Bine că nu mă întrebase Bill de ce, fiindcă nu ştiu ce răspuns i-aş fi dat.

Nici măcar nu mă
gândisem la Sara Laughs până la conversaţia cu Harold.
Gândindu-mă la Harold, mi-am luat ochii de la fotografie şi m-am uitat înapoi la
telefon. Mi-am închipuit că-i spun: Merg în jos, deci, şi ce dacă? Se sfârşeşte lumea? Te
rog. Doar nu am de susţinut o soţie şi o familie: soţia mi-a murit în parcarea unei
farmacii, dacă vrei să ştii (şi chiar dacă nu vrei), iar copilul pe care ni l-am dorit atât
de tare şi pe care am încercat de atâtea ori să-l facem a murit o dată cu ea. Nu
tânjesc nici după faimă — asta dacă se poate spune despre scriitorii care umplu
ultimele locuri ale listei de best-seller-uri că sunt faimoşi — şi nu adorm cu gândul la
vânzări demne de clubul cărţii. Aşa că de ce? De ce mă deranjează măcar gândul?
La această ultimă întrebare aveam însă un răspuns. Fiindcă părea că renunţ. Fiindcă,
fără soţia şi munca mea, eram o persoană inutilă, care trăieşte singură într-o casă mare
achitată în întregime, nefăcând altceva decât să rezolve rebusul din ziar în timpul mesei de
prânz.

Am continuat cu ceea ce-mi ţinea loc de viaţă. Am uitat de Sara Laughs (sau o parte
din mine care nu voia să se întoarcă acolo a îngropat gândul) şi-am mai petrecut o vară
înăbuşitoare, mizerabilă, în Derry. Am instalat un program pentru cuvinte încrucişate pe
PowerBook-ul meu şi am început să-mi construiesc singur rebusurile. Am ocupat un post
interimar în consiliul director al postului local de radio, YMCA, şi am prezidat juriul
Concursului de Artă din Vară de la Waterville. Am jucat într-o serie de reclame televizate
pentru adăpostul celor fără locuinţă din oraş, care făcea paşi împleticiţi spre faliment, apoi
am ocupat un post în consiliul director al acestei organizaţii. (La una dintre întâlnirile
publice ale acestuia din urmă, o femeie m-a numit prieten al degeneraţilor, la care i-am răs-
puns: "Mulţumesc! Aveam nevoie să aud asta. S-a iscat apoi un ropot puternic de aplauze
pe care încă nu-l pot pricepe.)
Am încercat să iau nişte ore de consiliere în privinţa cultivării relaţiilor interumane şi
am renunţat după cinci şedinţe, ajungând la concluzia că problemele consilierului erau cu
mult mai mari ca ale mele. Am sponsorizat un copil asiatic şi am jucat popice într-o echipă.
Am încercat din când în când să scriu şi de fiecare dată m-am blocat. Cândva,
încercând să rup o propoziţie sau două (orice propoziţie sau două, cu condiţia să iasă din
mintea mea proaspăt coapte), a trebuit să apuc coşul pentru hârtii şi să vomit în el. Am
vomitat până ce am crezut că mă va omorî... şi a trebuit să mă îndepărtez târâş, la propriu,
de lângă birou şi calculator, târându-mă în mâini şi în genunchi de-a lungul covorului pu-
fos. Atunci când am ajuns în cealaltă parte a încăperii, îmi era mai bine. M-am putut uita
până şi în spate peste umăr la monitorul calculatorului. Să mă apropii de el nu puteam. Mai
târziu în aceeaşi zi, am mers până lângă el cu ochii strânşi şi l-am închis.
M-am gândit din ce în ce mai des în acele zile de sfârşit de vară la Dennison Carville,
profesorul de scriere creativă care mă ajutase să-l contactez pe Harold şi care blagoslovise
Fiinţa secundă cu nişte laude atât de reţinute. Carville a spus cândva ceva ce n-am putut
uita niciodată, atribuindu-i cuvintele lui Thomas Hardy, romancierul şi poetul victorian.
Poate că într-adevăr a spus-o Hardy, dar eu n-am găsit-o niciunde consemnată ca
aparţinându-i, nici în Citatele celebre ale lui Barlett, nici în biografia dedicată lui Hardy pe
care am citit-o între publicarea Căderii libere şi a Comportamentului ameninţător. Am o
bănuială că e posibil s-o fi inventat Carville însuşi şi c-o atribuise apoi lui Hardy ca să-i
ofere greutate. E-o şmecherie pe care eu însumi am folosit-o uneori, deşi mi-e ruşine s-o
spun acum.
În orice caz, m-am gândit la citatul acesta din ce în ce mai des atunci când mă luptam
cu panica ce-mi stăpânea corpul şi cu paralizia minţii, cu sentimentul acela de încuiere.
Părea că rezumă disperarea şi impresia din ce în ce mai puternică pe care o aveam, că nu
voi mai putea scrie niciodată (ce tragedie, V. C. Andrews cu prepuţ, răpus de o criză de
creaţie). Acest citat mi-a indus ideea că orice efort aş face să-mi îmbunătăţesc situaţia s-ar
putea dovedi lipsit de sens chiar dacă ar avea sorţi de izbândă.
Potrivit bătrânului şi pesimistului Dennison Carville, romancierul aspirant trebuie să
înţeleagă încă din start că ţelurile ficţiunii vor depăşi totdeauna puterile lui de înţelegere, că
totul nu e decât un exerciţiu de futilitate. "În comparaţie cu cea mai inanimată fiinţă umană
ce umblă pe faţa pământului şi-şi aruncă umbra asupra lui", se presupune că a spus Hardy,
"cel mai meşteşugit trasat personaj dintr-un roman nu e altceva decât o mână de oase." Am
înţeles aceste cuvinte fiindcă aşa m-am simţit şi eu în acele interminabile zile de-o realitate
disimulată: ca o mână de oase.

Am visat azi-noapte că am fost iar la Manderley.

Dacă există în literatura engleză de ficţiune o primă frază mai frumoasă şi care să-ţi
bântuie mai mult mintea ca aceasta, eu n-am citit-o niciodată. Era o frază la care aveam
motiv să mă gândesc mult în toamna lui 1997 şi în iarna lui 1998. N-am visat Manderleyul,
desigur, ci Sara Laughs, cea pe care Jo o numea uneori "ascunzătoarea". O denumire destul
de potrivită, bănuiesc, pentru un loc atât de adânc plasat în pădurile din nordul Maine-ului,
încât nici măcar nu face parte dintr-un oraş, ci dintr-o zonă neîncorporată, marcată pe
hărţile statului cu numele de TR-90.
Ultimul dintre aceste vise a fost un coşmar, dar până la acesta au fost toate de-o
simplitate parcă suprarealistă. Erau vise din care mă trezeam dorindu-mi să aprind veioza
de lângă pat, ca să mă conving de realitatea din jur înainte să adorm la loc. Ştiţi ce
consistenţă are aerul înaintea unei furtuni cu tunete, cum totul rămâne nemişcat şi cum pare
că ies culorile în evidenţă cu strălucirea lucrurilor văzute într-o intensă stare febrilă? Visele
pe care le-am avut în acea vară cu Sara Laughs aşa erau; fiecare îmi lăsase o senzaţie foarte
asemănătoare cu cea de greaţă. Am visat din nou Manderleyul, îmi spuneam uneori, iar
alteori rămâneam întins în pat cu lumina aprinsă, ascultând vântul de afară, uitându-mă în
colţurile umbrite ale dormitorului şi spunându-mi că Rebecca de Winter nu se înecase într-
un golf, ci în lacul Dark Score. Că se scufundase, gâlgâind şi dând din braţe, cu ochii ei
negri şi ciudaţi plini de apă, în vreme ce cufundarii ţipau nepăsători în amurg. Uneori mă
ridicam şi beam un pahar cu apă. Uneori stingeam simplu lumina după ce mă convingeam
iarăşi de locul unde mă aflam, mă întorceam pe partea mea de pat şi adormeam la loc.
Rareori m-am gândit la Sara Laughs în timpul zilei şi doar cu mult mai târziu mi-am
dat seama că este ceva complet deplasat să existe o dihotomie atât de mare între viaţa
conştientă şi cea onirică a unei persoane.
Cred că telefonul lui Harold Oblowski din octombrie 1997 a declanşat visele. Motivul
născocit de Harold pentru a mă suna a fost acela de-a mă felicita pentru viitoarea lansare a
Admiratorului lui Darcy, care era o carte a dracu' de interesantă şi care conţine şi câteva
porcării extrem de inteligente. Am bănuit că mai are cel puţin încă un lucru trecut pe
agenda de lucru — de obicei, Harold are — şi am avut dreptate. Luase prânzul cu Debra
Weinstock, editorul meu, cu o zi în urmă, şi ajunseseră să discute despre toamna lui 1998.
— Par aglomerate, a spus el, vorbind despre listele din toamnă, vorbind în special
despre jumătatea rezervată ficţiunii în listele din toamnă. Şi sunt câteva reveniri surpriză.
Dean Koontz...
— Am crezut că el publică de obicei în ianuarie, am spus.
— Aşa face, dar Debra a auzit că romanul ăsta s-ar putea să fie decalat. Vrea să-i mai
adauge o secţiune sau ceva. Mai e şi Harold Robbins cu The Predators...
— Mare scofală.
— Robbins şi-a păstrat fanii, Mike, şi i-a păstrat. După cum ai spus-o chiar tu mai
mult decât o singură dată, scriitorii de ficţiune sunt cu bătaie lungă.
— Îhî.
Am mutat receptorul la cealaltă ureche şi m-am lăsat pe spate în scaun. Făcând asta,
am văzut cu coada ochiului fotografia înrămată, cu Sara Laughs, de deasupra biroului. În
noaptea aceea aveam s-o vizitez pe-ndelete şi îndeaproape în vise, chiar dacă nu ştiam asta
pe atunci; tot ce ştiam atunci era că-mi doream din toată inima ca Harold Oblowski să se
grăbească şi să treacă la subiect.
— Simt că eşti nerăbdător, Michael băiete, a spus Harold. Te-am luat cumva de la
birou? Scriai?
— Tocmai am terminat pentru astăzi, am spus. Mă cam roade stomacul, dacă tot veni
vorba.
 — Termin repede, mi-a promis, dar ascultă-mă atent, e important ce-ţi spun. S-ar
putea să apară chiar şi cinci alţi scriitori la care nu ne-am aşteptat să publice în toamna
viitoare: Ken Follett... se spune că e cel mai bun roman al său de la Eye of the Needle
încoace... Belvy Plain... John Jakes...
— Nici unul dintre tipii ăştia nu joacă tenis pe terenul meu, am spus, deşi ştiam că nu
la asta se referea de fapt Harold; Harold se referea la faptul că nu sunt decât şaisprezece
locuri pe lista revistei Times.
— Ce spui de Jean Auel, care publică în sfârşit următoarea carte din saga ei despre
sexul-printre oamenii-cavernelor?
M-am ridicat în picioare.
— Jean Auel? Eşti sigur?
— Păi... nu sută la sută, dar sunt şanse bune. Ultimul, dar nu şi cel mai neînsemnat e
un nou roman de Mary Higgins Clark. Eu ştiu pe ce teren de tenis joacă ea şi la fel de bine
ştii şi tu.
Să fi primit genul acesta de veşti în urmă cu şase sau şapte ani, când simţeam că am
de protejat o reputaţie, aş fi făcut spume la gură; Mary Higgins Clark într-adevăr juca pe
acelaşi teren cu mine, împărţeam acelaşi public şi, până acum, programul nostru editorial
fusese în aşa fel aranjat încât să nu ne călcăm pe bătături unul pe celălalt... ceea ce era în
folosul meu mai mult decât în al ei, de asta să fiţi siguri. Într-o confruntare corp la corp, m-
ar fi făcut praf şi pulbere. După cum a observat răposatul Jim Croce atât de inteligent, nu te
tragi de şireturi cu Superman, nu scuipi în bătaia vântului, nu-i scoţi masca bătrânului
Călăreţ Singuratic şi nu te pui cu Mary Higgins Clark. Nu dacă eşti Michael Noonan, adică.
— Cum de e posibil aşa ceva? am întrebat.
Nu cred că am vorbit pe-un ton prea îngrijorat, însă Harold mi-a răspuns în maniera
fricoasă şi bâlbâită a unuia care bănuieşte că va fi concediat sau chiar decapitat pentru că
aduce veşti rele.
— Nu ştiu. Cred că s-a întâmplat să aibă încă o idee pentru un roman anul ăsta. Mi s-a
spus că aşa ceva se poate întâmpla.
În calitatea mea de individ care-a avut şi el parte de câte două duşte o dată ştiam că e
posibil, aşa că l-am întrebat pur şi simplu pe Harold ce voia să fac. Mi s-a părut cea mai
rapidă şi mai uşoară cale de a-l face să încheie convorbirea. Răspunsul nu m-a surprins; ce
voiau amândoi, el şi Debra — ca să nu mai pomenească de toţi ceilalţi de la Putnam —, era
o carte pe care s-o publice la sfârşitul verii anului 1998, devansând-o astfel pe doamna
Clark şi pe toţi ceilalţi din competiţie cu vreo două luni. Apoi, în luna noiembrie, directorii
de vânzări de la Putnam îi mai puteau oferi cărţii o a doua lansare sănătoasă, având în
vedere sărbătorile de Crăciun care urmau.
— Aşa spun ei, am replicat eu.
Asemeni celor mai mulţi romancieri (şi, în această privinţă, nu prea există diferenţe
între cei de succes şi cei fără succes, demonstrând astfel că s-ar putea să aibă un oarecare
temei această idee, la fel ca şi paranoia în derivă ce o însoţeşte de obicei), n-am avut
niciodată încredere în promisiunile editorilor.
— Cred că poţi avea încredere în ei de data asta, Mike; Admiratorul lui Darcy a fost
ultima ta carte prevăzută în contractul cu cealaltă editură, dacă îţi aminteşti.
Harold părea aproape extaziat la gândul viitoarelor negocieri cu Debra Weinstock şi
Phyllis Grann de la Putnam.
— Chestia bună e că ei încă te plac. Te vor plăcea chiar mai mult, cred, dacă vor
vedea înainte de Ziua Recunoştinţei nişte pagini pe care să apară scris numele tău.
— Vor să le dau următoarea carte în noiembrie? Luna viitoare?
Am dat vocii mele ceea ce credeam că e tonul perfect de incredulitate, de parcă n-aş fi
ţinut Promisiunea lui Helen într-un seif de bancă de aproape unsprezece ani. Aceasta
fusese prima nucă pe care o pusesem la păstrare; acum era singura nucă ce-mi mai
rămăsese.
— Nu, nu, ai timp până prin cincisprezece ianuarie, cel puţin, mi-a răspuns el,
încercând să pară mărinimos.
M-am surprins întrebându-mă unde prânziseră el şi cu Debra. Într-un loc select, mi-aş
fi pus viaţa chezăşie că aşa fusese. La Four Seasons, poate. Johanna i-a spus mereu
localului ăla Frankie Valli and the Four Seasons12.
— Asta înseamnă că şi ei vor trebui să accelereze procesul de producţie, să-l
accelereze drastic, dar sunt dispuşi să facă asta. Adevărata întrebare e dacă tu eşti sau nu
dispus să accelerezi procesul de producţie.
— Cred că aş putea, dar îi va costa, am spus. Spune-le să se gândească la asta ca la
situaţia când mergi la curăţătorie cu hainele şi ceri să ţi le termine în aceeaşi zi.
— Oh, ce mare pacoste pe capul lor!
Harold a vorbit de parcă că tocmai îşi făcea alergarea prin Parcul Naţional
Yellowstone şi a ajuns în dreptul gheizerului Old Faithful când acesta ţâşnea şi toată lumea
şi-a declanşat aparatele de fotografiat Instamatic.
— Cât crezi că sunt dispuşi să...
— O suprataxă plătită o dată cu avansul e probabil cea mai bună metodă, a spus el.
Vor face nazuri, desigur, vor pretinde că mişcarea e şi în interesul tău. Chiar că e în primul
rând în interesul tău. Dar bazându-ne pe argumentul muncii suplimentare... pe munca
susţinută pe care o ai de depus...
— Agonia mentală a creaţiei... crampele naşterii premature...
— Corect... corect... Cred că o suprataxă de zece la sută e bine.
A vorbit cumpătat, ca un om ce încearcă să fie cât de corect posibil. În ceea ce mă
privea, mă întrebam câte femei ar putea să nască la comandă cu o lună şi ceva înainte de
termen dacă li s-ar spune că vor primi două sau trei sute de dolari în plus pentru asta.
Probabil că e mai bine ca unele întrebări să rămână fără răspuns.
Dar în cazul meu ce mai conta? Blestemăţia aia era deja scrisă, nu?
— Ei bine, vezi dacă poţi încheia afacerea, am spus.
— Da, dar nu cred că vrem să punem în discuţie numai o singură carte, nu? Cred că...
— Harold, ce vreau acum e să mănânc ceva de prânz.
— Pari puţin încordat, Michael. E totul...
— Totul e bine. Discută cu ei doar despre o carte, la care să adaugi îndulcitorul că, în
ceea ce mă priveşte, voi accelera producţia. Bine?
— Bine, a spus după una dintre pauzele sale cele mai grăitoare. Dar sper că asta nu
înseamnă că nu vei onora un contract pentru trei sau patru cărţi mai târziu. Bate fierul cât e
cald, ţi-aminteşti? Ăsta-i motoul campionilor.
— Motoul campionilor e "traversează podurile doar când ajungi la ele", am spus, şi-n
noaptea aceea am visat că am fost din nou la Sara Laughs.

***

În acest vis — în toate visele pe care le-am avut în toamna şi iarna aceea — păşeam
în susul străzii către cabană. Stradela e o deviaţie lungă de trei kilometri prin pădure, care
iese şi dă înapoi în Route 68. La fiecare dintre capete are un număr de identificare (Stradela
Patruzeci şi doi, dacă are vreo importanţă), însă în caz că trebuie să chemi pompierii, nu are
un nume. Nici noi, eu şi cu Jo, nu i-am atribuit unul, nici măcar între noi. Este îngustă, mai
degrabă un făgaş dublu pe marginile căruia creşte timoftică şi iarba-vrăjitoarei. Când mergi
la volan o auzi frecându-se de dedesubtul maşinii sau camionetei tale, şoptind ca nişte voci
şterse.
În vis, nu merg cu maşina, totuşi. Niciodată nu merg cu maşina. În vise merg pe jos.
Copacii se înghesuie aproape de-o parte şi de alta a străzii. Cerul din ce în ce mai
întunecat de deasupra capului meu nu e altceva decât o fâşie. Curând voi putea vedea
strălucirea discretă a primelor stele. Apusul s-a încheiat. Greierii cântă. Cufundarii ţipă pe
lac. Vietăţi mici — veveriţe cu fălci, probabil, sau poate pur şi simplu veveriţe — foşnesc
prin pădure.
Ajung apoi la un drum de acces prăfuit, ce merge în jos pe povârnişul dealului din
partea mea dreaptă. E drumul nostru de acces, e marcat cu o pancartă din lemn pe care scrie
SARA LAUGHS. Rămân în capul drumului, nu merg mai departe. Jos e cabana. E făcută
numai din buşteni şi are câteva aripi nou adăugate; în spatele ei se află estacada. Are
paisprezece camere în total, ridicol de multe. Ar trebui să aibă un aspect urât şi penibil, dar
12
Celebră formaţie de muzică rock din anii '60