SK 1

Machine Translated by Google
FURIE
Deci înțelegi asta când noi
crește numărul de variabile,
axiomele în sine nu se schimbă niciodată.
-D-na. Jean Underwood
Profesor, profesor, sunați la clopoțel,
Toate lecțiile mele îți voi spune,
Și când ziua mea la școală se termină,
Voi ști mai mult decât tot ce știam.
— Rimă pentru copii, c. 1880

Capitolul 1
Dimineața în care am luat-o a fost drăguță; o dimineata frumoasa de mai. Ceea ce a făcut-o
plăcută a fost că mi-am ținut micul dejun jos și veverița pe care am văzut-o în Algebra II.
M-am așezat în rândul cel mai îndepărtat de ușă, care este lângă ferestre, și am zărit veverița
pe gazon. Gazonul liceului Placerville este unul foarte bun. Nu se dă naibii. Ajunge până la
clădire și spune bună. Nimeni, cel puțin în cei patru ani petrecuți la PHS, nu a încercat să-l
împingă departe de clădire cu o grămadă de paturi de flori sau pui de pini sau orice fel de
rahatul ăla fericit. Vine până la fundația de beton și acolo crește, vă place sau nu. Este adevărat
că în urmă cu doi ani, la o adunare a orașului, o geantă a propus ca orașul să construiască un
pavilion în fața școlii, complet cu un memorial pentru a-i onora pe băieții care au mers la
Placerville High și apoi au fost aruncați într-un război sau altul. Prietenul meu Joe McKennedy a
fost acolo și a spus că nu i-au dat decât un drum greu de urmat. Mi-aș fi dorit să fi fost acolo.
Așa cum a spus-o Joe, a sunat ca un moment foarte bun. Acum doi ani. Din câte îmi amintesc,
cam atunci am început să-mi pierd mințile.
capitolul 2
Așa că era veverița, alergând prin iarbă la 9:05 dimineața, la nu trei metri de locul unde o
ascultam pe doamna Underwood care ne ducea înapoi la elementele de bază ale algebrei
în urma unui examen oribil pe care se pare că nimeni nu l-a avut. am trecut cu excepția
mea și a lui Ted Jones. Eram cu ochii pe el, pot să vă spun.
Veverița, nu Ted.
Pe tablă, doamna Underwood a scris acest lucru: a = 16. „Domnișoara Cross”, a spus ea,
Intorcandu-se. — Spune-ne ce înseamnă acea ecuație, dacă vrei.
— Înseamnă că a are șaisprezece ani, spuse Sandra. Între timp, veverița alerga înainte
și înapoi în iarbă, cu coada în tufiș, cu ochii negri strălucind ca o bombă. Un frumos gras.
Domnul veveriță ținea mai multe micul dejun decât mine în ultima vreme, dar cea de azi
dimineață mergea la fel de ușor și ușor pe cât vrei. Nu am avut shake-uri, nici stomac acid.
Călăream cool.
— În regulă, spuse doamna Underwood. „Nu e rău. Dar nu este sfârșitul, nu-i așa? Nu.
Ar vrea cineva să detalieze această ecuație fascinantă?"
Am ridicat mâna, dar ea la chemat pe Billy Sawyer. — Opt plus opt, a scapat el.
"Explica. "
„Vreau să spun că poate fi...” Billy se agită. Și-a trecut degetele peste graffiti-ul gravat
pe suprafața biroului său; SM L DK, HOT SHIT, TOMMY '73. „Vezi, dacă adaugi opt și opt,
asta mijloace..."
— Să-ți împrumut tezaurul meu? întrebă doamna Underwood, zâmbind alertă. Stomacul
a început să mă doară puțin, micul dejun a început să se miște puțin, așa că m-am uitat
puțin la veveriță. Zâmbetul doamnei Underwood mi-a amintit de rechinul din Jaws.
Carol Granger ridică mâna. Doamna Underwood dădu din cap. „Nu vrea să spună
că opt plus opt îndeplinesc, de asemenea, nevoia de adevăr a ecuației?"
— Nu știu ce vrea să spună, spuse doamna Underwood.
Un râs general. — Poți îndeplini adevărul ecuației în alte moduri, domnișoară Granger?
Începu Carol și atunci interfonul a spus: „Charles Decker la birou, te rog. Charles Decker.
Mulțumesc”.
M-am uitat la doamna Underwood, iar ea a dat din cap. Stomacul meu începuse să se
simtă zgârcit și bătrân. M-am ridicat si am iesit din camera. Când am plecat, veverița încă se
zgâria.
Eram la jumătatea holului când mi s-a părut că o aud pe doamna Underwood venind după
mine, cu mâinile ridicate în gheare răsucite, zâmbind zâmbetul ei mare de rechin. Nu avem
nevoie de băieți de genul tău pe aici... băieți de genul tău aparțin în Greenmantle... sau
reformatorul... sau spitalul de stat pentru nebuni criminali... așa că pleacă! Iesi afara! Iesi
afara!
M-am întors, căutând în buzunarul din spate cheia pentru țevi care nu mai era acolo, iar
acum micul dejun era o minge tare fierbinte în interiorul măruntaielor mele. Dar nu mi-a fost
frică, nici măcar când ea nu era acolo. Am citit prea multe cărți.
capitolul 3
M-am oprit în baie să fac o zgomot și să mănânc niște biscuiți Ritz. Întotdeauna port niște
biscuiți Ritz într-un Baggie. Când stomacul îți este rău, câțiva biscuiți pot face minuni. O
sută de mii de femei însărcinate nu pot greși. Mă gândeam la Sandra Cross, al cărei
răspuns la ore în urmă cu câteva minute nu fusese rău, dar nici finalul. Mă gândeam cum
și-a pierdut nasturii.
Își pierdea mereu bluzele, fustele și singura dată când am dus-o la un dans de la școală,
pierduse nasturele de pe vârful Wrangler-urilor și aproape căzuseră. Înainte să-și dea
seama ce se întâmplă, fermoarul de pe partea din față a blugilor ei fusese desfăcut pe
jumătate, arătând un V de chiloți plati albi, care era extrem de interesant. Chiloții ăia erau
strâmți, albi și fără pată. Erau impecabili. S-au întins pe burta ei cu o dulceață confortabilă
și au făcut mici ondulații în timp ce ea își mișca corpul la ritm... până când și-a dat seama
ce se întâmplă și a alergat spre camera fetelor. Lăsându-mi o amintire despre Perechea
Perfectă de Chiloți. Sandra era o fată drăguță și, dacă n-o fi știut niciodată până acum,
sigur-Dumnezeu o știa atunci, pentru că știm cu toții că fetele drăguțe poartă chiloții albi.
Nimic din rahatul ăsta de la New York nu se dă jos în Placerville, Maine.
Dar domnul Denver a continuat să se strecoare, împingând-o pe Sandra și chiloții ei

curați. Nu-ți poți opri mintea; al naibii de chestia continuă să meargă. Cu toate acestea,
am simțit o mare simpatie pentru Sandy, chiar dacă nu avea de gând să-și dea seama
niciodată despre ce era vorba în ecuația pătratică. Dacă domnul Denver și domnul Grace
ar decide să mă trimită la Greenmantle, s-ar putea să nu-l mai văd niciodată pe Sandy. Și
asta ar fi prea rău.
M-am ridicat din buncăr, am făcut praf firimiturile de biscuit în vas și l-am spălat.
Toaletele din liceu sunt toate la fel; sună ca niște 747 care decolează.
Întotdeauna am urât să împing acel mâner. Vă asigură că sunetul este clar audibil în sala
de clasă alăturată și că toată lumea se gândește: Ei bine, mai merge. Întotdeauna am
crezut că un bărbat ar trebui să fie singur cu ceea ce mama a insistat să numesc limonadă
și ciocolată când eram mic. Baia ar trebui să fie un loc confesional. Dar ei te dezamăgesc.
Întotdeauna te dezamăgesc. Nici măcar nu poți să-ți sufli nasul și să ții secret. Cineva e
mereu
am știut, cineva trebuie întotdeauna să se uite. Oameni precum dl Denver și dl.

Grace chiar este plătită pentru asta.
Dar până atunci ușa băii se închise șuierând în spatele meu și eram din nou în hol. M-
am oprit, privind în jur. Singurul sunet a fost drona stupului somnoros, care înseamnă
că este din nou miercuri, miercuri dimineață, nouă și zece, toată lumea prinși pentru o
altă zi în splendida plasă lipicioasă a Educației Mamei.
M-am întors în baie și mi-am scos Flair. Aveam de gând să scriu ceva plin de duh pe
perete, ca SANDRA CROSS PORTĂ CHILOȚI ALBI, și apoi mi-am văzut fața în oglindă.
Sub ochii mei erau jumătăți de lună învinețite, care păreau largi, albi și stânjeniți. Nările
erau pe jumătate evazate și urâte. Gura era o linie albă, răsucită.
Am scris EAT SHIT pe perete până când stiloul mi-a pocnit brusc în degetele încordate.
A căzut pe podea și l-am lovit cu piciorul.
Se auzi un sunet în spatele meu. Nu m-am întors. Am închis ochii și am respirat încet
și adânc până când m-am ținut sub control. Apoi am urcat la etaj.
capitolul 4
Birourile administrative ale Placerville High sunt la etajul al treilea, împreună cu sala de
studiu, biblioteca și Camera 300, care este sala de dactilografiere. Când împingi ușa de
pe scări, primul lucru pe care îl auzi este acel clic-clac constant. Singura dată când
încetează este când clopoțelul schimbă cursurile sau când doamna Green are ceva de
spus. Bănuiesc că de obicei nu spune mare lucru, pentru că mașinile de scris nu se opresc
aproape niciodată. Sunt treizeci de ei acolo, un pluton de Underwoods gri. Le au marcate
cu numere, astfel încât să știi care este al tău. Sunetul nu se oprește niciodată, clickety-
clack, clickety-clack, din septembrie până în iunie. Voi asocia întotdeauna acel sunet cu
așteptarea în biroul exterior al birourilor administrative pentru domnul Denver sau Mr.
Grace, dipso-duo-ul original. Trebuia să fie foarte asemănător cu acele filme din junglă în
care eroul și safariul său se îndreaptă adânc în cea mai întunecată Africă, iar eroul spune:
„De ce nu opresc tobele alea năucite?” Iar când tobele explozitate se opresc, el privește
frunzișul întunecat și foșnind și spune: „Nu-mi place. E prea liniștit”.
Ajunsesem târziu la birou doar ca domnul Denver să fie gata să mă vadă, dar
recepționera, domnișoara Marble, a zâmbit doar și a spus: „Așează-te, Charlie. Dl.
"
Denver va fi cu tine.
Așa că m-am așezat în afara balustradei cu șipci, mi-am încrucișat mâinile și l-am așteptat pe dl.
Denver să fie corect cu mine. Și cine ar trebui să fie pe celălalt scaun decât unul dintre
bunii prieteni ai tatălui meu, AI Lathrop. Îmi dădea și mie bătrânul ochi, vă spun. Avea o
servietă în poală și o grămadă de manuale de exemplu lângă el. Nu-l mai văzusem
niciodată în costum. El și tatăl meu erau câțiva vânători puternici. Ucigatorii
înfricoșătoarelor căprioare cu dinți ascuțiți și potârnichii ucigașe. Odată fusesem într-o
excursie de vânătoare cu tatăl meu și Al și câțiva dintre ceilalți prieteni ai tatălui meu.
Face parte din campania fără sfârșit a tatălui de a face un bărbat din fiul meu.
"Bună!" i-am spus și i-am făcut un rânjet de rahat. Și din felul în care a sărit mi-am dat
seama că știa totul despre mine.
„Uh, salut, uh, Charlie.” Se uită repede la domnișoara Marble, dar ea mergea
peste listele de prezență cu doamna Venson de alături. Nici un ajutor acolo.

Era singur cu fiul psihotic al lui Carl Decker, tipul care aproape la ucis pe
profesorul de chimie-fizică.
— Călătoria de vânzări, nu? L-am întrebat.
"Da, este corect." Zâmbi cât putu mai bine: — Doar acolo vânzând cărțile
vechi.
— Chiar zdrobesc concurența, nu?
A sărit din nou. „Ei bine, câștigi ceva, pierzi ceva, știi, Charlie”.
Da, știam asta. Deodată nu am vrut să mai bag acul în el.

Avea patruzeci de ani și se chelie și sub ochi aveau poșete de crocodil.
Mergea de la școală la școală într-o break Buick încărcată cu manuale și
mergea la vânătoare timp de o săptămână în noiembrie în fiecare an cu tatăl
meu și prietenii tatălui meu, sus în Allagash. Și un an am fost cu ei. Aveam
nouă ani și m-am trezit și ei fuseseră beți și mă speriaseră. Asta a fost tot.
Dar acest om nu era un căpcăun. Avea doar patruzeci de chelie și încerca să
câștige bani. Și dacă l-aș fi auzit spunând că își va ucide soția, asta era doar
o vorbă. La urma urmei, eu eram cel cu sânge pe mâini.
Dar nu mi-a plăcut felul în care ochii lui se învârteau în jur, și pentru o clipă
doar o clipă - aș fi putut să-i prind trahea între mâinile mele și să-i strâng fața
spre a mea și să țip în ea: Tu și tatăl meu și toți ai tăi. Prieteni, toți ar trebui
să mergeți acolo cu mine, toți ar trebui să mergeți la Greenmantle cu mine,
pentru că sunteți cu toții în asta, sunteți cu toții în ea, sunteți toți o parte din
asta!
În schimb, am stat și l-am privit transpirand și m-am gândit la vremurile de demult.

capitolul 5
M-am trezit cu o smucitură dintr-un coșmar pe care nu-l mai aveam de mult; un vis în care
mă aflam într-o alee oarbă întunecată și ceva venea după mine, un monstru întunecat
care scârțâia și s-a târât... un monstru care m-ar înnebuni dacă l-aș vedea. Vis urât. Nu o
mai aveam de când eram copil mic, iar acum eram un copil mare. Nouă ani.
La început nu știam unde mă aflu, cu excepția faptului că nu era dormitorul meu acasă.
Părea prea aproape și mirosea diferit. Eram frig și înghesuit și a trebuit să iau ceva
îngrozitor.
A urmat o râs aspră care m-a făcut să trec în pat, în afară de asta
nu era un pat, era o geantă.
„Deci e un fel de geantă”, a spus Al Lathrop de dincolo de peretele de pânză, „dar naiba
este cuvântul operant acolo”.
Camping, am fost în camping cu tatăl meu și prietenii lui. Nu mi-am dorit

vino.
„Da, dar cum te înțelegi, Al? Asta vreau să știu.” Acela era Scotty Norwiss, un alt prieten
al tatălui.Vocea lui era neclară și blănoasă și am început să-mi fie din nou frică.Erau beți.
— Doar sting luminile și mă prefac că sunt cu soția lui Carl Decker, spuse Al și s-a auzit
un alt hohot de râs care m-a făcut să mă încânt și să trec în sacul de dormit. Oh, Doamne,
trebuia să fac pis și limonadă cum ai vrea să-i spui. Dar nu am vrut să ies acolo în timp ce
ei beau și vorbeau.
M-am întors spre peretele cortului și am descoperit că îi văd. Se aflau între cort și focul
de tabără, iar umbrele lor, înalte și cu aspect de străin, erau aruncate pe pânză. Era ca și
cum ai privi un spectacol cu felinare magice. Am privit sticla-umbră trecând de la o mână-
umbră la alta.
— Știi ce aș face dacă te-aș prinde cu soția mea? Tatăl meu l-a întrebat pe Al.
„Probabil întreabă dacă am nevoie de ajutor”, a spus Al și s-a auzit o altă explozie de
râs. Capetele de umbră alungite de pe peretele cortului se clătinau în sus și în jos,
înainte și înapoi, cu veselie de insectă. Nu semănau deloc cu oamenii. Arătau ca o
grămadă de mantise rugătoare vorbitoare și mi-a fost frică.
„Nu, serios”, a spus tatăl meu. „Serios. Știi ce aș face dacă aș prinde
cineva cu soția mea?"
— Ce, Carl? Acesta a fost Randy Earl.
"Tu vezi asta?"
O nouă umbră pe pânză. Cuțitul de vânătoare al tatălui meu, cel pe care l-a scos în
pădure, cel cu care l-am văzut mai târziu înghițind un căprior, lovindu-l în măruntaiele
căpriorului până la mâner și apoi smulgându-l în sus, mușchii antebrațului bombați,
revărsându-se verde și aburind intestinele pe un covor de ace și mușchi. Lumina focului
și unghiul pânzei au transformat cuțitul de vânătoare într-o suliță.
"Vezi acest fiu de cățea? Prind un tip cu soția mea, l-aș bate pe spate și i-aș tăia
accesoriile."
— Ar face pipi stând jos până la sfârșitul zilelor sale, nu, Carl? Acesta a fost Hubie
Levesque, ghidul. Mi-am tras genunchii la piept și i-am îmbrățișat. N-am mai fost nevoit
să merg la baie atât de rău în viața mea, înainte sau de atunci.
„Ai al naibii de dreptate”, a spus Carl Decker, tatăl meu minunat.
— Dar femeia din caz, Carl? întrebă Al Lathrop. Era foarte beat. Puteam chiar să-mi
dau seama care umbră era a lui. Se legăna înainte și înapoi de parcă stătea într-o barcă
cu vâsle, nu pe un buștean lângă focul de tabără. "Asta vreau sa stiu. Ce faci cu o femeie
care mai putin-lasa-pe cineva pe usa din spate? Nu?"
Cuțitul de vânătoare care se transformase într-o suliță se mișca încet înainte și înapoi.
Tatăl meu a spus: „Cherokeii obișnuiau să-și taie nasul. Ideea a fost să le pună o nădejde
pe față, astfel încât toți cei din trib să poată vedea ce parte din ei i-a pus în necaz”.
Mâinile mi-au părăsit genunchii și mi-au alunecat în picioare. Mi-am luat testiculele și m-
am uitat la umbra cuțitului de vânătoare al tatălui meu care se mișca încet înainte și înapoi.
Aveam crampe groaznice în burta mea. Aveam de gând să șuier în sacul de dormit dacă nu
mă grăbeam și plec.
— Le tăiați nasul, nu? spuse Randy. „Asta e al naibii de bine. Dacă tot
Dacă făcea asta, jumătate dintre femeile din Placerville ar avea o smulgere la ambele capete. "
— Nu so ia mea, spuse tatăl meu foarte lini tit, iar acum se sim ea insulta din vocea lui
a dispărut, iar râsul la gluma lui Randy s-a oprit în mijlocul hohotei.
— Nu, desigur că nu, Carl, spuse Randy inconfortabil. "Hei, la dracu. Bea ceva."
Umbra tatălui meu a înclinat sticla înapoi.
„Nu-i voi tăia nasul”, a spus A1 Lathrop. „I-aș arunca capul de înșelăciune.”
— Iată, spuse Hubie. — O să beau din el.
Nu am mai putut să țin. M-am zvârcolit din sacul de dormit și am simțit aerul rece din
octombrie mușcăndu-mi corpul, care era gol, cu excepția unei perechi de pantaloni scurți. Se
părea că penisul meu a vrut să se zvârcească din nou în corpul meu. Și singurul lucru care mi-
a continuat să se învârtească și să se învârtească în mintea mea - eram încă parțial adormit,
cred, și toată conversația păruse un vis, poate o continuare a monstrului care scârțâie de pe
alee - a fost că atunci când eram mai mic. , Obișnuiam să mă bag în patul mamei după ce tata
și-a îmbrăcat uniforma și a plecat la muncă în Portland, obișnuiam să dorm lângă ea timp de
o oră înainte de micul dejun.
Întuneric, frică, lumina focului, umbre ca mantisele rugătoare. Nu voiam să fiu în aceste
păduri la șaptezeci de mile de cel mai apropiat oraș cu acești bărbați beți. Am vrut-o pe mama
mea.
Am ieșit prin clapeta cortului, iar tatăl meu s-a întors spre mine. Cuțitul de vânătoare era
încă în mână. S-a uitat la mine, iar eu m-am uitat la el. Nu am uitat niciodată că tatăl meu cu
o barbă roșiatică pe față și o șapcă de vânătoare înclinată pe cap și acel cuțit de vânătoare în
mână. Toată conversația s-a oprit. Poate că se întrebau cât de mult auzisem. Poate chiar le
era rușine.
"Ce naiba vrei?" a întrebat tatăl meu, punând cuțitul în teacă.
— Dă-i de băut, Carl, spuse Randy și s-a auzit un hohot de râs. Al

a râs atât de tare încât a căzut. Era destul de beat.
„Trebuie să zbârnesc”, am spus.
„Atunci, fă-o, pentru numele lui Hristos”, a spus tatăl meu.
M-am dus în crâng și am încercat să șuier. Multă vreme nu avea să iasă. Era ca o minge
moale fierbinte de plumb în burta mea. Nu aveam decât o lungime a penisului de o
unghie – frigul îl chinuise cu adevărat. În sfâr it, a venit, într-o mare inunda ie aburindă,
i când am terminat totul, m-am întors în cort i m-am băgat în sacul de dormit. Niciunul
dintre ei nu s-a uitat la mine. Vorbeau despre război. Toți fuseseră în război.
Tatăl meu și-a luat căprioare trei zile mai târziu, în ultima zi a călătoriei. am fost cu el.
A înțeles perfect, în mușchiul dintre gât și umăr, iar dolarul a coborât la grămadă, toată
grația a dispărut.
Am trecut la el. Tatăl meu zâmbea, fericit. Își scoase cuțitul din teacă. Știam ce avea să
se întâmple și știam că o să fiu bolnav și nu m-am putut abține. A plantat un picior de
ambele părți ale dolarului și i-a tras unul dintre picioarele înapoi și a băgat cuțitul
înăuntru. O ruptură rapidă în sus și măruntaiele i s-au vărsat pe podeaua pădurii, iar eu
m-am întors și mi-am ridicat micul dejun.
Când m-am întors spre el, se uita la mine. Nu a spus niciodată nimic, dar am putut citi
disprețul și dezamăgirea din ochii lui. O văzusem acolo destul de des. Nici eu nu am spus
nimic. Dar dacă aș fi putut, aș fi spus: Nu este ceea ce crezi.
A fost prima și ultima dată când am fost la vânătoare cu tatăl meu.

Capitolul 6
Al Lathrop încă răsfoia mostrele de manuale și se prefăcea că era prea ocupat pentru a vorbi
cu mine, când interfonul de pe biroul domnișoarei Marble a bâzâit, iar ea mi-a zâmbit ca și
cum am avea un secret grozav și sexy. — Poți să intri acum, Charlie.
M-am trezit. — Vinde manualele alea, Al.
Mi-a aruncat un zâmbet rapid, nervos, nesincer. — Cu siguranță voi, uh, Charlie.
Am trecut prin poarta cu șipci, pe lângă seiful mare în peretele din dreapta și pe biroul
aglomerat al domnișoarei Marble din stânga. Drept în față era o u ă cu un geam din sticlă
mată. THOMAS DENVER PRINCIPAL era scris pe sticlă. am intrat.
Domnul Denver se uita la Bugle, cârpa școlii. Era un bărbat înalt, cadaver, care semăna
ceva cu John Carradine. Era chel și slab. Mâinile lui erau lungi și pline de încheieturi. Cravata
îi era trasă în jos, iar nasturele de sus al cămășii i-au fost desfăcute. Pielea de pe gâtul lui
părea mărunțită și iritată din cauza bărbieritului excesiv.
— Stai jos, Charlie.
M-am așezat și mi-am încrucișat mâinile. Sunt un mare documentar vechi. Este un truc pe
care l-am luat de la tatăl meu. Prin fereastra din spatele domnului Denver vedeam gazonul,
dar nu felul în care creștea neînfricat până la clădire. Eram prea sus și era prea rău. S-ar fi
putut ajuta, ca o veioză când ești mic.
Domnul Denver puse The Bugle jos și se lăsă pe spătar în scaun. — Cam greu de văzut
așa, nu-i așa? El a mormăit. Domnul Denver a fost un mormăitor. Dacă ar exista un National
Grunting Bee, mi-aș pune toți banii pe domnul Denver. Mi-am îndepărtat părul de la ochi.
Pe biroul lui era o poză cu familia domnului Denver, care era chiar mai mult
aglomerat decât al lui Miss Marble. Familia părea bine hrănită și bine adaptată. Soția lui
era un fel de porc, dar cei doi copii erau drăguți ca nasturii și nu semănau deloc cu John
Carradine. Două fetițe, ambele blonde.
„Don Grace și-a încheiat raportul și îl am de joia trecută, luând în considerare concluziile
și recomandările sale cu cât pot de atent. Apreciem cu toții seriozitatea acestei chestiuni
și mi-am luat libertatea de a discuta toată treaba cu John Carlson, de asemenea.
"Cum este el?" Am întrebat.
— Destul de bine. Ar trebui să mă gândesc că se va întoarce într-o lună.
— Ei bine, asta e ceva.
"Este?" A clipit la mine foarte repede, așa cum fac șopârlele.
— Nu l-am omorât. Asta e ceva.
"Da." Domnul Denver s-a uitat fix la mine. — Ai vrea să ai?
"Nu."
S-a aplecat în față, și-a tras scaunul la birou, s-a uitat la mine, a clătinat din cap și a
început: „Sunt foarte nedumerit când trebuie să vorbesc așa cum sunt pe cale să-ți
vorbesc, Charlie. Nedumerit și trist. Sunt în afacerea cu copiii din 1947 și încă nu pot
înțelege aceste lucruri. Simt că ceea ce am de spus este corect și necesar, dar mă face și
nefericit. Pentru că încă nu pot înțelege de ce se întâmplă așa ceva. În 1959, am avut aici
un băiat foarte inteligent care a bătut destul de rău o fată de liceu cu o bâtă de baseball.
În cele din urmă, a trebuit să-l trimitem la South Portland Correctional Institute. Tot ce a
putut spune a fost că ea nu iesea cu el, apoi zâmbea.” Domnul Denver clătină din cap.
"Nu te deranja."
"Ce?"
"Nu te obosi să încerci să înțelegi. Nu-ți pierde somnul din cauza asta."
„Dar de ce, Charlie? De ce ai făcut asta? Doamne, era la operație

masă timp de aproape patru ore...
„De ce este întrebarea domnului Grace”, am spus. „El este psihiatru de școală. Tu, o întrebi doar
pentru că este un exemplu bun pentru predica ta. Nu vreau să mai ascult predici. Nu înseamnă un
rahat pentru mine. S-a terminat. Avea să trăiască sau să moară.
El a trăit. Mă bucur. Faci ceea ce ai de făcut. Ceea ce tu și domnul Grace ați decis să faceți. Dar nu
încerca să mă înțelegi.”
— Charlie, înțelegerea face parte din munca mea.
„Dar să te ajut să-ți faci treaba nu face parte din a mea”, am spus. „Așa că lasă-mă să-ți spun un
lucru. Pentru a ajuta la deschiderea liniilor de comunicare, bine?”
"Bine..."
Mi-am ținut mâinile strâns în poală. Tremurau. „M-am săturat de tine și de domnul Grace și de
toți ceilalți. Odinioară mă faceai să-mi fie frică și încă mă faci să-mi fie frică, dar acum mă obosești
și pe mine și am decis că nu trebuie să pun sus cu asta. Așa cum sunt eu, nu pot suporta asta. Ce
crezi tu nu înseamnă nimic pentru mine. Nu ești calificat să ai de-a face cu mine. Așa că stai înapoi.
Te avertizez. Nu ești calificat.”
Vocea mea se ridicase la un strigăt aproape tremurător.
Domnul Denver oftă.
„Deci s-ar putea să crezi, Charlie. Dar legile statului spun altceva. După ce am citit raportul
domnului Grace, cred că sunt de acord cu el că nu te înțelegi pe tine însuți sau consecințele a ceea
ce ai făcut în dl. Sala de clasă a lui Carlson. Ești deranjat, Charlie.
Ești deranjat, Charlie.
Cherokeii obișnuiau să-și taie nasul... pentru ca toată lumea din trib să poată vedea
ce parte din ei i-a pus în necaz.
Cuvintele mi-au răsunat verde în cap, parcă la mare adâncime. Erau cuvinte de rechin la adâncimi,
cuvintele fălcilor vin să mă înghită. Cuvinte cu dinți și ochi.
Aici am început să-l pun. Știam asta, pentru că același lucru care sa întâmplat chiar înainte să-i
dau domnului Carlson afacerea se întâmpla acum. Mâinile mele au încetat să tremure. Stomacul
mi s-a potolit și tot mijlocul mi s-a simțit rece și calm. M-am simțit detașat, nu numai de domnul
Denver și de gâtul lui ras, ci și de mine însumi. Aproape că aș putea pluti.
Domnul Denver continuase, ceva despre consilierea adecvată și psihiatrie

ajutor, dar l-am întrerupt. — Domnule om, po i să mergi direct în iad.
S-a oprit și a pus jos hârtia la care se uitase, ca să nu fie nevoit să se uite la mine. Ceva din
dosarul meu, fără îndoială. Dosarul atotputernic. Marele Dosar American.
"Ce?" el a spus.
„În iad. Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Vreo nebunie în familia dumneavoastră, domnule
Denver?”
— Voi discuta despre asta cu tine, Charlie, spuse el strâns. „Nu mă voi angaja în…”
"... practici sexuale imorale", am terminat pentru el. "Doar tu și cu mine, bine? Primul care se
ridică câștigă Premiul Putnam Good Fellowship. Umple mâna de altădată, părere. Adu-l pe domnul
Grace aici, asta e și mai bine.
„Wh-
„Nu înțelegi mesajul? Trebuie să-l scoți cândva, nu? Îți datorezi, nu? în calitate de judecător al
ceea ce este potrivit pentru mine.
Diavolii. Posesiune demonică. De ce am lovit-o pe fata cu acea bâtă, Lawd, Lawd? De debbil m-a
făcut să o fac și sunt atât de înțelept. De ce nu recunoști?
Te bucuri de a-mi comercializa carnea. Sunt cel mai bun lucru care ți s-a întâmplat din 1959.”
Mă privea cu privirea deschis. L-am avut lângă părul scurt, știam asta, eram sălbatic mândră
de asta. Pe de o parte, a vrut să mă umorizeze, să meargă cu mine, pentru că până la urmă, nu
asta faci cu oamenii deranjați? Pe de altă parte, el a fost în afacerea copiilor, așa cum mi-a spus,
iar prima regulă în afacerea copiilor este: Nu lăsați să nu vă dea buze, fiți rapid cu comanda și
revenirea rapidă.
"Charlie-"
"Nu vă deranjați. Încerc să vă spun că m-am săturat să fiu masturbat. Fiți bărbat, pentru
numele lui Dumnezeu, domnule Denver. Și dacă nu puteți fi bărbat, măcar trageți-vă
pantalonii în sus. și fii director.”
— Taci, mormăi el. Fața lui devenise roșu aprins. „Ești al naibii de norocos că trăiești
într-un stat progresist și mergi la o școală progresivă, tinere.
Știi unde ai fi altfel? Să-ți vând actele într-un reformator undeva, executând o pedeapsă
pentru agresiune criminală. Nu sunt sigur că oricum nu ai locul acolo. Tu-'
— Mul umesc, am spus.
S-a uitat la mine, cu ochii lui albaștri furios ațintiți asupra ai mei.
„Pentru că m-ai tratat ca pe o ființă umană, chiar dacă ar trebui să te enervez să o faci.
Acesta este un progres real.” Mi-am încrucișat picioarele, fiind nonșalant. „Vrei să vorbim
despre raidurile în chiloți la care ai făcut scena în timp ce erai la Big U învățând afacerea
copiilor?”
— Gura ta este murdară, spuse el în mod deliberat. — Și mintea ta la fel.
„La naiba”, am spus și am râs de el.
A luat o nuanță și mai adâncă de stacojiu și s-a ridicat. S-a întins încet peste birou,
încet, încet, de parcă ar avea nevoie de ulei, și mi-a strâns umărul cămășii în mână. —
Arată ceva respect, spuse el. Își făcuse rece și nici măcar nu se deranja să folosească acel
mormăit de primă clasă. „Pudredule micuț, îmi arăți puțin respect.
"
„Aș putea să-ți arăt fundul meu și tu l-ai săruta”, am spus. "Continuați și spuneți-mi
despre raidurile cu chiloții. O să vă simțiți mai bine. Aruncă-ne chiloții! Aruncă-ne chiloții!"
Mi-a dat drumul, ținându-și mâna departe de corp, de parcă un câine turbat tocmai ar
fi făcut caca pe ea. — Ieși afară, spuse el răgușit. „Ia-ți cărțile, dă-le aici și apoi ieși.
Expulzarea ta și transferul la Academia Greenmantle sunt efective de luni. Voi vorbi cu
părinții tăi la telefon. Acum ieși. Nu vreau să am să te privesc”.
M-am ridicat, mi-am descheiat cei doi nasturi de jos de la cămașă, mi-am scos coada
pe o parte și mi-am desfăcut fermoarul. Înainte ca el să se poată mișca, am deschis ușa
și am intrat clătinându-mă în biroul exterior. Domnișoara Marble și Al Lathrop discutau la
biroul ei și amândoi au ridicat privirea și au tresărit când m-au văzut. Evident, amândoi
jucaseră marele joc de societate american We Don't Really Hear Them, Do We?
— Mai bine ai ajunge la el, am gâfâit. „Stăteam acolo și vorbim despre chiloți
"
raiduri și a sărit peste biroul lui și a încercat să mă violeze.
Îl împinsesem peste margine, deloc o ispravă, ținând cont că era în afacerea cu copiii
de douăzeci și nouă de ani și probabil că era la doar zece distanță să-și dea cheia de aur
la crapperul de la parter. S-a aruncat spre mine prin u ă; Am dansat departe de el și el a
rămas acolo arătând furios, prost și vinovat deodată.
— Pune pe cineva să aibă grijă de el, am spus. „Va fi mai dulce după ce o va scoate din
sistemul său.” M-am uitat la domnul Denver, i-am făcut cu ochiul și i-am șoptit: „Aruncă-
ne chiloții, nu?”
Apoi am ieșit prin șipcile și am ieșit încet pe ușa biroului, întinzându-mi cămașa și
înfăcând-o, închizându-mi fermoarul. Avea timp suficient pentru el să spună ceva, dar nu
scoase un cuvânt.
Atunci a început cu adevărat să se rostogolească, pentru că dintr-o dată am știut că nu

poate spune un cuvânt. A fost grozav să anunțe prânzul cald al zilei prin interfon, dar
acesta era un lucru diferit, cu bucurie, diferit. L-am confruntat cu exact ceea ce spunea că
nu era în regulă cu mine și nu reușise să facă față. Poate că se aștepta să zâmbim și să
dăm mâna și să încheiem șederea mea de șapte semestru și jumătate la Placerville High
cu o critică literară a Bugle. Dar, în ciuda tuturor, domnule Carlson și restul, nu se
așteptase cu adevărat la niciun act irațional. Toate acele lucruri erau menite pentru dulap,
înfășurate lângă acele reviste urâte pe care nu le arătați niciodată soției tale. Stătea acolo,
în spate, cu corzile vocale înghețate, fără un cuvânt de spus în minte. Niciunul dintre
instructorii săi în Dealing with the Disturbed Child, EdB-211, nu i-a spus vreodată că ar
putea avea de-a face într-o zi cu un student care l-ar ataca la nivel personal.
Și destul de repede avea să fie supărat. Asta l-a făcut periculos. Cine știa mai bine decât
mine? Trebuia să mă protejez. Eram pregătit, și fusesem de când am decis că oamenii ar
putea-s-ar putea să-ți urmărești
eu în jur și verific.
I-am oferit toate șansele.
Am așteptat ca el să iasă și să mă apuce, până la scară. Nu am vrut mântuire. Ori

am trecut de acel punct, ori nu am ajuns niciodată la el. Tot ce îmi doream era
recunoașterea... sau poate ca cineva să deseneze un cerc galben de ciumă în jurul
picioarelor mele.
Nu a ieșit.
Și când nu a făcut-o, am mers înainte și am luat-o.

Capitolul 7
Am coborât scara fluierând; M-am simțit minunat. Lucrurile se întâmplă așa

uneori. Când totul este în cel mai rău caz, mintea ta pur și simplu aruncă totul
în coșul de gunoi și pleacă în Florida pentru puțin timp. Se aude brusc o strălucire
electrică ce naiba în timp ce stai acolo privind înapoi peste umăr la podul pe care
tocmai l-ai ars.
O fată pe care nu o cunoșteam a trecut pe lângă mine pe palierul de la etajul al doilea, o fată urâtă
și coșuroasă, purtând ochelari mari cu ramă de corn și care purta o grămadă de cărți de tip secretariat.
Dintr-un impuls m-am întors și am avut grijă de ea. Da; da. Din spate ar fi putut
fi Miss America. A fost minunat.
Capitolul 8
Sala de la primul etaj era pustie. Nici un suflet care vine sau pleacă. Singurul sunet era
drona stupului, sunetul care face toate școlile la fel, moderne și cu pereți de sticlă sau
străvechi și împuțite a lac de podea. Dulapuri stăteau în rânduri de santinelă tăcute, cu o
pauză ici și colo pentru a face loc unei fântâni de băut sau a unei uși de clasă.
Algebra II era în camera 16, dar dulapul meu era la celălalt capăt al holului. eu
a coborât la el și l-a privit.
Vestiarul meu. Așa spunea: CHARLES DECKER a tipărit frumos în mână pe o fâșie de
hârtie de școală Con‑Tact. În fiecare septembrie, în timpul primei perioade de acasă, a
avut loc înmânarea benzilor goale de Con-Tact. Am scris scrisori cu atenție și, în timpul
pauzei de două minute dintre camera de acasă și prima clasă a noului an, le-am lipit.
Ritualul era la fel de vechi și la fel de sfânt ca Prima Împărtășanie. În prima zi a anului al
doilea, Joe McKennedy s-a apropiat de mine prin holul aglomerat, cu banda lui Con‑Tact
lipită pe frunte și cu un rânjet de rahat lipit pe gură. Sute de boboci îngroziți, fiecare cu o
mică etichetă galbenă fixată pe cămașă sau bluză, s-au întors să privească acest sacrilegiu.
Aproape că mi-am rupt mingile râzând. Bineînțeles că a primit o detenție pentru asta, dar
mi-a făcut ziua. Când mă gândesc înapoi la asta, cred că mi-a făcut anul.
Și iată-mă, chiar între ROSANNE DEBBINS și CARLA DENCH, care se stropise cu apă de
trandafiri în fiecare dimineață, ceea ce nu fusese de mare ajutor pentru a-mi păstra micul
dejun acolo unde trebuia în ultimul semestru.
Ah, dar tot ce era în spatele meu acum.
Dulap gri, înalt de cinci picioare, lacăt. Lacătele au fost predate la începutul anului
împreună cu benzile Con‑Tact. Titus, se proclamă lacătul. Închide-mă, deblochează-mă.
Eu sunt Titus, Lacătul Ajutor.
„Titus, bătrâne mătuș,” am șoptit. — Titus, bătrâne ciocănător.

Am întins mâna spre Titus și mi s-a părut că mâna mea s-a întins spre el pe o mie de mile,
o mână pe capătul unui braț de plastic care se alungea fără durere și fără nervi. Suprafața
numerotată a feței negre a lui Titus m-a privit blând, fără a condamna, dar cu siguranță nu
aprobă, nu, nu asta, și am închis ochii pentru o clipă. Corpul mi s-a zdruncinat printr-un fior,
tras de mâini invizibile, involuntare, opuse.
Și când mi-am deschis din nou ochii, Titus era în strânsoarea mea. Prapastia se inchisese.
Combinațiile pe încuietorile de liceu sunt simple. Al meu era șase la stânga, treizeci la
dreapta și două viraje înapoi la zero. Titus era cunoscut mai mult pentru puterea lui decât
pentru intelectul său. Lacătul s-a rupt și l-am avut în mână. L-am strâns strâns, fără să
deschid ușa dulapului.
În hol, domnul Johnson spunea: „... iar hessienii, care erau mercenari plătiți, nu erau prea
nerăbdători să lupte, mai ales într-o zonă rurală în care oportunitățile de jaf peste salariile
convenite. ..”
— Hessian, i-am optit lui Titus. L-am dus la primul coș de gunoi și l-am aruncat înăuntru.
S-a uitat la mine, nevinovat, dintr-un gunoi de hârtii de teme aruncate și saci vechi pentru
sandviciuri.
„...dar amintiți-vă că hessienii, din câte știa armata continentală, erau

formidabile mașini germane de ucidere...
M-am aplecat, l-am ridicat și l-am băgat în buzunarul de la piept, unde a făcut o umflătură
cam cât un pachet de țigări.
— Ține minte, Titus, vechea mașină de ucidere, am spus și m-am întors la dulapul meu.
Am deschis-o. Mototolită într-o minge transpirată în partea de jos era uniforma mea de
gimnastică, saci de prânz vechi, ambalaje de bomboane, un miez de măr vechi de o lună
care se rumenea frumos și o pereche de pantofi sport negri. Jacheta mea roșie din nailon
era atârnată de cârlig, iar pe raftul de deasupra erau manualele mele, toate cu excepția Algebra II.
Civic, Guvernul american, Povești și fabule franceze și Sănătate, acel curs fericit pentru
seniori, o carte roșie și modernă cu o fată și un băiat de liceu pe copertă și secțiunea despre
bolile venerice decupate bine prin votul unanim al Comitetului școlar . Am început să o
înțeleg începând cu cartea de sănătate,
vândut școlii de nimeni altul decât bunul bătrân Al Lathrop, am sperat și am avut încredere. L-am
scos, l-am deschis undeva între „Piedele de bază ale nutriției” și „Reguli de înot pentru distracție
și siguranță” și l-am rupt în două. A venit ușor.
Toate au venit ușor, cu excepția Civics, care era un text vechi și dur de Silver Burdett, circa 1946.
Am aruncat toate piesele în fundul dulapului. Singurul lucru rămas în sus a fost rigla mea de
calcul, pe care am rupt-o în două, o poză cu Raquel Welch lipită pe peretele din spate (am lăsat-o
să stea) și cutia de scoici care se aflase în spatele cărților mele.
L-am ridicat și m-am uitat la el. Cutia ținea inițial obuze de pușcă lungă Winchester .22, dar nu
mai avea. Le-aș pune și celelalte cochilii în el, cele din sertarul biroului din biroul tatălui meu. În
biroul lui este un cap de cerb montat pe perete și se uita la mine cu ochii săi sticloși, prea vii,
când luam obuzele și pistolul, dar nu am lăsat să mă deranjeze. Nu era cel pe care îl primise în
excursia de vânătoare când aveam nouă ani. Pistolul fusese într-un alt sertar, în spatele unei cutii
cu plicuri de afaceri. Mă îndoiesc că și-a amintit că era încă acolo.
Și, de fapt, nu mai era, nu mai era.
Acum era în buzunarul jachetei mele. L-am scos și l-am băgat în centură.
Nu mă simțeam prea mult ca un Hessian. M-am simțit ca Wild Bill Hickok.
Mi-am pus cojile în buzunarul pantalonilor și mi-am scos bricheta. A fost una dintre acele locuri
de muncă transparente Scripto. Eu nu fumez, dar bricheta mi-a cam prins pofta. Am pus o lumină
în ea, m-am ghemuit și am dat foc la prostiile din fundul dulapului meu.
Flăcările s-au lins cu lăcomie de la cuferele mele de la sala de sport până la pungi de prânz și
ambalaje de bomboane până la ruinele cărților mele, purtând un miros transpirat și atletic până la
pe mine.
Apoi, gândindu-mă că m-am pus pe el cât de mult am putut singur, am închis ușa dulapului.
Erau mici orificii de ventilație chiar deasupra locului în care era scris numele meu Con-Tact și prin
ele auzeam flăcările zvâcnind în sus. Într-un minut, mici pete portocalii străluceau în întunericul
dincolo de orificii de aerisire, iar vopseaua cenușie a dulapului a început să crape și să se
decojească.
Un copil a ieșit din camera domnului Johnson cu un permis de baie verde. S-a uitat la fumul
care eructa vesel din orificiile de ventilație din dulapul meu, s-a uitat la mine și s-a grăbit spre
baie. Nu cred că a văzut pistolul. El nu era
grăbindu-se atât de repede.
Am pornit spre camera 16. M-am oprit exact când am ajuns acolo, cu mâna pe
clanța ușii, privind înapoi. Fumul se revărsa cu adevărat pe orificiile de ventilație
acum și o pată întunecată și de funingine se răspândea în fața dulapului meu.
Hârtia Con-Tact devenise maro. Nu mai puteai vedea literele care mi-au făcut numele.
Nu cred că a existat nimic în bătaia creierului meu atunci, în afară de obișnuitul

static de fundal - genul pe care îl primești la radio când este pornit până la capăt și
nu este acordat deloc la nicio stație. Creierul meu se oprise la putere, ca să zic așa;
micuțul care purta pălăria Napoleon înăuntru arăta ași și paria pe ei.
M-am întors în camera 16 și am deschis ușa. Speram, dar nu știam ce.

Capitolul 9
„...Deci înțelegi că atunci când creștem numărul de variabile, axiomele în sine nu se schimbă
niciodată. De exemplu...
Doamna Underwood ridică privirea atentă, împingându-și ochelarii de arlechin în sus asupra ei
nas. — Ave i un permis de birou, domnule Decker?
— Da, am spus și am scos pistolul din centură. Nici măcar nu eram sigur că a fost încărcat
până nu s-a stins. Am împușcat-o în cap. Doamna Underwood nu a știut niciodată ce a lovit-o,
sunt sigur. A căzut lateral pe birou și apoi s-a rostogolit pe podea, iar acea expresie de așteptare
nu i-a părăsit niciodată fața.
Capitolul 10
Sănătate psihică:
Poți trece prin toată viața spunându-ți că viața este logică, viața prozaică, viața sănătoasă. Mai
presus de toate, sănătos la minte. Și cred că este. Am avut mult timp să mă gândesc la asta. Și tot
la care revin este declarația pe moarte a doamnei Underwood: Deci înțelegeți că atunci când
creștem numărul de variabile, axiomele în sine nu se schimbă niciodată.
Eu chiar cred asta.
Cred; Prin urmare, sunt. Sunt fire de păr pe fața mea; de aceea mă bărbieresc. Soția și copilul
meu au fost răniți grav într-un accident de mașină; de aceea mă rog. Totul este logic, totul este
sănătos. Trăim în cea mai bună dintre lumi posibile, așa că dă-mi un Kent pentru stânga mea, un
Bud pentru dreapta mea, întoarce-te pe Starsky și Hutch și ascultă acea notă moale și armonioasă
care este universul care se învârte lin pe giroscopiile sale cerești.
Logica si minte. Ca și Coca-Cola, este adevăratul.
Dar, așa cum știu atât de bine Warner Brothers, John D. MacDonald și Long Island Dragway,
există un Mr. Hyde pentru fiecare chip fericit Jekyll, o față întunecată de cealaltă parte a oglinzii.
Creierul din spatele acelei fețe nu a auzit niciodată de brici, rugăciuni sau logica universului. Întorci
oglinda într-o parte și îți vezi chipul reflectat cu o răsucire sinistră a mâinii stângi, jumătate nebun
și jumătate sănătos la minte. Astronomii numesc acea linie dintre lumină și întuneric terminatorul.
Cealaltă parte spune că universul are toată logica unui copil mic într-un costum de cowboy de
Halloween, cu măruntaiele și bomboanele sale răspândite pe o milă de pe autostrada Interstate 95.
Aceasta este logica napalmului, a paranoiei, a bombelor de valiza purtate de arabi fericiți, a
carcinomului la întâmplare. Această logică se mănâncă singură. Spune că viața este o maimuță pe
un băț, spune că viața se învârte la fel de isteric și neregulat ca bănuțul pe care îl arunci să vezi cine
cumpără prânzul.
Nimeni nu se uită la acea parte decât dacă trebuie, și pot să înțeleg asta. Te uiți la asta
dacă faci o plimbare cu un bețiv într-un GTO care ridică până la unu-zece și începe să plângă
despre cum l-a scos soția lui; te uiți la asta dacă un tip decide să traverseze Indiana
împușcând copii pe biciclete; te uiți la asta dacă sora ta spune „Mă duc un minut la magazin,
marele” și apoi este ucisă într-un strop. Te uiți la asta când îl auzi pe tatăl tău vorbind
despre tăierea nasului mamei tale.
Este o roată de ruletă, dar oricine spune că jocul este trucat se plânge. Indiferent câte
numere ar fi, principiul acelei mingi albe tremurătoare nu se schimbă niciodată. Nu spune
că e o nebunie. Totul este atât de cool și sănătos.
Și toată această ciudățenie nu se întâmplă doar afară. Este și în tine, chiar acum, crescând
în întuneric ca ciupercile magice. Spune-i Lucrul din Pivniță. Numiți-i factorul de prânz de
lovitură. Numiți-o fișierul Loony Tunes. Mă gândesc la el ca pe dinozaurul meu privat, uriaș,
slăbănog și fără minte, care se poticnește prin mlaștina împuțită a subconștientului meu,
fără să găsească niciodată o prelată suficient de mare pentru a o ține.
Dar ăsta sunt eu și am început să vă povestesc despre ei, acei studenți străluciți de la
facultate care, metaforic vorbind, au mers la magazin să ia lapte și au ajuns în mijlocul unui
jaf armat. Sunt un caz documentat, mărunțiș de rutină pentru moara de ziare. O mie de
știri m-au vândut la o mie de colțuri de stradă. Am avut cincizeci de secunde pe Chancellor-
Brinkley și o coloană și jumătate în Time. Și stau aici în fața ta (metaforic vorbind, din nou)
și îți spun că sunt perfect sănătos la minte. Am o roată ușor strâmbă la etaj, dar restul
merge doar patru-o, mulțumesc foarte mult.
Deci, ei. Cum le intelegi ? Trebuie să discutăm despre asta, nu-i așa?
— Ave i un permis de birou, domnule Decker? ea m-a întrebat.
— Da, am spus și am scos pistolul din centură. Nici măcar nu eram sigur că a fost
încărcat până nu s-a stins. Am împușcat-o în cap. Doamna Underwood nu a știut niciodată
ce a lovit-o, sunt sigur. A căzut lateral pe birou și apoi s-a rostogolit pe podea, iar acea
expresie de așteptare nu i-a părăsit niciodată fața.
Eu sunt cel sănătos la minte: eu sunt crupierul, sunt tipul care învârte mingea împotriva
roții. Tipul care își pune banii pe par/par, fata care își pune banii pe negru/roșu... ce zici de
ei?
Nu există nicio împărțire a timpului pentru a exprima măduva vieții noastre, timpul
dintre explozia de plumb de la bot și impactul cărnii, între impact și întuneric. Există
doar reluare instantanee sterilă care nu arată nimic
nou.
am împușcat-o; ea a cazut; și a fost un moment de tăcere de nedescris, o durată

infinită de timp, și ne-am dat cu toții înapoi, urmărind mingea învârtindu-se și
înconjurând, ticând, sărind, aprinzându-se pentru o clipă, continuă, capete și coadă,
roșu și negru, ciudat și chiar.
Cred că acel moment s-a încheiat. Eu într-adevăr. Dar uneori, în întuneric, cred că
acel moment hidos aleatoriu încă se petrece, că roata este încă în rotație și am visat tot
restul.
Cum trebuie să fie pentru o sinucidere care se coboară dintr-un pervaz înalt? Sunt
sigur că trebuie să fie un sentiment foarte sănătos. Probabil de aceea țipă până la capăt.
Capitolul 11
Dacă cineva ar fi țipat ceva melodramatic în acel moment precis, ceva de genul Oh,
Doamne, o să ne omoare pe toți! ar fi fost chiar acolo. Ei ar fi năvălit ca oile, iar cineva
agresiv ca Dick Keene mi-ar fi pus curea peste cap cu cartea lui de algebră, câștigând
astfel o cheie a orașului și Premiul pentru Cetățenie Bună.
Dar nimeni nu a spus un cuvânt. Stăteau într-o tăcere deplină uimită, privindu-mă cu
atenție, de parcă tocmai aș fi anunțat că le voi spune cum ar putea obține permise pentru
Placerville Drive-In în această seară de vineri.
Am închis ușa clasei, am traversat camera și m-am așezat în spatele biroului mare. Picioarele
mele nu erau atât de bune. Eram aproape de punctul să mă așez sau să cad. A trebuit să împing
picioarele doamnei Underwood din drum ca să-mi bag propriile picioare în gaura genunchiului.
Am pus pistolul jos pe bucherul ei verde, i-am închis cartea de algebră și am pus-o
împreună cu celelalte care erau stivuite frumos pe colțul biroului.
Atunci Irma Bates a rupt tăcerea cu un țipăt puternic, înghițitor, care a sunat ca un
tânăr de curcan care se strânge gâtul cu o zi înainte de Ziua Recunoștinței. Dar era prea
tarziu; toată lumea își luase acel moment nesfârșit pentru a lua în considerare faptele
vieții și morții. Nimeni nu i-a înțeles țipătul, iar ea s-a oprit, de parcă s-ar fi rușinat să țipe
în timpul școlii, oricât de mare ar fi fost provocarea. Cineva și-a dres glasul. Cineva din
spatele camerei a spus "Hum!" pe un ton ușor judiciar. Iar John „Pig Pen” Dano s-a
strecurat în liniște din scaun și s-a prăbușit pe podea într-un leșin.
Ei s-au uitat la mine dinspre șoc.
„Acest lucru,” am spus plăcut, „se știe ca să-l faci”.
Pași au bătut pe hol și cineva a întrebat pe altcineva dacă a explodat ceva în laboratorul
de chimie. În timp ce altcineva spunea că nu știe, alarma de incendiu s-a declanșat
strident. Jumătate dintre copiii din clasă au început să se trezească automat.
— În regulă, am spus. "Este doar dulapul meu. Aprins. I-am dat foc, adică. Stai jos."
Cei care începuseră să se ridice s-au așezat ascultători. Am căutat-o pe Sandra Cross.
Era pe al treilea rând, al patrulea scaun și nu părea să se teamă. Arăta ca ceea ce era. O
Fată Bună extrem de interesantă.
iruri de studen i se întindeau pe iarbă; Le puteam vedea prin ferestre. Veverița

dispăruse, totuși. Veverițele fac trecători nevinovați.
Ușa a fost deschisă, iar eu am luat pistolul. Domnul Vance îi împunse pe al lui
cap înăuntru. — Alarmă de incendiu, spuse el. — Toată lumea... Unde este doamna Underwood?
„Ieși afară”, am spus.
S-a uitat la mine. Era un om foarte porc, iar părul era tuns frumos. Părea de parcă un
artist peisagist l-ar fi tăiat cu grijă cu mașini de tuns gard viu.
"Ce? Ce ai spus?"
— Afară. Am tras în el și am ratat. Glonțul a scâncit de pe marginea superioară a ușii,

ciobind așchii de lemn.
„Isuse”, a spus cu blândețe cineva din primul rând.
Domnul Vance nu știa ce se întâmplă. Nu cred că niciunul dintre ei a făcut-o. Totul mi-
a adus aminte de un articol pe care l-am citit despre ultimul cutremur mare din California.
Era vorba despre o femeie care rătăcea din cameră în cameră în timp ce casa ei era
zdruncinată în bucăți în jurul ei, strigând soțului ei să deconecteze ventilatorul.
Domnul Vance a decis să se întoarcă la început. „Este un incendiu în clădire.

Vă rog-"
„Charlie are o armă, domnule Vance”, a spus Mike Gavin într-o discuție despre vreme.
ton. "Cred că e mai bine..."
Al doilea glonț l-a prins în gât. Carnea lui se răspândește lichid precum apa când arunci
o piatră în ea. S-a dus înapoi în hol, scărpinându-se în gât și a căzut.
Irma Bates a țipat din nou, dar din nou nu a avut nici un primitor. Dacă ar fi fost Carol Granger,
ar fi fost imitatori din plin, dar cine ar fi vrut să fie în concert cu biata Irma Bates? Nici măcar nu
avea iubit. În plus, toată lumea era prea ocupată să arunce cu ochiul la domnul Vance, ale cărui
mișcări de zgâriere încetineau.
„Ted”, i-am spus lui Ted Jones, care stătea cel mai aproape de u ă. „Închide asta și încuie-o.‑
"Ce crezi ca faci?" întrebă Ted. Se uita la mine cu o

un fel de dezgust speriat și disprețuitor.
— Încă nu cunosc toate detaliile, am spus. — Dar închide ușa și încuie-o, bine?
Pe hol, cineva striga: „Este într-un dulap! Este într-un Vance a avut un
infarct! Ia niște apă! Obține..."
Ted Jones s-a ridicat, a închis ușa și a încuiat-o. Era un băiat înalt, care purta Levi's decolorat și
o cămașă militară cu buzunare cu clapă. Arăta foarte bine. Întotdeauna l-am admirat pe Ted, deși
nu a făcut niciodată parte din cercul în care am călătorit.
A condus Mustang-ul de anul trecut, pe care i-l dăduse tatăl său, și nici nu a primit niciun bilet de
parcare. Și-a pieptănat părul într-un procuror demodat și pun pariu că a lui a fost chipul pe care
Irma Bates și-a adus-o în minte când a strecurat un castravete din frigider la primele ore ale nopții.
Cu un nume integral american ca Ted Jones, nici nu putea să-l lipsească. Tatăl său a fost
vicepreședinte al Placerville Bank and Trust.
"Acum ce?" întrebă Hannon Jackson. Părea nedumerit.
— Hm. Am pus din nou pistolul pe buvar. — Ei bine, cineva încearcă să aducă Pig Pen prin
preajmă. O să-și murdărească cămașa. Mai murdar, vreau să spun.
Sarah Pasterne a început să chicotească isteric și și-a bătut mâna peste gură. George Yannick,
care stătea aproape de Pig Pen, s-a ghemuit lângă el și a început să-l mângâie pe obraji. Pig Pen a
gemut, a deschis ochii, i-a dat peste cap și a spus: „A împușcat saci de cărți”.
Au fost câteva râsete isterice de data aceasta. Au plecat prin cameră ca pe porumb. Doamna
Underwood avea două serviete din plastic cu modele de tartan pe ele, pe care le purta în fiecare
clasă. Fusese cunoscută și ca
Two-Gun Sue.
Pig Pen se așeză tremurând pe scaunul lui, își dădu din nou ochii peste cap și începu să plângă.
Cineva s-a îndreptat cu putere spre u ă, a bătut clan a i a strigat: "Hei! Hei acolo!"
Semăna cu domnul Johnson, care vorbea despre Hessieni. Am luat pistolul și am trecut
un glonț prin geamul cu sârmă de pui. A făcut o mică gaură îngrijită lângă capul domnului
Johnson, iar domnul Johnson a dispărut din vedere ca un submarin care se scufundă.
Clasa (cu posibila excepție a lui Ted) a urmărit toată acțiunea cu mare interes, de parcă s-
ar fi împiedicat dintr-un film destul de bun din întâmplare.
— Cineva acolo are o armă! strigă domnul Johnson. A fost o umflătură slabă-
sunet în timp ce se târa departe. Alarma de incendiu bâzâia răgușit la nesfârșit.
"Acum ce?" întrebă din nou Harmon Jackson. Era un băiat mic, de obicei cu
un zâmbet mare pe fața lui, dar acum părea neajutorat, tot în mare.
Nu m-am putut gândi la un răspuns la asta, așa că l-am lăsat să treacă. Afară, copiii se
făceau neliniștiți pe gazon, vorbind și arătând spre Camera 16, în timp ce vița de vie le
transmitea cuvântul. După puțin timp, unii profesori – profesorii bărbați au început să-i
împingă înapoi spre capătul gimnaziului al clădirii.
În oraș, fluierul de foc de pe Clădirea Municipală a început să țipe, ridicându-se și

căzând în cicluri isterice.
— E ca sfârșitul lumii, spuse Sandra Cross încet.
Nici eu nu am avut un răspuns pentru asta.

Capitolul 12
Nimeni nu a spus nimic timp de cinci minute, până când mașinile de pompieri au ajuns la liceu. Ei
s-au uitat la mine, iar eu m-am uitat la ei. Poate că încă ar fi putut să se înșurubească și încă mă
întreabă de ce nu au făcut-o. De ce nu au tăiat și au fugit, Charlie? Ce le-ai făcut? Unii dintre ei
întreabă asta aproape cu teamă, de parcă aș avea ochiul rău. nu le raspund. Nu răspund la nicio
întrebare despre ceea ce s-a întâmplat în acea dimineață în camera 16. Dar dacă le-aș spune ceva,
ar fi că au uitat ce înseamnă să fii copil, să trăiești obraz la gură cu violență, cu bătăile obișnuite
din sala de sport, certuri la PAL din Lewiston, bătăi la televizor, crime în filme. Cei mai mulți dintre
noi văzusem o fetiță care vomita supă de mazăre peste un preot chiar la autovehicul local. Old
Book Bags nu a fost foarte zdruncinat prin comparație.
Nu mă asum nimic din acele lucruri, hei, nu sunt în formă pentru cruciade în aceste zile. Vă
spun doar că copiii americani muncesc sub o viață uriașă de violență, atât reală, cât și simulată.
În plus, am fost oarecum interesant: Hei, Charlie Decker s-a înnebunit astăzi, ai auzit? Nu! A făcut
el? Da. Da. Am fost acolo. A fost la fel ca Bonnie și Clyde, cu excepția faptului că Charlie are zitze
și nu erau floricele.
Știu că au crezut că ar fi bine. Asta face parte din asta. Despre ce mă întreb
este aceasta: Sperau să iau pe altcineva?
Un alt țipăt se alăturase sirenei de foc, acesta apropiindu-se foarte repede. Nu polițiștii. Era
acea notă de jodel isteric care este cea mai recentă furie în ambulanțele și vehiculele paramedicului
în aceste zile. Întotdeauna am crezut că va veni ziua când toate vehiculele de dezastru vor deveni
inteligente și vor înceta să sperie rahatul atotputernic din toți cei pe care vin să-i salveze. Când
are loc un incendiu, un accident sau un dezastru natural ca mine, vehiculele roșii se vor repezi la
fața locului însoțite de sunetul amplificat al Darktown Strutters cântând „Banjo Rag”. Într-o zi.
Oh baiete.
Capitolul 13
Văzând cum era școala, departamentul de pompieri a orașului s-a dus. Șeful pompierilor a venit
primul, împușcând în marea alee semicirculară a școlii cu Fordul Pinto cu bule albastre. În spatele
lui era un cârlig și o scară care urmărea pompierii ca niște bannere de luptă. În spatele asta erau
două pompe.
— Ai de gând să-i lași să intre? întrebă Jack Goldman.
— Focul este acolo, am spus. — Nu aici.
— Ți-ai închis ușa lacătului? întrebă Sylvia Ragan. Era o fată mare, blondă, cu sâni grozavi de
cardigan moi și dinți putrezindu-se ușor.
"Da. "
— Deja a ie it, atunci.
Mike Gavin se uită la pompierii care se grăbeau și a chicotit. „Doi dintre ei tocmai s-au întâlnit
unul pe altul”, a spus el. — Sfânta Moly.
Cei doi pompieri doborâți s-au descurcat și întregul grup se pregătea să atace în infern când
două siluete îmbrăcate în costum au alergat spre ei.
Unul era domnul Johnson, submarinul uman, iar celălalt era domnul Grace.
Vorbeau greu și repede cu șeful pompierilor.
Bucuri mari de furtun cu duze strălucitoare erau desfășurate de pe pompe și târâte spre ușile
din față. Șeful pompierilor s-a întors și a strigat: „Stai!” Stăteau nehotărâți pe gazon, cu duzele
prinse și întinse în fața lor ca niște falusuri comice de aramă.
Șeful pompierilor era încă în conferință cu domnul Johnson și domnul Grace. Domnul.
Johnson arătă spre Camera 16. Thomas Denver, directorul cu gâtul uimitor de ras, alergă și se
alătură discuției. Începea să arate ca o conferință de movilă de ulcior în ultima jumătate a a
nouălea.
"Vreau sa merg acasa!" spuse Irma Bates sălbatic.
„Suflați-o”, am spus.
eful pompierilor începuse din nou să facă semne către cavalerii săi, iar domnul Grace
clătină furios din cap i puse o mână pe umăr. S-a întors către Denver și i-a spus ceva. Denver
dădu din cap și alergă spre ușile principale.
Șeful dădea din cap fără tragere de inimă. S-a întors la mașină, a scotocit pe bancheta din
spate și a venit cu un megafon Radio Shack, alimentat de baterii.
Pun pariu că s-au certat adevărate la stația de pompieri despre cine a putut să folosească asta.
Astăzi, șeful era evident că trage de rang. A îndreptat-o către studenții morari.
"Vă rog să vă îndepărtați de clădire. Repet. Vă rog să vă îndepărtați de clădire. Deplasați-vă

până la marginea autostrăzii. Deplasați-vă până la marginea autostrăzii. Vom avea aici
autobuze care să vă ia în scurt timp. Școala este anulat pentru...
Scurt, nedumerit.
'...pentru restul zilei. Acum, vă rog să vă îndepărtați de clădire.”
O grămadă de profesori – atât bărbați, cât și femei de data aceasta – au început să-i aducă
spre drum. Ei făceau mârâi și bolboroseau. L-am căutat pe Joe McKennedy, dar nu l-am văzut
nicăieri.
„Este în regulă să-ți faci temele?” întrebă Melvin Thomas tremurând. Se auzi un râs general.
Păreau surprinși să audă asta.
"Da i-i drumul." M-am gândit o clipă și am adăugat: „Dacă vrei să fumezi, du-te
înainte și fă-o. "
Câțiva dintre ei au apucat pentru buzunare. Sylvia Ragan, făcându-și bucata de doamnă a
conacului, a scos delicat din poșetă un pachet de cămile bătute și s-a luminat cu o eleganță pe
îndelete. Ea a stins un val de fum și și-a aruncat chibritul pe podea. Ea și-a întins picioarele,
fără a se deranja prea mult cu neplăcerea fustei. Arăta confortabilă.
Trebuia să fie mai multe, totuși. Mă înțelegeam destul de bine, dar trebuiau să fie o mie de
lucruri la care nu mă gândeam. Nu că ar conta.
„Dacă ai un prieten lângă care vrei să stai, continuă și schimbă-te.

Dar nu încerca să te grăbești spre mine sau să fugi pe ușă, te rog.”
Câțiva copii s-au schimbat lângă prietenii lor, mergând repede și încet, dar cei mai mulți
dintre ei au stat liniștiți. Melvin Thomas își deschisese cartea de algebră, dar nu părea să se
concentreze asupra ei. Se uita la mine sticlos.
Se auzi o ușoară crăpătură metalică! din coltul de sus al camerei.

Cineva tocmai deschisese sistemul de interfon.
— Bună, spuse Denver. — Bună, camera 16.
— Bună, am spus.
"Cine e?"
— Charlie Decker.
Pauză lungă. În cele din urmă: „Ce se întâmplă acolo jos, Decker?”
M-am gândit bine. — Cred că înnebunesc, am spus.
O pauză și mai lungă. Apoi, aproape retoric: „Ce ai făcut?”
I-am făcut semn lui Ted Jones. Mi-a dat din cap politicos. — Domnule Denver?
"Cine e?"
— Ted Jones, domnule Denver. Charlie are o armă. Ne ține ostatici. A ucis-o pe doamna
Underwood. Și cred că l-a ucis și pe domnul Vance.
— Sunt destul de sigur că am făcut-o, am spus.
— Oh, spuse domnul Denver.
Sarah Pasterne chicoti din nou.
— Ted Jones?
— Sunt aici, îi spuse Ted. Părea foarte competent, Ted, dar în același timp distant. Ca un
prim-locotenent care a fost la facultate. Trebuia să admiri
l.
— Cine este în clasă în afară de tine și Decker?
— Doar o secundă, am spus. „Voi chema lista. Așteaptă”.
Am luat cartea verde de prezență a doamnei Underwood și am deschis-o. — Perioada a

doua, nu?
— Da, spuse Corky.
— Bine. Poftim. Irma Bates?
„Vreau să merg acasă!” țipă Irma sfidătoare.
— Ea e aici, am spus. — Susan Brooks?
"Aici. "
— Nancy Caskin?
"Aici. "
Am trecut prin restul rolului. Au fost douăzeci și cinci de nume, iar singurul
absent a fost Peter Franklin.
— Peter Franklin a fost împușcat? întrebă în liniște domnul Denver.
— Are rujeolă, spuse Don Lordi. Acest lucru a dus la un alt atac al
chicotește. Ted Jones se încruntă profund.
— Decker?
"Da."
— Le vei lăsa să plece?
— Nu chiar acum, am spus.
"De ce?" Era o îngrijorare îngrozitoare, o greutate îngrozitoare în vocea lui și,
pentru o secundă, aproape că m-am simțit rău pentru el. Am zdrobit asta repede. este
ca într-un mare joc de poker. Iată acest tip care a câștigat mare toată noaptea, are o
grămadă de jetoane înălțime de o milă și dintr-o dată începe să piardă.
Nu puțin, ci mult, și vrei să te simți rău pentru el și imperiul lui în cădere.
Dar îl înghesuiți pe spate și îl trageți, sau îl luați în ochi.
Așa că am spus: „Nu am terminat încă să punem totul aici jos”.
"Ce inseamna asta?"
„Înseamnă să-l lipești”, am spus. Ochii lui Carol Granger s-au rotunjit.
"Decker-"
"Spune-mi Charlie. Toți prietenii mei îmi spun Charlie."
"Decker-"
Mi-am ridicat mâna în fața clasei și mi-am încrucișat degetele în perechi. "Daca tu
nu-mi spune Charlie, o să împușc pe cineva.”
Pauză.
— Charlie?
"Asa e mai bine." În rândul din spate, Mike Gavin și Dick Keene acopereau rânjetele.
Unii dintre ceilalți nu se deranjau să le acopere. — Tu îmi spui Charlie, iar eu te voi numi
Tom. E bine, Tom?
Pauză lungă, lungă.
„Când le vei lăsa să plece, Charlie? Nu te-au rănit”.
Afară sosiseră unul dintre cele trei alb-negru și un crucișător albastru al poliției de stat
ale orașului. Au parcat vizavi de liceu, iar Jerry Kesserling, șeful de când Warren Talbot se
retrăsese în cimitirul metodist local în 1975, a început să direcționeze traficul pe drumul
Oak Hill Pond.
— M-ai auzit, Charlie?
"Da. Dar nu pot să-ți spun. Nu știu. Sunt mai mulți polițiști care vin, cred."
— Domnul Wolfe i-a sunat, spuse domnul Denver. „Îmi imaginez că vor fi mult mai
multe când vor aprecia pe deplin ce se întâmplă. Vor avea gaze lacrimogene și Mace, Dec...
Charlie.
— Tom?
Rănvitor: „Ce?”
„Îți scoți fundul slab și crăpat acolo și spune-le că în momentul în care cineva trage gaze
lacrimogene sau orice altceva aici, o să-i cer scuze.
Spune-le să-și amintească cine conduce”.
"De ce? De ce faci asta?" Părea furios, impotent și speriat. Părea ca un om care tocmai
a descoperit că nu mai este loc de a trece banii.
„Nu știu”, am spus, „dar cu siguranță bate raidurile în chiloți, Tom. Și nu cred că te
interesează de fapt. Tot ce vreau să faci este să te întorci acolo și să le spui ce le-am spus.
Vei face asta, Tom?"
— Nu am de ales, nu?
— Nu, așa e. Tu nu. Și mai e ceva, Tom.
"Ce?" A întrebat-o foarte ezitant.
„Nu-mi place foarte mult, Tom, așa cum probabil ți-ai dat seama, dar până acum nu ai
fost nevoit să-ți răpească prea mult cum m-am simțit. Dar acum am ieșit din biroul tău,
Tom. Îl ai? Nu sunt doar un record pe care îl poți păstra la trei după-amiaza. Vocea mea se
ridica într-un țipăt. "AȚI ASTA, TOM? AI INTERNALIZAT ACEA FAPTĂ PARTICULARĂ DE
VIAȚĂ?"
— Da, Charlie, spuse el cu o voce de moarte. "O am."
— Nu, nu, Tom. Dar o vei face. Înainte de a se termina ziua, vom înțelege totul despre
diferența dintre oameni și bucăți de hârtie dintr-un dosar și diferența dintre a-ți face
treaba și a fi angajat. Ce crezi despre asta, Tommy, omul meu?"
— Cred că ești un băiat bolnav, Decker.
— Nu, crezi că sunt un băiat bolnav, Charlie. Nu asta ai vrut să spui, Tom?
"Da..."
"Spune-o."
— Cred că ești un băiat bolnav, Charlie. Rolul mecanic, jenat, al unui copil de șapte ani.
„Trebuie să-l faci singur, Tom. Acum, du-te acolo și spune-le ce le-am spus.”
Denver și-a dres glasul de parcă ar fi avut altceva de spus, apoi interfonul s-a oprit. Un
mic murmur a trecut prin clasă. Le-am privit foarte atent. Ochii lor erau atât de mișto și
detașați cumva (șocul poate face asta: ești expulzat ca un pilot de vânătoare dintr-un vis
banal al vieții la o felie măcinată și supraîncărcată de carne adevărată, iar creierul tău
refuză să facă ajustările; poți numai cădere liberă și sper că, mai devreme sau mai târziu,
toboganul tău se va deschide), și o fantomă a școlii gramatice s-a întors la mine: Învățător,
profesor, sună la clopoțel, Lecțiile mele îți voi spune toate, Și când ziua mea la școala s-a
terminat, voi ști mai multe decât tot ce știam.
M-am întrebat ce învață ei astăzi; ceea ce învă am. Începuseră să apară autobuzele
școlare galbene, iar colegii noștri mergeau acasă să se bucure de festivități la televizoarele
din sufragerie și la radiourile cu tranzistor de buzunar; dar în camera 16, educația a
continuat.
Am bătut puternic cu patul pistolului pe birou. Murmurul a murit. Ei mă urmăreau la fel

de atent ca și eu pe ei. Judecător și juriu, sau juriu și inculpat? Am vrut să chicotesc.
„Ei bine”, am spus, „rahatul a lovit cu siguranță ventilatorul. Cred că trebuie să vorbim puțin.”
"Privat?" întrebă George Yannick. — Doar tu și noi? Avea o față inteligentă și plină de
viață și nu părea speriat.
"Da. "
„Atunci ar fi bine să închizi interfonul ăla.”
— Nenorocitul gura mare, spuse distinct Ted Jones. George se uită la el, rănit.
A urmat o tăcere incomodă în timp ce m-am ridicat și am împins micuța pârghie

sub difuzorul de la TALK-LISTEN to LISTEN.
M-am întors și m-am așezat din nou. Am dat din cap spre Ted. — Oricum mă gândeam la
asta, am mințit. — N-ar trebui să preiei așa ceva.
Ted nu a spus nimic, dar mi-a oferit un mic rânjet ciudat care m-a făcut să cred că s-ar fi
putut întreba cum aș putea gusta.
„Bine”, am spus clasei în general. "Poate că sunt nebun, dar nu am de gând să împușc pe
nimeni pentru că a discutat chestia asta cu mine. Crede-o. Nu-ți fie teamă să-ți împușcăm din
gură. Atâta timp cât nu vorbim toți deodată." Nu părea că va fi o problemă. „Pentru a lua
taurul de coarne, este cineva aici care chiar crede că mă voi ridica și o să-i ucid?”
Câțiva dintre ei păreau neliniștiți, dar nimeni nu a spus nimic.
„Bine. Pentru că nu sunt. Doar o să stăm pe aici și să-i sclipim pe toată lumea.”
— Da, sigur ai scos-o dracu pe doamna Underwood, spuse Ted. El încă zâmbea zâmbetul
lui ciudat.
„A trebuit. Știu că este greu de înțeles, dar... a trebuit. S-a rezumat la asta. Și domnule
Vance. Dar vreau ca toți cei de aici să se liniștească. Nimeni nu va împușca locul. , așa că nu
"
trebuie să vă faceți griji.
Carol Granger ridică timid mâna. Am dat din cap spre ea. Era deșteaptă, deșteaptă ca un
bici. Președinte de clasă și o simplă simplitate pentru a rosti un articol în calitate de promotor
în iunie „Responsabilitățile noastre față de rasa neagră” sau poate „Speranțe pentru viitor”.
Era deja înscrisă la unul dintre colegiile alea pentru femei de ligă mare, unde oamenii se
întreabă mereu câte fecioare sunt, dar nu i-am reținut asta.
— Când putem merge, Charlie?

Am oftat și am ridicat din umeri. „Va trebui doar să așteptăm și să vedem ce se

întâmplă”.
— Dar mama mea va fi îngrijorată de moarte!
"De ce?" întrebă Sylvia Ragan. — Ea știe unde ești, nu-i așa?
Râsul general. Cu excepția lui Ted Jones. Nu râdea și va trebui să mă uit la băiatul ăla.
Încă zâmbea zâmbetul lui mic, sălbatic. Își dorea neapărat să arunce totul afară din apă –
destul de evident. Dar de ce? Insigna de merit pentru prevenirea nebuniei? Insuficient.
Adulația comunității în general băiatul care stătea pe puntea în flăcări cu degetul în dig?
Nu părea stilul lui. Arătosul profil jos era stilul lui Ted. A fost singurul tip pe care l-am
cunoscut care a părăsit echipa de fotbal după trei sâmbăte de glorie în anul său de junior.
Tipul care scria sport pentru cârpă locală îl numea cel mai bun alergător pe care l-a
produs vreodată liceul Placerville. Dar renunțase, brusc și fără nicio explicație. Destul de
uimitor. Ceea ce era mai uimitor a fost faptul că coeficientul său de popularitate nu
pierduse niciun punct. Dacă ceva, Ted a devenit mai mult ca niciodată BMOC local. Joe
McKennedy, care a suferit timp de patru ani și un nas rupt la tackle stânga, mi-a spus că
singurul lucru pe care îl va spune Ted atunci când antrenorul agonisit cere o explicație
este că fotbalul părea a fi un joc destul de stupid și el (Ted) s-a gândit că ar putea găsi o
modalitate mai bună de a-și petrece timpul. Poți vedea de ce l-am respectat, dar eram al
naibii dacă știam de ce mă dorea într-un mod atât de personal. O mică gândire la această
problemă ar fi putut fi de ajutor, dar lucrurile mergeau îngrozitor de repede.
"Ești nebun?" întrebă deodată Harmon Jackson.
— Cred că trebuie să fiu, am spus. „Oricine ucide pe altcineva este nebun, în cartea
mea”.
— Ei bine, poate ar trebui să renunți la tine, spuse Hannon. „Că ajutor. A

doctor. tii."
— Vrei să spui așa, Grace? întrebă Sylvia. „Dumnezeule, ticălosul ăla. A trebuit să merg să-l
văd după ce i-am aruncat o călimară în bătrână Green. Tot ce a făcut a fost să-mi caute rochia și
să încerce să mă facă să vorbesc despre viața mea sexuală”.
— Nu că ai fi avut vreunul, spuse Pat Fitzgerald, iar un alt râs se auzi.

— Și nu că ar fi o treabă a lui sau a ta, spuse ea trufașă, lăsându-și țigara pe jos și

zdrobind-o.
"Deci ce vom face?" întrebă Jack Goldman.
— Doar pune-o, am spus. "Asta e tot."
Pe gazon, a sosit oa doua mașină de poliție a orașului. Am bănuit că cel de-al treilea a
fost probabil jos la Junior's Diner, luând în considerare transporturi vitale de cafea și
gogoși. Denver vorbea cu un polițist de stat în pantaloni albaștri și unul dintre acei
aproape Stetson pe care îi poartă. Pe drum, Jerry Kesserling lăsa câteva mașini să treacă
prin baraj pentru a ridica copiii care nu mergeau cu autobuzul. Mașinile au ridicat și apoi
au plecat în grabă. Domnul Grace vorbea cu un tip în costum de afaceri pe care nu îl
cunoșteam. Pompierii stăteau în jur și fumau țigări și așteptau ca cineva să le spună să
stingă focul sau să plece acasă.
— Are ceva de-a face cu tine că l-ai bătut pe Carlson? întrebă Corky.
„De unde să știu ce are de-a face cu?” l-am întrebat iritat. „Dacă aș ști ce mă face să o
fac, probabil că n-aș fi trebuit”.
— Sunt părinții tăi. Susan Brooks a vorbit brusc. „Trebuie să fie părinții tăi.
Ted Jones a făcut un zgomot nepoliticos.
M-am uitat la ea, surprins. Susan Brooks a fost una dintre acele fete care nu spun
niciodată nimic decât dacă sunt chemate, acelea pe care profesorii trebuie să le ceară
mereu să vorbească, te rog. O fată foarte studioasă, foarte serioasă. O fată destul de
drăguță, dar nu îngrozitor de strălucitoare – genul căruia nu are voie să renunțe și să
urmeze cursurile generale sau comerciale, pentru că avea un frate mai mare sau o soră
mai mare teribil de strălucitor, iar profesorii așteaptă lucruri comparabile de la ea. În
fine, una dintre acele fete care țin capătul murdar al bățului cu cât de multă bunătate și
maniere pot strânge. De obicei, se căsătoresc cu șoferi de camion și se mută pe Coasta
de Vest, unde au colțuri de bucătărie cu tejghele din Formica și le scriu scrisori celor din
Back East cât de rar pot scăpa. Își fac vieți liniștite, de succes și devin mai drăguțe pe
măsură ce umbra fratelui sau surorii mai mari strălucitoare se îndepărtează de ei.
„Părinții mei”, am spus, gustând. M-am gândit să le spun că am vânat cu tatăl meu
când aveam nouă ani. „Călătoria mea de vânătoare”, de Charles Decker. Subtitlu:
„Sau cum l-am auzit pe tatăl meu explicând treaba Cherokee la nas.” Prea revoltator.
I-am aruncat o privire lui Ted Jones, iar aroma bogată, aramie, a murdăriei mi-a umplut
nările. Fața lui avea o expresie furioasă, batjocoritoare, de parcă cineva tocmai i-ar fi forțat
o lămâie întreagă în gură și apoi i-ar fi încordat fălcile. De parcă cineva i-ar fi aruncat o
încărcătură de adâncime în creier și ar fi trimis un corp vechi și scufundat în vibrații psihice
lungi și de rău augur.
—A a scrie în toate căr ile de psihologie, continuă Susan, fără să tie. „De fapt...” Ea
a devenit brusc conștientă de faptul că vorbea (și pe un ton normal al vocii și în clasă) și s-a
strâns. Purta o bluză de culoare jad deschis și bretelele sutienului. arăta prin urme de cretă
fantomatice, pe jumătate șterse.
„Părinții mei”, am spus din nou și m-am oprit din nou. Mi-am amintit din nou de excursia
de vânătoare, dar de data aceasta mi-am amintit că m-am trezit, am văzut ramurile în
mișcare pe pânza strânsă a cortului (pânza era strânsă? , fără șuruburi slăbite acolo), privind
ramurile în mișcare, nevoia să șuie, simțindu-mă din nou ca un copil mic... și amintindu-și
ceva ce se întâmplase cu mult timp în urmă. Nu am vrut să vorbesc despre asta. Nu
vorbisem despre asta cu domnul Grace. Asta era să se înțeleagă pe bune și, în plus, mai era
și Ted. Lui Ted nu-i păsa deloc de asta. Poate că totul era foarte important pentru el. Poate
că Ted ar mai putea fi... ajutat. Bănuiam că e mult prea târziu pentru mine, dar chiar și la
acel nivel, nu spun ei că învățarea este un lucru bun și elegant de dragul ei? Sigur.
Afară, nu părea să se întâmple nimic mare. Ultima mașină de poliție a orașului sosise și,
așa cum mă așteptam, dădeau cafea... și. Timpul poveștilor se răcește.
„Părinții mei”, am spus:

Capitolul 14
Părinții mei s-au întâlnit la o recepție de nuntă și, deși s-ar putea să nu aibă nimic de-a
face cu nimic – cu excepția cazului în care crezi în prevestiri – mireasa în acea zi a fost
arsă până la moarte la mai puțin de un an mai târziu. Numele ei era Jessie Decker
Hannaford. Ca Jessie Decker, fusese colega de cameră a mamei mele la Universitatea din
Maine, unde amândoi erau specializați în științe politice. Lucrul care părea să se fi
întâmplat a fost următorul: soțul lui Jessie a ieșit la o întâlnire specială în oraș, iar Jessie a
intrat în baie să facă un duș. Ea a căzut și s-a lovit la cap și și-a pierdut cunoștința. În
bucătărie, un prosop a căzut pe un arzător încins. Casa s-a ridicat ca o rachetă. Nu a fost
o milă pe care nu a suferit-o.
Așa că singurul bun care a rezultat din acea nuntă a fost întâlnirea mamei mele cu
fratele lui Jessie Decker Hannaford. A fost steagul în Marinei. După recepție, a întrebat-o
pe mama dacă ar vrea să danseze. Ea a spus da.
Au făcut curte timp de șase luni, apoi s-au căsătorit. Am venit la vreo paisprezece luni
după nuntă și am făcut calculele din nou și din nou. Din câte îmi pot da seama, am fost
concepută într-una dintre nopțile dinaintea sau imediat după ce sora tatălui meu a fost
prăjită de vie în căpăcelul ei de duș. A fost domnișoara de onoare a mamei mele. M-am
uitat la toate pozele de la nuntă și oricât de des m-am uitat, îmi dă întotdeauna o senzație
ciudată. Acolo Jessie ține trena de mireasă a mamei mele. Jessie și soțul ei, Brian
Hannaford, zâmbind în fundal în timp ce mama și tata tăiau tortul de nuntă. Jessie
dansând cu ministrul. Și în toate imaginile, ea este la doar cinci luni distanță de duș și de
scânteia de pe arzătorul de la aragaz. Ți-ai dori să poți păși într-unul dintre acele
Kodachrome și să te apropii de ea și să-i spui: „Nu vei fi niciodată mătușa mea Jessie
decât dacă nu stai la duș când soțul tău este plecat. Ai grijă, mătușă Jessie.” Dar nu te poți
întoarce, din lipsă de pantof, calul a fost pierdut și toate astea.
Dar s-a întâmplat, care este un alt mod de a spune că m-am întâmplat, și asta este tot.
am fost copil unic; mama nu și-a dorit niciodată altul. E foarte intelectuală, mama mea.
Citește mistere englezești, dar niciodată de Agatha Christie. Victor Canning și Hammond
Innes au fost întotdeauna mai mult ceașca ei de ceai. De asemenea, reviste precum The
Manchester Guardian și Monocle și The New York Review of Books. Tatăl meu, care a
făcut o carieră în Marina și a ajuns ca recrutor, a fost mai mult
tip integral american. Îi plac Detroit Tigers și Detroit Redwings și a purtat o bandă neagră
în ziua în care a murit Vince Lombardi. Nici un rahat. Și citește acele romane de Richard
Stark despre Parker, hoțul. Asta a amuzat-o mereu pe mama mea. În cele din urmă, ea s-
a stricat și i-a spus că Richard Stark era într-adevăr Donald Westlake, care scrie un fel de
mistere amuzante sub numele său adevărat. Tatăl meu a încercat unul și l-a urât. După
aceea, s-a comportat întotdeauna ca și cum Westlake/Stark ar fi fost câinele său privat
care s-a întors împotriva lui într-o noapte și a încercat să-l muște de gât.
Cea mai veche amintire a mea este când m-am trezit în întuneric și am crezut că eram
mort până când am văzut umbrele mișcându-se pe pereți și pe tavan – era un ulm mare
și bătrân în afara ferestrei mele și vântul mișca ramurile. Această noapte anume – prima
noapte în care îmi amintesc orice – trebuie să fi fost o lună plină (lună a vânătorului, oare
ei o numesc?), pentru că pereții erau foarte strălucitori, iar umbrele erau foarte întunecate.
Umbrele ramurilor arătau ca niște degete grozave în mișcare.
Acum, când mă gândesc la asta, par degete de cadavre. Dar nu m-aș fi putut gândi la asta
atunci, nu-i așa? Aveam doar trei ani. Un copil atât de mic nici măcar nu știe ce este un
cadavru.
Dar urma ceva. L-am auzit, pe hol. Urma ceva groaznic. Vin după mine prin întuneric.
Îl auzeam, scârțâind și scârțâit și scârțâit.
Nu mă puteam mișca. Poate nici nu voiam să mă mut. Nu-mi amintesc despre asta.
Am stat întins și am privit degetele copacului mișcându-se pe perete și pe tavan și am
așteptat ca Lucrul Scârțâit să coboare în camera mea și să deschidă ușa.
După mult timp – poate să fi trecut o oră, sau să fi fost doar câteva secunde – mi-am
dat seama că Lucrul Scârțâit nu mă urmărea deloc. Sau cel puțin, nu încă. A fost după
mama și tata pe hol. Lucrul care scârțâia era în camera mamei și a tatalui.
Am stat acolo, privind degetele copacului și am ascultat. Acum totul pare atât de
visător și de departe, ca și cum un oraș trebuie să arate de pe un vârf de munte unde
aerul este rar, dar foarte real la fel. Îmi amintesc că vântul se târâia înainte și înapoi pe
geamul ferestrei dormitorului meu. Îmi amintesc că m-am udat – era cald și oarecum
reconfortant. Și îmi pot aminti de Lucrul care scârțâie.
După mult, mult, mult timp, îmi amintesc vocea mamei, fără suflare și iritată, și puțin
speriată: „Oprește-te acum, Carl”. Din nou scârțâitul, furtiv.
"Încetează! "
Un mormăit de la tatăl meu.
De la mama: "Nu-mi pasă! Nu-mi pasă dacă nu ai făcut-o! Oprește-te și lasă- mă să dorm!"
Așa că am știut. M-am dus la culcare, dar știam. Lucrul care scârțâia a fost tatăl meu.
Capitolul 15
Nimeni nu a spus nimic. Unii dintre ei nu înțeleseseră rostul, dacă era unul; Nu eram
sigur. Încă mă priveau nerăbdători, ca și cum ar aștepta liniștea unei glume destul de
bune.
Alții își studiau mâinile, evident stânjeniți. Dar Susan Brooks părea cu totul radiantă și
justificată. A fost un lucru foarte frumos de văzut. M-am simțit ca un fermier, care
împrăștie rahat și crește porumb.
Totuși nimeni nu a spus nimic. Ceasul a bâzâit cu o vagă hotărâre. M-am uitat în jos la
doamna Underwood. Ochii ei erau întredeschiși, străluciți, gumași. Nu părea mai
importantă decât o marmotă pe care o aruncasem cândva cu patru zece ai tatălui meu.
O muscă își spăla untuos labele pe antebraț. Simțindu-mă puțin dezgustată, am făcut-o
cu mâna.
Afară mai sosiseră patru mașini de poliție. Alte mașini erau parcate de-a lungul marginii
autostrăzii cât am putut vedea dincolo de blocaj. Se strângea destul de multă mulțime. M-
am așezat pe spate, mi-am curățat o parte a feței cu mâna și m-am uitat la Ted. Și-a ridicat
pumnii până la înălțimea umerilor, a zâmbit și a ridicat degetele mijlocii pe fiecare.
Nu a vorbit, dar i s-au mișcat buzele și am citit-o ușor: La naiba.
Nimeni nu știa că fusese trecut, în afară de el și de mine. Părea gata să vorbească

cu voce tare, dar am vrut să o țin puțin între noi. Am spus:
Capitolul 16
Tatăl meu m-a urât de când îmi amintesc.
Este o afirmație destul de cuprinzătoare și știu cât de fals sună. Sună petulant și cu
adevărat fantastic - genul de armă pe care copiii o folosesc întotdeauna atunci când
bătrânul nu va veni cu mașina pentru întâlnirea ta grea la drive-in cu Peggy Sue sau când
îți spune că dacă pierzi istoria lumii, a doua oară te va învinge. În această zi și epocă
strălucitoare, când toată lumea crede că psihologia este darul lui Dumnezeu pentru bietul
bătrân rase uman fixat anal și chiar și președintele Statelor Unite face o băutură înainte
de cină, este într-adevăr o modalitate bună de a scăpa de acele vinovății din Vechiul
Testament care țin. strecurându-ne în gât, ca după gustul unei mese proaste pe care am
mâncat-o în exces. Dacă spui că tatăl tău te-a urât în copilărie, poți să ieși în cartier, să
comiți un viol sau să incendiezi sala de bingo a Cavalerilor din Pythias și totuși să faci o
cerere.
Dar înseamnă și că nimeni nu te va crede dacă este adevărat. Tu ești băiețelul care a
strigat lupul. Și pentru mine este adevărat. Oh, nimic cu adevărat uimitor până după
chestia cu Carlson. Nu cred că tata însuși a știut cu adevărat asta până atunci. Chiar dacă
ai putea să sapi până la fundul motivelor lui, probabil că ar spune—cel mult—că mă ura
pentru binele meu.
Metafora timpului în vechiul corral: Pentru tata, viața era ca o mașină antică prețioasă.
Pentru că este prețios și de neînlocuit, îl păstrați imaculat și în stare de funcționare
perfectă. O dată pe an îl duci la Salonul local de mașini vechi. Nicio grăsime nu are voie
să murdărească benzina, nici un nămol care să-și găsească drumul în carburator, nici un
șurub de slăbit pe arborele de transmisie. Trebuie să fie reglat, uns și uns la fiecare mie
de kilometri și trebuie să îl ceruiți în fiecare duminică, chiar înainte de jocul profesionist
de la televizor. Motto-ul tatălui meu: Keep It Tight și Keep It Right. Iar dacă o pasăre se
cacă pe parbriz, o ștergeți înainte să se usuce acolo.
Asta a fost viața lui tata, iar eu eram rahatul de pe parbrizul lui.
Era un bărbat mare, tăcut, cu părul nisipos, un ten care ardea ușor și
o față care avea o atingere vagă, dar nu neplăcută, a simianului. Vara, arăta mereu
supărat, cu fața arsă de soare în roșu și cu ochii care se uitau belicos la tine, ca niște
licăriri palide de apă. Mai târziu, după ce aveam zece ani, a fost transferat la Boston și îl
vedeam doar în weekend, dar înainte era staționat în Portland și, în ceea ce mă privea,
era ca orice alt tată de la nouă la cinci, cu excepția că cămașa lui era kaki în loc de albă,
iar cravata era întotdeauna neagră.
În Biblie se spune că păcatele părin ilor sunt pedepsite asupra fiilor, iar asta poate fi
adevărat. Dar aș mai putea adăuga că păcatele fiilor altor părinți au fost vizitate asupra
mea. A fi șef de recrutare a fost foarte dur pentru tata și de multe ori am crezut că ar fi
fost mult mai fericit staționat pe mare, ca să nu mai spun cât de mult aș fi fost. Pentru el
era ca și cum ar fi trebuit să mergi și să vezi mașinile antice neprețuite ale altor oameni
conduse spre rafturi și ruine, împroșcate de noroi, mâncate de rugină. El a condus Romeo
de liceu, lăsându-și Julietele însărcinate în urma lor. El a condus bărbați care nu știau în
ce se bagă și bărbați cărora le păsa doar din ce ies. I-a convins pe tinerii îmbufnați care
fuseseră puși să aleagă între o explozie în Marina și o explozie în South Portland Training
and Correction. A primit contabili speriați care au ajuns la 1-A și ar fi făcut orice pentru a
se ține departe de oamenii din Nam, care tocmai atunci își începeau de lungă durată
specială pentru Pickled Penis of American Grunt. Și i-a primit pe cei care au părăsit falcile
care au trebuit să fie antrenați înainte ca ei să-și poată semna propriile nume și să aibă
un IQ care să se potrivească cu dimensiunile pălăriilor.
Și eram eu, chiar acolo, acasă, cu niște caracteristici în devenire atribuibile tuturor
celor de mai sus. O provocare acolo. Și trebuie să știi că nu m-a urât doar pentru că eram
acolo; m-a urât pentru că nu era egal cu provocarea. Ar fi putut fi dacă nu aș fi fost mai
mult copilul mamei mele decât al lui și dacă mama și eu nu am fi știut amândoi asta. Mi-a
numit băiatul unei mame. Poate că eram.
Într-o zi din toamna lui 1962 mi-am luat în cap să arunc cu pietre în ferestrele pe care
tata se pregătea să le îmbrace. Era începutul lunii octombrie, o sâmbătă, iar tata mergea
așa cum a procedat la toate, cu o precizie pas cu pas care exclude orice eroare și risipă.
Mai întâi a scos toate ferestrele din garaj (proaspăt vopsite cu primăvara înainte, verde
pentru a se potrivi cu ornamentele casei) și le-a aliniat cu grijă pe
casă, câte unul lângă fiecare fereastră. Îl văd, înalt, ars de soare și arătând supărat, chiar
și sub soarele răcoros al lunii octombrie, în aerul de epocă din octombrie, care era rece ca
sărutările. Octombrie este o lună atât de bună.
Stăteam pe treapta de jos a verandei din față, jucam pe Liniște și mă uitam la el. Din
când în când, o mașină urca pe drumul 9 spre Winsor sau cobora pe 9 spre Harlow sau
Freeport. Mama era înăuntru, cânta la pian.
Ceva minor – Bach, cred. Dar apoi, orice cânta mama suna de obicei ca Bach. Vântul a tras
și a împins-o, acum aducând-o la mine, acum ducând-o. Ori de câte ori aud piesa aceea
acum, mă gândesc la acea zi. Bach Fuga pentru Storm Windows în la minor.
Am stat și m-am jucat Liniște. A trecut un Ford din 1956 cu o plăcuță de înmatriculare din afara statului.
Aici sus să împușc potârniche și fazan, probabil. Un Robin a aterizat lângă ulmul care a
aruncat umbre pe peretele dormitorului meu noaptea și a ciugulit printre frunzele căzute
pentru un vierme. Mama a jucat mai departe, mâna dreaptă onduland melodia, mâna
stângă contrapunând-o. Mama putea să joace un boogie-woogie minunat când o simțea
nevoia, dar nu se întâmpla des. Pur și simplu nu i-a plăcut și probabil că a fost la fel de
bine. Chiar și boogi-urile ei sunau ca și cum le-ar fi scris Bach.
Deodată mi-a trecut prin minte cât de minunat ar fi să sparg toate ferestrele alea de
furtună. Să le spargă pe rând; geamurile superioare și apoi cele inferioare
cele.
Ai putea crede că a fost o răzbunare, conștientă sau inconștientă, o modalitate de a te

întoarce la bătrânul scuipat și lustruit, cu toate mâinile pe punte. Dar adevărul este că nu-
mi amintesc deloc să fi pus pe tatăl meu în acea imagine anume. Ziua a fost frumoasă și
frumoasă. Aveam patru ani. Era o zi frumoasă de octombrie pentru spargerea geamurilor.
M-am ridicat și am ieșit la umărul moale și am început să ridic pietre. Purtam pantaloni
scurti și am îndesat pietre în buzunarele din față până când trebuie să fi părut că port ouă
de struț. O altă mașină a trecut și i-am făcut cu mâna. Șoferul îi făcu semn înapoi. Femeia
de lângă el ținea un copil în brațe.
Am trecut înapoi pe gazon, am scos o piatră din buzunar și am aruncat-o în fereastra

furtună de lângă fereastra sufrageriei. Am aruncat-o cât am putut de tare. Am pierdut. Am
scos o altă piatră și de data asta m-am mutat chiar sus deasupra ferestrei respective. Un
mic fior mi-a trecut prin minte, tulburându-mi gândurile pentru o clipă. Nu puteam rata. Și
nu a făcut-o.
M-am dus direct prin casă spărgând geamuri. Mai întâi fereastra sufrageriei,
apoi fereastra camerei de muzică. Era sprijinit de partea din cărămidă a casei și,
după ce l-am spart, m-am uitat la mama, cântând la pian. Purta o slip albastru
pur. Când m-a văzut uitându-mă înăuntru, a sărit puțin și a lovit o notă acrișoară,
apoi mi-a zâmbit dulce și larg și a continuat să se joace. Puteți vedea cum a fost.
Nici măcar nu mă auzise spargând geamul.
Amuzant, într-un fel, nu avea niciun sentiment de a face ceva rău, doar de a
face ceva plăcut. Percepția selectivă a unui copil mic este un lucru ciudat; dacă
geamurile ar fi fost fixate, nu aș fi visat niciodată să le sparg.
Priveam ultima fereastră, cea din afara bârlogului, când o mână mi-a căzut pe
umăr și m-a întors. Era tatăl meu. Era nebun. Nu l-am văzut niciodată atât de
supărat. Avea ochii mari și își mușca limba între dinți de parcă ar fi avut o criză.
Am strigat, m-a speriat atât de tare. Era ca și cum mama ta venea la masa de
micul dejun cu o mască de Halloween.
"Bastard"'
M-a ridicat în ambele mâini, mâna dreaptă ținându-mi picioarele de glezne și

mâna stângă ținându-mi brațul stâng de piept, apoi m-a aruncat la pământ. A fost
greu – cât de greu putea să arunce, cred. Stăteam întins acolo cu toată suflarea
din mine, uitându-mă în sus la consternarea și conștientizarea care se strecoară
pe fața lui, dizolvând fulgerul furiei lui. Nu puteam să plâng sau să vorbesc sau
chiar să-mi mișc diafragma. Era o durere paralizantă în piept și în picioare.
— Nu am vrut să spun asta, a spus el, îngenunchind peste mine. "Ești bine? Ești
bine, Chuck?" Chuck îmi spunea când jucam la aruncare în curtea din spate.
Plămânii mi-au operat într-un gâfâit spasmodic. Am deschis gura și am scos un

țipăt uriaș. Sunetul m-a speriat, iar următorul țipăt a fost și mai puternic. Lacrimile
au transformat totul în prisme. Sunetul pianului s-a oprit.
„Nu ar fi trebuit să spargi ferestrele alea”, a spus el. Furia era înlocuită
consternare. "Acum, taci. Fii om, pentru numele lui Dumnezeu."
M-a smucit brusc în picioare exact când mama a zburat în jurul colțului casei,
încă în slip.
„A spart toate ferestrele de furtună”, a spus tatăl meu. — Du-te, pune ceva.
"Ce s-a întâmplat?" ea a plans. „Oh, Charlie, te-ai tăiat? Unde?

Arată-mi unde!”
— Nu este tăiat, spuse tata dezgustat. „Se teme că nu va fi lins. Și

al naibii de bine este."
Am alergat la mama și mi-am apăsat fața în burtica ei, simțind mătasea moale și
reconfortantă a slipului ei, mirosind mirosul ei dulce. Mi se simțea tot capul umflat și pulpos,
ca un nap. Vocea mea se transformase într-o râie de măgar. Am închis strâns ochii.
"Despre ce vorbești, să-l lingi? E mov! Dacă l-ai rănit, Carl..."
„A început să plângă când m-a văzut venind, pentru numele lui Hristos”.
Vocile veneau de sus deasupra mea, ca niște declarații amplificate de pe vârfurile munților.
— Vine o mașină, spuse el. — Intră înăuntru, Rita.
„Hai, iubito”, a spus mama. "Zâmbește pentru mami. Zâmbet mare."
M-a împins departe de stomacul ei și mi-a șters lacrimile de sub ochi.

Ai pus vreodată mama ta să-ți ștergă lacrimile? Despre asta au dreptate poeții hack. Este una
dintre experiențele grozave ale vieții, chiar acolo sus, cu primul tău joc cu mingea și primul
tău vis umed.
— Acolo, dragă, acolo. Tata nu a vrut să fie supărat.
„Acesta a fost Sam Castinguay și soția lui”, a spus tatăl meu. „Acum ai dat
acea gură-motor ceva despre care să vorbim. Sper-"
— Haide, Charlie, spuse ea, luându-mă de mână. — O să bem ciocolată. În camera mea de
cusut.
— La naiba o să faci, spuse tata scurt.

M-am uitat înapoi la el. Pumnii îi erau strânși furios în timp ce stătea în fața singurei
ferestre pe care o salvase.
— O să vomite doar când îi scot gudronul.
— Nu vei scoate gudron din nimeni, spuse ea. „L-ai speriat pe jumătate de moarte deja...”
Apoi s-a îndreptat către ea, fără să-i mai deranjeze derapajul ei, sau Sam și soția lui.
El o apucă de umăr și arătă spre fereastra zimțată din bucătărie.
"Uite! Uite! A făcut asta, iar acum vrei să-i dai ciocolată! Nu mai e bebeluș, Rita, e timpul să
nu-i mai dai pițigoi!"
M-am chinuit de șoldul ei, iar ea și-a smuls umărul. deget alb-
semnele i-au ieșit în evidență pentru o clipă pe carne și apoi s-au umplut cu roșu.
— Intră înăuntru, spuse ea calmă. — Ești destul de prost, Carl.
"Intentionez sa-"
— Nu-mi spune ce vei face! strigă ea deodată, înaintând spre el. El tresări instinctiv.
"Intră înăuntru! Ai făcut destule pagube! Intră înăuntru! Găsește-ți câțiva prieteni și bea
ceva! Du-te oriunde! Dar... ieși din ochi! "
— Pedeapsă, spuse el în mod deliberat. „Te-a învățat cineva cuvântul ăsta la facultate
sau a fost prea ocupat să te umple cu prostiile alea liberale? Data viitoare, s-ar putea să
spargă ceva mai valoros decât câteva ferestre de furtună. De câteva ori după aceea, s-ar
putea să-ți rupă inima. Distrugere dorită..."
"Iesi afara!" ea a tipat.
Am început să plâng din nou și m-am îndepărtat de amândoi. O clipă am stat între ele,
clătinându-mă, apoi mama m-a strâns. E în regulă, dragă, spunea ea, dar îl urmăream pe
tatăl meu, care se întoarse și se îndepărta ca un băiețel morocănos. Abia atunci, până când
nu am văzut cu ce practică și cu ce ușurință îngrozitoare fusese alungat, am început să
îndrăznesc să-l urăsc înapoi.
În timp ce eu și mama beam cacao în camera ei de cusut, i-am spus cum

Tata mă aruncase la pământ. I-am spus că tata a mințit.
M-a făcut să mă simt minunat și puternic.

Capitolul 17
"Ce s-a intamplat atunci?" întrebă Susan Brooks pe nerăsuflate.
„Nu mult”, am spus, „a explodat”. Acum că era scoasă, m-am trezit ușor surprins că mi s-a
înfipt atât de mult în gât. Am cunoscut odată un copil, Herk Orville, care a mâncat un șoarece. L-
am îndrăznit și el a înghițit-o. Brut. Era doar un mic șoarece de câmp și nu părea deloc rănit când
l-am găsit; poate că tocmai murise de bătrânețe. Oricum, mama lui Herk era afară atârnând
hainele și sa întâmplat să se uite la noi, stând în pământ lângă treapta din spate. Se uită exact la
timp să vadă șoarecele coborând pe gâtul lui Herk, cu capul înainte.
Ea a țipat—ce înspăimântare îți poate da când un adult țipă!—și a alergat și și-a băgat degetul
pe gâtul lui Herk. Herk a aruncat șoarecele, hamburgerul pe care îl mâncase la prânz și niște
glop pastos care arăta ca o supă de roșii. Tocmai începea să o întrebe pe mama lui ce se întâmplă
când aceasta a vomitat. Și acolo, în toată vomita aceea, șoarecele ăla bătrân mort nu arăta deloc
rău. Cu siguranță arăta mai bine decât restul lucrurilor. Morala părea să fie că vomitarea
trecutului tău când prezentul este și mai rău face ca o parte din vărsături să pară aproape
gustoase. Am început să le spun asta și apoi am decis că doar îi va revolta, ca în povestea lui
Cherokee Nose Job.
"Tata a stat câteva zile la câine. Asta a fost tot. Fără divorț. Nu mare lucru."
Carol Granger a început să spună ceva și atunci Ted s-a ridicat. Fața lui era palidă ca brânza,
cu excepția a două pete roșii arzătoare, câte una deasupra fiecărui pomeți. El zâmbea. Ți-am
spus că își purta părul într-o tăietură de fund de rață?
Unsoare, demodată, nu cool. Dar Ted a scăpat cu asta. În acel clic de secundă când s-a ridicat,
arăta ca fantoma lui James Dean venit să mă ia și inima mi s-a zdruncinat.
— O să-ți iau arma aia acum, rahat de tablă, spuse el zâmbind.

Dinții îi erau albi și uniformi.
A trebuit să lupt din greu pentru a-mi păstra vocea stabilă, dar cred că m-am descurcat destul de bine.
— Stai jos, Ted.
Ted nu a mers înainte, dar am putut vedea cât de mult își dorea. „Asta mă face rău, știi?
Încerc să dai vina pentru așa ceva pe oamenii tăi.
"
— Am spus că încerc să...?
"Taci!" spuse el cu o voce ridicată, stridentă. — Ai ucis doi oameni!
— Cât de atent din partea ta să observi, am spus.
Făcu o mișcare de ondulări oribile cu mâinile, ținându-le în talie

nivel și știam că în mintea lui tocmai mă apucase și mă mâncase.
— Lasă asta jos, Charlie, spuse el zâmbind. — Doar lasă arma aia jos și luptă-mă corect.
— De ce ai părăsit echipa de fotbal, Ted? am intrebat amabil. A fost foarte greu să sune
amabil, dar a funcționat. Părea uluit, deodată nesigur, de parcă nimeni, în afară de antrenorul
previzibil, ar fi îndrăznit vreodată să-l întrebe asta. Părea de parcă devenise brusc conștient
de faptul că el era singurul în picioare. Era asemănător cu privirea pe care o primește un tip
când își dă seama că are fermoarul jos și încearcă să se gândească la o modalitate drăguță și
discretă de a-l ridica înapoi, astfel încât să arate ca un act al lui Dumnezeu.
— Nu contează asta, spuse el. — Pune arma aia jos. Suna melodramatic ca
iad. Fals. El știa asta.
— Ți-e frică pentru mingile tale? Sacul tău mereu iubitor? Asta a fost?
Irma Bates gâfâi. Sylvia, însă, privea cu un anume interes de prădător.
„Tu...” S-a așezat brusc pe scaunul lui și cineva a chicotit în fundul camerei. Întotdeauna m-
am întrebat exact cine a fost acela. Dick Keene? Harmon Jackson?
Dar le-am văzut fețele. Și ceea ce am văzut m-a surprins. S-ar putea chiar să o spui
m-a șocat. Pentru că acolo era plăcere. A avut loc o confruntare, un schimb de focuri
verbal, ați putea spune, și am câștigat. Dar de ce i-a făcut fericiți? Ca acele imagini
înnebunitoare pe care le vezi uneori în ziarul de duminică - „De ce râd acești oameni?
Treci la pagina 41”. Numai că nu era nicio pagină la care să mă întorc.
Și e important să știi, știi. M-am gândit și m-am gândit, am răvășit orice creier mi-a mai
rămas și nu știu. Poate că era doar Ted însuși, chipeș și curajos, plin de același machism
natural care menține războaiele bine participate. Simplă gelozie, atunci. Nevoia de a-i
vedea pe toți la același nivel, făcând gargară în același cor de curse de șobolani, pentru a-
l parafraza pe Dylan. Scoate-ți masca, Ted, și stai cu noi, băieții obișnuiți.
Ted încă se holba la mine și știam destul de bine că era neîntrerupt.

Numai că data viitoare s-ar putea să nu fie atât de direct. Poate data viitoare m-ar încerca
pe flanc.
Poate e doar spiritul mafiei. Sari pe individ.
Dar nu am crezut asta atunci și nu cred acum, deși ar explica multe. Nu, trecerea
subtilă de la capătul balansoarului lui Ted la al meu nu putea fi respinsă ca un mormăit
de emoție în masă. O gloată îl șterge întotdeauna pe cel ciudat, sportul, mutantul. Ăsta
am fost eu, nu Ted. Ted era exact opusul acestor lucruri. Era un băiat pe care ai fi fost
mândru să-l ai jos, în camera cu fiica ta. Nu, a fost în Ted, nu în ei. Trebuia să fie în Ted.
Am început să simt tentacule ciudate de emoție în burtă, așa cum trebuie să simtă un
colecționar de fluturi când crede că tocmai a văzut o nouă specie fluturând în tufișurile
acelea.
„Știu de ce Ted a renunțat la fotbal”, a spus o voce vicleană. M-am uitat în jur. Era Pig
Pen. Ted sărise destul de mult la sunetul vocii lui. Începea să pară puțin slăbit.
— Spune, am spus.
— Dacă deschizi gura, te omor, spuse Ted în mod deliberat. Își întoarse zâmbetul către
Pig Pen.
Pig Pen clipi îngrozit și și-a lins buzele. Era sfâ iat. Probabil că era prima dată în viața
lui când avea toporul, iar acum nu știa dacă
a îndrăznit să-l macină. Desigur, aproape oricine din cameră ar fi putut să-ți spună cum
a obținut orice informație pe care o avea; Doamna Dano și-a petrecut viața participând
la bazaruri, vânzări de scormoni, mese la biserică și la școală, iar doamna Dano avea cel
mai lung și mai inteligent nas din Gates Falls. De asemenea, am bănuit că ea deținea
recordul pentru ascultare pe linie de petrecere. Se putea prinde de rufele murdare ale
oricui înainte să spui că ai auzit cele mai recente despre Sam Delacorte.
„Eu...” începu Pig Pen și se întoarse de la Ted în timp ce făcea un impotent

gest de strângere cu mâinile.
— Continuă și spune, spuse deodată Sylvia Ragan. — Nu lăsa Golden Boy să te sperie,
dragă.
Pig Pen i-a aruncat un zâmbet tremurător, apoi a izbit: „Doamna Jones este alcoolică.
A trebuit să meargă undeva și să se usuce. Ted a trebuit să-și ajute familia”.
Tăcere pentru o secundă.
— O să te omor, Pig Pen, spuse Ted ridicându-se. Fața lui era palidă.
— Acum, asta nu e frumos, am spus. — Tu ai spus asta. Stai jos.
Ted s-a uitat la mine și pentru o clipă am crezut că o să se spargă și să atace asupra
mea. Dacă ar fi făcut-o, l-aș fi ucis. Poate că mi-a văzut asta pe fața. S-a asezat din nou.
— Deci, am spus. „Scheletul a ie it din dulap. Unde este ea

se usucă, Ted?"
— Taci din gură, spuse el îngrozit. O parte din părul îi căzuse pe frunte. Aceasta
părea gras. Era prima dată când îmi părea așa.
„Oh, s-a întors acum”, a spus Pig Pen și i-a oferit lui Ted un zâmbet iertător.
— Ai spus că vei ucide Pig Pen, am spus eu gânditor.
— Îl voi omorî, mormăi Ted. Ochii lui erau roșii și nenorociți.
„Atunci poți da vina pe părinții tăi”, am spus eu zâmbind. — Nu va fi o ușurare?

Ted strânse strâns de marginea biroului său. Lucrurile nu erau deloc pe placul lui.
Harmon Jackson zâmbea urât. Poate că avea o veche ranchiune față de Ted.
— Tatăl tău a condus-o la el? am întrebat cu amabilitate. "Cum s-a întâmplat? Tot
timpul acasă târziu? A ars cina și toate astea? La început, ciupiți puțin sherry-ul la gătit?
Salut."
"Te voi ucide." gemu el.
Îl trageam cu ace – scoatem rahatul din el – și nimeni nu îmi spunea să mă opresc. A

fost incredibil. Toți îl priveau pe Ted cu un interes sticlos, de parcă s-ar fi așteptat tot
timpul să fie câțiva viermi dedesubt.
„Trebuie să fie dur, să fiu căsătorit cu un ofițer de bancă important”, am spus. „Uită-te
așa. Probabil că nu și-a dat seama că dădea în jos chestiile dure atât de grele. Se poate
strecura peste tine, uită-te așa. Poate ajunge peste tine. Și nu e vina ta, este? Hi-ho."
"Taci!" a țipat la mine.
„Acolo era, chiar sub nasul tău, dar tocmai a scăpat de sub control, nu-i așa?
Cam dezgustător, nu-i așa? Chiar a mers la oală, Ted? Spune-ne. Scapă de el.
Se cam plimba prin casă, nu-i așa?
"Taci! Taci!"
„Beat în fața apelării pentru dolari? A văzut bug-uri în colțuri? Sau a fost
a tăcut despre asta? A văzut bug-uri? A făcut-o? S-a făcut insecte?"
"Da, a fost dezgustător!" M-a grăit brusc, printr-o gură de

scuipat. "Aproape la fel de dezgustător ca tine! Ucigaș! Ucigaș!"
— Tu i-ai scris? am întrebat încet.
„De ce i-aș scrie?” întrebă el sălbatic. "De ce ar trebui să-i scriu? A renunțat."
„Și nu puteai să joci fotbal”.

Ted Jones a spus clar: „Târfa beată”.
Carol Granger a gâfâit și vraja a fost ruptă. Ochii lui Ted păreau să limpezească a
mic. Lumina roșie s-a stins din ei și și-a dat seama ce spusese.
— Te iau pentru asta, Charlie, spuse el încet.
— S-ar putea. S-ar putea să ai ocazia. Am zâmbit. „O târfă bătrână beată

mamă. Asta cu siguranță este dezgustător, Ted.”
Ted stătea tăcut, spunându-mi.
S-a terminat, atunci. Ne-am putea îndrepta atenția către alte lucruri – cel puțin,
pentru moment. Am avut sentimentul că ne-am putea întoarce la Ted. Sau că s-ar
întoarce la mine.
Oamenii se mișcau neliniștiți afară.
Ceasul bâzâia.
Nimeni nu a spus nimic de mult timp, sau ceea ce părea a fi mult timp. Erau multe
de gândit acum.
Capitolul 18
Sylvia Ragan a rupt în cele din urmă tăcerea. Ea și-a dat capul pe spate și a râs lung, tare și
zgomotos. Mai multe persoane, inclusiv eu, au sărit. Ted Jones nu a făcut-o. Era încă în propria
călătorie. — Știi ce aș vrea să fac după ce se termină asta? ea a intrebat.
"Ce?" întrebă Pig Pen. Părea surprins că vorbise din nou. Sandra Cross mă privea gravă. Avea
gleznele încrucișate așa cum o fac fetele drăguțe când vor să-i înfrunte pe băieții care vor să-și
caute rochiile.
„Aș dori să aflu asta într-o revistă de detectivi. „Șaizeci de minute de teroare cu Maniacul din
Placerville”. Aș pune pe cineva care scrie bine să o facă. Joe McKennedy sau Phil Franks... sau poate
tu, Charlie. Cum ți-a mușcat banana?" Ea a chicotit, iar Pig Pen s-a alăturat tentativ. Cred că era
fascinat de neînfricarea Sylviei. Sau poate era doar sexualitatea ei flagrantă. Cu siguranță nu avea
gleznele încrucișate.
Pe gazon, mai sosiseră două mașini de soldați. Pompierii plecau; alarma de incendiu se oprise
cu câteva minute în urmă. Brusc, domnul Grace se desprinse de mulțime și porni spre ușile
principale. O adiere ușoară zvâcni partea de jos a hainei lui sport.
— Mai multă companie, spuse Corky Herald.
M-am ridicat, m-am dus la interfon și l-am pornit din nou pe TALK-LISTEN.
Apoi m-am asezat din nou, transpirand putin. Domnul Don-Dumnezeu-Dă-ne-Grace era pe drum. Și
nu era ușor.
Câteva secunde mai târziu, s-a auzit crăpătura aceea goală! asta înseamnă că linia este deschisă.
Domnul Grace a spus: — Charlie? Vocea lui era foarte calmă, foarte bogată, foarte sigură.
— Ce mai faci, jupuitoare? Am întrebat.
"Bine, mulțumesc, Charlie. Ce mai faci?"

— Ținând degetul mare pe el, am spus agreabil.
Snickers de la unii dintre băieți.
„Charlie, am vorbit despre obținerea ajutorului pentru tine înainte de asta. Acum, ai comis
un act destul de antisocial, nu ești de acord?”
— După standardele cui?
— Standardele societății, Charlie. Mai întâi domnule Carlson, acum asta. Ne lași să te ajutăm?
Aproape că l-am întrebat dacă colegii mei nu fac parte din societate, pentru că nimeni de
aici nu părea prea preocupat de doamna Underwood. Dar nu am putut face asta.
Ar fi încălcat un set de reguli pe care abia începeam să le înțeleg.
"Cum face Ah?" am urlăit. „Ah, deja mi-am dat seama domnului Denber cât de rău îi pare Ah
că a lovit-o pe fata lui Loosyville Sluggah. Ali vrea să fie mic, săracul plătit! Ali vrea să fie salvat
și alb ca zăpada! Cum face Ah! , Rev'rund?"
Pat Fitzgerald, care era aproape la fel de negru ca asul de pică, râse și
clătină din cap.
— Charlie, Charlie, spuse domnul Grace, parcă foarte trist. „Numai tu îți poți salva sufletul
acum”.
asta nu mi-a placut. M-am oprit din strigat și am pus mâna pe pistol, ca pentru curaj. Nu mi-
a plăcut deloc. A avut un mod de a ți-l strecura. Îl văzusem mult de când l-am lovit pe domnul
Carlson cu cheia pentru țevi. Chiar ar putea s-o strecoare.
— Domnule Grace?
— Ce, Charlie?
— Tom a spus poli iei ce am spus?
— Nu vrei să spui „domnule Denver”?
— Oricum. A făcut...?
— Da, ți-a transmis mesajul.
— Și-au dat seama cum se vor descurca cu mine?
„Nu știu, Charlie. Sunt mai interesat să știu dacă te-ai dat seama
cum te vei descurca.”
Oh, mi-a strecurat-o, bine. Așa cum mi-a tot strecurat-o după domnul Carlson. Dar
apoi a trebuit să merg să-l văd. Acum l-aș putea opri oricând vreau. Doar că nu puteam
și el știa că nu pot. Era prea normal pentru a fi consecvent. Și eram urmărit de colegii
mei fără egal. Ei evaluau
pe mine.
— Transpiră pu in? am întrebat interfonul.
"Tu esti?"
„Voi băieți”, am spus, o margine de amărăciune strecurându-mi vocea. „Sunteți toți

"
la fel.
"Suntem? Dacă da, atunci cu toții vrem să te ajutăm."
Avea să fie un nebun mult mai greu de dezbrăcat decât fusese bătrânul Tom Denver.
Asta era evident. L-am sunat pe Don Grace în mintea mea. Scurt și elegant. Chel
deasupra, perciuni mari de oaie, parcă pentru a compensa. Prefera paltoanele din
tweed cu petice de piele intoarsa pe coate. O țeavă mereu umplută cu ceva care venea
de la Copenhaga și mirosea a rahat de vacă. Un bărbat cu un cap plin de instrumente
ascuțite, indiscrete. Un nenorocit, un cap. Pentru asta este un psihiatru, prieteni și
vecini; treaba lor este să-i tragă pe cei tulburați mintal și să-i lase însărcinați cu
sănătatea mintală. Este o treabă de taur, iar ei merg la școală pentru a învăța cum, iar
toate cursurile lor sunt variații pe o temă: Slipping It to the Psychos for Fun and Profit,
Majorly Profit. Și dacă te trezești într-o zi întins pe acea canapea grozavă de analist în
care atât de mulți s-au întins în fața ta, ți-aș ruga să-ți amintești un lucru: când ești
sănătos din cauza hergheliei, copilul arată întotdeauna ca tatăl. Și au o rată de
sinucidere foarte mare.
Dar te fac să fii singur și gata să plângi, te pregătesc să arunci totul peste tot dacă
vor promite doar că vor pleca o vreme. Ce avem? Ce avem de fapt? Minți ca niște
bărbați grasi îngroziți, implorând ochii care se uită în sus în terminalul de autobuz sau
în restaurant și amenință că se întâlnesc cu ai noștri pentru a privi înapoi în jos,
dezinteresați. Ne întindem treji și ne imaginăm în pălării albe de diferite forme.

Nu există nicio fecioară prea dură pentru a rezista nebunului experimentat al psihiatriei
moderne. Dar poate că a fost în regulă. Poate că acum vor juca jocul meu, toate aceste
shysters și curve.
— Lasă-ne să te ajutăm, Charlie, spunea domnul Grace.
„Dar lăsându-te să mă ajuți, te-aș ajuta”. Am spus-o de parcă ideea

tocmai îmi trecuse prin minte. — Nu vreau să fac asta.
— De ce, Charlie?
— Domnule Grace?
— Da, Charlie?
„Data viitoare când îmi vei pune o întrebare, o să omor pe cineva aici jos.”
Îl auzeam pe domnul Grace sugând vântul, de parcă cineva tocmai i-ar fi spus că fiul său a
fost într-un accident de mașină. Era un sunet foarte neîncrezător. M-a făcut să mă simt
foarte bine.
Toți cei din cameră mă priveau strâns. Ted Jones ridică încet capul, de parcă tocmai s-ar
fi trezit. Am putut vedea întunericul familiar și urâtor întuneric în ochii lui. Ochii lui Anne
Lasky erau rotunzi și speriați. Degetele Sylviei Ragan făceau un balet lent și visător, în timp
ce scotoceau în poșeta ei după o altă țigară. Iar Sandra Cross mă privea grav, grav, de parcă
aș fi medic, sau preot.
Domnul Grace începu să vorbească.
"Priveste!" am spus tăios. "Înainte de a spune ceva, fii atent. Nu mai joci jocul tău. Înțelege
asta. Îl joci pe al meu. Numai declarații. Fii foarte atent. Poți fi foarte atent?"
Nu a spus nimic despre metafora jocului meu. Atunci am început

să cred că l-am avut.
„Charlie...” A fost aproape o rugăminte?
„Foarte bine. Credeți că vă veți putea păstra slujba după asta, domnule.
Gra ie?"
„Charlie, pentru numele lui Dumnezeu...”
„Cu atât mai bine.”
— Lasă-i să plece, Charlie. Salvează-te. Te rog.
„Vorbiți prea repede. Destul de curând va apărea o întrebare și asta va fi

sfarsit pentru cineva."
„Charlie...”
„Cum ți-a fost îndeplinită obligația militară?”
„Wh...” Un șuierat brusc de respirație în timp ce a întrerupt asta.
— Aproape ai ucis pe cineva, am spus. „Ai grijă, Don. Pot să-ți spun Don, nu pot
eu? Sigur. Cântărește aceste cuvinte, Don.”
Întindeam mâna spre el.
aveam de gând să-l rup.
În acea secundă mi s-a părut că poate le-aș putea sparge pe toate.
— Cred că ar fi bine să închid pentru moment, Charlie.
„Dacă mergi înainte să spun că poți, voi împușca pe cineva. Ce vei face
sta acolo și răspunde la întrebările mele.”
Prima disperare transpirată, la fel de bine ascunsă ca transpirația la subrat

balul juniorilor: „Chiar nu trebuie, Charlie. Nu pot să-mi asum responsabilitatea pentru...”
"Responsabilitate?" Am tipat. „Doamne, îți asumi responsabilitatea de când te-au dat drumul la
facultate! Acum vrei să scapi prima dată când îți apare fundul gol! Dar eu sunt pe scaunul șoferului
și, Dumnezeule, vei trage căruciorul! Sau voi face exact ce am spus. O sapi? Mă înțelegi?"
— Nu voi juca un joc de salon ieftin cu vieți umane pentru favoruri de petrecere, Charlie.
„Felicitări pentru tine”, am spus. „Tocmai ai descris psihiatria modernă. Asta ar trebui
să fie definiția manualului, Don. Acum, lasă-mă să-ți spun: o să faci un piș pe fereastră
dacă îți spun eu. Și Dumnezeu să te ajute dacă te prind într-o minciună. . Asta va ucide pe
cineva. Ești gata să-ți dezveli sufletul, Don? Ești pe punctul tău?
Își trase răsuflarea zdrențuit. A vrut să mă întrebe dacă am vrut cu adevărat, dar i-a fost
teamă că aș putea să răspund cu pistolul în loc de gura. Voia să întindă rapid mâna și să
închidă interfonul, dar știa că va auzi ecoul loviturii în clădirea goală, rostogolindu-se pe
coridor de sub el ca o minge de bowling pe o alee lungă din iad.
— În regulă, am spus. Mi-am descheiat manșetele cămășii. Pe gazon, polițiștii, Tom

Denver și domnul Johnson stăteau neliniștiți, așteptând întoarcerea hergheliei lor de
tweed. Citește-mi visele, Sigmund. Stropiți-le cu sperma simbolurilor și fă-le să crească.
Arată-mi cum suntem diferiți de, să zicem, câinii turbați sau tigrii bătrâni plini de sânge
rău. Arată-mi bărbatul care se ascunde între visele mele umede. Aveau toate motivele să
fie încrezători (deși nu păreau încrezători). În sens simbolic, domnul Grace a fost Pathfinder
al lumii occidentale. Feron de taur cu busolă.
Natty Bumppo respira zdrențuit din cutia cu zăbrele de deasupra capului meu. M-am
întrebat dacă a citit vreo mișcare bună a ochilor rapid în ultima vreme. M-am întrebat cum
va fi al lui când va veni în sfârșit noaptea.
— În regulă, Don. Hai să trecem.

Capitolul 19
„Cum ți-a fost îndeplinită obligația militară?”
— În armată, Charlie. Asta nu va realiza nimic.
"În ce capacitate?"
"Ca și doctor."
"Psihiatru?"
"Nu."
„De cât timp ești psihiatru practicant?”
"Cinci ani."
— Ți-ai mâncat vreodată soția afară?
„Wh...” Pauză îngrozită, furios.
„Eu... nu știu sensul frazei.”
— Atunci o voi reformula. Te-ai angajat vreodată în practici orale-genitale cu soția ta?
"Nu voi răspunde la asta. Nu ai niciun drept."
"Am toate drepturile. Tu nu ai niciunul. Răspunde, sau o să împușc pe cineva. Și

amintește-ți, dacă minți și te prind într-o minciună, o să împușc pe cineva. Te-ai angajat
vreodată în...?"
"Nu!"
„De cât timp ești psihiatru practicant?”

"Cinci ani."
"De ce?"
"Pă... Ei bine, pentru că mă împlinește. Ca persoană."
— Soția ta a avut vreodată o aventură cu alt bărbat?
"Nu."
"Alta femeie?"
"De unde ti i?"
"Ea ma iubeste."
— Soția ta ți-a dat vreodată o mufă, Don?
"Nu știu ce tu..."
— Știi al naibii de bine ce vreau să spun!
"Nu, Charlie, eu..."
— A trișat vreodată la un examen la facultate?
Pauză. "Absolut nu."
— La un test?
"Nu."
m-am năpustit. „Atunci, cum poți spune că soția ta nu s-a angajat niciodată în probleme orale-genitale
practici sexuale cu tine?"
„Eu... eu niciodată... Charlie...”
„Unde ți-ai făcut antrenamentul de bază?”
„F-Fort Benning”.
"Ce an?"
"Nu-mi amintesc..."
„Dă-mi un an sau o să împușc pe cineva aici!”
„Nouăsprezece cincizeci și șase”.
— Ai fost un mormăit?
"Eu... nu..."
"Ai fost un mormăit? Ai fost un câine?"
— Am fost... am fost ofițer. Primul loc...
— Nu ți-am cerut asta! Am tipat.
"Charlie... Charlie, pentru numele lui Dumnezeu, calmează-te..."
— În ce an ți-a fost îndeplinită obligația militară?
„N-Ninete-60”.
"Îți datorezi țării șase ani! Minți! O să trag..."
"Nu!" El a plâns. "Garda Na ională! Am fost în Garda!"
— Care era numele de fată al mamei tale?
„G-G-Gavin.”
"De ce?"
"Wh... Nu știu ce ai..."
— De ce era numele ei de fată Gavin?
— Pentru că tatăl ei se numea Gavin. Charlie...
„În ce an ai făcut pregătirea de bază?”

— Nouăsprezece cincizeci și șapte șase!
— Minți. Te-am prins, nu-i așa, Don?
„Nu! Eu… eu…”
— Ai început să spui cincizeci și șapte.
— Am fost amestecat.
— O să împu c pe cineva. Cred că în măruntaie. Da.
— Charlie, pentru numele lui Isus!
"Nu lăsa să se întâmple din nou. Erai un mormăit, nu? În armată?"
„Da-nu-am fost ofițer...”
— Care a fost al doilea nume al tatălui tău?
"J-John. Chuh-Charlie, apucă-te de tine. D-D-Nu-"
— Ți-ai înghițit vreodată soția, omule?
"Nu!"
— Minți. Ai spus că nu știi ce înseamnă asta.
— Mi-ai explicat! Respira în mormăituri mici. "Lasa-ma sa plec,

Charlie, lasă-mă să..."
„Care este confesiunea dumneavoastră religioasă?”
„Metodist”.
— În cor?
"Nu."
— Ai fost la școala duminicală?

"Da."
„Care sunt primele trei cuvinte din Biblie?”
Pauză. "La început."
— Prima linie din psalmul douăzeci și trei?
„Cel... um... Domnul este păstorul meu, nu voi lipsi”.
— Și ți-ai mâncat prima dată soția în 1956?
„Da-nu... Charlie, lasă-mă în pace...”
„Pregătire de bază, în ce an?”
— Nouăsprezece cincizeci și șase!
— Ai spus cincizeci și șapte înainte! Am tipat. "Iată! Am de gând să suflă capul cuiva chiar
acum!"
— Am spus cincizeci și șase, ticălosule! Urlând, fără suflare, isteric.
— Ce sa întâmplat cu Jonah, Don?
„A fost înghițit de o balenă”.
— Biblia spune pește mare, Don. La asta ai vrut să spui?
"Da. Pește mare. Bineînțeles că a fost." Nerăbdător de jalnic.
— Cine a construit arca?
„Noe.”
„Unde ți-ai făcut de bază?”
— Fort Benning.
Mai sigur pe sine; teren familiar. Se lasa linistit. — Ți-ai mâncat vreodată soția?
"Nu."
"Ce?"
"Nu!"
— Care este ultima carte din Biblie, Don?
„Revelații”.
"De fapt, este doar Apocalipsa. Nu s. Nu?"
— Corect, sigur, corect.
"Cine a scris-o?"
"Ioan."
— Care a fost al doilea nume al tatălui tău?
"Ioan."
— Ai primit vreodată o revelație de la tatăl tău, Don?
Un râs ciudat, înalt și chicotit din partea lui Don Grace. Unii dintre copii clipiră nelini ti i
la auzul acelui râs. — Uh... nu... Charlie... Nu pot spune că am făcut-o vreodată.
— Care era numele de fată al mamei tale?
— Gavin.
„Este Hristos numărat printre martiri?”
„Da…” Era prea metodist ca să fie cu adevărat sigur.
— Cum a fost martirizat?
"Pe cruce. Răstignit."
„Ce i-a cerut Hristos pe Dumnezeu pe cruce?”

„‘Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?’“
"Don?"
— Da, Charlie.
"Ce-ai zis?"
„Am spus „Doamne, Dumnezeule, de ce...”” Pauză. „Oh, nu, Charlie. Nu este cinstit!"
— Ai pus o întrebare.
"M-ai păcălit!"
— Tocmai ai ucis pe cineva, Don. Îmi pare rău.
"Nu!"
Am tras cu pistolul în podea. Întreaga clasă, care ascultase cu atenție încordată,

hipnotică, tresări. Câțiva oameni au țipat. Pig Pen a leșinat din nou și a lovit podeaua cu o
bătaie de carne satisfăcătoare. Nu știu dacă interfonul a preluat-o, dar chiar nu a contat.
Domnul Grace plângea. Plângând ca un copil.
„Satisfăcător”, am spus nimănui în special. "Foarte satisfacator."
Lucrurile păreau să progreseze frumos.
L-am lăsat să plângă în suspine pentru cea mai bună parte a unui minut; polițiștii se
îndreptaseră spre școală la zgomotul împușcăturii, dar Tom Denver, pariind încă pe
psihiatru, i-a reținut și așa a fost în regulă. Domnul Grace părea un copil foarte mic,
neajutorat, fără speranță. Îl făcusem să se tragă cu propria lui unealtă mare, ca una dintre
acele experiențe ciudate despre care ai citit pe Forumul Penthouse. I-am scos masca de
vrăjitor și l-am făcut om. Dar nu l-am ținut împotriva lui. A greși este doar uman, dar este
divin să ierți. Asta cred cu sinceritate.
— Domnule Grace? am spus in sfarsit.
— Acum plec afară, spuse el. Și apoi, cu o răzvrătire în lacrimi: „Și

nu mă poți opri!”
— În regulă, am spus eu tandru. — Jocul sa terminat, domnule Grace. Nu am fost

de data asta jucându-se pentru tine. Nimeni nu e mort aici jos. Am tras în podea.”
Respirând tăcere. Apoi, obosit: — Cum să te cred, Charlie?
Pentru că ar fi fost o fugă.
În loc să spun asta, am arătat. — Ted?
— Acesta este Ted Jones, domnule Grace, spuse Ted mecanic.
— Da, Ted.
„A împușcat în podea”, a spus Ted cu o voce de robot. „Toată lumea este în regulă”.
Apoi a zâmbit și a început să vorbească din nou. Am îndreptat pistolul spre el, iar el și-a
închis gura cu o pocnire.
— Mulțumesc, Ted. Mulțumesc, băiete. Domnul Grace a început să plângă din nou.
După ceea ce i s-a părut mult, mult timp, a oprit interfonul. La mult timp după aceea, a
apărut din nou pe gazon, mergând spre enclava polițiștilor de pe gazon, mergând în haina
lui de tweed cu peticele din piele întoarsă pe coate, chel strălucește, obrajii strălucind.
Mergea încet, ca un bătrân. A fost uimitor cât de mult îmi plăcea să-l văd umblând așa.
Capitolul 20
— Oh, omule, spuse Richard Keene din fundul camerei, iar vocea lui suna obosită și
oftând, aproape epuizată.
Atunci a izbucnit o voce mică, sălbatic de fericită: „Mi s-a părut grozav!” Mi-am întins
gâtul. Era o păpușă olandeză mică a unei fete pe nume Grace Stanner. Era drăguță într-
un fel care i-a atras pe băieții de la cursul magazinului, care încă își strângeau părul pe
spate și purtau șosete albe. Atârnau în jurul ei, în hol, ca niște albine. Purta pulovere
strâmte și fuste scurte. Când mergea, totul zguduia - așa cum a spus Chuck Berry în
înțelepciunea lui, este o priveliște să vezi pe cineva furând spectacolul. Mama ei nu era
un premiu, din câte am înțeles. Era un fel de pro-am barfly și își petrecea cea mai mare
parte a timpului pe la Denny's pe South Main, la aproximativ o jumătate de milă mai sus
de ceea ce ei numesc colțul aici, în Placerville. Denny's nu va fi niciodată confundat cu
Caesar's Palace. Și întotdeauna există o mulțime de minți mici în orașele mici, dornice să
gândească ca mama, ca fiica. Acum purta un pulover cardigan roz și o fustă verde închis,
până la coapsă. Fața ei era luminată, elfică. Ea ridicase inconștient un pumn strâns până
la umeri. Și era ceva cristalin și emoționant în acel moment. De fapt, am simțit că mi se
strânge gâtul.
"Du-te, Charlie! Dă-i dracu' pe to i!"
O mulțime de capete s-au răstit și multe guri au rămas deschise, dar nu am fost prea
surprins. Ți-am spus despre mingea de ruletă, nu-i așa? Sigur că am făcut-o. În unele
privințe - în multe feluri - era încă în rotație. Nebunia este doar o chestiune de grad și
sunt mulți oameni în afară de mine care au dorința de a da capetele. Ei merg la cursele
de autovehicule și la filmele de groază și la meciurile de lupte pe care le au în Portland
Expo. Poate că ceea ce a spus mirosea cu toate acele lucruri, dar am admirat-o pentru că
a spus-o cu voce tare, totuși – prețul onestității este întotdeauna mare. Avea o înțelegere
admirabilă a fundamentelor. În plus, era micuță și drăguță.
Irma Bates se îndreptă spre ea, cu fa a întinsă de indignare. M-a lovit brusc
că ceea ce se întâmpla cu Irma trebuie să fie aproape cataclismic. "Gură murdară!"
— Dă-te dracu și tu! Grace a tras la ea, zâmbind. Apoi, ca un gând ultim: „Gantă!”
Irmei rămase cu gura căscată. Ea s-a luptat pentru cuvinte; Îi vedeam gâtul lucrând în
timp ce le încerca, le respingea, încerca mai mult, căutând cuvintele de putere care să
căptuiască chipul lui Grace, să-i lase sânii patru centimetri spre burtă, să iasă vene varicoase
pe coapsele acelea netede și să o întoarcă. parul gri.
Cu siguranță acele cuvinte erau acolo undeva și era doar o chestiune de a le găsi. Așa că s-a
zbătut și, cu bărbia ei joasă și fruntea bombată (ambele stropite generos cu puncte negre),
arăta ca o broască.
Ea a stropit în cele din urmă: „Ar trebui să te împuște, așa cum îl vor împușca pe el, târfă!”
Ea a lucrat pentru mai mult; nu a fost de ajuns. Nu putea să exprime încă toată oroarea și
indignarea pe care le simțea pentru această ruptură violentă în cusătura universului ei.
"Ucide toate curvele. Curve și fiicele curvelor!"
Camera fusese liniștită, dar acum devenise absolut tăcută. Un bazin de tăcere. Un
reflector mental fusese aprins pe Irma și Grace. S-ar putea să fi fost singuri într-un bazin de
lumină pe o scenă imensă. Până în urmă, Grace zâmbise ușor. Acum zâmbetul a fost șters.
"Ce?" întrebă Grace încet. "Ce ce?"
"Bagaj! Vagabond!"
Grace se ridică, de parcă era pe cale să recite poezie. „Mama-mea-lucrează-în-o-spalătorie-‐

tu-cățea-grasă-și-mai-mai-i-ai-reduce-înapoi-ce-tocmai-ai spus!"
Ochii Irmei s-au dat peste cap într-un triumf înghesuit și disperat. Gâtul ei era alunecos și
strălucitor de transpirație: transpirația anxioasă a blestemata adolescentei, a celor care stau
acasă vineri seara și se uită la filme vechi la televizor și, de asemenea, la ceas. Cei pentru
care telefonul este întotdeauna mut și vocea mamei este vocea lui Thor. Cei care ciugulesc
la nesfârșit umbra mustaței dintre nas și buza superioară. Cei care merg să-l vadă pe Robert
Redford cu prietenele și apoi se întorc singuri într-o altă zi să-l revadă, cu palmele strânse
umede în poală. Cei care se chinuie din cauza scrisorilor lungi, rareori trimise prin poștă
către John Travolta, scrise de lumina apropiată și îngrijorată a lămpilor de studiu Tensor. Cei
pentru care timpul a devenit o sanie lentă și visătoare a pieirii, aducând doar camere goale
și miros de transpirații vechi. Sigur, gâtul ăla era moale de sudoare. Nu te-aș păcăli, la fel ca
eu însumi.
Ea a deschis gura și a gâjit: „FIICA CURTIVEI!”
— Bine, spuse Grace. Pornise pe culoar spre Irma, ținându-și mâinile în fața ei ca ale unui
hipnotizator de scenă. Avea unghii foarte lungi, lăcuite de culoarea perlei. — Am de gând
să- i scot ochii afară, ticălosule.
„Fiica curvei, fiica curvei!” Aproape că o cânta .
Grace a zâmbit. Ochii ei erau încă luminați și elfi. Ea nu se grăbea pe culoarul ăla, dar
nici nu era în urmă. Nu. Ea venea imediat. Era drăguță, așa cum nu observasem niciodată
înainte, drăguță și prețioasă. Parcă devenise un cameo secret al ei însăși.
„Bine, Irma”, a spus ea. „Iată-mă. Aici vin pentru ochii tăi.”
Irma, conștientă brusc, se strânse pe spate pe scaun.
„Oprește-te”, i-am spus lui Grace. Nu am ridicat pistolul, dar mi-am pus mâna pe el.
Grace s-a oprit și s-a uitat la mine întrebător. Irma părea u urată i, de asemenea,
îndreptă ită, de parcă a fi preluat aspecte ale unui zeu care a intervenit pe dreptate.
„Fiica curvei”, a mărturisit ea clasei în general. „Domnișoara Stanner are porțile deschise în
fiecare seară, de îndată ce se întoarce de la bere. Cu ea ca ucenic practicant”. I-a zâmbit
bolnavicioasă lui Grace, un zâmbet care trebuia să transmită o simpatie superficială,
tăioasă, și în schimb și-a înscris doar propria ei teroare jalnică și goală. Grace încă mă privea
întrebător.
— Irma? am întrebat politicos. — Pot să-ți atrag atenția, Irma?
Și când s-a uitat la mine, am văzut pe deplin ce se întâmplă. Ochii ei aveau un luciu
strălucitor, dar opac. Fața ei era îmbujorată de obraz, dar ceară de sprânceană. Arăta ca
ceva pe care ai putea să-ți trimiți copilul afară de Halloween. Ea exploda. Întreaga chestiune
a jignit orice liliacul albinos strigăt care i-a trecut pentru sufletul ei. Era gata să urce direct
în rai sau să arunce o bombă în iad.
„Bine”, am spus când amândoi se uitau la mine. "Acum. Trebuie să păstrăm ordinea aici.
Sunt sigur că înțelegi asta. Fără ordine, ce ai? Junglă. Și cel mai bun mod de a menține
ordinea este să ne rezolvăm dificultățile într-un mod civilizat.
"
"Auzi, auzi!" a spus Harmon Jackson.
M-am ridicat, m-am dus la tablă și am luat o bucată de cretă de pe pervaz.

Apoi am desenat un cerc mare pe podeaua cu gresie, poate cinci picioare prin mijloc. L-am
urmărit îndeaproape pe Ted Jones în timp ce o făceam și eu. Apoi m-am întors la birou și m-
am așezat.
Am făcut semn către cerc. — Vă rog, fetelor.
Grace a apărut repede, prețios și perfect. Tenul ei era

netedă și corectă.
Irma stătea pietroasă.
„Irma”, am spus. „Acum, Irma. Ai făcut acuzații, știi.”
Irma părea ușor surprinsă, de parcă ideea de acuzații ar fi explodat în mintea ei o cu totul
nouă fir de gândire. Ea dădu din cap și se ridică de pe scaun cu o mână întinsă cu modestie
peste gură, ca și cum ar fi vrut să înăbușe un chicot mic și cochet. Ea a pășit tocată pe culoar și
în cerc, stând cât mai departe de Grace posibil, cu ochii aplecați în jos, cu mâinile legate între
ele la talie. Ea părea pregătită să cânte „Granada” la The Gong Show.
M-am gândit la întâmplare: tatăl ei vinde mașini, nu-i așa?
— Foarte bine, am spus. „Acum, așa cum s-a sugerat în biserică, în școală și chiar și în
Howdy Doody, un singur pas în afara cercului înseamnă moarte.
Înțeles?"
Au înțeles asta. Toți l-au înțeles. Acest lucru nu este același lucru cu înțelegerea, dar a fost
suficient de bun. Când te oprești să te gândești, întreaga idee de înțelegere are un gust ușor
arhaic, precum sunetul limbilor uitate sau privirea într-o camera obscura victoriană. Noi,
americanii, suntem mult mai înalți la înțelegerea simplă. Vă este mai ușor să citiți panourile
atunci când vă îndreptați spre oraș pe autostrada la plus-cincizeci. Pentru a înțelege, fălcile
mentale trebuie să deschidă suficient de larg pentru a face tendoanele să scârțâie. Cu toate
acestea, înțelegerea poate fi achiziționată de pe fiecare suport de cărți broșate din America.
„Acum”, am spus. „Aș dori un minim de violență fizică aici. Avem deja destule la care să ne
gândim. Cred că gurile tale și mâinile tale deschise o vor face
fiți suficient, fetelor. Eu voi fi judecător. Admis?"
Ei au dat din cap.
Am băgat mâna în buzunarul din spate și mi-am scos bandana roșie. Îl cumpărasem de la Ben
Franklin din centrul orașului și de câteva ori îl purtasem la școală înnodat la gât, foarte continental,
dar mă săturasem de efect și l-am pus la treabă ca un moc. cârpă. Burghez până la miez, asta e
pe mine.
"Când îl scap, te duci la ea. Mai întâi ling-o pe tine, Grace, deoarece pari a fi inculpatul."
Grace încuviință din cap. În obrajii ei erau trandafiri. Asta este mama mea
spune mereu despre cineva care are culoarea mare.
Irma Bates s-a uitat cu modestie la bandana mea roșie.
"Încetează!" se răsti Ted Jones. „Ai spus că nu vei răni pe nimeni,

Charlie. Acum, oprește-te!" Ochii lui păreau disperați. "Oprește-te!"
Fără niciun motiv pe care l-am înțeles, Don Lordi a râs nebunește.
— Ea a început, Ted Jones, spuse Sylvia Ragan cu căldură. „Dacă vreun etiopian
jug-diddler a numit-o pe mama mea o curvă...
— Târfă, târfă murdară, încuviin ă Irma cu modestie.
"... I-aș scoate ochii năuciți!"
"Esti nebun!" urlă Ted la ea, cu chipul lui de culoarea cărămizii veche. "L-am putea opri! Dacă ne-
am aduna cu toții, am putea..."
— Taci, Ted, spuse Dick Keene. "Bine?"
Ted s-a uitat în jur, a văzut că nu avea nici sprijin, nici simpatie și a tăcut. Ochii lui erau întunecați
și plini de ură nebună. M-am bucurat că a fost un drum lung bun între biroul lui și cel al doamnei
Underwood. Aș putea să-l împușc în picior dacă ar trebui.
— Gata, fetelor?
Grace Stanner a rânjit sănătos și curajos. "Totul gata."
Irma dădu din cap. Era o fată mare, stătea cu picioarele depărtate și cu capul ușor în jos.
Părul ei era de o culoare blond murdar, făcut în bucle rotunde, care arătau ca niște rulouri de
hârtie igienică.
Mi-am scăpat bandana. Era aprins.
Grace rămase gândindu-se la asta. Aproape că o vedeam realizând cât de adânc ar putea
fi, întrebându-mă, poate, cât de departe ar fi vrut să ajungă peste cap. În acea clipă am iubit-
o. Nu... i-am iubit pe amândoi.
— Ești o cățea grasă, cu gura mare, spuse Grace, privind-o pe Irma în ochi. "Tu
putoare. Vreau să spun că. Corpul tău pute. Ești un păduchi.”
„Bine”, am spus, când a terminat. — Dă-i o lovitură.
Grace a plecat și a plesnit pe o parte a feței Irmei. A scos un zgomot de bătaie plat, ca și
cum o scândură lovește pe alta. Puloverul i s-a ridicat deasupra taliei fustei cu balansul
brațului.
Corky Herald a spus „Unhh!” sub respirația lui.
Irma scoase un mormăit hohotitor. Capul ei s-a răsturnat pe spate, fața ei încurcată.
Nu mai părea modestă. Pe obrazul ei stâng avea un petic mare, agitat.
Grace și-a dat capul pe spate, a tras brusc o suflare de cuțit și a rămas gata. A ei
părul vărsat peste umeri, frumos și perfect. Ea a așteptat.
— Irma pentru acuzare, am spus. — Haide, Irma.
Irma respira greu. Ochii îi erau străluciți și jigniți, gura

îngrozit. În acel moment arăta ca dulcele copil al dimineții.
„Târfă”, a spus ea în cele din urmă, aparent hotărând să rămână cu un câștigător. Buza ei
ridicat, căzut și ridicat din nou, ca al unui câine. „Târfă de băiat murdar.”
Am dat din cap spre ea.

Irma rânji. Era foarte mare. Brațul ei, întorcându-se, era ca un zid. Aceasta
s-a aruncat pe partea laterală a feței lui Grace. Sunetul era un trosnet ascuțit.
"Au!" se văita cineva.
Grace nu a căzut. Toată parte a feței i s-a înroșit, dar nu a căzut. În schimb, i-a zâmbit Irmei.
Iar Irma tresări. L-am văzut și cu greu mi-a venit să cred: la urma urmei, Dracula avea picioare de
lut.
Am aruncat o privire rapidă către public. Au fost spânzurați, hipnotizați. Nu se gândeau la

domnul Grace, la Tom Denver sau la Charles Everett Decker.
Ei priveau, și poate că ceea ce vedeau era un pic din sufletul lor, fulgerându-le într-o oglindă
crăpată. A fost bine. Era ca iarba nouă primăvara.
— Refutare, Grace? Am întrebat.
Buzele lui Grace se retraseră de pe dinții ei minusculi de fildeș. „Nu ai avut niciodată o
întâlnire, asta e treaba cu tine. Ești urât. Miroși urât. Și așa te gândești doar la ceea ce fac alții și
trebuie să faci totul murdar în mintea ta.
Ești un bug."
Am dat din cap spre ea.
Grace s-a balansat, iar Irma s-a ferit. Lovitura a lovit-o doar cu o privire, dar ea a început să
plângă dintr-o dată, încet, fără speranță. — Dă-mi drumul, gemu ea.
"Nu mai vreau, Charlie. Lasă-mă să ies!"
— Ia înapoi ce ai spus despre mama mea, spuse Grace sumbru.
„Mama ta suge cocoși!” țipă Irma. Fața ei era răsucită; toaleta ei

buclele rostogolite se legănau nebunești.
— Bine, am spus. — Haide, Irma.
Dar Irma plângea isteric. "J-J-Je-Jesusss..." a țipat ea. Brațele ei s-au ridicat și i-au acoperit fața
cu o încetineală terifiantă. "Doamne, vreau să fiu d-d-d-moar..."
— Spune că îți pare rău, spuse Grace sumbru. "Ia-o inapoi."

„Sugi cocoși!” Irma țipă din spatele baricadei brațelor ei.
— Bine, am spus. — Lasă-o, Irma. Ultima ansă.
De data aceasta Irma se legănă de pe călcâie. Am văzut ochii lui Grace strânși în fante, am
văzut mușchii gâtului ei strânși în corzi. Dar unghiul maxilarului ei a prins cea mai mare parte a
loviturii și capul i s-a mișcat doar puțin. Totuși, toată partea aceea a feței ei era roșu aprins, ca
de la arsurile solare.
Întregul trup al Irmei a alergat și a tresărit cu forța suspinelor ei, care

părea să provină dintr-o fântână adâncă din ea, care nu fusese niciodată bătută înainte.
— Nu ai nimic, spuse Grace. „Nu ești nimic. Doar un gras și împuțit

"
porcul este ceea ce ești.
— Hei, dă-i-o! strigă Billy Sawyer. A trântit ambii pumni în jos

greu pe biroul lui. — Hei, toarnă-l!
— Nici măcar nu ai prieteni, spuse Grace, respirând greu

măcar să te deranjezi să trăiești?”
Irma scoase un geamăt subțire și plin de trestie.
— Gata, mi-a spus Grace.
— Bine, am spus. "Dă-i-o ei."
Grace s-a retras, iar Irma a țipat și a plecat în genunchi. „Nu mă lovi. Nu mă mai lovi! Nu mă
lovi…”
— Spune că îți pare rău.
„Nu pot”, a plâns ea. — Nu știi că nu pot?
— Po i. Mai bine.
Nu se auzi nici un sunet pentru o clipă, ci bâzâitul vag al ceasului de perete. Apoi Irma ridică
privirea, iar mâna lui Grace coborî rapid, uimitor de repede, făcând o stropire mică, ca o doamnă,
pe obrazul Irmei. A sunat ca o lovitură de la un .22.
Irma căzu greu pe o mână, cu buclele atârnându-i pe față. Ea a atras o

respirație uriașă, zdrențuită și a țipat: "Bine! Bine! Îmi pare rău!"
Grace făcu un pas înapoi, cu gura întredeschisă și umedă, respirând rapid și superficial. Ea și-
a ridicat mâinile, cu palmele în afară, într-un gest curios de porumbel și și-a împins părul de pe
obraji. Irma ridică privirea spre ea, mută, neîncrezătoare. S-a zbătut din nou în genunchi și pentru
o clipă am crezut că avea de gând să-i aducă o rugăciune lui Grace. Apoi a început să plângă.
Grace s-a uitat la clasa, apoi s-a uitat la mine. Sânii îi erau foarte plini,
împingând țesătura moale a puloverului ei.
„Mama mea dă dracu”, a spus ea, „și o iubesc”.
Aplauzele au început undeva în spate, poate cu Mike Gavin sau Nancy Caskin. Dar a început și
s-a răspândit până când toți au aplaudat, cu excepția lui Ted Jones și Susan Brooks. Susan părea
prea copleșită pentru a aplauda. Se uita strălucitor la Gracie Stanner.
Irma a îngenuncheat pe podea, cu fața în mâini. Când aplauzele au murit (m-am uitat la
Sandra Cross; ea a aplaudat foarte blând, ca în vis), i-am spus: „Ridică-te, Irma”.
S-a uitat la mine mirată, cu fața striată, umbrită și devastată,

de parcă ar fi fost ea însăși într-un vis.
— Lasă-o în pace, spuse Ted, fiecare cuvânt distinct.
— Taci, spuse Harmon Jackson. — Charlie se descurcă bine.
Ted se întoarse pe scaun și se uită la el. Dar Harmon nu-și lăsă ochii în jos, așa cum ar fi putut
să facă în alt loc, altă dată. Erau amândoi în Consiliul Studenților împreună – unde Ted, desigur,
fusese întotdeauna puterea.
— Ridică-te, Irma, am spus eu blând.
— Ai de gând să mă împu ti? ea a șoptit.
— Ai spus că îți pare rău.
„Ea m-a făcut să spun asta.”

— Dar pun pariu că ești.
Irma s-a uitat mut la mine de sub casa de nebuni a buclelor ei de hârtie igienică. —
Întotdeauna mi-a părut rău, spuse ea. „Asta este ceea ce face că este atât de greu de spus.”
— O ier i? am întrebat-o pe Grace.
"Huh?" Grace s-a uitat la mine, puțin năucită. "Oh. Da. Sigur." Se întoarse brusc la locul ei și
se așeză, unde se uită încruntat la mâinile ei.
— Irma? Am spus.
"Ce?" Se uita la mine, ca un câine, truculentă, înspăimântătoare, jalnică.
— Ai ceva ce vrei să spui?
"Nu știu."
Ea s-a ridicat pe rând. Mâinile îi legănau ciudat, de parcă nu ar fi făcut-o

știi exact ce să faci cu ei.
"Cred că da."
„Te vei simți mai bine când îți vei pierde pieptul, Irma”, a spus Tanis Gannon. „Întotdeauna
o fac. "
— Lasă-o în pace, dragul lui Dumnezeu, spuse Dick Keene din fundul camerei.
— Nu vreau să fiu lăsată în pace, spuse Irma brusc. — Vreau să o spun. Ea și-a periat părul
sfidător. Mâinile ei nu erau deloc asemănătoare cu porumbele. "Nu sunt drăguță. Nimeni nu
mă place. Nu am avut niciodată o întâlnire. Tot ce a spus ea este adevărat. Acolo."
Cuvintele s-au repezit foarte repede, iar ea și-a înșelat fața în timp ce le spunea, de parcă ar
lua medicamente urâte.
„Ai puțină grijă de tine”, a spus Tanis. Apoi, părând jenat, dar totuși hotărât: „Știi, spală-te,
rade-ți picioarele și, uh, axile. Arata frumos. Nu sunt o frumusețe fulgerătoare, dar nu stau
acasă în fiecare weekend. Ai putea să o faci.”
— Nu tiu cum!
Unii dintre băieți începeau să pară neliniștiți, dar fetele se aplecau în față. Păreau acum
înțelegătoare, toți. Aveau acel aspect de confesiuni-la-petrecerea-pijamale pe care fiecare
bărbat pare să-l cunoască și să se teamă.
„Ei bine...” a început Tanis. Apoi s-a oprit și a clătinat din cap. „Întoarce-te aici și așează-te. "
Pat Fitzgerald a chicotit. "Secretele comertului?"
"Asta e corect."
— Câteva schimburi, spuse Corky Herald. Asta a făcut râs. Irma Bates s-a dus în spatele
camerei, unde ea, Tanis, Anne Lasky și Susan Brooks au început un fel de confabulație. Sylvia
vorbea încet cu Grace, iar ochii lui Pig Pen se târau cu aviditate peste amândoi. Ted Jones era
încruntat în aer.
George Yannick sculpta ceva pe partea de sus a biroului său și fuma o țigară – arăta ca orice
tâmplar ocupat. Majoritatea celorlalte; se uitau pe ferestre la polițiștii care direcționau traficul
și discutau în mici grupări cu aspect disperat. L-aș putea alege pe Don Grace, bunul Tom
Denver și Jerry Kesserling, polițistul rutier.
Un clopoțel a sunat dintr-o dată cu un brah puternic, făcându-ne pe toți să sărim. A făcut ca
sară și polițiștii afară. Câțiva dintre ei și-au tras armele.
— Soneria de schimbare a clasei, spuse Harmon.
M-am uitat la ceasul de perete. Era ora 9:50. La 9:05 stăteam pe scaunul meu lângă
fereastră, privind veverița. Acum veverița dispăruse, bătrânul Tom Denver dispăruse și
doamna Underwood chiar dispăruse. M-am gândit bine și am decis și eu plecat.
Capitolul 21
Au mai venit trei mașini ale poliției de stat și, de asemenea, un număr de cetățeni din oraș.
Polițiștii au încercat să-i alunge, cu grade mai mari sau mai mici de succes. Domnul.
Frankel, proprietar și proprietar al magazinului de bijuterii și al magazinului de aparate foto
Frankel, a mers cu mașina cu noul său Pontiac Firebird și a stătut destul de mult cu Jerry Kesserling.
Își împingea constant ochelarii cu ramă în corn pe nas în timp ce vorbea. Jerry încerca să scape
de el, dar domnul Frankel nu avea nimic din asta. El a fost, de asemenea, al doilea selecționer al
lui Placerville și un prieten al lui Norman Jones, tatăl lui Ted.
„Mama mea mi-a luat un inel în magazinul lui”, a spus Sarah Pasterne, privindu-l pe Ted cu
coada ochiului. „Mi-a înverzit degetul în prima zi”.
— Mama spune că e un igan, spuse Tanis.
"Hei!" Pig Pen a înghițit. — Iată mama mea!
Ne-am uitat cu toții. Destul de sigur, acolo era doamna Dano care vorbea cu unul dintre
polițiștii statului, cu talpa ei atârnând un sfert de inch sub tivul rochiei. Era una dintre acele
doamne care fac cincizeci la sută din vorbirea lor cu mâinile.
Fluturau și biciuiau ca niște steaguri și m-a făcut să mă gândesc la sâmbăta de toamnă pe
grătar, cumva: ținând... tuns... dispozitiv ilegal. Bănuiesc că în acest caz ar trebui să spui că a
fost deținerea ilegală.
O cunoșteam cu toții atât prin vedere, cât și după reputație; ea a condus o mulțime de funcții
PTA și a fost un membru în stare bună a Clubului Mamelor. Ieșiți la o cină cu fasole la cuptor
pentru a beneficia de excursia de clasă, sau la dansul Sadie Hawkins în sală sau la ieșirea pentru
seniori și ați fi în stare să o găsiți pe doamna Dano la ușă, pregătită cu vechea bucurie. mâna,
rânjind de parcă nu ar exista mâine și strângând fragmente de informații în felul în care
broaștele prind muște.
Pig Pen se mișcă nervos pe scaun, de parcă ar fi trebuit să meargă la baie.
„Hei, Pen, îți sună mudda”, a intonat Jack Goldman din spatele lui
cameră.
— Lasă-o să sune, mormăi Pig Pen.
The Pen avea o soră mai mare, Lilly Dano, care era în vârstă când eram toți boboci. Avea o
față care semăna mult cu cea a lui Pig Pen, ceea ce o făcea să nu fie candidată pentru Teen
Queen. Un junior cu nas de cârlig pe nume LaFollet St.
Armand a început să o zguduie, apoi a trântit-o mai sus decât un zmeu.
LaFollet s-a alăturat Marinei, unde probabil l-au învățat diferența dintre pușca lui și arma lui
- care era pentru împușcare și care era pentru distracție.
Doamna Dano nu s-a prezentat la nicio funcție PTA în următoarele două luni. Lilly a fost dusă
la o mătușă din Boxford, Massachusetts. La scurt timp după aceea, doamna Dano s-a întors
la aceeași tribună veche, zâmbind mai tare ca niciodată. Este un clasic oraș mic, prieteni.
— Trebuie să fie foarte îngrijorată pentru tine, spuse Carol Granger.
"Cui ii pasa?" întrebă Pig Pen cu indiferență. Sylvia Ragan îi zâmbi. Pig Pen se înroși.
Nimeni nu a spus nimic o vreme. Am privit oamenii orășenii moară dincolo de baricadele
galbene strălucitoare care se ridicau. Am văzut și alte mame și tați printre ei. Nu i-am văzut
pe mama și pe tatăl Sandrei și nu l-am văzut pe marele Joe McKennedy. Hei, oricum nu mă
așteptam să apară. Circurile nu au fost niciodată stilul nostru.
Un știri mobil de la WGAN-TV a oprit. Unul dintre băieți a ieșit, mângâindu-și cu grijă
procesul la locul lui și a zguduit cu un polițist. Polițistul arătă peste drum. Tipul cu procesul s-
a întors la știri și încă doi tipi au ieșit și au început să descarce echipamentul camerei.
— Are cineva aici un radio cu tranzistori? Am întrebat.
Trei dintre ei au ridicat mâinile. Al lui Corky era cel mai mare, un tranzistor Sony cu
doisprezece pe care îl purta în servietă. Are șase trupe, inclusiv TV, unde scurte și CB. L-a pus
pe birou și l-a pornit. Eram tocmai la timp pentru raportul de la ora zece:
„În fruntea titlurilor, un absolvent al liceului Placerville, Charles Everett Decker...”

— Everett! Cineva a chicotit.
— Taci, spuse Ted scurt.
Pat Fitzgerald scoase limba.
„...se pare că s-a înnebunit în această dimineață devreme și acum ține ostatici
douăzeci și patru de colegi de clasă într-o clasă a acelui liceu. O persoană, Peter Vance,
treizeci și șapte de ani, un profesor de istorie la Placerville, este cunoscut mort. Un alt
profesor, Doamna Jean Underwood, în vârstă de treizeci și șapte de ani, se teme că a
murit. Decker a comandat sistemul de interfon și a comunicat de două ori cu
autoritățile școlare. Lista ostaticilor este următoarea..."
A citit lista cu clase așa cum i-am dat-o lui Tom Denver. „Sunt la radio!” a exclamat
Nancy Caskin când au ajuns la numele ei.Ea clipi și a zâmbit neîncetat.Melvin Thomas
a fluierat.Nancy s-a colorat și i-a spus să tacă.
„... și George Yannick. Frank Philbrick, șeful Poliției de Stat din Maine, a cerut ca toți
prietenii și familia să stea departe de fața locului. Decker este considerat periculos și
Philbrick a subliniat că nimeni nu știe în acest moment ce l-ar putea declanșa. „Trebuie
să presupunem că băiatul este încă pe trăgaci de păr”, a spus Philbrick”.
— Vrei să apeși pe trăgaci? am întrebat-o pe Sylvia.
— Este siguranța ta? a întrebat ea imediat înapoi, iar clasa a răcnit. Anne Lasky a
râs cu mâinile la gură, înroșind un roșu intens aprins. Ted Jones, caca noastră de la
petrecere, se încruntă.
„...Grace, psihiatrul și consilierul de orientare al lui Placerville, a vorbit cu Decker

prin sistemul de interfon cu doar câteva minute în urmă. Grace le-a spus reporterilor
că Decker a amenințat că va ucide pe cineva în sala de clasă dacă Grace nu părăsește
imediat biroul de la etaj”.
"Mincinos!" spuse Grace Stanner muzical. Irma a sărit puțin.
— Cine se crede? întrebă Melvin furios. — El crede că poate scăpa cu rahatul ăsta?
„... a mai spus că el îl consideră pe Decker o personalitate schizofrenă, posibil depășind

orice altceva decât raționalitatea limită. Grace și-a încheiat remarcile grăbite spunând:
„În acest moment, Charles Decker ar putea face orice. .' Poliția din orașele din jur...”
"Ce rahat de rahat!" Sylvia a zgomot. „O să le spun băieților aceștia ce s-a întâmplat cu
adevărat cu acel tip când vom pleca de aici! O să...”
"Taci si asculta!" se răsti Dick Keene la ea.
„...și Lewiston au fost chemați la fața locului. În acest moment, potrivit căpitanului
Philbrick, situația este într-un impas. Decker a jurat că va ucide dacă se folosesc gaze
lacrimogene și cu viața a douăzeci și patru de persoane. copii în joc...”
„Copii”, spuse Pig Pen deodată. „Copii asta și copii asta. Te-au înjunghiat în spate,
Charlie. Deja. Copii. Ha. La dracu. Ce cred ei că se întâmplă? eu..."
— Spune ceva despre... începu Corky.
„Nu contează. Oprește-l”, am spus. „Sună mai interesant.” Am reparat

Pen cu cea mai bună privire de oțel a mea. — La ce pare să te gândești pe vremuri, amice?
Pig Pen smuci cu degetul mare spre Irma. „Ea crede că s-a înțeles rău”, a spus el. "A ei.
Heh.” A râs dintr-o dată, neregulat. Fără niciun motiv anume pe care l-am putut desluși, a
scos un creion din buzunarul de la piept și s-a uitat la el. Era un creion violet.
„Creion Be-Bop”, a spus Pig Pen. „Cel mai ieftine creioane de pe fața pământului, asta
cred. Nu le pot ascuți deloc. Plumbul se rupe. În fiecare septembrie, de când am început
clasa întâi, Mama vine acasă de la Mammoth Mart cu două sute de creioane Be-Bop într-
un cutie de plastic. Și le folosesc, Isuse."
Își puse creionul violet între degetele mari și se uită la el. Să spun adevărul, am crezut
că arăta ca un creion destul de ieftin. Eu am folosit întotdeauna Eberhard Faber.
„Mamă,” a spus Pig Pen. „Asta e Ma pentru tine. Două sute de creioane Be-Bop într-o
cutie de plastic. Știi care este lucrul ei mare? Pe lângă toate cinele alea de rahat în care îți
oferă o farfurie mare de Hamburger Helper și o ceașcă de hârtie cu portocale
Jell‑O plin de morcovi rasi? huh? Ea se înscrie la concursuri. Acesta este hobby-ul ei.
Sute de concursuri. Tot timpul. Se abonează la toate revistele pentru femei și intră la
tombolă. De ce îi place Rinso pentru toate lucrurile ei delicate în douăzeci și cinci de
cuvinte sau mai puțin. Sora mea a avut odată un pisoi, iar mama nici măcar nu a lăsat-o să-
l păstreze. "
„Ea cea care a rămas însărcinată?” întrebă Corky.
„N-o lăsa nici măcar să-l păstreze”, a spus Pig Pen. „L-a înecat în cadă când nimeni nu o
ia. Lilly a implorat-o măcar să o ducă la veterinar, ca să poată avea gaz, iar Ma a spus că
patru dolari pentru benzină sunt prea mult pentru a cheltui pe un pisoi fără valoare.”
— Oh, săracul, spuse Susan Brooks.
„Jur pe Dumnezeu că a făcut-o chiar în cadă. Toate nenorocitele alea de creioane.

Îmi va cumpăra o cămașă nouă? huh? Poate de ziua mea. Eu spun: „Mamă, ar trebui să
auzi cum îmi spun copiii. Ma, pentru numele Domnului. Nici măcar nu primesc
indemnizație, spune că are nevoie de ea pentru poștă ca să se înscrie la concursuri. O
cămașă nouă de ziua mea și o grămadă de creioane Be-Bop într-o cutie de plastic pe care
să le duc înapoi la școală. Am încercat să obțin o rută pe hârtie odată și ea a oprit asta. Ea
a spus că au existat femei de o virtute lejeră care au pus la pândă băieții tineri după ce
soții lor au plecat la muncă. "
"Oh, Gawwd al meu!" urlă Sylvia.
"Și concursuri. Și cine PTA. Și dansuri însoțitoare. Apucați de toată lumea. Aspirați-i și
zâmbind."
S-a uitat la mine și a zâmbit cel mai ciudat zâmbet pe care îl văzusem toată ziua. Și asta
mergea ceva.
„Știi ce a spus ea când Lilly a trebuit să plece? Ea a spus că va trebui să-mi vând mașina.
Vechiul Dodge mi-a dat-o unchiul meu când mi-am luat permisul de conducere. Am spus
că nu o voi face. Am spus că unchiul Fred a dat. mi-o și eu aveam de gând să-l păstrez. Ea
a spus că dacă nu l-aș vinde, o va face. Ea a semnat toate actele și, legal, era a ei.
Ea a spus că nu voi lăsa nicio fată însărcinată pe bancheta din spate. Pe mine. Rămâneți o
fată pe bancheta din spate. Asta a spus ea. "
A ținut un creion rupt pe jumătate. Plumbul a ieșit din lemn ca un

os negru. „Eu. Hah. Ultima întâlnire pe care am avut-o a fost pentru picnicul din clasa a
opta. I-am spus mamei că nu voi vinde Dodge-ul. Ea a spus că o voi face. Am ajuns să-l
vând. Știam că o voi face. Nu pot. luptă-te cu ea. Ea știe mereu ce să spună. Începi să-i dai
un motiv pentru care nu-ți poți vinde mașina, iar ea îi spune: „Atunci cum de stai atât de
mult în baie?” Chiar lângă perete. Tu vorbești despre mașină, iar ea vorbește despre baie.
De parcă ai face ceva murdar acolo. Ea te macină." Se uită pe fereastră.Doamna Dano nu
mai era la vedere. „Ea macină și macină și macină și te bate mereu. Creioane Be‑Bop care
se rup de fiecare dată când încerci să le ascuți. Așa te bate. Așa te macină. Și e atât de rea
și proastă, a înecat pisicuța, doar o pisicuță, și e atât de proastă încât știi că toată lumea
râde de ea la spatele ei. Deci ce mă face asta? Mai mic și mai prost. După un timp te simți
exact ca o pisicuță care s-a târât într-o cutie de plastic plină cu creioane Be-Bop și a fost
adusă acasă din greșeală." Camera era liniștită. Pig Pen avea centrul scenei. Nu cred că
știa asta. Părea murdar și supărat, cu pumnii strânși în jurul jumătăților lui de creion
rupte. Afară, un polițist condusese o mașină de poliție pe gazon. A parcat-o paralel cu
școala și alți câțiva polițiști au fugit în spatele ei, probabil ca să facă lucruri secrete. Aveau
arme anti-revoltă în mână. „Nu cred că m-ar deranja dacă ea l-a stins,” spuse Pig Pen,
zâmbind un mic rânjet îngrozit. „Mi-a fi dorit să am bâtul tău, Charlie. Dacă aș avea
bățul tău, cred că aș ucide-o și eu. "
— Și tu ești nebun, spuse Ted îngrijorat. „Doamne, toți înnebunești

împreună cu el. "
— Nu fi așa de prost, Ted. Era Carol Granger. Într-un fel, a fost surprinzător să nu o
găsesc de partea lui Ted. Știam că el a scos-o de câteva ori înainte ca ea să înceapă cu ei
actuale tipuri de stabilimente stabile și strălucitoare, de obicei, rămân împreună. Cu toate
acestea, Ca să fac o analogie foarte stângace, începusem să bănuiesc că Ted era pentru
colegii mei de clasă ceea ce Eisenhower trebuie să fi fost întotdeauna pentru liberalii
dedicați din anii cincizeci – trebuia să-ți placă, acel stil, acel rânjet. , acel record, acele
bune intenții, dar era ceva exasperant și puțin sclipitor la el. Puteți vedea că sunt fixat pe
Ted...
De ce nu? Încă încerc să-l dau seama. Uneori pare că tot ce s-a întâmplat în acea
dimineață lungă este doar ceva ce mi-am imaginat, sau fantezia unui scriitor pe jumătate
copt. Dar s -a întâmplat. Și uneori, acum, mi se pare că Ted era în centrul tuturor, nu eu.
Se pare că Ted i-a moșit pe toți
oameni care nu erau... sau în oamenii care erau cu adevărat. Tot ceea ce știu sigur este
că Carol îl privea sfidător, nu ca un viitor promotor modest care ar trebui să vorbească
despre problemele rasei negre. Părea supărată și puțin crudă.
Când mă gândesc la administrația Eisenhower, mă gândesc la incidentul U-2. Când mă

gândesc la acea dimineață amuzantă, mă gândesc la petele de transpirație care se
răspândeau încet sub brațele cămășii kaki a lui Ted.
„Când îl vor târî, nu vor găsi altceva decât cutii de nuci”, spunea Ted. Se uită cu
neîncredere la Pig Pen, care se uita transpirat la jumătățile creionului său Be-Bop, de
parcă ar fi fost singurele lucruri rămase pe lume. Gâtul îi era murdar, dar ce naiba. Nimeni
nu vorbea despre gâtul lui.
„Te macină”, a șoptit el. A aruncat jumătățile de creion pe podea. S-a uitat la ele, apoi
a ridicat privirea la mine. Fața lui era ciudată și uluită de durere. M-a făcut să mă simt
inconfortabil. „Te vor măcina. jos, de asemenea, Charlie.
Așteptați și vedeți dacă nu. "
În cameră era o tăcere incomodă. Mă țineam foarte strâns de pistol. Fără să mă

gândesc prea mult la asta, am scos cutia cu scoici și am pus trei dintre ele, umplând din
nou revista. Mânerul era transpirat. Mi-am dat deodată seama că îl ținem de butoi,
îndreptându-l spre mine, fără să mă uit la ei. Nimeni nu făcuse o pauză. Ted era oarecum
aplecat deasupra biroului său, cu mâinile strâns de margine, dar nu se mișcase, decât în
cap. M-am gândit brusc că a-i atinge pielea ar fi ca și cum ai atinge o geantă de aligator.
M-am întrebat dacă Carol l-a sărutat, l-a atins vreodată. Probabil a avut.
Gândul m-a făcut să vreau să vomit.
Susan Brooks a izbucnit brusc în lacrimi.
Nimeni nu s-a uitat la ea. M-am uitat la ei, iar ei s-au uitat la mine. Am fost
ținând pistolul de țeavă. Ei știau asta. O văzuseră.
Mi-am mișcat picioarele, iar unul dintre ei a lovit-o cu piciorul pe doamna Underwood.
M-am uitat în jos la ea. Purta o haină de tartan casual peste un pulover maro de cașmir.
Ea începea să se înțepenească. Pielea i se simțea probabil ca o geantă de aligator.
Rigor, știi. La un moment dat lăsasem o urmă de picior pe puloverul ei. Din anumite
motive, asta m-a făcut să mă gândesc la o imagine pe care o văzusem cândva cu Ernest
Hemingway, stând cu un picior pe un leu mort și o pușcă în mână și jumătate de
zeci de purtători negri rânjiți în fundal. Am avut deodată nevoie să țip. I-am luat viața, i-am bătut
un glonț în cap și am vărsat algebră.
Susan Brooks își lăsase capul pe birou, așa cum obișnuiau să ne facem la grădiniță când era
timpul de somn. Purta o eșarfă albastru pudra în păr. Arăta foarte frumos. Mă doare stomacul.
"DECKER!"
Am strigat și am smucit pistolul spre ferestre. Era un soldat de stat cu un megător alimentat de
baterii. Sus, pe deal, ziarii se macinau cu camerele lor. Doar măcinat-Pig Pen nu greșise atât de
mult.
„IEȘI, DECKER, CU MÂINILE SUS!”
— Lasă-mă să fiu, am spus.
Mâinile începuseră să-mi tremure. Ma durea stomacul cu adevarat. Întotdeauna am avut un

stomac prost. Uneori aveam zgomotul uscat înainte de a merge dimineața la școală sau când
scoteam o fată pentru prima dată. Odată, Joe și cu mine am dus câteva fete la Harrison State Park.
Era iulie, cald și foarte frumos. Cerul avea o ceață slabă, foarte mare. Fata cu care eram se numea
Annmarie. Ea a scris totul un singur nume. Era foarte drăguță. Purta pantaloni scurți de catifea
verde închis și o bluză pulover de mătase. Avea o geantă de plajă. Mergeam pe drumul 1 spre Bath,
cu radioul pornit și cântând rock 'n' roll bun. Brian Wilson, îmi amintesc asta, Brian Wilson și Beach
Boys. Și Joe conducea vechiul său Mercury albastru – obișnuia să-i spună De Blue Frawwwg și apoi
zâmbea lui Joe McKennedy. Toate orificiile de aerisire erau deschise. Mi s-a făcut rău la stomac. A
fost foarte rău. Joe vorbea cu fata lui. Vorbeau despre surfing, care era cu siguranță compatibil cu
Beach Boys de la radio. Era o fată frumos. Numele ei era Rosalynn. Era sora lui Annmarie. Am
deschis gura să spun că mi-a fost rău și am vomitat peste tot pe podea. O parte a ajuns pe piciorul
lui Annmarie, iar privirea de pe chipul ei, nu ți-ai putea imagina. Sau poate ai putea. Toți au încercat
să-l ușureze, să-l îndepărteze. I-am lăsat pe toți băieții mei să vomite pe mine la prima întâlnire, ha-
ha. Nu am putut merge la înot în ziua aceea. Mi s-a simțit prea rău stomacul. Annmarie stătea pe
pătură lângă mine de cele mai multe ori și s-a ars.
Fetele pregătiseră prânzul la picnic. Am băut un sifon, dar nu am putut să mănânc nimic
sandvișuri. Mă gândeam la Mere albastră a lui Joe, care stătea la soare toată ziua și cum
avea să miroase când merge acasă. Regretatul Lenny Bruce a spus odată că nu poți scoate
muci de pe o jachetă de piele de căprioară și la asta aș adăuga unul dintre celelalte
adevăruri grozave de acasă: nu poți scoate mirosul de vărsături din tapițeria unui Mercury albastru.
E acolo de săptămâni, luni, poate ani. Și mirosea cam așa cum am crezut că va avea. Toată
lumea s-a prefăcut că nu este acolo. Dar a fost.
"IEȘI, DECKER. TREBUIM CU VOI!"
"Oprește-te! Taci!" Bineînțeles că nu m-au putut auzi. Nu au vrut. Acesta a fost jocul lor.
— Nu-ți place atât de bine când nu poți să-ți răspunzi, nu-i așa? spuse Ted Jones.
„Când nu poți juca niciunul dintre jocurile tale inteligente.”
"Lasă-mă în pace." Păream suspicios de parcă mă plâng.
— Se vor obosi, spuse Pig Pen. Era vocea pieirii. Am încercat să mă gândesc la veveriță și la
felul în care gazonul a crescut până la clădire, fără să ia naiba. Nu am putut s-o fac. Mintea mea
era în vânt. Plaja în acea zi fusese luminoasă și fierbinte. Toată lumea avea un radio cu tranzistori,
toți acordați la diferite posturi. Joe și Rosalynn făcuseră body-surfing în verde-sticlă
valuri.
— AI CINCI MINUTE, DECKER!
— Ieși afară, îl îndemnă Ted. Se prindea din nou de marginea biroului. "Ieși
cât ai o șansă.”
Sylvia se învârti asupra lui. „Ce trebuie să fii? Un fel de erou? De ce?
De ce? La naiba, asta e tot ce vei fi, Ted Jones. Le voi spune...
"Nu-mi spune ce..."
"... obosit, Charlie, mănâncă, așteaptă și..."
"DECKER!"
„Ieși afară, Charlie...”

„...te rog, nu vezi că-l superi...”
"DECKER!"
„...Cinele PTA și toate astea proaste...”
„...să treci dacă l-ai lăsa doar DECKER! singur grindya obosit, te duci Charlie, nu poți
NU VREI SĂ FII FORȚAT SĂ TRAGI până nu ești gata, lasă-l să fie Ted dacă știi ce taci bine
pentru tine COMEOUT...”
Am ridicat pistolul spre ferestre, ținându-l cu ambele mâini și am apăsat pe trăgaci de

patru ori. Rapoartele s-au trântit prin cameră ca niște mingi de bowling.
Geamul a explodat în pumni grozavi. Soldații s-au aruncat în jos, fără să fie vizibili.
Cameramanii au lovit pietrișul. Cheag de spectatori s-a rupt și a alergat în toate direcțiile.
Sticla spartă strălucea și sclipea pe iarba verde de afară ca diamantele pe catifea vitrinei,
pietre mai strălucitoare decât oricare din magazinul domnului Frankel.
Nu a existat niciun foc de răspuns. Cacealmau. Am știut că; era stomacul meu,
stomacul meu nenorocit. Ce altceva ar putea face decât să blufeze?
Ted Jones nu cacealma. Era la jumătatea drumului spre birou înainte să pot aduce
pistolul peste el. A înghețat și am știut că credea că o să-l împușc. Se uita chiar pe lângă
mine în întuneric.
— Stai jos, am spus.
Nu s-a mișcat. Fiecare mușchi părea paralizat.
"A eza i-vă. "
A început să tremure. Părea să înceapă de la picioare și să-i răspândească trunchiul,

brațele și gâtul. A ajuns la gura lui, care a început să zgâl âie în tăcere. I-a urcat pe
obrazul drept, care a început să se zvâcnească. Ochii lui au rămas neclintiți. Trebuie să-i
dau asta și cu admirație. Unul dintre puținele lucruri pe care le spune tatăl meu când a
avut câteva cu care sunt de acord este că copiii nu au prea multe mingi în această
generație. Unii dintre ei încearcă să demareze revoluția bombardând toaletele guvernului
SUA, dar niciunul dintre ei nu aruncă cocktail-uri Molotov în Pentagon. Dar ochii lui Ted,
chiar plini de întuneric, au rămas neclintiți.
— Stai jos, am repetat.
S-a dus și s-a așezat.
Nimeni din cameră nu strigase. Câțiva dintre ei își puseseră mâinile peste urechi. Acum i-au
luat cu grijă, preluând probe de nivelul de zgomot al aerului, testându-l. Mi-am căutat stomacul.
A fost acolo. Eram din nou în control.
Omul cu meg striga, dar de data asta nu striga la mine. Le spunea oamenilor care se uitaseră
de peste drum să iasă din zonă și să fie captivi în privința asta. O făceau. Mulți dintre ei au fugit
cocoșați, ca Richard Widmark într-o epopee a celui de-al Doilea Război Mondial.
O briză liniștită pătrundea prin cele două ferestre sparte. A prins o hârtie de pe biroul lui
Harmon Jackson și a aruncat-o pe culoar. Se aplecă și o ridică.
Sandra Cross a spus: — Spune altceva, Charlie.
Am simțit că un zâmbet ciudat îmi întinde buzele. Am vrut să cânt refrenul din cântecul acela
popular, cel despre ochi albaștri frumoși, frumoși, dar nu-mi aminteam cuvintele și probabil nici
nu aș fi îndrăznit, oricum. Cânt ca o rață. Așa că m-am uitat doar la ea și am zâmbit zâmbetul
meu ciudat. S-a înroșit puțin, dar nu a lăsat ochii în jos. M-am gândit la ea căsătorită cu un slob
cu cinci costume cu doi nasturi și hârtie igienică pastelată în baie. M-a durut cu inevitabilitatea
lui. Cu toții află mai devreme sau mai târziu cât de neșic este să-ți treci nasturii la dansul Sadie
Hawkins sau să te târăști în portbagaj pentru a putea intra gratuit în drive-in. Ei încetează să
mănânce pizza și să pună cenți în juke de la Fat Sammy's. Ei încetează să sărute băieți în zona
de afine. Și par să ajungă întotdeauna să arate ca decupajele păpușilor Barbie din revista Jack și
Jill. Folosiți-vă la Slot A, Slot B și Slot C. Priviți-o cum îmbătrânește în fața ochilor tăi. Pentru o
secundă, m-am gândit că aș putea de fapt să pornesc instalația de apă, dar am evitat acea
indignare întrebându-mă dacă azi purta chiloți albi.
Era 10:20. Am spus:

Capitolul 22
Aveam doisprezece ani când mama mi-a luat costumul din velur. Până atunci, tata
renunțase la mine și eram responsabilitatea mamei mele. Purtam costumul la biserică
duminica și la adunările biblice joia seara. Cu alegerea mea dintre trei papion cu închidere.
Rooty-toot.
Dar nu mă așteptam ca ea să încerce să mă pună s-o port la acea nenorocita de

aniversare. Am încercat totul. am argumentat cu ea. Am amenințat că nu plec. Am
încercat chiar și o minciună – i-am spus că petrecerea a fost oprită pentru că Carol are
varicela. Un apel către mama lui Carol a clarificat asta. Nimic nu a funcționat. Mama m-a
lăsat să alerg cum îmi plăcea de cele mai multe ori, dar când a avut o idee solidă în minte,
tu ai rămas cu ea. Ascultă asta: de Crăciun un an, fratele tatălui meu i-a dat acest puzzle
ciudat. Cred că unchiul Tom s-a înțeles cu tatăl meu în privința asta. Ea a făcut o mulțime
de puzzle-am ajutat-și amândoi au crezut că este cea mai mare pierdere de timp de pe
pământ. Așa că Tom i-a trimis un puzzle de cinci sute de piese care avea o singură afine
în colțul din dreapta jos. Restul puzzle-ului era alb solid, fără nuanțe. Tatăl meu a râs. —
Să vedem că faci asta, mamă, spuse el. Îi spunea mereu „Mama” când simțea că i se
punea una bună și nu înceta să o enerveze. Ea s-a așezat în după-amiaza de Crăciun și a
întins puzzle-ul pe masa ei de puzzle din dormitorul ei – până atunci fiecare avea al lui. Pe
26 și 27 decembrie au fost mese TV și prânzuri pentru tata și pentru mine, dar în
dimineața zilei de 28, puzzle-ul era gata. A făcut o poză Polaroid pentru a o trimite
unchiului Tom, care locuiește în Wisconsin. Apoi a demontat puzzle-ul și l-a pus deoparte
în pod. Asta a fost acum doi ani și, din câte știu eu, este încă acolo. Dar ea a făcut-o. Mama
mea este o persoană plină de umor, alfabetizată, plăcută. Ea este bună cu animalele și cu
mendicanții care cântă la acordeon. Dar nu ai încrucișat-o, sau putea să-și înfige călcâiele...
de obicei undeva în zona inghinală.
O traversam. De fapt, începusem să-mi parcurg argumentele pentru a patra oară în

acea zi, dar timpul aproape că nu mai era. Papionul îmi strângea gulerul ca un păianjen
roz cu picioare de oțel ascunse, haina era prea strânsă și chiar mă făcuse să-mi pun
pantofii pătrați, care erau cei mai buni de duminică.
Tatăl meu nu era acolo, era jos la Gogan, dând cu prietenii lui buni, dar dacă ar fi fost prin
preajmă, ar fi spus că mă uit „în pătrat”. Nu mă simțeam ca un nemernic.
"Ascultă, mamă..."
— Nu vreau să mai aud despre asta, Charlie. Nici eu n-am vrut să mai aud despre asta,
dar, din moment ce eu eram cel care candidează pentru Premiul Shithead of the Year, și
nu ea, m-am simțit obligat să-i dau mormăitul vechii școli.
— Tot ce încerc să-ți spun este că nimeni nu va purta costum la petrecere, mamă. L-am
sunat azi dimineață pe Joe McKennedy și mi-a spus că va purta...
„Taci din gură”, a spus ea, foarte blândă, și am făcut-o. Când mama spune „taci din
gură”, e foarte supărată. Ea nu a învățat „taci” citind The Guardian.
— Taci, sau nu vei pleca nicăieri.
Dar știam ce înseamnă asta. „A nu merge nicăieri” s-ar aplica mult mai mult decât
petrecerii lui Carol Granger. Probabil că ar însemna filme, centrul de recreere Harlow și
cursuri de înot pentru luna următoare. Mama este tăcută, dar poartă o ranchiură când
nu iese în cale. Mi-am adus aminte de puzzle-ul, care purtase titlul capricios „Ultima
boabă din plasture”. Acel puzzle o traversase și nu mai ieșise din pod în ultimii doi ani. Și
dacă trebuie să știți, și poate unii dintre voi oricum știți, m-am îndrăgostit de Carol. Îi
cumpărasem o cârpă cu inițialele ei pe ea și am împachetat-o eu. Mama a oferit, dar eu
am spus nu. Nu a fost nici un hachier de cincisprezece cenți. Bebelușii aceia mergeau în
Lewiston JC Penney's pentru cincizeci și nouă de cenți și avea șiret până la margine.
"Bine." am mormăit la ea. — Bine, bine, bine.
— Și nu-mi gura înțelept, Charlie Decker, spuse ea sumbru. — Tatăl tău este destul de
capabil să te bată încă.
— Nu știu, am spus. „De fiecare dată când suntem împreună în aceeași cameră, îmi
amintește el”.
„Charlie...”
— Sunt pe drum, am spus repede, îndreptându-mă. — Stai acolo, mamă.
„Nu te murdări!” strigă ea după mine când ieșeam pe ușă. „Nu vărsați nicio înghețată pe
pantaloni! Nu uita să spui mulțumesc când pleci! Salutați-o pe doamna Granger!"
Nu am spus nimic la niciunul dintre aceste ordine, simțind că a recunoaște ar putea însemna a
încuraja. Tocmai am băgat mâna care nu purta pachetul mai adânc în buzunar și mi-am coborât
capul.
"Fii un domn!"
Gawd.
— Și amintește-ți să nu începi să mănânci până nu o face Carol!
Dragă Gawd.
M-am grăbit să scap din ochii ei înainte ca ea să se hotărască să alerge după mine și să verifice
dacă m-am ușat.
Dar nu a fost o zi în care să se simtă rău. Cerul era albastru, iar soarele era destul de cald, și
era o briză mică de urmărit pe călcâie. Era vacanța de vară și Carol s-ar putea chiar să-mi dea o
răsturnare. Bineînțeles, nu știam exact ce aș face dacă Carol mi-ar da o strângere – poate o las-o
să se dubleze pe Schwinn-ul meu – dar aș putea trece acel pod când am ajuns la el. Poate că
supraestimasem atractivul sexual negativ al costumului din velur. Dacă Carol era îndrăgostită de
Myron Floren, avea să mă iubească.
Apoi l-am văzut pe Joe și am început să mă simt prost din nou. Purta un Levi's alb zdrențuit și
un tricou. L-am văzut privindu-mă în sus și în jos și am tresărit. Jacheta avea nasturi mici de alamă,
pe care erau în relief un herald.
Rooty-toot.
— Frumos costum, spuse el. „Arăți exact ca tipul ăla de pe Lawrence Belch
spectacol. Cel cu acordeonul”.
— Myron Floren, am spus. — Riiight.
Mi-a oferit un baton de gumă și l-am jupuit.

— Ideea mamei mele. Mi-am băgat guma în gură. Gumă Black Jack. Nu există mai fine.
Mi-am rostogolit-o pe limbă și am tocat. Mă simțeam din nou mai bine.
Joe a fost un prieten, singurul bun pe care l-am avut vreodată. Nu părea niciodată să-i fie
frică de mine sau revoltat de manierele mele ciudate (când mă lovește o idee bună, de
exemplu, am tendința de a umbla cu fața înșurubată în cele mai groaznice grimase, fără
să-mi dau măcar conștientizarea... t Grace are o zi de câmp cu acela). L-am bătut pe Joe la
departamentul de creier, iar el pe mine la departamentul de prietenie. Majoritatea
copiilor nu le pasă în iad pentru creier; ei merg cu un bănuț pe liră, iar copilul cu IQ mare
care nu poate juca baseball sau cel puțin ocupă locul al treilea în cercul local este a cincea
roată a tuturor. Dar lui Joe îi plăcea creierul meu. Nu a spus niciodată, dar știu că a făcut-
o. Și pentru că toată lumea îi plăcea de Joe, a trebuit măcar să mă tolereze. Nu voi spune
că l-am închinat lui Joe McKennedy, dar a fost un lucru apropiat. El era mojo-ul meu.
Așa că iată-ne, mergând și mestecându-ne Black Jack, când o mână a coborât pe

umărul meu ca o petardă. Aproape că m-am înecat cu gingia. M-am împiedicat, m-am
întors și acolo era Dicky Cable.
Dicky era un copil ghemuit care îmi amintea întotdeauna cumva de o mașină de tuns
iarba, un model mare Briggs & Stratton cu autopropulsare, cu șocul deschis. Avea un
rânjet pătrat mare și era plin de dinți pătrați albi, mari, care se potriveau între ele în
partea de sus și de jos, ca dinții din doi roți dințați. Dinții lui păreau să scrâșnească și să
fumeze între buze ca niște lame de tuns iarbă care se mișcă atât de repede încât par să
stea nemișcate. Părea de parcă a mâncat băieți de patrulare la cină. Din câte știam, a știut.
„Fiule de armă, arăți șmecher!” Îi făcu cu ochiul elaborat către Joe. „Fiule de armă, arăți
mai zgomotos decât rahatul de bufniță!” Păi! iar pe spate. M-am simțit foarte mic.
Vreo trei inci, aș spune. Mi-era frică de el, cred că aveam o idee vagă că ar putea fi nevoit
să mă lupt cu el sau cu languste înainte de sfâr itul zilei, i că probabil că a pescui.
— Nu-mi rupe spatele, bine? Am spus. Dar nu l-ar lăsa în pace. A continuat să călărească
și să călărească până am ajuns la casa lui Carol. Am știut ce e mai rău în momentul în
care am trecut pe ușă. Nimeni nu era îmbrăcat. Carol era acolo în mijlocul camerei și
părea foarte frumoasă.
Doare. Arăta frumoasă și obișnuită, un pahar de umbră de rafinament față de

adolescentul abia începător. Probabil că încă a plâns și a făcut crize de furie și
s-a închis în baie, probabil că încă asculta discuri ale Beatles și avea o poză cu David
Cassidy, care era mare în acel an, ascunsă în colțul oglinzii ei de cosmetică, dar nimic din
toate astea nu se vedea. Și faptul că nu s-a arătat m-a rănit și m-a făcut să mă simt pitic.
Avea o eșarfă de culoarea ruginii prinsă în păr. Părea de cincisprezece sau șaisprezece
ani, completând deja în față. Purta o rochie maro. Râdea cu o grămadă de copii și
gesticulează cu mâinile.
Dicky și Joe au mers și i-au dat cadourile, iar ea a râs și

a dat din cap și i-a mulțumit, și Doamne, dar arăta drăguț.
Am decis să plec. Nu am vrut să mă vadă cu papionul și costumul meu din catifea cu

nasturii mici de alamă. Nu am vrut să o văd vorbind cu Dicky Cable, care mi se părea un
Lawnboy uman, dar care părea să-i arate destul de bine. M-am gândit că aș putea scăpa
înainte ca cineva să mă privească foarte bine.
Asemenea lui Lamont Cranston, aș întuneca câteva minți și apoi aș scăpa. Aveam un
dolar în buzunar de la plivitul grădinii de flori a doamnei Katzentz cu o zi înainte și aș
putea merge la film în Brunswick dacă aș putea să-mi fac o plimbare și să-mi fac milă de
sine stând acolo în întuneric.
Dar înainte să pot găsi clanța ușii, doamna Granger m-a zărit.
Nu era ziua mea. Imaginați-vă o fustă plisată și una dintre acele bluze din șifon
transparente pe un tanc Sherman. Un tanc Sherman cu două turnulețe. Părul ei arăta ca
un uragan, un zgomot mergând într-o direcție și unul ciufulit în celălalt. Cei doi bulgări
erau ținuți împreună, cumva, printr-o fundă mare de satin, de culoare galbenă otravă.
— Charlie Decker! a strigat ea și și-a întins brațele care arătau ca niște pâini. Pâini
mari . Aproape m-am găinit și am fugit după el. Era o avalanșă care se pregătea să se
întâmple. Ea a fost fiecare monstru de groază japonez creat vreodată, toate reunite într-
unul singur, Ghidra, Mothra, Godzilla, Rodan și Tukkan cel Groaznic care se învârteau
prin sufrageria Granger. Dar nu asta a fost partea rea. Partea proastă a fost că toată
lumea se uita la mine – știi despre ce vorbesc.
Ea mi-a dat un sărut moale pe obraz și a cântat: „Ei bine, nu arăți drăguț?” Și pentru o
secundă îngrozitor de sigur m-am așteptat să adauge: „Mai slicher decât rahat de
bufniță!”
Ei bine, nu am de gând să te torturez nici pe tine, nici pe mine cu o lovitură cu lovitură.

Unde ar fi sensul? Ai poza. Trei ore de nealterat
iad. Dicky era chiar acolo cu un „Ei bine, nu arăți drăguț?” cu fiecare ocazie. Alți câțiva
copii s-au întâmplat să mă întrebe cine a murit.
Joe a fost singurul care a rămas lângă mine, dar chiar și asta m-a stânjenit puțin. L-am
văzut spunându-le copiilor să concedieze și nu mi-a plăcut foarte bine. M-a făcut să mă
simt ca idiotul din sat.
Cred că singura care nu m-a observat deloc a fost Carol. M-ar fi deranjat dacă ea ar fi
venit și m-ar fi rugat să dansez când au pus discurile, dar m-a deranjat și mai rău că nu a
făcut-o. Nu puteam dansa, dar gândul contează.
Așa că am stat în picioare în timp ce Beatles au cântat „The Ballad of John and Yoko” și
„Let It Be”, în timp ce frații Adreizi au cântat „We Gotta Get It On Again”, în timp ce Bobby
Sherman a cântat „Hey, Mr. Sun” în el. stil superb fără melodii. Îmi făceam cea mai bună
imitație a unui ghiveci. Între timp, petrecerea a continuat. A făcut-o vreodată. Părea că o
să continue veșnic, anii trecând fulgerând afară ca frunzele în vânt, mașinile transformându-
se în pâlcuri de rugină, casele putrezindu-se, părinții transformându-se în praf, națiunile
crescând și coborând. Aveam senzația că vom fi în continuare acolo când Gabriel a zburat
deasupra capului, ținând atuul Judecății într-o mână și o favoare de partid în cealaltă. Era
înghețată, era o prăjitură mare pe care scria LA MULȚI ANI, COLINDE în glazură verde și
roșie, a fost mai mult dans și câțiva copii au vrut să se joace învârtind sticla, dar doamna
Granger a râs vesel și a spus nu, haha, nu, nu, nu. Oh nu.
În cele din urmă Carol a bătut din palme și a spus că mergem cu toții afară și ne jucăm
după lider, jocul care pune întrebarea arzătoare: Ești pregătit pentru societatea de mâine?
Toată lumea s-a vărsat afară. Îi auzeam alergând și distrându-se, sau orice altceva
trece pentru un timp bun când faci parte dintr-o crampe de pubertate în masă. Am rămas
în urmă un minut, gândindu-mă pe jumătate că Carol se va opri pentru o secundă, dar ea
a trecut în grabă. Am ieșit și am stat pe verandă privind. Joe era și el acolo, stând cu un
picior agățat peste balustrada verandei și am privit amândoi. Cumva, Joe pare să fie
întotdeauna acolo unde ajung, cu un picior agățat de ceva, privind.
— S-a blocat, spuse el în cele din urmă.
— Nu. E doar ocupată. Mul i oameni. tii.

— La naiba, spuse Joe.
Am stat liniștiți un minut. Cineva a strigat: „Hei, Joe!”
„O să faci prostii peste chestia asta dacă te joci”, a spus Joe. „Mama ta va avea un pisoi”.
— O să aibă două, am spus.
— Hai, Joe! De data asta a fost Carol. Se schimbase în blugi, probabil proiectați de Edith
Head și părea îmbujorată și drăguță. Joe s-a uitat la mine. A vrut să aibă grijă de mine și
dintr-o dată m-am simțit mai îngrozită decât oricând de când m-am trezit în acea călătorie
de vânătoare în nord. După un timp, a fi responsabilitatea cuiva îi face să te urască și mi-a
fost teamă că Joe ar putea să mă urască într-o zi. Nu știam toate astea atunci, nu la
doisprezece, dar am simțit ceva
aceasta.
„Continuă”, am spus.
— Ești sigur că nu vrei...?
"Da. Da. Trebuie să ajung acasă oricum."
L-am privit plecând, rănit puțin că nu se oferise să vină cu mine, dar re-
trăit într-un fel. Apoi am pornit peste gazon spre stradă.
Dicky m-a observat. — Ești pe drum, băiat drăguț?
Ar fi trebuit să spun ceva inteligent de genul: Da. Salutați-mi lui Broadway.

În schimb, i-am spus să tacă.
S-a aruncat în fața mea de parcă s-ar fi așteptat, acel rânjet mare de mașină de tuns iarba
acoperindu-i toată jumătatea inferioară a feței. Mirosea verde și dur, ca viță de vie în junglă.
— Ce a fost asta, băiat drăguț?
Toate s-au adunat împreună și m-am simțit urât. Chiar urat. Aș fi putut scuipa la
Hitler, așa m-am simțit urât. "Am spus taci. Iesi din calea mea."
[În clasă, Carol Granger și-a pus mâinile peste ochi... dar nu a făcut-o
spune-mi să mă opresc. Am respectat-o pentru asta.]
Toată lumea se holba, dar nimeni nu spunea nimic. Doamna Granger era înăuntru
casa, cântând „Swanee” în vârful vocii.
— Poate crezi că poți să mă taci. Și-a trecut o mână prin părul uns cu ulei.
L-am împins deoparte. Era ca și cum aș fi în afara mea. A fost prima dată când m-am
simțit așa. Altcineva, altcineva eu, era pe scaunul șoferului. Am fost alături de călătorie
și asta a fost tot.
S-a aruncat spre mine; pumnul lui s-a aruncat în jos și m-a lovit pe umăr. Cam a
paralizat mușchiul mare din brațul meu. Iisuse, asta a durut. Era ca și cum ai fi lovit cu o
minge de gheață.
L-am prins, pentru că n-am putut niciodată să boxez, și l-am împins înapoi pe gazon,
acel zâmbet mare aburind și fumând la mine. Și-a înfipt călcâiele și și-a încoltit un braț
în jurul gâtului meu, de parcă era pe punctul de a mă săruta. Celălalt pumn al lui a
început să bată în spatele meu, dar era ca și cum cineva bate la ușă cu mult timp în urmă
și departe. Ne-am împiedicat de un flamingo roz de gazon și ne-am bătut la pământ.
El era puternic, dar eu eram disperat. Dintr-o dată, să-l bat pe Dicky Cable a fost
misiunea mea în viață. Pentru asta fusesem pus pe pământ. Mi-am amintit povestea
biblică despre Iacob care se luptă cu îngerul și am chicotit nebunește în fața lui Dicky.
Eram în vârf și luptam să rămân acolo.
Dar dintr-o dată a alunecat departe de mine – era îngrozitor de alunecos – și a zdrobit
eu peste gât cu un braț.
Am scos un mic plâns și am plecat pe burtă. Era călare pe spatele meu în nr

timp. Am încercat să mă întorc, dar nu am reușit.
Nu am putut. Avea să mă bată pentru că nu puteam. Totul a fost fără sens și oribil. M-
am întrebat unde era Carol. Privind, probabil. Toți priveau. Mi-am simțit haina de catifea
smulgându-se sub brațe, nasturii cu vestitorii în relief pe ei smulgându-se unul câte unul
pe lut dur. Dar nu m-am putut întoarce.
El râdea. M-a prins de cap și l-a trântit în pământ ca o minge de zgomot. — Hei, băiat
drăguț! Slam. Stele interioare și gustul de iarbă în gură. Acum eram mașina de tuns
iarba. — Hei, băiat drăguț, nu arăți drăguț? El
mi-am ridicat capul de păr și l-am trântit din nou. Am început să plâng.
— Nu arăta doar dan-dan-dandy! Dicky Cable a strigat vesel și mi-a bătut din nou
capul în pământ! "Nu arăți pur și simplu woooonderfur"
Apoi a plecat de la mine, pentru că Joe îl târase. — Ajunge, la naiba! striga el. — Nu
știi că e de ajuns?
M-am ridicat, tot plângând. Era murdărie în părul meu. Nu m-a durut suficient capul
ca să mai plâng, dar iată. Nu m-am putut opri. Toți se holbau la mine cu acea înfățișare
amuzantă de câine spânzurat pe care copiii o au când au mers prea departe și am
văzut că nu voiau să se uite la mine și să mă vadă plângând. S-au uitat la picioarele lor
pentru a se asigura că sunt încă acolo. S-au uitat în jur la gardul cu zale pentru a se
asigura că nimeni nu-l fură. Câțiva dintre ei au aruncat o privire spre piscina din curtea
alăturată, doar în cazul în care cineva s-ar putea îneca și ar avea nevoie de o salvare
rapidă.
Carol stătea acolo și a început să facă un pas înainte. Apoi s-a uitat în jur să vadă
dacă cineva mai păși înainte și nimeni altcineva.
Dicky Cable își pieptăna părul. Nu era murdărie în el. Carol frământă picioarele. Vântul
i-a făcut ondulații pe bluză.
Doamna Granger încetase să cânte „Swanee”. Era pe verandă, cu gura larg deschisă.
Joe a venit și mi-a pus o mână pe umăr. — Hei, Charlie, spuse el. — Ce zici că
mergem acum, nu?
Am încercat să-l alung și doar m-am făcut să cad. "Lasă-mă în pace!"

am strigat la el. Vocea mea era răgușită și crudă. Plângeam mai mult decât țipat.
Pe jacheta de catifea mai rămăsese un singur nasture și era atârnat de o sfoară.
Pantalonii erau toți strânși cu pete de iarbă. Am început să mă târăsc pe pământul
măturat, încă plângând, ridicând nasturi. Fața mea era fierbinte.
Dicky fredona niște cântece și părea de parcă i-ar plăcea să-și pieptene din nou.
Privind în urmă, trebuie să-l admir pentru asta. Cel puțin nu și-a pus o față de crocodil
despre toată treaba.
Doamna Granger a venit câinând spre mine. "Charlie... Charlie, dragă..."

— Taci din gură, geantă bătrână! Am tipat. Nu am putut vedea nimic. Totul era
încețoșat în ochii mei și toate fețele păreau să se înghesuie asupra mea. Toate mâinile
păreau să aibă gheare. Nu vedeam să mai ridic niciun buton. — Geantă veche și grasă !
Apoi am fugit.
M-am oprit în spatele unei case goale de pe Willow Street și am stat acolo până
când toate lacrimile s-au uscat. Sub nasul meu era un muci uscat. Mi-am scuipat
batista si am sters-o. Mi-am suflat nasul. A venit o pisică de alee și am încercat să o
mângâi. Pisica s-a ferit de mâna mea. Știam exact cum se simțea.
Costumul a fost destul de bine împușcat, dar nu mi-a păsat de asta. Nici măcar nu
mi-a păsat de mama mea, deși probabil că ar suna-o pe mama lui Dicky Cable și s-ar
plânge cu vocea ei cultă. Dar tatăl meu. L-am văzut stând, uitându-se, cu o față atentă,
spunând: Cum arată celălalt tip?
Și minciuna mea.
Am stat aproape o oră, plănuind să cobor pe autostradă

și scot degetul mare, ieși cu mașina din oraș și nu mă mai întorc niciodată.
Dar până la urmă am plecat acasă.

Capitolul 23
Afară, se pregătea o convenție obișnuită a polițiștilor. Mașini de trupă albastre, crucișătoare

albe de la Lewiston PD, un alb-negru din Brunswick, încă două din Auburn. Poliția
responsabilă de această corn abundență de mașini a alergat încoace și în colo, abătută în
jos. Au apărut mai mulți știri. Au pus camerele echipate cu teleobiective asemănătoare
unei cobre peste capotele vehiculelor lor.
Pe drumul de deasupra și dedesubtul școlii fuseseră așezați cai de ferăstrău, împreună cu
rânduri duble de acele vase mici de kerosen funingină – pentru mine acele lucruri arată
întotdeauna ca bombele unui anarhist de desene animate. Oamenii DPW puseseră un
semn de ocolire. Bănuiesc că nu aveau nimic mai potrivit în stoc-slow! NEBUN LA MUNCĂ,
de exemplu. Don Grace și bunul bătrân Tom se făceau cu un bărbat uriaș, blocat, într-o
uniformă de poliție de stat. Don părea aproape supărat. Bărbatul cel mare ascultă, dar
clătina din cap. L-am luat drept căpitanul Frank Philbrick de la poliția de stat din Maine. M-
am întrebat dacă știe că am avut o șansă clară spre el.
Carol Granger vorbi cu o voce tremurândă. Rușinea de pe fața ei era alarmantă. Nu

spusesem acea poveste ca să o fac de rușine. — Eram doar un copil, Charlie. „Știu asta”,
am spus și am zâmbit. "Ai fost groaznic de drăguță în ziua aceea. Cu siguranță nu arătai
ca un copil."
"
„Și eu m-am cam îndrăgostit de Dicky Cable.
— După chiflă și toate celelalte?
Părea și mai rușinată. „Mai rău ca niciodată. Am fost cu el la picnicul din clasa a opta.
Părea... o, îndrăzneț, cred. Sălbatic. La picnic, el... știi, s-a proaspăt și l-am lăsat, mic. Dar
asta a fost singura dată când am mers oriunde cu el. Nici măcar nu tiu unde este acum."
— Cimitirul Placerville, spuse Dick Keene categoric.
Mi-a dat un început urât. Parcă tocmai aș fi văzut fantoma doamnei.

Tufări . Încă aș fi putut să arăt spre locurile în care Dicky bătuse
pe mine. Ideea că era mort a creat o groază ciudată, aproape de vis, în mintea mea – și am văzut o
reflexie a ceea ce simțeam pe chipul lui Carol. S-a proaspăt, iar eu l-am lăsat, puțin, spusese ea. Ce a
însemnat, mai exact, asta pentru o fată strălucită care se află la facultate ca Carol? Poate că o sărutase.
Poate chiar o scoasese în pârtie și cartografiese teritoriul virgin al pieptului ei înfloritor. La picnicul din
clasa a VIII-a, Dumnezeu să ne salveze pe toți. Fusese îndrăzneț și sălbatic.
"Ce s-a intamplat cu el?" întrebă Don Lordi.
Dick vorbi încet. „A fost lovit de o mașină. A fost foarte amuzant. Nu ha-ha, știi, dar ciudat. Și-a luat
permisul de conducere chiar în octombrie anul trecut și obișnuia să conducă ca un prost. Ca un nebun.
Cred că a vrut ca toată lumea să știe că are, știi, mingi. A ajuns ca nimeni să nu poată călări cu el, cu
greu. Avea acest Pontiac din 1966, și-a făcut singur toată lucrarea. Și-a vopsit-o în verde sticla, cu asul
de pică pe partea pasagerului.”
— Sigur, obișnuiam să văd asta în jur, spuse Melvin. — Pe lângă Harlow Rec.
— Pune singur într-un Hearst cu patru schimbători, spuse Dick. „Carburator cu patru barili, came
deasupra capului, injecție de combustibil. Ea toarcă. Nouăzeci în treapta a doua. Eram cu el într-o
noapte când a urcat pe Stackpole Road din Harlow la nouăzeci și cinci. Ocolim Brissett's Bend și
începem să alunecăm Am lovit podeaua, ai dreptate, Charlie.
Arăta ciudat când zâmbea. Nu știu dacă arăta exact ca o mașină de tuns iarba, dar cu siguranță părea
ciudat. El a continuat să zâmbească și să zâmbească tot timpul când alunecam. Și el spune... ca, pentru
el însuși, spune: „Pot să o țin, pot să o țin”, iar și iar. Și a făcut-o, l-am făcut să se oprească și m-am dus
acasă.
Picioarele mele erau toate de cauciuc. Câteva luni mai târziu, a fost lovit de un camion de livrare în
Lewiston, în timp ce traversa strada Lisbon. Randy Milliken era cu el, iar Randy a spus că nici măcar nu
era beat sau lapidat. A fost în totalitate vina șoferului camionului. A intrat la închisoare pentru nouăzeci
de zile. Dar Dicky era mort. Amuzant."
Carol părea bolnav și alb. Mi-era teamă că ar putea leșina și, așadar, să o ia
minte în altă parte, am spus: „Mama ta a fost supărată pe mine, Carol?”
"Huh?" S-a uitat în jur în felul ăla amuzant și surprins pe care îl făcuse.
„I-am numit geantă. Cred că o geantă veche și grasă.”
"Oh." Și-a încrețit nasul și apoi a zâmbit, recunoscător, cred, reluând

gambitul. „A fost. Sigur a fost. Ea a crezut că lupta a fost numai vina ta.”
— Mama ta și mama mea erau amândoi în clubul ăla, nu-i așa?
— Cărți și pod? Da. Picioarele îi erau încă neîncrucișate, iar acum genunchii îi erau puțin
depărtați. Ea a râs. „Îți spun adevărul, Charlie. Nu mi-a păsat niciodată de mama ta, deși am
văzut-o doar de câteva ori ca să o salut.
Mama vorbea mereu despre cât de îngrozitor de inteligentă era doamna Decker, despre ce
pricepere foarte fină avea asupra romanelor lui Henry James, chestii de genul ăsta . Și ce
gentilom mic ai fost.”
„Mai zgomotos decât rahatul de bufniță”, am fost de acord cu gravitate. „Știi, am primit aceleași
"
lucruri despre tine.
"Ai făcut?"
"Sigur." O idee a apărut brusc și m-a pocnit în nas. Cum aș fi putut s-o ratez atât de mult,
un bătrân bănuitor ca mine? Am râs cu o încântare acrișoară bruscă. „Și pun pariu că știu de
ce era atât de hotărâtă că aveam de gând să-mi port costumul. Se numește „Matchmaking”
sau „Nu ar face ei un cuplu drăguț?” sau, „Gândește-te la urmașul inteligent”. Jucat de cele mai
bune familii, Carol.
Te vei căsători cu mine?"
Carol s-a uitat la mine cu gura căscată. „Erau...” Părea că nu putea să o termine.
"Asta-i ceea ce cred."
Ea a zâmbit; i-a scăpat un chicot mic. Apoi a râs în hohote. Mi s-a părut puțin lipsit de respect
față de morți, dar am lăsat-o să treacă. Deși, să vă spun adevărul, doamna Underwood nu a
fost niciodată departe de mintea mea. La urma urmei, aproape că stăteam pe ea.
„Vine tipul ăla mare”, a spus Billy Sawyer.
Destul de sigur, Frank Philbrick mergea cu pași mari spre școală, fără să se uite nici la
dreapta, nici la stânga. Am sperat că fotografi de știri au primit partea lui bună; cine știa, ar
putea dori să folosească o parte din picturile de pe felicitările de Crăciun de anul acesta. A
trecut prin ușa principală. Pe hol, ca într-o altă lume, îi auzeam pașii vagi oprindu-se și apoi
urcând în birou. Mi-a trecut prin cap într-o
un fel ciudat în care părea real doar în interior. Tot dincolo de ferestre era televizor. Ei au
fost spectacolul, nu eu. Colegii mei de clasă au simțit la fel. Era pe fețele lor.
Tăcere.
Crăpătură. Interfonul.
— Decker?
"Da domnule?" Am spus.
Respira greu. Îl puteai auzi pufnind și suflând în microfon acolo sus, ca un animal mare
și transpirat. Nu-mi place asta, nu mi-a plăcut niciodată.
Tatăl meu este așa la telefon. O mulțime de respirație grea în ureche, așa că aproape că
poți simți mirosul de scotch și Pall Malls pe respirația lui. Pare întotdeauna insalubre și
cumva homosexual.
— Aceasta este o situație foarte amuzantă în care ne-ai băgat pe toți, Decker.
— Presupun că este, domnule.
— Nu ne place în mod deosebit ideea de a te împușca.
— Nu, domnule, nici eu. Nu v-aș sfătui să încercați.
Respiratie grea. — Bine, hai să-l scoatem din găină și să vedem ce avem în sac. Care este
prețul tău?
"Preț?" Am spus. "Preț?" Pentru o clipă nebună, am avut impresia că mă luase drept o
piesă interesantă de mobilier vorbitor – un scaun Morns, poate, echipat pentru a-i scoate
pe viitorul cumpărător cu tot felul de informații pertinente. La început ideea mi-a părut
amuzantă. Apoi m-a înnebunit.
"Pentru că i-ai lăsat să plece. Ce vrei? Timp de aer? Ai înțeles. Un fel de declarație către
ziare? Ai primit asta." Sforăt-sforăt-sforăit. La fel, puf-puf-- puf. „Dar hai să o facem și să o
facem înainte ca chestia asta să se transforme într-o minge de păr. Dar trebuie să ne spui
"
ce vrei.
— Tu, am spus.
Respirația s-a oprit. Apoi a început din nou, pufnind și suflat. Începea
să-mi pun cu adevărat nervii. — Va trebui să explici asta, spuse el.
— Cu siguranță, domnule, am spus. „Putem face o înțelegere. Doriți să faceți o înțelegere?

Asta spuneai?"
Nici un raspuns. Pufă, pufăi. Philbrick era la știrile de la ora șase în fiecare Ziua
Memorialului și Ziua Muncii, citind de pe teleprompter un mesaj „Vă rugăm să conduceți
în siguranță”, cu o anumită ineptitudine greoaie, care era fascinantă și aproape drăgătoare.
Simțeam că era ceva familiar la el, ceva intim care mirosea a deja vu. Acum as putea sa-l
asez. Respirația. Chiar și la televizor părea ca un taur care se pregătește să urce vaca lui
Farmer Brown în spatele patruzeci de ani.
— Ce treabă ai?
— Spune-mi ceva mai întâi, am spus. „Există cineva acolo care crede că aș putea să mă
hotărăsc să văd câți oameni pot conecta aici? Ca Don Grace, de exemplu?”
— Bucata aia de rahat, spuse Sylvia, apoi î i bătu mâna peste gură.
"Cine a spus asta?" lătră Philbrick.
Sylvia a devenit albă.
— Eu, am spus. — Și eu am anumite tendințe transsexuale, domnule. Nu m-am gândit

că va ști ce înseamnă asta și că ar fi prea precaut pentru a întreba. — Ai putea să-mi
răspunzi la întrebare?
— Unii oameni cred că s-ar putea să pleci restul drumului din tărtăcuța ta, da, răspunse
el cu greutate. Cineva din fundul camerei sâcâia. Nu cred că interfonul a preluat-o.
— Bine, atunci, am spus. „Întreaga este aceasta. Tu fii eroul. Vino aici.
Neînarmat. Vino înăuntru cu mâinile pe cap. Îi voi lăsa pe toți să plece. Atunci o să-ți explod
capul. domnule. Cum e asta pentru o afacere? O cumperi?"
Pufă, pufăi, sufla. — Ai o gură murdară, omule. Sunt fete acolo jos.
Fete tinere. "
Irma Bates se uită în jur, speriată, de parcă tocmai ar fi sunat-o cineva.
— Înțelegerea, am spus. "Intelegerea."
— Nu, spuse Philbrick. — M-ai împușca și m-ai ține de ostatici. Sufla,

pufni. — Dar o să cobor. Poate ne dăm seama de ceva.
„Fella,” am spus eu cu răbdare, „dacă închizi și nu văd că ieși pe aceeași ușă pe care ai intrat
în cincisprezece secunde, cineva de aici doar o să se învârte pe gura de scurgere.
"
Nimeni nu părea deosebit de îngrijorat la gândul de a se învârti doar pe gura de scurgere.
Puf, puf. „Șansele tale de a ieși din asta cu viață sunt din ce în ce mai mici.”
— Frank, omule, niciunul dintre noi nu iese din asta în viață. Chiar și bătrânul meu știe asta.
— Vei ie i?
"Nu. "
— Dacă așa simți. Nu părea supărat. „Este un băiat pe nume Jones

acolo jos. Vreau să vorbesc cu el.”
Părea în regulă. — Ești, Ted, i-am spus. — E marea ta șansă, băiete

sufla-l. Oameni buni, copilul ăsta o să-și danseze mingile în fața ochilor voștri.”
Ted privea cu seriozitate grila neagră a interfonului. „Acesta este Ted

Jones, domnule.” La el, „domnule” suna bine.
— Toată lumea este încă în regulă acolo jos, Jones?
"Da domnule. "
„Cum judeci stabilitatea lui Decker?”
— Cred că e apt să facă orice, domnule, spuse el, privindu-mă direct. În ochii lui era o privire
sălbatică. Carol păru brusc furioasă. Ea a deschis gura ca și cum ar fi vrut să respingă, apoi,
poate amintindu-și responsabilitățile viitoare de promotor și Lampă principală a lumii
occidentale, a închis gura.
cu o clipă.
— Mul umesc, domnule Jones.
Ted părea absurd de mulțumit că era numit domnul.
— Decker?
"Chiar aici."
Pufăi, pufni. "Ne mai vedem."
— Mai bine te văd, am spus. — Cincisprezece secunde. Apoi, ca pe gânduri: „Phil‐

brick?”
— Da?
„Ai un obicei de rahat, știi? L-am observat pe toate pisturile alea de televiziune pe
care le faci. Respiri în urechile oamenilor. Suni ca un armăsar în călduri, Philbrick. E
un rahat. obicei. De asemenea, sună ca și cum ai citi un teleprompter, chiar și atunci
când nu ești. Ar trebui să te ocupi de astfel de lucruri.
Ai putea salva o viață.”
Philbrick pufăi și pufni gânditor.
— La naiba, amice, spuse el, iar interfonul s-a oprit.
Exact douăsprezece secunde mai târziu, a ieșit pe ușa din față, mergând neclintit.
Când a ajuns la mașinile care fuseseră conduse pe gazon, a avut loc o altă conferință.
Philbrick a gesticulat mult.
Nimeni nu a spus nimic. Pat Fitzgerald mesteca gânditor o unghiă.

Pig Pen scosese un alt creion și îl studia. Iar Sandra Cross mă privea fix. Părea să
existe un fel de ceață între noi care o făcea să strălucească.
— Dar sexul? spuse Carol deodată, iar când toată lumea s-a uitat la ea, s-a colorat.
— Bărbat, spuse Melvin, iar câțiva jucători din spatele camerei au...
hawed.
"Ce vrei să spui?" Am întrebat.
Carol arăta foarte mult ca și cum și-ar fi dorit să-i fi fost cusut gura închisă.
„M-am gândit că când cineva a început să acționeze... ei bine... știi, în mod ciudat...” Ea se opri
confuză, dar Susan Brooks a sărit la metereze.
— Așa este, spuse ea. „Și cu toții ar trebui să încetați să rânjiți. Toată lumea crede că sexul este
atât de murdar. Asta e jumătate din ceea ce este problema cu noi toți. Ne facem griji pentru asta.”
Se uită protectoare la Carol.
— La asta am vrut să spun, spuse Carol. — Ești... bine, ai avut o experiență proastă?
— Nimic de atunci când m-am culcat cu mama, am spus blând.
O expresie de șoc total a lovit fața ei și apoi a văzut că glumeam.

Pig Pen a chicotit îndurerat și a continuat să se uite la creionul său.
— Nu, într-adevăr, spuse ea.
— Ei bine, am spus, încruntat. „Voi spune despre viața mea sexuală dacă vei spune despre a ta”.
„Oh...” Părea din nou șocată, dar într-un mod plăcut.
Gracie Stanner a râs. — Tușește, Carol. Întotdeauna am avut o impresie tulbure că nu se pierde
dragostea între acele două fete, dar acum Grace părea să glumească cu adevărat – de parcă unii ar fi
înțeles, dar inegalitatea niciodată menționată ar fi fost ștearsă.
— „Ray, „ray”, a spus Corky Herald, zâmbind.
Carol roșea furioasă. — Îmi pare rău că am întrebat.
— Continuă, spuse Don Lordi. — Nu va strica.
— Toată lumea ar spune, spuse Carol. „Cunosc modul în care vorbesc oamenii.”
— Secretele, opti Mike Gavin răgu it, dă-mi mai multe secrete. Fiecare-
corpul a râs, dar nu era nimic de râs.
„Nu ești corect”, a spus Susan Brooks.
— Așa este, am spus. — Să-l scăpăm.
— Oh... nu contează, spuse Carol. "Voi vorbi. O să-ți spun ceva."
A venit rândul meu să fiu surprins. Toată lumea o privea cu așteptare. Nu știam cu
adevărat ce se așteptau să audă – poate un caz rău de invidie pentru penis sau Zece nopți
cu lumânare. M-am gândit că vor avea o dezamăgire, oricare ar fi fost. Fără bici, fără
lanțuri, fără transpirații nocturne. Fecioară din orașul mic, proaspătă, strălucitoare,
drăguță și, într-o zi, poate că va zdrobi Placerville și va avea o viață adevărată.
Uneori se schimbă la facultate. Unii dintre ei descoperă existențialismul și anomia și hash
pipes. Uneori, ei se alătură doar sororităților și continuă cu același vis dulce care a început
în liceu, un vis atât de comun pentru fecioarele drăguțe din orașele mici încât aproape că
ar fi putut fi tăiat dintr-un model Simplicity, cum ar fi un jumper sau un Your Yummy
Summer. bluză sau fustă de joacă.
Există un zgomot asupra fetelor și băieților strălucitori. Dacă cele strălucitoare au o fibră
răsucită, se vede. Dacă nu, le puteți calcula la fel de ușor ca rădăcinile pătrate. Fete ca
Carol au un iubit stabil și se bucură de un pic de gât (dar, așa cum spun Tubes, „Don’t
Touch Me There”), nimic peste bord. E în regulă, cred. Te-ai aștepta la mai mult, dar, așa
că îmi pare rău, te rog, pur și simplu nu există. Copiii strălucitori sunt ca cinele TV.
E bine. Nu port un bă mare pe acel subiect anume. Fetele inteligente sunt doar cam
plictisitoare.
Și Carol Granger avea acea imagine. Ea a mers constant cu Buck Thorne (numele
american perfect). Buck era centrul Placerville High Greyhounds, care în toamna
anterioară înregistrase un record de 11-0, fapt pe care antrenorul Bob „Stone Balls”
Stoneham l-a remarcat la desele noastre adunări de spirit școlii.
Thorne era un rahat bun, care cântărea la douăzeci și zece; nu chiar cel mai strălucitor
lucru pe două picioare (dar material pentru facultate, desigur), iar Carol probabil că nu a
avut probleme să-l țină la rând. Am observat că și fetele drăguțe sunt cei mai buni
îmblânzitori de lei. În plus, întotdeauna am avut ideea că Buck Thorne credea că cel mai
sexy lucru din lume este un fundaș furiș chiar la mijloc.
— Sunt virgină, spuse Carol sfidător, sco ându-mă din gânduri. Ea și-a încrucișat
picioarele parcă pentru a dovedi asta simbolic, apoi le-a dezcrucișat brusc.
„Și nici nu cred că este atât de rău. A fi virgin este ca și a fi strălucitor”.
"Este?" întrebă Grace Stanner cu îndoială.
— Trebuie să lucrezi la asta, spuse Carol. „Asta am vrut să spun, trebuie să muncești
la asta." Ideea părea să-i facă plăcere. M-a speriat naibii.
„Vrei să spui că Buck niciodată...”
„Oh, obișnuia să vrea. Presupun că încă mai vrea. Dar i-am explicat lucrurile destul
de clar la începutul jocului. Și nu sunt frig sau altceva, sau un puritan. Doar că...” oprit,
căutând.
„Nu ai vrea să rămâi însărcinată”, am spus.
"Nu!" spuse ea aproape dispre uitoare. — Știu totul despre asta. Cu ceva
asemănător șoc mi-am dat seama că era supărată și supărată pentru că era. Furia este
o emoție foarte dificil de gestionat pentru un adolescent programat. „Nu trăiesc tot
timpul în cărți. Am citit totul despre controlul nașterii în...” Ea și-a mușcat buzele în
timp ce contradicția cu ceea ce spunea o izbi.
— Ei bine, am spus. Am bătut ușor cu ciocul pistolului pe tamponul de birou. — E

grav, Carol. Foarte serios. Cred că o fată ar trebui să știe de ce este virgină, nu-i așa?
— Știu de ce!
"Oh." Am dat din cap de ajutor. Mai multe fete o priveau cu interes.
"Pentru că..."
Tăcere. Vag, sunetul lui Jerry Kesserling folosind fluierul pentru a direcționa traficul.
"Pentru că..."
Ea se uită în jur. Câțiva dintre ei tresăriră și se uitară în jos la birourile lor.

Chiar atunci mi-aș fi dat casa și lotul, așa cum spun vechii fermieri, ca să știu câte
fecioare am avut aici. "Și nu trebuie să vă uitați toți la mine! Nu v-am cerut să vă uitați
la mine! Nu voi vorbi despre asta! Nu trebuie să vorbesc
despre!"
S-a uitat la mine cu amărăciune.
"Oamenii te dărâma, asta e. Te macină dacă îi lași, așa cum a spus Pig Pen. Toți
vor să te tragă la nivelul lor și să te murdărească. Uită-te la ce îți fac, Charlie."
Nu eram sigur că mi-au făcut ceva încă, dar mi-am ținut gura.
„Mă plimbam pe strada Congress din Portland chiar înainte de Crăciun anul
trecut. Eram cu Donna Taylor. Cumpăram cadouri de Crăciun. Tocmai îi cumpărasem
surorii mele o eșarfă în Porteus-Mitchell și vorbeam despre asta și râdeam. Doar
chestii prostii. Noi chicoteam. Era pe la patru și tocmai începea să se întunece.
Ningea. Toate luminile colorate erau aprinse, iar vitrinele pline de sclipici și pachete...
drăguțe... și era unul dintre acei Moș Crăciun al Armatei Salvării în colțul de lângă
Librăria Jones. Suna din clopoțel și zâmbea. Mă simțeam bine. Mă simțeam foarte
bine. Era ca spiritul Crăciunului și toate astea. Mă gândeam la ajungând acasă și
bem ciocolată caldă cu frișcă deasupra. Și apoi această mașină veche a trecut, și
cine conducea și-a dat geamul în jos și a strigat: "Bună, nenoroci!" "
Anne Lasky a sărit. Trebuie să recunosc că cuvântul suna îngrozitor de amuzant

ieșind din gura lui Carol Granger.
— Exact așa, spuse ea cu amărăciune. „Totul a fost distrus. Sfășurat. Ca un măr

pe care l-ai crezut bun și apoi a mușcat într-o gaură de vierme. „Bună, nebun”. Ca și
cum asta ar fi tot ce era, nicio persoană, doar un huh-h-h...” Gura ei se trase în jos
într-o grimasă tremurândă, agonisită. „Și asta e ca și cum ai fi strălucitor. Vor să-ți
bage lucruri în cap până se umple totul. Este o gaură diferită, asta-i tot. Asta e tot. "
Sandrei Cross avea ochii pe jumătate închiși, de parcă ar fi visat. „Știi”, ea

spus. "Mă simt amuzant. Mă simt..."
Am vrut să sar în sus și să-i spun să-și țină gura, să-i spun să nu se incrimineze în
parada asta proștilor, dar nu am putut. Repet, nu se poate. Dacă nu aș juca după
regulile mele, cine ar face-o?
„Simt că asta e tot”, a spus ea.

— Ori tot creierul, ori toata ticălosă, spuse Carol cu umor fragil și bun. „Nu
lasă loc pentru multe altele, nu-i așa?"
— Uneori, spuse Sandra, mă simt foarte goală.
„Eu...” a început Carol, apoi s-a uitat la Sandra, tresărită.
"Sigur." S-a uitat gânditoare pe geamurile sparte. "Îmi place să stau cu hainele în zilele cu vânt.
Uneori, asta e tot ce am chef. O foaie pe linie. Încerci să te interesezi de lucruri... Politică, școală...
Am fost în Consiliul Studenților semestrul trecut. .. dar nu este real, și este îngrozitor de plictisitor
Și nu sunt o mulțime de minorități sau nimic pe aici pentru care să lupți, sau... ei bine, știi.
Lucruri importante. Și așa l-am lăsat pe Ted să-mi facă asta.”
M-am uitat cu atenție la Ted, care se uita la Sandra cu fața înghețată. A

întuneric mare a început să piroie peste mine. Am simțit că mi se închide gâtul.
— Nu era atât de cald, spuse Sandra. „Nu știu despre ce sunt toate strigătele.
Este...” S-a uitat la mine, cu ochii mari, dar cu greu o vedeam. Dar l-am putut vedea pe Ted. A fost
foarte clar. De fapt, părea să fie luminat de o strălucire aurie ciudată care ieșea în evidență în noul
întuneric închegat ca un halou, o aură supranormală.
Am ridicat pistolul cu mare grijă în ambele mâini. Pentru o clipă m-am gândit la peșterile
interioare ale corpului meu, la mașinile vii care funcționează și continuă în întunericul nesfârșit.
Aveam de gând să-l împușc, dar ei m-au împușcat mai întâi.
Capitolul 24
Știu ce s-a întâmplat acum, deși atunci nu am știut.
Aveau cel mai bun trăgător cu ochită din stat, un polițist de stat pe nume Daniel
Malvern, din Kent's Hill. Era o poză cu el în Lewiston Sun după ce totul s-a terminat. Era
un bărbat mic, cu o tăietură de echipaj. Arăta ca un contabil. Îi dăduseră un Mauser uriaș
cu vizor telescopic. Daniel Malvern a dus Mauser-ul într-o groapă de pietriș la câțiva
kilometri distanță, a tras-o de probă, apoi l-a adus înapoi și a coborât la unul dintre
crucișătoarele parcate pe gazon cu pușca îndesată pe piciorul pantalonilor. S-a odihnit în
poziția culcat în spatele aripii față, în umbră adâncă. A măsurat vântul cu degetul mare
ud. Zero. S-a uitat prin luneta telescopică. Prin lentila cu hașurare 30X, trebuie să fi arătat
la fel de mare ca un buldozer. Nu era nici măcar sticlă care să arunce o strălucire, pentru
că o rupisem mai devreme când am tras cu pistolul pentru a-i face să nu mai folosească
meg. O lovitură ușoară. Dar Dan Malvern și-a luat timp. La urma urmei, a fost probabil
cea mai importantă fotografie din viața lui. Nu am fost un porumbel de lut; curățile mele
aveau să se împrăștie peste tabla în spatele meu când glonțul și-a ieșit în ciuperci.
Criminalitatea nu aduce venituri. Loony mușcă praful. Și când m-am ridicat pe jumătate,
pe jumătate m-am aplecat peste biroul doamnei Underwood pentru a-i pune un glonț în
Ted Jones, a venit marea șansă a lui Dan. Corpul meu s-a răsucit pe jumătate spre el. A
tras cu arma și a pus glonțul exact acolo unde sperase și se aștepta să-l pună: prin
buzunarul de la piept, care se întindea direct peste mașina vie a inimii mele.
Acolo unde a lovit oțelul dur al lui Titus, Lacătul Ajutor.

Capitolul 25
M-am ținut de pistol.
Impactul melcului m-a trântit direct cu spatele pe tablă, unde marginea de cretă m-a
mușcat crunt în spate. Ambii mei mocasini de cordovan au zburat. Am lovit podeaua pe
burtă. Nu știam ce s-a întâmplat. Erau prea multe deodată. O uriașă durere mi-a găurit
pieptul, urmată de o amorțeală bruscă. Capacitatea de a respira sa oprit. Pete au fulgerat
în fața ochilor mei.
Irma Bates țipa. Avea ochii închiși, pumnii strânși, iar fața ei era agitată, înroșită de
efort. Era departe și visător, venind dintr-un munte sau dintr-un tunel.
Ted Jones se dădea din nou de pe scaun, plutind cu adevărat, într-o mișcare lentă și
visătoare. De data asta se îndrepta spre u ă. — Au luat fiul de că ea! Vocea lui suna
incredibil de lentă și târâtoare, ca un record de 78 rpm redus la 33 1/3. „Au luat nebunii...
"A eza i-vă."
Nu m-a auzit. Nu am fost surprins. Cu greu mă auzeam. Nu am avut vânt cu care să

vorbesc. Întindea mâna spre clanță când am tras cu pistolul.
Glonțul s-a izbit în pădure de lângă capul lui și el s-a ferit. Când s-a întors, chipul lui era o
tocană de emoții în schimbare: uimire albă, necredință agonisită și ură răsucită, ucigașă.
„Nu poți... ești...”
"A eza i-vă." Putin mai bine. Trecuseră probabil șase secunde de când fusesem
bătut în fund. „Nu mai țipa, Irma.”
— Ești împușcat, Charlie, spuse Grace Stanner calmă.
M-am uitat afară. Polițiștii năvăleau în clădire. Am tras de două ori și am făcut
eu însumi respir. Snecul a lovit din nou, amenințând să-mi explodeze pieptul de durere.
"Întoarce-te! O să-i împușc!"
Frank Philbrick se opri și se uită sălbatic în jur. Părea că vrea un telefon de la Isus.
Părea destul de confuz încât să încerce să continue, așa că am tras din nou, în aer. Era
rândul lui să meargă o sută de mile în capul lui timp de o jumătate de secundă. "Vino
înapoi!" el a țipat. "Adu-l pe Hristos înapoi!"
S-au retras, întorcându-se chiar mai repede decât coborâseră.
Ted Jones se îndrepta spre mine. Băiatul ăla pur și simplu nu făcea parte din universul
real. — Vrei să-ți împușc puiul? Am întrebat.
S-a oprit, dar acea expresie terifiantă, răsucită, era încă pe chipul lui.
— Ești mort, șuieră el. — Întinde-te, al naibii de tine.
— Stai jos, Ted.
Durerea din piept era un lucru viu, oribil. Partea stângă a cutiei toracice mi s-a simțit
ca și cum ar fi fost lovită de ciocanul de argint al lui Maxwell. Se uitau la mine, clasa mea
captivă, cu expresii de groază preocupată. Nu am îndrăznit să mă privesc de sus la mine
din cauza a ceea ce aș putea vedea. Ceasul a spus 10:55.
"DECKER!"
— Stai jos, Ted.
Și-a ridicat buza într-un gest inconștient al feței care l-a făcut să arate ca un câine cu
șipci pe care îl văzusem rănit de moarte lângă o stradă aglomerată când eram doar un
copil. S-a gândit la asta și apoi s-a așezat. Avea un set bun de cercuri de transpirație
începute sub axile.
"DECKER! DOMNUL DENVER SE SUCA LA BIROUL!"
Era Philbrick la coron, și nici măcar sexualitatea asexuată a amplificării nu putea

ascunde cât de rău era zguduit. Cu o oră înainte, m-ar fi mulțumit – m-ar fi împlinit – într-
un mod sălbatic, dar acum nu simțeam nimic.
"VREA SA VORBE CU VOI!"
Tom a ieșit din spatele uneia dintre mașinile de poliție și a pornit să traverseze gazonul,
mergând încet, de parcă s-ar fi așteptat să fie împușcat în orice secundă. Chiar și de la distanță,
părea cu zece ani mai bătrân. Nici măcar asta nu m-ar putea mulțumi. Nici măcar atât.
M-am ridicat puțin câteodată, luptându-mă cu durerea și am intrat în mocasini. eu

aproape că a căzut și a trebuit să prind biroul cu mâna mea liberă pentru sprijin.
— Oh, Charlie, gemu Sylvia.
Am încărcat din nou pistolul complet, de data aceasta ținându-l îndreptat spre ei (nu cred
că nici Ted știa că nu poate fi tras cu clema suspendată), făcând-o încet pentru a putea amâna
privirea în jos la mine pentru atâta timp. pe cat posibil. Pieptul mă pulsa și mă durea. Sandra
Cross părea pierdută din nou în orice vis neclar pe care îl contemplase.
Clipul s-a restabilit la loc, iar eu m-am uitat aproape dezinvolt la mine. Purtam o cămașă
albastră îngrijită (întotdeauna am fost pasionată de culorile uni) și mă așteptam să o văd mată
cu sângele meu. Dar nu a fost.
Era o gaură mare întunecată, în centru mort prin buzunarul de la piept, care era în stânga.
O împrăștiere neuniformă de găuri mai mici a radiat din jurul său, ca una dintre acele hărți ale
sistemului solar care arată planetele care se învârt în jurul Soarelui. Am băgat cu mare grijă în
buzunar. Atunci mi-am adus aminte de Titus, pe care îl salvasem din coșul de gunoi. L-am scos
cu mare grijă. Clasa a mers „Aaahhh!” de parcă tocmai aș fi tăiat o doamnă în jumătate sau aș
fi scos din nasul lui Pig Pen o bancnotă de o sută de dolari.Niciunul dintre ei nu m-a întrebat
de ce îmi port încuietoarea cu combinație în buzunar.M-am bucurat.Ted se uita la Titus cu
amărăciune și deodată Eram foarte supărată pe Ted și mă întrebam cum ar vrea să mănânce
bietul Titus la prânz.
Glonțul zdrobise cadranul din plastic dur, de înaltă densitate, trimițând bucăți de șrapnel de
mare viteză prin cămașa mea. Nici unul dintre ei nu mi-a atins carnea. Oțelul din spatele feței
prinsese melcul, îl transformase într-o floare mortală de plumb cu trei petale strălucitoare.
Toată lacătul era răsucit, parcă de foc. Bara de blocare semi-circulară fusese trasă ca ciubocul.
Partea din spate a ecluzei se umflase, dar nu se sparse.
[A fost un an și jumătate mai târziu când am văzut acea reclamă la televizor pentru prima
dată. Cel în care tipul cu pușca țintește la lacătul bătut în cuie pe tablă. Chiar și prin luneta
telescopică te uiți la lacăt - un Yale, un Maestru, nu știu care. Tipul apasă pe trăgaci. Și vezi că
încuietoarea sare și se îndoaie și arăta în reclamă exact așa cum arăta bătrânul Titus când l-am
scos din buzunar. Ei arată că se întâmplă în mișcare regulată, apoi o arată cu încetinitorul, iar
prima și singura dată când l-am văzut, m-am aplecat între picioare și am vomitat între glezne.
M-au luat. M-au dus înapoi în camera mea. Și a doua zi, psihiatra mea de aici s-a uitat la un bilet
și a spus: „Mi-au spus că ai avut un eșec ieri, Charlie.
Vrei să vorbesc despre asta?" Dar nu am putut vorbi despre asta. Nu am fost niciodată în stare să vorbesc
despre asta. Până acum.]
Crăpătură! pe interfon.
— Charlie?
— Doar un minut, Tom. Nu mă grăbi.
"Charlie, trebuie să..."
"Taci naibii."
Mi-am descheiat cămașa și am deschis-o. Clasa a mers „Aaahhh!” din nou. Titus era imprimat
pe pieptul meu în purpuriu furios, iar carnea fusese zdrobită într-o adâncime care părea
suficient de adâncă pentru a reține apă. Nu-mi plăcea să mă uit la ea, la fel cum îmi plăcea să
mă uit la bătrânul bețiv cu punga de carne sub nas, cel care atârna mereu prin centrul orașului
lui Gogan. M-a făcut să mă simt greață. Mi-am închis cămașa.
— Tom, nenorociții ăia au încercat să mă împuște.
"Nu au vrut să spună..."
— Nu-mi spune ce nu au vrut să facă! am țipat la el. Era o notă nebună în vocea mea care
mă făcea să mă simt și mai rău. — Îți scoți bătrânul tău fund acolo și spune-i nenorocitului ăla
Philbrick că aproape a făcut o baie de sânge aici, ai înțeles?
„Charlie...” Se plângea.
"Taci, Tom. Am terminat de prosti cu tine. Sunt pe scaunul șoferului. Nu tu,

nu Philbrick, nu superintendentul școlilor, nu Dumnezeu. O ai?"
— Charlie, lasă-mă să explic.
"O AI?"
"Da, dar-"
„Bine. Am înțeles bine. Așa că te întorci și dă-i un mesaj, Tom. Spune-i că nu vreau să-l
văd pe el sau pe altcineva de acolo făcând o mișcare în următoarea oră. Nimeni nu este o
să intru să vorbesc pe acest nenorocit de interfon și nimeni altcineva nu va încerca să mă
împuște. La amiază vreau să vorbesc din nou cu Philbrick. Îți amintești toate astea, Tom?
— Da, Charlie. În regulă, Charlie. Părea u urat i prost. „Au vrut doar să-ți spun că a
fost o greșeală, Charlie. Arma cuiva a explodat accidental și...
— Încă un lucru, Tom. Foarte important.
— Ce, Charlie?
„Trebuie să știi unde stai cu tipul ăla Philbrick, Tom. Ți-a dat o lopată și ți-a spus să mergi
în spatele carului cu boi și faci asta. I-am dat șansa să-și pună fundul în joc, și n-ar fi făcut-
o. Trezește-te, Tom.
Afirmați-vă.”
— Charlie, trebuie să înțelegi în ce poziție groaznică ne bagi pe toți.
— Ieși afară, Tom.
A făcut clic. L-am privit cu toții ieșind pe ușile principale și pornind înapoi spre mașini.
Philbrick s-a apropiat de el și i-a pus o mână pe braț.
Tom l-a scuturat. Mulți dintre copii au zâmbit la asta. Nu mai zâmbesc. Îmi doream să fiu
acasă în patul meu și să visez toate acestea.
— Sandra, am spus. — Cred că ne vorbeai despre affaire de coeur cu Ted.

Ted mi-a aruncat o privire întunecată. „Nu vrei să spui nimic, Sandy. Încearcă doar să ne facă
pe toți să arătăm murdar așa cum este el. E bolnav și plin de germeni.
Nu-l lăsa să te infecteze cu ceea ce are.”
Ea a zâmbit. Era cu adevărat radiantă când zâmbea ca un copil. Am simțit o nostalgie amară,
nu pentru ea, exact, sau pentru vreo puritate imaginată (chiloții lui Dale Evans și toate astea), ci
pentru ceva pe care nu puteam să pun exact mâna. Ea, poate. Orice ar fi fost, m-a făcut să mă
simt rușinat.
— Dar vreau, spuse ea. — Și eu vreau să-l pun. Întotdeauna am făcut-o.
Era ora unsprezece pe nas. Activitatea de afară părea să fi murit. Stăteam bine la spate de la
ferestre acum. Credeam că Philbrick îmi va acorda ora mea. Nu ar îndrăzni să facă altceva acum.
M-am simțit mai bine, durerea din piept mi s-a retras puțin. Dar capul meu se simțea foarte
ciudat, de parcă mi-ar fi mers creierul fără lichid de răcire și se supraîncălzi ca un motor mare
de hot rod în deșert.
Uneori aproape că eram tentat să simt (îngâmfare prostească) că le țin eu însumi, prin pură
putere de voință. Acum știu, desigur, că nimic nu ar fi putut fi mai departe de adevăr. Am avut
un ostatic adevărat în acea zi, iar numele lui era Ted Jones.
— Tocmai am făcut-o, spuse Sandra, privind în jos la biroul ei și urmărind gravurile de acolo
cu o miniatură în formă. Am putut vedea partea din părul ei. Ea o despărți pe o parte, ca un
băiat. "Ted mi-a cerut să merg la dansul din Țara Minunilor cu el și i-am spus că o voi face. Am
avut o nouă formală." S-a uitat la mine cu reproș. — Nu m-ai întrebat niciodată, Charlie.
Se poate că am fost împușcat în lacăt acum zece minute? am avut o

impuls nebun de a-i întreba dacă s-a întâmplat cu adevărat. Cât de ciudați erau toți!
„Așa că am mers la asta și apoi ne-am dus la Hawaiian Hut. Ted îl cunoaște pe omul care o
conduce și ne-a luat cocktailuri. La fel ca și adulții”. Era greu de spus dacă era sau nu sarcasm
în vocea ei.
Fața lui Ted era goală, dar ceilalți se uitau la el de parcă ar fi văzut un insectă ciudat. Aici era
un copil, unul de-al lor, care îl cunoștea pe omul care îl conduce. Corky Herald era evident că o
mesteca și nu-i plăcea.
„Nu credeam că mi-ar plăcea băuturile, pentru că toată lumea spune că băutura are un gust
oribil la început, dar eu am făcut-o. Am avut un gin fizz și mi-a gâdilat nasul”. Se uită gânditoare
in fata ei. „Erau paie mici în el, roșii, și nu știam dacă ai băut prin ele sau doar ți-ai
amestecat băutura cu ele, până când mi-a spus Ted. A fost o perioadă foarte frumoasă.
Ted a vorbit despre cât de frumos era să joci. golf la Poland Springs. A spus că mă va lua
cândva și mă va învăța jocul, dacă vreau."
Ted își curlea și desfăcea din nou buza, ca un câine.
„Nu era, știi, proaspăt sau altceva. M-a sărutat de noapte bună, totuși și nu era deloc
nervos din cauza asta. Unii băieți sunt doar nefericiți până acasă, întrebându-se dacă ar
trebui să încerce să te sărute. noapte bună sau nu. Îi sărutam mereu, ca să nu se simtă
rău. Dacă erau prost, m-am prefăcut că lins o scrisoare."
Mi-am amintit de prima dată când l-am scos pe Sandy Cross, la dansul obișnuit de
sâmbătă seara de la liceu. Am fost nefericit tot drumul spre casă, întrebându-mă dacă ar
trebui să o sărut de noapte bună sau nu. În cele din urmă nu am făcut-o.
„După aceea, am mai ieșit de trei ori. Ted a fost foarte drăguț. Întotdeauna se putea
gândi la lucruri amuzante de spus, dar nu a spus niciodată glume murdare sau altceva,
știi, așa. . Apoi nu l-am văzut cu el să iasă multă vreme, nu până în luna aprilie. M-a
întrebat dacă vreau să merg la Rollerdrome din Lewiston."
Voiam să o rog să meargă cu mine la dansul din Țara Minunilor, dar nu îndrăznisem.
Joe, care avea mereu întâlniri când le-a vrut, a tot spus de ce nu, iar eu am devenit mai
nervos și i-am tot spus să ia naiba. În cele din urmă, mi-am luat lucrurile să-i sun acasă,
dar a trebuit să închid telefonul după un sunet și să fug la baie și să vomit. După cum ți-
am spus, stomacul meu este rău.
„Ne-am petrecut destul de bine, când, dintr-o dată, acești copii s-au certat pe mijlocul
podelei”, a spus Sandra. „Băieții Harlow și băieții Lewiston, cred. Oricum, a început o mare
luptă. Unii dintre ei se luptau pe patinele lor, dar cei mai mulți dintre ei le scoseseră.
Omul care o conduce a ieșit și a spus că dacă nu se opresc, o să închidă. Oamenii aveau
sânge în nas, patineau și dădeau cu piciorul în oamenii care căzuseră, și băteau cu pumnii
și țipau lucruri oribile. Și tot timpul, tonomat-ul era răsucit foarte tare, cântând muzica
Rolling Stones”.
Ea a făcut o pauză, apoi a continuat: „Eu și Ted stăteam într-un colț al podelei, lângă
chioșc. Au muzică live sâmbăta seara, știi.
Băiatul ăsta a patinat, purtând o jachetă neagră. Avea părul lung și coșuri.
El a râs și i-a făcut cu mâna lui Ted când a trecut pe lângă ea și a strigat: „Dă-o dracu’, amice, am făcut-
o!” Și Ted tocmai a întins mâna și l-a dat peste cap. Copilul a mers să patineze chiar în partea de mijloc
a patinoarului și s-a împiedicat de pantofii unor copii și a căzut în cap. Oricum, Ted se uita la mine, iar
ochii lui, știi, aproape că îi ieșeau din cap. El zâmbea. Știi, asta a fost singura dată când l-am văzut pe
Ted rânjind, de parcă s-ar fi distrat.
„Ted îmi spune „Mă întorc imediat”, iar el traversează patinoarul spre partea interioară în care
copilul care a spus asta încă se ridică. Ted l-a prins de spatele jachetei și... nu știu... a început să-l
smulgă înainte și înapoi... iar copilul nu s-a putut întoarce... și Ted a continuat să-l smulgă înainte și
înapoi, iar capul acelui copil sări, și apoi jacheta i s-a rupt. chiar la mijloc.
Și spune: „Te omor pentru că mi-ai rupt cea mai bună jachetă, tu mf”. Așa că Ted l-a lovit din nou, iar
copilul a căzut, iar Ted și-a aruncat bucata din jachetă pe care o ținea chiar deasupra lui. Apoi s-a
întors unde stăteam eu și am plecat. Am mers cu mașina în Auburn la o groapă de pietriș despre care
știa. Era pe drumul ăla spre Lost Valley, cred. Apoi am făcut-o. Pe bancheta din spate.”
Ea urmărea din nou graffiti-ul de pe biroul ei. „Nu m-a durut foarte mult. M-am gândit că o va face,
dar nu a fost. A fost frumos.” Părea de parcă ar fi discutat despre un lungmetraj Walt Disney, unul
dintre acelea cu toate animalele drăguțe, doar că acesta îl avea în rol principal pe Ted Jones în rolul
Marmotei cu cap chel.
„Nu a folosit unul dintre acele lucruri așa cum a spus că o va face, dar eu nu am rămas însărcinată.
nant sau orice altceva. "
Roșu lent începea să iasă din gulerul cămășii armatei kaki a lui Ted, întinzându-i pe gât și peste
obraji. Chipul lui a rămas înfocat de lipsit de expresie.
Mâinile Sandrei făceau gesturi lente, langouroase. Mi-am dat seama dintr-o dată că habitatul ei
natural va fi într-un hamac de verandă chiar la înălțimea verii din august, la temperatură nouăzeci și
doi la umbră, citind o carte (sau poate doar uitându-se la sclipirea căldurii care se ridica peste drum),
o cutie de Seven-Up lângă ea, cu un pai pentru cot, îmbrăcată în pantaloni scurți albi și rece și un
căpăstru scurt, cu bretelele împinse în jos, mici diamante de transpirație presărate peste umflarea
superioară a sânilor și a stomacului inferior. ..
„Și-a cerut scuze după aceea. S-a purtat inconfortabil și m-am simțit puțin rău pentru
el. A tot spus că se va căsători cu mine dacă... știi, dacă voi avea gravide. Era foarte
supărat. Și eu zic: „Ei bine, haideți. Nu-ți face probleme, Teddy, iar el spune: „Nu-mi spune
așa, este un nume de copil”. Cred că a fost surprins că am făcut-o cu el și nu am avut
gravidă, pur și simplu nu părea să fie atât de mult.
„Uneori mă simt ca o păpușă. Nu chiar real. Știi? Îmi aranjez părul și din când în când
trebuie să tiv o fustă, sau poate trebuie să îngrijesc copiii când mama și tata ies. Și totul
pare foarte fals. De parcă aș putea arunca o privire în spatele peretelui sufrageriei și ar fi
carton, cu un regizor și un cameraman care se pregătesc pentru următoarea scenă. Ca
iarba și cerul au fost pictate pe pânză. Fals .” Ea s-a uitat la mine cu seriozitate: — Te-ai
simțit vreodată așa, Charlie?
M-am gândit foarte atent la asta. — Nu, am spus. „Nu îmi pot aminti asta niciodată
îmi trece prin cap, Sandy.”
„Mi-a încrucișat-o pe a mea. Chiar mai mult după cu Ted. Dar nu am rămas însărcinată
sau altceva. Obișnuiam să cred că fiecare fată rămâne însărcinată prima dată, fără greș.
Am încercat să-mi imaginez cum ar fi, spunându-i Părinții. Tatăl meu se înnebunea și
dorea să știe cine este fiul unei albine, iar mama plângea și spunea: „Credeam că te-am
crescut corect”. Ar fi fost real. Dar după un timp am încetat să mă mai gândesc la asta.
Nici nu-mi aminteam exact cum a fost să-l am... ei bine, în mine. Așa că m-am întors la
Rollerdrome."
Camera era total tăcută. Niciodată în cele mai nebunești vise ale ei doamna Underwood
nu ar fi putut spera să atragă atâta atenție așa cum îi porunci Sandra Cross acum.
„Acest băiat m-a luat. L-am lăsat să mă ia”. Ochii ei prinseseră o sclipire ciudată: „Am
purtat cea mai scurtă fustă a mea. Cel meu albastru pudra. Și o bluză subțire. Mai târziu,
am ieșit înapoi. Și asta părea real. Nu a fost deloc politicos.
Era cam... sacadat. Nu l-am cunoscut deloc. M-am tot gândit că poate era unul dintre acei
maniaci sexuali. Că ar putea avea un cuțit. Ca să mă facă să iau droguri. Sau că s-ar putea
să rămân însărcinată. M-am simțit în viață. "
Ted Jones se întoarse în cele din urmă și se uita la Sandra cu o expresie aproape gravă
în lemn de groază și repulsie moartă. Totul părea un vis, ceva din epocă, o piesă de
pasiune întunecată.
„A fost sâmbătă seara, iar trupa cânta. Se auzea înăuntru

parcarea, dar cam slabă. Rollerdrome nu arată prea mult din spate, doar toate cutiile și
lăzile îngrămădite și coșurile de gunoi pline cu sticle de Cola. Mi-a fost frică, dar și eu
eram entuziasmată. Respira foarte repede și ținea strâns de încheietura mea, de parcă s-
ar fi așteptat să încerc să scap. El..."
Ted scoase un sunet groaznic. A fost mâna să cred că oricine din grupul meu de colegi
ar putea fi atins atât de dureros de orice altceva decât de moartea unui părinte. Din nou
l-am admirat.
„Avea o mașină veche neagră și m-a făcut să mă gândesc la felul în care mama îmi
spunea când eram mică că uneori bărbați ciudați vor să te urci în mașină cu ei și nu ar
trebui să o faci niciodată. Și asta m-a entuziasmat. Îmi amintesc că m-am gândit: Ce-ar fi
dacă mă răpește și mă duce într-o baracă veche din țară și mă ține pentru răscumpărare?
A deschis ușa din spate și am intrat. A început să mă sărute. Avea gura plină de uns. ca și
cum ar fi mâncat pizza. Ei vând pizza înăuntru cu douăzeci de cenți o felie. A început să
mă simtă sus și am putut vedea că îmi păta pizza pe bluză. Apoi am stat întinși și mi-am
tras fusta în sus pentru l-"
"Taci!" Ted a strigat cu o bruscă sălbatică. El a adus ambii pumni trântindu-se pe birou
și toată lumea a sărit. „ Târfă putredă! Nu poți spune asta în fața oamenilor! Taci din gura
sau o voi închide pentru tine! Tu-"
„Tu taci, Teddy, sau o să-ți bat dinții în gât,” Dick.

spuse Keene cu răceală. — L-ai luat pe al tău, nu?
Ted rămase cu gura căscată la el. Cei doi au făcut o mulțime de biliard împreună la
Harlow Rec și, uneori, mergeau la croazieră în mașina lui Ted. M-am întrebat dacă vor sta
împreună când totul se va termina. Aveam îndoielile mele.
— Nu mirosea prea bine, continuă Sandra, de parcă nu ar fi fost nicio întrerupere. „Dar
el era dur. Și mai mare decât Ted. Nici nu circumcis. Îmi amintesc asta. Arăta ca o prună
când l-a împins din, știi, prepuțul lui. M-am gândit că ar putea doare chiar și, deși nu
eram. mai virgină.M-am gândit că ar putea veni poliția să ne aresteze.Știam că au mers
prin parcare ca să se asigure că nimeni nu fură capace sau altceva.
"Și un lucru amuzant a început să se întâmple în mine, chiar înainte să-mi lase
pantalonii jos. Nu am simțit niciodată ceva atât de bine. Sau atât de real." Ea a înghițit.
Fața ei era îmbujorată. „M-a atins cu mâna și am plecat. Exact așa. Și amuzant
treaba era că nici nu a apucat să o facă. El încerca să-l bage înăuntru și eu încercam să-l
ajut și mi-a tot frecat piciorul și dintr-o dată... știi.
Și s-a întins acolo deasupra mea pentru un minut, apoi mi-a spus la ureche: „Târfa mică. Ai
făcut asta intenționat’ Și asta a fost tot.”
Ea clătină vag din cap. „Dar a fost foarte real. Îmi amintesc totul – muzica, felul în care
zâmbea, sunetul pe care l-a făcut fermoarul când l-a deschis – totul.”
Ea mi-a zâmbit, acel zâmbet ciudat, visător.
— Dar asta a fost mai bine, Charlie.
Iar lucrul ciudat era că nu puteam să-mi dau seama dacă mă simțeam rău sau nu. Nu am crezut
că am făcut-o, dar era într-adevăr prea aproape pentru a suna. Bănuiesc că atunci când oprești
drumul principal, trebuie să fii pregătit să vezi niște case amuzante. „De unde știu oamenii că sunt
adevărați?” am mormăit.
— Ce, Charlie?
"Nimic. "
M-am uitat la ei foarte atent. Nu păreau bolnavi, niciunul dintre ei. Era o strălucire
sănătoasă pe fiecare ochi. Era ceva în mine (poate că a venit pe Mayflower) care voia să
știe: Cum a putut ea să lase asta dincolo de zidurile ei? Cum a putut să spună asta? Dar nu
era nimic în fețele pe care le-am văzut care să răspundă acestui gând. Ar fi fost în fața lui
Philbrick. Pe chipul bătrânului Tom. Probabil că nu la Don Grace, dar s-ar fi gândit la asta.
În secret, în ciuda tuturor emisiunilor de știri de seară, eu credeam că lucrurile se schimbă,

dar oamenii nu. A fost o groază să încep să-mi dau seama că în toți acești ani jucasem
baseball pe un teren de fotbal. Pig Pen încă studia liniile amare ale creionului său. Susan
Brooks arăta doar cu o simpatie dulce. Dick Keene avea o expresie pe jumătate interesată,
pe jumătate poftioasă. Capul lui Corky era încruntat și încruntat în timp ce se lupta cu el.
Gracie părea ușor surprinsă, dar asta era tot. Irma Bates arăta pur și simplu infidelă. Nu
cred că și-a revenit după ce m-a văzut împușcat. Erau oare viețile tuturor bătrânilor noștri
atât de clare, încât povestea lui Sandy le-ar fi făcut o lectură groaznică? Sau erau toate ale
lor atât de ciudate și pline de frunziș mental terifiant, încât aventura sexuală a colegului
lor de clasă a fost la nivelul câștigării unei reluări de pinball? Nu am vrut să mă gândesc la
asta. Nu eram în situația de a revizui morala
implicatii.
Doar Ted părea bolnav și îngrozit și nu mai număra.
„Nu știu ce se va întâmpla”, a spus Carol Granger, ușor îngrijorată.

Ea se uită în jur. "Mă tem că toate acestea schimbă lucrurile. Nu-mi place." S-a uitat la mine
acuzator. „Mi-a plăcut cum merg lucrurile, Charlie. Nu vreau ca lucrurile să se schimbe după ce
"
se termină.
— Heh, am spus.
Dar genul ăsta de comentariu nu avea putere asupra situației. Lucrurile scăpaseră de sub
control. Nu mai exista un mod real care să poată fi negat. Am avut brusc un impuls să râd de
toți, să subliniez că am început ca principala atracție și am ajuns să fiu un spectacol secundar.
— Trebuie să merg la baie, spuse deodată Irma Bates.
— Ține-o, am spus. Sylvia a râs.
— Întoarcerea este fair play, am spus. „Am promis să-ți spun despre viața mea sexuală. În
realitate, nu sunt multe de spus, decât dacă citești palme. Cu toate acestea, există o mică
poveste care s-ar putea să o găsești interesantă.”
Sarah Pasterne a căscat, iar eu am simțit brusc o dorință chinuitoare de a-i sufla capul. Dar
numărul doi trebuie să încerce mai mult, așa cum se spune în anunțurile de închiriere de mașini.
Unele pisici conduc mai repede, dar Decker aspiră toate mucurile de țigară psihice din
scrumierele minții tale.
Mi-am amintit brusc de cântecul Beatles care începe: „Am citit știrile azi, oh băiete...”
Le-am spus:
Capitolul 26
În vara dinaintea anului meu de tineret la Placerville, Joe și cu mine am mers cu mașina
până la Bangor pentru a petrece un weekend cu fratele lui Joe, care avea un job de vară
lucrând la Departamentul de Sanitare din Bangor. Pete McKennedy avea douăzeci și unu
de ani (o vârstă fantastică, mi s-a părut mie; mă chinuiam prin canalizarea deschisă, care
are șaptesprezece ani) și mergea la Universitatea din Maine, unde era specializat în engleză.
Părea că va fi un weekend grozav. Vineri seara m-am îmbătat pentru prima dată în viața
mea, împreună cu Pete și Joe și unul sau doi prieteni ai lui Pete, iar a doua zi nici măcar nu
prea aveam mahmur. Pete nu lucra sâmbăta, așa că ne-a dus în campus și ne-a arătat prin
jur. E chiar foarte drăguț acolo sus vara, deși într-o sâmbătă din iulie nu erau foarte multe
eleve drăguțe la care să se uite. Pete ne-a spus că majoritatea studenților de vară au plecat
spre Bar Harbor sau Clear Lake în weekend.
Tocmai ne pregăteam să ne întoarcem la casa lui Pete când a văzut un tip pe care-l
cunoștea aplecându-se spre parcarea fabricii de aburi.
— Scragg! El a țipat. — Hei, Scragg!
Scragg era un tip mare, purta blugi stropiți de vopsea și decolorați și o cămașă de lucru
albastră. Avea o mustață căzută de culoarea nisipului și fuma un trabuc negru cu aspect
diabolic, pe care l-a identificat mai târziu ca fiind Originalul Smoky Perote. Mirosea a lenjerie
de corp care ardea încet.
„Cum mai atârnă?” El a intrebat.
— Sus un picior, spuse Pete. „Acesta este fratele meu, Joe, și prietenul său Charlie
Decker”, a prezentat el. „Scragg Simpson”.
— Bună-Doody, spuse Scragg, dându-ne mâna și concediindu-ne. — Ce faci în seara asta,

Peter?
„M-am gândit că noi trei am putea merge la un film.”

— Nu fă asta, Pete, spuse Scragg zâmbind. — Nu fă asta, iubito.
— Ce-i mai bine? întrebă Pete, zâmbind și el.
„Dana Collette dă o petrecere în această tabără pe care oamenii ei o au lângă Schoodic

Point. Vor fi aproximativ patruzeci de milioane de doamne neatașate acolo.
Adu droguri. "
— Larry Moeller are iarbă? întrebă Pete.
„La sfârșitul pe care l-am știut, a avut o grămadă de rahat. Străin, autohton, local... totul, în afară de sfaturi de
filtrare.”
Pete dădu din cap. — Vom fi acolo, dacă nu se ridică pârâul.
Scragg dădu din cap și flutură o mână în timp ce se pregătea să-și reia versiunea acelei
mereu populare forme de locomoție în campus, Undergraduate Slouch. „Meetcha”, ne-a
spus mie și lui Joe.
Ne-am dus să-l vedem pe Jerry Mueller, despre care Pete spunea că este cel mai mare
traficant de droguri din triunghiul Orono-Oldtown-Stillwater. Mi-am păstrat calmul în privința
asta, de parcă aș fi fost unul dintre bărbații originali ai Placerville Jones, dar în privat eram
entuziasmat și destul de îngrijorat. După cum îmi amintesc, m-am așteptat să-l văd pe Jerry
stând dezbrăcat pe picior, cu o bucată de flex de cauciuc legată sub cot și un hipo atârnând
de vena mare a antebrațului. Și urmărind ridicarea și căderea străvechii Atlantide în buricul
său.
Avea un mic apartament în Oldtown, care se învecinează cu campusul pe o parte.

Oldtown este un oraș mic cu trei distincții: moara de hârtie; fabrica sa de canoe; și
doisprezece dintre cei mai aspri honky-tonk din această țară grozavă zâmbitoare. Are, de
asemenea, o tabără de indieni adevărați din rezervație, iar cei mai mulți dintre ei te privesc
de parcă s-ar întreba cât de mult păr ți-ar crește din nemernic și dacă ar merita sau nu să te
scalpezi.
Jerry s-a dovedit a nu fi un tip Jones de rău augur care ține o curte în mijlocul mirosului
de tămâie și a muzicii Ravi Shankar, ci un tip mic, cu un rânjet constant de lămâie. Era
îmbrăcat complet și în stare bună de minte. Singurul său ornament era un buton galben
strălucitor care purta mesajul GOLDILOCKS LOVED IT. În loc de Ravi și lui Incredible Boinging
Sitar, el avea o colecție mare de muzică bluegrass. Când i-am văzut albumele Greenbriar
Boys, l-am întrebat
pe el, dacă i-ar fi auzit vreodată pe Frații Tarr – eu am fost întotdeauna un nebun de la țară și
de la iarbă. După aceea, am plecat. Pete și Joe stăteau doar părând plictisiți până când Jerry
scoase ceea ce părea o țigară mică învelită în hârtie maro.
— Vrei să-l aprinzi? l-a întrebat pe Pete.
Pete a aprins-o. Mirosul era înțepător, aproape acru și foarte plăcut. El l-a desenat
adânc, ținu fumul și îi dădu j lui Joe, care tușise în cea mai mare parte.
Jerry s-a întors spre mine. — I-ai auzit vreodată pe Clinch Mountain Boys?
Am clătinat din cap. — Am auzit de ei, totuși.
„Trebuie să asculți asta”, a spus el. "Băiete, este excitat?" A pus un LP cu o etichetă ciudată
pe stereo. J-ul a venit la mine. — Fumezi țigări?
m-a întrebat Jerry patern.
Am clătinat din cap.
„Atunci trage încet, sau îl vei pierde”.
Am desenat încet. Fumul era dulce, destul de greu, acru, uscat. Mi-am ținut respirația și i-
am transmis j-ul lui Jerry. Clinch Mountain Boys au început în „Blue Ridge Breakdown”.
O jumătate de oră mai târziu, am trecut prin alte două articulații și îi ascultam pe Flatt și
Scruggs încărcând printr-un mic număr numit „Russian Around”. Eram gata să întreb când ar
trebui să încep să mă simt stânjenită când mi-am dat seama că pot vizualiza acordurile banjo
în mintea mea. Erau strălucitoare, ca firele lungi de oțel, și se plimbau înainte și înapoi ca
războaiele. Se mișcau rapid, dar Aș putea să-i urmăresc dacă m-aș concentra profund.Am
încercat să-i spun lui Joe despre asta, dar el s-a uitat la mine doar într-un mod nedumerit,
neclar.Am râs amândoi.Pete se uita foarte atent la o poză cu Cascada Niagara de pe perete.
Am ajuns să stăm până aproape de ora cinci, iar când am plecat, am fost scos din minți.
Pete a cumpărat un gram de iarbă de la Jerry și am plecat spre Schoodic. Jerry stătea în pragul
apartamentului său și mi-a luat rămas bun cu mâna și mi-a strigat să mă întorc și să-mi aduc
niște înregistrări.
Este ultima perioadă cu adevărat fericită de care îmi amintesc.
A fost un drum lung până la coastă. Toți trei eram încă foarte sus, și, deși Pete nu avea probleme la
condus, niciunul dintre noi părea să vorbească fără să chicotească. Îmi amintesc că l-am întrebat odată
pe Pete cum arăta Dana Collette care dădea petrecerea, iar el a aruncat o privire. Asta m-a făcut să râd
până am crezut că stomacul meu o să-mi explodeze. Încă mai auzeam bluegrass jucându-mi în cap.
Pete fusese la o petrecere acolo în primăvară și am greșit doar o singură direcție. Era la capătul unui
kilometru îngust de pietriș marcat cu Drum privat. Se auzea semnătura basului puternic al muzicii la un
sfert de milă de cabină. Erau atât de multe mașini stivuite încât a trebuit să mergem chiar din acel punct.
Pete a parcat și am ieșit. Începeam să mă simt nesigur de mine și din nou conștient de mine (parțial
reziduul oalăului și parțial doar eu), îngrijorat de cât de tânăr și de prost aș arăta probabil tuturor acești
oameni de la facultate. Jerry Mueller trebuia să fie unul din o sută. Am decis să stau aproape de Joe și
să-mi țin gura închisă.
După cum sa dovedit, aș fi putut scăpa de griji. Locul era plin până la căpriori cu ceea ce părea a fi
un milion de oameni, fiecare beat, ucis cu pietre sau ambele. Mirosul de marijuana atârna în aer ca o
ceață grea, împreună cu vin și cioburi fierbinți. Locul era un bâlbâit de conversații, muzică rock tare și
râsete. De tavan atârnau două lumini, una roșie, una albastră.
Asta completează prima impresie pe care mi-a dat-o locul - era ca o casă de distracție de la Old Orchard
Beach.
Scragg ne-a făcut semn cu mâna de peste cameră.
— Pete! a strigat cineva, aproape la urechea mea. Am tresărit și aproape mi-am înghițit limba.
Era o fată scundă, aproape drăguță, cu părul decolorat și cea mai scurtă rochie pe care am văzut-o
vreodată – era un portocaliu fluorescent strălucitor care părea aproape vie în lumina ciudată.
„Bună, Dana!” Pete a strigat peste zgomot: „Acesta este fratele meu, Joe, și unul dintre prietenii lui,
Charlie Decker. "
Ne-a salutat pe amândoi. — Nu este o petrecere grozavă? ea m-a întrebat. Cind ea

mișcată, tivul rochiei ei se învârtea în jurul fundului din dantelă a chiloților.
Am spus că a fost o petrecere grozavă.
— Ai adus ceva bunătăți, Pete? Pete zâmbi și își ridică Baggie cu iarbă. Ochii ei
scânteiau. Ea stătea lângă mine, cu șoldul apăsat lejer de al meu. Îi simțeam coapsa
goală. Am început să devin la fel de excitat ca un elan de taur.
— Adu-o aici, spuse ea.
Am găsit un colț relativ neocupat în spatele uneia dintre difuzoarele stereo, iar Dana a
scos o țeavă de apă uriașă derulată dintr-un raft joasă, care gemea destul de mult cu
cărțile condensate Hesse, Tolkien și Reader's Digest. Acesta din urmă aparținea părinților,
am presupus. Am preluat. Iarba era mult mai netedă în conducta de apă și puteam reține
mai bine fumul. Am început să mă ridic foarte mult. Capul mi se umplea cu heliu. Oamenii
veneau și plecau.
S-au făcut prezentări, pe care le-am uitat imediat. Lucrul care mi-a plăcut cel mai mult la
prezentări era că, de fiecare dată când trecea un rătăcit, Dana se ridica să-l prindă. Și
când a făcut-o, am putut să mă uit direct în sus rochia ei spre locul în care Căminul Ceresc
era învelit în cel mai tifon de nailon albastru.
Oamenii au schimbat recordurile. I-am urmărit venind și plecând (unii dintre ei vorbeau
fără îndoială despre Michelangelo, sau Ted Kennedy sau Kurt Vonnegut). O femeie m-a
întrebat dacă am citit Violatoarele femei ale lui Susan Brownmiller. Am spus nu.
Ea mi-a spus că este foarte strâns. Și-a încrucișat degetele în fața ochilor pentru a-mi
arăta cât de strâns era și apoi a plecat. M-am uitat la posterul fluorescent de pe peretele
din partea opusă, care arăta un tip într-un tricou care stătea în fața unui televizor.
Globii oculari ai tipului îi picurau încet pe obraji, iar pe fața lui era un rânjet mare care
mănâncă brânză. Afișul spunea: SHEEEIT! VINERI SEARA SI SUNT DIN NOU PIATIT
Am văzut-o pe Dana încrucișându-și și dezcrucișându-și picioarele. Câteva filamente de păr pubian,

cu nouă nuanțe mai întunecate decât cele de înălbire, se rătăciseră din benzile dantelate de la picioare.
Nu cred că am fost vreodată atât de excitat. Mă îndoiesc dacă voi fi vreodată atât de excitat. Aveam o
orgă care se simțea suficient de mare și suficient de lungă pentru a sări cu prăjitură. Am început să
mă întreb dacă organul sexual masculin poate exploda.
S-a întors către mg și mi-a șoptit brusc la ureche. Stomacul mi s-a încălzit la douăzeci
de grade instantaneu, de parcă aș fi mâncat chili. Cu o clipă înainte, a făcut-o
am vorbit cu Pete și cu un glumeț căruia mi-am amintit că nu i-am fost prezentat.

Apoi mi-a șoptit la ureche, respirația ei gâdilând canalul întunecat. — Ieși pe ușa din spate, spuse
ea. "Acolo." Ea arătă cu degetul.
Era greu de înțeles, așa că i-am urmat degetul. Da, acolo era ușa. Ușa era adevărată și ușa era
serioasă. Avea un buton al dracului pe el.
Am chicotit, convins că tocmai mă gândisem la un gând deosebit de plin de duh. Ea a râs ușor la
ureche și a spus: „Mi-ai căutat rochia toată noaptea.
Ce înseamnă asta?" Și înainte să pot spune ceva, ea m-a sărutat ușor pe obraz și mi-a dat un mic
împingător ca să mă îndrept.
M-am uitat în jur după Joe, dar nu l-am văzut nicăieri. Îmi pare rău, Joe. M-am ridicat și mi-am
auzit ambii genunchi explodând. Picioarele mele s-au înțepenit pentru că am stat atât de mult în
aceeași poziție. Am simțit nevoia să-mi desfac cămașa și să-mi ascund umflătura uriașă din blugi.
Am simțit nevoia să traversez camera în vârful picioarelor. Am avut un impuls să chicotesc
sălbatic și să anunț publicului general că Charles Everett Decker credea cu sinceritate că era pe
cale să fie înșelat; asta-a arunca un joc de cuvinte prost-Charles Everett Decker era pe cale să-și
smulgă piesa de fată.
Nu am făcut nimic din acele lucruri.
Am ieșit pe ușa din spate.
Eram atât de stânjenit și atât de excitat încât aproape că am căzut la douăzeci de metri pe
șindrila albă de plajă care era jos. Partea din spate a cabinei dădea peste o cădere stâncoasă
bruscă spre o intrare de timbru poștal. Un zbor de trepte spălate de vreme cobora. Am mers cu
grijă, ținându-mă de balustradă. Mi se simțeau picioarele la o mie de mile depărtare. Muzica
suna îndepărtat pe această parte, amestecându-se și aproape acoperită de sunetul ritmic al
valurilor.
Era un alunecare de lună și o fantomă de adiere. Scena era atât de frumoasă, încât pentru o
clipă am crezut că am intrat într-o carte poștală cu imagini alb-negru. Cabana din spate și
deasupra era doar o neclaritate vagă. Copacii se cățărau de ambele părți, pini și molizi care se
înclinau spre capul de stâncă gol – pinteni gemeni ai acestuia, care întindeau plaja în formă de
semilună unde valurile se linseau. Drept înainte era Atlanticul, marcat cu rețele incerte de lumină
de pe Lună. Am putut vedea cea mai slabă curbă a unei insule departe în stânga și m-am întrebat
cine a mers acolo în noaptea aceea în afară de vânt. A fost un gând singuratic și m-a făcut să
tremur puțin.
Mi-am dat jos pantofii și am așteptat-o.
Nu știu cât a trecut până când ea a venit. Nu aveam nici un ceas de mână și eram prea
stânjenit ca să pot judeca în orice caz. Și după puțin timp, neliniștea a început să se
strecoare. Ceva despre umbra copacilor de pe nisipul umed și plin și zgomotul vântului.
Poate oceanul însuși, un lucru mare, o mamă ticăloasă plină de viață nevăzută și toate
acele mici înțepături de lumină. Poate senzația rece a nisipului sub picioarele mele goale.
Poate niciunul dintre acele lucruri, poate toate și multe altele. Dar când ea și-a pus mâna
pe umărul meu, îmi pierdusem erecția. Wyatt Earp pășind cu pași mari în OK Corral fără
șase arme.
M-a întors, s-a ridicat în vârful picioarelor, m-a sărutat. Îi simțeam căldura coapselor,
dar acum nu era nimic special pentru mine. „Te-am văzut uitându-te la mine”, a spus ea.
"Ești drăguț? Poți fi drăguț?"
„Pot să încerc”, i-am spus, simțindu-mă puțin absurdă. I-am atins sânii, iar ea m-a ținut
aproape. Dar erecția mea încă dispăruse.
— Nu-i spune lui Pete, spuse ea, luându-mă de mână. „M-ar ucide. Avem un... un fel de
chestie”.
M-a condus pe sub treptele din spate, unde iarba era răcoroasă și întinsă cu ace de pin
aromate. Umbrele i-au făcut jaluzele venețiane reci pe corpul ei în timp ce se strecura din
rochie.
„Este atât de nebunesc”, a spus ea și părea emoționată.
Apoi ne-am rostogolit împreună și cămașa mea era scoasă. Ea lucra la prinderea din
față a blugilor mei. Dar penisul meu era încă în pauză de cafea. Ea m-a atins, strecurându-
și mâna în chiloții mei, iar mușchii de acolo de jos s-au smucit - nu de plăcere sau de
repulsie, ci într-un fel de groază. Mâna i se simțea ca de cauciuc, rece și impersonală și
antiseptică.
— Haide, șopti ea. „Hai, hai, hai…”
Am încercat să mă gândesc la ceva sexy, la orice sexy. Privind fusta lui Darleen
Andreissen în sala de studiu și ea știind asta și mă lasă. Pachetul de cărți de joc murdare
ale lui Maynard Quinn. M-am gândit la Sandy Cross în lenjerie neagră sexy, și asta a
început să miște ceva acolo jos... și apoi, dintre toate lucrurile care urmau să iasă din
imaginația mea, l-am văzut pe tatăl meu cu
cuțitul lui de vânătoare, vorbind despre Cherokee Nose Job.
["Ce?" întrebă Corky Herald. I-am explicat Cherokee Nose Job. "Oh,"
spuse Corky. am continuat.]
Asta a făcut-o. Totul s-a prăbușit din nou în taitei. Și după aceea, nu a mai fost nimic. Si nimic. Si
nimic. Blugii mei se uniseră la cămașă. Chiloții îmi erau undeva în jurul gleznelor. Tremura sub
mine, o simțeam, ca coarda ciupită a unui instrument muzical. M-am întins în jos și mi-am apucat
penisul și l-am scuturat de parcă aș întreba ce este în neregulă cu el. Dar domnul Penis nu vorbea.
Mi-am lăsat mâna să rătăcească până la joncțiunea caldă a coapselor ei. I-am simțit părul pubian,
puțin șocant, șocant ca al meu. Am alunecat un deget explorator în ea, gândindu-mă: Acesta este
locul.
Acesta este locul pe care bărbații ca tatăl meu glumesc în excursii de vânătoare și în frizerie.
Bărbații ucid pentru asta. Forțați-l să se deschidă. Fură-l sau lovește-l. Ia-l sau pleaca.
"Unde este?" șopti Dana cu o voce înaltă, fără suflare. "Unde este?
Unde...?"
Așa că am încercat. Dar era ca gluma aceea veche despre tipul care a încercat să bage o marsh-
mallow în pușculiță. Nimic. Și tot timpul auzeam sunetul moale al oceanului care se așează pe
plajă, ca coloana sonoră a unui film plin de probleme.
Apoi m-am rostogolit. "Îmi pare rău." Vocea mea era șocant de tare, răgușită.
O auzeam oftând. Era un sunet scurt, un sunet iritat. — În regulă, ea

spus. "S-a întâmplat."
„Nu pentru mine”, am spus, de parcă aceasta ar fi fost prima dată în câteva mii de întâlniri
sexuale când echipamentul meu a funcționat defectuos. Îl auzeam pe Mick Jagger și pe Stones
strigând „Hot Stuff”. Una dintre micile ironii ale vieții. Încă mă simțeam distrus, dar era o senzație
rece, fără adâncime. Certitudinea rece că eram ciudat s-a strecurat peste mine ca o apă care se
ridică. Citisem undeva că nu trebuie să ai nicio experiență homosexuală deschisă pentru a fi
homosexual; ai putea să fii așa și să nu știi niciodată până când regina din dulapul tău a sărit la
tine ca mama lui Norman Bates în Psycho, un tâlhar grotesc care se ridică și se toacă în machiajul
și pantofii mamei.
— E la fel de bine, spuse ea. "Pete..."
— Uite, îmi pare rău.
Ea a zâmbit, dar părea fabricat. M-am întrebat de atunci dacă a fost sau nu.
Aș vrea să cred că a fost un zâmbet adevărat. "Este drogul. Pun pariu că ești un iubit al naibii
când lucrurile sunt corecte."
— La naiba, am spus și am tremurat la sunetul mort din propria mea voce.
"Nu." Ea s-a ridicat. „Mă întorc înăuntru. Așteaptă până voi pleca puțin înainte să vii.
"
Am vrut să-i spun să aștepte, să mă lase să încerc din nou, dar știam că nu pot, nu dacă
toate mările s-ar seca și luna se va transforma în oxid de zinc. S-a pus fermoarul în rochie și a
plecat, lăsându-mă acolo sub trepte. Luna m-a urmărit îndeaproape, poate să vadă dacă aș
putea plânge. Nu eu am. După puțin timp mi-am îndreptat hainele și majoritatea frunzelor din
toamna trecută m-au periat. Apoi m-am întors la etaj. Pete și Dana dispăruseră. Joe era într-un
colț, făcându-se cu o fată cu adevărat uimitoare, care își ținea mâinile în moful lui de păr blond.
M-am așezat și am așteptat să se termine petrecerea. Până la urmă a fost.
Când ne-am întors toți trei la Bangor, zorii își scosese deja cele mai multe trucuri din geantă
și o margine roșie de soare ne privea printre coșurile frumoasei din centrul orașului Brewer.
Niciunul dintre noi nu a avut multe de spus. M-am simțit obosit și granulat și nu puteam să-mi
dau seama cât de mult rău mi s-a făcut. Aveam un sentiment de plumb că era mai mult decât
aveam nevoie cu adevărat.
Am urcat la etaj și am căzut în patul mic din sufragerie. Ultimul lucru pe care l-am văzut
înainte de a merge la culcare a fost niște bare de lumină solară care cădeau prin jaluzelele și
pe covorul mic de lângă calorifer.
Am visat la Lucrul care scârțâie. Era aproape la fel ca atunci când eram mic, eu în patul meu,
umbrele mișcătoare ale copacului de afară pe tavan, sunetul constant și sinistru. Numai că, de
data aceasta, sunetul a continuat să se apropie din ce în ce mai mult, până când ușa
dormitorului s-a deschis cu un trosnet îngrozitor ca zgomotul sortimentului.
Era tatăl meu. Mama era în brațele lui. Nasul îi fusese larg deschis, iar sângele îi curgea pe
obraji ca o vopsea de război.
— O vrei? el a spus. „Ia-o, ia-o, nebun de nimic fără valoare.

Ia-o. "
A aruncat-o pe pat lângă mine și am văzut că era moartă și atunci m-am

trezit țipând. Cu o erecție.
Capitolul 27
Nimeni nu a avut nimic de spus după aceea, nici măcar Susan Brooks. M-am simțit obosit.
Nu părea să mai fie mare lucru de spus. Cei mai mulți dintre ei se uitau din nou afară, dar nu era
nimic de văzut care să nu fi fost acolo cu o oră înainte – de fapt, mai puțin, pentru că toți pietonii
fuseseră alungați. Am decis că povestea sexuală a Sandrei a fost mai bună. Fusese un orgasm în
al ei.
Ted Jones mă privea cu intensitatea lui obișnuită arzătoare (am crezut, totuși, că repulsia a
făcut loc în întregime urii și asta era ușor satisfăcător). Sandra Cross era plecată în lumea ei. Pat
Fitzgerald împăturise cu grijă o bucată ieftină de hârtie de matematică pentru sala de studiu într-
un avion nesănătos din punct de vedere aerodinamic.
Deodată Irma Bates a spus sfidătoare: „Trebuie să merg la baie!”
Am oftat. Semăna foarte mult cu felul în care îmi amintesc oftatul Danei Collette la Schoodic
Point. — Du-te, atunci.
S-a uitat neîncrezător la mine. Ted clipi. Don Lordi a chicotit.
— M-ai împușca.
M-am uitat la ea. „Trebuie să te duci la porc sau nu?”
— Pot să mă țin, spuse ea îmbufnată.
Mi-am suflat obrajii, așa cum face tatăl meu când este stins. — Ei bine, fie du-te, fie nu te mai
mișca pe scaunul tău. Nu avem nevoie de o băltoacă sub biroul tău.
Corky s-a dus la asta. Sarah Pasterne părea șocată.
De parcă ar fi vrut să mă deranjeze, Irma s-a ridicat și s-a îndreptat cu forță neclintită spre
u ă. Câștigasem cel puțin un punct: Ted se uita la ea în loc de mine. Odată ajunsă acolo, ea se
opri nesigură, dând mânerul. Arăta ca cineva care
tocmai a primit un șoc electric în timp ce ajusta urechile de iepure de la televizor și se întreabă
dacă să încerce sau nu din nou.
— Nu mă împuști?
— Te duci sau nu la baie? Am întrebat. Nu eram sigur dacă o să o împușc. Încă eram deranjat
de (gelos pe?) faptul că povestea Sandrei părea să aibă mult mai multă putere decât a mea. Într-
un fel nedefinit, ei câștigaseră avantajul. Am avut senzația nebună că în loc să le țin eu, era invers.
Cu excepția lui Ted, desigur. Îl țineam cu toții în brațe pe Ted.
Poate aveam de gând să o împușc. Cu siguranță nu aveam nimic de pierdut.

Poate chiar ar ajuta. Poate aș putea scăpa de sentimentul nebunesc că m-am trezit în mijlocul unui
nou vis.
Ea a deschis ușa și a ieșit. Nu am ridicat niciodată pistolul de pe blotter. Ușa s-a închis. Îi auzeam
picioarele mișcându-se pe hol, fără să mai accelereze ritmul, fără să alerge. Cu toții priveau ușa,
de parcă ceva complet incredibil și-ar fi băgat capul prin, făcu cu ochiul și apoi se retrase.
Pentru mine, am avut un sentiment ciudat de ușurare, un sentiment atât de subțire încât nu mi-aș
putea explica niciodată.
Punetele s-au stins.
Tăcere. Am așteptat ca altcineva să ceară să meargă la baie. Am așteptat să o văd pe Irma Bates
ieșind nebunește pe ușile din față și chiar pe primele pagini ale unei sute de ziare. Nu sa întâmplat.
Pat Fitzgerald zdrăngăni din aripile avionului său. Era un sunet puternic.
— Aruncă nenorocitul de chestia aia, spuse Billy Sawyer iritat. „Nu poți să faci un avion de hârtie
din hârtie din sala de studiu.” Pat nu făcu nici o mi care să arunce nenorocitul de chestia. Billy nu
spuse altceva.
Pași noi, care vin spre noi.
Am ridicat pistolul și l-am îndreptat spre ușă. Ted îmi zâmbea,

dar nu cred că știa. M-am uitat la fața lui, la planurile plate și arătătoare convenționale
ale obrajilor lui, la frunte, baricadând toate acele amintiri ale zilelor de vară country-
club, dansuri, mașini, sânii lui Sandy, calm, idealuri de dreptate; și deodată am știut
care era ultima ordine de lucru; poate că fusese singura ordine de lucru tot timpul;
și mai important, știam că ochiul lui era ochiul unui șoim și mâna lui era de piatră.
Ar fi putut fi propriul meu tată, dar asta nu conta. El și Ted erau amândoi îndepărtați
și olimpici: zei. Dar brațele mele erau prea obosite ca să trag în jos tâmple. Nu am
fost niciodată făcut să fiu Samson.
Ochii lui erau atât de clari și drepti, atât de înspăimântător de intenționați – erau
ochii de politician.
Cu cinci minute înainte, sunetul pașilor nu ar fi fost rău, înțelegi? Cu cinci minute
înainte, aș fi putut să le urez bun venit, să las pistolul pe bucherul de birou și să mă
duc să-i întâlnesc, poate cu o privire înspăimântătoare înapoi către oamenii pe care
îi lăsam în urma mea. Dar acum pașii înșiși m-au speriat. Mi-era teamă că Philbrick
hotărâse să mă accepte la oferta mea – că venise să închidă linia principală și să ne
lase treaba neterminată.
Ted Jones zâmbi înfometat.
Noi ceilalți am așteptat, privind ușa. Degetele lui Pat înghețaseră pe avionul lui de
hârtie. Dick Keene a rămas cu gura căscată și în acel moment am putut vedea pentru
prima dată asemănarea de familie dintre el și fratele său Flapper, un caz limită de
IQ care absolvise după șase ani lungi în Placerville. Flapper făcea acum lucrări
postuniversitare la închisoarea de stat Thomaston, făcând lucrări de doctorat în
întreținerea spălătoriei și ascuțirea avansată a lingurii.
O umbră neformată s-a ridicat pe sticlă, așa cum se întâmplă când suprafața este
pietrișă și opaca. Am ridicat pistolul la babord și m-am pregătit. Puteam să văd clasa
cu coada ochiului drept, urmărind cu fascinație absorbită, felul în care privești ultima
bobină dintr-un film cu James Bond, când trupurile contează cu adevărat
urcă.
Un sunet încleștat, un fel de scâncet, a ieșit din gâtul meu.
Ușa s-a deschis și Irma Bates a intrat din nou. S-a uitat în jur necăjită, nemulțumită
să găsească că toată lumea se uită la ea. George Yannick a început să chicotească și
a spus: — Ghici cine vine la cină. Nu a făcut pe nimeni altcineva să râdă; a fost
Propriul prost personal al lui George. Ceilalți dintre noi pur și simplu ne-am uitat la Irma.
— La ce te ui i la mine? întrebă ea supărată, ținând mânerul. „Oamenii merg la baie, nu știai asta?”
Ea a închis ușa, s-a dus la locul ei și s-a așezat elegant.
Era aproape amiază.

Capitolul 28
Frank Philbrick a venit la timp. Chink, iar el era pe corn. Totuși, nu părea să pufă și să
sufle la fel de rău. Poate a vrut să mă liniștească. Sau poate că se gândise la sfatul meu
cu privire la vocea lui vorbitoare și hotărâse să-l accepte. S-au întâmplat lucruri mai
ciudate. Dumnezeu stie.
— Decker?
"Sunt aici."
— Ascultă, acea lovitură rătăcită care a venit pe fereastră nu a fost intenționată. Unul
dintre bărbații de la Lewiston...
— Să nu ne deranjam nici măcar, Frank, am spus. „Mă faci de rușine pe mine și îi faci
pe acești oameni de aici jos, care au văzut ce sa întâmplat. Dacă ai vreo integritate, și
sunt sigur că ai, probabil că te faci de rușine.”
Pauză. Poate că își strângea firea. "Bine. Ce vrei?"
„Nu mult. Toată lumea iese la ora unu în după-amiaza asta. În exact” – am verificat
ceasul de perete – „cincizeci și șapte de minute de ceas aici jos. Fără o zgârietură. Îți
garantez.”
"De ce nu acum?"
M-am uitat la ei. Aerul se simțea greu și aproape solemn, de parcă între noi am fi scris
un contract în sângele cuiva.
Am spus cu grijă: „Avem o ultimă afacere aici jos. Trebuie să găsim

mă apuc de asta.”
"Ce este?"
— Nu te prive te. Dar tim cu to ii ce este. Nu exista o pereche de ochi care să

arate incertitudine. Ei știau, în regulă, și asta era bine, pentru că asta
ar economisi timp și efort. M-am simțit foarte obosit.
„Acum, ascultă cu atenție, Philbrick, ca să nu avem nicio înțelegere greșită, în timp ce

descriu ultimul act al acestei mici comedie. În aproximativ trei minute, cineva o să dea
jos toate umbrele de aici.”
— În niciun caz, Decker. Părea foarte dur.
Am lăsat aerul să fluieră printre dinți. Ce om uimitor era. Nu e de mirare că și-a stricat
toate versiunile pentru a conduce în siguranță. — Când ai de gând să-ți treci prin cap că
eu sunt la conducere? L-am întrebat. „Cineva o să tragă umbrele, Philbrick, și nu voi fi eu.
Așa că, dacă împuști pe cineva, poți să-ți ții insigna pe fund și să-i săruți la revedere”.
Nimic.
— Tăcerea dă acordul, am spus, încercând să par vesel. Nu m-am simțit vesel. „Nici eu
nu voi putea să văd ce faci, dar să nu-ți vină idei inteligente. Dacă o faci, unii dintre acești
oameni vor fi răniți. Dacă stai până la unu, totul va fi. bine din nou și vei fi marele polițist
curajos pe care toată lumea știe că ești. Acum, ce zici?
A făcut o pauză lungă. — Să fiu al naibii dacă suni nebun, spuse el în cele din urmă.
"Ce zici?"
„De unde știu că nu te vei răzgândi, Decker? Și dacă tu

vrei să încerci pentru ora două? Sau trei?"
"Ce zici?" am întrebat inexorabil.
O altă pauză. — În regulă. Dar dacă ai rănit vreunul dintre acei copii...
— Îmi vei lua cardul de Junior Achiever. Știu. Pleacă, Frank.
Îl simțeam dorind să spună ceva cald, minunat și plin de duh, ceva care să rezuma
poziția lui de-a lungul veacurilor, ceva de genul: La naiba, Decker, sau: Înghesuiește-te,
Decker; dar nu prea îndrăznea. La urma urmei, erau fete tinere aici jos. — Ora unu, repetă
el. Interfonul a dispărut.
O clipă mai târziu se plimba prin iarbă.
„Ce mici fantezii urâte de masturbare ai aliniat acum, Charlie?”

întrebă Ted, încă zâmbind.
— De ce nu te răcori, Ted? întrebă Harmon Jackson de la distanță.
„Cine se va oferi voluntar să închidă umbrele?” Am întrebat. Mai multe mâini s-au ridicat. eu
arătă spre Melvin Thomas și a spus: „Fă-o încet. Probabil că sunt nervoși”.
Melvin a făcut-o încet. Cu umbrele de pânză trase până la pervaz, camera căpăta o
monotonie pe jumătate de vis. Umbre slabe se îngrămădeau în colțuri ca liliecii care nu
primiseră suficient de mâncat. Nu mi-a plăcut. Umbrele m-au făcut să mă simt într-adevăr
foarte sărită.
Am arătat spre Tanis Gannon, care stătea pe rândul de scaune cel mai aproape de u ă.
— Ne vei favoriza cu luminile?
Ea a zâmbit timid, ca un deb, și s-a dus la întrerupătoarele de lumini. O clipă mai târziu
aveam fluorescente reci, care nu erau cu mult mai bune decât umbrele. Mi-am dorit soarele și
vederea cerului albastru, dar nu am spus nimic. Nu era nimic de spus. Tanis s-a întors la locul
ei și și-a netezit cu grijă fusta în spatele coapselor în timp ce se așeza.
„Pentru a folosi expresia potrivită a lui Ted”, am spus, „rămîne doar o fantezie de masturbare
înainte de a trece la treabă – sau două jumătăți dintr-un întreg, dacă vrei să privești în acest
fel. Aceasta este povestea dlui. Carlson, regretatul nostru profesor de chimie și fizică, povestea
pe care bătrânul Tom Denver a reușit să o țină departe de ziare, dar care, după cum se spune,
rămâne în inimile noastre.
„Și cum am reușit eu și tatăl meu în urma suspendării mele”.
M-am uitat la ei, simțind o durere surdă și îngrozitoare în spatele craniului meu.
Undeva mi-a scăpat totul din mâini. Mi-am adus aminte de Mickey Mouse ca ucenicul vrăjitor
în vechiul desen animat Disney Fantasia. Dădusem la viață toate măturile, dar acum unde era
magicianul blând să spună abracadabra pe dos și să-i facă să adoarmă înapoi?
Prost, prost.
În fața ochilor mei se învârteau imagini, sute, fragmente din vise, fragmente din realitate.
Era imposibil să se separe unul de celălalt.
Nebunia este atunci când nu mai poți vedea cusăturile în care au cusut lumea împreună. Am
presupus că mai există o șansă să mă trezesc în patul meu, în siguranță și încă pe jumătate
sănătos la minte, pasul negru, irevocabil nefăcut (sau cel puțin nu încă), cu toate personajele
acestui coșmar special retrăgându-se înapoi. în pe terile lor subcon tiente. Dar nu m-am bătut
pe asta.
Mâinile maro ale lui Pat Fitzgerald lucrau pe avionul lui de hârtie ca degetele triste și
mișcătoare ale morții însăși.
Am spus:
Capitolul 29
Nu exista niciun motiv pentru care am început să duc cheia pentru țevi la școală.
Acum, chiar și după toate acestea, nu pot izola cauza majoră. Stomacul mă durea tot
timpul și obișnuiam să-mi imaginez că oamenii încearcă să se bată cu mine chiar și atunci
când nu. Mi-a fost teamă că nu m-aș putea prăbuși în timpul calisteniciei de educație
fizică și să mă trezesc să văd pe toți în jurul meu într-un inel, râzând și arătând... sau
poate făcând o smucitură în cerc. Nu dormeam prea bine. Aveam niște vise al naibii de
amuzante și m-a speriat, pentru că multe dintre ele erau vise ude și nu erau genul după
care ar trebui să te trezești cu cearșaf ud. Era unul în care mă plimbam prin subsolul unui
vechi castel care părea ceva dintr-un film vechi Universal Pictures. Era un sicriu cu vârful
în sus, iar când m-am uitat înăuntru, l-am văzut pe tatăl meu cu mâinile încrucișate pe
piept. Era bine îmbrăcat cu țintă de joc, cred că în uniforma lui de la Marinei și avea un
țăruș înfipt în picioare. A deschis ochii și mi-a zâmbit. Dinții lui erau colți. În altul, mama
îmi dădea o clismă și o imploram să se grăbească pentru că Joe mă aștepta afară. Numai
că Joe era acolo, uitându-se peste umărul ei, și avea mâinile pe sânii ei, în timp ce ea lucra
cu micul bec roșu de cauciuc care îmi pompa săpun în fund. Au fost și altele, cu o
distribuție de mii, dar nu vreau să intru în ele. Au fost toate chestiile lui Napoleon al XIV-
lea.
Am găsit cheia pentru țevi în garaj, într-o cutie de scule veche. Nu era o piesă foarte
mare, dar la un capăt era o priză ruginită. Și mi-a ridicat greu în mână. Era iarnă atunci și
obișnuiam să port un pulover mare și voluminos la școală în fiecare zi. Am o mătușă care
îmi trimite două dintre acestea în fiecare an, ziua de naștere și Crăciunul. Ea le tricotează
și coboară mereu sub șoldurile mele. Așa că am început să port cheia pentru țevi în
buzunarul din spate. A mers peste tot cu mine.
Dacă cineva a observat vreodată, nu a spus niciodată. Pentru puțin timp, a uniformizat
lucrurile, dar nu pentru mult timp. Au fost zile când am venit acasă simțindu-mă ca o
coardă de chitară care a fost acordată cu cinci octave peste poziția sa corectă. În acele
zile îi salutam pe mama, apoi mă duceam sus și plângeam sau chicoteam în perna mea
până simțeam că toate măruntaiele îmi vor exploda. Asta m-a speriat. Când faci astfel de
lucruri, ești gata pentru coșul de gunoi.
Ziua în care aproape l-am ucis pe domnul Carlson a fost pe 3 martie. Ploua și ultima
zăpadă se prelingea în râuri urât. Cred că nu trebuie să intru în ceea ce s-a întâmplat,
pentru că cei mai mulți dintre voi ați fost acolo și l-ați văzut. Aveam cheia pentru țevi în
buzunarul din spate. Carlson m-a sunat să rezolv o problemă la tablă și mereu am urât că
sunt prost la chimie. M-a făcut să transpiram de fiecare dată când trebuia să mă urc la
acea tablă.
Era ceva legat de stresul cu greutatea pe un plan înclinat, am uitat exact ce, dar am
distrus totul. Îmi amintesc că am crezut că a naibii de fiere, m-a adus aici sus, în fața
tuturor, să fac o afacere cu planul înclinat, care era într-adevăr o problemă de fizică.
Probabil că i-a mai rămas de la ultima sa clasă.
Și a început să-și bată joc de mine. Mă întreba dacă îmi amintesc ce au făcut doi și doi,
dacă am auzit vreodată de diviziune lungă, invenție minunată, a spus, ha-ha, un Henry
Youngman obișnuit. Când am greșit pentru a treia oară, mi-a spus: „Ei bine, asta este pur
și simplu minunat, Charlie. Woooonderful”. Suna exact ca Dicky Cable. Semăna atât de
mult cu el, încât m-am întors repede să mă uit. Semăna atât de mult cu el, încât am întins
mâna la buzunarul din spate unde era ascunsă cheia aia pentru țevi, înainte să mă
gândesc. Stomacul meu era strâns strâns și am crezut că o să mă aplec și să-mi arunc
prăjiturile pe podea.
Am lovit buzunarul din spate cu mâna și a căzut cheia pentru țevi. A lovit
podea și zgomot.
Domnul Carlson se uită la ea. "Acum, ce este asta?" a întrebat el și a început să se

întindă după el.
„Nu-l atinge”, am spus și am întins mâna și l-am apucat pentru mine.
— Lasă-mă să văd, Charlie. A întins mâna pentru asta.
Am simțit că merg în douăsprezece direcții diferite deodată. O parte din mintea mea
țipa la mine – într-adevăr, țipa de fapt, ca un copil într-o cameră întunecată, unde sunt
groaznici grozavi, rânjind.
— Nu, am spus. Și toată lumea se uita la mine. Toți se holbează.
„Mi-o poți da mie sau poți să i-o dai domnului Denver”, a spus el.
Și apoi mi s-a întâmplat un lucru amuzant... doar că, când mă gândesc, asta
nu a fost deloc amuzant. Trebuie să existe o linie în noi toți, una foarte clară, la fel ca linia
care desparte partea luminoasă a unei planete de întuneric. Cred că ei numesc acea linie
terminatorul. Este un cuvânt foarte bun pentru asta. Pentru că la un moment dat eram
speriat, iar în următorul eram rece ca un castravete.
— Ți-o dau, jupuitoare, am spus și mi-am bătut capătul prizei în palmă.

"Unde o vrei?"
S-a uitat la mine cu buzele strânse. Cu ochelarii aceia grei din carapa de țestoasă pe
care îi purta, arăta ca un fel de insectă. Un tip foarte prost. Gândul m-a făcut să zâmbesc.
Mi-am bătut din nou capătul de afaceri al cheii în palmă.
— În regulă, Charlie, spuse el. „Dă-mi chestia aia și apoi du-te la birou. O să vin după
oră”.
— Mănâncă rahat, am spus și am aruncat cheia pentru țevi în spatele meu. S-a lovit de
pielea de ardezie a tablei și au zburat mici jetoane. Era praf galben de cretă la capătul
prizei, dar nu părea mai rău pentru întâlnire. Domnul Carlson, pe de altă parte, a tresărit
de parcă ar fi fost mama lui pe care o lovisesem în loc de o tablă nenorocită de mașină
de tortură. A fost o perspectivă destul de mare asupra caracterului lui, pot să vă spun.
Așa că am lovit din nou tabla. Și din nou.
— Charlie!
— E un răsfăț... să-ți bati carnea... pe noroiul din Mississippi, am cântat, lovind tabla la
timp. De fiecare dată când am lovit-o, domnul Carlson a sărit. De fiecare dată când dl.
Carlson a sărit, m-am simțit puțin mai bine. Analiza acțiunii tranziționale, iubito. Sapa-l.
Bombardierul Nebun, bietul sac trist din Waterbury, Connecticut, trebuie să fi fost cel mai
bine adaptat american din ultimul sfert de secol.
„Charlie, voi vedea că ești suspen…”
M-am întors și am început să lovesc la marginea de cretă. Făcusem deja o gaură

dracului în tabla în sine; nu era o placă atât de dură, nu odată ce ai avut numărul ei.
Radiere și cretă au căzut pe podea, umfland praf. Eram pe punctul să-mi dau seama că
poți avea numărul oricui dacă ții un băț suficient de mare când dl Carlson m-a prins.
M-am întors și l-am lovit. Doar odata. Era mult sânge. A căzut pe podea și i-au căzut
ochelarii din coajă de țestoasă și au patinat vreo opt picioare. cred
asta a rupt vraja, vederea acelor ochelari alunecând pe podeaua prăfuită de cretă,
lăsându-i fața goală și fără apărare, arătând așa cum trebuie să arate când dormea. Am
scăpat cheia pentru țevi pe podea și am ieșit fără să mă uit înapoi. Am urcat la etaj și le-
am spus ce am făcut.
Jerry Kesserling m-a luat într-o mașină de patrulă și l-au trimis pe domnul Carlson la
Spitalul General Central Maine, unde o rază X a arătat că avea o fractură a firului de păr
chiar deasupra lobului frontal. Am înțeles că i-au luat patru așchii de os din creier. Încă
câteva zeci și le-ar fi putut pune împreună cu lipici de avion, așa că au scris ASSHOLE și i-
au dat-o de ziua lui cu complimentele mele.
Au fost conferințe. Conferințe cu tatăl meu, cu bătrânul Tom, cu Don Grace și cu orice
combinație și permutare posibilă a celor de mai sus. Am avut o conferință cu toată lumea,
cu excepția domnului Fazio, portarul. În toate acestea, tatăl meu a păstrat admirabil de
calm - mama ieșea din casă și lua tranchilizante - dar din când în când în timpul acestor
conversații civilizate, el își îndrepta un ochi înghețat și speculativ asupra mea, despre care
știam că în cele din urmă o vom lua. propria noastră conferință. Ar fi putut să mă omoare
vesel cu mâinile goale. Într-un timp mai simplu, ar fi putut-o face.
A fost o scuză foarte emoționantă pentru un dl cu ochi negri, înfășurat în bandaj.

Carlson și soția lui cu ochi de piatră ("... tulburați... nu am fost eu... mai rău decât pot
spune..."), dar nu mi-am cerut scuze pentru că am fost bătut în fața clasei de chimie ca
Am stat transpirat la tablă cu toate numerele arătând ca punic din secolul al V-lea. Nicio
scuză de la Dicky Cable sau Dana Collette. Sau de la Friendly Neighbourhood Craking
Thing care mi-a spus pe buze strânse în drum spre casă de la spital că el a vrut să mă
vadă afară în garaj după ce mi-am schimbat hainele.
M-am gândit la asta în timp ce mi-am scos jacheta sport și cei mai buni pantaloni și îmi
puneam blugi și o cămașă veche de cambray. M-am gândit să nu merg, doar să mă
îndrept pe drum. M-am gândit să ies și să-l iau.
Ceva în mine s-a răzvrătit la asta. fusesem suspendat. Petrecusem cinci ore într-o celulă
din Placerville Center înainte ca tatăl meu și mama mea isterica („De ce ai făcut-o, Charlie?
De ce? De ce?”) să dea banii cauțiunii – acuzațiile, la acordul comun al școala, polițiștii și
domnul Carlson (nu soția lui; ea sperase că voi primi cel puțin zece ani), fuseseră
abandonați mai târziu.
Într-un fel sau altul, am crezut că tatăl meu și cu mine ne datorăm ceva.
Și așa am ieșit în garaj.
Este un loc mucegăit, cu miros de ulei, dar complet aranjat. Forma navei. Este locul lui și el
o păstrează așa. Un loc pentru orice și totul la locul lui. Yo-ho-ho, amice. Mașina de tuns iarba
cu călărie așezată ordonat, cu nasul lipit de perete. Uneltele de grădinărit și de amenajare a
teritoriului atârnau cu grijă pe unghii. Capetele borcanelor sunt fixate în cuie pe grinzile
acoperișului, astfel încât borcanele cu cuie să poată fi înșurubate în ele la nivelul ochilor.
Teancuri de reviste vechi, bine legate cu sfoară-Argosy, Bluebook, True, Saturday Evening Post.
Vagonul de la fermă a parcat cu grijă spre exterior.
Stătea acolo, îmbrăcat într-o pereche veche și decolorată de kaki din twill și o cămașă de vânătoare.
Pentru prima dată, am observat cât de bătrân începea să arate. Burta îi fusese întotdeauna la
fel de plată ca un doi pe patru, dar acum ieșea puțin prea multe beri la Gogan's. Părea să fie
mai multe vene în nasul lui izbucnit în mici delte violete sub piele, iar liniile din jurul gurii și
ochilor lui erau mai adânci.
— Ce face mama ta? m-a intrebat.
„Dormând,” am spus. Ea dormea mult, cu ajutorul unei rețete Librium. Respirația îi era acră
și uscată cu ea. Mirosea a vise râncezite.
— Bine, spuse el dând din cap. — Așa vrem noi, nu-i așa?
A început să-și scoată centura.
— O să-ți iau pielea de pe tine, spuse el.
— Nu, am spus. "Nu sunte i."
Făcu o pauză, cureaua pe jumătate scoasă din bucle. "Ce?"
„Dacă vii la mine cu chestia aia, o să ți-o iau”, am spus.

Vocea îmi era tremurândă și neuniformă. „O voi face pentru momentul în care m-ai aruncat la
pământ când eram mic și apoi ai mințit-o pe mama în privința asta. O voi face pentru fiecare
dată când m-ai dat cu centura pe față pentru că am făcut ceva greșit, fără a-mi da o a doua
șansă. O voi face pentru acea călătorie de vânătoare când ai spus că i-ai tăia nasul dacă ai prins-
o vreodată cu un alt bărbat."
Devenise palid de moarte. Acum era vocea lui tremurândă. "Fără măruntaie, minune fără
spinare. Crezi că poți da vina pe mine pentru asta? Du-te și spune-i asta ăla psihiatru panseluță,
dacă vrei, ăla cu țeava. Nu-mi încerca."
— Puți, am spus. „Ți-ai stricat căsnicia și ți-ai stricat singurul copil. Hai și încearcă să mă iei
dacă crezi că poți. Am ieșit de la școală. Soția ta se transformă într-un cap de ac. Nu ești decât
o băutură... câine." Plangeam. "Hai și încearcă, prostule."
— Mai bine oprește-te, Charlie, spuse el. „Înainte să încetez să vreau să te pedepsesc și să
"
încep să vreau să te ucid.
„Du-te înainte și încearcă”, am spus, plângând mai tare. „De treisprezece am vrut să te ucid
ani. Îți urăsc curajul. E ti na pa. "
Așa că apoi a venit la mine ca dintr-un film despre exploatarea sclavilor, cu un capăt al
centurii sale din Marinei înfășurat în pumn, celălalt capăt, cu catarama, atârnând în jos. Mi-a
aruncat-o, iar eu m-am abătut. A trecut pe lângă umărul meu și a lovit capota vagonului său
Country Squire cu un zgomot puternic, marcând finalul. Limba îi era prinsă între dinți, iar ochii
îi erau bombați. Arăta așa cum a avut în ziua în care am spart geamurile furtunii. Dintr-o dată
m-am întrebat dacă așa arăta când făcea dragoste cu mama (sau ce a trecut pentru asta);
dacă la asta trebuia să se uite în sus în timp ce era prinsă sub el. Gândul m-a înghețat cu o
astfel de revelație dezgustată, încât am uitat să mă abțin de la următoarea
unu.
Catarama a coborât lângă fața mea, mi-a rupt obrazul, desfăcând-o într-o brazdă lungă. A
sângerat mult. Am simțit că partea laterală a feței și a gâtului mi-au fost stropite cu apă caldă.
— O, Doamne, spuse el. — Oh, Doamne, Charlie.
Mi se închidea ochiul din acea parte, dar îl vedeam venind spre mine împreună cu cealaltă.
Am pășit să-l întâlnesc și am apucat capătul centurii și am tras.
Nu se aștepta. L-a dezechilibrat și, când a început să alerge puțin să-l prindă, l-am împiedicat
și a lovit podeaua de beton pătată de ulei. Poate uitase că nu mai aveam patru ani, sau nouă
ani și mă înghesuiam într-un cort, fiind nevoit să iau un zgomot în timp ce el s-a băgat cu
prietenii.
Poate că uitase sau nu știa niciodată că băieții cresc amintindu-și fiecare lovitură și cuvânt de
dispreț, că cresc și vor să-și mănânce tații
în via ă.
Un mic mormăit aspru i-a scăpat când a lovit betonul. Și-a deschis mâinile ca să-și rupă
căderea, iar eu am avut centura. L-am dublat și l-am dat jos pe fundul lui lat, kaki. A scos o
lovitură puternică și probabil că nu m-a durut prea mult, dar el a strigat surprins, iar eu
am zâmbit. M-a durut obrazul să zâmbesc. Chiar îmi bătuse rahatul din obraz.
S-a ridicat precaut. — Charlie, lasă-l jos, spuse el. „Hai să te ducem la medic și să-l cusăm.
"
— Mai bine spuneți da, domnule pușcaș, vedeți dacă copilul dumneavoastră vă poate
doborî, am spus.
Asta l-a înnebunit și s-a aruncat asupra mea și l-am lovit în față cu cureaua. Și-a dus
mâinile la față, iar eu am scăpat centura și l-am lovit cât am putut de tare în stomac. Aerul
ie ea din el i se dubla.
Burta îi era moale, chiar mai moale decât părea. Nu știam dacă să simt brusc dezgust sau
milă. Mi-a trecut prin minte că bărbatul pe care îmi doream cu adevărat să-l rănesc era
departe de mine, stând în spatele unui scut de ani de zile.
Se îndreptă, părând palid și bolnav. Avea un semn roșu pe frunte unde l-am lovit cu
centura.
— Bine, spuse el și se întoarse. A tras de pe perete o greblă. "Dacă

asa vrei tu. "
Am întins mâna lângă mine și am tras securea de pe perete și am ridicat-o cu o mână.
„Așa vreau eu”, am spus. „Fă un pas și-ți voi tăia capul, dacă eu
"
poate sa.
Așa că am stat acolo, încercând să ne dăm seama dacă am vorbit serios. Apoi a pus
înapoi, iar eu am pus securea înapoi. Nu era dragoste în ea, nici dragoste în felul în care
ne uitam unul la altul. El nu a spus: „Dacă ai fi avut curajul să faci asta acum cinci ani, nimic
din toate astea nu s-ar fi întâmplat, fiule... haide, te duc la Gogan și-ți cumpăr o bere în
camera din spate." Și nu am spus că îmi pare rău. S-a întâmplat pentru că am devenit
destul de mare, asta a fost tot. Nimic nu a schimbat nimic.
Acum mi-aș dori să fie pe el pe care l-am ucis, dacă ar fi să ucid pe cineva. Chestia asta pe podea
între picioarele mele este un caz clasic de agresiune deplasată.
— Haide, spuse el. — Hai să-l cusăm.
„Pot să conduc singur.”
— Te conduc eu.
Și așa a făcut. Ne-am dus la camera de urgență din Brunswick, iar doctorul mi-a pus
șase cusături în obraz și i-am spus că m-am împiedicat de o bucată de lemne de sobă în
garaj și mi-am tăiat obrazul pe un paravan pe care îl întuneca tatăl meu. I-am spus mamei
același lucru. Și acesta a fost sfârșitul. Nu am mai discutat niciodată despre asta. Nu a
mai încercat să-mi spună niciodată ce să fac. Locuim în aceeași casă, dar ne plimbam în
cercuri largi unul în jurul celuilalt, ca o pereche de tom-uri vechi. Dacă ar fi să ghicesc, aș
spune că se va înțelege foarte bine fără mine... așa cum spune melodia.
În a doua săptămână a lunii aprilie, m-au trimis înapoi la școală cu avertismentul că

cazul meu era încă în discuție și că va trebui să merg să-l văd pe domnul Grace în fiecare
zi. S-au purtat de parcă mi-ar fi făcut o favoare. Unele favoare. Era ca și cum ai fi dat
înapoi în cabinetul doctorului Caligari.
Nu a durat atât de mult să meargă rău de data asta. Felul în care oamenii mă priveau
pe holuri. Felul în care știam că vorbesc despre mine în sălile profesorilor. Felul în care
nimeni nu ar mai vorbi cu mine, în afară de Joe. Și nu am fost foarte cooperant cu Grace.
Da, oameni buni, lucrurile s-au înrăutățit foarte repede și au mers din rău în mai rău.
Dar întotdeauna am fost destul de rapid în ceea ce privește absorbția și nu uit multe lecții
pe care le-am învățat bine. Cu siguranță am învățat lecția despre cum poți obține numărul
oricui cu un baston suficient de mare. Tatăl meu a luat capul tare, probabil că plănuia să-
mi treacă craniul cu ea, dar când am luat securea, a pus-o înapoi.
Nu am mai văzut cheia aia pentru țevi, dar ce naiba. Nu mai aveam nevoie de asta,
pentru că acel băț nu era suficient de mare. Știam despre pistolul din biroul tatălui meu
de zece ani. Aproape de sfârșitul lunii aprilie am început să-l duc la școală.
Capitolul 30
M-am uitat la ceasul de perete. Era ora 12:30. Mi-am tras toată respirația mentală și m-am
pregătit să sprintez pe drumul de acasă.
„Așa se termină saga scurtă și brutală a lui Charles Everett Decker”, am spus. "Întrebări?"
Susan Brooks spuse foarte încet în camera întunecată: — Îmi pare rău pentru tine, Charlie.
A fost ca un trosnet al damnării.
Don Lordi mă privea într-un mod înfometat care îmi amintea de Jaws pentru a doua oară
în acea zi. Sylvia fuma ultima țigară din pachet. Pat Fitzgerald lucra în avion, strângând aripile
de hârtie, expresia obișnuită amuzantă și vicleană dispărută de pe față, înlocuită cu ceva care
era din lemn și sculptat. Sandra Cross părea încă într-o năucire plăcută. Până și Ted Jones
părea să se gândească la alte chestiuni, poate la o ușă pe care uitase să o încuie când avea
zece ani sau la un câine pe care ar fi putut să-l fi dat cu piciorul cândva.
„Dacă asta este tot, atunci ne aduce la ordinea finală a treburilor în scurta dar luminatoarea
noastră rămânere împreună”, am spus. "Ai învățat ceva astăzi? Cine știe ordinea finală a
treburilor? Să vedem."
I-am urmărit. Nu era nimic. Mi-a fost teamă că nu va veni, nu poate veni. Atât de strânși,
atât de înghețați, toate. Când ai cinci ani și ești rănit, faci un mare zgomot în lume. La zece te
scânci. Dar până când ai cincisprezece ani începi să mănânci merele otrăvite care cresc în
propriul tău arbore interior al durerii. Este Calea Occidentală a Iluminării. Începi să-ți înghesui
pumnii în gură pentru a înăbuși țipetele. Sângerezi pe dinăuntru. Dar au mers atât de
departe...
Și apoi Pig Pen își ridică privirea de pe creion. Zâmbea un zâmbet mic, cu ochi roșii,
zâmbetul unui dihor. Mâna lui s-a strecurat în aer, degetele încă strânse în jurul instrumentului
său ieftin de scris. Be-bop-a-lula, ea este copilul meu.
Atunci a fost mai ușor pentru restul. Un electrod începe să se arcuiască și să pulverizeze, și-
yoiks!-uite, domnule profesor, monstrul merge în seara asta.
Susan Brooks ridică mâna în continuare. Apoi au fost mai mulți împreună: Sandra și-a
crescut-o pe a ei, Grace Stanner și-a crescut-o cu delicatețe-și Irma Bates a făcut la fel.
Corky. Don. Pat. Sarah Pasterne. Unii zâmbind puțin, majoritatea solemni.
Tanis. Nancy Caskin. Dick Keene și Mike Gavin, amândoi renumiți în terenul din spate al lui
Placerville Greyhounds. George și Harmon, care au jucat șah împreună în sala de studiu.
Melvin Thomas. Anne Lasky. La sfârșit, toți erau în sus, cu excepția unuia.
Am sunat la Carol Granger, pentru că am crezut că își merită momentul. Ai fi crezut că s-ar
fi putut întâmpina cele mai multe probleme cu schimbarea, să treacă de terminator, ca să zic
așa, dar o făcuse aproape fără efort, ca o fată care își aruncă hainele în tufișuri după ce venise
seara la picnicul de clasă.
— Carol? Am spus. "Care este raspunsul?"
S-a gândit cum să o spună. Și-a dus un deget pe gropița de lângă gură, în timp ce credea,
și a fost o brazdă în sprânceana ei albă ca laptele.
— Trebuie să ajutăm, spuse ea. „Trebuie să-l ajutăm să-i arătăm lui Ted unde a greșit.
"
A fost un mod foarte bun de a spune, m-am gândit.
— Mulțumesc, Carol, am spus.
Ea a roșit.
M-am uitat la Ted, care se întorsese aici și acum. El se uita cu privirea

din nou, dar într-un fel confuz.
„Cred că cel mai bun lucru”, am spus, „ar fi dacă aș deveni un fel de judecător combinat și
avocat public. Toți ceilalți pot fi martori și, desigur, tu ești inculpatul, Ted.”
Ted râse sălbatic. — Tu, spuse el. „O, Isuse, Charlie. Cine crezi
tu esti? Ești nebun ca un liliac. "
— Ai o declara ie? L-am întrebat.
„Nu vei juca feste cu mine, Charlie. Nu spun nimic.

Îmi voi păstra discursul pentru când plecăm de aici." Ochii lui îi măturară pe colegii de
clasă acuzator și neîncrezător. "Și voi avea multe de spus."
— Știi ce se întâmplă cu scârâitorii, Rocco, am spus cu o voce dură de Jimmy Cagney.

Am ridicat brusc pistolul, l-am îndreptat spre capul lui și am țipat „BANG!”
Ted țipă surprins.
Anne Lasky râse veselă.
"Taci!" a strigat Ted la ea.
— Nu-mi spune să tac, spuse ea. — De ce i-e atât de frică?
"Ce...?" I-a căzut falca. Ochii s-au bombat. În acel moment am simțit o mare milă pentru
el. Biblia spune că șarpele a ispitit-o pe Eva cu mărul. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost
forțat să mănânce el însuși?
Ted se ridică pe jumătate de pe scaun, tremurând. "Ce sunt eu...? Ce sunt eu...?" Arătă
cu un deget tremurător către Anne, care nu se înfioră deloc. "A naibii de cățea proastă!
ARE POMĂ! E NEBUN! A IMUSCAT DOI OAMENI! MORȚI! NE ȚINE AICI!"
„Nu eu, el nu sunt”, a spus Irma. — Aș fi putut să plec imediat.
— Am învățat câteva lucruri foarte bune despre noi, Ted, spuse Susan rece. "Nu cred
că ești de mare ajutor, te închizi și încerci să fii superior. Nu-ți dai seama că aceasta ar
putea fi cea mai semnificativă experiență din viața noastră?"
— E un ucigaș, spuse Ted strâns. "A omorât doi oameni. Acesta nu este televizor. Acei
oameni nu se vor ridica și nu se vor duce în vestiarele lor să aștepte următoarea filmare.
Sunt cu adevărat morți. El i-a ucis ."
"Ucigaș de suflete!" Pig Pen șuieră brusc.

— Unde dracu crezi că cobori? întrebă Dick Keene. „Toate astea pur și simplu scutură rahatul
din viața ta strânsă, nu-i așa? Nu credeai că cineva o să afle că l-ai lovit pe Sandy, nu? Sau pe
mama ta. Te-ai gândit vreodată la ea? ești un fel de cavaler alb. O să-ți spun ce ești.
Ești un năpăd.”
"Martor! Martor!" strigă Grace veselă, fluturând mâna. "Ted Jones cumpără reviste pentru
fete. L-am văzut în Ronnie's Variety făcând asta."
— Mai mult, Ted? întrebă Harmon. Zâmbea feroce.
— Și tu ai fost un Star Scout, spuse Pat cu durere.
Ted se zvâcni din ei ca un urs care a fost legat de un stâlp pentru distracția sătenilor. „Nu mă
masturbez!” el a țipat.
— Corect, spuse Corky dezgustat.
— Pun pariu că chiar puți în pat, spuse Sylvia. Se uită la Sandra. — Putea în pat?
„Nu am făcut-o în pat”, a spus Sandra. „Eram într-o mașină. Și s-a terminat atât de repede...”
— Da, asta mi-am dat seama.
— În regulă, spuse Ted. Fața lui era transpirată. El s-a ridicat. „Plec de aici. Sunteți cu toții
nebuni. O să le spun...” Se opri și adăugă cu o irelevanță ciudată și emoționantă: „Nu am vrut
niciodată să spun ce am spus despre mama mea.” A înghițit în sec. — Poți să mă împuști, Charlie,
dar nu mă poți opri. Ies.
Am pus pistolul jos pe blotter. „Nu am de gând să te împușc, Ted.

Dar permiteți-mi să vă reamintesc că nu ți-ai făcut cu adevărat datoria.”
— Așa e, spuse Dick și, după ce Ted făcu doi pași spre u ă, Dick se ridică de pe scaun, făcu
doi pași alergând singuri și îl trânti la guler.
Chipul lui Ted s-a dizolvat într-o uimire totală.
— Hei, Dick, spuse el.

— Să nu mă pui, fiule de cățea.
Ted a încercat să-i dea un cot în burtă, iar apoi brațele i-au fost prinse de
în spate, unul de Pat și unul de George Yannick.
Sandra Cross se dădu încet de pe scaun și se îndreptă spre el, modestă, ca o fată pe un
drum de țară. Ochii lui Ted erau bombați, pe jumătate nebuni. Am putut gusta ce urma,
felul în care poți gusta tunet înainte de ploaia de vară... și grindina care vine cu ea uneori.
Ea s-a oprit în fața lui și o expresie de devotament viclean și batjocoritor i-a trecut pe
față și a dispărut. Ea întinse mâna, atinse gulerul cămășii lui. Mușchii gâtului i se strânseră
în timp ce se îndepărta de ea. Dick, Pat și George l-au ținut ca niște arcuri. A băgat încet
mâna în gulerul deschis al cămășii kaki și a început să o deschidă, apăsând nasturii. Nu se
auzea niciun sunet în cameră, în afară de tic-ticul minuscul, plat, în timp ce nasturii cădeau
pe podea și se rostogoleau. Nu purta tricou. Carnea lui era goală și netedă. Ea se mișcă de
parcă ar fi vrut să-l sărute, iar el o scuipă în față.
Pig Pen a zâmbit de peste umărul Sandrei, bufonul murdar de la curte cu iubitul regelui.
„Aș putea să-ți scot ochii”, a spus el. "Știi asta? Scoate-le ca măslinele. Poink! Poink!"
"Dă-mi drumul! Charlie, fă-i să mă lase..."
„Înșală”, a spus Sarah Pasterne cu voce tare. „Se uită mereu la foaia mea de răspunsuri
in franceza. Mereu."
Sandra stătea în fața lui, uitându-se acum în jos, cu un zâmbet dulce și murmurător
abia curbandu-și arcul buzelor. Primele două degete ale mâinii drepte i-au atins ușor
scuipatul alunecos de pe obraz.
— Aici, șopti Billy Sawyer. — Iată ceva pentru tine, frumosule. S-a furișat în spatele lui
Ted pe vârful de la picioare și brusc și-a tras de păr.
țipă Ted.
— Înșală și în ture în sală, spuse Don cu asprime. „Chiar ai renunțat la picior-

minge pentru că nu ai sos, nu?"
— Te rog, spuse Ted. — Te rog, Charlie. Începuse să rânjească ciudat, iar globii oculari îi
străluceau de lacrimi. Sylvia se alăturase cercului mic din jurul lui. Poate că ea a fost cea care l-a
învins, dar nu prea puteam să văd.
Se mișcau în jurul lui într-un fel de dans lent, care era aproape frumos. Degetele ciupite și
trase, s-au pus întrebări, s-au făcut acuzații.
Irma Bates a împins o riglă pe spatele pantalonilor. Cumva i s-a smuls cămașa și a zburat în
fundul camerei în două zdrențuri. Ted respira în hohote grozave. Anne Lasky a început să-și
frece puntea nasului cu o gumă de șters. Corky se grăbi înapoi la birou ca un șoarece bun, găsi
o sticlă de cerneală lui Carter și i-o aruncă în păr. Mâinile au zburat ca niște păsări și le-au frecat
cu putere.
Ted a început să plângă și să vorbească în fraze ciudate, fără legătură.
"Frate de suflet?" întrebă Pat Fitzgerald. Zâmbea, lovind ușor umerii goi ai lui Ted cu un caiet
în cadență. „Fii fratele meu de suflet? Nu-i așa?
Little Head Start? Mic prânz gratuit? Așa este? Zumzet? Zumzet? Fratilor? Fiți frați de suflet?"
— Ți-ai luat Steaua de Argint, erou, spuse Dick și și-a ridicat genunchiul, așezându-l cu experiență
în mu chiul mare al coapsei lui Ted.
țipă Ted. Ochii lui s-au bombat și s-au rostogolit spre mine, ochii unui cal stăpâniți pe un gard
înalt. „Te rog... te rog, Charlie... te rogeeeeeee…” Și apoi Nancy Caskin și-a îndesat în gură un
pachet mare de hârtie de caiet. A încercat să o scuipe, dar Sandra a bătut-o înapoi.
— Asta te va învăța să scuipi, spuse sire cu reproș.
Harmon îngenunche și își scoase unul dintre pantofi. Îl frecă în părul cerneală al lui Ted și
apoi lovi talpa de pieptul lui Ted. A lăsat o amprentă uriașă, grotească.
„Recunoaște unul!” cânta el.
În mod tentativ, aproape cu modestie, Carol călcă piciorul în ciorapi al lui Ted și
și-a răsucit călcâiul. Ceva în picior i s-a rupt. a înmuiat Ted.
Părea că cerșea undeva în spatele hârtiei, dar tu

nu am putut spune cu adevărat. Pig Pen sa aruncat ca un păianjen și brusc și-a mușcat nasul.
Urmă o pauză neagră bruscă. Am observat că întorsesem pistolul astfel încât botul să
fie îndreptat spre capul meu, dar desigur că nu ar fi deloc cricket. L-am descărcat și l-am
pus cu grijă în sertarul de sus, deasupra cărții de planuri a doamnei Underwood. Eram
destul de încrezător că acest lucru nu fusese deloc în planul de lecție de astăzi.
Îi zâmbeau lui Ted, care nu mai părea deloc uman. În acel scurt timp, ei păreau zei,
tineri, înțelepți și aurii. Ted nu arăta ca un zeu. Cerneala îi curgea pe obraji în lacrimi
albastre-negre. Podul nasului îi sângera și un ochi s-a uitat neîntrerupt către niciun loc.
Hârtia ieșea printre dinți. A insuflat smuguri mari de aer alb.
Am avut timp să mă gândesc: am pus-o. Acum avem totul pe cap.
Au căzut peste el.

Capitolul 31
L-am pus pe Corky să ridice umbrele înainte să plece. A făcut-o cu mișcări rapide și sacadate. Erau acum
ceea ce păreau a fi sute de crucișătoare acolo, mii de oameni. Au fost trei minute dintr-una.
Lumina soarelui mi-a rănit ochii.
— La revedere, am spus.
— La revedere, spuse Sandra.
Toți și-au luat rămas bun, cred, înainte de a ieși. Pașii lor au făcut un zgomot de ton, ecou, mergând
pe hol. Mi-am închis ochii și mi-am imaginat un centipede uriaș purtând Georgia Giants pe fiecare dintre
cei o sută de picioare. Când le-am deschis din nou, mergeau prin verdele strălucitor al gazonului. Mi-aș
fi dorit să fi folosit trotuarul; chiar și după tot ce se întâmplase, tot era o peluză al naibii.
Ultimul lucru pe care mi-l amintesc că l-am văzut a fost că aveau mâinile striate
cu cerneală neagră.
Oamenii i-au învăluit.
Unul dintre reporteri, aruncând prudență în vânt, a ocolit trei polițiști și a coborât în fugă până acolo
unde se aflau, pe cap.
Ultimul care a fost înghițit a fost Carol Granger. Am crezut că s-a uitat în urmă, dar nu am putut
spune cu siguranță. Philbrick începu să meargă neclintit spre școală. Peste tot izbucneau blițuri.
Timpul a fost scurt. M-am dus acolo unde Ted stătea rezemat de peretele verde din blocuri. Stătea cu
picioarele întinse sub avizier, care era plin de anunțuri de la Mathematical Society of America, pe care
nimeni nu le-a citit vreodată, benzi desenate Peanuts (apogeul umorului, în estimarea regretatei doamne
Underwood). ), și un afiș care îl arată pe Bertrand Russell și un citat: „Gravity
singur dovedește existența lui Dumnezeu.” Dar orice student în creație i-ar fi putut spune lui
Bertrand că s-a dovedit în mod concludent că nu există gravitație; pământul pur și simplu e
nasol.
M-am ghemuit lângă Ted. I-am scos din gură boiaua mototolită de hârtie de matematică și l-
am lăsat deoparte. Ted a început să saliva.
"Ted."
S-a uitat pe lângă mine, peste umărul meu.
— Ted, am spus și l-am bătut ușor pe obraz.
S-a micșorat. Ochii i s-au dat peste cap sălbatic.
— O să te faci mai bine, am spus. „O să uiți că această zi s-a întâmplat vreodată.”
Ted scoase sunete de miolăit.
— Sau poate că nu o vei face. Poate că vei continua de aici, Ted. Construiește din asta. Este o
idee atât de imposibilă?
A fost, pentru noi doi. Și să fiu atât de aproape de Ted începuse să mă facă foarte
agitat.
Interfonul se deschise. Era Philbrick. Pufăia și sufla din nou.
— Decker?
"Chiar aici."
„Ieși afară cu mâinile sus”.
Am oftat. „Coborâți și prindeți-mă, Philbrick, un sport vechi. Sunt destul de Dumnezeu-

al naibii de obosit. Această afacere psihică este o scurgere al naibii de glande.”
— În regulă, spuse el, dur. „Vor trage în canistrele de gaz în curând

cam un minut.”
„Mai bine nu”, am spus. M-am uitat la Ted. Ted nu sa uitat înapoi; a continuat să caute în gol.
Orice ar fi văzut acolo trebuie să fi fost foarte gustos, pentru că încă mai saliva pe bărbie.” Ai
uitat să numeri nasurile. Mai este unul dintre ei aici jos. El este rănit.” A fost ceva puțin subestimat.
Vocea lui era instantaneu precaută. "OMS?"
— Ted Jones.
„Cum este rănit?”
"
„Ș-a înțepat degetul de la picior.
— El nu este acolo. Minți.
„Nu te-aș minți, Philbrick, și nu aș pune în pericol relația noastră frumoasă.”
Nici un raspuns. Pufă, pufăi, sufla.
— Hai jos, am invitat eu. „Pistolul este descărcat. Este într-un sertar de birou. Putem juca
câteva mâini de cribbage, apoi mă poți scoate și să spui tuturor ziarelor cum ai făcut-o singur.
Ați putea chiar să faceți coperta Time dacă am lucrează corect.”
Crăpătură. Era de pe com.
Am închis ochii și mi-am pus fața în mâini. Tot ce am văzut a fost gri. Nimic altceva decât gri.
Nici măcar un fulger de lumină albă. Fără niciun motiv, m-am gândit la Ajunul Anului Nou, când
toți acei oameni se înghesuie în Times Square și țipă ca șacalii în timp ce mingea luminată
alunecă pe stâlp, gata să-și revarsă strălucirea subțire de petrecere în trei sute șaizeci și cinci de
zile noi. în cea mai bună dintre lumi posibile. Întotdeauna m-am întrebat cum ar fi să fii prins
într-una dintre acele mulțimi, țipând și neputând să-ți audă propria voce, individualitatea ta
distrusă momentan și înlocuită cu depășirea empatică oarbă a așteptării furioase ale mulțimii.
șold și umăr la umăr fără nimeni anume.
am început să plâng.
Când Philbrick a pășit pe ușă, și-a aruncat privirea spre saliva

Tedthing și apoi la mine. „Ce, pentru numele lui Dumnezeu, ai făcut...?” el a inceput.
Am făcut ca și cum aș lua ceva în spatele șirului de cărți și plante de pe biroul doamnei
Underwood. — Uite că vine, polițiste rahat! Am tipat.
M-a împușcat de trei ori.

Capitolul 32
CEI CARE AR FI INFORMAȚI ÎN ASTA CHEIE VA TRAGAȚI

APROAPE ȘI CUNOAȚI-VĂ ATUNCI PRIN ACESTE CADOURI:
CHARLES EVERETT DECKER, condamnat la Curtea Superioară astăzi, 27 august 1976, pentru
uciderea intenționată a lui Jean Alice Underwood și, de asemenea, condamnat în această zi, 27
august 1976, pentru uciderea intenționată a lui John Downes Vance, ambele ființe umane.
A fost stabilit de cinci psihiatri de stat că Charles Everett Decker nu poate fi tras la răspundere
pentru acțiunile sale, din cauza nebuniei. Prin urmare, această instanță a hotărât ca acesta să
fie arestat preventiv la Spitalul de Stat din Augusta, unde va fi ținut în tratament până în
momentul în care va putea fi declarat răspunzător pentru a răspunde pentru faptele sale.
Mi-am pus mâna pe acest scris.
(Semnat)
(Judecător) Samuel KN Deleavney
Cu alte cuvinte, până când rahatul se lipește pe lună, iubito.

Capitolul 33
INTEROFFICEMEMO
DE LA: Dr. Andersen
CĂTRE: Rich Gossage, Admin. Aripă
SUBIECTUL: Theodore Jones
Bogat,
Încă nu-mi place să încerc tratamentele de șoc pe băiatul ăsta, deși nu pot să-mi explic nici măcar
mie însumi, numim asta bănuială. Desigur, nu pot justifica bănuiala consiliului de administrație
sau a unchiului lui Jones, care plătește factura, care, într-o instituție privată precum Woodlands,
nu sunt ieftine, așa cum știm amândoi. Dacă nu există nicio mișcare în următoarele patru până la
șase săptămâni, vom continua cu terapia standard cu electroșoc, dar deocamdată aș dori să rulez
din nou programul standard de medicamente, plus câteva nu atât de standard - mă gândesc la
ambele mescalină sintetică și psiilocibină, dacă sunteți de acord. Will Greenberger a avut un mare
succes cu pacienții semi-catatonici, după cum știți, iar acești doi halucinogene au jucat un rol
major în terapia sa.
Jones este un caz atât de ciudat, la naiba, dacă am fi siguri ce s-a întâmplat în acea clasă după ce
acel individ Decker a fost dat jos!
Diagnosticul nu s-a schimbat. Stare catatonică plată cu unele semne de deteriorare.
Aș putea la fel de bine să-ți recunosc din față, Rich, că nu am la fel de speranță pentru acest băiat
cum am fost cândva.
3 noiembrie 1976
Capitolul 34
5 decembrie 1976
Dragă Charlie,
Mi-au spus că poți primi e-mail acum, așa că m-am gândit să-ți las un mesaj.
Poate ai observat că asta are ștampila poștală Boston - vechiul tău prieten a făcut în
sfârșit Big Time și îmi iau șaisprezece ore aici la BU (aceasta înseamnă Bullshit Unlimited).
Totul este destul de nămol, cu excepția cursului meu de engleză. Instructorul ne-a atribuit
o carte numită Poștașul sună întotdeauna de două ori , care a fost foarte bună și am
primit A la examen. Este de James Cain, ai citit-o vreodată? Mă gândesc să mă specializez
în engleză, cum e de râs? Trebuie să fie influența ta. Și tu ai fost întotdeauna creierul
combinației.
Am văzut-o pe mama ta chiar înainte să plec de la Placerville și mi-a spus că te-ai vindecat
aproape cu toții și că ultima canalizare a fost scoasă acum trei săptămâni. Cu siguranță
m-am bucurat să aud asta. Ea a spus că nu vorbești prea mult. Asta nu sună ca tine,
skinner. Ar fi cu siguranță o pierdere pentru lume dacă te-ai strânge și te-ai strânge într-
un colț toată ziua.
Deși nu am mai fost acasă de când a început semestrul, Sandy Cross mi-a scris o scrisoare
cu multe noutăți despre toți oamenii de acasă. (Vor cenzura ticăloșii această parte? Pun
pariu că ți-au citit toată poșta.) Însuși Sandy a decis să nu meargă la facultate anul acesta.
Ea stă cam pe aici, așteaptă să se întâmple ceva, cred. Aș putea la fel de bine să-ți spun
că m-am întâlnit cu ea de câteva ori vara trecută, dar părea cam distantă. Mi-a cerut să vă
spun „bună”, așa că „bună” de la Sandy.
Poate știi ce s-a întâmplat cu Pig Pen, nimeni din oraș nu-i vine să creadă, despre el și
Dick Keene [următoarele au fost cenzurate ca fiind posibil deranjante pentru pacient],
așa că nu poți spune niciodată ce vor face oamenii, nu-i așa?
Discursul validic (sp?) al lui Carol Granger a fost retipărit de revista Seventeen .
După cum îmi amintesc, era despre „Integritatea de sine și un răspuns normal la
asta” sau o astfel de prostie fericită. Ne-am fi distrat puțin clasându-l pe acesta,
nu, Charlie?
Oh, da, iar Irma Bates iese cu un „hippie” din Lewiston. Cred că au fost chiar într-o
demonstrație când Robt. Dole a venit la Portland să facă campanie pentru alegerile
prezidențiale. Au fost arestați și apoi eliberați când Dole a zburat. Doamna Bates
trebuie să aibă păsări despre asta. Nu o vezi pe Irma încercând să-l creeze pe
Robt? Dole cu un semn de campanie Gus Hall? Ha-ha, asta mă omoară. Am fi avut
niște râs și în privința asta, Charlie. Doamne, uneori mi-e dor de vechiul tău fund
crăpat.
Gracie Stanner, tipa aceea drăguță, se va căsători și asta este, de asemenea, o

senzație locală. Bine mintea. [Urmărirea a fost cenzurată ca fiind posibil deranjantă
pentru pacient.] Oricum, nu îți poți da seama niciodată la ce fel de maimuțe vor
ajunge oamenii, nu?
Ei bine, cred că asta e tot deocamdată. Sper că te tratează corect, Ferd, pentru că
trebuie să pleci de acolo de îndată ce te vor lăsa. Și dacă încep să vă lase să aveți
vizitatori, vreau să știți că voi fi primul la rând.
Suntem mulți dintre noi care tragem pentru tine, Charlie. Trag cu putere.
Oamenii nu au uitat. tii ce vreau să spun.
Trebuie să crezi asta.
Cu dragoste, prietene,
(Joe McK)
Capitolul 35
Nu am avut niciun vis rău de două săptămâni, aproape. Fac o mulțime de puzzle-uri.
Îmi dau cremă și o urăsc, dar o mănânc la fel. Ei cred că îmi place.
Deci am din nou un secret. În sfârșit am din nou un secret.
Mama mi-a trimis anuarul. Încă nu l-am desfăcut, dar poate o voi face.
Poate săptămâna viitoare o voi face. Cred că aș putea să mă uit la toate pozele de seniori
și să nu tremur puțin. Destul de curând. De îndată ce mă pot face să cred că nu vor fi nicio
dungi negre pe mâinile lor. Că mâinile lor vor fi curate. Fără cerneală. Poate săptămâna
viitoare voi fi complet sigur de asta.
Despre cremă: este doar un mic secret, dar a avea un secret mă face să mă simt
mai bine. Ca o ființă umană din nou.
Acesta este sfârșitul. Trebuie să sting lumina acum. Noapte bună.

SK 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SK 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Machine Translated by Google

Deci înțelegi asta când noi

crește numărul de variabile,

axiomele în sine nu se schimbă niciodată.

-D-na. Jean Underwood

Profesor, profesor, sunați la clopoțel,

Toate lecțiile mele îți voi spune,

Și când ziua mea la școală se termină,

Voi ști mai mult decât tot ce știam.

— Rimă pentru copii, c. 1880

că opt plus opt îndeplinesc, de asemenea, nevoia de adevăr a ecuației?"

— Nu știu ce vrea să spună, spuse doamna Underwood.

Dar domnul Denver a continuat să se strecoare, împingând-o pe Sandra și chiloții ei

am știut, cineva trebuie întotdeauna să se uite. Oameni precum dl Denver și dl.

peste listele de prezență cu doamna Venson de alături. Nici un ajutor acolo.

— Călătoria de vânzări, nu? L-am întrebat.

— Chiar zdrobesc concurența, nu?

Da, știam asta. Deodată nu am vrut să mai bag acul în el.

În schimb, am stat și l-am privit transpirand și m-am gândit la vremurile de demult.

Camping, am fost în camping cu tatăl meu și prietenii lui. Nu mi-am dorit

— Ce, Carl? Acesta a fost Randy Earl.

"Tu vezi asta?"

„Ai al naibii de dreptate”, a spus Carl Decker, tatăl meu minunat.

Umbra tatălui meu a înclinat sticla înapoi.

— Iată, spuse Hubie. — O să beau din el.

"Ce naiba vrei?" a întrebat tatăl meu, punând cuțitul în teacă.

— Dă-i de băut, Carl, spuse Randy și s-a auzit un hohot de râs. Al

„Trebuie să zbârnesc”, am spus.

„Atunci, fă-o, pentru numele lui Hristos”, a spus tatăl meu.

A fost prima și ultima dată când am fost la vânătoare cu tatăl meu.

M-am trezit. — Vinde manualele alea, Al.

— Stai jos, Charlie.

"Cum este el?" Am întrebat.

— Destul de bine. Ar trebui să mă gândesc că se va întoarce într-o lună.

— Ei bine, asta e ceva.

"Este?" A clipit la mine foarte repede, așa cum fac șopârlele.

— Nu l-am omorât. Asta e ceva.

"Da." Domnul Denver s-a uitat fix la mine. — Ai vrea să ai?

„Dar de ce, Charlie? De ce ai făcut asta? Doamne, era la operație

masă timp de aproape patru ore...

— Charlie, înțelegerea face parte din munca mea.

Vocea mea se ridicase la un strigăt aproape tremurător.

Domnul Denver oftă.

Ești deranjat, Charlie.

Domnul Denver continuase, ceva despre consilierea adecvată și psihiatrie

— Mul umesc, am spus.

— Gura ta este murdară, spuse el în mod deliberat. — Și mintea ta la fel.

„La naiba”, am spus și am râs de el.

Atunci a început cu adevărat să se rostogolească, pentru că dintr-o dată am știut că nu

I-am oferit toate șansele.

Am așteptat ca el să iasă și să mă apuce, până la scară. Nu am vrut mântuire. Ori

Și când nu a făcut-o, am mers înainte și am luat-o.

Am coborât scara fluierând; M-am simțit minunat. Lucrurile se întâmplă așa

Ah, dar tot ce era în spatele meu acum.

„Titus, bătrâne mătuș,” am șoptit. — Titus, bătrâne ciocănător.

„...dar amintiți-vă că hessienii, din câte știa armata continentală, erau

Și, de fapt, nu mai era, nu mai era.

grăbindu-se atât de repede.

Nu cred că a existat nimic în bătaia creierului meu atunci, în afară de obișnuitul

M-am întors în camera 16 și am deschis ușa. Speram, dar nu știam ce.

Eu chiar cred asta.

— Ave i un permis de birou, domnule Decker? ea m-a întrebat.

am împușcat-o; ea a cazut; și a fost un moment de tăcere de nedescris, o durată