre. La început,
creştinii sunt persecutaţi şi din acest motiv îşi ascund credinţa. În anul 313 împăratul
Constantin cel Mare dă edictul de la Milano, prin care creştinismul era recunoscut oficial,
vestigiile creştine devenind tot mai numeroase după această dată.
Termenii de bază ai creştinismului românesc sunt de origine latină- crux (cruce) ,
angelus (înger), dominus (Dunnezeu). Limba română este singura limbă romanică în care
cuvântul „biserică” provine din latinescul „basilica”. La daco-romani s-a dezvoltat un
creştinism de factură populară şi niceeană, arianismul având o influenţă restrânsă.
Creştinismul a devenit elementul care a asigurat unitatea spirituală a comunităţilor după
retragerea aureliană.
b. Retragerea aureliană. În timpul împăratului Aurelian (270-275) au fost retrase
din Dacia armata şi administraţia, dar a rămas pe loc o populaţie romanizată numeroasă.
Retragerea aureliană a avut loc în intervalul 271-274 şi nu a însemnat întreruperea
romanizării. Desfiinţarea graniţelor oficiale a permis deplasarea populaţiei din fosta
provincie Dacia, mai puternic romanizată, către teritoriile locuite de dacii liberi şi invers,
accentuând procesul de romanizare. În intervalul cuprins între cucerirea Daciei şi
încheierea procesului de formare a limbii şi poporului român, populaţia din Dacia este
desemnată cu numele de daco-romani.
c. Slavii. Slavii sunt prezenţi pe la începutul secolului al VI-lea în spaţiul
românesc. Caracterul romanic al populaţiei autohtone nu a putut fi schimbat de către
slavi, contribuţia lor fiind mărginită, în principal, la îmbogăţirea vocabularului.
În anul 602 limesul de pe linia Dunării se prăbuşeşte şi slavii trec masiv la sud de
fluviu. Stabilirea slavilor în nordul Peninsulei Balcanice va avea drept consecinţă ruperea
romanităţii nord dunărene de cea sudică, cele două având o evoluţie diferită. Din punct de
vedere lingvistic, la nord de Dunăre se formează dialectul daco-român, vorbit pe întreg
teritoriul României şi în ţările din preajmă unde există comunităţi româneşti. Diferenţe
locale mai puţin importante sunt caracteristice graiurilor-oltenesc, maramureşan,
moldovean etc. La sud de Dunăre s-au format dialectele aromân, megleno-român, istro-
român.
d. Încheierea procesului de formare a limbii române. În secolul al VIII-lea,
procesul de formare a limbii române poate fi considerat încheiat în linii generale.
Un număr mic de cuvinte (mai puţin de 200) din limba traco-dacică s-au transmis
în limba română, formând substratul acesteia. Stratul limbii române este de origine
latină, la fel ca şi structura gramaticală. Aproape 80% din fondul principal de cuvinte al
limbii române provine din limba latină. Elementele slave, formează adstratul limbii
române.

3
Romanitatea românilor în viziunea istoricilor
 Contactul cu cu limbile slave, mai ales cu cea sud-slavă, a influenţat evoluţia
limbii române. În secolele IX-X, slavona devine limbă liturgică, iar mai târziu limbă de
cancelarie.
Romanitatea-o problemă politică. În secolele XV-XVII romanitatea românilor
şi întâietatea lor în spaţiul carpato-danubiano-pontic nu sunt contestate de către cărturarii
europeni. Cronicarul Miron Costin, format la şcolile din Polonia, consideră că „De la
Râm ne tragem şi cu a lor cuvinte ni-i amestecat graiul”. El afirmă că numele de
„rumân”, pe care şi-l dau locuitorii din Moldova, Ţara Românească sau Transilvania vine
de la cel de „roman”, care s-a schimbat în curgerea anilor. Idei care susţin romanitatea
românilor întâlnim şi la stolnicul Constantin Cantacuzino, format la şcolile din Italia.
Argumentele cronicarilor, reprezentanţi ai curentului umanist, se bazează pe simbioza
dacilor şi romanilor ca etapă în formarea poporului român, continuitatea dacilor şi apoi a
daco-romanilor în ţinuturile carpato-dunărene, descendenţa romană şi unitatea neamului
şi a limbii
Călătorii străini care au trecut prin Ţările Române în aceiaşi perioadă, notează că
românii sunt urmaşi ai romanilor, atât prin numele pe care şi-l dau, romani, cât şi prin
asemănarea limbii vorbite ciu latina.
Teoria Roesleriană. Spre sfârşitul secolului al XVII-lea şi în secolul al XVIII-
lea, apar în întreaga Europă primele semne ale unei conştiinţe naţionale. În Transilvania,
bătălia pentru întâietate se complică din cauza confruntării dintre interesele austriecilor,
maghiarilor şi românilor. În urma păcii de la Karlowitz, Transilvania intră sub stăpânirea
austriecilor. Românii sun consideraţi „naţiune tolerată”, în ciuda faptului că sunt
locuitorii cei mai vechi ai Transilvaniei şi majoritari din punct de vedere numeric. În
perioada medievală în Transilvania s-a constituit aşa-numitul „sistem al naţiunilor
politice”, din care făceau parte maghiarii, saşii şi secuii. Excluderea lor viza şi viaţa
religioasă, Biserica ortodoxă, căreia îi aparţineau majoritatea românilor, nefăcând parte
din sistemul religiilor oficiale sau recepte- catolicismul, luteranismul, calvinismul şi
unitarianismul. Statutul de inferioritate al românior era justificat de către naţiunile
privilegiate prin faptul că românii erau ortodocşi şi prin pretinsa întâietate a celor trei
naţiuni privilegiate pe teritoriul Transilvaniei.
Prin Diplomele date de către împăratul Leopold al II-lea (de unde denumirea de
„diplome leopoldine”) din 1699-1701, românii uniţi cu Biserica Romei (catolică),
primeau drepturi egale cu cele ale naţiunilor privilegiate, ceea ce reprezenta o ameninţare
la adresa sistemului politic din provincie. Constituirea Bisericii Greco-Catolice sau
Bisericii Unite, a impulsionat lupta pentru emancipare a românilor. În 1744, episcopul
Inocenţiu Micu-Klein, aparţinând Bisericii Greco-Catolice, adresează Curţii de la Viena
un memoriu numit Supplex Libellus în care revendica drepturi pentru români din
Transilvania, consideraţi „naţiune tolerată”.
Lupta pentru emanciparea românilor va fi continuată de către reprezentanţii Şcolii
Ardelene, mişcare culturală de inspiraţie iluministă. Savanţii din Şcoala Ardeleană -
Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, au susţinut originea romană pură a
românilor şi continuitatea neântreruptă a elementului romanic pe teritoriul vechii Dacii.
Argumentele lor sunt preluate de la cărturarii români şi din lucrările savanţilor europeni
studiate în bibliotecile de la Viena sau Roma. Ele sunt concepute pentru a susţine
aspiraţiile sociale şi politice ale populaţiei româneşti din Transilvania, considerată
moştenitoare directă a civilizaţiei romane.

4
Romanitatea românilor în viziunea istoricilor
 În secolul al XVIII-lea, românii îşi revendică drepturile şi în acest context apare
teoria elaborată de către austriacul Iosif Sulzer, în a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea (1781), conform căreia românii s-au format ca popor la sud de Dunăre. Ei ar fi migrat
câteva secole mai târziu, găsindu-i pe maghiari aici.
A doua jumătate a secolului al XIX-lea constituie în istoria românească o
perioadă de împlinire a unor deziderate naţionale. Astfel, în 1859, are loc unirea
Moldovei şi Ţării Româneşti sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, care reprezenta o
ameninţare la adresa stăpânirii maghiare asupra Transilvaniei.
În acest context, ideile lui Sulzer sunt reluate şi susţinute cu izvoare latine tîrzii şi
nesigure de către Robert Roesler (de unde denumirea de teorie roesleriană), care publică
în 1871 lucrarea „Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a României”. În
principiu, Roesler susţinea că:
1) dacii au fost distruşi ca popor in urma războaielor cu romanii;
2) poporul român şi limba română s-ar fi format la sud de Dunare;
3) toţi locuitorii au părăsit Dacia în urma retragerii aureliene;
4) la venirea maghiarilor în Europa, Transilvania ar fi fost un teritoriu pustiu pe
care maghiarii l-ar fi anexat şi populat, instalînd apoi colonişti germani, pentru a apăra
graniţele.
Netemeinicia teoriei roesleriene este demonstrată de realităţile istorice:
(1)Astfel, convieţuirea dacilor cu romanii este atestată arheologic şi epigrafic (de
ex., prezenţa unor soldaţi de origine dacică în armata romană). Denumiri de localităţi
anterioare cuceririi ca Durostorum, Carsium (Hârşova) sau de râuri-Alutus(Olt), Maris
(Mureş), Samus (Someş) se regăsesc în epocile ulterioare, demonstrând continuitatea de
locuire în spaţiul carpato-danubiano-pontic a dacilor. Dacă dacii ar fi fost distruşi ca
popor, nu ar fi avut sens prezenţa numelui „Dacica” în denumirea noii capitale-Ulpia
Augusta Dacica Traiana Sarmizegetusa. Pe Columna lui Traian întâlnim o scenă în care
sunt înfăţişaţi daci care se întorc la casele lor.
(2) Fenomenul romanizării nu poate fi redus doar la provincia Dacia ori a
Dobrogei, ca parte a provinciei Moesia Inferior. Pentru a determina teritoriul de formare
al limbii române un element fundamental este actuala răspândire a graiului românesc,
care corespunde cu teritoriul despre care se ştie că a fost romanizat.Punând împreună cele
două elemente, rezultă că teritoriul de formare al limbii române a cuprins Dacia, răsăritul
Moesiei Superior, Moesiei Inferior şi o parte a Traciei.
Asemănările dintre limba română şi albaneză, invocate ca dovadă a formării
poporului român la sud de Dunăre, se explică prin faptul că ele aparţin substratului
limbii, fiind moştenite din limbile indoeuropene.
(3) Retragerea aureliană a însemnat părăsirea Daciei de către armată şi
administraţie. O strămutare în masă a populaţiei la sud de Dunăre ar fi fost imposibilă
Descoperirile arheologice atestă pe cuprinsul fostei provincii practicarea fără întrerupre a
unor activităţi specifice populaţiilor sedentare: agricultură, ateliere de olărie, prelucrarea
metalelor etc.
Aşezările urbane, ţinta populaţiilor migratoare îşi pierd din importanţă, centru de
greutate al economiei mutându-se la sat. Arheologic este constatată locuirea continuă în
anumite aşezări rurale şi chiar îmntemeierea unora noi.
Prezenţa populaţie creştine susţine ideea continuităţii de locuire, pentru că
migratorii nu au această religie.

5
Romanitatea românilor în viziunea istoricilor
 (4) Nici un izvor nu menţionează o migraţie a românilor de la sud la nord de
Dunăre pentru secolele IX-XIII. În izvoarele anterioare sec. al XIII-lea, românii apar sub
denumirile de vlahi, valahi, volohi, cuvinte care desemnează o populaţie romanizată.
Istoricii şi lingviştii români din secolul al XIX-lea (M. Kogălniceanu, A.D.
Xenopol, B.P. Haşdeu, Gr. Tocilescu) au adunat un număr mare de dovezi ale
continuităţii populaţiei romanizate pe teritoriul fostelor provincii Dacia şi Moesia.
Primul care a luat atitudine faţă de teoria roesleriană a fost istoricul şi filologul
Bogdan Petriceicu-Haşdeu. El susţine într-o serie de studii publicate în ultimele patru
decenii ale secolului al XIX-lea supravieţuirea elementului geto-dac după cucerirea
romană, mai apoi a daco-romanilor şia românilor, în tot cursul evului mediu în ţinuturile
nord-dunărene.
A. D. Xenopol puiblică în 1884 lucrarea teoria lui Roesler un răspuns sistematic
şi documentat la teoria imigraţionistă. Principalele argumente ale lui Xenopol sunt
continuitatea populaţiei dacice în provincia romană nord-dunăreană, romanizarea intensă
a Daciei romane, abandonarea ei sub împăratul Aurelian doar de către armată şi
administraţie, convieţuirea dintre români şi slavi în vechea Dacie Traiană, ceea ce explică
influenţele slave asupra limbii române.
După Marea Unire din 1918, negarea continuităţii româneşti în ţinuturile de
dincolo de Carpaţi şi pretinsa inferiritae a lumii rurale româneşti faţă de structurile urbane
din Imperiul Austro-Ungar au deschis o nouă etapă a disputei politice legată de întâietate
şi latinitatea românilor. Studiile istoricilor şi lingviştilor (N. Iorga, V. Pârvan, Gh. I.
Brătianu, Al. Rosetti), alături de cercetarea arheologică, au făcut progrese remarcabile. Pe
aceleaşi poziţii s-au situat şi unii istorici străini, care au afirmat descendenţa romană a
poporului român.
Formarea poporului român şi a limbii române este o parte a unui proces complex
şi îndelungat, desfăşurat pe întregul continent european. În consecinţă, pentru înţelegerea
nuanţată a acestui proces, etnogeneza românească trebuie raportată la Imperiul Roman,
care schimbă cursul istoriei pentru multe popoare antice. Pentru poporul român, "sigiliul
Romei", cum se exprima N. Iorga, este susţinut de argumente numeroase şi de
necontestat.
Istoriografia comunistă. După al doilea război mondial, în România şi în ţările
din preajmă URSS a instaurat un regim comunist. Istoriografia a suferit şi ea influenţa
teoriilor staliniste, conform cărora stăpânirea romană a avut un caracter „imperialist”. A
fost exagerat şi rolul civilizator al slavilor în istoria Europei.
După ce a preluat puterea în 1965, Nicolae Ceauşescu a încercat să reînvie
sentimentul național al românilor. Istoriografia oficială a ajuns să minimalizeze rolul
factorului roman, considerat din nou ca asupritor, accentul căzând pe civilizaţia autohtonă
a geto-dacilor, rolul acesteia fiind exagerat. Lucrări oficiale încercau să demonstreze că
românii erau deja formaţi ca popor înainte de cucerirea romană.
Anii 1980 au fost caracterizaţi de declinul regimurilor comuniste, care încercau
prin politici naţionaliste agresive să păstreze puterea. Astfel, disputele cu istorici
maghiari legate de Transilvania sau cele privind Dobrogea purtate cu istoricii bulgari sunt
tot mai frecvente şi mai aprinse.
În condițiile în care România şi statele din vecinătate sunt membre ale Uniunii
Europene, argumentele întâietății istorice nu mai au valoare politică. Romanitatea
românilor este mai mult o problemă de identitate culturală şi nu o problemă a cărei

6
Romanitatea românilor în viziunea istoricilor
rezolvare să afecteze drepturile cetăţenilor şi al comunităţilor din regiune. Dezbaterea
politică se mută acum în domeniul ştiinţei, scopul principal fiind acela de a înţelege căile
şi etapele prin care identitatea românească s-a constituit şi s-a transmis de-a lungul
secolelor.

7
Romanitatea românilor în viziunea istoricilor