Mişcările corpului

Fiecare mişcare a corpului, de la o clipire a unei pleoape până la un salt în aer, este posibilă
datorită muşchilor şi tendoanelor - extensii ale muşchilor care joacă un rol crucial în
transmiterea forţei de contracţie a muşchiului la osul asupra căruia actionează. In spatele
activităţii musculare există mecanisme sofisticate care fac dintr-o acţiune aparent simplă,
cum ar fi mişcarea capului, un proces complicat ce implică creierul, nervii şi organele de simţ.
Muşchii

Totalitatea muşchilor din organism formează sistemul muscular. Muşchii reprezintă

aproximativ 40% din greutatea corpului. După locul pe care îl ocupă în organism şi funcţia
îndeplinită, muşchii se clasifică în: muşchi scheletici (somatici) şi muşchi viscerali.

Muşchii scheletici « Sistemul muscular

Muşchii scheletici constituie componente active ale sistemului locomotor. Sunt muşchi striaţi
voluntari. Contracţia acestora se efectuează la comanda directă a sistemul nervos central.
Muşchii scheletici menţin poziţia corpului prin contracţii tonice (tonus muscular) şi asigură
deplasarea prin contracţii rapide determinate de impulsurile provenite de la sistemul nervos.

Muşchii voluntari se mai numesc striaţi datorită faptului că, la examinarea microscopică
aranjamentul fibrilar care li formează le dă un aspect dungat. Ei işi exercita acţiunea prin
scurtarea lungimii, un proces denumit contracţie. Ei trebuie sa fie capabili de a produce o
contracţie rapidă, explozivă, de tipul celei pe care o efectuează muşchii membrelor inferioare
în timpul unei sărituri, şi de a menţine un tonus constant pentru a păstra corpul într-o postură
normală.

Muşchii voluntari se găsesc în întreg organismul reprezentând o proporţie de 25 la suta din

greutatea corpului, chiar şi la un nou născut. Se comportă ca resorturi ataşate de diferite
puncte ale scheletului, determinând mişcarea anumitor oase, de la micul muşchi stapedius,
care acţionează asupra scarifei, un os mic al urechii medii, până la muşchiul gluteus maximus
(marele fesier), care formează majoritatea masei fesiere şi controlează mişcările articulaţiei
şoldului.

Grupe « Muşchii scheletici « Sistemul muscular

După poziţia în organism, muşchii somatici se împart în: muşchii capului, gâtului, trunchiului şi
membrelor. (Vezi graficul...)

Muşchii capului sunt: muşchii mimicii, muşchii cutanaţi grupaţi în jurul orificiilor orbitale,
nazale şi orificiului bucal (orbicularul buzelor), muşchii masticatori (maseteri şi temporali),
muşchii limbii şi muşchii extrinseci ai globului ocular.

Muşchii gâtului sunt: pielosul gâtului, ternocleidomastoidieni şi hiodieni.

Muşchii trunchiului sunt: muşchii spatelui şi ai cefei (trapez, marele dorsal), muşchii toracelui
(pectorali, dinţaţi, intercostali, diafragma) şi muşchii abdomenului (drept abdominal, oblici).

Muşchii membrului superior sunt: muşchii umărului (deltoid), muşchii braţului (biceps şi
triceps brahial), muşchii antebraţului (pronatori şi supinatori ai antebraţului, flexori şi
extensori ai degetelor) şi muşchii mâinii.

1
Muşchii membrului inferior sunt: muşchii fesieri, muşchii coapsei (croitor, cvadriceps femural,
biceps femural, adductori ai coapsei), muşchii gambei (gastrocnemian, pronatori şi supinatori
ai piciorului, flexori şi extensori) şi muşchii piciorului (extensori ai degetelor şi plantari).

După acţiunea lor principală, muşchii pot fi clasificaţi în: flexori şi extensori, abductori şi
adductori, supinatori şi pronatori, circulari (sfinctere) etc. Acelaşi muşchi poate determina una
sau mai multe mişcări ale unor segmente corporale (exemplu: tricepsul brahial poate
determina adducţia, rotaţia şi extensia braţului).

Muşchii netezi « Sistemul muscular

Muşchii viscerali intră în structura miocardului, a pereţilor tubului digestiv, a vaselor sangvine,
acăilor urinare şi a uterului. Toţi muşchii viscerali posedă automatism propriu, datorat unor
formaţiuni care se depolarizează spontan şi generează unde lente de deoparizare, care
determină contracţii, independent de inevaţie.

Muşchii viscerali se comportă ca un sinciţiu în care excitaţia se propagă în toată masa

muşchiului. Inervaţia asigurată de sistemul nervos vegetativ are numai rolul de a diminua sau
intensifica activitatea acestor muşchi. Muşchii viscerali sunt constituiţi din două tipuri de ţesut
muscular: striat de tip cardiac, în miocard, şi ţesut muscular neted, în celelalte organe
viscerale.

Pe lângă muşchii netezi viscerali, în organismul uman mai există şi alţi muşchi netezi: muşchii
erectori ai firelor de păr, muşchii ciliari şi muşchii netezi ai irisului, de tip multiunitar.

In muşchii netezi sau involuntari, fiecare fibră este o celulă alungită, fusiformă. Muşchii netezi
nu sunt sub controlul conştient al creierului, ei produc contracţia musculară necesară în
procese cum ar fi digestia, determinând peristaltismul intestinal, ce asigură transportul hranei

Muşchiul cardiac « Sistemul muscular

Muşchiul cardiac are o structură foarte asemănatoare cu cel voluntar, dar fibrele sunt mai
scurte şi groase, formând o reţea densă.

Inima este o mică structură a corpului compusă din muşchi striaţi de tip cardiac. Contracţiile
inimii sunt rezultatul impulsurilor produse de sistemul excitoconductor al inimii, care asigură
expulzarea sângelui din inimă în vasele sanguine.

Structura muşchilor « Sistemul muscular

Muşchii voluntari pot fi priviţi ca o serie de fascicule paralele de fibre adunate împreună pentru
a forma o unitate completă. Cele mai mici dintre ele - unităţile de bază ale activitaţii
musculare - sunt filamente de actină şi miozină, atât de fine încat pot fi obserate numai la
microscopul electronic. Ele sunt proteine cunoscute sub numele de proteine contractile.

Aceste filamente fascicule sunt denumite miofibrile. Printre miofibrile se află depozitele
energetice ale musşchiului sub formă de glicogen, şi furnizoni normali de energie,
mitocondriile, în care oxigenul şi substratul energetic sunt metabolizate pentru a produce
energie.

2
Miofibrilele sunt grupate în fascicule mai mari numite fibre musculare. Acestea sunt de fapt
celulele musculare cu nucleii celulari dispuşi la periferie sub membrană. Fiecare fibră
musculară vine în contact cu o fibră nervoasă care îi declanşează acţiunea ori de câte ori este
necesar. Fibrele musculare sunt grupate în fascicule, cu un înveliş de ţesut conjunctiv.

Un muşchi de dimensiuni mici este alcătuit din puţine fascicule de fibre, în timp ce un muşchi
de dimensiuni mari, cum ar fi gluteus maximus, poate fi alcătuit din sute de fascicule.

Întregul muşchi este învelit într-un ţesut fibros. Are un corp muscular gros care se îngustează
la capete, formând tendoanele, fiecare din acestea înserându-se pe un os.

Structura muşchiului neted nu prezintă acelaşi aranjament geometric ordonat al filamentelor şi

fibrelor; ea este constituită din celule fusiforme dispuse neomogen, deşi are o contracţie
dependentă de acţiunea filamentelor de miozină şi actină.

Observată la microscop, structura muşchiului cardiac este totuşi aceeaşi ca a muşchiului

voluntar, cu excepţia faptului că fibrele formează o reţea.

Proprietăţile muşchilor « Sistemul muscular

Proprietăţile fundamentale ale muşchilor sunt: elasticitatea, plasticitatea, excitabilitatea şi

contractibilitatea.

Elasticitatea. Reprezintă proprietatea muşchiului striat scheletic de a reveni la forma iniţială

după începerea acţiunii forţei care a determinat extensia sa.

Plasticitatea. Reprezintă proprietatea muşchilor netezi vicerali de a-şi menţine constantă

tensiunea la diferite grade de distensie.

Excitabilitatea. În repaus, sarcolema fibrei muculare este polarizată. Potenţialul de membrană

al fibrei este de -80 la -100 mV. Acţiunea unui stimul fizic, chimic, electric sau "in situ" numai
a influxului nervos produce depolarizarea sarcolemei.

Între stimularea fibrei muculare sau a muşchiului în totalitate şi apariţia contracţiei există un
interval de timp de 1 ms, numit periodă de lantenţă. Influxul nervos, venit prin fibrele motorii,
este transmis fiecărei celule musculare din cadrul unităţilor motorii prin intermediul plăcii
motorii.

Placa motorie sau sinapsa neuro musculară are ca mediator chimc acetilona. Mediatorul
determină depolarizarea sarcolemie şi producerea potenţalului de placă, ce se răspândeşte
prin sistemul tubulr de membrane şi apoi prin reticulul sarcoplasmic al celulei musculare.

Durata de propagare a undei de depolazizare de-a lungul fibrei este de 2-5 ms la viteza de 12
m/s. Înacest interval de timp, fibra se află în perioada refractară, ceea ce însamnă că, dacă
frecvenţa stimulilor este ridicată, fibra nu va putea răspunde la fiecare dintre aceşti stimuli.

În cazul muşchilor viscerali, excitantul nu mai este influxul nervos, ci depolarizarea spointană
a unora dintre fibre. Plăcile motorii lipsesc. Transmiterea influxului de la o celulă la alta lipsesc
prin punţile existente între celule.

Contractibilitatea. Reprezintă proprietatea muşchiului de a răspunde prin contracţie la acţiunea

unui stimul. Contracţia se desfăşoară în mai multe faze:

- eliberarea Ca din reticulul sarcoplasmic datorită depolarizării membranei acestuia şi ceştereii

permeabilităţii ei. Această fază reprezintă cuplarea excitaţiei cu contracţia;

3
- cuplarea actinei cu miozina şi formarea actomiozinei, proces de activare favorizat de Ca;

- scindarea ATP-ului produs prin oxidare aerobă în ciclul Krebs, datorită acţiunii enzimatice a
complexului actomiozinic;

- faza de contracţie constă în scurtarea formaţiunilor contractile ale sarcomerelor, prin

alunecarea filamentelor de actină printre cele de miozină, mecanism glisant de apropierre a
discurilor întunecate, cu consum energetic. Dureazăîntre 10 şi 40 ms;

- faza de relaxare constă în repolarizarea membranelor şi reintroducerea, cu consum

energetic, a Ca în RE, deci reinstalarea stării de repaus.

La o excitaţie, muşchiul răspunde printr-o contracţie simplă, secusa muculară. Aceasta se

întâlneşte rar în organism. Durata acesteia diferă în funcţie de tipul de muşchi.

Contrcţiile unice sau repetate de scurtă durată utilizează energia produsă în repaus prin
oxidarea celulară a substanţelor energetice şi acumulată sub formă de ATP şi CP (cretinfosfat).
Cretinfosfatul asigură, pe termen scurt, refacerea ATP.

Stilularea repetată a muşchiului în faza de relaxare determină apariţia contracţiilor tetanice:

tetanos incomplet sau complet, în funcţie de frecvenţa stimulilor. Aceasta predomină în
activitate motorie a organismului. Efortul muscular de lungă durată (peste un minut)
epuizează rezervele de ATP şi CP, duă care se intesifică respiraţia celulară mitocondrială, care
asigură energia necesară. În acest caz, oxigenul este insuficient, motiv pentru care oxidrea
glucozei se realizează în cea mai mare part

e anaerob; se crează
o "datorie de oxigen" şi o acumulare de acid lactic, toxic pentru muşchi.

Perioada de refacere. După efort, procesele oxidative se mai păstrează intense o perioadă
necesară refacerii rezervelor de ATP şi Cp şi metabolitării acidului lactic. Acum plămânii pot
asigura necesarul de O2, deci repiraţia celulelor musculare este integral aerobă. Spunem că în
această periodă se achită "datoria de oxigen".

 
Contracţiile musculare « Sistemul muscular

Forţa contracţiei. Fibra musculară se supune legii "totul sau nimic", dar muşchiul "in situ" are
contracţie gradată. Gradarea se realizeză prin creşterea numărului unităţilor motorii activate,
în funcţie de intensitatea şi frecvenţa stimulilor. Forţa de contracţie este maximă când intră în
activitate toate fibrele muşchiului respectiv şi varază între 3,6 - 10 kg/cm2.

Muşchii netezi se contractă mai lent, deoarece lipseşte sistemul transversal de tuburi, iar
reticulul sarcoplasmic este slab dezvoltat. Ionii de Ca, necesari cuplării proteinelor contractile,
pătrund din mediul extracelular prin sarcolemă în urma depolarizării şi sunt expulzaţi după

4
refacerea potenţialului de substanţe energetice, deci prezintă o dependenţă mi mare faţă de
degradările aerobe.

Muşchii netezi, neavând inserţie pe oase, au o libertate de contracţie şi extensie mai mare,
putând fi supuşi unor deformări mult mai importante.

Contracţia musculară.

Contracţia izometrică modifică tensiunea muşchiului, dar lungimea rămâne constantă.

Caracterizează musculatura posturală. Nu produce lucru mecanic, ci căldură.

Contracţia izotonică este aceea în care tensiunea rămâne constantă, dar variază lungime. Este
caracteristică majorităţii muşchilor scheletici. Realizează lucru mecanic şi produce mişcare.

În activitatea obişnuită, muşchiul trece prin faze de contracţie izometrică şi izotonică, iniţierea
oricărei contracţii fiind, de obicei, izometrică.

Oboseala musculară. Se manifestă prin diminuarea capacităţii de travaliu muscular. Se

datorează scăderii randamentului energetic, acumulării de acid lactic, lipsei de O2, epuizării
substanţelor macroergice şi a mediatorilor chimici la nivelul plăcilor motorii.

Manifestările termice ale contracţiei. Energia chimicp eliberată în timpul contracţiei este
convertită circa 30% în lucru mecanic şi circa 70% în energie calorică. Muşchii sunt principalii
generatori de căldură, atât prin tonusul muscular, cât şi prin contracţii mici şi fracvente numite
frisoane, declanşate în mod reflex la expunerea la frig.

Deosebim o căldură de repaus, componentă a termogenezei, degajată tot timpul de muşchi, şi

o căldură de activitate, eliberată în timpul contracţiei.

Tonusul muscular este starea de contracţie permanentă, dar parţială, a musculaturii. În fiecare
moment, un mic număr de fibre musculare din totalul fibrelor unui muşchi se află în contracţie
şi determină o stare de uşoară tensiune a musculaturii, caracteristică pentru stare de veghe.

Prin contracţia succesivă a unor grupe de fibre se asigură permanenţa tonusului muscular, cu
rol esenţial în menţinerea posturii normale, în mimică, în termoreglare etc.

Tonusul muscular, fenomen de natură reflexă, este menţinut de impulsuri provenite de la SNC
prin nervii motori, pe baza informaţiilor primite de la proprioceptori.

Asigurarea poziţiei normale a corpului se realizează prin contracţii tonice posturale. Tonusul
postural este un proces reflex complex, controlat de SNC şi relizat prin acţiunea unor grupe
musculare tensoare şi extensoare, agoniste şi antagoniste, cu participare unor pârghii
osteoarticulare.

Locomoţia şi orostatismul sunt rezeultatul activităţii fiziologice conjugate a componentelor

biomecanice pasve (sistemul osteoarticular) şi active (sistemul mucular), areceptorilor,
nervilor şi centrilor nervoşi. Realizarea actului locomotor presupune succesiunea unor
evenimente informaţionale şi efectoare: mesaj senzitiv, mesaj motor reflex sau voluntar,
contracţie musculară şi mobilizarea componentelor osteoarticulare. Grupele de muşchi
argonişti şşi antagonişti acţionează într-o anumită succesiune şi sincronizare, realizată reflex
sau voluntar, cu menţinerea proiecţiei centrului de greutate în poligonul de sprijin al corpului.
În cazul eforturilor de mare intesitate se instalează hipoxia.

Tendoanele « Sistemul muscular

5
Tendoanele joacă un rol important într-o gamă variată de mişcări. În principiu, tendonul
uneşte partea activă sau corpul muşchiului cu structura - un os - care va fi mobilizata. Forţa
de contracţie a fibrelor musculare este concentrată şi apoi transmisă prin tendon, realizând
tracţiunea structurii interesate şi realizând astfel mişcarea.

Tendoanele sunt extensii specializate ale muşchilor şi sunt formate din ţesut conjunctiv, care
leagă fasciculele de fibre musculare şi care se unesc şi se extind în afara muşchiului sub forma
unui cordon inextensibil. Ele au puţine terminaţii nervoase, flind, în principal, ţesuturi inactive
şi cu o vascularizaţie săracă. La o extremitate, ele se formează din corpul muşchiului iar la
cealaltă extremitate se fixeaza de os, unele dintre fibre fiind încastrate chiar în structura
osoasă.

Există mai multe tendoane localizate aproape de suprafaţa corpului şi care pot fi simple cu
uşurinţă. De exemplu, ligamentele posterioare ale articulaţiei genunchiului care controlează
flexia genunchiului. Tendoanele sunt, de asemenea, întâlnite acolo unde există un mare număr
de articulaţii care efectuează mişcări într-un spaţiu relativ mic, deoarece ele ocupă mult mai
puţin spaţiu decât muşchii. Astfel, ambele feţe ale mâinilor şi picioarelor conţin un întreg set
de diferite tendoane. Muşchii ce acţionează aceste tendoane sunt situaţi la distanţă de nivelul
braţelor şi picioarelor.

Un tip particular de tendon se află în conexiune cu ţesutul muscular care formează peretele
inimii, favorizând acţiunea de pompă a acesteia. Aici, benzi dense de ţesut fibros formează
structuri solide în interiorul muşchiului cardiac, care îi conferă o structură mai fermă.

Teaca tendinoasă este un manşon cu perete dublu care izolează, protejează şi lubrifiază
tendonul, astfel încât posibilitatea unei leziuni prin presiune sau frecare este redusă la
minimum. Spaţiul dintre cele două straturi ale tecii tendinoase conţine lichid aşa încat ele
alunecă cu uşurinţă unul peste celălalt.

Organismul nu poate efectua mişcari repetate de acelaşi tip fără apariţia unei leziuni sub
formă de inflamaţie. Aceasta se întamplă deoarece perioadele de repaus sunt necesare pentru
înlocuirea lichidului lubrifiant. Dacă acest lucru nu se întampla şi sistemul funcţioneaza făra o
lubrifiere adecvată, cele două straturi ale tecii încep să se erodeze. Continuarea mişcarii va
produce durere şi va determina un sunet numit crăcment. Acesta este mecanismul care stă la
baza condiţiei denumite tenosinovită - inflamaţia tecii tendinoase. Utilizarea rapidă şi
neobişnuită a unui set particular de muşchi are o probabilitate mare de a duce la tenosinovită.