1

CRISTEA, MIHAI
Pași înspre necunoscut/
Mihai Cristea. - București, 2017

ISBN 978-973-0-24921-7

Editor: Cosmin Teodorescu

Corectură: Cristina Călinescu
Design: Icleanu Cristian



Copyright © 2017 În Drumeție, 2017
All rights reserved.

Comenzi online: www.in-drumetie.ro

Comenzi prin e-mail: mihai@in-drumetie.ro
Comenzi prin telefon: 0721 783 962

2
MIHAI M. CRISTEA

3
4
PAȘI ÎNSPRE NECUNOSCUT

5
6
 Familiei mele
și prietenilor

7
8
 PROLOG

Cum să-i ceri unui om care își otrăvește

plămînii cu țigări să aibă grijă de plămînii
Planetei, adică pădurile?

Cum să-i ceri unui om care nu are grijă de

celulele organismului său, să aibă grijă de
celulele Planetei, adică animalele?

Cum să-i ceri unui om care nu are grijă de

sîngele lui, otrăvindu-l cu atîtea substanțe
toxice, să aibă grijă de sîngele Planetei, adică
circuitul apei în natură cu rîurile, izvoarele și
fluviile sale?

Cum să-i ceri, adicătelea, omului care își

distruge sistemul imunitar prin stresul zilnic la

9
care se expune, să aibă grijă de stratul de ozon,
sistemul imunitar al Planetei?

Cînd începem să ne distrugem pe noi, e

doar o consecință firească să distrugem și
natura, pădurile și ce e frumos în jurul nostru.

Atunci ce ne rămîne de făcut?

10
 CAPITOLUL 1

– Pur și simplu nu înțeleg, vorbi deodată

Levin cu sine însuși la fel cum s-ar adresa altei
persoane, creionînd parcă un dialog în loc de
monolog.
Dacă exista un drumeț atît de înflăcărat
care să se aventureze pe cele mai nebătute
poteci de munte, acela era Levin.
Fanatic din fire, dornic întotdeauna de noi
învățăminte, ochiii îi luceau în această
dimineață. S-a trezit cu noaptea-n cap, iar acum
iată-l în tren, calculîndu-și și cercetînd cu
meticulozitate traseul pe care avea să-l
descopere. Nu se știe sigur cît timp trecuse de
cînd s-a cufundat cu nasul în hartă, dar pare că
aproape a ratat răsăritul, oricum dezolant
pentru el în acele momente.
11
 Ușor încăpățînat de caracter, acum își
dorea cu ardoare să descopere ceva nou. Nici el
nu știa precis. Știa doar ce are de făcut, dar fără
să cunoască de ce anume.
Dacă și-ar fi ridicat acum ochii la fereastră,
cel mai probabil că ar fi zărit soarele care deja
se înălța pe bolta cerească și care scălda acum
doar norii cei mai înalți în culori aurii parcă de
sfîrșit de toamnă ale unei păduri, cu ale sale
frunze trecute.
Cumva, îl întrista. Poate de asta se
aventurase în această expediție de unul singur.
Poate căuta un răspuns. Sau mai multe, doar el
putea să știe. Nici norii împodobiți pe cer nu
prea reușeau să-l scoată din această stare,
cufundîndu-se cu și mai multă meticulozitate în
harta din fața sa.
Starea în care se cufunda era cel mai
probabil cauzată de ceea ce vedea. Se afla
singur în tren pentru că majoritatea prietenilor
lui din copilărie și nu numai, cu care odinioară
se bulgărea cînd dădea prima zăpadă, acum
erau ocupați, fiecare cu slujba sa ori reținuți în
alte întreprinderi. N-auzeai țipenie de om afară

12
de glasul melodios al fiecăruia când aceștia
ieșeau la joacă.
— Cel mai probabil, acum majoritatea
dintre ei muncesc pentru bani, gîndea el
surprins că o făcea cu glas tare.
— Biletul la control, vă rog, îl scurtcircuită
din visare controlorul cu vocea sa de bas.
— Hmm? Ce? Am ajuns?, ridicînd capul și
aruncînd priviri împrejuru-i.
— Biletul, domnule, aprofundă controlorul
din ce în ce mai încruntat.
— A da, biletul. Normal, biletul… Care bilet
adică?
— Biletul dumneavoastră, domnule! tună
din glas controlorul din ce în ce mai nerăbdător.
Pare se că controlorul care tocmai apăru,
fusese în tinerețe și mecanic de tren, iar prin
prezența sa impunătoare, ai fi zis că ˝nu era de
glumă˝ cu el.
Levin încuviință din cap și cu o mișcare ca
din pălărie face să apară ca pe nepusă masă un
bilet cu colțurile îndoite direct în fața
controlorului. Acesta îl cercetă cu atenție pe o
parte și pe cealaltă și subit face un gest din
mână și tună din nou cu vocea sa de bas:
13
 — Acest bilet, domnule, este de
săptămâna trecută, domnule, și prin urmare, mă
văd nevoit să-mi arătați, domnule, un bilet
pentru ziua de astăzi, domnule… Să-l procurați,
adică, domnule…
— Cum să-l procur? replică Levin, văzîndu-l
pe mecanicul de tren din ce în ce mai intimidat,
fîstîcindu-se parcă ca un copil cînd este prins în
borcanul cu dulceață, nemaifiind probabil pus
înainte într-o situație ușor penibilă. Broboane
de sudoare apărură pe fruntea controlorului
care cu o ultimă încercare și cu glasul stins,
afirmă din rărunchi:
— Să-l procurați, adică, domnule. Trebuie
să-mi arătați, domnule, un bilet valabil și basta!
apostrofă din glas, încercînd să-și recapete
autoritatea.
— Dar de unde să ˝procur˝ (aici Levin schiță
din ambele mîini un gest în aer din degetele din
față a ghilimele) eu acum pe loc, un bilet, și nu
orice fel de bilet, nu, nu, ci un bilet va-la-bil, auzi
și hohote de rîs îl năpădiră pe Levin.
Controlorul a rămas perplex și a
încuviințat din cap, încercînd să găsească în
sinea lui un răspuns cît mai bine ales.
14
 — Dacă așa, domnule, am să înștiințez
poliția, domnule. Da, da, poliția! De ce adică,
dumneavoastră, domnule, să nu achitați bilet,
domnule? Ce, dumneavoastră sunteți mai cu
moț? și broboane de sudoare i se creionau din
ce în ce pe începutul de chelie.
Într-adevăr, Levin era genul de om cu
principii bine definite și nu se întorcea ușor de
la hotărîre. Îl preocupa problema banilor în
lume. Mai exact faptul că unii sunt chiar dispuși
să renunțe pentru a-i dobîndi, la lucruri care
sunt de departe mai valoroase, ca de pildă
sănătatea lor, timpul lor, familia lor, prietenii, la
stima lor de sine și în unele cazuri, la
integritatea lor. Era o problemă care îl frămînta
pe Levin și pentru moment chiar uitase de
prezența controlorului din fața sa.
— Deci v-ați hotărît, domnule? Procurați
biletul, domnule?
Levin încuviință din cap.
Un zîmbet șters se schiță pe fața
controlorului nostru, cel mai probabil că nu va
intra în bucluc și nu va fi nevoit să umble la
˝proceduri în această situație˝. Părea că bătăile
de cap îi dădeau bătăi de cap.
15
 — Altul. Bietul de el, altul, gîndi cu voce
tare Levin, ca pentru el.
— Da, domnule, altul. Aveți dreptate,
domnule, altul. Arătați-mi alt bilet, domnule…
— Altul prins.
— Cum adică, ˝prins˝, domnule? (aici și
controlorul vru să imite gestul de odinioară a lui
Levin, dar ridică mîinile doar pînă la jumătate).
— Îmi permiteți o întrebare, stimabile?
întrebă Levin dintr-o suflare.
— Vă permit, domnule, mai ales dacă după
întrebarea dumneavoastră binevoiți a-mi arăta
biletul valabil, domnule… răspunse parcă din ce
în ce mai încruntat interlocutorul său, aruncînd
fețe-fețe împrejuru-i.
— Ce ați face dacă nu ați mai fi nevoit să
munciți, astfel încît să nu mai trebuiască să
solicitați biletele călătorilor?
— Domnule! tună cu vocea sa de bas,
domnule, doriți să treceți ˝fofîrlichea˝, să mă
duceți cu zăhărelul adică…
— Nu, nu, nu, nu! Și pe Levin îl buși rîsul la
auzul cuvântului ˝fofîrlică˝. M-ați înțeles greșit.
Ce ați face dacă nu ar mai trebui, și aici

16
aprofundă accentul pe cuvîntul ˝a trebui˝, dacă
nu ar mai trebui să munciți, adică…
— Păi eu trebuie să dau de mîncare
copiilor, domnule, am casa și mașina de plătit,
am rate la bancă, nu e chiar așa, domnule… Dar
cel mai probabil aș munci în continuare, ce să
fac altceva, mă plictisesc repede.
Levin încuviință din cap.
— Dar cel mai probabil, își reluă șirul
cuvintelor controlorul, cel mai probabil că mi-aș
face treaba fără să mă mai gîndesc la ce aș păți
dacă niște oameni de speța dumitale nu mi-ar
arăta biletul. Și vocea i se urcă în sus ca de
privighetoare, într-o octavă ușor penibilă, avînd
în vedere asocierea acestei voci pentru un așa
munte de om precum controlorul. Vă rog
respectuos să procurați biletul numaidecît,
domnule, căci altfel, ei bine, altfel…
Adevărul este că foarte mulți dintre noi
am continua să lucrăm pentru că așa am văzut la
ceilalți. Dar dacă n-am mai fi nevoiți, am face-o
poate de pe o poziție a bucuriei și a
abundenței. Munca noastră ar continua, dar
calvarul competitiv ar lua sfîrșit. Am munci
pentru că vrem, nu pentru că ˝trebuie˝.
17
 Pe Levin îl fură din nou dialogul său
interior.
— S-ar putea să mă prindă noaptea
diseară, în pădure. Frontala o am la mine, am și
baterii de rezervă, mi-am pus și o ciocolată,
miam. Și Levin schiță un gest din limbă, făcîndu-
și inventarul pe degetele de la mîna stîngă.
— Ce faceți, domnule, prindeți muște?
devenind din ce în ce mai nerăbdător și prin
încercarea sa de a se arăta ironic, mecanicul de
tren nu-i provocă lui Levin decît constatarea că
acesta își uitase ceva util neapărat.
— Chibriturile!!! tună Levin din voce în
întreg compartimentul.
— Da-ți-le-ncolo de chibrituri, domnule,
biletul… întărind cu o hotărîre dîrză.
— Dar ce mă fac eu fără chibrituri?
— Dar ce mă fac eu dacă nu îmi arătați
biletul, domnule?
După un moment de liniște mormîntală în
tot compartimentul, pe Levin îl încercă un soi de
bucurie interioară, ca parcă pentru prima oară
de cîteva săptămîni încoace. Știa el de ce se
aventurase. Putea întîlni pe drumul său diferite
ipostaze de care să se bucure pînă în fundul
18
rărunchilor de ceea ce îl înconjura, ba mai mult,
grație sentimentului de recunoștință care
tocmai l-a încercat, afirmă pe nepusă masă, ca
de nicăieri:
— Vedeți dumneavoastră, a continuat
Levin, majoritatea oamenilor acționează cu
mentalitatea de a-i spune focului de tabără:
˝Întîi dă-mi căldură, apoi voi pune bușteni˝.
După această revelație pe care Levin i-a
împărtășit-o controlorului, acesta din urmă a
rămas ușor buimac. Zăpăcit chiar. Nu reușea să
pătrundă în profunzimea vorbelor pe care
urechile sale tocmai le auziseră. Atenția i s-a
oprit însă la ultimul cuvînt.
— Bușteni? Ce bușteni? Suntem în Bușteni?
Aoleu, domnule, am ajuns în Bușteni și
dumneavoastră, domnule, nu mi-ați arătat
biletul, domnule…
Levin s-a încruntat încercînd să analizeze
logica afirmației pe care tocmai o auzise.
— A da, biletul. Normal, biletul… Care
bilet?
Fața mecanicului de tren se aprinse de-un
roșu-stacojiu și piciorul drept se porni fără
control să bîțîie a nerăbdare.
19
 Cu răbdarea unui yoghin indian, Levin își
scoase din rucsac o carte, pesemne că semnul
de citit al cărții era însuși biletul atît de rîvnit de
către controlor. Cînd îl văzu, acesta din urmă
parcă turbă.
— Domnule, am să telefonez mai sus de n-
oți intra în bucluc una-două, domnule, de nu o
să vă vedeți…
Levin din ce în ce mai senin la față afirmă
din glasul ușor entuziast:
— Nu există prieten mai loial decât o carte,
și un zîmbet tîmp îi schimbă toată înfățișarea.
La auzul acestor cuvinte, controlorul vede
că nu o scoate la capăt de nici o culoare și
schițînd din mâna dreaptă un gest a lehamite,
face stînga împrejur și pornește mai departe,
amenințîndu-l pe Levin cu privirea.
— Nu vă supărați, dar am să revin
domnule, și atunci o să vedeți dumneavoastră…
și în clipa următoare se făcu nevăzut.
În timp ce parcurgea culoarul cu bărbia
afundată în piept după înfrîngerea suferită,
acesta își autoanaliză atitudinea de lacheu cu
care s-a expus tînărului Levin și hotărît să

20
schimbe numaidecît asta, porni din loc către o
tînără domnișoară.
— Biletul dumneavoastră doamnă, îi spuse
pe un ton cooperant, dar sever.
— O clipă, vă rog, replică fata din fața sa cu
o voce ridicată și caldă.
Controlorul arăta ca un om care se gîndea
la ceva și-și aruncase o privire mai jos de gîtul
fetei aproape fără să vrea. Hotărît să schimbe
ceva în atitudinea lui de-acum încolo,
mecanicul nostru afirmă parcă dintr-o dată:
— Nu vă supărați doamnă, îmi încredințați
să vă spun ˝tu˝?
Asta a atras un mare hohot de rîs din
partea lui Levin, dar și a celorlalți călători aflați în
fundul compartimentului.

21
22
 CAPITOLUL 2

După episodul cu controlorul, iată-l pe

Levin coborît din tren, gata de aventură. Piciorul
drept se mișca regulat și la distanță apropiată
de cel stîng. Nu-și putea dezlipi palma de sub
bărbie și căzut din nou pe gînduri, medita la
cele întîmplate.
— Asemeni acelui biet om sunt o mulțime
de oameni. Oameni prinși în mrejele societății,
în slujbe pentru care au fost programați să
muncească din greu, motivați de frică, nu de
creativitate. Pot menține puterea asupra
oamenilor oferindu-le ceva, dar dacă un om are
totul, acel om nu va mai fi în puterea lor. Teama
de a pierde lucrurile pe care le-au obținut cu
greu îi guvernează. Lucrurile pe care le dețin îi
posedă, își spune Levin, afundîndu-se și mai
23
mult în gîndurile sale. Doamne, oare nu-și dau
seama că se deconectează de la propriul lor
suflet urmînd acest drum bătătorit? Dacă te-ai fi
uitat acum la Levin, puteai citi pe fața sa palidă,
îngrijorare.
Levin era pierdut.
— Nu, eu nu-mi permit să-mi vînd timpul
pentru bani, se gîndea el. Dacă îmi dau timpul
la schimb pentru bani, cred că acesta este cel
mai prost schimb pe care îl pot face pentru că
oricînd pot să primesc bani, dar timp cînd mai
primesc?
În adîncul lui știa că ceva îl chema în acea
drumeție, doar că nu știa nici el ce era. Era ceva
peste puterea lui de înțelegere. Nu era ceva
rațional, logic.
— Nu, este mai mult decît atît! Trebuie să
fie. De ceva timp, Levin își mișca ochii agitat în
toate direcțiile, bîțîind din piciorul drept și
pentru cîteva secunde parcă nu mai era acolo.
Adevărul este că natura, muntele nu doar că te
încîntă cu peisajele sale, dar te pune față în față
cu tine însuți, iar în acest loc minunat nu poți
decît să admiri măreția din fața ta, să te bucuri
de fiecare moment, să fii recunoscător pentru
24
existența persoanelor pe care le iubești și ca
bonus, să-ți pui întrebările potrivite.
Se afla deja pe traseul forestier, iar faptul
că era singur îi amplifica toate simțurile și
instinctele.
Rămas singur, simți o neliniște atît de
puternică și o dorință atît de arzătoare de a
ajunge mai repede la destinație, poate pentru
că îi scăpa cel mai important aspect al unei
călătorii: acela că drumul contează și mai puțin
destinația.
Cu cît înainta mai mult pe aceste
meleaguri, în graba sa neliniștită, Levin măcar
avea libertatea de a vedea ce dorește, fiind pe
propriile picioare și nu limitat în priveliști ca
atunci cînd avea înaintea ochilor cupeul
trenului, șezînd și văzînd doar ceea ce i se dă de
la fereastră. Pentru o clipă, acest sentiment îi
transformă buzele într-un ușor zîmbet. Aceste
ore pe care urma să le petreacă singur îl
înspăimîntau ca moartea. Simțea nevoia să aibă
pe cineva aproape, să stea de vorbă, să-i țină de
urît și să-și amăgească într-un fel vremea.
Tot mergînd înainte și cufundat în
procesele sale interioare care acum îl încercau
25
din ce în ce mai intens, nu băgă de seamă că cu
cît înainta mai mult, cu atît natura devenea mai
aspră de parcă ai fi zis că ea își încruntă privirea
și că cumva îl trage la răspundere pe Levin
grație cutezanței sale cu care îndrăznește să
calce peste hotarele pustiului și să tulbure cu
zgomotul pașilor și al respirației sale adînca
liniște a singurătății. Este uimit pînă în rărunchi
de cîtă liniște poate exista împrejuru-i. Era
departe-departe de zgomotul gălăgios de oraș
și sătul pînă peste cap de el. Avea nevoie de
asta. Dar cumva, toată această schimbare a
mediului aducea cu ea și un sîmbure de
neliniște în inima lui Levin.
Nefiind foarte familiarizat cu acest nou
mediu în care se afla, dar gustînd și molipsindu-
se cu ˝microbul˝ solitudinii în natură, acesta nu a
rezistat să stea departe, dîndu-și voie să mai
simtă încă o dată ceea ce a simțit înainte. Nu-și
dădea seama în toiul acestor îndeletniciri ale
sale de dragostea ce prindea, văzînd cu ochii,
pentru sălbatec. Pe Levin îl încerca chiar uneori,
cînd n-ar fi putut spune cu siguranță dacă
vreodată fusese în altă stare, decît cea de față. Și
ca drept dovadă despre asta e că uitase cu
26
desăvîrșire de potențialul existenței unei alte
lumi, iar tot ce trăise înainte parcă ar fi fost
fantasmagoria unui vis…
Se deconectă pentru un moment parcă cu
totul de tot ce înseamnă condițiile vieții
materiale. Pierduse noțiunea timpului, acum
timpul se dilata pentru el, așa îi părea. Uitase să
și mănînce, uitase chiar să-și mai ia pe el un
polar, stînd o bună bucată de vreme aproape
dezbrăcat, în frig și nu numai că se simțea
proaspăt și sănătos, dar parcă dezbrăcat de
robia trupească, stăpîn pe toate puterile lui, în
stare de a săvîrși faptele cele mai extraordinare,
cum ar fi să ridice copacii căzuți la pămînt sau să
repare acolo unde era rupt. Cum văzu el
lucrurile atunci n-avea să le mai vadă niciodată
în viață. O pasăre zbura deasupra capului lui și
apoi alta, încît s-a oprit să asculte pădurea. Era
minunat. Lungit la pămînt, nu credea că există
așa ceva. De departe n-ar fi descoperit asta
dacă nu ar fi dat ascultare vocii aceleia care l-a
chemat acolo.
Toate astea laolaltă erau atît de neobișnuit
de frumoase, încît lui Levin începu să-i curgă
apă din ochi. Erau lacrimi. Rîdea și plîngea de
27
bucurie. Parcă tot în jurul lui avea dintr-odată
viață, iar fiecare copac al pădurii era un vechi
tovarăș de joacă. Era o lume total nouă lui, dar
parcă o știa de-atîta timp! Totul îi era cunoscut și
necunoscut în același timp. Dintr-odată nu se
mai simțea singur. Acel sentiment de
deșertăciune, de lipsă a ceva ce nu poate fi
rostit, ce devine din ce în ce mai adînc, aruncînd
în tristețe cele mai multe momente ale vieții și
vopsind în gri orice experiență, acum dispăruse.
Se umpluse. Lui Levin parcă i se umpluseră
toate neajunsurile. Dintr-odată avea o armată
de prieteni. Fiecare copac era un prieten pentru
el, un frate, un camarad. Putea să rîdă în sfîrșit
din adîncul sufletului său.
Levin simți un adaos la fericirea lui.
În această stare de beatitudine, un gînd
de îngrijorare îl neliniști pentru o secundă. Erau
neliniști legate de traseul pe care s-a aventurat.
Era pentru prima oară cînd îl încerca gîndul
rătăcirii.
— Dacă mă voi rătăci? Dacă nu este marcat
mai departe? își zise Levin îngrozit pentru un
moment, dar își reveni rapid. De altfel nici
marcajele, nici poteca pe care o am înainte… nu
28
pot să îmi știrbească fericirea. Nimic nu mi-o
poate știrbi!
Acestea toate îl făcură să simtă nu numai o
alinare a suferințelor sale, ci și o liniște
sufletească cum nu mai avusese niciodată.
Înțelesese deodată că ceea ce fusese izvorul
suferințelor sale se preschimbase într-un izvor
de bucurie sufletească…

29
30
 CAPITOLUL 3

Oare cum va putea convinge Levin pe

cineva că poate exista așa ceva? Că poate trăi
cineva așa ceva? Dar fericirea lui era așa de
mare, încît aceste întrebări nu i-o zdruncinară, ci
o întăriră cu încă o nuanță. Nu mai avea nimic
de demonstrat. Pur și simplu se simțea întregit.
Liniștea pustietății și a sălbăticiei, doar
concertele pădurii pe fundal, acum luau forma
unui soi de ușurare sufletească, că totul este și
va fi, cum trebuie să fie.
Era începutul unei înțelegeri superioare.
Dar această solitudine avea să-l poarte pe Levin
într-o și mai adîncă solitudine întrucît aceasta nu
survine din cauză că nu am avea oameni în jurul
nostru, ci mai degrabă că nu le putem comunica
lucruri care nouă ni se par importante sau din
31
impresia foarte probabilă de a fi greșit înțeleși.
Cînd cineva știe mai multe decît ceilalți, devine
singuratic. Nimeni nu simte comunitatea mai
profund decît o simte singuraticul, iar
comunitatea înflorește numai acolo unde
fiecare singuratic își amintește de specificul său
și nu se identifică deci cu ceilalți.
Rumegînd fără să vrea în minte discuția
purtată cu controlorul din tren, Levin se întreabă
oare ce ar face acesta dacă ar gusta măcar
pentru o clipă din senzația în natură ce tocmai l-
a încercat. Va mai fi la fel? Ar mai fi la fel de
obedient sau ar lua decizii guvernate de ceea
ce simte?
Dar nu doar despre controlorul din tren, ci
despre toată lumea începînd de la cei mai
neajutorați și neputincioși. Oare cum s-ar simți
dacă ar știi că deja ei conțin totul? Că nu au
nevoie de lucruri exterioare pentru a compensa
ce au în interior? Și gîndurile lui Levin se
propagau din ce în ce.
— Oare dacă aduc, măcar atîta, măcar să-i
aduc aici, în acest minunat loc și pe urmă om
vedea. După care fiecare să decidă ce-o vrea.
Cine știe, poate nu va mai fi la fel nici pentru ei,
32
dar măcar să le arăt acest mediu nou și din
totdeauna, locul unde ne reconectăm la
sufletele noastre, de cele mai multe ori,
sălbăticite de jungla urbană și cenușiul orașului.
Și lacrimi fierbinți îi scăldau pomeții
proeminenți, ieșiți în afară, simțindu-se în
același timp deosebit de liniștit și împăcat cu
sine însuși.
Astfel, pe fața lui Levin se putea citi o
seninătate cum nu mai avusese, poate doar cînd
era copil. Marginile ochilor săi erau încrețite de
bucuria ce izvora din locuri știute doar de el, și
cu un zîmbet pe față, mergea înainte către
nicăieri.

33
34
 CAPITOLUL 4

Întîmplarea ce îl aștepta pe drum era de

asemenea dintre cele mai surprinzătoare. Dar să
u r m ă r i m f a p t e l e p e t re c u t e î n o rd i n e a
desfășurării lor.
Pe drumul său, Levin avea să întîlnească
un alt drumeț, ușor perplex din fire, dar mai ales
din pricina faptului că nu se aștepta nici în
ruptul capului că este posibil ca fix în aceeași zi,
la aceeași oră și în același loc să întîlnească pe
cineva.
Piotr Stepanovici era neterminat de înalt,
dacă l-ai fi privit din depărtare ai fi zis că este
una cu ceilalți copaci. Așa de înalt era, de-ți
producea asemenea percepții. Bărbia îi era
minunat desenată, avea urechi bine

35
proporționate și un nas arătos, aproape frumos,
lipsit de orice deviere.
Acesta scuipă artistic într-o parte, repezind
un scuipat sec pe potecă. Avea un aer arogant,
hotărît și de un calm forțat, al omului dispus
pentru moment să discute cu răbdare, pînă la
cea dintâi explozie. Avea un tic nervos clipocind
întruna din ochiul stîng cînd nu mai știa ce să
spună. Pînă să-l cunoști, ticul acela te-ar fi putut
îngrijora, însă după ce-l cunoșteai te îngrijora cu
adevărat.
La prima impresie, parcă nici nu și-ar fi
dorit să-l întîlnească în cale pe Levin. După
primele dialoguri politicoase schimbate de
obicei în ipostazele oamenilor ce se întîlnesc
pentru prima oară într-un loc select, cei doi
decid că este spre binele lor dacă ar alege să-și
continue călătoria împreună.
— Prietene dragă, deschise vorba primul
Piotr Stepanovici, scuză-mă că te întreb, mă rog,
dar pe aici se merge-ncolo?
Levin rămîne buimăcit la auzul acestei
întrebări de nicăieri. Nu știe cum să reacționeze,
dar în cele din urmă, găsind un răspuns
inteligent, credea el, îi replică:
36
 — Dacă mergi înapoi, tot înainte trebuie să
mergi, rînjind mai mult decît zîmbind, satisfăcut
de ceea ce tocmai spusese.
— Dar dacă merg cu dumneata, mă rog, o
să mergem de două ori înainte, răspunse Piotr
Stepanovici, crezînd în sinea sa că răspunsul său
a fost unul dintre cele mai bine alese.
— Levin, încîntat.
— Piotr Stepanovici, replică acesta și
scuturîndu-și mîna în aer, continuă cu același
aer de-un calm forțat, al omului dispus să
discute cu răbdare. Ești singur?
Levin încuviință din cap.
Cei doi hotărîră să-și împartă poteca, mai
ales că ziua fiind scurtă, soarele dădea deja
semne că trebuie să apună, nu prea au avut
încotro. Două capete sunt mai bune decît unul.
Dacă te-ai fi uitat la Piotr Stepanovici cu
atenție și prin ochii observatorului care nu
judecă o persoană după prima impresie, ți-ai fi
putut da seama că acest om, în ciuda atitudinii
sale de moment, arogantă și de-un calm forțat
pînă la cea dintîi explozie, ei bine, ți-ai fi putut
da seama că acest om este deosebit de

37
inteligent, iar experiențele sale de viață întăreau
asta.
Era un om în vîrstă și trecut prin viață, călit,
ar spune unii. Se simțea în aer.
După o lungă tăcere, Levin hotărî să rupă
acea liniște mormîntală. Ceva îl atrăgea la acest
om, simțea că nu degeaba s-a întîlnit cu el și că
mai mult ca sigur avea să învețe de la dînsul
cîteva lecții de viață importante. Totuși Piotr
Stepanovici, la prima impresie cel puțin, era
oarecum ˝impenetrabil˝, dar odată ce treceai de
acest scut, o întreagă nouă lume ți se deschidea
de te mirai cum de un om poate ține atîtea
lucruri minunate doar pentru el. Care era
povestea lui?
Pe măsură ce timpul trecea, Levin devenea
din ce în ce mai curios cu privire la tovarășul său
de drumeție, și totuși nu știa cu ce să înceapă…
— De ce mergi singur? rupse acesta în cele
din urmă tăcerea și trecînd peste atitudinea
politicoasă dintre doi necunoscuți.
— De ce merg singur, mă rog, eu adică?
replică Piotr Stepanovici. Levin îl urmărea în
tăcere, apoi Piotr Stepanovici reluă cursul
cuvintelor:
38
 — Vezi tu, Levin, Levin ai spus că te
cheamă, așa-i? Mă rog, vezi tu, la un moment
dat în viață, nici tu nu știi de ce, mă rog, dar mai
devreme sau mai tîrziu fiecare o apucăm pe
drumul nostru în viață în ciuda tuturor
promisiunilor de nedespărțire din perioada de
când eram încă împreună… mă rog… și aici oftă
adînc.
Levin îl asculta cu atenție și parcă nu-și
dorea ca noul său prieten să se oprească.
— La cine te referi, Piotr Stepanovici?
— La cine mă refer? Cum la cine, mă rog,
mă refer? La prieteniile de ˝nezdruncinat˝, mă
rog, și în clipa cînd rostise cuvîntul
˝nezdruncinat˝, Piotr Stepanovici începuse să
clipească de mai multe ori din ochiul stîng într-
un gest nervos.
Era conștient de ticul său nervos și că
acesta se manifesta necontrolat, dîndu-și seama
de asta ori de cîte ori cineva se uita mirat la el,
îngrozit chiar. Apoi își reluă șirul vorbelor:
— Vezi tu, Levin, mă rog, te văd tînăr și nu-ți
cunosc povestea, dar să ai grijă, cei mai mulți
oameni, și sunt blînd în exprimare, (cînd rosti
ultima frază își ridică cu precizie arătătorul în
39
aer), mă rog, fiecare acționează oarecum cu un
interes cel puțin ascuns, mîrșav, josnic. Măcar de
l-ar spune pe față, dar ei nu, îți fac un bine, apoi
se așteaptă să le întorci și tu favoarea la rîndul
tău, că altfel e rușine, mă rog…
Atenția lui Levin era acaparată total.
După o pauză de tăcere, Piotr Stepanovici
adăugă din nou:
— Am uitat să iubim, Levin… mă rog.
Pe Levin îl irita într-o mai mică sau mai
mare măsură acest parazit verbal ˝mă rog˝
adăugat după fiecare frază al tovarășului său de
drumeție, dar nu obiectă nimic.
— Levin, drăguță, marea majoritate a
oamenilor îți dau ceva, iar apoi așteaptă ceva în
schimb, reciprocitate. Ei bine, mă rog, aceștia
de cele mai multe ori rămîn frustrați din cauza
așteptărilor nesatisfăcute pe care și le creează în
mintea lor, mă rog. Ei oferă ca o strategie de a
obține ceva. Prin ˝darul˝ lor cred că și-au
cumpărat biletul către ce ai tu valoros de oferit,
mă rog.
Pe Levin îl buși pentru o clipă rîsul
amintindu-și de controlorul din tren. Dar după
cîteva momente de tăcere, rosti cu voce tare:
40
 — Ca povestea focului, Piotr Stepanovici!
Cunoști povestea focului, Piotr Stepanovici?
— Nu chiar, dar te ascult, mă rog.
— Ve z i t u , m a j o r i t a t e a o a m e n i l o r
acționează cu mentalitatea de a-i spune focului:
˝întîi dă-mi căldură, apoi voi pune niște bușteni˝,
exclamă Levin din rărunchi.
— Asta da metaforă, drăguță, nici eu n-o
puteam spune mai bine, completă Piotr
Stepanovici, îmblînzindu-se la față. Simțea că
are ce împărtăși cu acest om.
Piotr Stepanovici era un om bogat, dar nu
lăsase asta să-l stăpînească. Era modest și cu
principii dintre cele mai alese. Nu l-ai fi crezut
nici dacă ar fi scos subit un teanc mare de bani
din bocceluță, așa de modest arăta. Dar acest
om nu mai avea nimic de demonstrat lumii,
poate de aceea a ales să hoinărească singur în
sălbateca natură. Oarecum se simți înțeles de
tovarășul său de potecă, apoi adăugă cu
înflăcărare:
— Levin, vrei să știi părerea mea, mă rog,
cum văd eu lucrurile adică?
Levin încuviință din cap.

41
 Piotr Stepanovici schiță un gest cu mîna în
semn că i-ar șopti ceva la ureche, s-a aplecat
puțin în față și a zis încet un cuvînt:
— Dăruitul, și ochii îi luceau de mulțumire.
— Dăruitul? se asigură Levin că a înțeles
corect.
— Dăruitul, mă rog, să oferi din prea plinul
tău. Dar știi de ce?
Levin ridică năuc din umeri, așteptînd cu
nerăbdare răspunsul.
— Pentru că îți place asta la nebunie! Mă
rog, nu e o strategie, e un mod de viață, a
adăugat el cu un zîmbet uriaș.
Levin a primit acest răspuns cu căldură.
Rezona cu el. Exact asta simțise odinioară în
acea stare de beatitudine când era singur în
pădure. Și-ar fi dorit prin toți porii ființei sale ca
măcar o persoană să poată simți, chiar și într-o
mai mică măsură, ceea ce tocmai îi dădea fiori
de bucurie.
— Piotr Stepanovici, în natură mă simt
complet, bucuros, cu recunoștință în suflet, dar
cum aș putea să-i smulg pe prietenii mei prinși
în cealaltă lume? Adesea îmi spun că nu au
timp, Piotr Stepanovici, deci cum aș putea eu să
42
le ofer darul ăsta, natura adică. Nu că natura ar fi
a mea, dar face parte din mine și cred cu
ardoare că aici, în această lume, pentru că sunt
lumi complet diferite, Piotr Stepanovici, în
această lume s-ar simți… conectați.
Și în timp ce rostea aceste cuvinte cu
repezeală, cîteva lacrimi se perindară pe
pomeții acum stacojii de emoție.
Piotr Stepanovici îl urmărea în tăcere,
bucuros pînă în fundul rărunchilor de rezonanța
de care avea parte tovarășul său.
Levin, tînăr fiind, nu era foarte înstărit
material precum tovarășul său de potecă, dar
chiar dacă nu știa asta, o putea simți din
bunătatea cuvintelor cu care vorbea. Levin știa
că problema finanțelor era poate principala
cauză pentru care marea majoritate a prietenilor
lui nu mai avea prea mult timp liber atît pentru
hoinărit și alte asemenea. Dar el nu își permitea
să își dea la schimb timpul pentru bani. Știa că
bani putea primi oricînd, dar timp ba. Era
momentul să nu mai fie unul dintre cei mulți și
să devină unul dintre cei puțini. Își aduse aminte
de șirul gîndurilor din tren, de întrebările pe
care și le punea și parcă simțea că într-o mai
43
mare sau mai mică măsură putea primi răspuns
frămîntărilor sale de la omul din fața sa, trecut
prin viață. Nu știa despre el, dar cumva intuia.
— Piotr Stepanovici, controlorul, Piotr
Stepanovici, am venit aici ca să… ca să… hîîî,
hîîî, și sughițatul îi opri șirul vorbelor, ca să
găsesc un răspuns, Piotr Stepanovici, și din ce în
ce mai multe lacrimi fierbinți îi ieșeau din ochi.
Ce-o să mă fac, Piotr Stepanovici dacă n-o să-mi
mai permit să iau parte la lumea aceasta? Dacă
voi deveni captiv în cealaltă lume? Dacă prin
cine știe ce primejdii necunoscute voi ajunge…
controlor, sau orice altceva care-mi va sabota…
hîîî, hîîîî… libertatea?
Piotr Steapanovici îl privi cu compasiune și
vru parcă să spună ceva, dar se abținu. Apoi
rupse deodată tăcerea:
— Vezi tu, Levin drăguță, mă rog, venitul
tău este determinat de cît de mulți oameni
servești, mă rog, și cît de bine îi servești, mă
rog…
Ridicîndu-și capul din pămînt și oprindu-
se din sughițat, Levin îl ținti cu privirea drept în
ochi pe noul său prieten, apoi a încuviințat din
cap.
44
 — Și dacă nu voi fi în largul meu servindu-i
pe ceilalți? Ce sunt eu, servitor? rosti încet Levin,
aproape șoptind.
— Uneori te simți stupid, chiar arăți stupid,
dar mă rog, o faci oricum. Așa îți aduci
contribuția în ajutarea semenilor tăi. Mai întîi,
mă rog, dăruiești focului lemne, îi servești
lemnele abia apoi primești căldură și nu invers.
Sau vrei să rămîi unul dintre cei mulți, și cu asta
Piotr Stepanovici și-a pus o jachetă windstopper
peste polartec și a mușcat dintr-un măr roșu,
zemos.
— Nu, nu vreau să rămîn unul dintre cei
mulți, vreau să devin unul dintre cei puțini, dar…
dar cum este posibil oare? întrebă nedumerit
prietenul nostru.
— Numai gîndește-te o clipă, tu!
Majoritatea oamenilor supraestimează ce pot
realiza într-un an și subestimează ceea ce pot
construi în zece ani și astfel, nereușind să obțină
rapid ce și-au propus într-un an, ei renunță, mă
rog, dar dacă și-ar fi lărgit numai un pic, tu,
numai un pic orizonturile… aici e problema, mă
rog, oamenii nu prea gîndesc pe termen lung, i-
a răspuns cu un oftat din rărunchi Piotr
45
Stepanovici, cu sentimentul că în această
observație se află o profundă înțelepciune.
— Într-adevăr, oamenii își doresc totul
acum dacă se poate, replică partenerul său de
aventură.
Piotr Stepanovici încuviință din cap.
Și pierzîndu-se în focul discuției, cei doi
prieteni nici nu observară cum parcă pe nepusă
masă soarele de de-asupra capului lor de
odinioară decide să-i părăsească. Aceștia
observînd primejdia în care tocmai alunecaseră,
s-au decis să-și instaleze adăpostul. Levin subit
și-a amintit lecțiile de supraviețuire pe care le-a
învățat de la instructorul său cu șapte războaie
la activ și expert în domeniu.
Noroc că aveau hainele impermeabile,
altfel ploaia i-ar fi udat. Totuși Levin nu a fost
foarte inspirat când și-a ales încălțămintele,
acestea luînd apă, iar proprietarul lor avînd
sentimentul că în loc să se plimbe pe poteci de
munte, se plimbă pe plajă la mare. De aceea,
protagoniștii noștri aveau nevoie de a face focul
pentru a-și usca cele ude, pentru a prepara
hrana și pentru a ține animalele prădătoare la
distanță. Nu aveau nevoie să purifice apă,
46
întrucît ambii au fost inspirați la plecare și
dispuneau de suficientă apă. Știau că vor urca în
altitudine, iar în prezența calcarului nu prea ar fi
întâlnit nivelul piezometric1 al freaticului. Cu alte
cuvinte, nu ar fi avut de unde să facă rost de
apă.
— Merg să adun niscai’ iască, pregătește
amnarul, mă rog, dacă zici că chibrituri n-ai, tună
dintr-odată cu vocea sa de bas, Piotr
Stepanovici.
Levin a încuviințat din cap.
— Dar unde mergi fără frontală?
— Mă rog, ai una în plus?
Nu trecu multă vreme pînă să-și pună la
punct cele de trebuință, cînd o ploaie le
îmbogăți experiența.
— O să-l stingă! a exclamat Levin.
— Este în regulă. Mă rog…
— Este în regulă? Cum este în regulă dacă
rămînem fără foc?
— Vezi tu, Levin, mă rog, viața nu înseamnă
să aștepți să treacă furtuna, ci să înveți să

1
Nivelul până la care poate ajunge apa subterană, oglinda ei

47
dansezi în ploaie, și adăugînd asta, Piotr
Stepanovici schiță un zîmbet.

48
 CAPITOLUL 5

Piotr Stepanovici nu se plictisea și se

găsea în cea mai bună stare sufletească. Levin
își dădea seama că acesta avea chef de vorbă.
— Ce zici? Ne punem să dormim? îl întrebă
Levin.
— De ce să ne grăbim? Să mai stăm. Te
pomenești că ți-e somn, mă rog. Ia uite cum te-
ai udat la picioare. Cu toate că ne-a prins ploaia,
e frumos aici. Orice drumeție e frumoasă pentru
că se petrece în natură. Ce minunați sunt
copacii, zise Piotr Stepanovici, pătruns și stăpînit
parcă de solemna măreție a împrejurimilor.
Pădurea asta, adăugă el, îmi aduce aminte de o
ghicitoare. Știi care? Primăvara înverzește,
toamna-ngălbenește și iarna te-ncălzește,
poftim de ghicește…
49
 — Lemnul? răspunse Levin pe jumătate
adormit.
— Da, ai ghicit. Mă rog, fii atent aici, ce ai
adormit? Fii atent: Mic și bun de gură, să-l
oprești nu poți; Nu-l adapă nimeni, i-adapă pe
toți…
— Nu cunosc ghicitoarea asta, răspunse
posac Levin.
— Izvorul. Dar pe asta o știi? Cine știe o
crăiasă, toată noaptea luminoasă, între stele
locuiește, oare cum se mai numește? Levin? Ai
adormit? Mă rog…
— Mmhm, luna… mhm.
— Da, bravo! Credeam că te-a luat somnul.
Pe sub razele de soare, zboară peste cîmp o
floare… Ei bine?
Omul acesta era o enciclopedie de
ghicitori, parcă nu se mai termina.
— Norul! își reluă șirul cuvintelor după
așteptarea îndelungată din partea lui Levin, care
pesemne, se pare că adormise mîlc. A lăsat-o
Dumnezeu, ca s-o bei și tu și eu, Levin! Levin?
Și nu dură mult pînă să adoarmă și Piotr
Stepanovici.

50
 Pierdut cîteodată în larga și neprihănita
singurătate a naturii, cine n-a ascultat glasul
duios și mistic, în care adierile călătoare ale
dimineții își destăinuiesc frunzelor adormite ale
codrului eterna lor dragoste?
— Știi, m-am gîndit la tine, cugetă Piotr
Stepanovici cu glas tare în toiul dimineții. Ceea
ce se petrece în cealaltă lume, cu prietenii
dumitale, mă rog, e din cale-afară fără noimă.
— Nu înțeleg, zise ușor zăpăcit Levin.
— Influența ta este determinată de măsura
în care plasezi pe primul loc interesele celorlalți
oameni, mă rog. Am învățat asta pe pielea mea.
Aici este foarte probabil ca prietenilor tăi să nu
le pese efectiv de interesele celor cu care intră
în contact, mă rog. Îți amintești de povestea
focului?
I-a lăsat lui Levin un moment ca să
proceseze toate aceste idei, vru să continue, dar
a făcut o pauză.
— … în măsura în care plasezi pe primul
loc interesele celorlalți oameni, repetă Levin cu
voce tare fără să vrea, clătinînd încet din cap.
Toată această întîlnire neașteptată cu Piotr
Stepanovici avu impact asupra lui Levin, mai
51
ales învățămintele cu care avea să se întoarcă
acasă.
Nici că se așteptase la asta și nici dacă și-
ar fi pus în minte încă plecînd de-acasă, cum că,
vezi Doamne, ˝am să mă întîlnesc pesemne
poate cu vreun drumeț și are să mă elucideze cu
răspuns la frămîntările mele˝.
De cele mai multe ori este fix invers. Nu
știi ce te va aștepta într-o călătorie, dar te duci
pentru că experiența în sine îți oferă de cele mai
multe ori, învățăminte. Pe lîngă stările de spirit.
Iată că sosi și vremea în care cei doi
drumeți fură nevoiți să pornească fiecare pe
poteca sa pe mai departe. Acestia se
îmbrățișară cu înverșunare, își mulțumiră unul
altuia pentru timpul și experiența acordată și
pe-aci ți-i drumul.
Din cînd în cînd, o pasăre despica aerul ca
o săgeată neagră.
De cîte ori, în mijlocul arborilor muți și
neclintiți, nu ne-am simțit ca în tovărășia unor
vechi și buni prieteni guralivi? Exact așa se
simțea și Levin al nostru, rămas singur.
Ridicîndu-și privirea împrejur, într-o zi atît
de proaspătă, cu soarele intrînd în ochi printre
52
ramurile codrilor, din haina de umbră a pădurii,
Levin a zărit nenumărate flori albe, albastre sau
roșii și în contemplarea sa, parcă înțelegea cum
răsare viața din păturile eterne ale morții…

53
54
 CAPITOLUL 6

De-acum Levin era singur și mergea fără

direcție. O tensiune în inima lui se cuibărise,
acum aprinzîndu-se din ce în ce. Nu-și putea
explica ce poate fi asta, dar era în mod cert
ceea ce-l împingea într-o asemenea stare de
nepăsare parcă. Îi era totuna. Parcă gîndurile
sale din tren acum nu doar că nu-și mai aveau
sensul, dar îi erau totuna. Nu mai căuta răspuns
pentru că știa că nu acolo era direcția potrivită
pentru el. În fond, nici nu mai căuta răspuns, îi
era totuna. Iar această stare de nepăsare era cea
care-l mîna înainte fără direcție.
Gîndurile sale zburau șăgalnice, fără
legătură. În minte îi reveni dialogul purtat cu
Piotr Stepanovici.

55
 — Influența ta este determinată de măsura
în care plasezi pe primul loc interesele celorlalți
oameni, gîndi cu voce tare, apoi din nou, gîndul
îi zbură în altă parte…
Peisajele dezolante ale defrișării pădurilor
în care se afla îi induceau aceeași stare.
— În definitiv, îmi e totuna, spuse ca pentru
sine, Levin. Eu sunt aici, ei sunt acolo, în cealaltă
lume, continuă el. Un raționament urma altui
raționament, apoi tăcu pentru mai mult timp,
mergînd tot înainte, fără direcție. Greu de spus
în cuvinte această senzație trecătoare care-l
încerca pe Levin.
Cu pașii agale, îi era totuna într-un
asemenea hal, încît parcă voia să prindă în fine
un moment cînd nu-i va mai fi chiar atît de
totuna. Atunci a încetat deodată să mai fie
supărat pe oamenii pe care era el supărat
dinainte și parcă uitase complet orice conflict.
Pentru o secundă, ai fi zis că și uitase de
existența celeilalte lumi. În definitiv, pentru ce să
fie supărat? Îi era totuna. I-a devenit totuna și
toate problemele au dispărut.
Dincolo de toate aceste stări inefabile ce-l
încercau pe Levin, de-odată în fața ochilor săi,
56
dar nu în realitate, ci în imaginația lui totul
căpătă forma unui vis. Totul părea că strălucește
ca într-o sărbătoare. Copacii drepți, înalți pînă la
neterminare, căpătaseră un fel de aură în jurul
coroanei lor, iar nenumăratele lor frunzulițe îl
salutau cu foșnetul lor încet, mișcate de adierea
vîntului.
Rododendronul ardea în culori vii, aprinse
și înmiresmate. Parcă ar fi fost din totdeauna din
partea locului. Totul îi era atît de familiar. Îl
încerca sentimentul omului care se întoarce în
locurile copilăriei după mai mulți ani, dar în
ciuda sentimentului care pentru majoritatea nu
mai e ce-a fost odată, lui i-ar fi fost încă vii
aceste meleaguri.
Totul era atît de prielnic, încît nici păsările
libere nu mai zburau de pe el. I se puneau pe
cap și pe degete, lovindu-l lin cu aripioarele
gingașe și ca într-un concert, cîntau toate
voioase. De-odată, în închipuirea lui, se
conturară mai multe siluete de forma unor
Arhangheli. Erau tot niște oameni, dar erau
diferiți. Erau atît de diferiți pentru că erau atît de
simpli. Ei nu doreau nimic și erau liniștiți. Nu
erau însetați după ceva anume cum sunt parcă
57
toți din lumea din care făcea parte Levin, pentru
că viața lor era împlinită. Din ochii acestor
Arhangheli radia o lumină scînteietoare.
Chipurile lor străluceau de înțelepciune ajunsă
pînă la împăcare, iar din vocile lor răsuna o
bucurie ca de copil. Păreau că au cucerit nevoia
de a cuceri lumea, atît de simpli erau. Nu
simțeau să impresioneze, voiau doar ca și
ceilalți, printre care și Levin, să se bucure de
seninătatea de care ei se bucurau. Cunoașterea
lor era mai adîncă și mai profundă decît a
oamenilor de seama lui Levin. Ei îi arătau
copacii, dar el nu era în stare să înțeleagă
gradul acela de iubire cu care ei priveau.
Aceeași atitudine aveau față de întreaga natură.
Era ca și cum toate făceau parte din același
întreg și întregul era alcătuit din fiecare.
Acești oameni, acești Arhangheli nu se
străduiau măcar să se facă înțeleși, îl iubeau pe
Levin și fără asta.
Rătăceau prin minunatele lor dumbrăvi
veseli și plini de viață precum copiii o mai fac.
Slăveau natura, pămîntul, pădurile.
Combustibilul împlinirii lor era nesecat precum

58
izvoarele de munte, iar faptele lor izvorau din
inimă și pătrundeau în inimi.
Erau bucuroși și admirau fiecare ramură
de brad și nu puteau să nu se uite fără lacrimi la
răsăritul și apusul soarelui. Sufletul le era plin de
recunoștință. În sînul acestei familii, Levin se
simți profund acceptat și încurajat să nu renunțe
în ciuda tuturor greutăților vieții. Și parcă cu
glasul lor lin, îl încurajau să meargă mai
departe:
— Rezistă. Venim. Nu ești singur. Oricît de
agitată ar fi furtuna, întotdeauna și inevitabil
după răsare Soarele… e o lege a naturii.
Șiroaie de lacrimi fierbinți se perindau pe
pomeții lui Levin, apoi pe bărbie și jos pe iarbă.
— De-acum nu mai este despre mine, este
despre noi.
Această cunoaștere de care a avut parte în
închipuirea sa, îi atinsese cele mai profunde și
sensibile corzi ale inimii.
Și dintr-o întoarcere de cap împrejur,
gunoaiele pe lîngă care tocmai trecuse și
aruncate de oamenii din lumea din care se
trăgea, parcă îl readuseră rapid cu picioarele pe
pămînt. Sticle, pungi și alte resturi erau
59
modalitatea de răsplată naturii pentru tot ce are
ea de oferit. Asta îi reaminti că are o misiune,
aceea de a le arăta oamenilor această lume nou
descoperită, de a le face și lor cunoștință cu
acești Arhangheli, Arhangheli care sunt în
fiecare dintre noi.

60
 CAPITOLUL 7

Contrastul dintre cele două lumi cu care

Levin luase contact, atît cea din închipuire cît și
cealaltă lume din care se trăgea și el, cea de la
oraș, îl lovise pe acest tînăr ca trăsnetul.
Oamenii din realitate erau separați,
individualiști, nu alcătuiau cu toții o familie mare
și fiecare trăgea pentru el. Poate și ăsta este
motivul pentru care cei mai mulți dintre noi ne
simțim singuri. Oamenii din realitate treceau
unii pe lîngă alții pe stradă, grăbiți și furați de
gîndurile lor. Oamenii din realitate nu erau
liberi, ci legați cu lanțuri imaginare într-un mod
de viață, de cele mai multe ori, defectuos. Și nu
erau liberi pentru că alți oameni au creat
sisteme prin care o persoană naivă să treacă și
urmîndu-le, să ajungă inevitabil încătușați.
61
 Oamenii pe care Levin tocmai îi întîlnise
aveau parte de dragoste, dar nu se puteau
observa vreodată la ei pornirile acelei voluptăți
crude, care ne cuprinde aproape pe toți și pe
fiecare în parte și care este izvorul tuturor
relelor.
Oamenii din realitate au învățat să mintă,
au îndrăgit minciuna și au cunoscut
splendoarea ei. Poate că la început a fost doar o
glumă, un joc al iubirii, dar această glumă a
pătruns în adîncul lor și le-a plăcut.
Oamenii din realitate au învățat să nu mai
respecte natura, să n-o mai admire, măcar s-o
lase în liniștea și pacea ei, dar nu, n-o pot face. E
atît de irezistibil să arunci gunoi, o sticlă pe jos
în pădure încît ți-a căzut din greșeală. Am uitat
să admirăm și să ne bucurăm de ea, să ne
întoarcem la origini, în natură, iar răsplata
pentru aceste alegeri sunt viețile monotone și
lipsite de sens.
Asta este răsplata pentru cei mai mulți
dintre ei pentru că nu o mai respectă. Că
rucsacul lor interior este gol, lipsit de vreo
experiență autentică și care să servească drept
amintire, pentru că poate, nu i-a învățat nimeni.
62
 Nu i-a învățat nimeni că muntele, natura,
pădurea au atîtea de oferit, atîtea resurse
nelimitate, că muntele îți dă, dar nu-ți bagă în
rucsac…
Ei au luat-o de bună totuși și au început să
ia ce nu e al lor. Au început să se îndestuleze,
defrișînd masiv.
Apoi din minciună s-a născut voluptatea,
care a dat naștere geloziei, luptei pentru putere,
cruzimii în cele din urmă. Nu a durat mult, cît de
curînd a țîșnit primul sînge. Au rămas buimăciți,
mirați și s-au îngrozit, începînd să se despartă,
să plece zăpăciți care încotro.
Au apărut alianțe, dar îndreptate unele
împotriva celorlalte. Așa s-a născut onoarea și
fiecare alianță a devenit o țară. Au început să
vorbească limbi diferite și fiecare și-a ridicat
propriul drapel. S-au înrăit și au luat naștere
războaiele, lupta. Lupta pentru ce-i al meu și ce-
i al tău. S-au separat și nimeni nu urmărea
binele semenului său, ci propriul bine. A devenit
fiecare pentru el, sălbăticindu-se în jungla
urbană, au apărut orașele. Au devenit hoți și
pentru a deveni curați, au inventat politica. Au
creat legile care sunt mai presus de sufletul
63
uman, pentru că bunăstarea lor este prioritară.
Abia dacă-și mai aminteau de ceea ce au
pierdut, nici măcar nu voiau să creadă că au fost
odată inocenți și fericiți.
Fiecare a început să se iubească pe sine
mai mult decât pe ceilalți, chiar îndrăgostit de
propria sa persoană, încît se străduia din
răsputeri să-l umilească și să-l pună în
inferioritate pe celălalt, făcîndu-și un scop din
asta.
Au apărut fabricile de sclavi în acest scop,
cu rolul de a-l debusola pe copil încă de mic, de
a-l depărta de la origini. Și l-au condus pe
individ dintr-un sistem într-altul, deconectîndu-l
de la propriul suflet, găsindu-se după mai mulți
ani în diferite ocupații ce servesc sistemul prin
forme diferite, prin tot felul de slujbe, precum
controlorul acela din tren, nicidecum pe el
însuși. 

Individul a prins încredere în mulțime și
mulțimea în individ. Au fost programați să
alerge, tot mai însetați, dar fără să-și dea seama
că le era sete tocmai pentru că alergau. Iar
alergatul ăsta le ocupa cea mai mare parte din
timp. Asta se întîmplase cu prietenii lui.
64
 Să faci ce vrei într-o lume în care toată
lumea face doar ce trebuie a devenit nebunie
curată!
Levin contempla la toate astea și parcă
apa din ochii săi căpătă forma unei lacrimi. O
lacrimă urmă celeilalte și iată-le formînd acum
un monom de lacrimi pe pomeții săi
proeminenți.
Și hotărît lucru, o luă din loc, grăbind
pasul cu hotărîre. Acum nu-i mai era totuna.

65
66
 CAPITOLUL 8

Toți oamenii fericiți și care debordează de

veselie se aseamănă și se recunosc între ei cu
entuziasmul caracteristic. Toți oamenii necăjiți
însă, sunt necăjiți în felul lor unic.
În depărtare, pe drumul său, chiar înaintea
potecii lui Levin se contură o siluetă robustă.
Apropiindu-se de aceasta, îți puteai da seama
că în fața sa se afla un domn trecut de mult de
anii tinereții. Era în vîrstă, gîrbovit la față și cu
reflexe de om bătrîn. Pesemne că puteai intui
aruncînd o singură privire pe chipul său chinuit
că acesta tăinuia o ascunsă suferință, o traumă.
Parcă trăise ani de-a rîndul într-o închisoare, dar
eliberat în cele din urmă, aflîndu-se acum în fața
lui Levin. Avea un fel de regret în gesturi de
parcă și-ar fi dorit să trăiască de mai mult timp
67
în modul său actual. Dar dacă i-ai fi amintit de
asta, omul s-ar fi simțit, desigur, atins în amorul
său propriu.
Vorbea singur într-un gest de delir, parcă
discutînd cu un interlocutor imaginar. Era scund
și galben la față, cu ochelari și cu fruntea
îngustă, își întrerupse o clipă monologul ca să
dea mîna cu Levin, apoi își urmă șirul gîndurilor
fără să-l mai ia în seamă.
Levin se așeză jos, așteptînd să plece
acesta, dar curînd se simți atras de subiectul
vorbelor ticluite de bătrîn. Ai fi zis că
moșneagului nu-i mai rămînea decît să caute
uitare în visul vieții. Deodată Levin își făcu curaj
să-l oprească pe domnul ce tocmai dădea să
plece:
— Domnule, o clipă, domnule! și
exclamînd, acesta făcu un semn cu mîna stîngă
atingîndu-l ușor pe umăr, în semn de oprire.
— Ce mai înseamnă și asta? și cu ochii
bulbucați și scoși din orbite, îl tăie parcă cu laser
în două doar cu privirea pe bietul Levin.
— O clipă, domnule, o clipă. Încotro
mergeți? spuse Levin cu glas din ce în ce mai
stins.
68
 — Să am de unde mă întoarce, tăie scurt
vorba domnul în vîrstă, lăsînd să se vadă un gest
a lehamite cu mîna.
— Bine, dar… și Levin nu mai spusese
nimic. Nu mai aștepta nimic, nici chiar să-i ofere
vreun ajutor dacă acesta ar fi avut nevoie,
văzînd atitudinea ostilă cu care fu întîmpinat.
— Dracul să mă ia! strigă deodată
moșneagul.
— Dar ce este? Am impresia că sunteți
supărat? adăugă solemn Levin.
— Dă-mi voie să-ți spun, domnul meu, că
de azi înainte nu sunt deloc dispus să port
discuții cu oamenii. De altfel, aceste apucături
le-am deprins de cînd… și bătrînul plecă capul
în jos, căzut pe gînduri, uitîndu-se în gol.
— Dar cu ce v-au greșit oamenii?
— Taci, taci odată, bătu din picior, domnul
în vîrstă al cărui nume încă îi era necunoscut, și
să nu îndrăznești…
Cei doi stăteau unul în fața celuilalt de
cîteva minute, în deplină tăcere și toată
tensiunea ce se acumulase între cei doi se
declanșă într-un hohot de plîns din partea
moșneagului…
69
 — Nu mai pot, nu mai pot, îngînă printre
dinți, vîrstnicul.
— Este în regulă, mie puteți să îmi spuneți,
încuviință Levin.
— Eu adică… eu, să vedeți… încercă să se
justifice domnul din fața sa.
— Levin. Și cei doi își scuturară pentru a
doua oară mîna în aer.
— Nu am crezut niciodată că se poate
ajunge într-un asemenea hal, într-o asemenea
stare de spirit… nu, niciodată. După cîteva
momente de liniște apăsătoare, Stavroghin
adăugă, clătinînd încetișor din cap, o… temniță
a sufletului…
— O temniță a sufletului? Ce vreți să
spuneți? vru Levin să se asigure că o să-i fie
explicat înțelesul cuvintelor.
— Ei bine, Levin, dacă nu faci curățenie,
gunoiul se adună… și ajungi fără să mai vezi ce
a fost odată… proaspăt.
— Nu înțeleg.
— Tînăr fiind, ca și tine, ba poate chiar mai
pueril, am început să lucrez, fără voia mea, la un
zid. Curtea mea nu avea gard așa că am început
să pun cărămidă peste cărămidă, zilnic aproape.
70
Bineînțeles, cei din jurul meu, mai ales cei
apropiați, mă ajutau la construirea zidului meu.
Mai ales anturajul. Și astfel, în timp, zidul meu a
crescut, a crescut și a tot crescut de jur împrejur.
Devenise atît de înalt că abia mai puteau
pătrunde razele soarelui. Toată lumea are un
astfel de zid, Levin. Trăiam foarte liniștit
hrănindu-mă cu proviziile pe care mi le
procuram zilnic. Pasiunea mea era agricultura.
Plantam în neștire toate soiurile de fructe și
legume. Aveam atît de multe, încît le dădeam și
celorlalți. Și mă bucuram oferindu-le darurile
mele. Cu cît le dădeam mai mult, parcă cu atît
inima îmi era mai ușoară. Toată lumea are
propriile daruri. Al meu era agricultura și ce
rezulta din asta. Deși mai puțin evident, fiecare
este agricultorul propriei vieți. Dar ce să vezi,
amice, zidul pe care-l construisem era atît de
înalt încît nemai pătrunzînd soarele, nu-mi mai
creșteau plantațiile. Acum, în teritoriul curții
mele, nemai crescînd ce era bun, au crescut
buruieni. Iar ceea ce aveam de oferit celorlalți
erau nimic altceva decît bălării. Au crescut din
ce în ce mai mari buruienile, ciulinii, frustrările,
gunoaiele, agresivitatea, pungi și sticle de
71
plastic, tristeți, gelozie, invidie și din ce în ce mai
multe reprimări, resentimente, ură, ranchiună.
Stau toate adunate în interiorul curții, oprite de
zidul uriaș pe care l-am zidit.
Levin asculta cu urechile ciulite.
— Pe s o l u l o d a t ă f e r t i l , c o n t i n u ă
moșneagul, nu mai puteau crește fructele și
legumele ce-mi hrăneau sufletul. Zidul respectiv
m-a întemnițat și fără să vreau, îmi construiam
viitoarea cușcă. De cele mai multe ori, noi
oamenii nu suntem conștienți de propriile ziduri
pe care ni le creăm, fără voia noastră, chiar cu
ajutor din partea celor din jur, apropiaților noștri
care ne vor binele, punem cu toții zilnic cîte o
cărămidă, așa cum am făcut și eu, spuse fără
oprire Stavroghin.
Absorbit întru totul de povestea bătrînului,
Levin nu știa cum să reacționeze. Doar asculta.
Și vocea moșneagului continuă:
— Păstrăm în noi ranchiună, ură, tristețe
care se adună unele peste altele. Acestea
trebuie eliminate cumva, de aceea vezi uneori
oameni care scot tot timpul din ei, de obicei pe
gură și prin fapte, gunoiul strîns în interior după
trecerea anilor. Dacă nu l-ar elimina, acestea ar
72
contamina totul în jur și în scurt timp am rămîne
fără aer. Să fim deci îngăduitori cu greutățile
fiecărui om.
Levin încuviință din cap.
— Dar ceea ce putem face, își reluă șirul
vorbelor Stavroghin, este să prevenim toate
astea, Levin. Asta e vestea bună. Dacă ne
ocupăm de casa noastră, și prin casă mă refer la
persoana noastră, nu o să mai tînjim după
ospitalitatea celorlalți, unde este loc doar
pentru vizite. Dacă avem grijă cum construim
zidul, nu cît să nu mai intre ce e bun, respectiv
razele soarelui, ci poate doar suficient cît să
ținem prădătorii la distanță, atunci nu va mai
avea unde să se adune gunoiul. Și chiar dacă s-
ar aduna, acum l-am strînge cu plăcere și am
avea grijă de recoltele noastre. Le-am împărți
din bucurie, nu ca să fim bucuroși și am lăsa
lumea un loc mai bun și mai curat. Dacă am
construi din capul locului un zid cît să ne
permită buna creștere a recoltelor, am avea mai
mult decît suficientă iubire și nu am mai tînji
după fructul din mîna celuilalt, după casa
celuilalt, oprindu-se în cele din urmă Stavroghin
pentru a-și trage sufletul.
73
 Pe Levin îl impresionară profund spusele
bătrînului, chiar dacă acestea nu erau spuse cu
intenția de a impresiona, ci de a preveni. De a
preveni, posibila construire a unui zid care să-l
facă propriul său prizonier. Un zid care să
blocheze ieșirea a ceea ce e mai frumos în noi și
care nici nu lasă să intre darurile celorlalți
semeni.
Un zid în spatele căruia se adună tot mai
multe gunoaie, resentimente și care poate din
neputința de a face curat în interior, ei le aruncă
în exterior, în natură. Levin era de două ori
plăcut surprins de aceste revelații, mai ales că
tocmai întîlnise înainte cîteva gunoaie aruncate
în pădure de către niște ˝clăditori de ziduri˝
poate.
— Dar acum destul, m-am dus, murmură
Stavroghin cu un fel de sclipire în ochi, bucuros
și el că a putut să-și îmărtășească povestea.
Rămîi cu bine, tinere.
Cei doi se îmbrățișară și urîndu-și drum
bun, se despărțiră.

74
 CAPITOLUL 9

Între timp, ziua aproape se scursese și

Levin fu nevoit să-și găsească rapid un adăpost,
altfel îl prindea bezna pe nepusă masă. Își
creiona în minte planul pe care să-l urmeze
astfel încît să-și consume cît mai puțină energie
și să fie cît mai eficient. Își analiză cu băgare de
seamă teritoriul unde avea să înnopteze. Clarul
de lună îl încuraja vestindu-i o noapte cu lună
plină și senin pe cer. Asta îi dădea încredere lui
Levin, întrucît îi plăcea să mediteze la lucrurile
întîmplate anterior. Se apucă să strîngă lemne
pentru foc, iască să îl aprindă și își alese
strategic punctul exact unde va poposi, astfel
încît să nu-l tragă curentul peste noapte de la
rîul din imediata apropiere. Avea un cuțit
pregătit dinainte ˝nu se știe niciodată˝, erau
75
vorbele cu care își argumenta alegerea de a-l
vîrî în compartimentul mai puțin evident al
rucsacului său. Se folosise într-adevăr de el,
intuise bine să-l ia. La adăpost avusese cea mai
mare nevoie de el.
Îi tremura inima de nerăbdare să aprindă
focul, nu își dorea să îl prindă întunericul.
Soarele asfințise, însă în pădure mai era încă
lumină, iar păsărelele ciripeau guralive. Adîncul
pădurii se întunecă treptat. Lumina purpurie a
amurgului lunecă domol de-a lungul rădăcinilor
și trunchiurilor de copaci apoi urcă încetișor de
la baza acestora către vîrfurile neclintite, doar
bălăbănite ușor de adierea vîntului mai activ
sus…
Iată, chiar și vîrfurile s-au întunecat. Levin
sta acum întins și cu mînecile împreunate sub
cap ținînd locul pernei, în timp ce privea cerul
împurpurat cum se albăstrește. Mireasma
pădurii sporea, iar o umezeală caldă începea să
se răspîndească. Vîntul care odinioară
bălăbănea vîrfurile maiestuoșilor brazi parcă s-a
stins de la sine. Păsărelele au adormit, dar nu
toate odată, pe rînd. În pădure se face tot mai

76
întuneric și din ce în ce mai liniște. Doar pîrîitul
focului ce trosnea buștenii se mai auzea.
În cerul albastru apar sfios primele stele.
— Iată Ursa Mare! apostrofă cu glas tare, ca
și cum ar mai fi fost cineva cu el și cu degetul
arătător în aer, urmări stelele una cîte una.
Prelungi linia ce unește cele două stele de la
baza Ursei Mari pe direcția lui Dubhe cu de
cinci ori dinstanța dintre ele pentru a găsi
Steaua Polară.
Ce sentiment unic cînd stai întins pe spate,
în deplină liniște, poate doar cu focul arzînd pe
fundal și încălzindu-ți numai o parte a corpului,
cea spre care ești îndreptat, cealaltă în schimb,
rămînînd mai rece. Și cu senzația asta în corp, cu
contrastul ăsta de temperatură pur și simplu,
doar să contemplezi măreția Universului. Te uiți
la nenumăratele stele și nu-ți vine-a crede. Rămîi
mut. Doar observi, fără vreun raționament în
minte. Pentru un moment, ai lăsat toate grijile
acasă. Acum ești în spațiul tău secret. O latură a
ta puțin cunoscută, care este concentrată,
limpede, curajoasă, meticuloasă. E latura pe
care o cunoști cel mai bine, dar pe care o
vizitezi cel mai rar.
77
 Aflîndu-se în starea asta, inima lui Levin se
umplu de recunoștință. Parcă acum înțelegea
altfel. Diferit de înainte. Ceva greu de redat în
cuvinte, ceva… inefabil. Cîteva lacrimi calde
ieșiră din ochii săi și se perindară pe lîngă
urechi, urmînd atracția gravitațională. În același
timp parcă nu-i mai era la fel de totuna, cum îi
fusese pînă să aibă inspirația de a se aventura în
această expediție. Pe rînd îi trecură mai multe
amintiri în închipuire, cîntecele la chitară din
taberele în care se aventura cu verile…
Gîndul i se opri la cei din inima lui, la cei
pe care îi iubea. Chipurile mamei și ale tatălui
său se zugrăviră prima oară și inima îi zvîcnea
din ce în ce mai cu putere. Apoi la sora și fratele
lui mai mici. Apoi la prietenii cei mai apropiați și
dragi cu care obișnuia să piardă nopțile pe
băncuță și nemaisăturîndu-se de vorbă. Îi era
dor de toți și de toate și și-ar fi dorit măcar
pentru o clipă ca și ei să fi simțit ceea ce simțea
el acum…
Pentru el, experiențele cu sine însuși, în
singurătate, doar ele îl duceau la asemenea
simțiri. Îl ademeneau, îl chemau, iar el doar
executa. Se ruga pentru toți pînă la lacrimi. Îi
78
iubea pe ceilalți așa cum se iubea pe sine însuși
și în acea clipă… în acea clipă i se relevă Totul
atît de clar, atît de limpede, un impuls de
luciditate prea ridicat s-ar putea spune pentru
vîrsta sa puerilă. În această stare îi iubea chiar și
pe cei care își rîdeau de el. De cei care îl
credeau nebun, dar în gradul ăsta de nebunie el
putea vedea Adevărul. Acela că oamenii pot fi
minunați și fericiți fără să-și piardă capacitatea
de a trăi pe pămînt. Nu voia pînă la încăpățînare
și nu putea să accepte să creadă că răul este
starea firească a oamenilor din lumea sa. Doar i
se arătă în închipuire și ceilalți oameni. Totul era
atît de simplu. Principalul e să-i iubești pe
ceilalți așa cum te iubești pe tine însuți și nu-ți
mai trebuie nimic. Și totuși pentru marea
majoritate a oamenilor, acesta nu-i decît un
adevăr înțeles doar la nivel rațional. L-au citit și
răscitit, dar uite că n-a prins rădăcini!1 ˝De-ar
exista o cale care să-i ajute să înțeleagă tîlcul
acestor cuvinte, nu doar să le citească…˝ se
frămîntă Levin, întorcîndu-și corpul pe cealaltă
parte să poată să se încălzească și unde acum îi

1
Parafrază din ˝Jurnal de scriitor˝ de Feodor Mihailovici Dostoievski

79
era frig. Trupul îi era moleșit, iar ochii i se
închideau de o lene dulce. Și în starea cea mai
liniștită și împăcată, ca de copil, adormi fără să
vrea.

80
 CAPITOLUL 10

Un frig năprasnic în dimineața aceea reuși

să-l trezească pe Levin, găsindu-l tremurînd ca
un cîine ud. Focul se stinsese de mult. I se
făcuse foame și avea un gust neplăcut în gură.
Peste noapte se pare că se adunaseră norii, iar
acum cu un Cumulonimbus1 înaintea ochilor,
înțelesese că avea să-l plouă în cel tîrziu cîteva
ore. Își strînse în grabă lucrușoarele, îndesîndu-
le pe toate în rucsacu-i din ce în ce mai
strîmtorat, de genul omului care a plecat cu
lucrurile împachetate frumos de-acasă, iar la
întoarcere, le așează care încotro și grăbit
nevoie mare se întoarce cu două valize în loc de

1 Tip de nor cu dezvoltare verticală care de obicei, anunță schimbarea

vremii

81
una!
Își consultă cu meticulozitate harta-i
plesnită la mijloc de atîtea îndoieli pe care le
face omul cînd desface și strînge greșit harta și
este nevoit iar să o desfacă. Își stabilește traseul
și p’aci ți-i drumul…
Levin iuți pasul din ce în ce mai grăbit,
neliniștit de furtuna ce avea să vină. Și tot
mergînd înainte inima îi tremura de nerăbdare
să ajungă la un loc, mai la adăpost, întrucît în
zare se vedeau și auzeau fulgere și trăsnete.
Din cînd în cînd, număra în gînd secundele din
momentul luminii fulgerului pînă se auzea și
sunetul, apoi înmulțea cu 340, adică viteza
sunetului în metri pe secundă, aflînd pe această
cale distanța la care a avut loc fulgerul față de
el, ducîndu-și mîinile la urechi și picioarele
mișcîndu-le din ce în ce mai necontrolat.
Parcă natura se supărase, așa de agitată se
arăta. După mai multe zeci de minute, să fi
trecut chiar și cîteva ceasuri, ajunse într-un sfîrșit
la refugiul montan pe care îl urmărea pe hartă
cu precizie.
— Alo, e cineva? avertiză Levin din glasul
din ce în ce mai pițigăiat din cauza oboselii.
82
 — Intră cu curaj, drăguță, nu sta afară! se
auzi o voce familiară, joasă, de bas din interiorul
refugiului. Se pare că nu avea să treacă de
furtună singur.
Cînd intră în refugiu, Levin dă ochi în ochi
cu Piotr Stepanovici, bunul său prieten alături
de care își petrecu prima noapte din expediție.
— Dar ce stai în picioare? Ia loc, mă rog,
mormăi morocănos Piotr Stepanovici. Am avut
un vis.
Levin se uită buimac la acesta, își lăsă cu
băgare de seamă rucsacul jos de pe umăr și se
așeză încetișor.
Fața gravă a lui Piotr Stepanovici ar fi făcut
pe oricine neliniștit, mai ales pe Levin care din
fire e mai sensibil și plus că îl și cunoștea
dinainte.
— Te ascult, încuviință Levin din cap.
— Vezi tu, prietene, mă rog, se făcea că m-
am trezit în mijlocul deșertului, pe o altă
planetă. Ce, că dacă era deșert era plăcut! își
ridică glasul într-un gest de exaltare Piotr
Stepanovici. Totul împrejur parcă ar fi fost…
Mordor, din Stăpînul Inelelor. Atît de dezolant
era. Nu mai exista nimic verde, Levin… Mă rog,
83
era atît de… atît de… poluat totul. Copacii erau
la pămînt, uscați, apa era neagră, aerul cu smog,
îmbîcsit pînă la a fi irespirabil… totul în jur era
pe moarte. Dar ceea ce mi-a atras atenția, Levin,
erau cei care locuiau această planetă. Mă rog,
mai repede i-aș defini ca ˝orci˝ decît oameni, da
da, așa i-aș defini fără îndoială.
După o scurtă clătinare din cap și cu
privirea parcă pierdută în gol, Piotr Stepanovici
adăugă:
— Am fost copleșit să constat că acea
planetă este Pămîntul peste 200 de ani, Levin!
un sentiment de suferință și compasiune îmi
pătrunse în piept și parcă aș fi fost… mă rog,
neputincios.
Tttuuummm! se auzi un trăsnet care cel
mai probabil pusese la pămînt un copac aflat nu
foarte departe de refugiu. Cei doi tresăriră ca
arși în picioare. Inimile le băteau cu putere. Ce
potrivit moment pentru a povesti visele
tulburătoare! Levin aștepta cu nerăbdare
continuarea visului, tremurînd necontrolat din
mîna stângă pe care încerca să o ascundă la
spate.

84
 — Am rămas șocat să constat că locuitorii
acestei planete erau cei care alimentau tot ce
era în jur. Pare-se că ei o aduseseră într-un
asemenea hal, mă rog. Dar căutînd să înțeleg,
Levin, să înțeleg de ce ar face asta, așa în vis, mi
s-a dat de înțeles că ei înșiși erau bolnavi,
otrăviți…
Și după mai multe momente de tăcere,
Piotr Stepanovici își reluă debitul verbal:
— Boala omului este boala planetei, Levin,
iar vindecarea nu se poate întîmpla decât atunci
cînd omul va începe să se vindece pe sine, mă
rog.
Levin încuviință din cap în semn de
aprobare. Piotr Stepanovici continuă:
— Foarte mulți oameni nu văd cît de
conectați suntem. Nu pe Facebook, la dracu cu
asta, ci ca întreg. Toate suferințele făcute
Planetei, defrișările de păduri, exploatarea fără
măsură, poluarea aerului cu dioxidul de sulf
(SO2), oxizii de azot (NOx), monoxidul de
carbon (CO), benzen (C 6 H 6 ), pulberile în
suspensie (PM10) și cîte și mai cîte, Levin că
parcă-mi vin toate aievea dinaintea ochilor, auzi,
dinaintea ochilor, mă rog, - aici oftă - toate astea
85
se reflectă ca într-o oglindă în specia umană…
Nu poți cere unui om care își otrăvește plămînii
cu țigări să aibă grijă de plămînii planetei,
pădurile, Levin.
Levin încremenise de-a binelea. Cu ochii
bulbucați și parcă scoși din găvane, absorbea
fiecare vorbuliță pe care o grăia Piotr
Stepanovici.
— Ți-am descris că apa era neagră,
continuă Piotr Stepanovici. Nu poți cere unui
om care nu are grijă de sîngele lui, otrăvindu-l
cu atîtea substanțe toxice, chimice, să aibă grijă
de sîngele planetei, de circuitul apei în natură
cu rîurile, izvoarele și fluviile, mă rog. Cum să-i
ceri, adicătelea, omului care își distruge
sistemul imunitar datorită stresului, cortizolului,
alimentației și în sfîrșit al întregului stil de viață
nociv, cum să-i ceri, Levin, mă rog, să aibă grijă
de stratul de ozon stratosferic (nu cel troposferic
că ăla e ˝rău˝), sistemul imunitar al Planetei?
Cum să-i ceri unui om care nu are grijă de
celulele organismului său, alimentîndu-l
dezastruos, să aibă grijă de celulele Planetei,
adică animalele? și lui Piotr Stepanovici
broboane de transpirație îi apărură la tîmple și
86
deasupra buzei de sus. Cînd începem să ne
distrugem pe noi, e doar o consecință firească
să distrugem și Planeta, iar dintr-un oftat din
rărunchi își duse sticla cu apă la gură.
— Gunoaiele din pădure! își reaminti Levin
cu voce sonoră, pițigăiată.
— De-ar fi numai atît… mă rog, adăugă
imediat Piotr Stepanovici, frecîndu-și fruntea.
Levin, îți spun, visul ăsta îmi dă de gîndit.
— Și ce rămîne de făcut, Piotr Stepanovici?
— Hmm, mhm și după un îndelung
murmur, adăugă: să ne vindecăm pe noi prima
oară. Să ne vindecăm trupul, mintea și sufletul
apoi am putea ajuta și alți oameni să se vindece
și să iubească din nou viața, natura, pădurile,
munții, începînd cu ei înșiși. Levin, drăguță, cînd
nu mai putem vedea nimic sfînt în noi înșine, nu
mai putem vedea nici în afara noastră… mă rog.
La auzul ultimelor cuvinte, pe Levin îl buși
efectiv un plîns isteric ca de copil. Lacrimi
fierbinți îi curgeau pe pomeți și parcă nici unul,
nici celălalt nu băgă de seamă ploaia torențială
ce se porni afară.
— Plîngi, drăguță, dă-i drumul, asta
înseamnă că ai ceva în tine. Vezi tu, cînd suntem
87
rupți de sufletul nostru, mă rog, nu mai suntem
nici conectați cu spiritul vieții și al naturii, îl
îmbărbătă Piotr Stepanovici.
Levin își ridică ușor privirea din pămînt,
încă sughițînd. Rămăseseră ca menghina strînși
în brațe de câteva minute, în tăcere. Apoi Piotr
Stepanovici adăugă cu glas stins, ca pentru
sine:
— Hei, drăguță, Levin, mă rog, fii optimist!
Lasă flacăra speranței să ardă din nou cu putere.
Ai toate motivele. Ai în tine tot ce ai nevoie. Nu
ești singur…
Și la cele din urmă vorbe, pe Levin îl
podidi de-a dreptul șiroaie de lacrimi fierbinți,
amintindu-și de Arhanghelii săi, oamenii lui
buni. Piotr Stepanovici făcuse ochii din ce în ce
mai mari, dar îl îmbrățișă încă o dată. Pare-se că
afecțiunea le făcea bine.

88
 CAPITOLUL 11

Și astfel, mai petrecură ceva timp

împreună cei doi pînă auziră că ploaia de-afară
încetase pînă la oprire. Parcă se descărcaseră și
norii odată cu descărcarea lui Piotr Stepanovici.
Se potoli într-un final și Levin, iar acum era la
față cum era vremea afară, adică senină.
Afîndu-se fiecare pe picior de plecare, la
început ezită, dar apoi se hotărî Piotr
Stepanovici să-i spună lui Levin, în semn de
rămas bun:
— Ține minte prietene, că de cele mai
multe ori, mă rog, locul din care pleci determină
locul în care ajungi. Și schițînd un gest din mîna
dreaptă, o duse în dreptul inimii și continuă:
locul corect este ancorarea în ființa ta, sufletul

89
tău și inima ta. Vei ajunge, adică, tot timpul
unde trebuie, ghidat de ea. Te vei rătăci altfel.
Levin a încuviințat din cap, vrînd parcă să
spună ceva, dar nu reuși mare lucru.
Vecinul său îl privi în tăcere.
Cei doi porniră în direcții opuse de la
refugiu. Lui Levin încă i se perindau în închipuire
imaginile dezolante din visul prietenului său. Îi
fugea gîndul la cei dragi, la cei din sufletul lui.
Se gîndea prelung că nu se prea afla în relații
bune, dintre cele mai fericite, culmea, fix cu cei
pe care-i iubea cel mai tare.
Nu se gîndise niciodată la asta, dar acum,
din izvorul de blîndețe al interiorului său liniștit
și cald, cam cum era vremea afară, parcă dădea
o conotație pozitivă chiar și celor mai neplăcute
situații în care se afla. Ba mai mult, acestor relații
care nu funcționau pentru el le era cel mai
recunoscător pentru că doar ele puteau reda
cel mai bine slăbiciunile, butoanele sale
emoționale care îl fac slab și vulnerabil. Lor le
era profund recunoscător întrucît ele îi predau
cele mai usturătoare lecții despre lumea sa
interioară. Intuia că ele sunt doar examene care
au rolul de a-l întări în inima lui. De a-i aduce
90
pacea și calmul interior pînă în punctul în care
avea să se cunoască atît de bine, încît judecata
celor din jur, oricît de mulți ar fi fost ei, să nu fie
mai puternică decât adevărul său interior, decît
sufletul său.
Levin intuia asta și îl liniștea. Îl liniștea
pentru că știa că se află exact în locul potrivit, la
momentul potrivit. Știa că de fapt, nici un punct
al drumului său nu este greșit. Nici măcar ritmul
de mers nu era prea rapid sau prea încet. Pur și
simplu era.
Înțelesese că fiecare om se află pe drumul
său unic și că dacă la un moment dat drumul
său s-a intersectat cu al celuilalt, nu este
îndreptățit în vreun fel ca acesta din urmă să se
abată de la propriul drum dacă crede de
cuviință să se depărteze. Acceptase asta și-și
acceptase și propriile slăbiciuni. Pasul nu-i mai
era grăbit ca odinioară. Se bucura de șuieratul
pîrîului care-i mîngîia auzul pe fundal. Privea
fiecare păsărică gingașă ce zbura dintr-o ramură
într-alta, liberă. Îl opri din drum o ciocănitoare
ce încerca de zor să dea gaură unui copac.
Levin învăța să nu mai judece și doar să se
bucure de ce are de oferit viața, natura. Se uita
91
în jur și vedea atîtea lucruri de care să se
bucure, fiecare pasăre, fiecare floare, fiecare
copac.
La un nivel mai profund, înțelesese tîlcul
vorbelor ˝muntele îți dă, dar nu îți bagă în
rucsac˝ și că este alegerea lui dacă avea să ia în
rucsacul său interior cât mai mult din abundența
naturii sau să se lamenteze. Chiar dacă avea să
nu reușească, Levin își asumase total drumul
ales ca fiind propriile alegeri.
Recunoscător pentru starea sa interioară
ce i-a survenit din alegerile libertine, el își
umplea rezervoarele de energie din mersul pe
drum, nu din destinație. Era relaxat din nou și
mergea alene înainte.

92
 CAPITOLUL 12

Eroului nostru nu-i venea să creadă ce i se

arată înaintea ochilor. După un traseu monoton
ar spune unii, mai ales dintre cei care se
plictisesc repede, Levin ieși în gol alpin și urcă
dealul din fața sa. Rămăsese înmărmurit… Doar
privea în tăcere. Rădăcinile munților care înainte
puteau fi bănuite, acum erau acoperite de norii
joși, dar ce să vezi, maiestuoșii munți se vedeau,
din punctul în care se afla, mai limpezi ca
niciodată. Cel mai probabil, locuitorii din orașul
de la baza muntelui stăteau în case, gîngăvind
ca și cum ar fi învîrtit pietroaie cu limba, că ˝ce
urît e afară, nașpa vreme…˝ Dar de-acolo de
sus, de unde se afla Levin, parcă ai fi fost între
două bolți cerești paralele și numai ție îți era
încredințat să iei parte la adevărata față a naturii,
93
pentru că ai îndrăznit să o cunoști, iar acum te
răsplătea cu înverșunare.
Sau sunetul să fi adus acele glasuri sau cei
care le produceau să nu fi fost tocmai departe
de locul în care se afla Levin, căci se auzeau din
ce în ce mai aievea. Într-adevăr, un grup vioi și
pesemne bucuroși căci puteai intui starea
generală de entuziasm, se bucurau în același
timp de acest dar pe care natura îl oferea doar
unora. Se apropiau din ce în ce mai tare în șir
indian, neobservîndu-l încă pe Levin. Unii
făceau poze care mai de care, alții filmau, alții își
desfăceau ceva de mîncare. Nu-ți puteai da
seama imediat cîți erau, decît dacă i-ai fi
numărat pe rînd.
La prima vedere, să fi fost vreo douăzeci,
dacă nu mai bine. Cei mai mulți dintre ei erau
tineri și se bucurau precum copiii. Toți se stricau
de rîs. Lui Levin îi plăcea să-i privească pe acești
oameni care au pornit la pas de cine știe de
unde. Era o urmă de sclipire în ei ca oamenii,
Arhanghelii din închipuirea sa, dar mai multe nu
se putea desluși. Se bucura nespus de prezența
lor, că nu era singurul care avea parte de așa
ceva, și alergă spre ei:
94
 — Pare ireal, așa-i? exclamă Levin din
rărunchi ca pentru toți și pentru fiecare în parte.
— Te lasă mut, fără cuvinte, îi răspunse
liderul grupului, întorcîndu-și din nou capul
spre priveliște.
Levin încuviință din cap, vru să adauge
ceva, dar se abținu.
— Cum te cheamă? vorbi pe neașteptate o
fată drăguțică foc, cu pomeții stacojii, pesemne
de la soare, părul închis la culoare, înaltă, dar nu
mai înaltă decât Levin, emana o stare de bine
interioară cu care îi molipsea pe toți cei din jurul
său, acum și pe tînărul necunoscut ei. Ochii-i
cenușii puteau fi confundați ușor cu cerul și te
cufundai în ei.
— Levin, urmă acesta, îmbujorîndu-se în
obraji mai tare ca rododendronul în mai.
Discuția ce a urmat nu era de politețe,
cum se mai întîmplă la petreceri selecte între
doi necunoscuți. Nu era nevoie de politețe,
parcă se cunoșteau de-o viață, așa de înflăcărată
deveni comunicarea dintre ei. Îi fură conversația
încît nici nu băgară de seamă cum zburaseră
ultimele două ceasuri.

95
 Conversaseră pe mai multe subiecte de
discuție, sărind cu legătură între ele, de la unul
la altul. Nu se mai săturau de vorbă și nici unul
de altul și parcă și-ar fi dorit ca asta să nu se mai
termine, dar iată că ghidul lor își conducea
camarazii și pe alte meleaguri ale traseului pe
care-l aveau în plan și veni clipa despărțirii. Se
sărutară cu înflăcărare de rămas bun și pe Levin
îl încerca din nou acel sentiment înălțător de
beatitudine de odinioară. La o întindere de pas,
parcă ar fi putut zbura pe norii aflați la poalele
sale.
După o îndelungată străbatere a traseului,
Levin își spuse subit ˝ce-ar fi să mă întorc după
ea?˝ și se opri din mers. Se gîndi puțin la noua
idee și nu-i luă mult pînă să ia decizia de a se
întoarce.
În fond, n-avea cum să se rătăcească
întrucît nu avea o destinație precisă. Și chiar
dacă nu avea să-i prindă din urmă, îi era totuna.
Și hotărît lucru, porni la pas în noua direcție, pe
urmele fetei cu ochii cenușii.

96
 CAPITOLUL 13

Aventura avea să-l poarte pe un traseu

necunoscut lui pînă atunci, punîndu-l prin mai
multe primejdii. Era condus de indicatoarele
care, atîta timp cît nu cunoșteai geografic unde
te aflai, riscai să te rătăcești întrucît marcajele
apăreau din ce în ce mai rar, spre deloc.
Nu mică îi fu mirarea cînd se văzu fără
indicatoare, dar acesta era hotărît să meargă
înainte orice-ar fi. Cu firea încăpățînată, străbătu
mai mult decît ar fi trebuit să meargă înainte, în
speranța că va apărea în cele din urmă, traseul
urmărit.
Ferit-a sfântul să te rătăcești într-un astfel
de loc sălbatec, mai ales dacă ești slab de înger
și cu resurse limitate la tine. Într-o astfel de
primejdie avea să intre și eroul nostru, doar că
97
s-a dovedit nu chiar slab de înger, ba chiar bine
pregătit pentru o astfel de drumeție cu peripeții
din acest punct de vedere.
Înarmat cu atitudinea imposibilei șanse de
a se rătăci întrucît, după cum aminteam, nu avea
o direcție precisă, ci doar pe cineva de prins din
urmă și bucuros de peisajele din împrejurimi,
nu doar ce i s-ar fi arătat dintr-o mașină, sau
tren… adăugă și mai hotărît pași înspre
necunoscut.
Levin totuși ˝se înarmă˝ cu un băț subțire și
nu foarte lung, în caz de orice. De parcă dacă ar
fi dat nas în nas cu domnul urs i-ar fi fost de
mare ajutor, dar în sinea lui avea o siguranță.
Mersese preț de vreo oră în acest ritm alert și se
rătăcise de-a binelea, dar nu voia să recunoască
în ruptul capului.
— Eu știu unde mă aflu, trebuie doar să
cunoști zona geografic și n-ai să te rătăcești. În
fond, mi-e totuna, își repeta adesea în gînd.
Pe la urechile sale, ca dintr-un ecou surd,
parcă auzi lătrat de cîine, dar fu convins că doar
i se păru. După mai multe minute, îl încercară
din nou sunetele inofensive de adineauri, dar
clătină din cap a dezaprobare, tuși în sec și-și
98
frecă ochii, în timp ce inima i se făcea cît un
purice.
O întreagă haită de cîini i se arătă înaintea
ochilor și dacă mai puteai gîndi rațional, ai fi zis
că erau vreo șapte-opt dulăi.
Se simțea în aer că nu mai era loc de
˝cuțu-cuțu˝ și Levin înțelesese asta. Nu-i mai
rămînea decît să accepte consecințele deciziilor
sale. Iar ceea ce avea să urmeze nu se anunța
tocmai blînd, dar așa e viața uneori.
Înconjurat de haita din ce în ce mai
turbată, Levin făcea semne în aer din ce în ce
mai disperate cu bățul pe care-l folosea pe post
de sabie.
— La oi! La oi! țipa din fundul rărunchilor și
speriat fiind de inferioritatea numerică, începu
să i se umezească ochișorii.
Cîinii întărîtați lătrau și mai hotărîți pînă
cînd Levin îngheță de tot. Ce lecție avea să
învețe Levin despre el din toată această
încăierare cu cîinii?

99
100
 CAPITOLUL 14

Adevărata sa natură și atitudine în fața

pericolului se arătă la față. Și era înghețat de
frică. Nu se aștepta la asta, deși bățul îi masca
iluzia siguranței în fața adevăratelor primejdii.
Știa că toate îi vorbeau despre sine, mai
ales atitudinea în fața provocărilor.
Alegerile sale vorbeau despre sine.
Preferințele sale vorbeau despre sine.
Comportamentele sale vorbeau despre sine.
Prietenii vorbeau despre sine. Știa că totul în
afară arată cu degetul exact spre pieptul său,
locul în care se află miezul de stea. Și acum se
găsea înconjurat de cîini în exterior, dar mult
mai important, se găsea înconjurat de frică în
interior.

101
 Era o lecție dură pe care viața i-o preda
despre sine. Oricât ai planifica, viața n-o
îmblînzești, când ți-o dă, ți-o dă rău, nu contează
cine ești…
Și înțelegînd asta, Levin se opri subit din
mișcările schimonosite și o liniște mormîntală îi
pătrunse în rațiune. Privind mai atent, parcă și
gura cîinilor obosi de la atîta lătrat, ba mai mult,
începeau chiar să clipocească din ochi unii
dintre ei.
Ai fi zis că e labil emoțional, dar Levin se
afla într-un proces intern foarte intens pentru că
asta îți oferă aventura cînd îi ceri mai mult. Viața
e făcută și din astfel de momente.
Ca prin minune, odată cu liniștea lui Levin,
surveni și liniștea în cîini, ori imitînd starea lui ori
pentru că auziseră glasul stăpînului lor. Cînd
acesta din urmă își făcu apariția, cîinii se liniștiră
ca de la sine, și mai mult, acum cei mai mari
dintre ei fluturau din cozi de parcă s-ar fi știut
demult ca și cum între ei n-ar fi existat nici o
încăierare înainte.
— Ai tutun? murmură ciobănașul printre
mustăți și cu un dinte din față lipsă.
— Nu, nu fumez… se învoi Levin.
102
 — S-au speriat de dumneata, de băț adică.
— Fără el, m-ar fi înhățat cu siguranță,
măcar atîta să am, un băț.
— Bine taică, dar îi suficient?
— Uite că a fost, replică Levin, încruntîndu-
și încet sprîncenele.
Acesta îl cercetă pe ciobănaș de informații
cu privire la locul unde se afla, dar nu reuși să
afle prea multe întrucît domnul cu mustață
stufoasă nu era din partea locului.
— Și ce vînt te aduce pe aceste meleaguri?
întrebă curios ciobănașul, dar nelăsînd să se
vadă această curiozitate evidentă.
— Nici un vînt, că nu bate vîntul, tăie scurt
vorba Levin, ușor mînios că nu aflase detaliile
care îl interesau cu privire la locul unde se afla,
plus că trase o sperietură zdravănă din pricina
cîinilor acestuia.
Ciobănașul, concediat de tonul aspru,
zîmbi și clătină din cap.
— Oricît ai da de mîncare lupului, el tot
spre pădure se uită… urmă el.
— Ce vrea să mai însemne și asta? făcu
Levin, ridicîndu-și sprîncenele a mirare.

103
 Ciobănașul zîmbi cu acel dinte lipsă și
clătină încă odată din cap.
— Oricît l-ai ține în casă pe drumeț, el tot la
munți se gîndește.
Pe fața lui Levin se creionă un zîmbet uriaș
și apoi încuviință din cap.
Ciobănașul își frecă fruntea cu mîna și
deodată grăi:
— Dar un foc ai? și schițînd un surîs pe sub
mustăți, își administră cu înverșunare o țigaretă
de foi din buzunarul de la piept.

104
 CAPITOLUL 15

Surprins de îndrăzneala sa, pe fața lui

Levin se creionă dispreț din colțul buzei. ˝Adică
avea, dar mi-a cerut și mie, nesimțitul˝ și nefiind
genul care să țină în el, l-a concediat pe loc
dintr-o suflare:
— Dar dacă aveai, mie de ce mi-ai mai
cerut?
— Să văd dacă ai inimă bună, se justifică
ciobănașul, ștergîndu-și nasul.
Levin scoase în primă fază amnar, dar își
dădu seama cu nu-i este de prea mare folos în
situația respectivă. Mai scotoci el prin rucsac și
se apropie de ciobănaș să-i întindă chibriturile.
Bietul moșneag nu se prea putea lăuda cu
însușirea de-a fi curat, așa că era ținut de obicei
la o distanță respectuoasă de restul societății.
105
 După un scurt dialog de politețe ce avea
rostul de a anunța că venise timpul încheierii
micii întrevederi dintre cei doi, Levin devenise
foarte nerăbdător s-o pornească din loc.
Mergînd înainte, el zări un fir de apă și se
hotărî să meargă în susul apei. Direcția de mers
al acestuia era spre amonte, dar curînd ajunse
într-o înfundătură din care nu se mai putea
înainta.
De-odată se auzi un sunet foarte ciudat,
nu-l mai auzise înainte. Sigur era sunet de
animal sălbatic. Pupilele i se dilataseră,
mișcîndu-și ochii agitat în toate direcțiile,
fîstîcindu-se pe lîngă trunchiurile copacilor și
pentru cîteva secunde parcă nu mai era acolo.
Își aruncă o privire în jur și nu-i luă mult
pînă să ia decizia de a se întoarce și s-o apuce
din loc pe limba versantului ce tocmai îi umbrea
locul în care se afla.
Oricît ai mers pe un drum greșit, întoarce-
te.
Levin avea asta în minte și întorcîndu-se
îndărăt, ieși într-un luminiș, iar soarele îi încălzea
fața. Asta îl încuraja să meargă înainte și mai cu

106
elan. Din două sărituri, se înhămă pe creasta
dealului care urca tot în sus.
— Măcar voi ocoli înfundătura asta, își
spuse Levin cu voce tare.
Urcușul îl ușură de haine, întrucît se
încinsese foarte tare. Noroc că nu avea haine de
bumbac care să-i absoarbă și rețină umezeala,
altfel putea avea probleme de la disconfort
termic pînă la hipotermie (iarna). Dar știa asta și
parcă își alesese cu maximă meticulozitate
fiecare element necesar în parte.
Și cu cît înainta în urcuș eroul nostru, cine
știe de ce, ceva îi neliniștea mintea din ce în ce.
Prezența ursului în pădurile în care se
aventurase de unul singur a reprezentat
motorul, motivația cîntecelului:

˝Eu mă numesc Levin și de cînd mă știu,

Toți colegii zic de mine că sunt chiulangiu.
Cînd mă duc la școală îmi pun în ghiozdan,
Praștia, vreo două pietre și un bolovan!

Refren: Mîța face miau

Eu de coadă-o iau

107
 Tai frunza la cîini
Și mă spăl pe mîini

La biologie, scos la lecție,

Doamna mea mă pune să fac disecție.
Cînd mă duc la ușă, m-apuc de desfăcut,
Șintr-o clipă ușa clasei broască n-a avut…

Urma refrenul, apoi continua:

Cînd dormeam la lecție, deodată mă trezesc

Doamna mea mă-ntreabă: ˝Ce e lemn cîinesc?˝
Îmi șopteau colegii, eu atent eram
Și de-odată mă trezesc că fac: ham-ham-ham!

îi dădea iar cu refren, apoi:

În drum către școală, eu mă mai opresc,

Praștia cu două pietre ca s-o folosesc
Și de plictiseală, mai sparg cîte-un geam
Trag chiar și-n colegii mei că altă treabă n-am!

Mai știa și altele și cu vocea sa de bas trezi

toată pădurea. Curînd se înveseli singur grație

108
cîntecelor sale molipsitoare și parcă cîntau și
păsările în cor alături de el. Ca dintr-o sclipire
de moment, Levin înțelesese că dacă nu-și
pierde starea de spirit, gălăgia cu care încînta
toată pădurea, ursul avea să păstreze o distanță
considerabilă față de dînsul. Plus că, teoretic știa
de la cursurile despre munte pe care le
frecventa în cealaltă lume, cea a societății, că
ursul nu atacă omul, poate doar în situații
speciale, cum ar fi fost situația de a-l întîlni pe
domnul urs în perioada de împerechere, dacă l-
ar fi speriat, dacă l-ar fi hrănit sau dacă s-ar fi
jucat cu puii mamei urs. Plus că, în ciuda
mirosului fin, vederea o are slabă, deci în cel
mai nefericit caz, s-ar fi ascuns după un copac.
Informațiile astea îl mai liniștiră pe Levin,
totuși se mișca atent, cu băgare de seamă,
amintind de umbletul furișat al pisicii. Dulcele
albastru al cerului de printre vîrfurile copacilor îl
motivau și mai intens pe Levin să treacă de
urcușul istovitor.
După mai multe zeci de minute de mers
neîntrerupt, iată că în zare se putea deosebi
golul alpin în care avea să iasă.

109
 Cu o parte a inimii sale își dorea să iasă
din întunecata pădure, o alta parcă l-ar mai fi
ținut acolo în mireasma puternică și proaspătă
de brad care îl îneca plăcut.
Nu avea încotro, își dorea să îi prindă din
drum pe prietenii întîlniți odinioară, dar
speranța pentru ca aceasta să se întîmple
scădea cu fiecare moment.
Aflat în gol alpin, se creionau umbrele
norilor mărunți. Levin avea în față un Clăbucet,
cel mai înalt punct din imediatele împrejurimi.
Se îndreptă într-acolo și cînd se întoarse cu
spatele, amuți. Munții înalți cu crestele încă albe
de la zăpada netopită îi captivară privirea și
atenția cu totul. Și-ar fi dorit să fie pe crestele
acestora, și nu pe clăbucetul pe care se afla
acum, dar în același timp, nu-și dorea să piardă
peisajul ce tocmai i se ridica înaintea ochilor.
Puțin trecut de ora zenitului, Levin se trînti
pe spate, cu gîtul lipit de rucsac pe post de
pernă și cu mîinile împreunate de după ceafă.
Uitase cu totul de planurile de a se reîntîlni cu
domnișoara cea veselă la înfățișare. Darul pe
care i-l oferea natura în acele momente îl lăsase
pe bietul Levin fără grai, nemai gîndindu-se la
110
nimic și gîndindu-se la tot în același timp. Și
vînticelul se oprise parcă înadins să-i facă
simțirea lui Levin și mai plăcută, doar adiind din
cînd în cînd, mîngîindu-l.
Cum stătea așa întins pe spate și uitîndu-
se pe rînd cînd la munți, cînd la cerul albastru,
ochii i se închideau încet-încet.
O oboseală dulce și un sentiment de
beatitudine putea stăpînire pe inima lui.

111
112
 CAPITOLUL 16

Dar Levin, în ciuda tuturor darurilor de

care se bucura, de care avea parte și pe care le
întîlnise în singurătate, în ciuda a toate astea,
simțea în adîncul sufletului că ceva moare. Cu
toate că avea parte de toate aceste daruri, nu
putea împărtăși și cu cei dragi lui. Inima parcă i
se strîngea în el, devenea cît un purice, avînd în
vedere că în ultimul timp nu și-a mai împărtășit
lucruri, lucruri din lumea lui interioară, ale
adevărului lui pe care el singur și-l crease și pe
care voia să-l trăiască. Își dorea pentru ființele
cele mai iubite și apropiate de el să aibă parte
de succes în absolut tot ce vor face în viitor, să-
și îndeplinească scopurile și mai mult, să simtă
împlinire și satisfacție în drumul lor către
îndeplinirea acestor borne. Asta încerca și el să
113
facă, doar că în ultimul timp, deși se bucura de
aproape orice, de natură, de pădure, de munți,
de cărți… ˝cîteodată mă bucur atîta de tare, încît
îmi doresc să pot împărtăși din toate astea și cu
cei mai apropiați mie, doar că ei nu prea înțeleg
lucrurile, sau poate eu nu le arăt așa cum le și
văd, iar asta mă face să mă închid în mine˝
gîndea Levin, apoi oftă adînc.
Era ca și cum ar avea provizii în pod, dar le
mîncau șoarceii că nu avea pe cine hrăni cu ele.
Cui să-și împărtășească toate bucuriile cu care
sufletul său se hrănea și mai mult, nu știa bietul
de el, cum anume ar putea face asta?
Iată ce era în lumea sa interioară, ce
gînduri îi treceau prin minte, stîrnindu-i în suflet
amărăciune. Chiar își aminti de un ananas pe
care-l păstrase, și-l păstrase la loc sigur pînă ce
acesta se mucegăi, și s-a întristat. Dar nu pentru
ananas se întristase, ˝bine, poate și pentru
ananas˝, recunoscu cu voce tare, ci mai ales că-i
aducea aminte de sine. Și neavînd cui și neștiind
măcar cum ar putea s-o facă, unele momente
care ar fi trebuit să fie ˝calde˝, devin reci ca
iernile…

114
 ˝Avem nevoie de oameni în preajma
cărora să trăim, cu care să ne bucurăm, pe care
să-i iubim, să le spunem că suntem
recunoscători fiindcă îi avem cît încă nu e prea
tîrziu˝ îi veneau în gînd vorbele unui suflet dintre
cele mai apropiate de-al său, și un regret amar îl
apăsa că tocmai astfel de oameni îi lipseau lui în
acele momente. Mi se pare că o lacrimă chiar îi
apăru în ochi și îi căzu ușurel, fără grabă, pe
obraji, apoi pe pămînt. Un sentiment de
profundă recunoștință se cuibări în locul tristeții
și se amplifică pe măsură ce i se amplificau și
lacrimile din privire. Parcă nici acum în povestire
nu reușesc să redau exact tot de-a fir a păr ceea
ce-l încerca pe Levin și ceea ce și-ar fi dorit să
transmită tuturor.
Și cum stătea el singur-singurel întins pe
vîrful clăbucetului, se bucura de ziua aceea
extraordinară cu soarele care îl încălzea pînă în
suflet, și s-a bucurat, da da, s-a bucurat nespus,
dar doar pentru sine însuși…

115
116
 CAPITOLUL 17

Bîntuia de zile întregi prin pustietate și

înaintea închipuirii sale se perindau toate
sufletele cu care se întîlnise la un moment dat
pe drumuri comune. Era înecat de-un dor
nemărginit, acum față de cei dragi lui, dar cînd
era în preajma lor, îl apuca dorul de data asta
de ducă și îl chema inimioara departe, spre alte
meleaguri, și cum să mai rămînă?
Și în acele momente de cumpănă își jură
în barbă că nu va uita niciodată acele
simțăminte usturătoare și știa că astfel de
încercări aveau rolul de a descoperi cît de
puternic este de fapt.
De-acum Levin avea propriul strigăt de
luptă care îl ghida orice avea să facă mai
departe:
117
 Oricît de singur aș rămîne,
Oricît de neputincioasă ar părea situația
Oricît de mult mai ai pînă să devii
Să faci ce iubești să faci
Nu e o opțiune.

Să faci ce trebuie să faci

Și acest ˝trebuie˝, dictat de inima ta
Oricît este nevoie…

Părea că se trage singur de mînecă să se

ridice, să se scuture și să meargă mai departe. Și
privind cu îndărătnicie la un nor anume ori
numai așa în sus, se sculă pe picioare, se șterse
de lacrimi și porni înainte.
Iată că începu să cadă o ploicică fină care
alterna cu străluciri călduțe de soare. Pesemne
că ploaia venea din tipul de nor Altostratus,
doar ei au caracteristica de a se scutura de
picuri de apă alături de Soare pentru scurte
intervale de timp, generînd mana plantelor. Însă
pelerina de ploaie l-a protejat și de data asta.
Dacă ar fi fost pe stradă, cel mai probabil că,
după o ploaie ca cea de-acum, oamenii ar
118
circula din reflex, ocolind parcă din automatism
și cu mare băgare de seamă, ochiurile de apă
ce s-au format în urma ploii, alegînd cu
meticulozitate locurile cele mai suite, încercînd
să evite, cine știe de ce, apa - substanța fără de
care n-ar putea trăi adică.
Cugeta la cum toate acțiunile, dorințele,
obiectivele sale, visuri, absolut tot nu sunt nimic
altceva decît autocunoașterea sau descoperirea
propriului suflet. Își imagina un castel într-o
pădure întunecată pînă la beznă totală și un om
în interiorul castelului ce încerca să aprindă o
lumînare. Apoi încă una și încă una. Persoana
respectivă, cu fiecare lumînare pe care o
aprinde vede din ce în ce mai mult și mai
limpede, îndepărtînd parcă întunericul. Și cu cît
aprinde mai multe lumînări și alte surse de
lumină, cu atît cunoaște mai mult locul în care se
află. Acum poate observa obiecte în jur, ba chiar
își poate da seama că se află într-o cameră,
vede și ușa către o nouă cameră a castelului…
Interpretînd cugetarea închipuirii sale,
Levin își dădea seama că pe măsură ce ne trăim
viața, pe măsură ce avem și trăim experiențe,
aprindem încă o sursă de lumină, doar că în noi
119
înșine, și pe măsură ce trăim și mai multe
experiențe, fie ele și în natură, ˝mai ales în
natură˝ apostrofă cu glas limpede și răspicat, cu
atît simțim că am mai dezvelit încă un strat, am
mai luminat încă un loc unde înainte era
întuneric. Castelul nu este altceva decît sufletul
nostru, încuviință Levin ca pentru sine, camerele
castelului sunt bornele, etapele vieții, iar sursele
de lumină experiențele cu ajutorul cărora
parcurgem aceste borne.
Pe fața lui apăru un surîs de mîndrie la
gîndul comparației pe care o găsise.
Grație acestei revelații, acum simțea că
primise răspuns la ceea ce îl frămînta și simți că
este vremea să se întoarcă acasă. Pentru el,
toată această expediție, acești pași înspre
necunoscut, nu reprezentau altceva decît încă
un strat dezvelit, încă o lumină aprinsă.
Era mulțumit de încă o excursie încheiată
cu bine și pusă la cutiuța lui secretă. Nici nu
simți cînd ajunse în gară.
Aștepta trenul care nu mai sosea.
Răbdător, se așeză jos și scoase din rucsacul
rezemat pe perete, un măr roșu și un caiețel.
Mușcă din măr și cu o adîncă recunoștință
120
pentru revelațiile și întîmplările care l-au
încercat, vru parcă să propovăduiască cumva
despre darurile naturii care și-au făcut loc în
inima sa. Este adevărat că poți întîlni și primejdii
cînd mergi pe munte, dar pînă la urmă, nu
muntele e greu și periculos, orașul e greu și
periculos. Muntele te încearcă, dar te-apropie
de tine, de esență. Orașul? Groaznic… te fură, te
schimbă, te face alt om… te înșală.
Un cățel se încolăci la picioarele sale și
clipocind din ochi, parcă cerea ceva de mîncare.
Levin se căută prin rucsac de ce-i mai rămăsese
și cu un ultim sendviș hrăni pe cîine. Între timp,
în gară sosi trenul acum grăbit. Urcă dintr-o
săritură în ultimul loc de la fereastră, se instală și
își scoase din nou caiețelul. Spera că de data
asta va apuca să scrie ce are de transmis. Iată că
Levin găsise într-un final una dintre metode prin
care să-și împărtășească toate bucuriile cu care
sufletul său se hrănea. Se cufundă în scris, iar
printre rînduri, ruga pe iubitul cititor ca, dacă la
finalul lecturii sale va considera relevant și de
trebuință mesajul său, de ce nu, să-și
împărtășească și cu prietenii cei mai loiali ce are
de oferit natura, să nu țină doar pentru sine, să
121
invite la lectură. Și deodată, cînd stiloul aluneca
cel mai repede pe hîrtie, din fundul vagonului
se auzi:
— Biletul la control, vă rog, îl scurtcircuită
din scris controlorul cu vocea sa de bas.
— Hmm? Ce? mormăi Levin ușor perplex.
— Biletul, domnule…

122
Mereu pe drum,
niciodată acolo…

123
SFÂRȘIT

124
De același autor mai amintim:

FABRICA DE SCLAVI - Ceea ce școala nu te

învață niciodată

125
126
127
128