Theta-healing

Probleme dogmatica cu privire la ceea afirma Tetha-healing:

-“We are best known for the 7 Planes of Existence. Using this concept, the practitioner uses the
meditation technique to connect with a higher spiritual power of his/her own belief and
commands a change as requested by that individual.” (https://www.thetahealing.com/about-
thetahealing.html)
*asta ne duce in Hinduism si budism, unde omul este vazut ca existand pe 7 planuri, pe cand in
crestinism, omul traieste doar in 2 planuri: material si spiritual/duhovnicesc.
Crestinismul NU admite existenta planurilor eterice s.a.

Baza biblica: 1 Tesaloniceni 5:23 VDC

Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuși pe deplin și duhul vostru, sufletul vostru și trupul
vostru să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos.

-“THE THETAHEALING TECHNIQUE TRANSCENDS DOGMA AND GOES BEYOND ALL RELIGIONS
YET IS ACCEPTING OF THEM ALL.” (https://www.thetahealing.com/about-thetahealing.html)
*asta este pretentia tuturor gruparilor New Age (a se vedea articolul atasat mai jos): ca defapt
toate sunt la fel si toate religiile duc in acelasi loc.
*Iisus are PRETENTIA ca El este Calea, Adevarul si Viata (Ioan 14:6)
Ca nimeni NU VINE LA TATAL, DECAT PRIN MINE, deci terapia tetha-healing NU are cum sa ne
puna in legatura cu Creatorul, caci la Creator se ajunge DOAR prin Iisus.

Pr Paisie: “Ortodoxia are minunea şi harul dumnezeiesc. Hinduismul are magia şi filozofia.
El înlocuieşte minunea cu magia şi harul dumnezeiesc cu filozofia. Diavolul dă puteri
guruşilor, vrăjitorilor etc, pentru că aceştia îi dau drepturi.”Şi astfel aceia pot face minuni”,
iar cel care le vede îi admiră. Din clipa în care cineva vede că acela care face astfel de false
minuni nu se înrudeşte deloc cu Hristos, trebuie să-şi dea seama că cele pe care le face sunt
înşelăciunea diavolului care nu ştie niciodată să spună adevărul, ci numai minciuni ca să
înşele făpturile lui Dumnezeu. Cei care au intenţie bună, dacă mai înainte au cunoscut puţin
Ortodoxia, îşi fac probleme, deoarece văd că viaţa vrăjitorilor nu este curată, ci este
încurcată, în timp ce în Ortodoxie află viaţă curată şi superioritate. Află oameni care au
sfinţenie şi care fac minuni adevărate.”
-“JUST AS CHRIST SAID, “ALL THESE THINGS YOU CAN DO AND MORE,"”
(https://www.thetahealing.com/about-thetahealing.html)
*citat scos din context: acest lucru a fost spus doar ucenicilor lui Hristos, si a fost spus: daca
credeti in Mine (adica in Iisus Hristos), deci hindusii si budisti care practica tetha-healing NU fac
vindecari cu puterea lui Dumnezeu!

-“ She teaches that we are sparks of God and shows how we each create our own reality and
how everything in our life has and will serve a purpose.”
(https://www.thetahealing.com/about-thetahealing.html)
*realitatea este data de Dumnezeu, realitatea NU o cream noi, din nou, ideii din Hinduism si
budism!

-reincarnare: vieti trecute. (https://www.youtube.com/watch?v=vOcDIcukWrM )

*invatatura cu totul gresita din Hinduism: cum ca omul ar trai mai multe vieti.
Biblia ne spune clar: Evrei 9:27 – caci omului e dat sa moara odata, apoi vine judecata.

-meditatie cu vizualizare, cultivarea imaginatiei este interzisa de pr. Paisie!

Adică diavolul este cel care le prezintă diferite închipuiri, Părinte?

– Da, le cultivă imaginaţia într-o măsură avansată şi apoi îi înşeală. Merg şi unii dintre ai
noştri la hinduişti, iar aceştia îi învaţă să spună în limba lor nişte hule împotriva lui Hristos, a
Maicii Domnului şi a Sfinţilor – unii ştiu că acestea sunt hule, alţii nu ştiu – şi se îndrăcesc.
După aceea încep să spună nişte cuvinte nedesluşite. Ajung la o stare exaltată iar ceilalţi
care îi privesc cred că se află într-o stare duhovnicească. Dar aceasta este o stare
diavolească.

Hinduşii, deşi sunt un popor inteligent, deşi au nelinişti metafizice şi multă inimă, se ocupă
cu aşa numita filozofie, cu rătăciri şi vrăjitorii zăpăcindu-i pe europeni cu teoriile lor. Şi
iată, mai marii lor sunt ca taurii, iar alţii mulţi acolo, în India, mor de foame. Vin şi aici în Grecia
şi înşală lumea cu nirvana, cu pasivitatea, cu reîncarnările … In cărţile lor folosesc şi părţi din
Sfânta Scriptură, din Filocalie, de la Sfinţii Părinţi şi astfel atrag lumea. Unde s-a auzit mai
demult să creadă ortodocşii în teoriile hinduiste! Acum însă, deşi e greu s-o spui, şi unii
oameni serioşi susţin astfel de neghiobii şi dau bani grei pentru aceasta. Hinduismul a făcut
o mare vătămare.

Eu, pacatosul, va spun teorie, ca rugaciune practica n-am facut de cand sunt eu, dar va spun
teorie de la Sfintii Parinti. Iata ce vreau sa va spun: mintea, inzestrata fiind de Bunul
Dumnezeu si sufletul nostru cu vointa si cu alegere, acestea sunt doua puteri ale sufletului
care trebuie sa le foloseasca dupa ce coboara mintea in inima, nu stau degeaba acolo,
vointa ca sa voiasca sa se roage, iar alegerea ca sa se roage chiar. Ele sunt folosite dupa ce a
intrat mintea in inima.

Mintea, pogorandu-se spre inima, intalneste doua vami. Prima vama este a imaginatiei, adica
a inchipuirii, a fanteziei, cum ii zice in limba de acum. Aceasta vama nu e usor de trecut. Ai
observat ca imaginatia nu-ti da razboi in vremea rugaciunii sau oricand numai cu cele ce ai
vazut. Nu. Marele Vasile o numeste pe imaginatie caracatita sufletului. Caracatita are mai

multe brate cu care prinde. Asa

face imaginatia. Ea, cand vrea sa-ti dea razboi tie sau sufletului in vreme de ispita, nu iti da
razboi numai cu ce ai vazut tu. Nu. Ci si cu cele ce ai auzit –

„Ti-aduci aminte ce frumos canta, ce frumos era cutare?” -, si cu cele ce ai gustat –

„Nu stii ce bun era acela ce-ai gustat?” -, si cu cele ce ai mirosit –

„Nu stii ce miroseau cutare?” -, si cu cele ce ai pipait.

Ai vazut? Cele cinci simturi sunt cele cinci ferestre ale sufletului, cum zice Proorocul
Ieremia:

A intrat moartea prin ferestrele noastre.

Sau cele cinci sipote prin care toarna vrajmasul tot pacatul: caci vederea, auzul, mirosul,
gustul si pipaitul sunt sipotele prin care intra pacatul in sufletul nostru.
Imaginatia ce treaba are? Ea e caracatita, o numesc dumnezeiestii parinti pod al dracilor pe
care intra dracii in suflet. Vrajmasul e bucuros sa vezi pe cineva cu patima, ca el a
inregistrat! Sa auzi ceva cu patima, a inregistrat! Sa pipaiesti ceva cu patima, a inregistrat!
Sa mirosi ceva cu patima, a inregistrat! Sa gusti ceva cu patima, a inregistrat! Ca ai putea sa
le faci toate acestea fara patima, iar daca a fost cu patima el le-a inregistrat. Si cand vrea sufletul
sa se roage, incepe sa-ti dea razboi si cu cele ce ai auzit si cu cele ce-ai vazut si cu cele ce ai
pipait si cu cele ce ai mirosit. Ai vazut? De aceea spun dumnezeiestii parinti ca mai grea este
pazirea imaginatiei decat paza mintii si uneori decat paza inimii.

Ati citit cartea Paza celor cinci simtiri a Sfantului Nicodim Aghioritul? E o carte foarte adanca,
e mult mai adanca decat Razboiul nevazut. Am citit-o de patru ori la singuratate, pe unde am
trait eu.

(din: “Ne vorbeste Parintele Cleopa 17″, Editura Manastirea Sihastria, 2010)

---------------

-dna care a fondat aceasta tehnica: tetha-healing a divortat, este acuzata de minciuna chiar de
sotul ei.

Pr Paisie: “Ortodoxia are minunea şi harul dumnezeiesc. Hinduismul are magia şi filozofia.
El înlocuieşte minunea cu magia şi harul dumnezeiesc cu filozofia. Diavolul dă puteri
guruşilor, vrăjitorilor etc, pentru că aceştia îi dau drepturi.”Şi astfel aceia pot face minuni”,
iar cel care le vede îi admiră. Din clipa în care cineva vede că acela care face astfel de false
minuni nu se înrudeşte deloc cu Hristos, trebuie să-şi dea seama că cele pe care le face sunt
înşelăciunea diavolului care nu ştie niciodată să spună adevărul, ci numai minciuni ca să
înşele făpturile lui Dumnezeu. Cei care au intenţie bună, dacă mai înainte au cunoscut puţin
Ortodoxia, îşi fac probleme, deoarece văd că viaţa vrăjitorilor nu este curată, ci este
încurcată, în timp ce în Ortodoxie află viaţă curată şi superioritate. Află oameni care au
sfinţenie şi care fac minuni adevărate.”
Ei se opun ireconciliabil ascezei ortodoxe, în special rugăciunii...

Cu voia lui Dumnezeu, trăim vremuri de foarte mare confuzie spirituală şi

apostazie. Părintele acestei condiţii este diavolul. El se foloseşte de oamenii
pe care îi atrage de partea sa prin înşelare pentru a reuşi în planul lui de
ucidere a oamenilor. Această confuzie este cultivată mai ales de grupurile
aparţinând aşa-numitei mişcări „Noua eră a vărsătorului”. Doctrina lor de
bază este că „toate religiile sunt la fel; toate sunt căi ce duc la aceeaşi
ţintă”. Insa, insuşi Domnul Iisus Hristos îi respinge când spune în
Evanghelie: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.(Ioan14,6) Drept urmare căile
de mantuire nu sunt multe, ci una singură: Hristos şi Biserica Lui.

Aceşti crainici ai confuziei identifică rugăciunea creştină cu yoga şi

meditaţia, care sunt tehnici ale religiilor orientale şi ale ocultismului.
Cu cele ce urmează, cred că va dispărea confuzia.

Ascetismul a fost legiferat de Însuşi Domnul, în Sfânta Evanghelie. Asceza

este mijlocul de a ajunge la scopul vieţii creştine, care este ridicrea deasupra
patimilor şi unirea cu Dumnezeu. Printre tipurile de asceză se află postul,
privegherile, rugăciunea, pocăinţa sinceră şi mărturisirea, umilinţa, tăierea
voii prin ascultare de voia lui Dumnezeu, neîncrederea în puterile noastre
limitate, ci doar în puterea lui Dumnezeu, atribuirea tuturor lucrurilor bune
lui Dumnezeu, ca şi orice progres pe calea virtuţii, în vreme ce ne învinuim
pe noi pentru păcate. Totodată ar trebui să adăugăm studiul cuvântului
dumnezeiesc şi participarea regulată la Tainele Bisericii noastre - în special la
Sfânta Taină a Mărturisirii şi cea a Sfintei împărtăşanii.

Asceza nu este doar pentru călugări şi preoţi, ci pentru fiecare

creştin, aşa cum se vede limpede în Sfânta Evanghelie şi din vieţile
sfinţilor Bisericii noastre. Calea aceasta de asceză a fost urmată de
milioane de sfinţi ai Ortodoxiei.

Asceza, in esenta, inseamna depunerea vointei din partea omului si a

puterii din partea lui Dumnezeu Cel atotputernic. În acest fel persoana în
suferinţă este vindecată de păcat. Vindecarea se obţine doar în spitalul
spiritual numit Biserică. Pentru obţinerea vindecării, asceza este absolut
necesară.

În tradiţia ortodoxă, asceza nu este văzută ca o tehnică. Nu este nici o sumă

de practici. Dimpotrivă, este răspunsul nostru sincer la iubirea lui Dumnezeu.
Cu alte cuvinte, înseamnă a face tot ce e omeneşte posibil pentru curăţirea
sinelui, aşa încât harul divin să poată veni şi să locuiască în noi. Până la
urmă, Dumnezeu face prima mişcare să-l întâlnească pe om, iar nu omul Îl
caută pe Dumnezeu. Şi aşa am ajuns la un punct crucial.
Sunt anumite asemănări între asceza ortodoxă şi asceza practicată în sfera
ne-ortodoxă, care pot impresiona pe cineva care se opreşte la asemănările
aparente. Copacii, în privinţa frunzişului, sunt toţi la fel, dar se pot vedea
diferenţele între trunchiurile lor, între rădăcini şi în special între fructelor lor.

Rugăciunea este convorbirea sufletului cu Dumnezeu. Una foarte cunoscută

în tradiţia monahală este Rugăciunea lui Iisus (Doamne Iisuse Hristoase,
miluieşte-mă); ea este folosită de toate sufletele iubitoare de Dumnezeu, nu
doar de călugări.

Asemănările exterioare ale aşa-numitei metode psihosomatice de rugăciune

mentală cu tehnicile de meditaţie au dat naştere multor scrieri pe această
temă, în special în ultimii ani. Sa nu uitam ca falsul intodeauna imita
adevarul. Diavolul se poate transforma în înger de lumină pentru a înşela.

Deci, ce cuprinde în mare aşa-numita ’’metodă psihosomatică’’? În principiu,

este vorba de următoarele: individul este aşezat pe un scaun scund cu capul
aplecat înainte astfel încât să se poată concentra pe un punct din piept, puţin
mai jos de inimă, şi încearcă să-şi coordoneze respiraţia cu Rugăciunea lui
Iisus, pe ale cărei cuvinte şi înţelesuri încearcă să-şi concentreze mintea şi
să-şi încălzească inima cu ele. Oricum, aceasta nu este sugerată ca o reţetă
– nici de învăţătorii rugăciunii minţii, nici de aceia care ar vrea s-o studieze.
(Nu trebuie să uităm de asemenea că, deşi rugăciunea este de ajutor, nu
este un scop în sine. Acest subiect va fi abordat in continuare.

Pe de altă parte, meditaţia este definită de către gurul hindus Sathya Sai
Baba ca ’’metoda prin care mintea învaţă să se concentreze’’( Sri Sathya Sai
Baba, ’’Meditation’’, Sri Sai Publications, Atena, 1984, p.8...)

În această conexiune dintre rugăciunea minţii şi meditaţie, se observă o

încercare necinstită. Este încercarea de a face să pară că deşi avem două căi
– cu toate că diferite - dar în esenţă sunt aproape înrudite, conduc la acelaşi
obiectiv; se presupune că avem două tradiţii diferite care totuşi în esenţă
descriu exact aceeaşi experienţă. Din păcate, chiar profesorii din şcoli
teologice ortodoxe – ca de exemplu prof. Savvas Aguridis - păstrează
această viziune (vezi articolul ’’Experienţa luminii dumnezeieşti în isihasmul
ortodox şi iluminarea în budismul Zen’’- o introducere la conferinţa despre
Dumnezeu şi echivalenţii lui Dumnezeu, organizată de Consiliul Religiilor
Lumii în Assisi, Italia, 16 mai 1990). Explicaţia este că dl. Aguridis este din
nefericire membru al ’’Bisericii Unificate’’, a falsului mesia korean, Sun
Myung Moon.

Fireşte, această încercare de a crea confuzie se află înăuntrul sincretismului

în care aşa numita ’Noua Eră a Vărsătorului’’ vede lucrurile. După cum am
spus mai devreme, ei predică faptul că ’’totul este la fel’’ , pentru a induce în
eroare şi să facă prozelitism cu aceia care nu au niciun suport în altă parte.
Oricum, în adâncul lor, nici ei nu cred de fapt în declaraţiile lor, deoarece
sunt convinşi că religia lor aparţine Noii Ere şi prin urmare ei se află la un
nivel mai înalt, mai evoluat decât sunt creştinii. (conform afirmaţiilor lor, noi
am rămas blocaţi în Era Veche, Era Peştilor care era, după ei, Era Creştină).

Putem spune mult mai multe lucruri despre percepţia rugăciunii creştinului
ortodox, despre Dumnezeu, despre om şi despre lume. Pe de altă parte,
putem spune la fel de multe lucruri cu privire la percepţia despre Dumnezeu,
om şi lume pe care yoga şi meditaţia o presupun. Aceste două percepţii sunt
total opuse şi pe deplin ireconciliabile.

Pentru noi, creştinii, Dumnezeu este o Persoană. El l-a creat pe om din

Iubire şi a instaurat cu acesta un dialog interpersonal. De asemenea,
Dumnezeu a creat lumea din iubire şi îi poartă de grijă la fel cum îi poartă de
grijă omului, chiar mai mult.

Dimpotrivă, conform religiilor orientale şi ’’Noii Ere’’, Dumnezeu este o

hyperconştiinţă impersonală şi se identifică cu universul. Cu alte cuvinte,
avem aici un panteism. De asemenea, şi omul este, potrivit lor, ca o picătură
care are nevoie să se dizolve în oceanul acelui dumnezeu-univers. Libertatea
şi responsabilitatea nu există, conform cu percepţia anti - creştină a ’’Noii
Ere’’. Ei afirmă că totul este determinat de legea oarbă a karmei şi
reîncarnării (care, desigur, nu este o lege ci o credinţă religioasă a religiilor
orientale şi a ocultismului). Potrivit teoriei lor, sufletul după moartea fizică
intră într-un alt corp, fără a conta dacă este al unui om sau al unui animal.
Se presupune că el poate chiar să intre într-o plantă sau piatră, dat fiind
faptul că toate sunt la fel în esenţă. Cu cele spuse mai sus, considerăm
această importantă paranteză închisă.

Poziţia ortodoxiei - privind concepţia greşită că meditaţia şi rugăciunea sunt

la fel - este în felul următor, citând din cartea ’’Puterea Numelui’’, scrisă de
eminenţa sa, episcopul de Diocleia, ep. Kallistos Ware, profesor la
Universitatea din Oxford: „Pe lângă asemănări, sunt de asemenea şi
diferenţe. Toate tablourile au rame şi toate ramele de tablouri, au anumite
caracteristici comune; totuşi, picturile din rame pot fi total diferite. Ceea ce
contează este imaginea, nu rama. În cazul Rugăciunii lui Iisus, tehnicile
fizice sunt asemenea ramelor, în timp ce invocarea mentală a lui Hristos este
imaginea din ramă. ’’Rama’’ rugăciunii lui Iisus cu siguranţă seamănă cu
diverse ’’rame’’ ne - creştine, dar asta nu trebuie să ne facă insensibili la
unicitatea picturii din interiorul ei, la conţinutul creştin distinct al Rugăciunii.
Punctul esenţial în Rugăciunea lui Iisus nu este actul de repetare, nu felul cm
stăm sau respirăm, ci cui vorbim; şi în această clipă cuvintele sunt adresate
fără ambiguitate Mântuitorului Întrupat Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi
Fiul Preasfintei Fecioare Maria”.

El continuă: „Rugăciunea lui Iisus nu este doar un mijloc care să ne ajute să

ne concentrăm sau să ne relaxăm. Nu este o simplă „yoga creştină”, un fel
de ’’meditaţie tanscendentală’’, sau o ’’mantră creştină’’, chiar dacă unii au
încercat să o interpreteze astfel. Dimpotrivă, este o invocare specială
adresată unei alte persoane - Dumnezeului făcut om, Iisus Hristos,
Mântuitorul nostru personal. Prin urmare, Rugăciunea lui Iisus este mai mult
decât o metodă izolată sau tehnică. Ea există într-un anumit context, şi dacă
se desparte de acel context îşi pierde semnificaţia.”

În continuare afirmă: „Contextul Rugăciunii lui Iisus, este în primul rând unul
al credinţei. Invocarea Numelui presupune că cel care spune Rugăciunea
crede în Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor. În spatele repetării
unei formule verbale trebuie să existe o credinţă vie în Domnul Iisus - în cine
este El şi în ceea ce El a făcut pentru mine personal. Poate că în mulţi dintre
noi credinţa este foarte neclară şi şovăitoare, poate ea coexistă cu îndoiala,
poate adesea ne găsim obligaţi să strigăm alături de tatăl copilului lunatic,
’’Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!’’(Marcu 9,24). Dar cel puţin trebuie
să fie dorinţă de a crede, cel puţin ar trebui să fie, în mijlocul tuturor
incertitudinilor, o scânteie de iubire pentru Iisus pe care noi încă Îl
cunoaştem atât de puţin.

Mai apoi, contextul Rugăciunii lui Iisus este unul de comunitate. Noi nu
invocăm numele ca individualităţi separate, bazându-ne exclusiv de
resursele noastre interioare, ci ca membri ai comunităţii Bisericii. Scriitori
precum Sf. Varsanufie, Sf. Grigorie Sinaitul, sau Episcopul Teofan, au luat
drept garanţie faptul că cei cărora le recomandau Rugăciunea lui Iisus erau
creştini botezaţi care participau la viaţa sacramentală a Bisericii prin
spovedanie şi împărtăşanie. Nicio clipă ei nu au luat în considerare invocarea
Numelui ca un substitut al Sfintelor Taine, dar au afirmat că oricine o
foloseşte este un practicant şi comunicant, membru al Bisericii”. ( din carte,
pag.66-68).

Şi pentru a completa gândurile de mai sus:

„Scopul nostru în rugăciune este să comunicăm cu Persoana lui Iisus Hristos,

iar această comunicare cu siguranţă nu poate fi pusă în matriţe pentru ca noi
să ne unim cu El (fără ca această uniune să ne desfiinţeze pe noi ca
persoane distincte), spre deosebire de meditaţie, unde scopul este
dizolvarea sinelui individual, precum o picătură de apă se dizolvă în oceanul
’’supra-conştiinţei universale’’, care nu este o persoană.
În meditaţie omul nu se adresează unei anumite persoane de care este legat
cu dragoste ci se adresează Sinelui său, cu credinţa că el însuşi este în
esenţă Dumnezeu. Desigur, aceasta este o înşelare şi o eroare demonică, iar
pentru a o impune, au interpretat greşit şi au răstălmăcit cuvintele lui
Hristos:’’Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru’’(Luca 17,21), care
nu înseamnă că omul este Dumnezeu după fire - după cum în mod greşit
cred şi proclamă adepţii Noii Ere. Ci înseamnă că, atunci când cineva este
botezat, harul divin necreat trimis prin Sfântul Duh se sălăşluieşte în el, şi
oricine are harul dumnezeiesc, are pregustarea Împărăţiei lui Dumnezeu încă
de acum”.

Cu aceasta se încheie scurta paranteză.

Prin urmare, meditaţia nu este un act de abandonare a sinelui, sau unul de a

scăpa de egoism, adică un act de dragoste; mai degrabă este o acţiune
egocentristă, scurtcircuitoare.

În meditaţie, omul se concentrează asupra aşa - numitului obiect al

meditaţiei. Potrivit adepţilor meditaţiei, acesta poate fi chipul lui Bubdha, o
flacără de lumânare, sau orice alt obiect (şi am putea adăuga, de ce nu,
chipul lui Lucifer, dacă asta oferă inspiraţie sau ajutor).

Atunci când cei care practică meditaţia se apropie de creştini pentru a face
prozelitism, le spun că în timpul meditaţiei şi ei pot să-şi concentreze atenţia
asupra lui Iisus Hristos. Aşa cultivă ei confuzia, pentru că dau un alt înţeles
termenului ’’Hristos’’. Pentru ei, Iisus Hristos nu este Dumnezeu deplin şi Om
deplin aşa cum credem noi. Ei vorbesc despre El ca despre unul dintre mulţi
alţi ’’mari învăţători’’, dar dincolo de toate ei pretind ca El este o ’’stare’’
interioară nouă. Ei spun că suntem cu toţii ’’Hristoşi din natură’’. Dar noi,
ortodocşii, nu credem în minciuna că am fi dumnezei din fire. Noi credem că
ne luptăm cu ajutorul lui Dumnezeu pentru a ne asemăna cu Hristos şi că,
prin urmare, devenim asemenea lui Dumnezeu prin har, aşa cum sunt sfinţii.
Diferenţa este uriaşă. În cazul meditaţiei, ei promovează minciuna diabolică
a mântuirii prin sine, care se opune rugăciunii, unde o persoană devine
sfântă în comuniune de iubire şi în supunere faţă de unul singur Sfânt,
Dumnezeul Treimic.

Susţinătorii meditaţiei fac de asemenea referire la ’’depăşirea obiectului de

meditaţie’’. Dar această presupusă depăşire a obiectului meditaţiei este pe
deplin străină şi ireconciliabilă cu Rugăciunea ortodoxă. Pentru noi, Iisus
Hristos nu este un obiect de meditaţie, nici nu este scopul nostru să Îl
depăşim pentru a ajunge la o ’’stare a conştiinţei pure’’, sau la o
’’conștientizare mai profundă a Sinelui’’(de asemenea în cartea Pr. Antonios
Alevizopoulos ’’Meditaţie sau rugăciune?’’).

Un alt punct asupra căruia trebuie să insistăm este că, cu tehnicile de

meditaţie, omul îşi ridică eul la înălţimea maximă a mândriei, pe când cu
rugăciunea, omul îşi smerește sinele, nu îi desconsideră pe alţii şi, reuşind să
se cunoască pe sine însuşi complet şi experimentând prezenţa harului divin,
el se va considera pe sine mai prejos de toată creaţia’’, după cum citim în
cartea Pateric.

Când cel ce meditează crede că în esenţă el este Dumnezeu, nu se află într-o

stare care să-i permită să-şi asume cuvintele: ’’miluieşte-mă’’- cuvintele
cheie ale rugăciunii minţii. Cu alte cuvinte, următorul dogmei ’’eu vreau şi eu
pot’’ a gândirii pozitive a Noii Ere, este incapabil să se smerească.

În plus, meditaţia pe termen lung îl duce pe cel ce meditează într-o stare de

auto-hipnoză; perseverenţa lui în a se uni cu obiectul meditaţiei (care este
principalul scop al meditaţiei) nu e nimic altceva decât o fantezie; o fantezie
care, potrivit terapeuticii ascetice ortodoxe, trebuie izolată. Această mişcare
în sfera fanteziei (sau mai degrabă, în sfera unde realul şi fantasticul se
confundă), poate ajunge la punctul în care să genereze situaţii care aparţin
zonei psihiatrice.

Un exemplu este cazul unui practicant care încearcă să oprească un tren „cu
puterea minţii”. Fireşte, rezultatul a fost pierderea propriei vieţi. Există multe
exemple de astfel de fapte necugetate. Elementul demonic este prezent în
toate aceste situaţii. Pentru o examinare în profunzime a acestei mişcări a
’’gândirii pozitive’’ aş recomanda cartea Pr. Antonios Alevizopoulus,
’’Conştiinţa de sine, realizarea personală, mântuirea’’.

Asceza nu este o tehnică. Aceasta a fost impresia la comparaţia dintre

rugăciunea minţii şi meditaţie. Nu este un mijloc prin care putem forţa
libertatea lui Dumnezeu. Asceza în tradiţia ortodoxă nu este un scop în sine.
Este un mijloc. Aspiraţia noastră în asceză este să ne mortificăm patimile şi
nu să facem rău trupului. Avva Pimen, în Pateric, a spus: ’’nu vrem să fim
distrugători de trup, ci distrugători de patimi.’’ (Astteras, p. 101).

Dat fiind faptul că asceza nu este un scop în sine, creştinul ortodox nu caută
să vadă lumini sau alte viziuni, să aibe ’’experienţe’’ sau să facă minuni.
Oriunde şi oricând apare un caz de venerare a vreunei viziuni sau unui
miracol, trebuie să ştim că acestea reprezintă deviaţii de la duhul şi etosul
ortodoxiei. Un ortodox va nega ’’experienţele’’ pe care diavolul e gata să le
ofere, ’’aici şi acum’’ şi fără să-i fie cerute.

Este o mare prăpastie între un profet adevărat, care este un sfânt ortodox şi
un vrăjitor ocultist, fachir, sau un medium.

Pentru a deschide o mică paranteză aici, aş vrea să punctez pe scurt

punctele principale ale acestor diferenţe, după cum sunt analizate de cartea
Pr. Antonios Alevizopoulos, ’’Ocultism, Huruism, New Age’’, p 282-286:

Un profet, un sfânt, nu se concentrează pe sine, ci pe Dumnezeu;

Un profet adevărat este conştient de lipsa lui de importanţă, în timp ce un

vrăjitor este plin de sine;

Un profet adevărat nu deschide o afacere din serviciile prestate, nici nu

primeşte invitaţii de la oameni, ci merge el la ei.

Adevaratul cuvant profetic nu este bine primit de cei carora le este adresat ci
din contra ii provoaca deoarece nu i cruta

Conţinutul mesajului unui adevărat profet nu este nou; este vechi şi a fost
uitat.

Astfel, pentru a reveni la problema viziunilor şi ’’experienţelor’’, am putea

adăuga că harul dumnezeiesc îi poate cerceta pe cei curaţi şi merituoşi,
oricum şi oricând consideră că este benefic pentru ei sau pentru edificarea
Trupului lui Hristos, care este Biserica. Trebuie precizat că aceste experienţe
nu pot fi forţate, nici nu sunt un scop în sine.

Sfinţii ne sfătuiesc să căutăm pocăinţa, care este de asemenea un dar al lui

Dumnezeu şi care, potrivit Sfântului Isaac Sirul, este mai presus de toate
celelalte virtuţi, ’’pentru că nu se termină niciodată; se potriveşte tuturor,
deopotrivă drepţilor şi păcătoşilor, care vor să dobândească mântuirea’’.
(Omilia 55 despre Patimi, editor Ieromonah Ioachim Spetsieris, p. 220).

Deci această pocăinţă ar trebui s-o căutăm noi, şi nu capacitatea de a face

minuni care, dacă ne lipseşte umilinţa, ne poate răni serios şi ne poate
distruge. Modul în care Sfinţii evită tentaţia de a dori ’’experienţe’’ este
menţinerea unei conştiinţe smerite.

În biografia marelui Paisie de la Sfântul Munte, care a murit în 1944, este

menţionat următorul incident: Într-o seară, pe când stătea treaz şi se ruga,
a crezut că tavanul colibei sale era gata să se deschidă larg şi că Hristos
avea să apară acolo şi să-l binecuvinteze. ’’Dumnezeul meu, cine sunt eu ca
să merit să te vad pe Tine?’’a fost gândul smerit care i-a venit imediat în
minte, după care viziunea pe care diavolul se pregătea să i-o arate a
dispărut ca o sclipire.
Criteriul pentru veridicitatea ascezei ortodoxe este acela că trebuie
practicată conştiincios (detaliu pe care părintele Paisie l-a subliniat special) şi
cu dragoste, cu smerenie şi discernământ şi desigur fără a urma propria
voie, cu alte cuvinte, să fie practicată cu supunere, de fapt cu ’’veselă
supunere’’, ca să amintim cuvintele unui alt mare părinte contemporan :
părintele Porfirie.

Cineva poate să facă cu uşurinţă cinci sute de metanii, în timp ce îşi menţine
propria voie, propria opinie, propria judecată, şi se încrede în sine. Dar să
facă doar 100 de metanii cu supunere este mult mai greu, pentru că în acest
caz, cel rău pune piedici şi duce război împotriva lui, pe când în primul caz,
diavolul chiar îi dă putere şi îl întăreşte.

Diferenţa dintre asceza ortodoxa şi aşa-zisa ’’asceza’’ demonică se poate

vedea în povestirea din Pateric, care se referă la avva Macarie Egipteanul. Se
spune că „odată, când avva Macarie se întorcea la chilia lui, încărcat cu
frunze de palmier, a fost acostat pe cale de diavol care ţinea o seceră. Şi
deşi a încercat să-l lovească pe bătrân, n-a putut să-l rănească. A remarcat:

Găsesc multă rezintenţă la tine, Macarie, care nu mă lasă să-ţi fac rău. Şi
totuşi tot ce faci tu, fac şi eu. Posteşti? Eu nu mănânc nimic. Priveghezi
noaptea? Eu nu dorm deloc. Şi totuşi tu ai un lucru pe care eu nu-l am.

_ Şi care este acela? l-a întrebat avva Macarie.

A răspuns: Smerenia. Asta mă face neputincios!

(Petericul, reeditat în greaca nouă de Vas. Pentzans, editura ASTERA, p

152).

Din tot ce s-a menţionat până acum, cred că asceza ortodoxă şi în special
Rugăciunea, nu au nicio asemănare sau afinitate în esenţă cu yoga şi
meditaţia care sunt cultivate de religiile orientale şi de gruparea aşa-numită
’’Noua Eră a Vărsătorului’’. Cei care spun astfel, ori duc oamenii la înşelare
cultivând confuzia ereziei ’’New Age’’, ori ei înşişi cad pradă acelei confuzii.

Singura cale sigură pentru ca cineva să nu fie prins de erezii este să aparţină
conştiincios şi organic Bisericii Ortodoxe, care este singura Arcă de salvare
pe care Duhul Sfânt ne-a lăsat-o moştenire prin Sfinţii Apostoli şi succesorii
lor. Numai atunci vom fi adăpostiţi de harul dumnezeiesc, luminaţi de Duhul
Sfânt şi călăuziţi în siguranţă către mântuire.

Sursa (elina): http://www.impantokratoros.gr/E3BA0C74.el.aspx