Boala

Autor N/N
 Era ora șaisprezece și un sfert. A privit lung în depărtare, dar trenul încă nu se vedea. Își
scosese o țigară, era a patra pe care o fuma în jumătate de oră. Începuse să se agite, iar fericirea
pe care o avea atunci când venise la stație începea să se transforme în ură. În jurul său se agitau
și alte persoane. Emil privea la acești oameni, femei, bărbați și copii care, la fel ca el, erau
nemulțumiți că locomotiva metalică întârzie.
- Ce dracu’ vine așa de greu? Se auzise un glas în mulțime.
Emil încercase să-l observe pe autorul vorbei atât de potrivită pentru împrejurările în care
se afla. Nu îi reușise să-l identifice, mulțimea începuse să se vaite. Toți, la unison, solicitau
administrației gării de tren explicații, însă, acestea nu veneau. Ofițerul de gardă văzând mulțimea
înfuriată fugise, înțelegând că orice argument le-ar aduce s-ar dovedi inutil. Țigara se terminase,
Emil a scos pachetul de țigări însă acesta era gol. În sinea lui se adresase la șeful gării, domnul
Dragomir. Dacă ar apărea în fața sa acum, l-ar rupe în bucăți. Pentru a-și calma nervii, a luat o
piatră de jos și a aruncat-o spre geamul clădirii unde se afla sediul gării. Piatra se oprise la câțiva
centimetri de geam, Emil trăsări, chiar dacă și-ar fi dorit să lovească sticla, totuși, nu în acel
moment când atâția ochi îl urmăresc. Copiii însă, îl încurajau să o mai facă odată. Unii chiar i-au
adus niște pietre, bolovani, alții scoseseră bucăți de metal, probabil dezasamblate din fierul vechi
aruncat în dosul gării. Emil zâmbise, uitându-se la toate propunerile făcute de aceste ființe
pudice, era gata să le înfăptuiască rugămintea, dar înțelegând că părinții lor nu vor vedea cu ochi
buni acest lucru, se limitase doar să adune toate pietrele într-un singur loc, ascunzându-le sub
scaunul pe care era așezat. Copiii care i-au oferit pietrele, patru băieți de vârstă apoape egală,
deveniseră pe loc nemulțumiți, începând să-l ocărască că nu vrea să mai arunce încă odată
pietrele.
- Chiar îți e așa de greu? Hai, aruncă în geam, uită-te ce piatră frumoasă? Ziceau ei
într-un glas.
- Să știți că nu e bine să distrugi clădirea! Le-a răspuns Emil, ca și cum, ar vrea să dea o
explicație refuzului de a arunca pietrele, dar, adevăratul motiv pentru care nu a făcut-
o fiind adulții, rude și părinții acestor copii. Pe unul dintre ei chiar îl cunoștea, era fiul
lui Luka, vecinul său care, deși, terminase facultate de inginerie, în prezent, nu are o
ocupație stabilă.
Văzându-l pe fiul lui Luka, a vrut să-l întrebe ce mai face tatăl său, însă, în acel moment
toți copii fuseseră chemați de către voci care veneau din mulțimea de oameni avântată la
marginea șinelor căii ferate. Toată lumea se îmbulzea pe pereon. A început o gălăgie totală, fără
nici o urmă de civilizație oamenească. Strigau unii la alții, bucuroși. În partea de sud a gării se
auzea un vuet răsunător. Sunetul era tot mai puternic, se apropia de stația de tren. Lumea privea
toată spre dealul din față care tăia drumul pe unde circulă trenul. Drumul ascundea șinele de cale
ferată după el. Înainte să-și facă apariția trenul, se zărise norul negru de fum care prevestea
sosirea sa. Oamenii erau bucuroși, după chipurile lor părea că au uitat de suferința pricinuită din
cauza întârzierii cu jumătate de oră a locomotivei metalice. Emil, ridicându-se de pe scaun, se
apropiase de ceilalți. Ofițerul gării își făcuse apariția și el, dar, de această dată era însoțit de alte
trei persoane. Erau subalternii săi probabil, crezuse Emil, făcând constatarea după îmbrăcamintea
pe care o purtau. Cu zece ani în urmă, pe când avea șaisprezece ani, se vedea și el un ofițer al
gării. Acum, e bucuros că nu a ajuns. Apropiindu-se de mulțime, aștepta liniștit să sosească
trenul. Nu intrase în vorbă cu alții. Nu cunoștea pe nimeni în afară de copilul lui Luka, acesta,
însă, dispăruse deodată. Nu l-a mai văzut. Oamenii care stăteau pe peron nerăbdători, se
întreabau între ei pe cine așteaptă să le vină în vizită. Emil auzea diferite nume, la care se adăuga
apăsător o intonație privind relația de rudenie cu oaspeții. Unul spunea că își așteaptă feciorul să
2
se întoarcă de la studii, ultima dată văzându-l acum doi ani, altul zicea că fiica sa se întoarce
acasă după o lună de vacanță. Cineva urma să-și întâlnească iubita, cineva să își revadă un bun
prieten, un coleg, un camarad. Erau dintre aceia care nu așteptau pe nimeni, însă, trebuiau să
primească diferite colete, scrisori de la rude, cunoscuți.
- Dumneavoastră, pe cine așteptați? Vă urmăresc demult timp, nu păreți foarte
încântat? se aude o voce în spatele lui Emil.
- De ce credeți că aștept pe cineva? S-a întors Emil spre individ. Un om de vârstă
octogenară.
- Toți așteptăm pe cineva... Nu există în lume nici o persoană care să nu aștepte...
- Eu nu aștept. Am venit pentru că așa mi-a cerut mama, altfel, mi-aș fi căutat de
treburile mele.
- Și totuși, ai venit... zise bărbatul îmbrăcat într-un costum alb. Cpaul îl avea ascuns sub
un păr cărunt, pletos.
- Stai, cine ești? De ce trebuie eu să-ți dau explicații? spuse Emil agitat, îndepărtându-
se de necunoscutul care stătea la jumătate de metru de el.
Emil nu era o pesoană retrasă, întotdeauna comunica cu prietenii, rudele, vecinii săi.
Totuși, avea o altă atitudine față de cei străini. În copilărie se întâmplase un caz care l-a marcat
enorm. Colegul său, Bogdan, prieten, chiar dacă nu cel mai bun, destul cât să-l considere amic de
nădejde, în timp ce venea de la școală, a urcat într-o mașină necunoscută, iar de atunci, nimeni
nu l-a mai văzut. Lumea zvonea că a fost răpit de oamenii lui Josip, sihastrul care trăiește la
marginea pădurii. Dacă e pustnic, ce fel de oamnii pot să-i slujească, se întreba, deseori, Emil. S-
a scris în ziar despre aceasta, au fost făcute cercetări, ține minte cum a fost chiar și dânsul
întrebat de poliție despre relația cu Bogdan. De atunci, Emil nu are încredere în necunoscuți.
- Toți avem posibilitatea să alegem câte ceva, eu am ales să-ți vorbesc...tu, alegi, dacă
dorești să intri în discuție.
- Mai lasă-mă cu gândurile astea filosofice, ți-o zic pe șleau, dacă vrei să mă jefuiești,
te pocnesc necătând la faptul că ai o vârstă onorabilă.
Bărbatul a început să râde din toată inima. Emil se retrase la o distanță încă mai mare de
el. Uitase cu desăvârșire că trenul sosise în gară. Cineva îl atinse de umăr. Se întoarse vrând să
lovească.
- Frate, ai înebunit? Așa mă întâmpini tu? O voce femeiască, duioasă, se adresase lui
Emil.
Acesta se holba la femeie fără a scoate un cuvânt. Nu își dădea seama ce se întâmplase.
Se uită împrejur, auzea mulțimi de voci care strigau, râdeau în hohote. Cineva îl apucă de mână,
l-a îmbrățișat. Nu era în stare să opună rezistență. Era aceeași femeie care îi vorbise adineauri.
- Frate! Frate! Repetase vocea de femeie.
Emil o privea nedumerit. Apoi, întorcându-se să vadă unde se află bărbatul care-i vorbise
mai înainte, nu-l găsise. Acesta a dispărut. Scrutase cu privirea împrejurimile, dar, individul în
costum alb și păr cărunt se evaporase. În același timp, gândurile începuseră să i se așeze la loc.
Emil, pe peronul gării, îmbrățișat de o femeie. O apucase încet de braț și, întepărtând-o nițel, se
uitase la ea. Privind-o atent, deodată, izbucnește în lacrimi și cuprinzând-o de mijloc îi zice:
- Cât demult te-am așteptat. Mama a zis să mergem direct acasă. Hai, soră, hai,
apucând-o de mână se grăbi să iasă pe poarta gării.
Sora sa se gândi să-l întrebe ce a fost cu gestul făcut cu puțin timp în urmă, dar, se
răzgândise.

3
 - Și eu sunt bucuroasă să te revăd, dragul meu Mili, așa îi zicea dânsa fratelui său.
Credeam că nu mai ajung. Au oprit trenul pentru un control de rutină la Gonzo, am
stat cu douăzeci și cinci minute mai mult decât trebuia.
- Nu contează, nu contează soro. Ai sosit. Sunt bucuros. Mama va fi.
În timp ce voia să iasă pe poarta gării, sora sa se oprise brusc.
- Ce este, Klara? Se uita în ochii ei Emil. Nu pricepea de ce s-a oprit brusc.
- Așteaptă Mili, mai este cineva care vine cu noi.
- Dar nu ai spus că mai vine cineva. E colegă de serviciu, prietenă? întreabă Emil.
Klara îl îmbrățișează pe fratele său, apoi, uitându-se în ochii, îi zice:
- Frate, știi cât demult mi-am dorit să fiu fericită, îți mai amintești cum ne jucam serile
cu părinții, ca și cum, m-aș căsători, unde tu, jucai rolul de mire? Îți mai amintești
frate?
- Da, Klara, îmi amintesc. Nu voi uita niciodată. Dar ce legătură au toate acestea cu
persoana care a venit cu tine?
- E fericirea frate, e fericirea de care îți ziceam în copilărie.
Emil își retrase mâinile din palmele surorii sale. O privi îngândurat. Nu-i plăcuse ceea ce
auzise.
- Nu îți face griji, e o persoană care îți va plăcea.
- Vrei să spui că e iubitul tău? Da, Klara, e iubitul tău? Se răstiri Emil la sora sa chiar
dacă aceasta era mai mare cu patru ani decât el. Își dăduse seama imediat cum l-a
văzut pe necunoscut.
- E mai mult decât iubit, e soțul meu.
- Soțul? Soțul? Dar cum? Adică? Tu, eu, nu am fost .. nuntă. Mama, ce va spune ... tata
e grav bolnav.
- Mama știe, tata a aflat săptămâna trecută. Nu am vrut să-ți spunem pentru că știm cât
de grijuliu ești. Ai fi cercetat toate aspectele, toată istoria lui pentru a fi sigur că e o
persoană potrivită. În cel mai bun caz, l-ai fi lăsat să plece de bună voie.
- Soțul? Exclamase Emil în repetate rânduri.
- Da, dragul meu. Ne-am cununat civil.
Emil se înfuriase, însă, nu își arătase mânia pe față. În copilărie, sora sa i-a promis că el
va fi cavalerul de onoare la nuntă. Va avea misiunea s-o ducă de braț spre altar. Emil nu ținea
cont de obiceiurile religioase, însă, de dragul Klarei, ar fi făcut-o. Se simțea trădat.
- Cine-i el, Klara? Întrebase Emil în timp ce-i luase din mână bagajele.
Ferindu-se la o parte din drum pentru a face loc să treacă altor oameni care își întâlniseră
oamenii dragi, Klara îi arătase lui Emil cu degetul spre un bărbat. Acesta venea dinspre vagonul
de tren de unde nu cu foarte mult timp în urmă coborâse sora lui. Tânărul s-a apropiat de dânșii.
Emil, cu o mutră înăcrătită, îl scanase. Klara îi ieșise în întâmpinare, apucându-l de braț.
Bărbatul a sărutat-o pe obraz. Ținea în mâna dreaptă o geantă de culoare neagră. Ambii se
apropiau de Emil. Acesta se afla într-o stare de incertitudine cu privire la evenimentele care vor
urma. Zece metri îl despărțea de necunoscutul care îi prinsese sora în mrejele dragostei. Îl ura, îl
ura chiar dacă nu îl văzuse niciodată. Își pregătise un plan în gând prin care să scape de el, însă,
în același timp, își iubea sora, nu ar putea să-i facă una ca asta. Klara stătea în fața lui Emil, de
cealaltă parte, bărbatul care o însoțea își întoarse privirea spre el, îl salutase cu o ridicare de
mână. A vrut să o întindă. Emil se făcuse că nu-i observă gestul. A înclinat nițel capul.
- Iată, frate! Fericirea mea, zise Klara, sărutându-l pe bărbatul de lângă ea. Sărutul a
fost pe buze.
4
 Fratele ei se încrețise. Nu se supărase, ci, încă nu se punea pune în acord cu gândul că
sora lui va sta alături de acest individ.
- De fapt, mă numesc Bogdan, însă, Klara mă poate numi și așa, zâmbise bărbatul,
cuprinzând-o de mijloc pe sora lui Emil.
- Da, fericirea mea Bogdan, continuase Klara să zică.
Emil nu i-a dat nici o replică la cele spuse, uitându-se la sora lui, rosti:
- Mama ne așteaptă! Să mergem, soro! A spus-o într-un fel, de parcă, Bogdan nu era
prezent. Fericirea nu-i în oameni, a adăugat fratele, apoi porni la drum.
Luând geanta surorii sale, Emil pornise spre casă. Din urma sa veneau Klara și soțul său,
ultimul având la el geanta neagră care îi trezea suspiciuni lui Emil. Ar fi dorit să o ia chiar acum
din mâinile cumnatului și s-o deschidă, dar s-a mulțumit să păstreze intenția la nivel de idee, fără
a o încerca în practică.
Casa se afla la trei străzi depărtare de la gara de tren. Emil mergea tot timpul înaintea lor,
arătându-le drumul. Se întoarseră cu fața spre sora sa pentru a vedea ce face. Aceasta, ținându-l
de braț pe așa zisul soț al ei, îl urma pe Emil. Fratele Klarei simțea cum cei doi mergeau agale,
aveau o geantă destul de măricică pe care o cărau. Voia să le propună să ia o mașină de ocazie
până acasă, însă, gândul că trebuie să-l ajute pe soțul surorii sale îl făcuse să tacă. Nu putea să-și
imagineze cum de nu a fost chemat la nunta ei, el, fratele, caruia i-a promis să-i comunice în
primul rând orice decizie importantă va lua în viața ei. Căsătoria, în viziunea lui Emil, era una
dintre acele decizii importante.
Trecând pe lângă o tarabă, Emil s-a oprit. Klara, crezând că fratele ei a obosit să care
bagajele, îl întreabă:
- Să te ajutăm, frate? Nu te grăbi, Bogdan poate duce geanta. Las-o!
Emil nu a răspuns. S-a limitat să arate un semn prin care sugera că nu are nevoie de
ajutor. În fapt, mâinile i se rupeau de la greutatea genților pe care le căra. Totuși, prefera să fie
istovit de propria-i muncă decât să-l lase pe acest distrugător de relații familiale, cum își zise în
sinea lui, să-l ajute. Apropiindu-se de tarabă, Emil cumpărase un pachet de țigări și un ziar. Între
timp, Klara și cu soțul ei l-au ajuns din urmă. Aceștia priveau la dânsul, Emil parcă nu-i vedea. A
scos o țigară din pachet, apoi, privind la ziarul cumpărat, începuse să facă pe cititorul.
- Frate, ce-i asta? Ce-i cu tine? Ai promis că nu vei fuma niciodată, știi că ai probleme cu
respirația? Mama știe? Tata? Începuse să-l dojeanească sora sa văzându-l că acesta își
plimba țigara în gură.
- Dacă am respecta tot ce promitem, nu am mai fi atât de surprinși de viitor, zise Emil,
făcând aluzie la nunta surorii sale de care el abia acum aflase. Continua să se uite în ziar.
Flutura demonstrativ țigara în gură.
- De când am plecat din oraș s-a cam schimbat! A precizat Klara, adresându-se soțului ei.
A spus-o cu vocea pe jumătate. Nu voia Emil să audă.
- Fiecare facem alegeri, conștient sau mai puțin, dar acestea ne indică un anumit drum în
viață, fiecare alegere e o cauză care produce consecințe, iar acestea din urmă se pun în
seama celui care face alegerea, însă, de multe ori, consecințele au efect și față de cercul
de persoane din jurul celui care alege. Iubita mea, nu văd nimic rău în faptul că fratele tău
fumează, e bărbat în toată firea, știe ce face, zise Bogdan, vrând, pe semne, să îmbuneze
atitudinealui Emil față de el. Bogdan ghicise din prima dată când l-a văzut pe fratele
soției sale atitudinea pe care o avea Emil.

5
 - Voi, bărbații, sunteți solidari între voi. Nu mă aștept să fie cineva de acord cu mine,
zâmbise Klara, lovindu-l ușor peste umăr pe soțul său. Mergem! Repede. Emile, ai zis că
mama ne așteaptă, vreau și eu să o văd.
- Duceți-vă înainte, eu am încă ceva de făcut, vă ajung din urmă, îngânase Emil,
continuând să țină țigara neaprinsă în gură și holbându-se în ziar, ca și cum, viața lui era
redată în paginile gazetei.
- Dar frate, mama, mama? Privi Klara nedumerită. Mama ne așteaptă, vreau să intrăm toți
trei împreună în casă. A spus-o cu o voce plăpândă. Ce poate să te rețină? Nu-i altceva
mai important decât părinții. Tata are nevoie de ajutorul nostru. E bolnav.
- Mama m-a rugat să nu uit să trec pe la farmacie, medicamentele pentru tata se termină.
Duceți-vă, vin imediat.
- Hai draga mea, va veni și dânsul. Voi mai lua o geantă de la el. Nu insista. E bărbat în
toată firea. Cu una îi va fi mai ușor, interveni Bogdan. Ținea în mâna dreaptă geanta sa
neagră, iar în cealaltă bagajul, totodată, mâna Klarei atingea brațul său.
- Să nu întârzii, frate! Vino mai repede. Aș fi luat eu medicamente. Nu mi-ai spus.
Exclamase Klara.
Fără a aștepta reacția lui Emil, tinerii soți s-au pornit spre casă. Trecând prin dreptul
fratelui soției sale, Bogdan zărise o privire ascuțită în ochii acestuia în momentul când luase una
dintre genți. Simțise cum un fulger îl despică în două. Scuturând nițel din cap, Bogdan apucase
geanta, împreună cu soția sa porniră mai departe. Emil se uitase în urma lor, îi făcea satisfacție
acest tablou în care soțul surorii sale se chinuia să care geanta. Văzându-l cum se străduia din
răsputeri să nu pară slab în fața Klarei, rupându-se în figuri, în timp ce căra gențile. Emil se
amuza pe acest fapt. După ce au dispărut cei doi, Emil, luând cealaltă geantă, s-a îndreptat spre
casă. A trecut printre niște stradele care făceau legătură directă cu locul unde trebuia să ajungă
Klara și soțul ei. Ziarul îl băgase în geantă, iar țigara a pus-o înapoi în pachet. Nu avea chibrituri,
de aceea, nici nu a aprins-o, iar obiceiul de a cere chibrituri de la alte persoane nu îi era
caracteristic lui Emil. În plus, nu mai avea dorință să fumeze.
A mințit că trebuia să treacă pe la farmacie. Medicamentele au fost cumpărate înainte să
vină la gară. Nu suporta să-l vadă pe soțul Klarei, fiecare clipă în care zărea cum acesta o
îmbrățișa, îl transforma în demon. Observa ura înfiripată în el, nu o mai putea dirija. Prefera să
fie la cât mai mare distanță de cei doi, încât, să nu își piardă controlul asupra propriilor fapte. L-
ar fi atacat pe Bogdan. Înțelegea că e o alegere a surorii sale, nu este dânsul stăpânul ei, și totuși,
nu poate să se consemneze cu acest fapt. Klara, sora lui, e unica persoana pe care a promis că o
va apăra chiar cu propria viața doar să o vadă în siguranță. Acum, însă, are un concurent,
păzitorul surorii sale este Bogdan.
Pasul îi era grăbit, în câteva minute a ajuns la casa părinților, dar înainte să intre în curte,
văzuse pe după colțul blocului vecin o lumină puternică, într-o nuanță intermitentă de culoare
roșie și albastră. S-a uitat în jur, deja, începea să se întunece. Curiozitatea îl îndemnaa să
cerceteze. Chiar dacă lumina pe care o văzuse de după colțul blocului îi trezise curiozitatea, Emil
nu se îndreptase în direcția dată. Aflându-se la zece metri de casă, observase în partea opusă a
străzii două persoane mergând foarte haotic. Sigur, în localitate se pot întâlni diferite persoane,
fiecare purtând cu ele o viață diferită de cea a altora, iar la câte a văzut, nu e de mirare să vadă
acești doi indivizi care păreau că nu își pot controla mersul. Amintindu-și cum se mișca Bogdan,
Emil crezuse că cei doi sunt Klara și soțul ei, care, chiar dacă au plecat înaintea sa, nu aveau cum
să ajungă mai devreme decât el, fiindcă drumul pe care o luase dânșii era mult mai lung decât cel
pe care a pornit Emil din urma lor. Îi era milă de sora sa văzând-o cum se chinuie împreună cu
6
Bogdan să ducă cele două genți, i-ar fi ajutat, dar voia să o pedepseacă pentru că a uitat de el.
Aveau câțiva pași până să intre în curte. Emil, stând ascuns după un copac, privea la ei. Aceștia
au ajuns la poartă. În curte câinele începuse să latre. În casă lumina era stinsă. Nu era ceva
neobișnuit, tatăl lui Emil era un om econom, chiar și acum, în starea sa de boală, stătea pe
întuneric. Lătratul câinelui a fost suficient ca în casă lumina să apară. Klara și soțul ei au intrat în
curte. De cealaltă parte, în prag ușa deschizându-se, își făcuse apariția mama Klarei. Emil o
auzise de la distanța unde se afla. Îi recunoștea vocea inconfundabilă. Aceasta întreba cine este.
Din cauza întunericului, Emil nu reușise să vadă tot tabloul care se petrecea în curtea proprie. A
azuit doar cum mama sa îi poftește înăuntru. Noaptea îl avantaja. Nu trebuia să se teamă că va fi
văzut de cinva.
Nerăbdător să vadă ce se petrecuse, Emil, luând geanta, s-a grăbit să intre în curte. Nu
știe cum au reușit cei doi să ajungă înaintea lui, se minunase. Chiar și-a zis în sinea lui că acest
Bogdan, deși, îl urăște, are destulă forță în el dacă la întrecut. Când a intrat în curte Emil, câinele
nu a scos nici un sunet. L-a recunoscut imediat. Aflat înaintea porții, Emil a încercat să o
deschidă, dar s-a oprit. În acel moment simțise parcă cineva l-ar urmări dintr-o parte. Se întoarse
să vadă dacă este cineva, însă, în afară de oamenii care se deplasau în direcții opuse pe trotuarele
străzii, a căror siluete se distingeau foarte vag prin bezna nopții, nu a zărit nimic suspect. A surâs
în sinea lui considerând că este produsul imaginației proprii. A revenit la poartă. Nu a trebuit să
tragă zăvorul. Sora și Bogdan au intrat înaintea lui, dar nu au pus încuietoarea la loc. S-a
înciudat. Oricine poate avea acces liber în curte. Câinele îi sărise înainte. Se agita la vederea lui.
A vrut să se aplece cu intenția de-al mângâia. În acea clipă a simțit o mână atingându-l pe umăr.
S-a întors îndată. Voia să-l descopere pe cel care îl atinse. Câinele, simțind prezența lui Emil,
sărise la picioarele lui. Nici de această dată, Emil, deși, a fost destul de rapid, nu a zărit pe
nimeni. În același timp, atingerea pe care a sesizat-o, nu i s-a părut doar o născoceală a propriei
minți. Spre deosebire de prima oară, acum, chiar avea încredere că a fost un contact între el și o
altă ființă. Nu era câinele. Vietatea canină n-are capacitatea de a sări până la nivelul umărului lui
Emil. Cercetând împrejurimile cu ochii, nu a dat de vreo ființă. Se gândise că prea mult l-a
afectat vestea despre căsătoria neașteptată a suroririi sale, și, pe semne, are halucinații.
Câinele voia să se joace cu el. Se zvârcolea împrejurului lui. Nu-i pasă fidelului de
frământările și temerile stăpânului. L-a luat în brațe. Îi netezea blana aurie.
- Emil, Emil, se auzise o voce, nu am terminat discuția începută la gară...glasul era îmbibat
cu o frecvență ridicată de chicoteli.
A azuit destul de clar. Cineva vorbea cu el. I-a pronunțat numele. S-a învârtit în toate părțile.
Câinele se speriase de reacția subită și nervoasă a lui Emil, a sărit din brațele lui.
Doar nu o fi înebunit, se gândi Emil. Tăia în bezna nopții cu mâinile împrăștiind în părți.
Căuta sursa de unde se auzea vocea. Cercetările îi erau zădarnice. Unica victorie pe care o
dobândea se manifesta în tăierea aerului rece al începutului de iarnă.
- Sunt înaintea ta Emile, de ce te prefaci că nu mă vezi? Uită-te, te joci cu mine acum.
Fratele Klarei căzuse pe spate. Nu îi venea să creadă ce vedea. Câinele, câinele care de cinci
ani îi păzește curtea, această vietate mică la statură, drăgălașă, vorbea asemenea unui om.
- Nu, nu era o imaginație a minții, nu pot să cred. Drace, că doar nu am fumat decât niște
țigări simple, pe care le folosesc de obicei.
Uimit, își zicea Emil în sinea sa. Ar fi strigat, dar gândul că tot ce aude e, totuși, doar propria
sa ficțiune, îl făcuse să tacă, nu își dorea să-l creadă lumea nebun. În plus, nu îi plăcea să facă
zarvă. Pe urmă, nu eticheta de nebun îl derajna, ci faptul că l-ar închide într-un ospiciu, iar acolo,
de voie, de nevoie, va ajunge în cele din urmă să-și piardă mințile.
7
 - Emil, vino cu mine, vreau să-ți arăt ceva, continua vocea să vorbească prin gura câinelui.
Făcând niște ochi mari, Emil se rânjise încă o dată la câine. Acesta, într-adevăr scotea prin
coardele vocale cuvinte omenești, nu era nici o fantezie. Totuși, nu înțelegea dacă câinele îi
vorbea în limbajul oamenilor sau el pricepea vorba câinelui. Ființa canină îl trăgea de pantaloni
în direcția blocului vecin unde apăruse lumina cu cele două culori intermitente. Crezând că,
lumea care trecea pe trotuar nu va fi foarte încântată văzându-l vorbind cu un câine, poate, s-ar
găsi unii să se năpusteacă asupra lui, a preferat să nu se împotriveasă. Păși în urma câinelui.
Ciudat, totuși, se gândise Emil. Afară întunericul își lăsa pânza neagră peste localitate, acoperea
orașul, iar lumina intermitentă devenea ușor observabilă, lejer detectabilă, dar nici un trecător nu
trăgea atenție în direcția ei, părea că nu o zărește nimeni. Câinele îl îndemna să nu zăbovească.
- Nu-ți face griji, totul va fi în ordine dacă mă asculți, zise animalul patruped care mergea
înaintea lui Emil. Rolurile s-au inversat. Dacă în toți anii petrecuți în curtea casei câinele
se ținea scai de Emil, acum, câinele îl conducea pe stăpânul său.
Speriat la culme, Emil nu a scos o vorbă. Privirea îi trăda starea de teamă, trupul său
murmura de frisoane. Spera că, împrejurarea în care se afla nu este altceva decât un vis, un vis
din a cărui mreje se va trezi numaidecât. Prostii. Credea că ațipise pe banca de sub copacul din
partea opusă a drumului, acolo, unde obișnuia să stea cu sora sa zile întregi. Își spuneau unul
celulalt secretele. Îl va trezi vreun polițist, își zicea Emil, se va întrerupe imediat această stare de
visare.
- Am ajuns, zise câinele.
- Ce vrei de la mine? întrebă Emil, uitându-se la lumina roșie-albastră intermitentă. A intrat
în joc. Vis ori realitate, nu putea asista ca un simplu spectator.
Câinele reda ceva, dar fratele Klarei nu putea să deslușească vorbele pentru că se
auziseră doar un lătrat lung. Câinele nu mai scotea acele cuvinte pe care să le poate pricepe Emil.
S-a bucurat câteva clipe. Pesemne, visul se sfârșise. Credea că s-a trezit. Din păcate, lumina
intermitentă care jongla cu două culori, roșie și albastră, dispersate pe razele ei, devenea mai
agitată. Luase forma unui nor de fum. Pe centrul său apăruse o gaură. Părea a fi un portal.
Câinele a fugit imediat în direcția curții. Emil a vrut să-l oprească, dar vietatea canină
izbutise să se strecoare printre degetele lui. Dispăruse în beznă. Un chelălăit subțirel șuierase în
urma sa.
Fratele Klarei se uita la lumina care creștea în intensitate. Strălucea cu mai multă putere.
Îl îngrozea, dar, în același timp, se minua de priveliște. Întreaga arătare avea peste doi sau chiar
trei metri, atât a fost în stare să observe Emil. Deschizătura, portatul liber din norul de fum s-a
lărgit. Probabil, curând își va face apariția vreo nălucă, proprietarul vocii, se gândise Emil. Ar fi
vrut să fugă. Încercase să pornească în goană, dar parcă fusese prins de picior, orice străduință de
a alerga era distrusă de norul de fum care se încolotăcise împrejurul picioarelor sale. Parcă două
brațe vânjoase l-ar fi prins de gleznă. Se simțea imobilizat. Deodată, din interiorul norului, un
glas se auzi:
- Nu am terminat discuția! Nu e frumos să mă lași fără răspuns. Crezi că o putem continua
aici, Emile?
Cu ochii bulbucați, mâinile tremurând și o neliniște sufletească apăsătoare, Emil privea
fără glas la norul de fum. Nu-i venea să creadă că acest balon de gaze roșii și albastre îi vorbește.
Ar fi dorit să audă vocea câinelui. Nu părea atât de înfricoșător. Nu era cu putință, câinele fugise
de acolo, nici urmă de patruped. Speranța sa că tot mai stă pe banca din fața curții, visând în
somn, își pierduse din veridicitate. Nu dormea, era sigur acum de aceasta. A auzit destul de bine,
e o voce care i-a repetat numele. S-a întors spre stradă, începuse să strige. Spera că va fi auzit.
8
Cineva poate îl va vedea, îl va ajuta să scape din această grozăvie. Strada nu era pustie. Câțiva
localnici se iviseră în treacăt. Însă, oamenii care treceau pe stradă, la trei sau patru metri distanță
de Emil, nu aruncau nici o privire în direcția în care se afla el, ca și cum, dânsul, nici nu ar fi
acolo. Nu înțelegea ce se petrece. Îi vedea, le auzea pașii, vocile, țipa la ei, dar nici unul nu
reacționa la strigătele disperate. A chemat-o în ajutor pe Klara, sora sa dragă. Efectul a fost
același, zădarnic.
- Ei nu te pot vedea, nu are rost să strigi, rostise vocea din nor. Glasul, de această dată, a
fost mai clar și mai puternic.
- Cine ești? Ce vrei de la mine? Vrei bani? Nu am decât restul rămas de la țigări? Ține!
Spuse Emil cu jumătate de voce. Era palid la față.
Glasul fără de trup, născut din fumul de nor a început să râdă. Clusterul de fum s-a repezit
la picioarele lui Emil, după care, s-a ridicat la o înălțime de patru metri, apoi, întinzându-se pe
verticală, pe orizontală, strângându-se, ca și cum, ar fi nimicit de propria gravitație, a luat
înfățișarea unui om. Spre desosebire de Emil, năluca umană născută din norul de fum avea o
statură mult mai robustă. Emil și-a dat seam imediat de nimicnicia sa. N-a îndrăznit să facă vreo
mișcare necugetată. Se gândea că ar fi mai avantajos să aștepte derularea de la sine a
evenimentelor în centrul cărora se afla. Norul de fum de adineauri se prefăcuse într-o cariatidă,
una exact așa cum văzuse Emil în cărțile de istorie. Nu-și putea ascunde uluirea. Abia acum
observase că lumina de unde venise acest nor de fum s-a consumat. Privea atent la această stană
de piatră. Se apropiase. A vrut să o pipăie, statuia s-a mișcat subit. Emil căzuse pe spate.
Cariatida făcuse niște înclinări din cap, se scuturase de câteva ori. Din stana de piatra se ivi o
ființă sclipitoare la chip și purtare. O zână, așa și-o imaginase Emil. Aceasta s-a apropiat de
Emil. Dânsul, înspăimântat, încântat, dezorientat de priveliște, înmărmurise. Poate că ar fi
încercat să fugă, dar ființa cu chip de femeie care se îndrepta spre el avea vreo trei metri
înălțime. Fără mari greutăți l-ar fi reținut. Înfățișarea ei îl făcea să se lase păgubaș. O luptă
inechitabilă s-ar fi dat între ei. Într-un fel sau altul, a cugetat Emil, va muri. Acum, mai devreme
ori mai târziu, ce mai contează. În afară de el, nu crede să-i ducă cineva dorul atât de mult. Ființa
care venea spre el purta o mantie albă, lungă. Veșmântul ca de pelerin, îi acoperea întregul corp.
Zâna ținea în mână un obiect ascuțit, foarte sclipitor. Privind la el, Emil orbea. Nimic în jur nu
putea să vadă. Nici măcar întunericul.
- N-am terminat conversația, Emile. De ce ai plecat? Impetuoasa ființă vorbi pe un ton
mlădios. Un contrast între înfățișarea uriașă și glasul plin de armonie și gingășie. Tu, oare nu
vrei? Rosti stăruitor ființa care ieșise din norul de fum. Clipise din ochi. A surâs foarte laconic.
- Nu cred că am vorbit vreodată, nu te-aș putea uita la cum…nu a dus vorba până la capăt.
- La cum ce Emile? La cum arăt? Ai uitat discuția purtată cu o oră în urmă. Din nou mă
minți. Zise ființa, râzând înfricoșător.
Emil încerca să facă câțiva pași înapoi.
- Nu e cu putință așa ceva, stărui Emil.
- Amăgești, nu e frumos. Știi că nu e rău să spui minciuni, iar mie îmi e și mai neplăut știind
că mă minți.
- Dar nu am vorbit niciodată cu, adică, noi, zise Emil. Nu cunosc cine ești. Ce vrei? De unde
ai apărut?
- Ai dreptate, nu cunoști cine sunt, dar atâtea ori m-ai invocat în viața ta infimă, încât, cred că
aș putea spune că fac parte din familie.
În timp ce-i spunea aceste cuvinte, ființa s-a aplecat spre Emil pentru a-l urmări cu privirea.
Emil se străduia să se ferască de ochii ei. Nu găsea în ei bunăvoință.
9
 - Nu înțeleg cine ești, ce ești? Nu cunosc ce vrei de la mine, nu am ce să ofer, lasă-mă în
pace, ia bani, pleacă. Am un tată bolnav, mama îndurerată, nu mă chinuiți, te rog, lasă-mă să
plec.
- Și sora? Pe ea de ce nu o incluzi? Nu îți e la fel de dragă ca ceilalți?
Emil n-a răspuns. Amuțit, frisoanele îl împânzise. Ființa monsturoasă cu chip de om care
stătea lângă el se transformase într-un bărbat. Acesta, în vârstă nu foarte înaintată, dar nici prea
tânăr, purtând un costum alb se așezase pe un scaun pe care Emil nu-l văzuse să existe mai
devreme. L-a observat în momentul când bărbatul se așezase. Parcă apăruse din senin. Se uita la
el fără a scoate o vorbă. Avea atâtea întrebări, atâtea neclarități.
- Acum, acum mă recunoști Emile? Se adresase bărbatul în costum alb.
- Sunteți, sunteți...da, persoana care mă întrebase la gară pe cine aștept. Dar cum? Câteva
clipe în urmă era un nor, era o... ce sunteți, cine? Emil nu reușea să-și pună gândurile în
ordine. Se vedea depășit de situație. Ce șmecherie mai este asta? Se agitase Emil,
recunoscându-l în persoana acestui bărbat pe acel om care apăruse și dispăruse neașteptat
pe peronul gării de tren când Emil își aștepta sora să vină. Nu îmi plac asemenea trucuri.
- Oare să conteze asta, cine sunt eu?... Pot fi unchiul tău, pot fi bunicul tău, ori chiar mama
ta. Poate sunt soțul Klarei, ori câinele din curte.
Cu această cuvântare stranie vorbise bărbatul de aceeași statură ca femeia din care se
transformase. A scos din buzunarul hainei o poză, i-a întins-o lui Emil. Acesta nu o luase, dar
privise spre ea. Poza părea să semene cu un aparat de proiecție cinematografică. Fotografia nu
era fixă, imaginile se perindau sub forma secvențelor unui film. Emil vedea cum sora sa intrase
în casă, o vedea pe mama sa Teodora cum își întâmpină fiica, iar din urmă, își făcuse apariția
Bogdan, soțul Klarei, pe care mama lui Emil îl îmbrățișase. Nu putea să audă ce vorbesc aceștea,
însă, tabloul care-i apărea înaintea ochilor îl înfuriase la culme. Bogdan, acest uzurpator de
destine de familie, încearcă să intre în grațiile mamei sale. Imaginile dispăruse, bărbatul în
costum alb i s-a adresat lui Emil:
- Vrei să știi ce a fost mai departe?
- Să știu, să știu vreau mereu. Tu, cum ai făcut asta, ai filmat pe ascuns? Se holbase Emil la
personajul necunoscut.
- Băiete, încă nu pricepi, tot ce vezi este adevărat, este real, nu e vreo scamatorie. Încearcă
să nu negi existența în care te afli acum. Împotrivirea ta față de adevăr te va distruge, la
început fizic, după care, emoțional.
- Cine ești, cine ești? poți să îmi zici, ce vrei de la mine? De unde știi de sora mea, cum ai
făcut această șmecherie cu fotografia? Întreba Emil, uitându-se furios la fantomă. De
această dată frica începea treptat să scadă în intensitate, devenea curios. Se obișnuia cu
situația neobișnuită în care se afla.
- Am zis, pot fi oricine doresc. Unele lucruri sunt mai interesante dacă nu le cunoști
imediat, te captivează, așa că, îmi rezerv dreptul de a nu-ți răspunde la aceste întrebări. În
schimb, îți pot oferi ceea ce ai cerut nu o singură dată în viața ta minusculă, zise bărbatul
în costum alb, scoțând din buzunar un obiect strălucitor.
Luminozitatea obiectului era atât de puternică încât Emil nu reușea să-l vadă, sesiza doar
aura puternică pe care o emana.
- Și ce am cerut? Ce îmi poți oferi? De ce aș vrea eu să accept ceva de la tine, un
necunoscut? Dacă ești scăpat de la casa de nebuni, ai face bine să fugi cât nu am strigat
după ajutor, imediat te vor prinde și te vor duce înapoi. Cred, știi bine, pentru dezertare ai

10
 să fii aspru pedepsit. Prin această avertizare Emil se stăruia să nu cadă în capcana
necunoscutului. Se îmbărbăta.
Bărbatul gigant n-a fost atins emoțional de amenințarea lui Emil. Chiar din contra, părea
că se amuză pe seama spuselor lui Emil. Se ridicase de pe scaun. L-a apucat de mână pe Emil
punându-i în palmă obiectul strălucitor.
- Reține! Mâine, la aceeași oră î, să fii aici. Până atunci, ai toată puterea ce ți-o ofer. Poți să
vezi ceea ce alții nu vor cunoaște niciodată. Ai puterea să citești mințile, să urmărești
destine, să le schimbe ori să le oprești. Fii demon, fii doar un simplu muritor, mâine, te
aștept, spuse bărbatul în costum alb.
Când terminase vorba, reapăruse aceeași lumină intermitentă roșie-albastră de unde își
făcuse apariția norul de fum mai devreme. Bărbatul începea să se preschimbe în fum, iar înainte
să se prefacă cu totul în gazul înnegrit, rostise în atenționarea lui Emil:
- Nu uita băiete, totul are un preț, chiar și cel mai puternic stăpân, demon ori înger,
plătește.
Acestea fusese ultimile cuvinte rostite, apoi, bărbatul în costumul alb s-a transformat în
norul de fum negru ca tăciunea. Norul urcase prin aceeași gaură din mijlocul luminii. N-a durat
mult, lumina se mistui cum para unei lumânări moare când este stinsă.
Emil se uita uluit la tot tabloul care a avut loc. Cineva din stradă îl striga, auzea deslușit
numele său, dar nu voia să se întâlnească cu nimeni. Întorcându-se pe cealaltă parte a străzii se
îndreptase iute spre casă. Geanta pe care o aducea era lăsată în curte, cu el avea doar
medicamentele pe care le cumpărase de la farmacie, își amintise de ele abia acum, chiar dacă tot
acest timp le avuse la el. Trebuia cât mai repede să ajungă acasă, tatăl său are nevoie de ele. Pe
drum mergea grăbit și privea cu neîncredere mâna dreaptă. Un obiect sclipitor de dimensiuni
mici, solid, de culoarea unui safir se prelingea printre degete. Avea o formă ovală, bombată.
Semăna cu un sâmbure de persică. Unul mășcat. Emil îl ridicase în dreptul ochilor. Începuse să-l
pipăie, însă, fiindcă întâlnea multă lume pe drumul pe unde mergea, hotărâse că îl va cerceta
când nu-l va vedea nimeni, așa că îl puse în buzunar. Deși, era seară, noaptea nu-l ferea de
privirile trecătorilor. Pe stâlpii de electricitate erau conectate becuri incandescente. Acestea se
aprindeau noaptea. Nici un trecător nu trece nevăzut pe străzi, nici Emil. Chiar dacă nu cunoștea
oamenii pe care îi întâlnea în calea lui, Emil a preferat să amâne cercetarea sâmburelui de
culoarea safirului, deși, curiozitatea îl ațâța să o facă cât mai repede. Ar fi atras atenția tipilor de
cartier care nu l-ar fi lăsat să treacă pe lângă ei fără să explice ce are în mână.
Graba în care se deplasa l-a ajutat să ajungă repede în curtea casei. Geanta era încă acolo.
Câinele apăruse și el. Inițial, i s-a părut că patrupedul a păzit bagajul având în vedere că stătea
lângă geantă. Emil a luat geanta de jos, se uitase la câine atent. Înțelegând cât de caraghios va
suna, totuși, a încercat să vorbească cu câinele:
- Cât face doi cu doi? Ia zi? Îl întreabă Emil pe câine.
Patrupedul nu a răspuns, i-a atruncat o privire lungă, apoi, își răsucise capul de cîteva ori
și îi sărise la picioare, fluturându-și coada, toate acestea fiind combinate cu un lătrat înduioșător.
Emil a zâmbit. Prea a luat în serios vorbele bărbatului. Poate chiar era un vis. Unde s-a mai auzit,
văzut să vorbească omul și câinele în aceeași limbă. După ce netezise câteva ori patrupedul, îi
aruncase o bucată de os ascunsă de dimineașă în șopronul din curte. Obișnuia să facă acest lucru
încă din copilărie, când părinții, chiar și Klara, îl dojeneau că hrănește prea des o ființă care mare
folos nu aducea la casă, idee care lui Emil nu i-a plăcut niciodată. S-a apropiat de ușa casei.
Lumina ardea în interior. Se auzeau voci, pe semne, credea Emil, soara sa îl laudă în fața
părinților pe Bogdan, arătându-l ca pe o perfecțiune a ceea ce reprezintă un soț. Cu o sforțare
11
ușoară a feței, trăgându-și o mască de indiferență pe ea, își promise pentru sine însuși să nu
spună ori să facă ceva nechibzuit. Trebuie să afle cine este cu adevărat acest Bogdan. Nu își
poate imagina cum a reușit să o convingă pe Klara să se căsătorească cu el fără a fi invitat Emil.
Pentru Emil, aflarea identității reale a lui Bogdan începuse să devină un scop. Nu avea deloc
încredere în el. Nici cel mai căutat infractor nu era atât de periculos pentru Emil cum devenise în
ochii lui Bogdan. Strângând toarta genții, Emil intrase în casă.
Mama Klarei o îmbrățișase strâns la piept pe fiica sa ținând-o așa cât putea ea de mult.
Dorul este o năpastă și un trofeu pentru oameni.
- Ia loc fiica mea, cum ai ajuns? Și tu tinere nu sta în picioare, lasă geanta, spuse mama
Klarei vrând să-i ia din mâna geanta pe care Bogdan o avea la el.
- Sunt bine mamă, am ajuns cu o întârziere neprogramată, în rest, nu am avut peripeții,
zise Klara.
- Bună ziua doamnă Teodora, se auzise vocea lui Bogdan, mă bucur să vă văd și eu,
adăugase el. A lăsat bagajul jos. În mâna dreaptă ținea mai departe servieta de culoare
neagră.
Teodora se apropiase de el și îl îmbrățișase tot așa cum o făcuse cu fiica sa. Klara s-a
bucurat de această îmbrățișare.
- Ce face tata? Unde este? Întreabă Klara.
Mama Teodorei nu a răspuns, ci și-a aplecat ochii în jos la podea, făcuse semn cu mâna
spre camera vis-a-vis de bucătărie, arătând cu degetul spre dormitor. Klara a vrut să scoată ceva
din geantă, dar nu a mai dus până la capăt treaba. A luat cu ea toată geanta, chiar dacă greutatea
acesteia o cam oprise din viteza cu care voia să pornească repede spre ușa camerei unde se afla
tatăl ei. Bogdan, văzând chinul soției sale, s-a apropiat de ea apucând de una dintre torți. O
ajutase pe Klara să ducă geanta în direcția dormitorului. Servieta neagră însă Bogdan o ținea în
mâna dreaptă fără a o scăpa din priviri. De parcă, ar fi avut izvorul vieții lui acolo.
Klara se grăbea să ajungă la ușa dormitorului. A deschis-o încet ca și cum dorea să nu
facă gălăgie. Intrase tiptil cu geanta după ea. Mirosul de medicamente îi înăbușise respirația.
Odaia semăna mai mult cu o cameră pentru tratament decât cu un dormitor. Pe pat stătea tatăl ei,
întins pe o parte, cu spatele spre dânsa, nemișcat. Dădea impresia că ar fi o stană de piatră. Klara
începuse să lăcrimeze. Bogdan, văzând-o că îi dau lacrimile, a scos din buzunar o batistă și i-a
întins-o. Klara refuzase să o ia, fapt care îl nemulțumise pe Bogdan, dar, dânsul nu a arătat
supărarea pe față. Poate pentru că în asemenea momente chinuitoare era de înțeles gestul soției
sale ori nu a vrut să îi facă reproșuri, nu acum.
- Tată, șoptise ea, tată, îmi pare rău că nu am venit săptămâna trecută, așa cum m-ai
rugat tu. Nunta, organizarea ei, toate acestea m-au făcut să mă rețin, iartă-mă.
Lacrimile Klarei erau intense umezindu-i bluza albă pe care o purta pe ea.
Bogdan tăcea. Urmărea tabloul desfășurat în fața lui. De cealaltă parte, mama Klarei se
auzea plimbându-se prin casă. Era la bucătărie. Pe semne că așeza masa pentru oaspeții dragi
care i-au venit.
- Îmi cer scuze, tinere, zise Teodora, vrei să mă ajuți să întind această masă, e cam
grea, iar eu nu mai am puterea de altă dată. De când bărbatu-mi s-a îmbolnăvit, nu am
mai pus-o niciodată, dar cu așa oaspeți, nu pot să nu o fac. Atingându-l nițel de braț
pe Bogdan, Teodora îi solicitase ajutorul.
Nu avea ea nevoie de el. Putea singură să așeze masa, totuși, a dorit să-i vadă reacția. Era
firesc să-l pună la încercare.

12
 - Sigur doamnă, cu mare plăcere, răspunse Bogdan. Nu e neapărat să vă deranjați
pentru noi, putem să ne așezăm la măsuța aceasta, arătase el spre un obiect mic, în
formă ovală, de un metru lățime și unul lungime. Nu am pretenții.
- Nu mă deranjați cu nimic. Îmi face plăcere, chiar vreau să așez o masă mare, așa cum
se făcea odată. Deranjul de așa fel l-aș ruga să mă contacteze mereu, adăugase
Teodora zâmbind.
- Dacă asta vă este dorința, spuse Bogdan, arătați unde se află masa.
- Vino după mine, zise mama Klarei.
Bogdan, privind la soția sa, o sărută pe frunte și se retrase să o ajute pe mama Klarei.
Totuși, a fost necesar încă odată să fie rugat, fiindcă, se vedea pe chipul său că ar fi dorit să stea
alături de Klara.
- Las-o să stea alături de el, i-a fost foarte dor. Nu a putut să vină la nuntă, în fiecare zi
tatăl ei mă întreba când va veni Klara. Lasă-i împreună, spuse Teodora, trăgându-l
ușor pe Bogdan din cameră.
Acesta, fără a lăsa din mâna servieta neagră, se supuse îndemnului Teodorei. Klara
rămase singură în dormitor. Își privea tatăl fără a se mișca din loc.
Teodora a scos un mănunchi de chei și a deschis lacătul la o ușă aflată în partea opusă
dormitorului. Îi făcuse semn cu mâna lui Bogdan să o urmeze. Acesta intrase după ea în camera
respectivă. Răceala se simțea foarte puternică în odaie. Mama Klarei tremura, însă, încerca să se
încălzească frecându-și degetele între ele. Bogdan nu părea să fie atât de friguros ca ea, dând
senzația că se simte mult mai confortabil decât înainte. Teodora observase fața lui Bogdan care
era de o seninătatea splendidă. Nici zare de frisoane, deși, temperatura camerei era destul de
scăzută. Se gândi că poate lumina bate într-o direcție anume și dă senzația acestei înfățișări
chipeșe. Oricum, n-a interesat-o prea mult acest aspect, a fost doar o constatare de moment, atât.
- Uite, asta e măsuța, spuse Teodora apucând de marginea cea mai apropiată de ea. A
tras spre dânsa mobilierul de formă dreptunghiulară.
Bogdan apucase de partea cealaltă a mesei și fără a pune mare efort reușise să o ducă până la ușă.
- Tinerețea, tinereațea e un dar care trebuie păstrat cu multă grijă feciorule, zise mama
Klarei văzând cum acesta se isprăvise cu masa atât de ușor.
Bogdan nu zise nimic, doar zâmbise subtil. Teodora deschise ușa, iar Bogdan, fără a mai
aștepta ca aceasta să apuce de mobilierul dreptunghiular, ridicase masa și o adusese singur în
sufragerie. A pus-o în locul în care femeia îi arătase.
- Lasă-ți geanta în fotoliu, o vei murdări, spuse Teodora. Nu precepea de ce Bogdan
purta la el servieta neagră. O avea în mână chiar și atunci când a adus masa din odaia
friguroasă.
- Voi avea grijă să nu se murdărească, a răspuns Bodan fără a explica de ce nu vrea să
o lase în fotoliu.
Teodora nu a înțeles această încăpățânare a lui Bogdan de a ține lângă el geanta. În
viziunea ei, așa se numește atitudinea omului care se străduie să-și mențină punctul de vedere cu
orice preț, inclusiv, când omul singur își crează o situație mai complicată. Nu îl costa viața dacă
ar fi pus geanta pe podea. Putea să o așeze pe un fotoliu dacă nu dorea să se murdărească. Avea
opțiuni. De ce s-o poarte cu el nu pricepea. Îl lăsase în voia lui fără a-i aminti despre servietă. Se
bucurase văzând că masa stătea în locul unde era acum. Îi mulțumise lui Bogdan pentru că o
ajutase. Acesta a vrut să se retragă, cu permisiunea Teodorei, în dormitor, acolo, unde rămase
Klara, dar femeia l-a apucat de braț, oprindu-l. L-a întrebat:

13
 - A trecut o săptămână, e puțin timp, însă, vreau să știu cum e relația dintre voi? Cum e
Klara, fericită?
- Dacă vă voi spune eu, ar fi prea subiectiv, întrebați-o pe ea doamnă Teodora. Ce pot
să vă zic este că depun toată puterea pentru a o face astfel. Nu doar fericită, cea mai
fericită.
- Și copiii? Zise Teodora, mulțumită de răspunsul pe care-l auzise. Pe chipul ei a apărut
un zâmbet elocvent.
- Copiii, aceștia apar când destinul i-a hărăzit. Nu stă în puterea noastră să decidem
momentul, suntem niște actori care își intră în rolurile sale atunci când păpușarul
dorește.
Teodora nu prea a înțeles cuvintele lui Bogdan, dar îi plăcuse cum a vorbit. Nevrând să
demonstreze neștiință în fața ginerelui ei s-a abținut să facă vreo remarcă. S-a limitat să adauge:
- Domnul, domnul, e în voia sa soarta noastră.
Bogdan nu a dat nici o replică. Însă, Teodora a observat pe chipul său o ușoară grimasă,
iar în privirea acestuia apăruse o lumină albă care se dispersase în două culori aprinse, de nuanță
roșie și albastră. Toată scena nu durase decât două secunde, îndeajuns cât Teodora să se sperie și
să schimbe subiectul. A crezut că i se năzare. Își dăduse seama că discuția intra într-o pană de
idei, și a trebuit să găsească altă vorbă.
- Cât stați pe la noi? Când mă anunțase că veniți în vizită, Klara nu îmi dăduse un
răspuns la întrebarea aceasta pe care i-o adresasem de vreo zece ori, spuse Teodora.
Se apropiase de bucătărie aducând pe masă fel de fel de bucate.
- Cum va dori Klara. Eu nu mă grăbesc. Putem sta o zi, putem sta o lună, mai ales
acum, când tatăl ei se află în așa stare, răspunse Bogdan vrând să se apropie de ușa
dormitorului.
- Sunteți foarte grijuliu cu ea. Mă bucur că va întâlnit. Fratele ei va fi tot așa de bucuros
ca mine știind că sora sa are un soț atât de bunăvoitor. Apropo, nu v-ați întâlnit la
gară cu el?
- Da, l-am văzut, ce-i drept puțin timp pentru că zicea că pleacă la o farmacie după
medicamente.
- L-am rugat să cumpere. Sunt niște medicamente care îl mențin în stare stabilă pe tatăl
său. Fără aceste leacuri ar suferi nespus de mult. Emil întârzie prea mult. Ar fi trebuit
să ajungă deja. Mă gândeam că va veni odată cu voi. Oh, Doamne, chiar că sunt
uitucă. Sunt atât de fericită să vă văd încât am uitat de celălalt copil.
- Dacă doriți, vă pot cumpăra eu, doar să îmi spuneți unde se află farmacia ori locul de
unde le luați! Exclamase Bogdan. Voia să facă o precizare referitor la Emil, însă, a
tăcut. Nici lui, pesemne, nu-i era pe plac fratele soției sale.
- Așteptăm. Va apărea în curând, sper. Nu e poznaș. S-o fi întâlnit cu cineva pe drum.
- Mai aveți nevoie de ajutor? Întreabă Bogdan uitându-se cu o seriozitate perfidă în
ochii Teodorei.
- Da! Vreau să ajutați la devorarea acestor bucate, spuse Teodora pe un ton plin de
voioșie. Drumul a fost lung. Foamea nu va ocolit cu siguranță. Cheam-o pe Klara.
Bogdan se îndreptase spre camera în care stătea soția sa. În acel moment se auzise ușa de
la intrarea în casă. Își făcuse apariția Emil. Părea obosit. A intra lăsând să-i cadă din mână
geanta. Respirase adânc. A scos din buzunar medicamentele. S-a apropiat de mama sa.
- Am adus, mamă, am adus, ține, zise el agitat.

14
 - Nici nu saluți, fiule? Uite cine este la noi, soțul surorii tale, îl dojeni ușor Teodora pe
Emil. Fiul ei parcă nici nu-l observa pe Bogdan.
Și-a dat promisiune față de sine să nu se comporte ca un bădăran, așa că, cerându-și
scuze, i-a întins mâna pentru a-l saluta. Gest care îl mulțumi pe Bogdan. Strângerea de mână a
fost prima. Anterior, Emil refuzase să facă același gest la gară. Emil s-a întors spre mama sa
întrebând-o unde este Klara. Aceasta, însă, nu reușise să-i spună. Deodată, din dormitor s-a auzit
un strigăt atât de puternic încât părea că cineva este ars de viu pe rug. Primul care se grăbise să
intre pe ușa dormitorului fusese Emil. După el a intrat mama sa, apoi, Bogdan. Toți trei se uitau
oripilați la scena desfășurată înaintea ochilor. Jos, lângă pat, cu o carte de inginerie cum
prevestea titlul ei, ținând-o în mâna, stâtea întinsă la podea Klara, nemișcată. Emil alergase spre
ea, o apucase cu grijă de corp ridicând-o în brațe. Făcându-i loc ceilalți doi, acesta a adus-o și a
așezat-o pe canapeaua din vestibul. Ceruse mamei sale să îi dea o bucată de tifon înmuiat în apă
rece. Teodora intrase în panică. Bogdan a scos batista sa și înmuind-o în apa rece de la robinet, i-
o întinse lui Emil. Cumnatul său nu a dat mare atenție. A luat-o crezând că mama sa i-o dăduse.
Bogdan îl sfătuise pe Emil să îi ridice picioarele în poziție verticală. El i-a pipăit mâinile cu
repeziciune.
- Are puls, a fost doar o sincopă, zise Bogdan, ridicându-i picioarele Klarei în poziție
verticală. A repetat acest gest încă câteva ori.
Emil nu a replicat. Continua să șteargă fața surorii lui cu batista rece. Bogdan s-a apropiat
de el, propunându-i ajutorul său:
- Ești medic cumva? Se împotrivise Emil.
- Nu, dar am făcut ceva cursuri, am unele cunoștințe, știu cum să o ajut. Îmi permiți? Spuse
Bogdan continuând să apese și să maseze picioarele soției sale.
Emil nu voia să se ducă de lângă sora sa. Încercând din răsputeri să o cheme la viață,
rugându-se să se trezească. Teodora se agita. Începea să tremure. Își zicea că nu va suporta o
asemenea tragedie. Mai întâi soțul, iar acum, fiica.
- O sincopă ușoară. Am cunoscut cazuri de acest fel. Știu cum s-o ajut, insistase
Bogdan.
- Lasă-l fiule să facă ce știe dânsul, s-a rugat Teodora l-a fiul ei. L-a apucat de braț
trăgândul într-o parte.
Emil părea stăpânit de o forță nevăzută. Neclintit, continua să îndruge aceeași rugă lividă,
cerându-i unui oarecare zeu să o trezească la viață pe sora sa.
Teodora înțelegea că fiul ei nu-l va lăsa pe Bogdan să ajute. A vrut să apeleze la
ambulanță. Nu avea alte opțiuni. Din fericire, Klara își revenise din starea de inconștiență în care
căzuse. Chipul lui Emil se înviorase. Se considera salvatorul ei. Uitându-se la mama sa, Emil
parcă i-ar fi spus din priviri că nimeni, în afară de el, nu e în stare să aibă grijă de sora sa.
Apucând-o ușor de partea superioară a corpului, îi așezase o pernă sub cap, spunându-i să se
odihnească. Totodată, Emil l-a rugat pe un ton ordonator pe Bogdan să nu stea prea aproape de
ea. Mama Klarei începuse să plângă. Erau lacrimi de bucurie, erau lacrimi de tristețe.
- E mort! Exclamă Klara cu o voce răgușită. E mort!
Ochii înlăcrimați ai Klarei o întristase pe Teodora, cât și pe Emil. Bogdan păstra o
rigididate suspectă.
Emil privise stupefiat la Klara. Îi mai ceruse odată lui Bogdan să-i umezească o bucată de
pânză în apă rece. Bogdan a adus la îndeplinire solicitarea. Emil începuse să-i șteargă fruntea
fierbinte a surorii sale. Îi cerea să se odihnească. Klara se zvârcolea pe canapea. Se revolta. A
încerat să se ridice. Spunea că vrea să meargă în dormitor. Să-și vadă tatăl.
15
 - Nu te mișca soră, ai căzut jos și te-ai lovit puternic la cap, zise Emil, mângâind-o pe
creștet.
- E mort, e mort, continua Klara să strige.
Toți cei trei o priveau fără să înțeleagă de ce repetă această vorbă îngrozitoare. Bogdan
făcu câțiva pași înapoi de lângă canapea, scrutând cu ochii odaia unde se afla tatăl soției sale.
Două secunde i-au fost îndeajuns lui Bogdan pentru a pricepe răcnetul sfâșietor al Klarei. Tatăl
ei murise. Aceasta fusese cauza care a făcut-o să-și piardă conștiința, gândise dânsul. Se apropie
de Teodora chemând-o într-o parte. Emil încă nu-și dăduse seama. Veghea neobosit asupra stării
de sănătate a surorii sale. Bogdan îi șoptise Teodorei despre faptul că soțui ei a murit arătându-i
cu degetul la ușa dormitorului. Chipul Teodorei, la aflarea vestei, nu părea să se fi schimbat. Nici
o grimasă, nici o emoție de durere nu se observa pe fața dânseia. Teodora se uita la Klara, apoi,
apropiindu-se de ușa dormitorului, fără a intra înăuntru, o închise și încuiase lacătul parcă vrând
să limiteze accesul oricărei persoane doritoare să intre acolo. Teodora știa de moartea soțului ei.
Încă înainte să-l trimită pe Emil după medicamente, tatăl fiului ei și al Klarei decedase.
Emil, ocupat să o liniștească pe sora sa, nu mai vedea pe nimeni din jur. Bogdan făcuse
câțiva pași spre el, dar Teodora îl oprise, dându-i de înțeles să nu zică nimic. Bogdan ascultase
îndrumarea. Stătea locului ținând în mână curioasa geantă neagră. Teodora a scos dintr-un sertar
niște medicamente. I le arătase lui Emil înștiințându-l despre efectul benefic asupra sănătății
surorii lui. A precizat că acestea o vor ajuta pe Klara să se liniștească, de aceea, trebuie
numaidecât să îi fie administrate. Strigătele Klarei deveneau tot mai puternice, pe alocuri, fără
înțeles. Bogdan și Teodora pricepeau suferința vorbelor apăsătoare ale Klarei. Emil suferea
văzând-o pe sora sa în neputința în care se afla. Încă nu-și dăduse seama că tatăl său e mort.
Luând medicamentele de la mama sa, Emil încercase să i le dea Klarei, dar aceasta se
împotrivise. Arăta cu disperare spre ușa dormitorului. Semnificația semnelor era neînțeleasă
fratelui ei. Chiar dacă nu voia să o oblige să facă ceva împotriva voinței ei, Emil i-a dat forțat să
bea pastilele. Nu a făcut-o cu rea intenție. Klara n-a opus rezistență. Forța ei de reacționare nu
era pe măsura puterii lui Emil. Nici Bogdan, nici Teodora, n-au intervenit, deși, fiecare dintre ei
aveau posibilitatea s-o facă. În câteva minute de la luarea pastilelor, sora lui Emil se liniștise. Îi
dispăruse zbuciumul. A adormit. Emil îi așezase o pernă sub cap. O supraveghea. Ridicându-se,
zise:
- Ai mai văzut-o așa? Crezi că e vreo boală, spune ce știi, spune?
Bogdan înțelese că la el se adresa, deși, având în vedere că Emil se uita doar la sora sa
care ațipise, ar fi crezut că acesta vorbește cu o persoană invizibilă.
- Nu, niciodată, răspunse Bogdan cu o vădită încredere în sine. Era de ajuns să observ o
mică tulburare a stării ei de sănătate, cei mai buni medici ar fi consultat-o, adăugase el, pentru a-
și arăta grija față de sora lui Emil.
- Și acum, acum, mamă? Tata? Ce-i cu el? Am uitat, medicamentele ți le-am dat? Se
întoarse Emil cu fața spre Teodora, fără a privi înspre Bogdan. Parcă nici nu auzise vorbele
acestuia. Emil a vrut să se ducă înspre dormitor, însă, mama sa îl opri din mers. Cu lacrimi greu
reținute, aceasta îl îmbrățișase pe fiul ei. Emil s-a opus, zicând că nu e un moment potrivit. S-a
rupt din brațele ei. În grabă a tras mânerul ușii dormitorului. Aceasta nu se deschidea. Emil
forțase ușa, crezând că se blocase, însă, nu reușise să o deschidă.
- E încuiată, fiule, rosti palidă Teodora.
- Ce spui mamă? Cum să o închizi? E tata acolo, medicamentele încă nu i-au fost date. E
prima oară când se încuie ușa...începuse să strige Emil, uitându-se nedumerit la mama sa.

16
 Bogdan nu zicea nimic. Se mulțumea să urmărească discuția aprinsă dintre cei doi. Se
apropiase de soția sa, veghea la capul ei. I-a ridicând plapuma aproape de bărbie. În cameră
temperatura era mult mai ridicată decât afară, totuși, Bogdan a considerat necesară acoperirea
întregului corp al Klarei.
Fără să-i răspundă, Teodora a încercat să-l rețină pe Emil cât mai departe de ușa
dormitorului, dar fiul ei se încăpăținase. A tras de mâner mai departe. Bogdan ar fi intervenit
între cei doi. Nu voia să își adune probleme în plus.
- Ce se întâmplă mamă? De ce l-ai încuiat pe tata? Știu că nu a fost cel mai bun soț și sunt
multe a-i reproșa. E bolnav acum, nu are rost să-l pedepsești, plătește destul.
- Fiule, nu-l pedepsesc, zise Teodora, începând să-i curgă șiroaie de lacrimi. Emil,
văzând-o că începuse să plângă, se apropiase de ea. Teodora se așezase pe scaun.
- De ce plângi mamă? A venit Klara, eu sunt acasă, tata, uite, e Bogdan alături de noi,
trebuie să fii bucuroasă, toată familia unită, spuse Emil uitându-se la mama sa. În mintea lui,
Emil nu și-ar fi dorit să-l numească și pe Bogdan printre membrii de familie, însă, a făcut-o de
dragul mamei sale. Ar fi suferit el doar să o vadă liniștită. Gândise în sinea sa că uneori trebuie
să aducă jertfe de dragul binelui celorlalți.
- Încă nu ai priceput, a murit fiule, a murit! Cu ochii aplecați, Teodora scoase cheia din
buzunar. A pus-o pe masă.
Emil a luat în grabă cheia îndreptându-se spre ușa dormitorului. Nu a trebuit să întrebe de
mama sa ce fel de cheie este. Fiecare dintre camerele din casă aveau o cheie diferită, cea albastră
cu două dungi roșii era de la dormitor. Deschizând lacătul, Emil s-a apropiat de pat. Corpul
tatălui său stătea întins pe spate. Era una dintre puținile dăți când îl găsise așa. De regulă, tatăl
său se strângea într-un colț al patului întorcându-și privirea spre perete. Treizeci și trei de ani
avea Emil, însă, la fel ca în copilărie, se temea de oamenii morți. Nu se încumetase să scurteze
distanța dintre el și pat, preferând să se uite de la distanță la trupul neînsuflețit. Văzând corpul
fără suflare, sângele i se răcise. Simțea un fior în măduva spinării, ochii săi nu găseau vreo
diferență între tatăl său care era viu acum câteva ore, pe care l-a salutat și căruia îi spusese un
banc înainte să plece la gară, asigurând că va veni cât de repede posibil și tatăl său de acum,
nemișcat, cu același chip uscat din cauza grijilor și a nevoilor. Dacă nu ar ști că e mort, nici nu
și-ar da seama de acest fapt. Și totuși, moartea era alături de el. Două ore în urmă, dormitorul era
plin de viață, zâmbete, discuții și planuri de viitor se închegau. Își amintea Emil cum îi promisese
tatălui său că îl va duce la campionatul de tenis de câmp care urma să se desfășoare săptămâna
viitoare în localitate. Vedea imaginea unui tată așteptându-și fiica, vedea un bărbat lovit de
boală, însă, dârz și pregătit să lupte. Vedea un om atunci, care, acum, nu mai este. Emil s-a retras
din odaie. Credea că moartea îl urmărește prin ochii deschiși ai tatălui său.
Încuiase ușa dormitorului, dându-i cheia Teodorei. S-a întors cu fața spre Klara, o privea.
Deși, în interiorul său furia, ura, tristețea și frica se ciocneau între ele, formându-se în mici trupe
de soldați, gata să se războiasă, Emil, încerca să le potolească. Era conștient că Bogdan, pe care-l
vedea lângă Klara, devenea principalul său adversar. Tatăl e mort, nu va mai fi nimeni să-l apere,
dar, nu poate să permită soțului surorii sale să preia conducerea în familia sa. Klara îi iubea mult
pe tatăl său, iar influența părintelui asupra fiicei se observase chiar și după ce ea a plecat din
localitate. Purta aceeași vestimentație, simplă, fără a trage prea mult atenția trecătorilor. Tatăl ei
îi ceruse să nu aleagă cele mai scumpe haine, să nu alerge după cele mai luxoase articole de
vestimentație, ci să păstreze simplitatea în veștmintele pe care le poartă. Bogăția să se rezume la
mintea pe care o are. Celelalte lucruri sunt mijloacele de dobândire a satisfacției intelectuale.
Sunt importante, nu se neglijează, dar nu trebuie echivalate însemnătății minții. Emil înțelegea că
17
tatăl său ar fi putut să o influențeze, el însuși l-ar fi rugat să facă astfel încât Klara să-l creadă pe
Bogdan bărbatul cel mai puțin potrivit pentru ea. Acum, însă, tatăl e mort. Klara va fi distrusă se
gândise Emil. Este, de fapt. Amintindu-și de strigătele ei, de cele câteva țipete, de mențiunea pe
care a făcut-o sora sa prin exclamația cu referire la moartea cuiva, Emil înțelegea că sora lui știa
de decesul părintelui. Tatăl său era fără suflare, de aceea strigase sfâșietor. O privea în
continuare pe Klara. Emil nu avea nici o ideea cum să o liniștească, nici ce va face când ea se va
trezi din somn. Își imagina cum dânsa va suferi, cum va plânge zile, luni, poate ani, iar suferința
o va măcina din interior până îi va distruge sora. Teodora s-a ridicat de pe scaun vrând să așeze
mai departe masa, gest pe care Emil nu-l încuviințase.
- Trebuie să sunăm la spital, să-i anunțăm de cele întâmplate, zise Bogdan. Îmi
permiteți mie să o fac, doamnă Teodora? I se adresase acesta mamei soției sale.
- Sigur, ai dreptate. Dar nu știu unde să sun. Spuse Teodora, fără vreo schițare a feței.
Telefonul e acolo, adăugase ea, arătând cu mâna spre ușa de la intrare.
În partea dreaptă a peretelui de la intrarea în casă se afla un telefon. Bogdan își făcuse
drum spre el. Înainte să ridice receptorul, Emil îi tăiase calea. L-a oprit zicându-i:
- Nu trebuie, îți mulțumesc. Ai grijă de soră, te rog. Mă ocup eu de tata.
- Aș vrea să vă ajut, vă văd obosit și vă înțeleg strările pe care le aveți, vorbise cu o
voce domoală Bogdan, pe un ton scăzut. voia să demonstreze susținere în acele clipe,
deși, pentru Emil semăna cu o încercare de a intra în grațiile mamei lui.
- Mă ajuți dacă stai alături de ea, străduise Emil. A pus mâna pe receptor.
Bogdan a făcut un pas înapoi. Nu-și dorea să intre în conflictul verbal cu Emil. Fratele
Klarei a pus receptorul înapoi pe aparatul de telefon. A luat de pe masă cheia camerei
dormitorului de unde o lăsase mai devreme. A deschis ușa. A intrat în odaie. Teodora auzise
câteva zgomote, respirația adâncă a lui Emil strecurându-se din odaie. Nu îndrăznea să intre.
După sunetele percepute, Teodora credea că Emil învelea trupul neînsuflețit într-o plapumă.
Acest gând al ei fusese adeverit, căci, din odaie, cu o fâșie rotundă de vreo doi metri lungime și
jumătate metru lățime, își făcuse apariția Emil. Teodora amuțise. Emil a înfășurat trupul fără
suflare a soțului ei într-un covor.
- Ce faci fiule? Zise Teodora, uitându-se crucită la Emil.
- Îl duc la spital, nu avem bani să ne permitem a chema o ambulanță, aceștia îți cer
scump, după care, mare ajutor nu fac.
- Dar Emile, cum îl vei duce, doar nu avem transport, iar spitalul se află în celălalt
capăt al localității, e departe până acolo...
- Am vorbit cu Toma, el mă va duce cu mașina sa, zise Emil, continuându-și drumul
spre ieșirea din casă.
- Să te ajut? Se auzi vocea lui Bogdan.
- Nu, nu trebuie, stai alături de ea. Mamă, nu o lăsați să intre în dormitor, eu mă întorc
cât de repede pot, vorbise Emil, fiind deja aproape de ușa de la ieșirea din casă.
Teodora porni din urma lui Emil, zicându-i că vrea să-l însoțească, dar fiul ei o oprise brusc. I-a
cerut să stea acasă.
- Te rog, mamă, ai grijă de Klara. Doar ea ne-a mai rămas, adăugasea acesta, apoi, cu
ochii triști, îngândurat, ieși pe ușă. Nu o lăsați să intre în odaie, mă așteptați pe mine.
Strigase Emil în urma sa pe un ton imperativ.
Câinele îi sărise în calea sa când Emil își făcuse apariția în curte. Frigul de afară nu
reușea să înfrângă starea de îndurerare a lui Emil. Emil se ferise de patruped încercând să iasă
din ogradă. S-a uitat în jur. Noaptea era stăpână. Lumea se rărise, pe străzi plimbându-se doar
18
adolescenți rătăciți din cauza consumului de alcoolul. Cheia de la ușa dormitorului o avea la el.
A uitat să o închidă. S-a întors înapoi. Covorul în care se afla cadavrul tatălui său l-a lăsat lângă
poartă în interiorul curții. Câinele îi dădea târcoale. Teodora privea prin geam. L-a văzut pe Emil
întorcându-se în grabă. Se speriase. I-a ieșit în întâmpinare.
- E ceva în neregulă, fiule?
- Mai rău nu poate fi mamă, am uitat să îmi iau actul de identitate, cât și al tatei, sunt în
cameră, în sertar, așa-i? Întrebă Emil.
- Da Emile, ți le aduc imediat.
- Nu trebuie mamă. Le iau eu.
Intrând în camera, Emil îl găsise pe Bogdan cercetând odaia cu privirea.
- Ce faci aici? Se adresase Emil pe un ton aspru lui Bogdan. Nu ai voie aici, am spus să
nu intre cineva, chiar e atât de greu de înțeles?
- Îmi cer scuze, am venit să iau această carte, a adus-o cu ea Klara. Ținea foarte mult la
dânsa, îmi zicea că i-o va face cadou tatălui ei, explicase Bogdan.
- Să nu îndrăznești, clar? Stăruise Emil.
Privirea lui Emil fusese îndeajuns ca Bogdan să se retragă din cameră. Emil cotrobăise
prin sertar, luase niște foi din el. A ieșit grăbit înapoi închizând ușa dormitorului. A tras câteva
ori de mânerul acesteia asigurându-se că e încuiată.
- Să nu intre nimeni, mamă, nimeni! spuse Emil cu o voce ridicată. Nu anunța rudele
tatei, așteaptă să vin eu.
Teodora dăduse din cap în semn de aprobare. Emil trecuse pe lângă sora sa, se oprise la
capul ei. O cercetase atent cu ochii. Citea pe chipul Klarei amintirea jocurilor din copilărie,
zâmbise. A vărsat o lacrimă. Ștergându-se cu iuțeală pe față, își spuse ceva în șoaptă, deși, auzise
cei prezenți:
- Nu vei suferi, soră. Tata va veni.
Teodora și soțul Klarei au auzit aceste cuvinte ale lui Emil, dar nu au făcut nici un
comentariu. Teodora continua să așeze masa, părând că moartea soțului ei nu ar fi schimbat
deloc planurile pe care și le făcuse pentru seara de astăzi. Bogdan stătea lângă căpătâiul soției
sale. Klara dormea liniștită. Efectul medicamentelor o cufundase în mrejele somnului.
Emil ieșise grăbit din casă. Frigul de afară nu îl lovise, avea aceleași haine pe care le
îmbrăcase când s-a dus la gară. Nu a reușit să se dezbrace. Nici nu conta. Ascunzând hârtiile în
buzunar, a apucat și a ridicat de jos covorul. Câinele se agățase de el cu dinții, voia să-l tragă
spre dânsul. Emil i-a dat un picior patrupedului. Câinele s-a dezlipit de covor. Asta îi mai trebuia
lui Emil, să se chinuie cu această mică viețuitoare. Ieșind din curte, o apucase în direcția de unde
văzuse lumina intermitentă cu vreo oră în urmă. Se apropiase de locul cu pricina. A lăsat jos
covorul. Cercetase în jur clădirea de piatră lângă care se afla. Opunea rezistență vântului care se
îndârzea să pătrundă prin ea. Lume în jur nu vedea. Doi copaci goi se clătinau încetișor. Scaunul
pe care se așezase bărbatul în costum alb, dispăruse. Pe locul lui se afla o movilă de gunoi. Emil
începuse să vorbească în șoaptă, chemând pe necunoscutul misterios:
- Unde ești? Vino! Am o rugăminte la tine... spunea încet Emil, conștient că, vorba
prea răsunătoare l-ar putea trăda, iar cineva nepoftit și-ar face apariția.
Greu i-ar fi fost să explice de ce vorbește singur. Încercase să-și amintească locul exact
unde apăruse lumina. A mers în cerc. Apoi, lateral, s-a întors și a repetat de câteva ori mișcările.
Ce bine că noaptea îi ascundea toate aceste fapte ciudate. Se aplecase bătând cu pumnul în
pământ. A apropiat urechea de solul prăfuit, apoi, și-a ridicat privirea înspre cerul înstelat.

19
 Toate încercările de a-l chema pe bărbatul în costum alb erau zădarnice. Străduința lui
Emil era în van. Disperarea îl făcuse să procedeze așa. Începea să își dea seama că e cu neputință
să fi vorbit într-adevăr cu acel bărbat, ori femeie, ori ce naiba o fi fost. Se gândise că a fost,
totuși, un vis.
- Unde să se mai audă așa ceva ca un bărbat în toată firea, la ai săi treizeci și trei de ani,
să invoce, să cheme o ființă inexistentă. Înebunesc, oare așa să fie? Dar o fac de
dragul Klarei! Va suferi. Am promis că voi face totul pentru a fi ea fericită, își vorbea
sie însăși Emil.
Conștient că se află într-o stare iluzorie și că în fapt, nu a fost nici un bărbat în costum
alb, nu a fost nici un câine vorbitor, Emil porni spre casă, luând de jos covorul pe care îl
aruncase într-o ladă de gunoi. Zâmbise, corpul tatălui său stătea ascuns sub pat, nu l-ar fi putut
lua de acolo, e prea greu și apoi, unde să se ducă cu el. Cine l-ar vedea, va crede că l-a ucis. A
luat covorul numai pentru a-i face pe cei din casă să creadă că într-adevăr îl duce la spital pentru
autopsie. Probabil, ceilalți și-au dat seama și ei, de asta, nu au fost prea certăreți. Se jucau. Voia
să ceară îndurare bărbatului în costum alb. În viziunea lui Emil, acesta părea să aibă putere în a
învinge moartea, poate că el însuși este moartea. Acum, mergând spre casă, Emil își dădea seama
că totul fusese doar un vis, un vis în timpul somnului pe banca aflată sub copacul din stradă.
Bărbatul de la gară nu semăna deloc cu individul apărut din norul de fum.
Ajunse în fața copacului. Se afla în fața lui. Privindu-l, se gândise că poate ar trebui să se
culce, iarăși. Așa, va avea același vis. Devenea tot mai absurdă situația în care se afla Emil. Își
amintise că bărbatul în costum alb îi dăduse la despărțire un obiect luminos, cel puțin, în visul
său așa era. Băgase mâna în buzunar, dăduse cu degetul de ceva solid. A scos de acolo un obiect
necunoscut. Semăna cu cel dat de bărbatul în costum alb. Strălucea. Un sâmbure de culoarea
safirului.
Chiar dacă Emil a plecat, ca și cum, cu trupul soțului ei, Teodora nu fusese foarte mișcată
de acest gest. Toți și-au dat seama de situația creată. Nici nu-și puteau explica de ce s-a făcut
acel act teatral. Mama lui Emil a observat corpul soțului ei întins sub pat. De parcă nu s-a
întâmplat nimic, Teodora a terminat de așezat bucatele la masă. Îl poftise pe Bogdan să ia loc.
Acesta, a refuzat preferând să stea lângă Klara.
- Nu se mai poate face nimic! Mănâncă, nu vrem să ți se facă rău, zise ea, îndemnâdu-l
să se așeze pe unul dintre scaunele de alături. Teodora își alese un loc mai retras.
Bogdan se uitase atent la soția sa. Aceasta își continua somnul. Se apropiase de masă. A
luat loc pe scaunul aflat în direcția opusă celui unde ședea Teodora. Nu mânca. Teodora îi făcuse
semn să își ia ce dorește din bucate.
- Nu păreți foarte surprinsă de ceea ce s-a întâmplat, zise Bogdan.
- Ce vreți să spuneți? se mirase Teodora, înfulecând dintr-o farfurie plină cu supă.
- Nu mă înțelegeți greșit, dar vestea că soțul dumneavoastră a murit ați primit-o ca și
cum ar fi fost ceva normal, ceva firesc. În plus, faza cu Emil, covorul, știți că nu l-a
dus nicăieri….
- E bolnav de doi ani. Starea sa se înrăutățise considerabil în ultima vreme. Nici nu îl
lăsam singur. Ori eu, ori Emil, vegheam asupra lui. Doctorii nu ne dădeau șanse mari
de viață. Personal, eram pregătită pentru moartea lui. La drept vorbind, dânsul nu mai
era om, trupul i se încrețise, avea niște bășici pe toată pielea. Vorba era unica
trăsătură care-l mai făcea să rămână om. Uneori, îmi doream să moară, doar să-l văd
că nu se chinuie atâta. Emil are momente de întunecime, iertați-l. A trebuit să joc
după placul lui. În caz contrar, făcea un tărăboi îngrozitor.
20
 - Cât încă respiră, o persoană este om, a exclamat Bogdan.
- O fi, însă dacă l-ați fi văzut cât de pipernicit se făcuse, ați fi procedat la fel. Eram
pregătită moral ca în orice moment să-i vină sfârșitul. Chiar și la spital au refuzat să-l
primească, spunând că nu vor să-l țină fără rost. Ocupă locul pentru alți pacienți.
- Și Emil? Dânsul, am observat. Era vădit mișcat de cele întâmplate. Deși, să vă spun
sincer, îmi pare că lui îi pasă doar de sora sa, adăugase Bogdan printre fălcile pline de
carne. A început să înfulece din bucate.
- O apără. Întotdeauna a făcut-o. În copilărie se lua la ceartă cu oricine. Pentru Klara
putea să omoare. Odată, îmi amintesc cum cineva dintre vecini o dojenise pe fiica
mea. Îi reproșa că nu a salutat-o. Chiar îi dăduse o palmă la fund. Klara venise acasă,
mi s-a plâns. Eu trecusem cu vederea. Nu e un gest frumos să nu saluți o persoană,
mai ales dacă îți e cunoscută. Emil a auzit discuția. S-a dus la vecin și i-a dat foc la
mașină. Mare tărăboi a fost atunci. Până astăzi nu mai suntem în relații bune cu ei.
Îmi amintesc de fiecare dată că fiiul meu e un bandit, chiar așa îmi zice, povesti
Teodora, fără mare poftă.
- Interesantă istorioară. Dar nu e prea grijuliu dânsul? Vedeți că a aflat de moartea
tatălui său, însă, tot pentru Klara își făcea griji cel mai mult. Vă spun sincer, din
atitudinea lui cred că nu mă prea place. Mornăi Bogdan mestecând iarăși bucăți de
carne friptă.
Teodora n-a răspuns deodată la aluzia făcută de Bogdan. Se ridicase de la masă și
apropiindu-se de bucătărie a scos din frigider o sticlă de vin roșu. A adus cu ea două pahare. A
turnat băutura îmbătătoare în pahare. Unul dintre ele i l-a dat lui Bogdan. Acesta își îndreptase
ochii spre vasul de sticlă în care fusese turnat vinul. A luat și a ridicat paharul, îl agitase în
lumina becului din cameră, după care, l-a pus înapoi pe masă. Părea că a avut loc o degustare.
Nici o senzație de morbiditate. Atmosfera din cameră era mai moartă decât moartea soțului
Teodorei.
- Să ciocnim în sănătatea noastră, a Klarei, a lui Emil, zise Teodora.
- Mă scuzați, dar eu nu consum alcool. Dacă îmi permiteți, voi ciocnic acest pahar, dar
în loc de vin pun niște apă rece, rosti cu vocea dârză Bogdan, parcă și-ar aduce laude.
- Nu știți ce pierdeți, râse Teodora, aducându-i de la bucătărie un alt pahar cu apă rece.
Bogdan i-a mulțumit.
- Încă nu te cunoaște. E mereu reticent la străini. Vă imaginați, nu a fost chemat la
nunta Klarei. E și firesc să fie reținut față de dumneavoastră, zise Teodora, ridicând
paharul.
- Nu am înțeles, la ce vă referiți? Se fâstici Bogdan, deși, înțelese bine că mama soției
sale vorbise despre Emil, fratele Klare.
- Mili, Mili! Mă scuzați, Emil. Sunt obișuit să-l dezmierd, sora sa tot așa îi zice. Vă
vede încă ca pe un străin, iar el nu prea intră în discuții cu străinii. Are o experiență
mai neplăcută. Numele dumneavoastră chiar mă face să îmi amintesc de întâmplările
celea.
- La ce vă referiți? Întrebă Bogdan.
- Nu contează, nu are importanță. Să fim sănătoși, zise Teodora, întinzând paharul către
Bogdan să ciocnească. Povestiți-mi ceva despre familia dumitale. La nuntă nu am
văzut mulți invitați. Klara mi-a zis că nu aveți părinți. Sunteți orfan de la vârsta de
paisprezece ani. Ați locuit într-un orfelinat, după care, de acolo vă luase la armată, iar
ulterior, ați ajuns să faceți cunoștință cu un ziarist, care, din bunăvioința sa va adus la
21
 tipografie. Nunta a fost atât de rapidă, nici nu am reușit să discutăm pe îndelete. M-a
luat și pe mine prin surprindere. E fata mea, nu o judec. E alegerea ei.
- Să vă spun sincer, nu prea am ce povesti. Nici nu îmi place să o fac. Dar din respect
pentru dumneavoastră vă zic că tot ce va transmis Klara despre mine e adevărat. Fiica
dumneavoastăr e înger și demon pentru mine, adăugase Bogdan.
- Aceste ultime cuvinte o nedumerise pe Teodora. Dacă era de bine sau nu că fiica ei e
înger și demon, nu înțelegea, dar nici nu a dorit să-l întrebe.
Bogdan, la rândul său, nu străduise asupra istorioarei de care vorbise Teodora. Cea
referitor la întâmplarea din copilărie care l-a marcat pe fiul ei Emil, însă, în privirea lui Bogdan,
Teodora, iarăși, observase o schimbare a culorii ochilor în roșu-albastru. Durata fusese ca mai
devreme, câteva secunde. Teodora s-a îndreptat spre bucătărie. Bogdan rămăsăse să înfulece mai
departe din bucate.
- Oare se va trezi degrabă? întrebase Teodora, fără a se adresa cu precizie la o persoană
anumită.
Bogdan pricepuse că trebuie să îi dea un răspuns chiar dacă tăcerea sa nu ar fi fost o
crimă.
- Medicamentul pe care l-a luat e destul de puternic, bagă omul în somn pe vreo câteva
ore, iar dacă persoană e ființă plăpândă, poate să-i prelungească starea de somnolență durată
incertă, spuse Bogdan, ștergându-și gura cu un șervet. În orice caz, nu mai mult de două sau trei
ore.
- Acum, va rămâne câteva zile aici, până încheiem cu înmormântarea. Nu vă creează
probleme? Planurile? Dacă aveți alte treburi, nu mă supăr, puteți pleca, o spuse Teodora cu
vocea îndoielnică.
- Nu, deloc. Serviciul pe care îl am e unul destul de ușor. Cum vă spuneam și mai înainte,
lucrez la o firmă de tipografie. Înainte să venim aici la dumneavoastră, mi-am făcut planul pentru
o lună înainte. Șeful mi-a dat liber treizeci de zile. Așa că, iertată fie-mi gluma, înmormântarea
va fi în programul meu liber, zise Bogdan, răsuflecându-și mânicile cămașei până la coate.
Flămânzise, nu se sfiia să mănânce cu poftă.
- Nu vă deranjați, vor mânca Emil și Klara, iau doar farfuriile murdărite. Ce nătângă sunt.
Am uitat cu desăvârșire să îi așez la masă. Emil, trebuie să-l sun, poate are probleme sărmanul,
să văieta Teodora, în timp ce spăla o farfurie. M-aș duce după el.
- Credeți că se duce cu adevărat la spital?
- Prostii! Soțul meu zace mort lângă pat. Nici nu mă încumet să-l ridic de acolo. Emil e
prea sensibil emoțional. Se va plimba nițel, apoi, va reveni. Nu e prima dată când are asemenea
înclinații ciudate.
- Mă duc după el! Zise Bogdan. E frig afară, nu trebuie să ieșiți pe așa o vreme. În plus,
nu cred că e departe.
- Nu știți unde poate fi. Nici nu cunoașteți localitatea. Nu vă faceți griji. Așa e el, prea
emotiv uneori. Își manifestă fără ezitare strea lăuntrică în exterior. Mă tem că iar va striga la
mine. Aștept să apară, spuse Teodora, terminând de spălat farfuria.
Bogdan a adus partea din veselă de pe masă. A pus-o în chiuvetă.
Venind spre canapeaua unde stătea culcată soția sa Klara, acesta se oprise în dreptul
dormitorului. Trebuie de remarcat că până la acel moment nu lăsase servieta neagră din ochi. La
masă a pus-o între tălpile picioarelor strângând-o de ambele părți. Urmărea ușa dormitorului.
Poziția în care stătea, cea a unui cercetaș în misiune, o făcuse pe Teodora să-l întrebe:
- Căutați ceva?
22
 - Îmi pare că am uitat un obiect personal în cameră. Când intrasem alături de Klara
înăuntru, mi-a căzut ceasul. Nu-l purtam pe mână. Îl țineam în buzunar. Pesemne, l-
am scăpat jos când am scos telefonul. E un ceas mic, nu face zgomot. Îl căutam mai
devreme, dar a venit Emil și m-a alungat de acolo. Nu știu unde anume a căzut. Nu
vreau să îl găsească fiul dumneavoastră. Mă înțelegeți de ce. Auziți?
- Ce să aud? Se arătase nedumerită Teodora.
- Acest sunet răgușit. Apropiați-vă!
Bogdan o chemase pe Teodora lângă ușa camerei dormitorului în care zăcea fără suflare
trupul soțului ei.
- Ascultați cum ticăie. V-am spus eu. E ceasul meu.
Teodora își ciulise urechile. Deși, auzul nu era cel mai puternic atu al ei, încă avea
capacitatea să deslușească până și cele mai slabe sunete.
- Seamănă cu niște picături de ploaie, exclamase Teodora.
- Da, e un sunet caracterisitic. Trebuie să-l iau de acolo. Nu se oprește de la sine. Dacă
vine Emil, va auzi numaidecât. Nu mă are la inimă. Vă dați bine seama. Încă nu mă
cunoaște. Nu aș vrea să intru în conflict cu el.
Din păcate, nu vă pot ajuta, ați auzit ce a spus Emil. Va veni, ne vom uita atunci, zise
Teodora, apropiindu-se de ușa dormitorului. A pus mâna pe mâner vrând să-i
demonstreze lui Bogdan că ea nu e în stare să deschidă ușa.
- Era mult mai bine dacă nu ar ști dânsul. Cum ați spus și dumneavoastră, încă nu mă
cunoaște. Dacă ați putea să deschideți ușa, se rugase Bogdan de mama Klarei, mi-ați
face o favoare. Nu doresc să afle fiul dumneavoastră. L-ați văzut cât de suspect mă
privește. Încă nu s-a obișnuit cu mine. Cine știe, în viitor am putea fi buni prieteni,
asta îmi doresc eu. Poate aveți o altă cheie. Nu vă cer să dărâmați ușa.
Teodora îl privea atentă, simțea cum o înmoaie cu vorba lui înduioșătoare. Și-ar fi dorit
să-l ajute.
- E doar o cheie, a luat-o cu el Emil. Este doar o cale. Credeți că ați putea să intrați pe
fereastră? Întrebase Tedora, chemându-l pe Bogdan să iasă cu ea afară.
- Vreți să pătrund în interior printr-un geam?
- Da, chiar asta vă zic. Nu am altă variantă. Cheia e doar una. Ușa nu o putem deschide
decât dacă o sfărâmăm, ceea ce nu ar fi deloc bine pentru ambii, adăugase Teodora.
Vreți sau nu să vă luați ceasul?
- Bine. Să fie aș acum ziceți. Dar pe Klara cine o va supraveghea?
- Eu vă arăt pe unde să intrați, pe urmă, vin imediat înapoi. Voi sta la pândă să nu vină
cineva. Emil s-ar supăra dacă ne-ar vedea ce vrem să facem.
Teodora începuse să râdă. Bogdan nu înțelese această stare amuzantă în care se găsea
mama soției sale, cerându-i o explicație. Un mort în casă, însă, atmosfera din locuință și
conversația celor doi nu părea deloc să arate suferință. Ca și cum, ar fi ceva firesc.
- Mă furișez în propria locuință, iată de ce râd. Hai, să mergem. Luând cu ea lanterna,
ieșise afară. Din urmă veni Bogdan cu tot cu servietă.
- Ce are atât de valoros în ea? Întrebase Teodora. Curiozitatea nu mă lasă. De ce purtați
această geantă cu dumneavoastră? Puteți să o lăsați în casă. Nimeni nu o va atinge, vă
promit.
Bogdan schițase un zâmbet șiret. Își privi servieta. O apucase cu mâna dreaptă, iar cu
stânga lovi ușor pe suprafața ei.

23
 - Nu e nimic special la ea. Tutuiți-mă. Trebuia să o faceți de la început. Nu mă simt
comod.
- Iar tu, spune-mi mamă! Surâse Teodora. Dacă nu e nimic special, de ce o porți mereu
cu tine? Las-o! Nimeni un o va lua.
- Nu vreau s-o deschidă Klara. Am un cadou pentru ea. Promiteți-mă, adică, promite-
mi, mamă, zâmbi Bogdan, că nu îi spune-ți.
- Promit solemn! Exclamase Teodora pe un ton glumeț. Felul cum vă purtați o va tenta
să afle.
- O voi ascunde. Nu e momentul acum să ne gândim la asta. Aveți dreptate. O voi lăsa
aici. Spunând aceste vorbe, Bogdan a pus servieta lângă scaunul din apropiere.
Teodora ieși afară. Nu a aprins lumina. Nu voia să o vadă nimeni. S-a îndreptat spre
fereastra pe unde Bogdan va trebui să intre în odaia dormitorului. În curte, câinele începuse să
latre auzind pașii mărunți ai Teodorei. Mai degrabă, simțise mirosul necunoscut emanat de
prezența lui Bogdan, asta l-a făcut să fie atât de agresiv. Stăpâna casei fusese recunoscută, așa că
patrupedul se liniștise, însă, imediat cum dăduse de ginere, lătratul începuse din nou. Bogdan se
ferea de el, dar câinele nu se încumeta să stea cuminte. Rugămințile și cuvintele mai deocheate
ale Teodorei nu ajutau. Patrupedul sărea la picioarele lui Bogdan, încerca să-l muște.
- Marș dobitocule, zise Teodora. Stai aproape ginere. E la fel ca Emil, doar că acela nu
latră, adăugase Teodora. Amândoi sunt foarte rezervați în privința străinilor. Până nu
se obișnuiește cu omul, va lătra în continuu. Urcă aici, repede. Pe aici, zise Teodora,
arătându-i lui Bogdan să urce pe marginea balustradei.
Câinele se repezea la ei, însă, constituția fizică a acestuia era un dezavantaj pentru el,
lucru de care putea să profite Bogdan. Casa avea două nivele. Dormitorul se aflase la primul etaj.
Însă, pentru a ajunge acolo, mai întâi, Bogdan a trebuit să urce la etajul superior, altfel, câinele
nu l-ar fi lăsat în pace. Teodora apucase patrupedul de blană și l-a dus în antreu închizându-l
înăuntru. Dar acesta chiar și de acolo lătra la fel de stăruitor, doar că, de această dată, nu se auzea
atât de puternic. Teodora îi dăduse lui Bogdan o funie pe care acesta a legat-o de balustrada
balconului de la etajul al doilea. Fereastra dormitorului se afla exact sub balcon, la primul etaj.
Bogdan începuse să coboare pe funie. Câinele parcă simțea intenția acestuia. Ușa de la intrarea în
casă părea că va fi scoasă din balamale. Deși, Bogdan voia să coboare la primul etaj pe scări,
lucru care ar fi ușurat durmul său prin fereastră, lătratul câinelul îi schimbase planul. Teodora a
deschis geamul. Pe urmă, apucând capătul de jos al funiei, o sprijini cu toată forța ei ținând-o pe
cât de tare putea în linie verticală dreaptă. Bogdan coborâse pe funie. Distanța dintre primul și al
doilea etaj era de apoximativ trei metri. Nu își dorea să cadă. Cu picioarele încleștase funia,
dându-și slobozire încet cu câțiva centimetri, oprindu-se, trăgând aer în piept, după care, făcând
același procedeu. Ajuns în dreptul ferestrei, Teodora lăsase capătul funiei, apucând cu mâna de
geamul deschis.
- Uite, pe aici e intrarea. Geamul se află chiar în fața patului. Grăbește-te!
- Îmi trebuie numaidecât să iau ceasul de acolo, scuzele mele, spuse Bogdan. Voi fi
iute. Întorceți-vă la Klara. Poate are nevoie de ajutor, adăugase el, vrând parcă să o
îndepărteze pe Teodora de priveliștea din interior.
- Mă chemi dacă ceva e în neregulă. Bate în ușa camerei. Voi auzi. Ia această lanternă.
Nu e extrem de puternică, dar ajută. Nu aprinde lumina, în nici un caz. Va fi mare
scandal dacă ne află Emil. Îl știu.
Teodora îi dăduse lanterna lui Bogdan, apoi, reveni în casă. Pentru ea această intrare pe
furiș prin fereastră semăna cu o infracțiune.
24
 Câinele lătra cu aceeași putere. Ușa era unicul impediment care-l ținea prins în antreu pe
acest patruped înverșunat gata să evadeze. Teodora se grăbise să intre în casă. Însă nu a ajuns să
tragă de clanță. S-a oprit în loc. Cineva se auzea la poartă. O voce de femeie o striga pe nume.
- Teodoro, ce mai faci femeie? Demult nu te-am văzut la biserică. Zise vocea pe care
Teodora nu și-ar fi dorit să o audă în clipele respective.
Clampa ușii s-a desprins din mâna Teodorei. Mama lui Emil își întoarse cătătura spre
poartă. Înaintea ei, lângă intrarea în curte, stătea Maryska, preoteasa din localitate. Apariția
acesteia a adus o problemă în plus pe lângă cele care mai erau, dar, cum necazul nu vine
niciodată singur, Teodora fu nevoită să găsească ieșire din situație.
Klara dormea în casă, nesupravegheată, ginerele ei intra pe furiș în dormitorul unde cu
doar o oră înainte murise soțul ei, iar fiul e plecat cu un covor în spate într-o direcție
necunoscută. Din antreu se auzea urletul de răzvrătire al câinelui. Teodora ar fi vrut să strige,
dar acest lucru era cu neputință să o ajute.
Privind la fereastra deschisă pe unde a intrat Bogdan, Teodora se îndreptase spre poartă.
A salutat-o pe preoteasă cu un gest tradițional, sărutându-i mâna. Preoteasa era îmbrăcată ca de
obicei în niște veșminte deloc caracteristice fețelor bisericești. Dacă nu ar ști că e preoteasă, ar
zice că lucrează la vreo organizație de modă. Pantalonii strânși, lipiți de corp, un paltonul alb din
blană, o geanta roșie pe care o ținea în mâna stângă și țigara în cealaltă o depărta pe preoteasă de
viața trăită în liniște, smerenie, pe care și-o imagina Teodora că o au angajații bisericii. Se uita la
preoteasă. I se părea că aceasta cunoaște totul, despre soț, despre ginerele ei, despre Klara.
Aștepta. Preoteasă, bună de gură cum era, îi zise:
- Treceam pe alături, te văzusem în curte și mă gândisem să te salut. Ce faci femeie?
Cum o mai duci? În biserică încerc să dau cu ochii de tine, dar, de cam două luni, nu
te găsesc.
Cu zece ani mai tânără decât Teodora, preoteasa, considerându-se mai presus decât
muritorii de rând, se adresase pe un ton de superioritate memei lui Emil.
Teodora o privise îndelung, nu găsea cuvintele potrivite să-i răspundă. Gândul o ducea la
fereastra deschisă de la geam. Întunericul o ajuta, căci, acesta nu permitea să se vadă că geamul
este deschis. Nu e ceva ciudat să ai deschisă fereastra, însă, e rece afară, nu sunt motive să o
facă. Pe lângă asta, Teodora stresată era căci, în orice moment, Bogdan va aprinde lanterna.
Preoteasa o va vedea. La sigur, va pune întrebări. Nu are nici o explicație. Câinele se auzea
zgomotos în antreu.
- Îl pedepsești? Rostise din nou cu o voce interogatorie preoteasa Maryska. Nu a
așteptat răspunsul la prima întrebare adresată.
Teodora n-a fost supărată că preoteasa se grăbea să scoată o altă vorbă. I-a răspuns:
- Da. Mi-a stricat un borcan cu lapte. Îl țin închis o vreme.
- Pedepsește-l fată, spune Maryska. A apucat de poartă cu intențai de a intra în curte.
Teodorei nu prea îi este pe plac preoteasa, nici acest apelativ sub denumirea de fată nu și-
ar dori să-l aduă, însă, ceea ce o face să mențină relația cu dânsa e faptul că preoteasa chiar are
voce bună. Corul bisericesc se ține pe glasul ei. Teodora e o femeie evlavioasă. S-a mirat ea
însăși că nu mai trecuse pe la lăcașul de cult atâta amar de vreme. Soțul era cauza aceste lipse
îndelungate. Zi de zi trebuia îngrijit. Însă, nu prea dorea să vorbească cu alții despre acest fapt.
Odată cu moartea lui, rostul se pierduse cu totul. Preoteasa se străduia să treacă de poartă, nu
izbutea. Zăvorul fusese înțepenit dea binelea. Emil a închis-o cu putere, se gândise în sinea sa
Teodora, privea zmunciala fără izbândă a Maryskăi. Acompaniată de lătratul câinelui, Teodora
se afla acum în fața altei dileme. Să-i permită acesteia să intre ori nu. Știind cât de mult contează
25
pentru ea vizita preotesei, chiar dacă ultima spuse că doar trecuse pe alături, nu voia să o
jignească prin refuzul de a o pofti în curte. Soțul murise, dacă va afla, nu a fost o crimă. Pentru a
nu o podidi necazurile și frământările, Teodora a apucat de zăvor, l-a ridicat din poziția culcată și
a deschis poarta. Preoteasa a exclamat de bucurie. Teodora îi făcuse semn preotesei să intre în
casă. O poftise în interior. Nu era prima dată când Mariska venea în vizită la Teodora. Totuși, din
cauza faptul că Emil era străin de religie, preoteasa nu ardea de dorință să-l întâlnească. Se
bucura s-o vadă pe Teodora. Discutau despre chestii femeiești, despre datinile creștine, bârfeau,
însă, cum apărea Emil, parcă diavolul se afișa în fața preotesei.
Abia când să intre în casă, își amintise de Klara. Repezindu-se înăuntru, Teodora o
văzuse pe aceasta trezită, deși, era încă într-o stare de oboseală profundă. Câinele reușise să se
strecoare din antreu în curte. Teodora a lăsat ușa deschisă. Atunci, patrupedul s-a strecurat afară.
Acesta se repezise la preoteasă. Maryska nu era deloc o iubitoare de animale și cum îl văzuse că
se îndreaptă spre ea, o zbughise la fugă. Dintr-o atingere ușoară, a deschis poarta. A luat-o la
sănătoasa. Striga și înjura, un amalgam de sunete deloc potrivite pentru o fața bisericească.
Teodora nu știa ce se întâmplase, dar auzind zgomotul de afară, ieșise imediat. Klara începuse să
strige. Câinele lătra tot mai înfocat. Alergase în dreptul geamului pe unde intrase Bogdan. Sărea
în sus, lătra înverșunat. Părea că ar vrea să intre în dormitor prin geamul deschis prin care a
pătruns Bogdan. Teodora se repezise la fereastră. Îl chemase în șoaptă pe Bogdan. Acesta nu
răspundea. Se auzise poarta. Teodora, prefăcându-se că ocărăște câinele fiindcă acesta nu o
asculta, își îndreptase privirea tiptil spre intrarea în curte. Amuțise. A scăpta de preoteasă datorită
câinelui, dar, s-a ales cu o altă problemă. Fiul ei, Emil, mergea agale, oprindu-se nițel, apoi,
continuându-și mersul. Teodora a închis fereastra. Apoi, a luat și a aruncat cât de tare a putut
funia care stătea atârnată de balustrada balconului de la etajul doi. Când închise geamul, a șoptit
numele lui Emil. A sperat că Bogdan o va auzi, nu va face gălăgie. Pe semne, Emil, luat de valul
visului pe care-l crezuse adevărat, nu o observase în bezna întunericului pe mama sa. Câinele
începuse să latre venind grabnic spre Emil, iar din urmă, cu chipul aplecat, ca și cum, pe el ar fi
scris că îl va minți, își făcuse apariția Teodora.
- Mamă, ce-a fost cu urletul pe care îl auzisem cu puțin timp în urmă? Venea chiar din
curtea noastră? Se uitase în ochii mamei lui, cerând o explicație.
Teodora încă se afla în stare de șoc, sosirea neașteptată a lui Emil o derutase.
- S-a întâmplat ceva cu sora, da, mamă? Continuase Emil, ce-i cu ea? Zise el,
repezindu-se în casă.
Emil nu mai așteptase să-i răspunde mama sa. S-a gărbit să intre fulger în casă. Câinele se
luase după el. Teodora se simțise ușurată. Nu trebuia să îi dea răspunsul. S-a întors la fereastră. A
deschis geamul. Îi ceruse lui Bogdan să iasă cât mai repede din odaie. Insistența Teodorei, cât și
prezicerile ei cu privire la faptul că Bogdan nu își făcea apariția, o făcuse să nu mai zăbovească
prea mult. În casă se auzeau strigăte. Păreau că se aud două voci de bărbat. În speranța că
Bogdan poate nu o aude, deși, camera era mică așa că doar o surditate totală a acestuia ar
explica lipsa unei reacții din parte lui, Teodora își vârâse capul pe fereastra deschisă. Mirosul
înnăbușitor al medicamentelor îi pătruse în nări. Simțea ambianța unei odăi de spital. Își
scuturase nasul. Privi în părți, dar întunericul de afară o împiedicase să vadă în interior. A vrut să
atingă cu mâna patul, dar, știind că acolo undeva e trupul neînsufșețit al soțului ei, s-a oprit din
faptă. Nu se temea de morți, dar nici curajul nu o împingea să facă cercetările. Camera
transmitea o atmosferă morbidă, nu doar de la cadavrul bărbatului ei, ci întreaga atmosferă o
simțea pe pielea sa. Dacă a fost Bogdan în odaie, apoi, acum, cu certitudine nu mai este, se
gândise dânsa. Nu-l văzuse, totuși, să iasă din cameră. S-a gândit că, antrenată fiind în discuția
26
neașteptată cu preoteasa, Bogdan s-o fi furișat în acel moment, căci, imediat cum apăruse Emil,
dânsa a închis fereastra. Era cu neputință să iasă fără să fi distrus geamul, ori asta însemna să
facă zgomot. Închizând fereastra, Teodora se grăbise să intre în casă. Strigătele din interior a
pus-o pe gânduri. Emil se certa cu o altă persoană, a cărei voce semăna cu a unui bărbat. Câinele
se auzea schelălăind în bezna nopții, strigase cu ură spre el vrând să-l facă vinovat de tot ceea se
întâmplase.
Teodora a tras de clampa ușii. Aproape s-o rupă. A intrat în casă. Îl văzuse pe Emil cum
stătea aplecat la podea. Lovea cu pumnul scoțând un șir de cuvinte de ocară pe care Teodora s-ar
fâstâci se le gândească, darămite să le mai rostească. S-a repezit spre Emil. Începuse să țipe la el.
Fiul ei îl lovea cu pumnul pe Bogdan. Capul ginerelui era prins între ghenunchii lui Emil. Se
sforța să scape, striga după ajutor. Klara zăcea pe pat. Teodora îl apucase cu o mâna pe Emil și
vruse să-l tragă înapoi, însă, inutilă i-a fost toată încercarea.
- Emile, Emile, ai căpiat? De ce-l lovești? Ce-i cu tine tâmpitule? Strigase Teodora la
fiul său. Era prima dată în viață când îl numea cu așa un cuvint neplăcut cum i se
păruse ei.
La podea Bogdan se zvârcolea în agonie încercând să se ferească de pumnii vlăjganului
care-l ținea trântit. Teodora nu pricepuse despre ce vorbea Bogdan. Ginerele ei cerea scuze lui
Emil, îi spunea acestuia că nu este vina lui. Obosită să tot tragă de Emil, care se încăpățâna, își
mărea intensitatea loviturilor, Teodora luase de lângă fereastră o vază de cristal, dăruită încă în
timpul nunții. Apropiindu-se de fiul său îl lovise cu toată puterea, de parcă, ar fi atacat asemenea
unui leu prada neajutorată.
O ușă se auzise deschizându-se. Atmosfera în cameră se liniștise. Un domn în halat alb
venise să-l potolească. Emil stătea legat de ambele mâini cu două curele din piele, atârnate
fiecare de câte una dintre marginile patului. O fetișcană îmbracată, de asemenea, într-o manta
albă cum i se păruse lui Emil, se vârcolea agitată împrejurul patului în care acesta stătea pironit.
- Domnule doctor, domnule doctor, zise fetișcana, iarăși a avut criză! De această dată e
mai puternică ca precedentele. Nu mai aveam injecții la mine. Începea să-mi
povestească același vis, cu bărbatul în costum alb, cu moartea tatălui, preoteasa. Nu
mai suport. Opriți-l vă rog, striga fata, uitâdu-se la bărbatul în alb care intrase în
cameră.
Acesta zâmbise. S-a uitat la Emil, apoi, a cerut fetei să se dea la o parte. Bărbatul își luase
un scaun și se apropiase de pat. Așezându-se, își puse mâna pe fruntea lui Emil.
- E fierbinte, trebuie urgent să-i administrăm niște antiseptice, zise domnul în halat alb
pe care Emil nu-l scăpa din ochi. Se uita la el ca la o nălucă. Semăna cu bărbatul în
costum alb văzut mai devreme lângă colțul casei sale, cel care își făcuse apariția din
norul de fum.
Individul îmbrăcat în halat alb îi măsurase temperatura. După mimica feței, fetișcana
înțelese că e necesar să aducă medicamentele.
- Ia și niște tranchilizante. Trebui să amânăm vizita rudelor. Dacă-l vor vedea în așa
stare, iarăși, vor face gălăgie, vorbise doctorul.
- Am înțeles, vin imediat, spuse fetișcana și dispăruse din cameră fugind într-o direcție
care devenise foarte curioasă pentru Emil, căci, acesta încercase să se ridice din pat
ațintindu-și privirea spre fată.
Doctorul îl atinse cu mâna de piept încercând să-l culce la loc. Își scoase ochelarii din
buzunarul halatului său, îi desfăcuse larg pleoapele cu mâna dreaptă ținând un bec mic îndreptat
spre ei. Din bec o lumină orbitoare pătrunse direct în pupila ochiului lui Emil. Emil încercase să
27
distrugă intenția ce o avea doctorul, ferind capul într-o parte, apoi, în cealaltă, dar răzvrătirea lui
se dovedise inutilă doctorul reușind să-și ducă până la final munca.
- Așteaptă nițel, afurisitule, vine somnul imediat, zise doctorul, ridicându-se de pe
scaun și zâmbind în van.
Emil începuse să tremure. Își aplecase ochii, iar cu mâinile se chinuia să se strecoare din
prinsoare, dar nu izbutea nimic. Doctorul îl privea amuzat de toată imaginea pe care o vedea
înaintea sa. Emil dădea semne de frică, disperarea i se citea pe față. Începuse mici convulsii să-l
plimbe prin pat.
- Îți place să ucizi oamenii, fie chiar și în imaginația ta turbată? Stai că te rezolvăm noi,
continuase doctorul vorba. I-a îndoit mâna. Își ridicase piciorul punându-l direct pe
palma revoltată a lui Emil.
Emil începuse să verse lacrimi, dar nu păreau să fie lacrimi de tristețe, nici de bucurie.
Râdea și plângea. Începuse să-l amenințe pe doctor că va face cu el ceea ce a făcut cu Bogdan,
doar că pe doctor îl va chinui mult timp până să-și dea duhul. Doctorul îi trase o palmă peste față.
Pe obraji palizi ai lui Emil o pată de culoare roșie surveni în urma loviturii doctorului, semn că a
fost o pălmuire zdravănă. Emil, însă, nu reacționase nici într-un fel la durere. Continua să-l
amenințe. Înaintea patului se găsea o oglindă, de dimensiuni mici. Potrivită cât pentru a-ți vedea
doar chipul. Emil îi făcuse semn doctorului să se uite spre ea:
- Vezi, te voi pune să o înghiți în timp ce privește la dânsa, îți vei mânca propria
reflecție în oglindă.
Doctorul nu dăduse nici o replică, dar i-a mai tras o palmă peste față. Emil a plâns de
această dată. Starea emotivă vulcanică de mai devreme se transformase într-o melancolie așezată
pe întreg corpul lui Emil.
- Îndurare, îndurare, stăpâne îți cer! A spus Emil cu o voce blândă uitându-se la doctor.
- Ca să vezi, a apărut partea omenească din tine, zise doctorul. Ce păcat pentru ea că
trebuie să sufere din cauza unui dement care se crede făuritor de destine. Un trimis al
morții pe pământ.
Emil plângea în continuare. Doctorul își întoarse privirea spre ușa camerei. Pe acolo
reapăruse fetișcana aducând cu ea medicamentele. Avea două cutiuțe mici, de culori diferite, una
albă, alta neagră. Cea albă o luase prima. A scos din ea un obiect de dimensiuni mici, subțire,
însă, lunguieț. Emil se uitase la el cu oripilare, se zgribulise pe cât a putut în pat. Dacă mâinile nu
i-ar fi fost mobilizate, s-ar fi ascuns sub plapumă. Doctorul primise obiectul din mâna fetișcanei.
- Soră, antipireptice le-ai adus? întreabă doctorul, apucând mâna lui Emil. Frisoanele îl
cuprinseseră atât de puternic încât pacientului i se puteau număra vinele. Doctorul nu se
emoționase de priveliștea și stare de agonie în care se afla Emil. A conectat un act tubular la
seringă. Emil văzuse fapta medicului, se speriase. Doctorul îi ceruse asistentei medicale să apuce
mâna pacientului.
- Ana, ține-l strâns! Vezi să nu faci ca data trecută. Nu-i asculta rugămințile, pacienții
noștri toți sun la fel, știu să se prefacă. Nu vrem să-l ucidem, doar îi calmăm apucăturile.
Asistenta medicală, numele căreia este Ana, a urmat indicațiile doctorului. Trăgând
puternic aer în piept, scuturându-și mâinile, îi apucase brațul drept a-l lui Emil. Pacientul îndată
cum simțise atingerea începuse să zbiere, să latre. Printre sunetele animalice scăpa câte o vorbă,
făcând trimitere la un bărbat îmbrăcat în costum alb care va veni să-l salveze, atunci, toți vor
răspunde pentru faptele lor, avertiza Emil. O rugase pe Ana să nu-i fie complice la crima comisă
de doctor. I-a promis să o lase în viață dacă îl va ajuta să scape de intențiile rele ale medicului. O
va salva de furia bărbatului în constum alb.
28
 - Schizofrenie, strigase doctorul, întrerupând discursul apocaliptic ținut de Emil. Sunteți
nouă la noi, aveți doar o săptămână, vă veți obișnui. Când venisem prima dată aici, imediat, după
facultate, credeam că înebunesc. La început tuturor ne este greu. Timpul le va rezolva. Ține-l
strâns.
- Nu timpul, bărbatul în costum alb, el e unicul, doar el. Cine nu se supune, va muri. Cine
se va supune va muri, dar are să stea lângă stăpân, trâmbițase glorios Emil.
Ana se fâstâci. Era vădit înfiorată de situația în care se afla. Emil încercase să o atingă.
Și-a ridicat capului, dar doctorul îl împinse înapoi cu mâna. Ana se speriase. Voia să fugă, să iasă
din cameră. Doctorul o urmărise atent cu privirea.
- Întoarce-te și luptă cu frica. Nu o vei birui dacă fugi de ea. Înfruntă-ți temerile și ele nu-
ți vor mai fi obstacol. Fiecare dintre noi avem fobii, dar ele nu sunt decât creația propriei noastre
imaginații. E doar un om, un smintit, și-a pierdut mințile. Mă-sa nu-l mai putea răbda, l-a adus
aici. Îl tratăm cum putem. Nu suntem atotlecuitori, dar măcar îi ținem aici. Dacă s-ar plimba liber
mare necazuri ar aduce celorlalți. Uneori, trebuie să folosim forța, nu o facem din plăcere. Vezi
cât e de agitat. Delirul paranoidal pe care-l vezi acum nu e chiar atât de grav.
Doctorul încercase să introducă acul seringii în mână, însă, zbânțuiala lui Emil îi
îngreunase munca. Deși, avea brațul legat, Emil dădea dovadă de o putere surprinzătoare. Dacă
nu ar fi fost ținut în prinsoare, legat cu acele curele de marginile patului, doctorul nu ar fi avut
șanse într-o luptă corp la corp. Mai încercase odată să-i bage acul în braț, încercarea fiind
nereușită și de astă dată.
- Ți-am zis că ești un prichindel. Da, asta ești. Porți haimanaua asta albă, vrei să pari că ai
fi bărbatul în costum alb, dar nu, nu ești, ești un osândit care nu știe ce face. Pocăiește-te, ascultă
de poruncile lui și vei fi ca noi, zise Emil, zâmbind cu un râs pasional.
Medicul se enervase la culme. S-a observat din felul cum îi înșfăcase mâna lui Emil. Acul
era cât pe ce să intre în brațul pacientului, dar și de astă dată Emil ieșise învingător, lovindu-l cu
un piciorul în umărul stâng pe medic. Deși, mâinile îi erau legate, picioarele stăteau libere, iar,
Emil, cu o constituție fizică robustă, îi era ușor să ridice piciorul și să lovească în toate părțile.
Doctorul se clătinase, căzând de pe scaun.
- Acum, acum, domnule doctor, strigase Ana, avântându-se cu toată ființa sa spre patul
unde stătea Emil. Îi apucase picioarele. S-a prins cu mâinile de ele. Le lipise de pat.
Emil începuse să plângă. O ruga pe Ana să nu-i provoace durere:
- Ești tânără drăgălașo, nu trebuie să te supui acestui prichindel. La el doar burta e
mare, în rest, minte nu are. Vezi, chiar și rimă mi-a ieșit. Printre gemete, Emil,
revenea intermitent cu un surâs.
Ana se uita direct la pacient. Mâinile ei căpătase o forță tot mai mare. Emil nu își putea
mișca picioarele, deși, se zbătea încercând să scape din temnița brațelor asistentei medicale.
Doctorul se ridicase de jos, fiind nevoit să scoată altă seringă în locul celei dintâi. Aceasta s-a
rupt în momentul când medicul se prăbușise la podea.
- Ai să plătești pentru instrumente. Vei cere bani stăpânului tău, afurisitule ce ești,
strigase medicul pe un ton răzbunător arătându-i pacientului seringa prin care împinse
un pic de lichid calmant.
Medicul intenționa cu orice preț să-i bage substanța tranchilizantă în venă lui Emil.
Surâse văzând cum Emil se înegrise la chip. Îi plăcea să-l vadă disperat, necăjit, într-o stare de
neputință.

29
 Apucându-i pentru a patra oară mâna, doctorul a pus genunchiul pe ea. A scos din partea
stângă a patului încă o curea. A tras peste gâtul pacientului legând-o de partea opusă a patului. I-
a imobilizat capul. Emil nu putea deloc să-l miște. Străduința lui nu mai avea efectul de înainte.
- Față de aceste animale să nu ai milă, spuse medicul, introducâdu-i acul în întregime în
vena plumburie a lui Emil.
Acesta eliberase din sine un răcnet, ca și cum, ar fi fost executat prin decapitare. Urla, de
parcă, înainte să-i taie capul, i s-ar fi tăiat un deget. Lichidul tranchilizant pătrundea în corpul lui
Emil. Trupul zburdalnic al pacientului începea să se înmoaie. Ana își luase mâinile de pe
picioarele lui Emil. Pacientul nu dădea vreo reacție de împotrivire. Nu râdea, nu plângea. Era ca
un obiect care stă la îndemâna naturii. Își aștepta aflarea destinului.
- Va dormi câteva ore. După somn, de regulă, își revine în primele minute. Atunci, voi
vorbi cu el, zise medicul. Putem pleca. Vorbește cu cei de la recepție să anunțe
familia că azi vizita nu va avea loc.
- Am înțeles domnule doctor. Mă scuzați pentru reținerea avută, spuse Ana.
- Începătoare. E firesc, clătinase medicul, deschizând ușa camerei să iasă, făcându-i loc
asistentei să treacă prima.
Ieșind pe coridorul spitalului, gălăgia își făcuse apariția la fel cum era în cameră când
Emil se agitase. Contrastul din interiorul odăii unde stătea liniștit, confundat într-o somnolență
profundă pacientul și zgomotul produs de pașii grăbiți ai angajaților spitalului o făcuseră pe Ana
să creadă că nu e mare diferență în starea de neliniște avută de Emil și colegii săi. Ceea ce îi
deosebește e că ultimii nu erau pacienți. Doctorul a vrut se plece în direcția opusă a coridorului,
schimbând câteva vorbe și mornâind ceva nedeslușit cu unul dintre ceilalți medici care mergeau
pe alături. Ana îl strigase din urmă.
- Domnule Petrovic! Dar febra pacientului? Am adus cum mi-ați zis antipirepticile, zise
Ana cu o intonație neliniștită sugerând o preocupare vădită pentru starea fizică a
pacientului.
- Trei orei nu-l vom mai auzi. Lasă-l să doarmă. Febra pe care o are și-o provoacă
singur. Când infirmiera îi aduce mâncare, își toarnă pe corp apa rece. Contrastul
dintre trupul înfierbântat și răcoarea lichidului îl aduce în starea de fierbințeală. Să
suporte consecințele propriilor fapte idioate. Mergeți și anunțați la recepție, răspunse
medicului făcându-i semn cu mâna că totul e în ordine.
- Poate ar trebui să schimbăm tratamentul? Știți, sunt de o săptămână aici, mi-ați
încredințat mie supravegherea lui, în fiecare zi îmi spune aceeași poveste. Zice că e
vis. Sora l-a trădat, i-a murit tatăl, bărbatul în costum alb și tot așa. Azi a mai adăugat
că mama sa a vrut să-l ucidă, deși, nu înțelege motivul. Consider că nu-l putem ține
atâta cu medicamentele antipsihotice. Îl ucidem noi înșine, adăugase Ana, parcă vrând
să-l convingă pe medic că nu dorește să fie complice la o eventuală crimă.
Doctorul Petrovic zâmbi sub mustăți, nu primise deloc bine vorbele asistentei sale. Își
netezi cu mâna puținile fire de păr care le mai are în cap, o privi îndelung pe asistentă, apoi, îi
zise:
- Se observă trăsăturile comune ale începătorilor, e un delirant, o persoană cu dublă
personalitate. Mama lui, Teodora, femeie în vârstă, evalvioasă, nu a reușit să-l
stăpânească. Vrei să o facem noi în două zile?Ana, pacientul și-a ucis tatăl. Credea că
sora lui s-a căsătorit cu tatăl său. Istoria e lungă. Înțelege, îl ținem de zece ani în
spital. Nu mai are simțăminte firești în el.

30
 Fața Anei se schimbase grav. La auzul vestei că pacientul lângă care a stat atât de
aproape, e un criminal, o făcuse să tremure.
- A,.... aaaa. Ucis un om? Întreabă Ana vrând să fie sigură că a auzit bine acest lucru.
L-a ucis pe tatăl său? Continuă ea, uitându-se prin geamul de la ușa camerei în care
zăcea fără conștiință Emil.
În văzuse. Un diavol cu chip de înger. Emil stătea culcat pe spate, nemișcat. Ana, privind
la el, nu și-ar fi imaginat un asemenea om să fie în stare de omor. Ar crede, mai degrabă că,
starea de demență de care suferă e din cauza vreunui abuz față de el.
- Da, l-a ucis. L-a strangulat cu mâna. Fii atentă, nu te apropia prea mult de el. Să-l ții
mereu cu mâinile legate de pat, adăugase doctorul.
- Și mama lui? Vine des pe aici? Întreabă Ana, oprindu-l pe medic din mers deși,
doctorul își arătase nemulțumirea. Biroul se afla în partea dreaptă a coridorului,
ultima ușă.
Ana se repezise după el. Medicul, care părea că nu prea îl interesează să discute despre
pacient, nu își oprise mersul, deși, asistenta medicală îi vorbea, adresându-i tot felul de întrebări.
Doctorul a ajuns în fața biroului său. A deschis ușa și a intrat în cameră. Își scoase halatul alb pe
care îl atârnase în cuierul din peretele lateral. Ana, fâstâcindu-se, fără a cere încuviințare de la
medic, a intrat nepoftită în biroul medicului. Curiozitatea de a afla cât mai multe despre pacientul
pe care îl avea în îngrijirea sa o făcuse să fie atât de îndrăzneață. De altfel, unicul pacient de când
a fost angajată. Tupeul nu-i o trăsătură potrivită pentru ea, însă, ceva a mișcat-o, a făcut-o să
intre fără voie la medicul Petrovic în birou. Înainte să intre în cabinetul medicului, Ana
observase o femeie de vârstă medie care ieșea din odaia alăturată celei unde se afla Emil.
Asistenta medicală o scrutase curioasă cu privirea. Ținea în mână un obiect de metal de forma
unei cruci. Îmbrăcată și aceasta într-o haină albă, pe semne doctoriță, se gândise Ana. Asistenta
medicală vedea doctorița apropiindu-se de ea, ca și cum, venea spre ușa biroului doctorului
Petrovic. Stând în fața ușii, se uitase la femeia în halat alb al cărei mers grăbit micșora distanța
dintre ea și Ana cu fiecare pas făcut în direcția cabinetului. Mai erau doi metri și ar fi dat nas în
nas, dar doctorița cotise la stânga intrând pe o altă ușa. Doctorița se îndreptase spre scările care
duceau la etajul superior. Ana s-a simit ușurată. Nu avea de ce să se teamă, era un medic ca alții,
dar ceva o făcuse să simtă o stare de panică când a observat în mâna stângă acea cruce de
mărime destul de mare cât să poată fi observată de la distanța de zece metri unde se afla Ana. N-
a cugetat pra mult la această situație deocheată, care, în mare parte, se produse doar în mintea ei.
Ana înghiți în sec. Fără a bate la ușă, a dat buzna în biroul doctorului Petrovic. Nu îl va lăsa în
pace până nu-i spune toată povestea despre pacientul Emil.
- Mă scuzați, domnule doctor, dar nu pot scăpa de curiozitatea care mă stăpânește! Chiar
și-a ucis tatăl? Zise Ana stând în fața ușii doctorul. Medicul se așezase în scaunul său. Se
poziționase de parcă urcase pe tron. S-a uitat la ceas. A scos din sertar un teanc de hârtii. A trecut
cu vederea peste ele. Nu reușea să găsească ceea ce căuta. Apucând teancul cu mâna îl ridicase
de pe masă și îi zise Anei:
- Uite, ține, aici sunt toate informațiile de care ai nevoie. Anamneza pacientului, starea
socială, tot ce e legat de el. I-a înmânat asistentei medicale teancul de hârtii. Prin acest gest,
medicul îi dădea de înțeles asistentei medicale să ia hârțoagele. Sunt cam vechi, cu neclarități pe
alocuri. Un deceniu stă la noi, adăugase doctorul Petcovic, părând să o preîntâmpine pe Ana
despre truda care o așteaptă la examinarea dosarului.
- Când să le aducă înapoi? pe un ton interogativ, spuse Ana.

31
 - Ține-le cât vrei! Doar să nu le pierzi, vin controale pe aici, le cer. Nu ne-am dori să ne
creăm probleme din cauza asta, zise doctorul luând un toc din sertar și bătând trei ori cu el pe
suprafața mesei. E legumă, legumă vorbitoare, stăruise medicul în momentul când Ana, luând
dosarele, a vrut să iasă din cameră.
Dornică să cerceteze hârtiile pe care i le-a înmânat medicul, Ana se repezi să iasă din
biroul doctorului. Doctorul, pe o voce înăbușită, dar serioasă, strigase în urma ei:
- Ce au zis neamurile în privința amânării?
- Neamuri? Se răstirise Ana. Are rude? Nu am văzut pe nimeni să vină la el de când
sunt aici.
- Ți-am spus adineauri că trebuie să le previi. Azi urma să aibă loc o vizită. Mama lui
voia să-l vadă, anunț-o numaidecât că s-a amânat vizita, spuse doctorul cu o ușoară
supărare presimțită de asistenta medicală. Vocea îi devenise mai groasă ca înainte. Nu
uita, te rog eu mult, soro, completase gândul doctorul Petcovic.
- Așa va fi domn doctor, așa va fi, fulgerând cuvintele, i-a promis Ana ieșind grăbită
din birou, fără a cere permisiunea. Nu voia să fie reținută de un alt gând care îl
preocupă pe medic.
Ușa biroului a lăsat-o să se închidă de la sine. Ana părăsise cabinetul doctorului Petcovic.
Fără a zăbovi, dânsa s-a repezit în camera destinată asistentelor medicale a spitalului. Pe drum
cineva o salutase, ea a răspuns instantaneu, fără a observa persoana. Se gândise că poate pacienții
care se plimbă uneori prin secție i-au urat bună ziua, dar nu conta atât de mult, era grăbită să
ajungă în partea blocului de spital rezervat pentru odihna asistentelor medicale. Drumul pe care
mergea trecea pe lângă odaia în care se afla Emil. S-a oprit câteva secunde. A privit pe furiș prin
geamul mic deasupra ușii odăii la priveliștea din interior. Pacientul stătea în aceeași poziție ca
mai devreme, părea ca fiind într-adevăr o legumă cum se exprimase medicul. Așa i s-a părut
Anei atunci. Mai avea câțiva pași și ajungea la odaia pe care o căuta. Cineva o strigase pe nume.
Ar fi vrut sora medicală să nu răspundă chemării, dar vocea insista să îi vorbească. Ana s-a oprit
din drumul ei. Cineva îi cerea pe un ton poruncitor să se întoarcă. În urma sa, o femeie îmbrăcată
în haine obișnuite, stând în ușa unei camere în care de regulă se află pacienți, striga la ea. Nu
cunoștea persoana care îi rostea numele cu o voce atât de tare. Ana și-a îndreptat privirea spre ea.
Cu mâna ținea strâns teancul de hârtii luate de la doctor, ca și cum, ar fi o comoară pentru ea.
- Veniți vă rog să mă ajutați! I-a spus femeia. De această dată a scăzut din intensitatea
vocii ei. Deodată, tonul pe care vorbise se schimbase în unul mai domol. Sunteți Ana,
nou venită aici? Continuase femeia.
- Da, asistentă domnului Petrovic, Ana e numele meu, confirmase sora medicală,
evident, zăpăcită de vorbele femeii. O schimbare atât de bruscă în temperamentul
necunoscute o nedumerise pe asistenta medicală, deși, aflându-se într-un spital pentru
lecuirea oamenilor cu dizabilități mintale, nu avea motive prea mari de a intra în
panică.
- Vă rog să mă ajutați, Ana, vă rog mult. Am un pacient intrat în criză. Doctorul e în
operație acum, mi-a dat tratamentul, însă, am întârziat cu o oră la serviciu, nu vreau să
am probleme din cauza asta.
Femeia ieșise din pragul ușii, apropiindu-se de Ana.
- Sunt și eu asistentă medicală. Nici nu am reușit să mă dezbrac încă de hainele în care
am venit.
Ana se simțise prinsă între două părți contradictorii. Deși, ardea de dorință să examineze
dosarul pacientului Emil, lucru pe care nu voia să-l amâne, înțelegea că, fiind asistentă medicală,
32
nu s-ar cuveni să nu o ajute pe o colegă de serviciu. În plus, colegii de muncă ar putea, la rândul
lor, să îi acorde sprijin când va avea nevoie. A considerat că are timp oricând mai târziu să
studieze dosarul, de aceea, a decis să de-a curs solicitării necunoscutei. Fără a-i răspunde ceva,
Ana se îndreptase spre ușa cu pricina unde se afla cealaltă asistentă medicală.
- Ilinka, dar îmi poți zice Lika, a spus femeia uitându-se la Ana. Zâmbise și îi întinse
mâna Anei.
- Iar eu sunt Ana, spuse tânăra asistentă medicală. Sunt angajată de o săptămâna în
spitalul de psihiatrie din localitate. Bucuroasă de cunoștință.
Femeile s-au salutat cu o strângere de mână.
- Am auzit că a venit o nouă asistentă, știam că îi zice Ana, dar nu o văzusem. Se
vorbește de frumusețea ei. Acum, am ocazia să te cunosc. Pot spune că zvonurile se
adeveresc.
Ana zâmbise, sfiindu-se de spusele Ilinkăi.
- Suntem de vârstă apropiată. Douăzeci și șase ani, ultimii patru i-am trăit în acești
pereți, adăugase Ilinka.
A scos din sertar o cutie mică în care, conform inscripției de pe capac, se putea ușor de
înțeles că se aflau fiole cu soluție injectabilă.
În camera unde intrase, Ana văzuse un pacient culcat în pat. La fel ca Emil, stătea cu
mâinile legate de ambele margini ale mobilierului. Nu avea o constituție așa de robustă ca a
pacientului ei. Picioarele nu i se vedeau decât în jumătate din lungimea patului. Pe față avea
aplicată o mască de oxigen. Ana văzuse alți pacienți ai spitalului, însă, de când a fost angajată,
nu a intrat în contact cu nici unul dintre ei, unicul pacient fiind Emil, pe care îl supraveghea sub
controlul riguros al medicului. Pacientul Emil i-a fost repartizat să-l supravegheze. Așa scria în
ordinul șefului. Repartizare, de parcă, ar fi fost un lucru. Ana se limita doar să îi urmărească cu
ochii ei curioși pe ceilalți pacienți mergând pe coridoarele spitalului. Se ferea de ei. Privindu-l pe
omul trântit în pat din fața sa, Ana a simțit un fior rece tăindu-i respirația. S-a speriat auzind
solicitarea noii sale amice. Ilinka o rugase să țină seringa. Nu e prima dată când vede o seringă,
atâtea a ținut în mâna pe banca universității, a făcut injecții câteva ori, ce-i drept, în timpul
practicii. În momentul de față sângele în vene i se închegase. Șita ce va urma, văzuse cu puțin
timp în urmă opera doctorului Petcovic. Intenționa să lase seringa jos, dorea să fugă din cameră.
Motivul, motivul însă o oprise, nu îi sta în fire să mintă, apoi, chiar nu avea nici o idee ce i-ar
zice Ilinkăi dacă ar zbughi-o brusc din cameră. A promis s-o ajute, n-are încotro. E doar o
legumă, își repeta în sinea ei, doar o legumă, însă, ființa întreagă a Anei nu era în totalitate de
acord cu acest gând.
- Pune-le pe noptieră, te încurcă, îi zise Ilinka, arătându-i Anei un obiect de dimensiuni
mici, așezat lângă pat în așa mod încât cel care ar avea nevoie, să poată ușor atinge
mobilierul dreptunghiular. Lasă hârtiile din mână, adăugase Ilinka, referindu-se la
dosarul lui Emil pe care sora medicală îl îmbățișase la piept.
Ana iezita să o facă. Ilinka i-a smuls dosarul din mână. L-a aruncat pe noptieră fără a feri
paharul de pe mobilier. Aproape să-l răstoarne peste dosar, dar a intervenit Ana. A luat paharul
de acolo punându-l la podea. Ilinka devenise confuză de această faptă a Anei.
- Le vei lua de acolo. Am nevoie să ai ambele mâini libere, rostise Ilinka pe un ton
agresiv. Ce naiba, parcă ar fi un boț de aur.
Ana apucase, din nou, seringa în mână. Convulsii mici, dar frecvente, o năpădise pe
întreg corpul. Se străduia să nu arate prezența lor în fața Ilinkăi. Nu dorea să afle asistenta
medicală de temerea pe care o are. Ar putea s-o considere prea slabă pentru meseria de soră
33
medicală. În același timp, de cealaltă parte, pacientul începuse să se miște subit. Frisoane
frecvente făceau ca patul să scârție în continuu. Inițial, când a intrat în cameră, Ana s-a mirat
văzând pacientul foarte liniștit, deși, Ilinka i-a spus că acesta se află în criză. Treptat, observând
mișcările bruște, necontrolate, țipetele fără noimă ale pacientului, îi dăduse dreptate Ilinkăi în
mod tacit. Omul avea nevoie de ajutor cât mai urgent.
- Eu îi voi ține brațul, tu să-i injectezi subtanța, zise pe un ton aprins Ilinka.
Luând din mâna Anei seringa, asistenta medicală o umpluse cu lichidul gălbui dintr-o
fiolă. A aruncat ampula într-o urnă de gunoi, lucru care o nedumeri pe Ana, fiindcă, știa bine,
toate materialele, instrumentele folosite de către medic și asistentele medicale trebuiau
depozitate într-o ladă specială, apoi, transportate în camera de incendiere. Deși, o atare ladă
exista în odaia în care se aflau, poziționată alături de patul pacientului, Ilinka nu s-a sinchisit de
fel să pună ampula uzată în ea. Ana nu i-a făcut observație, dar s-a uitat cu răutate la Ilinka.
Orice instrumente folosite în intervențiile medicale trebuie distruse după utilizare, în caz contrar,
acestea pot ajunge în stradă, ori, pot fi găsite de alți pacienți care își pot provoca răni cu ele.
- Nu cred că voi putea să o fac, nu am așa mare experiență, zise Ana, vrând să se
eschiveze cumva de la îndeplinirea faptei.
Știa, știa cum se face o injecție, nu a fost niciodată o situație în care să greșească.
Compătimea pacientul. Când se apropiase de el, îi observase chipul de mai de aproape, văzuse că
acesta era un copil. Un trup plăpând, firav, fără apărare. Doisprezece ani arăta la față. Trupul său
sărea în sus pe saltea. O podidise o stare de milă față de soarta acestui pacient. Semăna cu Emil,
doar constituția fizică îi diferenția.
- Nu-ți fă griji, nu va muri. Rosti șugubăț Ilinka. Dacă se întâmplă să-și dea duhul, nu e
mare tragedie. Din el om nu mai faci, adăugase Ilinka. A apucat brațul pacientului
strângându-l cu putere.
- Ce vorbești Lika? E om, e asemenea ca și noi. Are aceleași drepturi. Trebuie să-l
tratăm conform regulilor, zise Ana, punând mâna pe corpul pacientului, îi căuta
pulsul.
- Of, încă una, exclamase Ilinka răbufnind. Toate așa spuneți la început, pe urmă, când
acești buturugi umani vă scot din sărite, nu mai țineți cont de reguli, de drepturi, de
morală. Lasă melancolia, dacă vrei să mă ajuți, fă-o, dacă nu, chem pe altcineva, cu o
tonalitate grosolană, îi vorbise asistenta medicală.
Sora medicală apucase seringa. O luase din mâna Anei.
- Lika, Lika, nu e corect. Pacientul are nevoie de îngrijire. Tu îi administrezi
medicamentul injectabil, îl lași să zacă mai departe într-o stare morbidă. Scopul
spitalului e să ajute la menținerea și îmbunătățirea stării de sănătate a pacienților
noștri, nu să-i ucidem încet. Ana se băgase între pacient și Ilinka, încerca s-o oprească
din fapta pe care intenționa să o facă.
- Și Petrovic, despre el tot așa crezi? Dânsul mi-a dat foaia cu indicații, uite aici, că
doar nu o fac din capul meu? Noi, asistentele medicale, dăm medicamentele doar la
recomandarea doctorului, știi? întrebase Ilinka. Se străduia să o ferească pe Ana din
calea ei.
Ana nu a dat vreun răspuns. Păstrându-și calmul, dar și dârzenia, rezista oricărei tentative
a Ilinkăi de a o îndepărata de lângă patul pacientului. Își amintise de evenimentele groaznice
petrecute în odaia lui Emil. Nu îi plăcea priveliștea, nu era de acord cu modul în care doctorul se
atârnase de Emil. Nici vorbele de ocară pe care i le spunea pacientului. Dacă am decis să trăim în
societate, atunci, acordăm respect tuturor fără a ponegri pe cineva. Așa a fost învățată, așa crede
34
Ana că e corect. Mai ales în cazul unui lucrător medical, nu are voie să-și permită să
înrăutățească starea de sănătate a pacientului, nici să-l jignească în vreunl fel. Medicul Petrovic
nu avea suficiente argumente să-și poată justifica comportamentul de bădăran față de pacientul
Emil. Totuși, l-a ajutat. Ea, Ana, i-a fost complice. Dar acolo, acolo, motivul a fost unul numai
de ea știut. Voia să afle istoria pacientului, a obținut dosarul, a riscat, a riscat pe viața lui Emil,
altfel, nu putea să intre în încredere doctorului. A făcut-o în beneficiul lui Emil. Unicul motiv
pentru care îl ajutase. Acum nu mai vrea să fie copărtașă la o omucidere indirectă. Ana nu se
clintea din loc, deși, Ilinka o soma insistent să se dea la o parte, căci, pacientul are nevoie de
medicament.
- Se pare că nu ai nevoie de ajutorul meu? zise Ana, prinzându-i mâna Ilinkăi.
- Credeam că ești o asistentă medicală care își ajută colegii, nu una care să le creeze
probleme, rostise mânioasă Ilinka. A încercat să îi îndoaie brațul Anei. Îi voi spune
doctorului Petrovic, nu va fi bucuros deloc, o avertizase Ilinka. A mai fost una, ca
tine, evlavioasă, n-a stat mult aici.
- Nu-mi pasă. Eu tot îi voi spune că tu ai întârziat la serviciu, vedem atunci cine va fi
pedepsit, zise Ana, zâmbind nițel.
- Ah, tu, nemernico, și eu care credeam că ești o persoană cumsecade. Pleaca din fața
mea. Pleacă.
- Nu plec până nu îmi dai seringa, o prevenise Ana pe Ilinka. Îi încleștase ambele
mâini.
Lupta dintre cele două nu era atât de înverșunată. Nu ducea la o tragedie, însă, vocile lor
ridicate au atras atenția unui medic care își făcuse apariția în odaie. Probabil, a auzit strigătele.
Asistentele medicale s-au liniștit imediat. Ilinka a ascuns seringa după cărțile aflate pe noptieră.
Ana a pus mâna pe fruntea pacientului, încerca să-l linitească. Vorbea cu acesta, îl ruga să nu se
agite. Medicul care intrase, s-a apropiat de pat. O privise îndelung peAna, ca și cum, ea ar fi fost
bolnavul, apoi, uitându-se la Ilinka, îi zise:
- I-ai dat tratament?
- Acum, acum dom’le doctor, fâstâcită, dar cu o față voioasă, a răspuns Ilinka, S-a
prefăcut că este în căutarea medicamentelor. Deschise un sertar. Ilinka se simțea
victorioasă. În fața medicului Ana nu va îndrăzni să o oprească. Va băga acul în
pielea firavă a copilului.
- Dacă mai strigă așa, cheam-o pe Katerina, îi face o injecție intramusculară. Mă irită
strigătele lui, zise doctorul. Nu a vorbit cu Ana, de parcă, nici nu ar fi fost acolo. A
dat indicațiile, apoi, a părăsit camera.
- Am înțeles, dom’le doctor, răspunse Ilinka, voi face cum îmi spuneți. Ilinka se strădui
să spună aceste vorbe foarte clar, precis, își întoarse privirea spre cealaltă asistentă
medicală.
Ana, auzind sfatul pe care i l-a dat doctorul, s-a repezit spre noptieră, reușise să ia seringa
și dosarul. Ilinka se înciudase. Ana făcuse câțiva pași în urmă prevenind-o pe Ilinka de
eventualele consecințele care vor surveni dacă se atinge de ea. Îi flutura seringa în fața ochilor.
- Nici să nu te gândești. Voi cere la recepție să-mi dea mie în supraveghere acest
pacient! O preveni Ana.
Ilinka începuse să râdă. De astă data nu încercase să o oprească pe Ana, nici nu îi ceruse
seringa.

35
 - Ai auzit ce a spus doctorul! Toți fac așa. E ceva firesc. Și tu, când te vei obișnui, ai
să-mi dai crezare. Nu vorbesc fără să știu. Ești încă tânără, asta e unica scuză, îi zise
Ilinka. A părăsit camera.
Ana s-a uitat la pacient. Acesta încă mai avea convulsii, însă, erau minore. Starea de
neliniște, zbuciubul aprig încetinise. Imediat cum Ilinka dispăruse din camera, pacientul a intrat
într-o atmosferă de acalmie. Ana a apucat seringa cu degetele de la ambele mâini, a apăsat pe
capete până a rupt-o. O aruncase în aceeași urnă de gunoi în care mai devreme a pus Ilinka
resturile de material. Însă, spre deosebire de Ilinka, Ana a scos punga din urnă, a mototolito și a
așezat-o lângă ușă. Avea în gând s-o ia cu dânsa. O va distruge.
Pacientul avea ochii închiși. O mască de oxigen îi acoperea fața, chipul fiind greu de
văzut. Copilul părea că doarme, dar, în același timp, asistenta medicală avea senzația că acesta ar
auzi sunetele din jur. Îl atinse cu mâna de piept. Pacientul fluturase ușor din cap, probabil,
simțise influența străină. Și-a deschis ochii. Ana, zăpăcită, nu știa cum să reacționeze. Ar fi vrut
ceva să-i spună, dar nu reușea să găsească cuvintele potrivite. Copilul, cu ochii mari, albaștri
întunecați, o privea înfricoșat. Capul îi stătea neclintit, deși, ar fi putut să-l miște. Restul corpului
nu-și modificase deloc poziția. Mâinile îi erau prinse în cătușele de material dur, legate fiind de
marginea patului. Ana a lăsat dosarul pe masa. Îi dezlegase funia de la mâna dreaptă. Copilul s-a
scărpinat la subrațul drept. Pe chipul lui palid, Ana citea o teamă. Pesemne, lucrătorii medicali s-
au străduit să-i insufle frică. Sora medicală a așteptat pacientul să-și ducă treaba până la capăt,
iar când acesta a terminat de răcăit pielea proprie, l-a întrebat cu o voce subțire, duioasă:
- Cum te numești?
Copilul nu a dat nici un răspuns. A închis din nou ochii. Pe chipul său apăruse un zâmbet.
Primul. Pacientul a întins mâna stângă spre Ana. Asistenta medicală s-a retras, nu știa care este
intenția copilului. Își amintise de cele două situații mai delicate care s-au petrecut cu Emil.
Pacientul Emil îi povestea visul său despre o așa zisă soră Klara căsătorită cu un oare care
Bogdan. Cică, e frate, dar nu a fost invitat la nuntă. În timpul aceste povestiri, Ana ședea lângă
patul în care era culcat Emil, douăzeci centimetri distanță între ei. Brusc, Emil s-a ridicat din pat
și a apucat-o de păr. Încerca să il smulgă din cap. Scena aceasta se întâmplase de două ori.
Acum, privind la acest pacient care are brațul întins spre ea, își închipuia că și acesta ar putea
prezenta un pericol. Distanța dintre ea și patul unde era copilul s-a mărit destul de mult încât să îi
dea o senzație de siguranță. A ajuns la ușă. A dat cu piciorul peste punga de gunoi pe care tot ea
a pus-o acolo. S-a ferit. Din neatenție, a atins cheile lăsate în broască ușii. S-a speriat. Nu era
doar una, ci tocmai cinci chei. Una dintre care era prinsă în broască. Le-a scos și le-a cercetat cu
atenție. Pe fiecare dintre chei era lipită o hârtiuță mică cu o inscripție scrisă de mână. Culoarea
îngălbenită și marginile roase ale hârtiuțelor o făcuse să creadă că inscripțiile de pe chei au fost
făcute de vreme bună în urmă. A băgat cheia potrivită în broasca ușii, răsucind-o. Ușa a fost
încuiată. Ilinka a uitat cheile, s-a gândit Ana. Nu i le va da.
Toată scena fusese urmărită de copil care. Acesta și-a deschis, din nou, ochii. Ana a
strâns din dinți. S-a apropiat de pat. Pacientul o fixase cu privirea. Nu vorbea, nu scotea alte
sunete. Era o stare de tihnă deranjantă pentru Ana.
- Deci, îmi zici cum te numești? Întrebase Ana încă o data. A îndrăznit să se apropie de
pacient. Poate, se gândise dânsa, dacă va demonstra o atitudine bunăvoitoare față de
copil, acesta va colabora cu ea.
- Ăăăăămir, emel…Emir! A răspuns pacientul. Și-a astupat ochii cu mâna, de parcă, ar
fi fost rușinat de propriile vorbele pe care le-a spus.
- Ce nume magic! A exclamat Ana.
36
 - Emir, Emir, mai zise încă odată copilul. Părea că voia să se joace. Își lua mâna de pe
ochi, râdea, apoi, astupa vederea sa. De vreo zece ori a făcut această faptă.
Ana nu avea experiență mare în a lucra cu pacienții care suferă de dizabilitate mintală, nu
știa ce ar trebui să le spună la prima discuție cu dânșii. Lecțiile practice nu i-au fost de mare
ajutor, or, acestea se făceau doar pe hârtie mai mult, decât, în realitate. A fost două săptămâni la
clinica privată a lui Bogdanovski, deținătorul unicului spital psihiatric privat din localitate, deși,
conform planului de studii, urma să facă șase luni de practică și le-ar fi făcut, dacă doctorii de
acolo ar fi fost cointeresați. Oricum, nu putea să intre în panică, își aminti din ceea ce învățase
singură, chiar și cele șapte zile petrecute la spital au ajutat-o cumva. A fost martoră a discuței
doctorului Petrovic cu un pacient care venise la o consultație. Nu părea că e atât de greu, trebuie
doar să nu uite că ea e cea care pune întrebări. Dar aici, în fața dânseia, stătea un copil. Poate ea
să fie autoritară la fel ca medicul Petrovic. Ana era conștientă că în fața ei stă un om, un copil,
are nevoie de ajutor. Nu poate să-l interogheze ca pe un suspect de crimă. Nu i-a plăcut acea
consultație pe care o avuse doctorul Petrovic. O săptămână, dar deja, nu îl înghite. În plus, mai
este și această Ilinkă.
- Știi unde te afli? Zise Ana pacientului, știi dragule? Asistenta voia să afle dacă acest
copil atât de gingaș la vedere își dă seama de locul unde se găsește, căci, nu avea nici
o idee despre starea sănătății lui mintale. Avea îndoieli că va auzi un răspuns clar,
însă, copilul a rostit foarte calm răspunsul.
- Sunt la psihiatrie, schiatriprie, zise el. M-au adus aici acum câteva zile. Mama a spus
că trebuie să mă odihnesc un pic. Iată, stau aici. Mi-a promis că vine a doua zi, dar au
trecut patru de atunci, nu a mai apărut, spuse copilul.
Asistenta medicală a presupus că vârsta pacientului este de șaisprezece ani.
Ana amuțise. Luciditatea pacientului o uluise. Nu se aștepta să audă așa ceva. Poate că e
doar o invenție a pacientului. Ambii se află într-un spital pentru oamenii suferinzi de maladii
mintale, orice ar spune pacienții trebuie pus la îndoială. Felul în care i-a vorbit copilul, tonul
liniștit și chipul serios o făcuse pe Ana să fie și mai curioasă. Ar fi vrut să verifice fișa medicală
a pacientului, însă, toate acestea se țineau la recepție, iar accesul îl aveau doar lucrătorii de acolo,
cât și doctorii. Asistentele medicale nu puteau să le ridice. Dorința de a o cunoaște îi înfiripase în
minte ideea că trebuie să găsească o cale de a lua fișa medicală a acestui pacient. Cât de ușor
obținuse dosarul lui Emil. Aici, în cazul lui Emir, va fi mai complicat. Zâmbise, prenumele celor
doi pacienți erau atât de asemănătoare, diferența fiind doar în constituția fizică.
- Cine este mama ta? Emir, dragule, cum o cheamă? întrebase Ana. Sora medicală nu
putea ști dacă pacientul vorbește adevăr ori spusele lui sunt creația propriei
imaginații. Găsise un pix în sertar. L-a luat de acolo. A început să facă notițe despre
ceea ce va spune pacientul.
- Nadya, mama mea se numește Nadya, răspunse copilul. A pus mâna pe piept, ca și
cum, intenționa să îi arate ceva.
Avea un lânțișor atârnat de gât. Ana nu l-a observat până acum, deși, privise de mai multe
ori în direcția respectivă. Cu mâna dreaptă slobozită din cătușele funiei de mătase, Emir apucase
lănțișorul. S-a chinuit să-l scoată, apoi, l-a întins spre Ana. Aceasta îl apucase. Frica nu mai era
atât de mare ca la început, totuși, pe cât putea, păstra o anumită distanță de pacient. Era pregătită
să-l imobilizeze în orice moment, deși, își dorea să nu se ajungă la aceasta. Experiența neplăcută
întâmplată cu pacientul Emil a făcut-o să nu aibă pera multă încredere în vorbele dulci ale
bolnavilor. Nici chipul pudic, plin de candoare al acestui copil nu o poate liniști în totalitate.
- Ia ți l-a dat? Exclamă Ana, cercetând curioasă lănțișorul.
37
 - Fratele, fratele mi l-a făcut cadou de ziua mea de naștere. Uită-te în el. Deschide-l.
Ana privi la lănțișor care, la capăt, avea suspendat un mic obiect în formă de cerc. Emir îi arătase
spre el zicându-i să-l desfacă.
Ana cercetase cu atenție obiectul cu forme ovale, bombat la mijloc. Avea o culoare
argintie cu niște inițiale gravate pe verso. Inscripția de pe verso notifica “Pentru J.E.”. Copilul
urmărea mișcările Anei. Dânsa se apropiase de pat, Emir a apucat-o de mână. O strânse cu
putere. Asistenta medicală s-a speriat. A încercat să scape de atingerea pacientului, dar căldura
degetelor lui Emir, cât și privirea sa blândă, o făcuse să nu cedeze. Copilul o îndemna să
deschidă medalionul. Ochii lui gingași o înduioșase. Ana își băgase unghia de la degetul mare
între linia conturată puțin ieșită în părți de pe margina obiectului rotund. Îl desfăcuse în alte două
jumătăți de cerc. Parcă ar fi fost o scoică ruptă în două. Pe spatele fiecăruia dintre cercuri era o
poză. Una arăta o femeie ținând un copil în brațe. Dimensiunea mica a pozei îngreuna
vizibilitatea imaginii. Asistenta medicală nu reușea să deslușească clar fețele celor două
persoane. Se gândise că o fi mama pacientului. În cealaltă jumătate a medalionului, de asemenea,
pe interior, se vedea chipul unui bărbat. Acesta era de vârstă medie, vreo patruzeci de ani. La fel
ca femeia din prima poză, bărbatul purta în brațele sale un copil. Ana analizase ambele imagini.
A observat o diferență de vârstă între cei doi copii chiar dacă, fețele lor, semănau foarte mult.
- Mama! Mama! exclamase Emir arătând cu degetul la prima poză.
- Deci, e mama ta, îngânase Ana.
- Da, mama, mama. Ea m-a adus aici. Îmi e dor de dânsa. De ce nu vine? Întreba Emir.
Asistenta nu putea să îi dea un răspuns. Nu avea nici cea mai vagă idee. Încă nu știa dacă
vorbele pacientului au măcar un dram de adevăr în ele. Totuși, fotografiile din medalion erau
destul de reale. Își dorea foarte mult să obțină fișa medical[, precum și, toate documentele
pacientului. Îl mângâiase pe cap zicându-i:
- Va veni, îți promit eu, Ana, noua ta prietenă, a surâs dânsa, apoi, s-a aplecat să-l
sărute pe frunte. Emir se îmbujorase. A fost bucuros de gestul făcut de asistenta
medicală.
- Când, când va veni? Întreabă el.
- Curând, foarte curând, spuse Ana. Vocea trăda incertitudinea, însă, acest lucru nu a
fost sesizat de către Emil.
Ana își dădea seama că nu are nici o idee cum o va găsi pe mama acestuia. Poate a murit,
iar copilul suferă de o dublă personalitate, demență. Se înspăimântase de la propriile gânduri.
Trebuie să ia numaidecât de la recepție dosarul pacientului. Îl va fura dacă e unica cale. Nu poate
avea încredere în nimeni dintre angajați. Iar cele două faze au fost suficientă să-i demonstreze
acest fapt. Ilinka și doctorul Petrovic sunt dovada vie a mizerie care stă în lucrătorii spitalului.
Felul în care sunt tratați cei doi, pacientul Emil și acest copil, o nemulțumise pe Ana. În timpul
studiilor, pe băncile universității, altă imagine despre medicină avea. A ales să fie angajată în
acest spital fiindcă foarte mult și-a dorit să ajute pacienții afectați de boli psihice.
Punând mână pe fruntea copilului, Ana observase că acesta are febră. Nu era încă acută,
dar neintervenția imediată, oportună și în timp util timp ar putea înrăutăți starea de sănătate.
Asistenta medicală cotrobăia în sertarul de unde mai devreme Ilinka a luat seringa. Printre două
bucăți de pâine uscată, un cearșaf murdar și o farfurie cu resturi de mâncare, Ana a găsit niște
medicamente. A citit instrucțiunile indicate pe ele. Medicamentele erau destinate pentru pacienții
în stare de hiperpirexie. Probabil, Emir suferea deseori de hipertermie exagerată. Altfel, nu poate
să-și explice cum au ajuns aceste leacuri în sertar.

38
 Conform regulilor de utilizare a medicamentelor, toate doctoriile se păstrau într-un loc
concret, ferit de accesul străinilor. Numai personal autorizat avea voie la ele. Încălcare gravă a
normelor de conduită face lucrătorul medical care lasă medicamentele în sertarul camerei în care
pacientul stă internat. Ana ar fi reclamat-o pe Ilinka, căci, asistenta medicală s-a gândit anume la
ea. Nu era momentul potrivit. Totuși, datorită atitudinii neglijente a Ilinkăi, Ana va putea folosi
aceste medicamente.
S-a uitat la ambalajul lor nesigur. Citise pe etichetă. Valabilitatea comprimatelor era
expirată. Ana se enervase. Nu a arătat furia pe față. Se temea să nu-l sperie pe Emir. Sora
medical nu putea să accepte că personalul medical îngrijea necorespunzător pacienții. În plus,
aceștia folosesc pentru tratament medicamentele cu termen expirat. A luat cearșaful, l-a scuturat
de fărâmiturile de pâine, apoi, l-a înmuiat în apa la robinetul din cămăruța alăturată. Acolo se
afla closetul. Apa rece i-a atins degetele firave în care dânsa ținea bucata de mătase. Umezindu-l
atât cât a considerat ea potrivit, s-a apropiat de copil vrând să-i aplice o compresă din cearșaful
umed. A pus pânza rece pe fruntea lui Emir. Nici gând să-i administreze medicamentele expirate.
Le băgase în punga în care mai devreme a pus seringa, ampula și celelalte resturi. Băiatul s-a
ferit. Nu voia să țină pe cap prosopul. Asistenta medical nu s-a lăsat păgubașă. A doua încercare
a Anei de a-i lipi pânza pe frunte a fost, de asemenea, un eșec. Emir se zbânțuia, flutura din cap
dând de înțeles că nu vrea să-i fie pus pe cap cearșaful. Febra continua să-și intre în drepturile
sale. Începea să pună stăpânire pe întreg turpul copilului. Frisoanele deveneau mai frecvente. Era
spre binele lui să accepte. Răceala îi va atenua durerea pentru o vreme. Dacă va fi insuficient,
Ana spera să găsească nite medicamente cu termen valabil. Din păcate, pacientul nu stătea în
liniște. Nedorința lui de a se supune voinței asistentei medicale a fost curmată. Ana i-a legat
mâna de pat. Acum, nu mai putea să se revolte atât de intens. Ținându-i capul, chiar dacă Emir
mai încercasă să scoată câte un cuvânt ofensator, asistenta medicală îi aplicase cearșaful pe
frunte. Îl apăsase nițel cu partea superioară a brațului stâng. Emil nu se agita atât de puternic, iar
cu fiecare clipă cât Ana îi ținea pânza pe frunte, acesta devenea tot mai liniștit. Amintindu-și de
dosarul luat de la doctorul Petrovic, dânsa s-a uitat la noptieră. Mapa era acolo. Câteva minute a
întors-o pe o parte, apoi, pe altă parte, cearșaful. Îi luase temperatura. Nu avea nevoie de
termometru, dar dacă găsea unul, l-ar fi folosit. Ajungea să pună mâna pe trupul lui Emir ca să își
dea sema de starea acestuia. A înmuiat de câteva ori prosopul în apa rece de la robinet. Apoi, îl
punea pe fruntea pacientului. Trecuse câteva zeci de minute.
Copilul devenise mai calm. Nu țipa ca mai înainte, nu avea convulsii atât de vizibile. Era
un semn că metoda folosită de Ana dădea roade. Însuși asistenta medicală se bucura să vadă
îmbunătățirile. Pacientul scădea din forță. Temperatura acestuia scădea în același ritm. N-a durat
mult până să îl apuce somul pe Emir. Copilul adormise. Inițial, Ana s-a speriat crezând că s-o fi
întâmplat ceva cu el, dar când i-a luat pulsul, a văzut că este totul în ordine. Ridicându-se de pe
scaunul pe care a stat câtă vreme ținea cearșaful pe fruntea pacientului, a înmuiat încă o ultimă
data prosopul în apa rece, apoi, l-a așezat pe pieptul copilului. A lăsat să cadă câteva picături de
apă pe trupul acetuia. Privind l-a farfuria murdară pe care a găsit-o în sertar, Ana a luat-o
spălând-o în chiuveta de la toaletă. A șters cu niște șervețe mobilierul. A strâns toată murdăria
adunată și a depozitat-o în punga de gunoi în care anterior a aruncat alte mărunțișuri. A verificat
suplimentar sertarul. De această data era gol. Voia să fie sigură că nu se acunde în el alte
medicamente expirate. A privit la pacientul care dormea somnul atât de adânc, zicându-și în
sinea sa că nu va uita de promisiunea făcută. O va găsi pe mama lui Emir. Începusă să creadă în
spusele copilului. Dacă va reuși să pună mâna pe fișa personală a pacientului va putea să afle
câte ceva. Trăgându-i plapuma peste picioarele dezgolite, îl privise îndelung. Pe urmă, a luat
39
dosarul de pe noptieră. Spunându-i noapte bună, Ana părăsise încăperea. N-a uitat să ia cu dânsa
punga de gunoi în care aruncase toate resturile găsite în odaie. Înțelegea prea bine, curând, își va
face apariția Ilinka. Totuși, a zăbovit lângă Emir vreo cincizeci de minute, nimeni nu a deranjat-
o. E un semn că Ilinka nu a spus nimănui despre cele întâmplate. S-o fi temut. O are la mână.
Întârzierea la muncă e o faptă care greu o poți motiva. E un spital, aici nu poți să vii când dorești
tu.
Apropiindu-se de ușă, își lipise urechea de ea, pe coridor se auzeau pașii grăbiți a
personalului medical. Îmbrăcată în halatul alb, asistenta medicală a apucat de clampa ușii
descuind lacătul. A ieșit în coridor. S-a uitat în direcția opusă de unde ea însăși venise. A
observat pe cineva venind grăbit. A închis ușa camerei unde se afla Emir, însă, nu a încuiat-o,
dar a luat cheile cu ea. S-a ascuns după un perete. Nu ar fi ceva straniu să vadă alți medici și
asistente medicale plimbându-se pe coridoarele spitalului, dar iuțeala pe care o avea persoana
venind în direcția ei, îi stârnise curiozitatea și, în plus, credea că este Ilinka. Pentru a nu părea
suspect în văzul altor surori medicale care treceau pe lângă ea, Ana s-a prefăcut că citește în
dosarul luat de la medicul Petrovic. A dat peste anamneza pacientului Emil. A citit câteva
rânduri, dar, noțiunile complicate întâlnite au determinat-o să amâne examinarea de mai departe
a extrasului medical. Nu pricepea chiar toate cuvintele. Se va folosi de un dicționar medical. Și-a
ridicat ochii. În direcția camerii lui Emil a văzut pe cineva intrând. N-a reușit să vadă chipul
persoanei. Totuși, interesul a făcut-o să se apropie. Mergea, ca și cum, ar fi fost o intrusă. Nimeni
dintre angajații pe care îi întâlnea în care nu a deranjat-o cu întrebări, toți se rezumau s-o salute.
Ușa odăii era întredeschisă. Ana observase prin crăpătura îngustă o siluetă vârcolindu-se în jurul
patului în care zăcea Emil. Intenționa să intre în interior, însă, nu găsea un motiv pentru care să o
facă. De fapt, dânsa îl supraveghea pe pacient. Și-ar fi argumentat prezența prin necesitatea
verificării stării de sănătate a lui Emil. Era într-o situație incertă.
Câteva clipe și-a întors privirea spre coridor. Pe alături au trecut câteva persoane
caraghioase la purtare. Zâmbeau între ele. Pesemene, a gândit Ana, sunt pacienți. Era foarte
ciudat că se plimbau fără însoțitori. Nici un pacient din spital nu are asemenea privilegii. E
firesc, nu pot fi ținuți închiși în chiliile medicale, au dreptul la mișcare, însă, fără supravegherea
lucrătorilor medicali, lăsați liberi, prezintă un pericol. N-a intervenit, nu voia să atragă atenția
asupra sa. A încercat să deschidă cât mai larg ușa de la camera pacientului Emil. Scârțâitul
năucitor a oprit-o din faptă. N-a îndrăznit să intre. În interior era Ilinka. Aceasta din urmă n-a
observat-o pe Ana. Asistenta medicală a preferat să se retragă. Prevăzuse o eventuală ceartă cu
Ilinka. O nedumerise această situație. Ar fi vrut să știe de ce Ilinka intrase în camera lui Emil. Nu
e pacientul dânseia. A lăsat ușa să cadă liberă. Ana a mărit pasul îndepărtându-se de cameră. Se
duce în direcția sălii destinate pentru asistentele medicale. În spital nu e o neobișnuință să mergi
la pas grăbit, așa că, mersul repezit al Anei nu a trezit nici un fel de suspiciuni celorlalți lucrători
medicali. Ana știa să joace rolul. Îi saluta pe fiecare dintre ei. Totuși, avea o presimțire rea.
Poate, se gândea ea, nu a fost corect s-o lase pe Ilinka singură cu pacientul Emil. Ar fi vrut să
facă cale întoarsă, dar nu găsea suficientă motivație. Dacă Emil va păți ceva, vina toată o va
purta Iinka.
A ajuns în camera pentru asistente medicale. Le-a binețe. Așezate în jurul unei mese
rotunde, cu o cafea fiecare în față. Stăteau zece asistente medicale. Zâmbeau. Glasurile lor îi
păreau suspecte Anei. Vorba lor părea atât de uscată ca și pâinea descoperită de Ana în sertarul
noptierei din camera lui Emir. Sfiită, văzând cele zece surori medicale, după ce le-a salutat, Ana
se îndreptase spre odaia sa. Cămăruțele personale a surorilor medicale erau mici odăi de câțiva
metri pătrați. Acolo, asistentele medicale puteau să-și lase lucrurile personale, să-și schimbe
40
îmbrăcămintea și să țină medicamentele de strictă necesitate pe care regulamentul permite să le
aibă în posesie.
- Iat-o pe noua colegă! Zise surâzând una dintre femeile de la masa. A fost un răspuns
la salutul cordial al Anei.
Un râs haotic s-a produs în camera. Asistentele s-au amuzat. Ana schițase o mimică
voioasă, chiar dacă nu avea deloc plăcere s-o facă. Nu s-a oprit din cale. Ținea dosarul la piept.
Mai avea câțiva pași până la cămăruța ei.
- Nu te grăbi așa, încetișor, doar nu vrei să fii pacientul nostru, continuase aceeași voce.
Stai cu noi!
Ana și-ar fi dorit să intre cât mai repede în cămăruța ei, dar zgomotul de susținere a
celorlalte asistente medicale o făcuse să-și amâne drumul. Ținând la piept cu grijă dosarul lui
Emil, primul său pacient, Ana s-a apropiat de masa la care ședeau cele zece surori medicale.
Unele mai în vârstă, se observa părul cărunt evadat de sub eșarfe, altele, mai tinere, poate de o
vârstă cu Ana, se uitau la dânsa, de parcă, ar fi fost un nou pacient gata să fie trecut prin mâinile
lor. Toate scaunele erau ocupate de asistente. Ana nu avea nici gând să ia loc. Totuși, așa cum
este obiceiul tâmpit, una dintre asistentele medicale își ceruse scuze că nu mai sunt locuri libere.
A luat-o în derâdere pe Ana zicându-i că cei tineri trebuie să-și călească mușchii. Sora medicală
care i-a vorbit avea cam aceeași vârstă ca a Anei. A fsot o glumă care i-a stat sec. Una dintre
asistente, mai în vârstă, s-a uitat la Ana. A văzut cum aceasta ținea dosarul cu mâinile, apăsa
adânc pe hârtie. Femeia îi zise Anei:
- Ai să-l rupi, drăguță. Nu fuge, lasă-l acolo. Nu moare chiar acum. Vrei un ceai,
cafea? Să facă cineva un ceai! Adăugase femeia. A fost ca un ordin dat celorlalte.
Tonul pe care a spus-o a avut efect. Una dintre celelalte asistente s-a ridicat de la masa.
Pe chipul ei Ana a observat nemulțumirea. O privise cu răutate. S-a îndreptat spre un dulap de
lângă fereastră de unde a luat o cană. A turnat în ea apa fierbinte dintr-un ceainic electric.
Întorcându-se spre Ana i-a întins cana cu apă caldă zicându-i să-și ia ceaiul din cutia cu
pachețele situate chiar în spatele ei. Privirea dușmănoasă a acestei tinere asistente o nedumerise
pe Ana. Probabil, nu îi plăcuse ceea ce a făcut.
- Nu trebuia să vă deranjați! Vădit emoționată, a spus Ana.
- Întoarce-te, întoarce-te, zise asistenta tânără care-i dăduse cana, ia din cutie pachețelul
de ceai.
- Servește cât ți se oferă acum, cine știe dacă vom mai fi așa bune, se auzi un glas
printre celelalte asistente. Corul de zâmbete răsunase la masa.
Ana ar fi vrut să lase ceaiul și asistentele. N-a vrut să pară obraznică. A luat pachețelul cu
ceai, l-a pus în cana cu apă fierbinte.
- Aleksa, dă-i și o linguriță din plastic. Nu va bea ceaiul cu degetele! A îndemnat-o
femeia cea mai învârstă.
- Ia de acolo, mornăi sora medicală tinerică. I-a arătat Anei un stativ ruginit de care
atârnau câteva lingurițe murdare. Ana și-ar fi dorit să nu le atingă, dar privirea
Aleksei o făcuse să-și schimbe părerea.
- Zahărul se află în vasul alăturat, o anunțase Aleksa luând loc pe scaunul în care stătea
mai devreme.
Ana s-a apropiat de stativ. A apucat una dintre lingurițe. O privește. E plină de murdărie.
A strâmbat din nas. Câteva pete de zahăr uscat atârnau de linguriță. Nu e de mirare felul în care
sunt tratați pacienții din spital. Nici măcar o linguriță folosită pentru uzul propriu al asistentelor
medicale nu e curată.
41
 - Nu vei muri, se auzise o voce adresându-ise. E zahăr.
Ana se fâstâci. Vocea, cum avea să observe când s-a întors cu fața spre masă, era a
Aleksei. Aceasta sorbea lichidul dintr-o ceașcă roșie. Își întinse cotul pe scaunul alăturat privind
la sora medicală. Ana nu a dat vreo replică. A luat lingurița și își puse în cană două bucăți de
zahăr. Mestecase lichidul. Nefiindu-i de folos lingurița, a vrut s-o arunce în lădița de gunoi.
Scoțând-o din cana cu ceai, se pregătea să-i dea drumul în urnă, dar dinspre masă cineva o
orpise:
- Pune-o la loc! Nu suntem atât de bogate să ne permitem altele!
- Dar este murdară? Poate infecta pe cineva, chiar pe noi înșine? zise Ana supărată. Știa
că este nouă în colectiv, ar trebui să fie mai precumpănită în vorbele pe care le spune,
însă, nu putea să tacă.
- Alekso! Parcă ai fi tu în prima ta săptămână! Îți amintești cum ștergeai cu băsmăluța
lingurițele? zise o altă asistentă. Prima săptămână, tare ne mai amuza dorința ta de a
face curățenie în fiecare zi. Spălai fiecare cană și lingurință. Păcat că ai prins la minte
repede, nu mai avea cine să le spele. Uite, avem o nouă voluntară.
Tânăra asistentă medicală, Aleksa, a zâmbit, sorbind iarăși din lichidul cald.
- Cum te numești? Zise Aleksa, adresându-ise Anei. Noi tot pălăvrăgim aici, glumim,
ne scuzi, uitasem să-ți cunoaștem numele.
- Ana, a rostit mândră sora medicală. S-a îndepărtat de lada de gunoi ținând în mână
lingurița de plastic și dosarul pacientului Emil.
- De când ai fost angajată? Întrebase o altă asistentă medicală.
Ana se simțise ca la interogatoriu, nici la examenele de absolvire nu avuse atâtea emoții
cum le avea în acel moment. Toate cele zece asistente se uita la ea ca la un obiect misterios care
trebuie neapărat desfăcut de toate tainele.
- O săptămână în urmă, răspunse Ana. Se apropiase de ușa cămăruței sale. A pus mâna
pe clampă.
- Cine îți e rudă dintre ai noștri? Se auzise o voce. Era prima data când vorbea.
Ana nu înțelese scopul întrebării, nici aluzia la care făcea referire vocea auzită, dar a
priceput că întrebarea era intenționat pusă.
- Am fost îndreptată de către decanul facultății unde mi-am făcut studiile. Era un
concurs. Am participat.
- Da, mă rog, toți prin concurs se angajează. Doar că sunt unicii candidați sau
candidate. Schițase un râs parșiv asistenta medicală care i-a pus întrebarea. Restul
surorilor au acompaniat-o.
- Nu vă înțeleg insinuările, dar să știți că am participat, alături de alte colege, la acest
concurs. Am fost declarată câștigătoare, se răstirise Ana, care a scrutat cele zece
asistente medicale din privire, deși, nu putea să-și dea seama care dintre ele îi vorbise.
- Taci Margareto, interveni aceeași femeie în vârstă. Cea care a pus-o pe Aleksa să-i
gătească ceaiul Anei. Am trecut la democrație sau ce dracu’? Nu se mai aplică metode
vechi. Au trecut vremurile când îmi ești cumătru, te iau la lucru. Acum, e egalitate de
șanse, vrem toți, putem toți, dar reușesc cei mai buni.
- Știu eu cum reușesc! Replicase îngâmfată asistenta pe care Ana nu reușea să o vadă,
cea a cărei nume era Margareta.
- Ajunge, spuse femeia cea mai în vârstă. Tu, Margareto, ar fi bine să te duci în secție,
ai cam întârziat. Îi arătase ceasul de pe perete, aflat chiar deasupra ușii camerei în care
voia să intre Ana.
42
 Curioasă să vadă cine e acea persoană a cărei voci o auzise mai devreme și care i-a făcut
aluzii că s-ar fi angajat necistit, Ana și-a ațintit privirea direct spre masă. Putea oricând să
deschidă ușă cămăruței și să dispară din vizorul lor. Totuși, interesul lăuntric o incita la acte de
spionaj. Aștepta să vadă persoana care se va ridica. Deodată, ferindu-și scaunul pentru a putea să
iasă, se ridicase o asistentă medicală a cărei față încă nu o zărea din cauza poziției sale. Aceasta
mornăise ceva sub nas, adresându-se asistentei medicale de vârstă onorabilă:
- Aleksa! Ea, de asemenea, are consultație la ora trei. De ce stă?
- Mă duc eu, nu e neapărat să-mi amintești atâta. Babo! răspunse aceasta, deși, ultimul
cuvând l-a spus în șoaptă, încât, femeia care i-a făcut prima observație nu a auzit acest
cuvânt. Celelalte asistente medicale, majoritatea tinere, au zâmbit delicat.
Femeia care s-a ridicat de la masa, cea cu întrebarea dubioasă privind angajarea Anei, își
pusese o broboadă pe cap. A luat cu ea un caiet pornind spre ieșirea din camera. Nici măcar un
cuvânt nu a scos. Nici un semn de rămas bun. Probabil, nu i-a plăcut că a fost trimisă la muncă.
- Cana, cana, Martina las-o! Nu te duci la odihnă, îi strigase din urmă Aleksa.
Martina, a cărei nume abia acum îl aflase Ana, într-adevăr, avea în mână ceașca de cafea din
care a băut anterior. A fluturat din mâini în semn de nemulțumire, dar n-a făcut nici un
comentariu, întorcându-se câțiva pași îndărăt. A lăsat demonstrativ cana pe frigider.
Ana se uitase la femeia care a părăsit camera. Mersul ei agale și purtarea simplă, haotică,
o făcuse să creadă că această asistentă medicală e mult mai în vârstă decât celelalte, chiar decât
cea pe care o crezuse cea mai înaintată între ele. Avea respect pentru oamenii în vârstă, de aceea,
nu a stăruit prea mult la vorbele răutăcioase pe care le-a spus Martina în adresa Anei. Ana și-a
cerut scuze de la celelalte asistente care, una câte una, sculându-se de la masă, părăseau sala.
Profita de acest moment. Nu trebuia să aducă argumente faptei proprii pe care intenționa să o
facă. Chiar își dorea să intre cât mai repede în odăița ei. Unele dintre colegele ei își luau rămas
bun de la Ana, zicându-i că se vor mai întâlni, negreșit. În plus, își ofereau ajutorul necondiționat
în caz de necesitate. Ce chestie ciudată, se gândi Ana. Oare dacă s-ar cunoaște mai bine, ar fi
dispuse ele să fie atât de amabile. În relații colegiale de durată, treptat, dispare aceată stare de
amabilitate care încununează începutul prieteniei. Cândva, probabil, Anei i se va adresa cu
aceeași menifestare în atitudine care a fost observată în ordinul dat Martinei. Nu toate asistentele
au fost atât de drăguțe la nivel declarativ. Unele, parcă nici nu o obsevau pe Ana, deși, treceau
chiar pe lângă dânsa. Ultima care a rămas în urma lor a fost femeia de lângă Aleksa, cea care
vorbise despre egalitatea de șanse. Aceasta purta un halat alb, imaculat, care se deosebea de cele
purtate de restul asistentelor medicale. Ana o urmărea cu privirea. Dânsa s-a sculat de la masa. A
împins toate scaunele la loc, lucru care, în viziunea Anei, ar fi trebuit să-l facă fiecare dintre
celelalte persoane care au plecat. Pe masa stăteau câteva căni goale care păstreau mirosul aromei
de ceai verde. Toate vasele erau murdare. Ana observase indiferența majorității asistentelor
medicale care au părăsit încăperea. Nu s-au grăbit să le strângă de acolo și să le pună în chiuveta
aflată la o distanță de doi metri de masă. Doar două dintre ele, tinere ca și Ana, și-au luat ceștile
cu ele ducându-le la spălat. Ce-i drept, fără însă a le curăți.
Ultima soră medicală rămasă în sală s-a apropiat de masa. Una câte una, aceasta a adunat
toate cănile. Ana, lăsând din mână dosarul, s-a grăbit în ajutorul ei:
- Pot să vă ajut doamnă? zise Ana apucând cu mâna unul dintre vasele de porțelan.
- Aș spune nu, dar, aș minți, răspunse femeia zâmbind.
Apoi, pe un ton blând și foarte plăcut, a adăugat:
- Ești prima care se oferă, chiar îți mulțumesc. Uită lumea să facă fapte bună, uită să
mulțumească celor care încearcă.
43
 Ana n-a răspuns nimic. Voia să fie cu adevărat de ajutor. A adunat de pe masă patru cești,
celelalte au fost strânse de colega sa. Toate au fost depozitate în chiuvetă, lângă alte două cești,
aduse acolo de celelalte asitente. Femeia apucase cu mâna de robinet să-l rotească, Ana, sărind
înaintea ei, a spus:
- Permiteți-mi să le spăl eu, mi-ar face placere să vă ajut!
- Nu îmi e greu!
- Insist, stărui Ana pe intenția sa.
- Că doar nu ne vom certa de la așa nimicuri, zise femeia pe un ton hazliu. Eu între
timp voi șterge masa. Dacă ar fi toate asistentele ca tine, curățeania ne-ar încântat cu
prezența mereu. Ai văzut, e cam greu să le explici. Apropo, Ana e numele tău, am
reținut bine? întreabă femeia, în timp ce luase o bucată de cârpă uscată pe care o
umezise în apa de sub robinet strângând-o puternic cu mâinile pentru a împrăștia un
strat prea gros de apă așezat pe bucata de pânză.
- Da, numele meu e Ana! Lucrez în subordinea doctorului Petrovic. Sunt asistenta lui.
Pe dumneavoastră nu vă cunosc, răspunse ea frecându-și mâinicile halatului. A luat o
bucată de burete pe care-l umezi sub gura robinetului, apoi, a turnat pe burete câteva
picături de săpun lichid.
- Hm, doctorul Petrovic! E cel mai bun. Ai noroc, exclamase femeia. Cândva, am făcut
și eu practică la dânsul. Katarina. Mă numesc Katarina, șefa secției numărul doi,
spuse femeia întinzând Anei mâna în semn de salut.
Ana avea palma plină de soluția lipicioasă de săpun. A încercat să o șteargă în grabă de
un șervet pe care-l luase de pe marginea chiuvetei. Femeia îi făcuse semn să lase prosopul. I-a
apucat mâna stângă a Anei și a strâns-o cu blândețe. Ambele femei s-au amuzat pe seama acestui
fapt. Ana nu lăsa din ochi dosarul pe care îl puse alături de chiuvetă. Avea grijă să nu-l
stropească. Între timp, se străduia să nu atragă atenția Katarinei. Nu voia să explice de ce ține
atât de aproape dosarul.
- E cam prăfuit pe aici! Zise Ana.
- Da, așa este. Nu prea vrea nimeni să se angajeze servitoare. Remunerație mică, dar
muncă multă, spuse Katarina. Am avut zece dădace. Au rămas doar cu trei, nu reușesc
să curețe în toate încăperile spitalului, așa că, șeful instituției, domnul Dragomir, cred
că ai auzit de el, e un om cam ciudat de felul său, a venit cu propunerea să se facă pe
schimburi curățenie, încât, fiecare dintre asistentele medicale va trebui în timpul zilei
sale de muncă să ia mătura și să facă ordine. N-avem de ales. Îi venise în gând idea să
pună rudele pacienților să facă ordine, ori, chiar pe bolnavi în persoană, dar l-am
convins că nu-i gândul cel mai bun. Ne-am trezi cu sumedenii de reclamații la
autoritățile de sus.
- Nu-i cel mai grav lucru care ni se poate întâmpla.
- Așa-i! Trecem peste asta. Sunteți nou venită. Vă place aici? Înțeleg, nu e tocmai cel
mai potrivit loc să-ți faci cariera, dar, odată ce spuneți că ați fost angajată, prin
concurs chiar, înseamnă că ați avut intenția să lucrați aici? O interogase Katarina. A
scos dintr-un sertar o nouă pungă de gunoi, căci, cea veche era plină de resturi de
mâncare.
- Nu pot să zic că îmi place extrem de mult, aș minți. Adică, vreau să spun, nu e un loc
în care să îmi placă, e un spital în care sunt tratați oamenii, oamenii cu afecțiuni
mintale, alegerea făcută să vin aici a fost din dorința de a-i ajuta, zise Ana. Își șterese
mâna umedă cu un șervețel. Terminase de spălat vasele.
44
 - Plăcerea pe care o am rezidă în forința de a vedea acești pacienți îngrijiți
corespunzător. Să pot contribui la întremarea stării lor de sănătate. Pot spune că însănătoșirea lor
este fericirea mea.
- Katarina îi asculta cu atenție vorba, Ana observase acest lucru. Katarina era vădit
uimită de ceea spunea noua sa colegă.
- Știi că dacă nu ar fi ei, nu am avea nici noi un loc de muncă? Vorbise Katarina pe un
ton interogativ, dar totodată ca o întrebare retorică, dorind, totuși, un răspuns de
aprobare să iasă din gura Anei.
- Aș fi cea mai fericită. Înțelegeți dumneavoastră, dacă toți pacienți pe care-i avem ar fi
tratați, aceștia s-ar externa, spitalul, va fi pustiit. Doar angajații se vor mai auzi
plimbându-se pe săile și holurile din interior. Dar, îmi permiteți să fac o observație,
sărise iarăși cu vorba Ana, remarcând că interlocutoare voia să îi dea o replică. Eu am
devenit asistentă medicală, mă vedeți aici, am finisat facultatea, am fost angajată.
Sursa acestei părți din viața mea se leagă de soarta acestor pacienți pe care îi avem,
dar și a tutror celorlalți oameni suferinzi ori pe cale să se îmbolnăvească. Ca să mă
înțelegeți, încerc să spun că existența mea ca asistentă este venită din necesitatea de a
ajuta oamenii care suferă de o anumită boală, ori care ar fi ea. Și cât timp oamenii vor
avea nevoie de ajutor, atâta timp ajutorul va exista. Căci, pe de altă parte, nu există
noimă în ajutorul care nu-ți trebuiește ori care îți face rău. Eu, la fel ca și
dumneavoastră, suntem creația acetui ajutor de care oamenii au trebuință. Nu vor fi
ei, vom căuta alte ocupații. Suntem o consecință a necesității de însănătoșire a
pacienților, iar întremarea lor ne eliberează de obligațiile pe care le avem.
Katarina se simțise plină de admirație. Îngăduia, în sinea ei cele spune de Ana. O fată cu
treizeci de ani mai mică decât ea, are o așa gândire. Replica pe care a vrut să i-o dea mai
devreme a pus-o sub tăcere. Apucând de o mătură, a curățat pe jos fărâmiturile de pâine rămase
după distracția celorlalte asistente. Era plină de bucurie. Vedea în Ana speranțele și visele ei.
Ana era adolescenta răzvrătită care venise acum două decenii la spitalul de psihiatrie. Katarina se
uita cu ochiul pe furiș spre tânăra asistentă medicală care își făcea drum în cămăruța personală. A
fost ea tânără, cu mii de vise și dorințe. I-ar fi povestit atâtea Anei, dar nu a considerat un
moment oportun.
- Deja ai propriul dosar? Întreabă Katarina.
- Nu chiar! L-am cerut doctorului Petrovic să-l studiez. Vreau să aflu istoria pacientului
pe care-l supraveghez.
- E o idee bună, că doar suntem creația lor cum ai spus-o tu. Ajutăm cum ni se cere,
zise Katarina, schițând un zâmbet și făcând aluzie la vorbele de mai devreme ale
Anei. Ana pricepuse, dar nu dădu-se nici o replică.
- Îmi scuzați îndrăzneala, spuse Ana, luându-și dosarul de pe masa, vrând să intre la ea
în odaie. De ce faceți dumneavoastră curat în încăperea asistentelor, această odaie e
comună pentru noi toate? Ar trebui să ajute și ele! Suntem surori când servim ceaiul,
să fim surori și când facem curat!
- Mă conformez ordinului șefului superior. Ți-am zis că suntem obligate să facem toate
curat în timpul orelor de program, răspunse Katarina, terminând să măture podeaua.
- Dar sunteți medic? Se uimi Ana, medic, iar nu asistentă medicală. Cel puțin așa știu
eu, doctorul Petrovic este șeful scției numărul cinci, dânsul e medic. Dacă sunteți șefă
de secție, nu puteți fi o simplă asistentă medicală. Doar medicii pot ocupa aceste
posturi.
45
 - Nu uita ce ți-am spus mai devreme! Șeful e cam dus pe undele sale, a spus că toate
asistentele vor fi obligate să deretice în holurile, încăperile unde nu reușesc să facă
ordine cele trei dădace, dar în camera pentru surorile medicale, vor face, pe rând, șefii
de secție. Iată, astăzi, sunt eu, a dat explicația Katarina.
- Știți că vă puteți folosi de poziția pe care o ocupați? Nu ați făcut-o!
Katarina își spălase mâinile pline de murdărie. Le șterse cu un prosop, apoi, apropiindu-
se de Ana, o privi atent, zicându-i:
- Peștele de la cap se strică, iar omul, de la năravurile spurcate preluate de la cei care îl
înconjoară. Ai dreptate, pot să aleg pe oricare dintre asistente să facă curat în locul
meu, inclusiv pe tine, spuse Katarina, părând că vrea să arate superioritatea față de
Ana, deși, tânăra asistentă nu observase să fie cu intenție rea acest gest. Ar îndeplini
în locul meu munca, poate, chiar mai bine ca mine. Aș fi un exemplu rău, un exemplu
care urmat fiind, ar duce la nimicnicie, eu aș fi o nimicnicie. E drept, recunosc, sunt
unii dintre colegii mei care le ordonă asistentelor medicale să facă munca în locul lor.
Le amenință cu represalii. Le va pune să muncească în zile de odihnă, în zilele de
concediu, le va tăia din salariu. Găsesc ei multe metode. Deși, șeful nostru cunoaște
acest fapt, nu a întrepins măsuri. Să ne plângem pe el că ne-a impus, nu e o idee
reușită, are legături cu toți demnitarii din localitate, ne-ar crea probleme, așa că,
medicii profită de calitatea pe care o au, impunând, la fel ca Dragomir, pe cei aflați în
subordine să facă curat din numele lor. Nu vreau să intru în cârdășie cu ei, își
terminase vorba Katarina mimând un zâmbet ușor.
- Păreți mai diferită de celelalte personae care erau la masa. Am presupus că sunteți
toate asistente medicale, adăugase Ana, mulțumită de răspunsul primit.
Vedea în Katarina persoana care i-ar putea fi de folos la dezlegarea misterului pacientului
Emil, ori a fărădelegilor față de copilul care stă în supravegherea Ilinkăi. Încă nu era pregătită să
o întrebe. Cât de plăcută la vorbă și port ar fi o persoană, e prea devreme să își pună vreo
speranță de ajutor în brațele Katarinei. Vă pot cere sfatul? Întrebă Ana.
- Sigur, cât îmi permite capacitatea mintală, răspunse Katarina, pregătindu-se să plece
din încăpere. Dar zii repede, am programată o vizită la unul dintre pacienți. E adus de
câteva zile, îl ținem sub supraveghere strictă. E un copil.
- Copil! Se aprinse Ana când auzise vorba Katarinei. Gândul a dus-o la Emir. Poate e
doar o coincidență, însă, dubiile pe care le are o macină, încât, nu își permite să lase
medicul să plece fără a afla identitatea pacientului.
- Spune, de ce așa te-ai uimit, parcă te-aș lecui pe tine!? A râs strident Katarina. Ori e
vreo rudă de a ta?
- Nu, mă scuzați, răspunse Ana, vrând să ascundă interesul pentru pacient. Doar că
auzind de un pacient copil, m-a cuprins un sentiment de tristețe. Tineri, dar necăjiți.
- Soarta fiecăruia e diferită. Nu e atât de corectă zicala, cică, destinul se află în mâinile
noastre. O injecție făcută de o asistentă medicală unui pacient îi poate schimba soarta
acestuia. Aveam și eu frică când vedeam noi pacienți minori aduși la spital, internați
forțat. În prima mea lună la spital mă feream să mă duc la ei. Treptat, am reușit să
depășesc momentul. Am fost nevoită, se întâmplase o criză la unul dintre ei. De
atunci, m-au lăsat temerile. Toți pacienții sunt tratați la fel, copii…Katarina nu și-a
terminat vorba.
- Nu aș fi de acord să fie tratați la fel, o întrerupse Ana. Fiecare dintre pacienți suferă
de o anumită boală, are caracteristici, simptome diferite. Mai mult, aceeași maladie
46
 poate să se menifestă distinct la doi pacienți diferiți. Un plan individualizat e mai
bine.
- Voiam să spun că pacienții sunt tratați la fel în sensul că față de unii dintre ei nu este
o atârnare mai bună ori mai rea decât la ceilalți. Avem planuri individuale. Le
respectăm, încercăm cum putem. Practica multe ori e diferită de teorie. Noi nu trebuie
să ne conducem de emoții în activitatea de muncă. Știu, îți este greu. Vor fi momente
când trebuie să administrezi o injecție unui pacient care pare atât de drăgălaș, te-ai
deprins cu el, dar, necătând la aceasta, îi introduce seringa în venă, rosti Katarina pe
un ton apăsat vrând să se depărteze de Ana. S-a uitat lung la ceasul de pe perete aflat
deasupra ușii camerei personale a tinerei asistente.
Ana era mulțumită parțial de răspuns, într-adevăr, vor fi momente complicate, decizii
dificile de luat, dar gândul o ducea la Emir, copilul a cărui soartă rămânea un mister pentru ea.
Ar fi vrut să-i zică despre el, despre felul cum s-a comportat Ilinka, despre resturile de pâine și
ștergarul murdar din noptieră. Ceva o oprea. Totuși, vrând să facă o încercare pentru a afla dacă
Katarina se duce la Emir, îi zise acesteia:
- O cunoașteți pe Ilinka?
- Sigur! Răspunse Katarina, grăbită să iasă. E nepoata mea. La ea mă duc acum. Ușa s-
a închis, iar trupul mobil al Katarinei dispăruse după ea lăsând în urmă o senzație
amară.
Ana se năucise. Vedea în Katarina un pilon de bază de care poate să se sprijine la nevoie.
Aflând că era bunica ori mătușa Ilinkăi, părerea bună pe care și-o făcuse mai devreme despre
Katarina s-a schimbat brusc. Dacă Ilinka este atât de abominabilă, înseamnă că și Katarina o fi la
fel. Cuvintele sale, care, pe alocuri păreau atât de similare cu cele proprii, acum, erau doar o
mască în viziunea Anei. Înghițind în sec a deschis ușa cămăruței personale intrând în interior.
Gândul încă o ducea la ultimile vorbe ale Katarinei, dar, curiozitatea de a examina dosarul lui
Emil, pacientul, o mai liniștise.
Cu halatul tras peste picioare, Ana se așezase pe un pat de sârmă, a cărui scârțâit amintea
cât de vechi este. Deschise dosarul dezlegând ața înodată care ține împreună coperta groasă și
celelalte pagini dezordonate.
Prima pagină pe care o văzuse era o scrisoare. Uzura colțurilor și scrisul nelizibil, șters
parcă intenționat pe alocuri, demonstra că acest răvaș stă în mapă timp îndelungat. Urmele de
praf își lăsau amprenta pe vârful degetelor Anei. A observat pete negricioase pe extremitățile
superioare ale pielii de pe falange. Scrisoarea nu avea un text aranjat ortografic, părând că a fost
scris în grabă cu multe de ștersături. Textul era scris pe doisprezece rânduri. Nu avea o adresare
concretă unei persoană, conținând o formula generală. Scrisoarea începea cu o rugăminte către
șeful spitalului să acorde ajutor solicitantului în privința unei probleme delicate. Ana încă nu
cunoștea cine-i autorul acelor rânduri, însă, avea o presimțire. Acesta era conținutul răvașului
sub formă de rugăminte, adaptat nițel la normele ortografiei:

“ Stimate doctor!

Îmi cer scuze dacă textul trimis nu e chiar atât de îngrijit cum se impune de
regulile ortografiei, dar, împrejurările în care mă aflu mă constrâng să nu dau mare
atenție acestui fapt, ci să trec cât mai repede la subiect. Sunteți prieten cu soțul meu, ați
făcut serviciul militar în aceiași unitate, va ajutat să obțineți acel credit în bancă, acum,
soarta mă impune să vă rog ca prin poziția pe care o aveți în cadrul instituției să-mi
47
 oferiți sprijin într-o situație care mă frământă și îmi crează necazuri în fiecare zi a
existenței mele. L-ați văzut pe fiul nostru, Emil. Chiar ați vorbit cu el în cele câteva ori
când ne-ați onorat cu prezența dumitale în casa noastră, încă era soțul în viață. S-a
îmbolnăvit grav Emil, are nevoie de tratament. Vă implor, luați-l sub supraveghere la
spital, și-a pierdut mintea. Aseară, era cât pe ce să-l ucidă pe ginere. Știți că și-a ucis
tatăl, dar din cauza stării psihice rea, nu a fost condamnat, iar de la ospiciul unde l-au
ținut a fost externat. Două săptămâni în urmă l-au adus acasă. Are crize permanente,
astăzi, vorbise cu un câine, începând să latre ca și el, Vă rog, ajutați-ne, altfel, ne
omoară. Teo..ra ”

Acesta era textul din scrisoare. Ana se înfricoșase. Își aduse aminte de ceea ce îi povestea
Emil. În fiecare zi, pacientul îi zicea Anei despre faptul că are un vis. În vis, acesta o întâlnește
pe sora sa Klara de la gară, apoi, află că e măritată cu un oarecare Bogdan. Cumnat pe care Emil
nu îl îndrăgește. Ajunși acasă toți trei, descoperă că tatăl e mort. Klara își pierde conștiința, iar
Emil vrea să ducă corpul la morgă. De fiecare dată visul povestit de pacientul Emil se termină la
fel, anume, cu lovitura primită de la mama sa. Ana observase că numele de la final corespunde
cu numele mamei sale Teodora. Însă, întreaga săptămână de când este angajată, dânsa, nu a văzut
să vină cineva la el în vizită. Doctorul Petrovic spusese ceva despre o amânare. La recepție. Ana
uitase cu desăvârșire, deși, trebuia să anunțe la recepție că vizita de azi la pacientul Emil se
contramandează.
Asistenta medicală a aruncat dosarul pe masa alăturată din cămăruță. Acesta lovise în
cădere un suport pentru pixuri, tocurile se împrăștiase. Chiar dacă textul scrisorii o
înspăimântase, aflând despre faptul că Emil este un criminal, tânăra asistentă nu se lăsase
înfrântă de sentimentul de spaimă. Ieși în fugă din cameră, fără a o încuia, deși, regulamentul
instituției, care trebuia să-i fie adus la cunoștință din prima zi de muncă, interzicea ca odaia
personală a asistentei medicale să fie lăsată deschisă în absența acesteia. Ușa însă nu a fost
încuiată, tot așa, cum și regulamentul spitalului rămânea un mister pentru Ana. Drumul care în
mod obișnuit era parcurs în cinci minute, Ana, îl scurtase până la o sută secunde. În calea sa se
ferea fie de personalul medical, fie de pacienți, având grijă să nu-i atingă, și totodată, cerându-și
scuze că zboară printre ei. Cineva o striga din urmă să nu alerge ca o capră, însă, Ana, nu dăduse
atenție. În drumul făcut până la recepție, Anei, i se păruse că a auzit-o pe Ilinka. Își întoarse
privirea la un moment dat să verifice supoziția sa. Vizibilitatea îi era redusă de mulțimea de
oameni plimbându-se dintr-un capăt în altul al coridorului, cât și dintr-o sală a pacienților în alta.
Această oprire subită a Anei nu a rămas fără răspuns. Deși, nu a mai putut să vadă dacă era sau
nu Ilinka persoana care o numise capră, tânăra asistentă medicală pierzând din vedere spațiul
dinaintea sa, s-a lovit de o altă persoană. Impactul, deși, nu foarte puternic, a fost îndeajuns cât
să le facă pe ambele persoane să cadă jos. Ana simțise pe sânul ei stâng o mână mișcându-se. S-a
retras într-o parte, sprijinindu-se cu mâinile. A căzut pe spate alături de impedimentul uman pe
care-l lovise mai devreme. Nu vedea clar cine-i ființa obstacol, dar îi simțea prezența alături prin
respirația puternică scoasă pe nări și gură. Căzătura nu a fost atât de gravă, Ana căzuse peste
omul pe care-l dăduse jos. S-a ridicat în picioare uitându-se la halatul propriu mânjit de negreață.
Încă un semn care demonstra lipsa de atitudine în privnța curățeniei. Jos, pe pavajul podelei de
granit, se smuncea să se ridice un bărbat. Purta, la fel ca și ea, un halat alb, iar lângă el, aruncate
jos, stăteau îmrăștiate câteva foi. Ana a făcut un pas spre el. Conștientă de vina sa, de el, l-a
apucat de braț ajutându-l să se ridice. Bărbatul, care avea pe față o echimoză neînsemnată, se
sprijinise de mâna Anei. Cineva, trecând pe alături, l-a apucat de celălalt braț. Deși, simțea cum
48
greutatea bărbatului o trăgea în jos, Ana, ajutată de alt angajat, pe semne, a reușit să-l readucă pe
bărbatul trântit la podea în poziția anterioară căzăturii. Trecătorul primise mulțumirile de rigoare,
atât de la Ana, cât și de la bărbat, apoi, se făcuse nevăzut, ieșind pe o ușă alăturată. Câte ori
rămân o taină cei care ne ajută.
- Mă scuzați domnule! Nu a fost intenționat! Sunt o căscată, spuse Ana cu o voce
blajină, explicându-i bărbatului care stătea în fața ei motivul îmbrâncelii fără intenție.
Mă uitasem în urma mea, credea că cineva mă strigă, apoi, când m-am întors, era prea
târziu să vă observ. Pot să vă ajut. Haideți cu mine la sala de proceduri, vă voi aplica
o compresă din pungi de gheață! Neliniștită și zăpăcită, vorbea Ana.
Bărbatul nu dădea semne că ar vrea să țină cont de sfatul ei. Își ridicase foile de jos, fapt
care a făcut-o pe Ana să-l ajute. Întinzându-i una dintre foi bărbatului, acesta, o apucase pe Ana
de mână. Asistenta medicală se sfiise, dar în același timp, a fost uimită:
- O cafea ar compensa toată paguba pricinuită! Mâine, la orice oră, în orice loc, spuse
bărbatul.
- Ce? Zise Ana cu o nedumerire citită pe față.
- Să fiu mai clar. Vă invit la o cafea, mâine. E răsplata pe care o cer pentru că m-ați
aruncat la podea, zâmbise bărbatul ținând-o pe Ana de mână.
- Dar eu, eu.., Ana nu știa ce să zică, se aștepta să fie certată, să o avertizeze... dar nu să
fie invitată undeva.
- Numele meu e Bogdan, fac rezidențiat în spital. Iar numele...?
Ana l-a întrerupt deodată, ghicindu-i întrebarea:
- Ana, Ana mă numesc.
Bărbatul luase foaia din mâna Anei. Atingerea dintre degetele lor a durat puțin peste
jumătate de minut. Sora medicală n-a priceput de ce a ținut mâna ei în cea a tipului necunoscut.
Nu era o persoană extrovertă. Bărbatul se uita la asistenta medicală. Ana, deși, trecută prin atâtea
examene, emoțiile nu erau ceva caracteristic ei, totuși, în acele clipe, văzându-i ochii albaștri ai
bărbatului care o cercetau de sus în jos, se pierduse cu firea.
- Cine vă este coordonatorul practicii? Întreabă Ana, vrând să scape din starea de
timiditate care o înconjura.
- E prima mea zi aici. Încă nu-l cunosc. Era ceva cu Percovic, Bergovi... cer scuze, nu
am o memorie chiar bună.
- Petrovic, Radoslav Petrovic, zâmbise Ana. Este șeful meu.
- Sper că e tot atât de bun pe cât sunteți dumneavoastră de frumoasă, zise bărbatul.
Ana se îmbujorase la auzul vorbelor lui Bogdan. Timpul o presa, nu puta să stea mult la
taclale cu acest bărbat, de aceea, Ana, își ceruse scuze, arătând spre un ceas amplasat pe unul
dintre pereții coridorului:
- Iertați-mi graba, dar trebuie urgent să plec la recepție. O persoană e pe punctul să facă
un drum inutil la noi la spital, nu vreau să o las cu o nădejde fără rost. Nu-mi place să
zdrobesc speranțele oamenilor. Nu a tuturor.
Bărbatul se dăduse la o parte din cale. Ana trecuse pe lângă el.
- Vă recomand să mergeți să puneți o pungă cu gheață pe acel loc înegrit, zise Ana.
Dacă mă așteptați, vă aduc eu imediat.
- Din nefericire pentru mine, timpul este nemilos. În zece minute trebuie să mă prezint
la conducător, nu vreau să mă creadă o persoană neserioasă, răspunse Bogdan,
fluturând cu foaia din mână. Trebuie s-o duc acum. E îndreptarea mea.

49
 - Da, aici aveți dreptate. Să știți, domnul Radoslav e foarte atent la comportamentul
noilor veniți, îl preveni Ana. Apropo, eu sunt asistentă medicală. Nu am mare
experiență, sunt nouă pe aici, dar dacă aveți nevoie de ajutor, orice, mă anunțați.
Camera nouă din sala asistentelor medicale. Nu cred că cunoașteți, vă voi arăta.
- Eu încă aștept răspunsul la întrebare... zise Bogdan, amintindu-i de invitație.
Mai puțin îl interesa pe el detaliile prezentate de Ana.
Ana nu răspundea. Bogdan, sesizând reținerea, dar știind că ar puta primi un răspuns
negativ, adăugase:
- Mâine, la ora cincisprezece. Parcul Florilor. Te voi aștepta!
Prinsă în capcană, asistenta medicală și-a dat acordul. Putea refuza, dar parcă, ea însăși își
dorea să iasă cu el. Bogdan a surâs. Făcând un gest de plecăciune, își ceruse scuze, pe urmă, s-a
înderpătat de asistenta medicală. Ana a privind în urma lui câteva secunde, apoi, la fel, s-a
distanțat de locul cu pricina îndreptându-se spre recepție. Cele zece minute în care vorbise cu
Bogdan s-au scurs rapid. Ajungând la recepție, asistenta medicală s-a apropiat de o fetișcană,
părea mult mai tânără decât Ana. Fata stătea așezată pe scaun, se uita foarte atent în telefon. Ana
o privea, dar recepționera cu chip de puștoaică nu părea că are de gând să o întrebe ce dorește.
Ana a bătut cu degetele pe masă de câteva ori arătându-și prin acest gest nemulțumirea față de
comportamentul fetei. Recepționera tresărise la auzul sunetelor provocate de bătăile degeteleor
Anei în masa dură. Pesemne, acesta este unicul sunet care o face pe recepționeră să își
amintească de obligațiunile de serviciu. Ana, cu o mimică gravă, se uitase la recepționeră:
- Vreau să îmi spuneți dacă este programată vreo vizită pentru astăzi la camera
treisprezece din secția numărul cinci?
Recepționera se holbase la Ana, ca și cum, nu ar pricepe obligativitatea de a da un
răspuns la o atare solicitare adresată ei. Mornăi ceva, din care Ana înțelesese doar ultima parte
care făcea referire că toți au săturat-o cu așa întrebări. Recepționera scotocise prin niște jurnale, a
ferit cu grijă într-o parte ceașca de cafea care sătea chiar pe unul dintre registre, nu înainte ca să
mai arunce odată ochiul în telefon, apoi, a scos de sub geanta un catalog gros, a cărui dimensiuni
îi creau dificultate în a-l deschide. Oftând, prin aceasta arâtând cât de grea îi este munca,
recepționera și-a pus o pereche de ochelari începând să cerceteze minuțios.
Trecuse vreo trei minute de când recepționera cerceta catalogul. Ana intenționa să-i zică
că ar putea să o ajute, însă, când aproape să deschide gura, fetișcana cu ochelarii prea mari
pentru căpățâna ei, îi zise:
- Aha, am găsit. Da, astăzi trebuie să vină Teodora Kurepa. Ora șaisprezece și treizeci
minute.
- Aveți un număr te contact? Vreau să o anunț. E important. Vizita se anulează, zise Ana,
apropiindu-se de telefonul aflat pe masa recepționerei.
Fata, iarăși, privise în catalog, ochelarii mari îi acoperau aproape jumătate din față.
Recepționera a luat o bucată de hârtie pe care a rupt-o în două. Pe una dintre ele a notat ceva
mărunt. Încercarea Anei de a citit măzgălitura nu a dat roade. Închizând catalogul, îi înmânase
foaia Anei.
- Iată, poftim acest număr, doamnă dcotor. E unicul contact pe care-l avem. Dânsa vine
singură. Se programează.
- Și dacă se fac ceva schimbări, cum o anunțați? Se uită nedumerită Ana la
recepționeră, punând mâna pe receptor. Recepționera credea că Ana este medic.
- Vine la noi, o anunțăm, răspunse pe un ton de nepăsare fata.

50
 Ana începuse să o urască. Tânără, chiar mai mult decât dânsa, dar a deprins obiceiul
indiferenței. Și-ar fi dorit să-i aplice o corecție printr-o mustrare cât se poate de dură, acum însă,
avea alte griji. Deși, se simțise mândră când auzise din gura recepționerei că o numise medic, tot,
astfel, se întristase, fata nici nu putea să deosebească doctorii de asistente medicale, mai mult, se
pare că dânsa nici nu îi cunoaște, însă, postul pe care-l ocupă ar cam condiționa cunoașterea,
dacă nu a tuturor angajaților, măcar numele medicilor. Cu aceste gânduri ascunse în mintea sa,
Ana, mulțumise pentru ajutorul dat de către recepționeră, ajutor care, era obligată să-l acorde.
Ana a luat receptorul în mână. Recepționera urmărea atent discuția care presupunea că va urma.
Nici plictiseala, nici telefonul nu o mai captivau atât de mult cum o făceau mai devreme. Își
ciulise urechile la convorbirea telefonică care era pe punctul să înceapă.
Ana respirase adânc simțând o eventuală întristare. Știa că nu aduce vești deloc bune. Ea
va anunța despre amânarea vizitei. Și nu o va face oricărei persoane, ci, chiar mamei pacientului.
Cele mai grele momente uneori sunt nu când se întâmplă tragediile, apogeul chinului este
ulterior, în momentul aducerii la cunoștință a necazului. Își pregătea în minte vorbele pe care
voia să le zică, astfel, încât să nu pară prea aspre, deși, oricâtă străduința s-ar pune pentru a
înfrumuseța o noutate tristă, pentru cel necăjit, tot amărăciune va fi. Din păcate, la universitate
nu au învățat-o cum să procedeze în astfel de situații. Ar fi fost oportună o lecție. Sunetele din
receptor se auzeau destul de clar. Ana, nădăjduia că poate nu va răspunde nimeni, dar, speranța îi
fusese năruită de o voce blândă, lipsită parcă de vlagă, care i-a răspuns la celălalt capăt de fir al
telefonului:
- Bună ziua! S-a întâmplat ceva cu Emil? Spuse în grabă o voce de femeie. I se auzea
respirația greoaie.
Ana amuțise. Era derutată, era gată să pună receptorul, dar, ordinul doctorului Petrovic,
cât și grija față de Emil, mai ales grija, o oprise din intenție. A privit la recepționeră, a privit la
lumea din hol perindându-se haotic și parcă, fără noimă, prin încăpere. Gălăgia din jur venea în
opoziție cu tăcerea morbidă din receptor. Dacă ar fi anunțat-o pe mama lui Emil că i-a murit fiul,
nimic nu s-ar fi schimbat în ambianța în care se afla Ana. Oamenii, la fel de grăbiți, plini de griji,
ar fi continuat să se miște dintr-o parte în alta. Însă, acolo, undeva, într-o căsuță mică, situată la
capătul orașului, o măicuță cădea într-o stare de amărăciune îngrozitoare.

Mama

Dis de dimineață, Teodora, trezită încă înaintea zorilor, se apucase să facă curat prin casă.
Era o zi importantă pentru ea. Astăzi își vizitează fiul. Chiar dacă nu vine el în vizită la dânsa, ea,
cum se obișnuise, pregătea casa să fie curată. Năzuia, chiar și acum, după doi ani de zbuciumări,
privind la ușa casei, se va deschide, iar pe acolo, va intra îndrăgitul ei fiu, Emil. Schimba florile
din vasele de pe fereastră în fiecare săptămână. Voia ca parfumul proaspăt al lalelelor, preferatele
flori ale lui Emil, să îmbibeze toată camera, păstrând o atmosferă vie gata să-l întâmpine pe
băiatul ei în orice moment când acesta s-ar reîntoarce acasă. De fiecare dată când le aducea
acasă, lalelele era pentru Teodora legătura cu fiul ei. Forma florilor era asemenea chipului fiului
ei drag, iar tulpina, trupul sfredelit de cumplitele evenimente care îl distruse pe fiul ei. Teodora
plantase în curtea casei câteva rânduri de flori, lalele erau toate. Înfiecare zi le îngrijea aidoma
grijei pe care dânsa o purta pentru Emil, iar de fiecare dată când vedea o floare ofilită, simțea
cum o parte din trupul fiului ei se veștejește.

51
 De când Emil fusese internat în spital, viața ei se năruise. Lucra la o fabrică de croitorie.
Casa și mașina de cusut erau locurile pe care le vedea zi de zi. Înainte, când familia era întreagă,
călătorea în vacanțe. Chiar dacă erau de scurtă durată, oricum, ieșea din orășel câteva zile.
Înrăutățirea stării de sănătate a lui Emil o molipsise și pe ea. În fiecare zi se gândea să-l scape de
temnița în care se afla. Deseori, auzind câinele din curte lătrând, i se părea că vine odrasla sa.
Femeia ieșea fulger din casă izbind cu putere ușa în urma ei. Deja, peste o mie de ori făcuse acest
gest, iar de fiecare dată speranță că vine fiul ei era tot atât de puternică decât precedentele dăți.
Nu-și vizita copilul foarte des, dar pricina nu era în persoana ei. Așa i-au spus de la spital.
Ceruse lămurire, nimeni nu i-a dat-o. Ar fi stat zilnic la căpătâiul lui Emi, dacă depindea numai
de ea. Va veni doar odată în lună și numai în ziua care îi va fi comunicată la ultima vizită pe care
o va face. Trecuse exact o lună de când îl vizitase ultima data.
Astăzi, vineri, Teodora se îmbrăcase în cele mai bune haine pe care le avea. Erau croite
de dânsa. Plătise propriului ei șef pentru a și le lua. Își amintea că în ziua când venise acasă cu
acele haine, Emil o întâmpinase la poartă, o îmbrățișase, spunându-i că are intenția să plece
numaidecât din oraș, la studii, apoi, o va lua și pe ea cu dânsul.
Femeia nu avea obiceiul să plece în vizită la rude, nici prieteni nu prea avea, iar colegii de
serviciu îi vedea doar în timpul de muncă. Pe când familia avea toți membrii, se țineau aproape
unii de alții. Nu obișnuiau să aibă petreceri fastuoase, la neamurile soțului ei se mai duceau
uneori, deși, mai mult din complezență, decât de dragul de a-i vedea.
Vizita la fiul ei pentru Teodora era unica călătorie mai lungă pe care dânsa o făcea când
nu mergea la fabrică sau biserică. Unica persoană pe care o mai vedea și păstra o anumită
legătura era preoteasa. Avea programată o întâlnire cu ea, căci, cunoscându-i abilitățile de
cusătoreasă, preoteasa obișnuia des să comande anume la ea veșminte necesare în îndeletnicirile
sale sacerdotale. De aceea, înainte să plece în vizită la fiul ei, Teodora scotoci într-un cufăr
învechit, însă, destul de păstrat pentru vârsta care dădea senzație că o are, scoțând de acolo niște
pachete de pelicule din polietilenă în care se aflau articole de îmbrăcăminte. Luase două dintre
acele pachete transparente, le așezase pe o canapea alăturată, restul pachetelor vârându-le înapoi
în ladă. După ce a încuiat lacătul cufărului, a smucit de lacăt verificând dacă se încuiase.
Mulțumită că încuietoarea funcționase, apucase cu ambele mâini de ladă și ridicând-o puțin de la
podea, o împinse înapoi sub pat în locul de unde a luat-o mai înainte. Pe pelicula transparentă în
care erau învelite veșmintele stătea agățată o notiță indicând foarte precis, în două cuvinte
pronunțate “comanda preoteasă”. Scoase hainele din învelitoare, le verificase amănunțit cu
degetele, le privise pe ambele părți, răsucindu-le invers, examinându-le iarăși. Teodora schițase
un zâmbet, fiind satisfăcută de munca depusă la confecționarea acestor veșminte. Îți amintise că
în ajuns preoteasa o sunase să o întrebe referitor la termenul de finisare a hainelor, Teodora
spunându-i că acestea sunt deja gata, câteva zile îi mai erau necesare pentru unele retușări.
Îmbrăcămintea fusese croită încă acum trei zile. Teodora știa că dacă ar fi anunțat-o pe preoteasă
că dânsa a isprăvit munca la veșmintele bisericești, atunci, preoteasa i-ar fi adus altă comandă
imediat, lucru care ar fi îngreunat-o pe Teodora, însă, nu ar fi putut să refuze. E, totuși, o sursă de
venit. Voia câteva zile libere, anume, ziua de azi o voia pentru dânsa. În seara trecută, când
vorbise cu preoteasa, Teodora i-a spus acesteia să vină marțea viitoare. Inițial, Teodora voia ea
însăși să i le ducă, dar insistența preotesei o făcuse să se răzgândească, așa că, în ultima jumătate
de an, Teodora urma să aibă primul vizitator. Altul decât vecinii care îi băteau la poartă doar
pentru a mai cere ceva pe datorie, uitând să întoarcă la termen. Punând hainele pe canapea,
Teodora se uitase la ceas. Acele ceasornicului erau nemiloase cu dânsa, i se părea că acestea
intenționat se mișcau domol. Vizita la spital era programată la jumătate la cinci după amiază, iar
52
după cum arăta măsurătorul timpului, mai erau încă două ore până atunci. S-ar fi pornit, dar ar
ajunge prea devreme, iar cei de la spital nu prea sunt încântați când cineva vine nu atunci când s-
a făcut programare, de parcă, la spital, fie el și pentru bolnavii psihici, oamenii vin conform unui
grafic. Însă, amintindu-și de una dintre vizitele făcute, cam pe la a doua lună când fusese internat
Emil, Teodora sosise la spital cu o jumătate de oră mai devreme decât trebuia, iar medicul care a
întâlnit-o a mustrat-o. Îi reproșase un oarecare deranj, căci, dânsa nu a venit anume la timpul
când a fost stabilit anterior. Teodora se întristase atunci, știa că venise mai devreme, dar, văzând
că medicul dormea la el în birou când ea intrase neașteptat, fiindcă bătăile în ușă de mai înainte
nu erau auzite, crezuse că medicul avea să îi permită să-și vadă fiul, iar el își va contiuna somnul.
În loc de aceasta, Teodorei îi fusese aduse învinuiri, plus că, a trebuit să aștepte ora exactă la care
avea vizita. Având această experiență, nu tocmai plăcută, dânsa se vârcolea prin casă, încercând
să-și omoare partea din timp rămasă. Mai avea două ceasuri de așteptat. Drumul până la spital
aproximativ cincizeci de minute dura mergând pe jos, iar dacă s-ar fi dus cu un transport, atunci,
ajungea chiar și în douăzeci minute. Prima dată când fusese în vizită la Emil, plecase cu mașina
vecinului, nu știa drumul până acolo, dar, ulterior, cunoscând locul spitalului, restul dăților în
care a fost la spital mergea pe jos. Astăzi, trebuia să fie la muncă, dar a lucrat seara trecută până
târziu, iar dimineața zilei venise acasă mai devreme, încât, își terminase norma de muncă pentru
două zile. Șeful ei, deși, nu părea cea mai cumsecade ființă pe care o văzuse în viața dânsei, îi
acordase o permisie de o zi liberă. Oricum, toată luna, fie la muncă, fie acasă, ori la biserică, în
zilele care mergea, Teodora avea gândul la fiul ei. Chiar dacă îl putea vedea doar odată în lună,
dragostea de mamă nu scădea din intensitate nici când era aproape de dânsul, ținându-l de mână,
ascultându-i vorbele stranii, nici când era departe de el.
Timp încă avea la dispoziție. Se așezase pe un scaun bând dintr-un pahar apă rece.
Privirea ei se ciocnise de niște poze aflate pe peretele dinaintea sa. Urmărea imaginile cu atenție,
curioasă și înduioșată, ca și cum, le-ar fi văzut prima dată, dar știindu-le soarta tuturor acestor
fotografii. Pe una dintre ele se vedea chipul unui bărbat, palid, sobru, în haine de clasă medie.
Ținea în brațe un copil. Teodora se apropiase de perete, s-a uitat îndelung la poza cu pricina.
Lacrimile o năpădise.
- De ce Emile, de ce ai făcut aceasta… zise în glas Teodora atingând cu mâna poza. Nu era
nimeni în jurul ei, nici măcar lătratul câinelui din curte nu se deslușea.
Teodora simțise o slăbiciune. Aproape să-și piardă cunoștința, când, se auzise niște sunete
intermitente dinspre ușa de la intrarea în casă. Ștergându-și lacrimile, vrând să creeze impresia că
depășise momentul de tristețe care o lovise mai devreme, s-a întors spre direcția de unde veneau
sunetele. A mimat o față veselă. Nu-i place să-și arate altora slăbiciunile emoționale. La început,
crezuse că cineva bate la ușă, deși, ar fi fost un pic ciudat, având în vedere că în curte se află
câinele, iar acesta cum nu e încântat de prezența străină, ar fi anunțat-o pe Teodora cu un lătrat
asurzitor despre intrus. Urletul câinelui o trezește uneori chiar din somn pe femeie dacă cineva ar
îndrăzni să intre în curte. Revenindu-și, Teodora pricepuse motivul liniștii câinelui, sunetele
veneau de la aparatul de telefon, prin urmare, nu era nimeni la ușă. Melancolia a făcut-o să
piardă din simțul realității. Se întâmpla uneori. De dragul fiului ei ar fi în stare locul ei să-l
schimbe cu al lui. Ar sta ea în spital.
Se apropia cu pași grăbiți, uimită, căci, în afară de preoteasă, rar când mai sună cineva, poate
doar vreun cunoscut al preotesei, recomandat de aceasta, care vrea să facă o comandă personală
de îmbrăcăminte. Teodora se uitase cu o privire suspectă spre aparatul de telefon. Chiar dacă nu
era în pas cu tehnologia, telefonul avea opțiunea de a permite vizualizarea și identificarea
numărului celui care suna. Încă în puterea trupului și a minții fiind, Emil l-a adus din capitală. S-
53
a repezită să ridice receptorul. Numărul celui care suna îl recunoscuse. L-a memorat în minte.
Apelul venea de la spital. Teodora se căpătuise cu o excoriație la cotul brațului stâng când, vrând
să ridice receptorul, a atins cu mâna marginea ascuțită a peretelui.
- Bună ziua! S-a întâmplat ceva cu Emil? Zise Teodora, fără a aștepta ca interlocutorul
ei să se prezinte, nici măcar salutul nu l-a primit.
În receptor Teodora auzea respirația puternică a persoanei care se afla la celălalt capăt al
firului.
- Emile, Emile, tu ești dragul meu? Continuase Teodora să întrebe.
Chipul ei alterna în nuanțe de culori reci și calde în dependență de starea pe care o avea.
Nu știa motivul, nu știa cine anume o sună, deși, și-ar fi dorit să fie Emil. În orice caz, era prima
dată când sunau de la spital, și, fiindcă lucrătorii de acolo nu o făcuse niciodată, Teodora spera
că cel care sună este fiul ei. Poate că a fugit din camera sa, poate că i-au dat drumul, poate că are
nevoie de ea, gânduri peste gânduri se învârteau în capul Teodorei.
Un strănut se auzise în receptor, Teodora zicând:
- Fii sănătos Emile, micul meu îngeraș.
- Mulțumesc, spuse o voce de femeie.
Teodora se întristase, știia că fiul ei are probleme de conștiință, este derutat. În vizitele pe
care ea le face, el vorbește despre lucruri care par să fie inventate pe loc de Emil. De multe ori
are convulsii, nu o recunoaște pe Teodora, însă, sigur fiul ei nu are așa voce. Teodora aștepta ca
glasul ce i-a mulțumit adineauri să continue. Speranța ei se năruia. Voia să creadă că următorul
care va vorbi va fi Emil.
Nădejdea ei se surpase asemenea unei case aflată pe direcția epicentrului unui cutremur.
Vocea subțire, auzită anterior, zise:
- Bună ziua doamnă Teodora! Mă numesc Ana, sunt asistenta care îngrijește de fiul
dumneavoastră..Aș vrea să vă...
- Ce-i cu el? E bine? Vin imediat! A întrerup-o Teodora, fără a mai asculta până la
sfârșit ce voia să spună Ana.
- O nu, nu vă faceți griji, doar că astăzi nu veți putea să-l vizitați pe fiul dumneavoastră,
spuse Ana cu vocea palidă, sesizată de către Teodora.
- Cum așa? De ce? Spuneți-mi adevărul, ce s-a întâmplat cu el? Insistase Teodora. Ana
auzea prin receptor smiorcăiala discontinuă în glasul Teodorei.
- Este ordin de la conducere. Nu se fac vizite. Toate au fost contramandate, zise Ana
înghițind în sec.
- Dar eu am așteptat această zi, m-am pregătit pentru ea. Vă rog, doar o jumătate de
oră. Pot să vorbesc cu medicul, permite-ți, nu va fi gratis...se ruga Teodora,
înțelegând că există riscul să nu-și vadă fiul.
Ana, care stătea de cealaltă parte a firului telefonic, își strânse degetele de la mâna stângă.
Scrâșni din dinți. Vorba Teodorei, rugămintea ei o înduioșase încât îi apăruse o urmă de
umezeală sub ochi. Își frecase ochii repede, să nu observe nimeni, mai ales, recepționera care nu
o scăpa din priviri.
- Dacă este nevoie de bani, voi aduce, de fiecare dată am făcut-o, nu vă faceți griji.
Poate vreți mai mult, spuneți-mi? Știu că ultima dată doctorul a fost nemulțumit că îi
dădusem doar jumătate din cât am promis, dar chiar nu aveam. Acum, voi aduce
restul ce dator... pe un ton grăbit, cu vocea ascuțită Teodora vorbise Anei.
Ana rămase șocată de ceea ce a auzit. Femeia, mama lui Emil, aflată în stare de neputință,
era dispusă să plătească pentru a-și vedea fiul. Câtă mârșăvie în spitalul acesta se gândise
54
asistenta medicală. Privi la mutra hidoasă a recepționerei. Aceasta din urmă își feri privirea. Se
prefăcuse că are ocupație luând de pe masă o hârtie. Fac bani pe necazurile oamenilor.
- Doamnă, doamnă Teodora, nu știu la ce vă referiți. Vreau să vă spun că motivul
pentru care nu puteți veni este că venim noi la dumneavoastră, exclamase plină de
satisfacție Ana. Conform unei instrucțiuni de la minister, primite alaltăieri în spital, ni
se cere să evaluăm situația socială a membrilor de familie a pacienților noștri, spuse
sora medicală cu mâna astupându-și gura, pentru ca recepționera să nu o audă ce zice.
După ce vă facem vizita, veți putea oricând să-l vizitați pe fiul dumneavoastă, trebuie
doar să treceți evaluarea, atâta tot.
- Evaluarea e complicată? Și dacă nu o trec, dacă îl pierd pe Emil? zise Teodora cu o
voce oscilând de la extaz la amărăciune.
- E o formalitate, nimic mai mult. Toți la care am fost, au trecut de evaluare, o
încurajase Ana vrând să îi îmbuneze starea de dispoziție. Am convingerea totală,
dumneavostră veți trece cu brio.
- Vă aștept, vă aștept! Dar vă rog să mă anunțați când veți veni. Plec la serviciu, mi-aș
dori să nu lipsesc de acasă în momentul când veți veni, spuse Teodora pe un ton
liniștit, observat chiar de Ana. Vreau să-mi văd fiul. Voi fi recunocătoare.
- Nu sunt stabilite date concrete, e doar un termen limită. Ce spune-ți de ziua de
duminică? Sunteți liberă? Face propunerea Ana chiar dacă în acea zi ea nu se va afla
la serviciu. Intenția dânsei era să cerceteze mai detaliat despre viața pacientului ei.
- Cum spuneți! Duminică sunt liberă, puteți chiar mâine să mă vizitați. Teodora
vorbise, vocea devenind tot mai calmă. Azi, noaptea, oricând.
- Sâmbătă vizităm rudele altor persoane. Sunteți de acord duminică? Întrebase Ana,
deși, și-ar fi dat acceptul să se ducă chiar a doua zi, însă, își amintise de invitația lui
Bogdan.
- Da, da. Duminică. Orice oră, voi fi acasă, se repezise Teodora să răspundă.
- Ora unsprezece, doamnă Teodora! Locuiți pe strada Dolorosa, numărul unu?
întrebase Ana amintindu-și de adresa indicată pe dosarul luat de la doctorul Petrovic.
- Da, corect. De când a plecat Emil, nu m-am mutat, specificase Teodora, vrând să fie
sigură că Ana notase corect adresa.
- Atunci, așteptați-mă! Spuse Ana, luându-și la revedere. Prelungirea conversației o
indispunea. Nu dorea să-i creeze iluzii Teodorei.
- Câte persoane veți fi? Întrebase Teodora, făcând deja planuri pentru a găti.
- Doar eu. Asistenta medicală Ana, îngrijitoarea fiului dumneavoastră, răspunse sora
medicală așteptând reacția mamei lui Emil. Nu voia să termine conversația telefonică,
observând că mama lui Emil se lega de orice cuvânt doar pentru a mai menține
discuția. Pe de altă parte, Ana nu mai dorea să o mintă. Luându-și încă odată la
revedere. Îi urase sănătate.
- La revedere doamnă Ana. Pe duminică, răspunse Teodora. Stați! Stați! O oprise
Teodora. Cum se simte Emil? Ce face? Aș putea să vorbesc cu el?
- Se simte minunat! Astăzi mi-a povestit despre dumneavoastră. Vă iubește mult! Mă
scuzați, trebuie să plec. Rămas bun, până duminică!
Aceste vorbe spuse în grabă au determinat-o pe Ana să întrerupă conversația telefonică.
Se rușina de propriile minciuni pe care le spunea.
Ana a pus receptorul uitându-se cu scepticism la recepționeră. Îi mulțumise acesteia, deși,
nu avea motive multe s-o facă, apoi, grăbită, s-a dus spre camăruța ei personală. De cealaltă
55
parte, mama lui Emil nu lăsase receptorul imediat din mână, ci, ascultase sunetele surde care
păreau că îi cântă în ureche. Privise la ceas, până duminică e atât de mult timp, atât de puțin, are
o groază de treburi de făcut. Toată ziua a rămas îmbrăcată în vestimentația pregătită pentru vizita
la spital. Încă spera că apelul primit a fost o glumă și o vor telefona imediat să o cheme la Emil.
S-ar fi dus fără voie la spital, dar știa ce va păți. Are treburi de făcut, se pregătește de vizita
oaspeților în duminca următoare.

Bogdan

Vizita la doctorul Petrovic, în chiar prima sa zi de rezidențiat, îi reușise. Chipul Anei îl

făcea să plutească, mergând repezit, dar, fiind atent să nu-l trântească, iarăși, cineva la podea. A
ajuns la ușa medicului. Uitându-se înspre ea, citise inscripția de pe dânsa. S-a asigurat de
corespunderea numelui de pe tăbliță cu cel indicat în biletul de trimitere. O literă în numele scris
pe bilet îi păruse că nu coincide, fiind prea mărunt scrisă. Nu dăduse prea mare atenție. Ori este
unde trebuie, ori nu este. Trăgându-și pantalonii, scuturându-și cu mâna părul și aranjându-l cu
alta, nu înainte să-l umezească cu propria salivă, Bogdan bătuse de trei ori la ușa doctorului
Petrovic, al cărui nume să străduia să-l memoreze, repetându-l de câteva ori în minte.
Nu avea emoții, cel puțin nu așa cum la început. Oricum, nu în fiecare zi faci rezidențiat.
Bogdan, fără a aștepta să-i răspundă cineva, a intrat în biroul doctorului. Îl văzuse pe
acesta cum sforăie aplecat fiind cu toată partea superioară a corpului peste un teanc de foi de pe
masă. Bogdan își privise ceasul de pe mână. Nu a întârziat, nici prea devreme nu a venit. Era
timpul exact când a fost anunțat chiar de doctorul Petrovic să vină la el pentru a-l îndruma în
privința practicii. Mai mult de atât, în ajun, Bogdan îl telefonase pe doctor amintindu-i că va veni
în ziua de mâine, zi care a sosit. Acum, Bogdan se află în cabinetul personal al medicului, dar,
după felul cum este primit de către doctor, nu ar spune că era foarte așteptat. Totuși, rigiditatea
trupului încovoiat al doctorului Petrovic, cuprins într-o somnolență profundă, nu-l sfii prea mult
pe Bogdan. Acesta își zise în sinea sa că are tot dreptul să-l deranjeze, medicul știa că va veni un
absolvent al facultății de medicină, știa cum îl cheamă. Nu a venit deodată, brusc, fără invitație,
ca și cum, ar fi căzut din pod. Bogdan avea cu el niște hârtii, cât și biletul de trimitere luat de la
facultate. Fără acest document ar fi fost mai complicat să demonstreze că într-adevăr el este
persoana care urma să facă rezidențiat. Abia acum și-a dat seama de vorba Anei. A uitat să-i
spună că nu face practică, ci, rezidențiat. Nu este o faptă gravă.
Apropiindu-se cu încă doi pași de masa unde stătea trupul amorțit al doctorului, Bogdan a
bătut îndeajuns de puternic în lemnul tare încât medicul tresări amenințând pe toți din jur că îi va
lega de mâini și de picioare și câte cinci sedative le va injecta. Bogdan a dat înapoi. Medicul se
trezise, însă, curmarea din exterior a somnului său profund, l-a făcut făcuse pe doctor să nu își
dea seama imediat de motivul trezirii sale inopinate. Spera să fie un vis. Dar nu a fost așa.
Bogdan îl privea pe doctor care se vârcolea tumultos pe scaunul său. Starea zgomotoasă și
neliniștită a medicului se terminase în momentul când Bogdan vorbise:
- Bună ziua domnule ..trovic, spuse Bogdan, uitând, iarăși, numele medicului, deși,
avea în mână biletul de la universitate. Acolo, ar fi putut să citească numele, dar,
probabil, zăpăcit de jocul somnambul al medicului, a uitat.
Doctorul Petrovic nu păruse că a sesizat în vorba lui Bogdan lipsa formulării în întregime
a numelui său. Alura tulburată de mai devreme se schimbase în una flegmatică, calmă, medicul,
ridicându-se de pe scaun, într-un gest de respect pentru oaspetele său, care, deși, îl observase

56
destul de bine, nu putea să-și amintească identitatea. Se uitase cu o oarecare nedumerire la
Bogdan, zicând:
- Bună, bună pacient! Ia loc aici, cu vocea încă palidă, probabil somnul care i-a fost
întrerupt, durase ceva timp, încât, în glasul doctorului se mai simțea amprenta de
inerție a trupului medicului.
Bogdan nu a dat curs invitației medicului continuând să stea mai aproape de ușă. Auzind
că doctorul îl numise pacient, tânărul aspirant la rezidentură se supărase nițel, brusc, apropiindu-
se de masa doctorului și punând pe masă biletul de trimitere, împingându-l cu două degete spre
medic. Hârtia se împotrivea să se deplaseze în direcția trimisă. Bogdan o mototolise în formă de
bețișor, făcându-i încă odată avânt spre partea unde stătea medicul. De această dată, foia nimeri
exact pe centrul unui dosar aflat în partea dreaptă a marginii mesei de lângă medic. Doctorul
luase hârtia mototolită, o despăturise, apoi, uitându-se în ea, exclamase:
- O, tu ești, doctorașul! A scos un râs care nu-i prea plăcuse lui Bogdan.
Medicul Petrovic s-a ridicat de pe scaun luându-și din cuier halatul său de medic. Când
Bogdan își făcuse apariția în biroul său, doctorul avea îmbrăcate pe el hainele proprii, obișnuite.
Bogdan remarcase că medicul nu prea fusese mulțumit de faptul că îi aruncase în așa fel
foaia, însă, pe de altă parte, doctorul și-a dat seama de prostia făcută. Nu procedase corect
numindu-l pacient, de aceea, a trecut cu vederea momentul.
- Sunt Bogdan. Am vorbit ieri cu dumneavoastră în privința rezidențiatului. Profesorul
Bronisław m-a ajutat să vă găsesc, zise Bogdan, făcând, iarăși, câțiva pași înapoi.
Medicul își luase ochelalarii de pe masă. Halatul îl îmbrăcase. Biletul pe care l-a primit, îl
băgase în sertar, iar de acolo a luat un jurnal. S-a îndreptat spre Bogdan. Felul cum se deplasa
medicul îl nedumeri pe Bogdan. I se părea că acesta ar vrea să-l cotropească. Ochii doctorului îl
urmărea cu atenție. Bogdan se ferise din calea medicului. Doctorul părea că nu-l observă, ținând
jurnal în mână, îl deschise. Cerceta în el, părea că ar căuta ceva. Bogdan, de felul său nu era o
persoană timidă, văzând că medicul îl cam ocolește, tușise în van, zicându-i doctorului:
- Am deosebita plăcere să vă cunosc, domnule Petrovic, rosti cu o ușoară apăsare a
numelui medicului.
Doctorul zâmbise, deși, de această dată chipul îi era mai puțin urâcios ca prima dată, se
uitase cu interes la tânăr. Îi făcuse semn să îl urmeze. Bogdan interpretase gestul său ca pe o
solicitare de a-l saluta în modul caracteristic bărbaților, astfel, când medicul îi întinse mână,
Bogdan o apucase cu a sa și o fluturase de câteva ori. Medicul se amuzase pe seama acestui fapt.
Bogdan s-a mirat. Nu a înțeles mimica amuzantă a doctorului.
- Hai cu mine. Vreau să-ți arăt împărăția în care vrei să intri, dar te previn, nu faci nici
o mișcare fără să mă anunți, pe mine sau pe asistenta medicală.
Bogdan dăduse din cap în semn de aprobare a spusele doctorului.
- Bogdan Marcos, absolvent, îndreptat de către profesorul Bronislaw, am vorbit ieri la
ora șaisprezece. Spuse medicul citind în îndreptare.
Au ieșit ambii din birou.
- Țineți minte! Pe un ton vioi exclamase Bogdan.
- Ațipisem un pic, continuase medicul, parcă, vrând să-i demonstreze lui Bogdan faptul
că amorțeală în care l-a prins mai devreme când a intrat în biroul său nu îl făcuse să
uite de vizita sa.
Bogdan n-a replicat. Doctorul schimbase câteva cuvinte cu unul dintre persoanele care
treceau pe lângă ei.

57
 - Acesta e neurologul nostru. E cu trei ani mai mare ca tine, îl vei cunoaște, e un om
cumsecade. Ce-i drept, în această instituție normalitatea poate fi total diferită de
starea firească a lucrurilor care îți este ție cunoscută, vorbise doctorul Petrovic,
văzând cum Bogdan se uimise când celălalt doctor, neurologul, a dus două degete la
buze și îi transmise salutări medicului Petrovic. Urmează-mă, spuse medicul și îl
ghionti în glumă pe Bogdan. Să nu te miri. Am avut o zi complicată azi, patru
consultații, două vizite la doi dintre pacienții noștri, unul dintre care intrase în criză,
puțin obosit. Fiind prima ta zi aici, nu te voi complica cu multă informație. Apropo, ai
mai fost într-un spital de nebuni? Întrebase medicul.
Bogdan, de parcă ar fi o întrebare ca oricare alta, îi răspunse medicului:
- Nu, doar în spitale pentru cei obișnuiți.
Doctorul Petrovic începuse să râdă. Îi plăcuse răspunsul, l-a amuzat.
- Nu ești chiar așa de posac cum pari la prima vedere. Îmi place cum gândești. Să știi că
aici nu diferă mult lucrurile față de celelalte spitale, doar că publicitatea proastă
făcută dea lungul timpul spitatelor de psihiatrie a dus la aceea că lumea ne crede
smintiți. Apoi, uneori, chiar aș fi de acord.
Între timp îndreptându-se pe holul din coridor, Bogdan auzea strigăte venite din spatele
ușilor pe lângă care mergea. În unele urlete se auzea o voce de femeie care striga după ajutor.
Cerea să fie scăpată de chinul în care trăiește. Alt strigăt, mai ascuțit decât precedentul,
semănând cu a unui copil, solicita stăruitor să vină mama sa. Deși, Bogdan era o persoană
stăpână pe emoțiile sale, reușind, de regulă, să nu se lase prins în mrejele lor, sunetele stranii ce
le auzea, îl înfricoșau, chiar dacă nu până la moarte. Totuși, disconfortul emoțional devenea
foarte apăsător.
- E ceva obișnuit aici. Ți-am zis, normalitatea e diferită de cea pe care o cunoști tu.
După o lună nu vei mai da atenție. Va veni la tine un pacient să îți ceară să-l sedezi,
altul îți va striga în ureche, vor fi și din acei care să-ți sară în cap sau vor dori să te
pupe. Nimic din acestea cât de ciudate par acum, nu va fi atât de bizar în câteva
săptămâni. Să-ți spun ceea ce te va uimi. Lucrând atâțea ani în acest spital, am ajuns
să fiu dependent de acest anturaj. Nu îmi imaginez ce aș face fără pacienții mei.
- Vreți să spuneți că dacă voi ajunge medic, aș putea să am plăcere de la faptul că
pacienții de aici chiuie și zbiară cum o fac aceștia acum? Întreabă Bogdan, auzind cu
doar zece secunde în urmă, în spatele lor, cineva scoțând sunete asemenea unei capre.
Bogdan și medicul s-au întors să vadă pricina acestei zbierături. La o distanță de vreo
zece metri de ei, dintr-o sală pentru pacienți, pe lângă care trecuse dânșii adineaori, se ivise un
cap de femeie. Restul corpului era ascuns de ușa întredeschisă. Femeia, a cărei fețe era greu de
văzut, începuse să zbiere. Apucând cu mâna de ușă, pe semne, încercând să o deschidă. Nu
trebuia o forță enormă pentru a ieși în afară. Bogdan o privea atent, parcă, ar fi asistat la un
spectacol. Stătea ca o stană de piatră uitându-se la ea. Neclintirea lui pe coridor devenise un
obstacol pentru cei care voiau să treacă pe hol. Abia când doctorul Petrovic îl atinse de braț,
acesta se dezmeticise și dăduse la o parte din cale. Ferindu-se din mijlocul coridorului, ambii
scrutau curioși pacientul. Ușa, unde se afla femeia, s-a deschis, însă, pacienta nu încerca să iasă
de acolo. Își arăta doar capul zbierând în continuu. Personalul care trecea prin apropiere nu dădea
nici o atenție, fapt care îl făcuse pe Bogda să îi zică medicului:
- De ce nimeni nu intervine, uitați-vă cum urlă?
- Așteaptă! Răspunse doctorul Petrovic pe un ton foarte calm, ca și cum, era ceva firesc
să lase pacientul să zbiere mai departe.
58
 - Nu vă înțeleg, doar vedeți și dumneavoastră că femeia se zbate. De ce nu o calmează
nimeni? Interveni iarăși Bogdan, nedumerit de imaginea neordinară văzută în fața
ochilor.
- Așteaptă, îți zic! Exclamase doctorul, de această dată, pe un ton care îl făcuse pe
Bogdan să se supună.
S-a mulțumit să aștepte. La un moment dat, femeia tăcuse. Nu scotea nici măcar un piuit
sfrijit. Nu s-a ascuns. Stătea lângă ușă, se uita în coridor. Doctorul Petrovic văzând că scena de
zbierat se terminase, porni în drumul său. Bogdan mergea din urma sa.
- Vezi! Rostise mulțumit doctorul.
Bogdan nu pricepuse ce avuse în vedere medicul.
- La ce vă referiți? Întreabă el, vrând să clarifice.
- S-a liniștit. E pacienta noastră de cinci ani, o cunoaștem în fiecare detaliu. Știm cum
se manifestă în toată splendoarea ei de demență. Chiar și aceștia care au apucături
psihice să nu uităm, sunt oameni. Se epuizează nebunia lor după o vreme de gălăgie.
Le dăm medicamente, se calmează imediat, dar rostul? Nu avem așa multe leacuri la
dispoziție, improvizăm, adăugase doctorul Petrovic, zâmbind.
- Mă scuzați, dar mi s-a părut că toți asistau cu plăcere la scenă, spuse Bogdan.
- Amintește-și de fiecare dată că ești într-o casă de nebuni, atâta tot, zise medicul,
oprindu-se în fața unei alte săli de partea căreia se afla un alt pacient.
Bogdan aștepta indicațiile medicului. Doctorul Petrovic cercetase hârtiile pe care le luase
cu el din birou. Medicul schițase un surâs de scurtă durată. Această stare de satisfacție îi trezise
curiozitatea lui Bogdan. Înainte să intre în sală, medicul bătuse la ușă de câteva ori, dar nimeni
nu a dat vreun răspuns.
- Probabil doarme! Zise medicul, uitându-se în direcția lui Bogdan.
Bogdan a ridicat din umeri, neavând ce să spună. Medicul a mai bătut de câteva ori în
ușă, însă, adresările sale au rămas fără răspuns din nou. Medicul a mornăit ceva sub nas, Bogdan
nu a priceput.
- Da, cu siguranță doarme individul, rostise răbufnind doctorul. Cum crezi, dacă
deranjezi un tip care doarme, este asta o faptă amorală? În întrebase medicul pe
Bogdan.
Bogdan fusese luat prin surprindere, însă, nu se pierduse cu firea, răspunzând într-un așa
mod încât să nu dea un răspuns prea concis:
- Aici, domnule doctor, trebuie văzut scopul pentru care se face, dar și voința persoanei
care doarme. Căci, sunt momente când cineva te roagă să-l trezești la o anumită oră,
iar atunci, nemulțumirea nu ar trebui să apară. Totodată, sunt situații în care starea de
somnolență în care se află o persoană îi poate pune viața în pericol, iar aici, de
asemenea, este necesară o intervenție a cuiva, spuse Bogdan, uitându-se la holul
coridorului unde, în partea stângă se auzeau iarăși sunete ciudate. Pesemne, vreun
pacient aflat în criză, se gândise Bogdan.
- Și dacă nu te-a rugat să-l trezești, nici nu se află în pericol, ci pur și simplu, vrei să-l
trezești și atât, ce zici, ar fi aceasta normal? Întreabă doctorul, vrând să-l pună în
dificultate pe Bogdan.
- Oricum veți proceda, să știți că veți face corect, căci, intenția e cea care contează, iar
dacă fapta este făcută cu scopul de ajuta persoana, atunci, nu e nimic rău să deranjați
somnul cuiva, răspunse Bogdan, încercând să iasă din încurcătură.
- Să aflăm cum este, spuse doctorul apăsând pe clanță.
59
 Înainte să intre în sală, medicul s-a oprit. S-a întors spre tânărul rezident medical
privindu-l:
- Am uitat cu desăvâșire! Acum nu avem timp, dar mai târziu va trebui numaidecât să o
faci.
- Să fac ce? Se arătase nedumerit Bogdan.
- Costumașul! A rostit pe un ton hazliu medicul. Halatul am uitat să ți-l dau. Intrăm,
rezolvăm mai târziu.
Ușa nu s-a deschis, deși doctorul a tras mânerul îndeajuns de puternic încât doar dacă era
încuiată ori cineva mult mai robust aflându-se de cealaltă parte a ei, opunea rezistență, făcând
imposibilă deschiderea ei.
- Parcă nu am încuiat-o! Spuse doctorul, ca și cum, s-ar întreba pe sine.
- O fi încuiat-o angajatul, cine știe. S-o fi odihnind și el, își dăduse cu părerea Bogdan.
Doctorul începuse să râdă, bătându-l cu o atingere uoară pe tânărul rezident peste umăr,
în același timp, salutându-l pe unul dintre angajați care era prin preajmă. Coridorul vuia de
gălăgie. Bogdan nu se simțea în apele lui. În plus, medicul începuse să rădă cu poftă. Bogdan nu
pricepuse motivul stării de veselie a doctorului. În fața lor apăruse o asistentă medicală, s-a uitat
zâmbind la Bogdan, apoi, se adresase doctorului pe un ton ascuțit:
- Iarăși vă chinuiți cu Bolivar!
- Se luptă cu noi! Răspunse doctorul.
- Vă va cuceri într-un final. Să chem întăriri? Zise asistenta medicală în glumă. N-a stat
la vorbă mult. Pășind pe lângă Bogdan, l-a salutat cu o ușoară fluturare din mână.
Tânărul rezident i-a răspuns cu aceeași manieră.
- Nu, Liko dragă, uite, avangarda, spuse medicul, arătând cu mâna spre Bogdan.
- Să nu-l ataci direct, te va învinge. Spune-i o poveste, are mai mult efect, exclamase cu
voce ridicată asistenta medicală. Îi dădea aceste indicații lui Bogdan. Dânsul însă nu
avea nici o ideea despre ce vorbesc cei doi.
Doctorul a remarcat nedumerirea și îndoiala care apăruse pe chipul lui Bogdan. Tânărul
practicant stătea nemișcat, așteptând explicații, explicații care urmaseră imediat. Medicul,
uitându-se la trupul zvelt al asistentei medicale, spuse:
- E Ilinka, sora. Sora medicală. E zvăpăiată de felul ei, dar, în linii generale, e o fată
bună. Aproape patru ani lucrează aici.
- Cine e Bolivar? Întreabă Bogdan, vrând să pară că nu-l prea interesa persoana
asistentei medicale.
- Președintele sud american, cum, nu știi? Zâmbise doctorul.
- Și ce legătură are el cu dumneavoastră, de ce a.. sora medicală spunea că ne va cuceri,
recomandându-mi să-i spun o poveste? Întrebase, iarăși, Bogdan, nemulțumit de hazul
care se făcea pe seama sa. Nu era cel mai înflăcarat om, nu ar face orice sacrificu doar
să ajungă medic. Nu voia să fie luat în batjocură, deși, se aștepta să fie ținta glumelor.
Întotdeauna când intra într-un colectiv nou se găseau din cei care să glumească.
- Președintele, râdea doctorul Petrovic, se află după această ușă.
Medicul apăsase din nou pe clanță. Ușa s-a deschis de această dată, fapt care l-a uimit pe
Bogdan, fiindcă, nu observase ca medicul să scoată vreo cheie din buzunar pentru a descuia
lacătul. Mai devreme nu reușea să o deschidă. Asistenta medicală se prăpădea de râs.
- Bate în retragere, declară pace sau e doar un armistițiu de câteva minute. Hai, să
intrăm noi, cei doi soli ai regimului spitalicesc, surâse doctorul, intrând în cameră.

60
 Soldat, adăugase medicul, adresându-se surorii medicale, intrăm pe câmpul de luptă,
dacă nu venim la timp, aduci garnizoana.
- Am înțeles! Exclamase asistenta medicală. Voi face întocmai cum spui, comandante!
Am plecat!
Femeia bătuse în retragere lăsându-i pe cei doi lângă ușă. Înainte să plece, l-a mai salutat
încă o dată pe Bogdan. Tânărul rezident nu pricepea nimic din cele ce se petreceau. Nu voia însă
să întrebe. Prefera să aștepte deznodământul.
Bogdan l-a urmat pe doctorul. Avea o anumite reținerea. Chiar să fie un președinte în sala
în care voiau să intre, se gândise el. Medicul Petrovic a simțit teama lui Bogdan. S-a întors cu
fața spre el. Ținând ușa întredeschisă l-a chemat înăuntru:
- Vino băiete! Faci parte din avangardă. Cine ne va apăra de revoltat? Îi făcuse semn
medicul să îl urmeze cât mai repede.
Bogdan a dat curs invitației.
- Credeai că intrăm în vizită la un coleg de serviciu?
- Am văzut cum ați ciocănit în ușă, îmi imaginasem că veniți în vizită la alt medic, un
coleg, răspunse Bogdan, aruncându-și privirea în întreaga cameră.
Cerceta sala. Dacă este acolo vreun președinte de țară, cu siguranță nu are pretenții mari. Pereții
erau albi, așa cum se obișnuiește într-o instituției medicală. Nu existau tablouri, mobilă catifelată
și nici mese pline de documente.
- E un pacient, e cel mai antic pacient pe care îl avem, zise medicul, apropiindu-se de o
altă ușă, mai mică, aflată în cameră. Doctorul își apropiase urechea de ușă. Ascultase
câteva secunde, apoi, revenind lângă tânărul practicant care uita în continuu prin
cameră, exclamase pe un ton mulțumit:
- E la baie, așteptăm!
Bogdan s-a apropiat de patul poziționat pe centrul camerei. A întins mâna apucând
plapuma. O cercetase cu atenție. Medicul îi zise:
- E scutul lui! Întodeauna are defensiva în stare activă. Cu siguranță o fi pus și capcane
pe aici, fii atent, nu atinge nimic, s-ar putea să îți cadă vreun obiect în cap, ori să te
lovești de vreun lucru ascuns prin lenjerie.
Bogdan se ferise imediat cum auzise sfatul doctorului. S-a retras mai aproape de ușa
lăsând să cadă jos plapuma.
- De ce Bolivar, e numele său de familie? Întreabă Bogdan, auzind niște sunete
ascuțite, semănând cu un cântec soldățesc, venite de la ușa aflată în interiorul camerei
unde, mai devreme, doctorul Petrovic a tras cu urechea.
Doctorul zâmbise. S-a uitat într-un sertar al noptierei aflată lângă pat. Scoase de acolo
niște pastile, le fluturase în lumina becului.
- S-a autoproclamat! Tulburare de identitate disociativă, spuse medicul apropiindu-se
de ușa interioară aflată în odaie.
- Vă referiți la dedublarea personalității? Întreabă Bogdan, explicându-și această
neînțelegere: Nu sunt chiar inițiat în domeniul psihiatric, dar cred că la aceasta vă
referiți?
- Da, la ea, a răspuns medicul. Ne bucurăm, totuși, are numai o imaginație. Se crede
Bolivar. Pe noi, ne consideră demoni spanioli. De fiecare dată are aceleași solicitări.
Vrea să-i eliberăm teritoriile de sub stăpânire.
- E acolo acum, da? Întrebase Bogdan, uitându-se în direcția ușii dinăuntrul camerei.

61
 - Da, cum am spus, face baie. Dar în calitatea noastră de soli, îi vom cere să își
sfârșească imediat ritualul.
Doctorul a tras de mânerul ușii. Nu era încuiată. I-a făcut semn lui Bogdan să tacă. A
deschis. De cealaltă parte se auzea un sunet caracteristic căderii apei. Când medicul a deschis ușa
un scârțâit strident se împrăștiase în încăpere. Sunetul pătrunzător a pus capăt ocupației
pacientului. Apa curgătoare nu se mai auzea. Doctorul Petrovic a dat înapoi câțiva pași. L-a
apucat de braț pe Bogdan împingându-l în partea opusă a ușii. Bogdan nu înțelese gestul
medicului, dar a făcut ceea ce îl îndemna medicul. Ambii stăteau nemișcați privind la ușă.
Bogdan nu știa ce va urma. O mână apăruse. Se sprijinise de ușă. Bogdan privea cu o ușoară
teamă. Doctorul flutura medicamentele luate din sertarul noptierei. Din moment în moment
cineva trebuia să apară în fața lor, însă, mâna pe care Bogdan o zărise nu a stat înțepenită multă
vreme. Individul și-a retras-o. Medicul se înfuriase. Tânărul rezident observase mimica plină de
mânie a doctorului.
Medicul îi aruncase setul de medicamente lui Bogdan. Îi șoptise să să aibă grijă de ele, să
nu se miște din loc.
- Viktor, ți-am adus tributul, zise doctorul, apropiindu-se de ușa deschisă de la baie.
Acesta e numele său, adăugase, în șoaptă, doctorul Petrovic, privind la Bogdan.
- Nu știu cine-i Viktor, dar dacă-l mai vezi, spune-i că îl voi nimici și pe el, exclamase
pe un ton autoritar pacientul.
- Mă scuzați, Don Bolivar, voi îndeplini porunca Măriei Sale, dar până atunci, primiți
tributul datorat să vi-l plătesc, zâmbise doctorul, adresându-se pacientului care nu
voia să iasă din baie.
- Lăsă-l pe altar, lângă tronul meu. Pleacă, a răspuns pacientul stând în continuu ascuns
după peretele din odaie.
- Măria Ta, dar supusul vrea să vă vadă. Vrea să știe cum o mai duceți, vrea să
cunoască care e starea sănătății Sale, spuse doctorul, apropiindu-se și mai mult de ușa
de la baie. A privit în interior încercând să dea de pacient.
- Nu vreau să te văd, pleacă am spus, strigase cu vocea dură pacient.
- Am prins un spaniol, e tânăr, robust, așa cum mi-ați cerut. E doar al Măriei Voastre,
exclamă doctorul, așteptând cu o curiozitate citită pe față să vadă ce va face pacientul.
- Unde-i, dați-mi-l acum, îl omor! Se agitase pacientul, făcându-și avânt să iasă din
baie. Doctorul îi ghicise intenția. S-a proptit în partea stângă a ușii așteptând să iasă
pacientul. I-a dat indicație lui Bogdan să se ferească.
Pacientul se îndreptase cu o viteză nebună spre ieșirea din baie, fără a mai vedea ceva în
jurul ochilor săi, însă, drumul lui fusese de scurtă durată, căci, medicul l-a prins cu ambele mâini
și l-a legat cu o bucată de funie pe care a scos-o din buzunar. Îi făcuse semn lui Bogdan să îl
ajute. Bogdan șovăise câtea momente, dar, solicitarea medicului, vocea lui poruncitoare, îl făcuse
pe tânărul practicant să nu rămână în poziție de ezitare. Bogdan îi ținea mâinile pacientului, iar
medicul îi legase cu funia ambele mâini, ținute în față. Pacientul nu opunea rezistență, cel puțin,
imediat cum îi fusese legate mâinile, devenise foarte calm, dar, medicul, încă îl ținea de braț,
urmărindu-l. Domolindu-și purtarea, pacientul încercase să se așeze în genunchi. Doctorul
Petrovic îl lăsase să facă ceea ce voia. Bogdan se ferise într-o parte.
Pacientul se întinse cu tot corpul pe podea, mâinile le întinse perpendicular cu trunchiul
său, iar picioarele le ghemuise. În această poziție, culcat pe spate, la podea, pacientul se uita la
doctor, închizând, apoi, deschizând ochii. Lui Bogdan i s-a creat senzația că pacientul se juca cu
medicul. Doctorul închise ușa de la baie, dar nu înainte să intre pentru câteva secunde înăuntru.
62
Strigase ceva nedeslușit, părând că ar ocărî starea în care se află cămăruța, apoi, după ce ieșise și
încuiase ușa, îi vorbise pacientului:
- Viktor? Exclamase medicul Petrovic pe un ton interogativ, așteptând reacția
pacientului.
Bărbatul, care abia acum i se vedea chipul în toată splendoarea sa, stătea aproape
nemișcat. Singurul lucru care-i trăda existența de viață în el era respirația adâncă, provocând un
sunet palid, ca și cum, ar fi trudit fizic foarte intens cu puțin timp în urmă.
- Viktor, trebuie să te examinez, ai fost programat astăzi, îți amintești ultima dată când
te vizitasem? M-ai rugat să nu uit să vin cât mai curând. Ridică-te! Vorbise doctorul,
așezându-se pe un scaun aflat lângă pat.
Bogdan încă avea temeri în privința pacientului, de aceea, în momentul când acesta se
zvârcolise câteva ori pe podea, bătând cu palma de două ori, tânărul practicant se grăbise să se
apropie iarăși de ușa de la ieșirea din cameră. Doctorul îi observase comportamentul lui Bogdan,
zâmbi. Pacientul s-a sculat de la podea îndreptându-se spre pat. Ajungând față în față cu medicul,
îi zise:
- Domnule Radoslav, când mă externați?
Medicul nu-i răspunse la această întrebare. Calmul pe care îl avea pacientul îl nedumerise
și, totodată, îl uluise, pe Bogdan.
- Am venit să te examinez, să văd starea sănătății tale Viktore, te rog, urcă aici... spuse
doctorul, arătând spre patul alăturat, vrând să se eschiveze de a da un răspuns concis
la întrebarea adresată mai devreme.
- Când mă veți externa? Întreabă iarăși pacientul.
- Vrei s-o vezi pe Ilinka? Zise doctorul, ca și cum, ar fi vrut cu tot dinandinsul să nu
răspundă la întrebarea respectivă, fapt care îl făcuse curios pe Bogdan, căci, era doar
o întrebare simplă, nu pricepea încercarea dârză a doctorului Petrovic de a se eschiva
de la răspuns. Tânărul rezident încă nu se obișnuise cu acest comportament liniștit al
pacientului. Două minute în urmă era gata să-i rupă în bătaie pe amândoi, iar acum,
stă ca un condamnat așteptându-și termenul de eliberare.
Curiozitatea lui Bogdan crescuse având în vederea că perioada de aflare în camera
pacientului creștea. Nu s-a ferit de lângă ușă. Urmărea cu atenție chiar diabolică scena ce se
prezenta alături, în care cei doi actori, ambii, în îmbrăcăminte de culoare albă, jucau piesa. Se
amuzase în sinea sa pe nuanța veșmintelor celor doi. Dacă nu ar cunoaște care e pacient și care e
doctor, uneori, ar putea să facă confuzie între ei, luându-l drept medic pe pacient. Privind cu o
mai mare atenție, i se păruse că pacientul chiar ar fi mai potrivit să fie doctor, cel puțin, după
înfățișare, decât, însăși medicul Petrovic.
- Nu, nu vreau să vină ea! Exclamă pacientul, rugându-l pe doctor să nu cheme așa o
persoană.
- Atunci, așează-te cum te-am rugat eu, zise medicul, spunându-i, din nou, să urce pe
pat și să se culce cu fața în pernă.
- Dar promiteți să nu o chemați? Vorbise pacientul, urcând încet pe pat.
- Urcă, Viktore! ridicase vocea doctorul și îl apucase pe pacient de braț trăgându-l în
pat.
Pacientul nu se răzvrătise deloc, nu mai striga, nu mai chema pe nimeni la revoltă, nici un
cuvânt despre spaniolul de care doctorul îi aminti mai devreme nu a adus vorba. O atmosferă
indolentă s-a lăsat în cameră. Pacientul nu își spunea Bolivar. Devenise, deodată, un om în
deplinătatea facultăților mintale. Acest comportament liniștit al bolnavului îl surprindea tot mai
63
intens pe Bogdan. Se uita cu atenție la doctorul Petrovic. Acesta era ocupat să scoată seringa. A
luat un flacon de soluție, a pompat lichidul gălbui în tubul seringii printr-un ac. Lichidul din
flacon era depozitat în interiorul seringii prin intermediul acului cuplat la seringa însăși. Doctorul
privea la fapta pe care el însăși o executa, surâdea, mulțumit, pesemne, de ceea ce făcea.
- Imediat îți va fi mai bine, zise medicul, punând mâna pe brașul drept al pacientului
care stătea culcat cu burta pe pat.
- Nu mă simt rău, domnule Radoslav, a îngânat pacientul.
A vrut să se întoracă cu fața la doctor, dar medicul îl oprise din gândul său, ținând și mai
tare de braț. A apăsat cu putere pe umăr oprind orice mișcare bruscă a bolnavului. Îi curmase
orice încercare a pacientului care dorea să își schimbe poziția. Intenția doctorului era de a-l ține
cu burta în jos, ca și cum, doctorul nu ar vrea să-i vadă chipul pacientul.
Bogdan urmărea cu și mai mare interes tabloul a cărui culori deveneau tot mai aprinse.
- Tinere, zise doctorul, adresându-se lui Bogdan, mă ajutați?
- Da, domnule doctor, răspune automat Bogdan, părând că s-a trezit dintr-un somn în
care visa ceva, dorindu-și visul să continue. Solicitarea de ajutor parvenită de la
medic îl făcuse să-și întrerupă visul.
Bogdan s-a grăbit să se apropie de doctor, însă, medicul ferise la o parte scaunul pe care
stătuse până atunci, întinzând mâna spre Bogdan. Îl oprise din mers.
- Știi unde e recepția? Întreabă medicul pe Bogdan.
- Da, înainte de a veni la dumneavoastră în birou, am întrebat acolo, răspunse Bogdan.
- Du-te repede și cheam-o pe Ilinka. Dacă nu-i acolo, zii recepționerei să o găsească,
spune-i că-i urgent. Pacientul Bolivar trebuie numaidecât sedat.
Bogdan dăduse din cap în semn de aprobare, se întoarse spre ușă și o luase la fugă prin
coridor. Rămas singur, medicul îl ținea în continuare pe pacient de braț, asigurându-se că acesta
nu își va schimba poziția sa. Pacientul vorbise:
- Ați mințit domnule Radoslav, ați mințit!
Doctorul nu îi dăduse nici o replică, apucând cu mâna seringa, i-o injectase în venă. Felul
în care îi administrase lichidul părea că îi crea o plăcere abominabilă. Bonavul mornăise ceva
nedeslușit. A încercat să se ridice din pat, dar, chiar în lipsa unei rezistențe din exterior, acesta se
prăbușise înapoi. Doctorul s-a uitat la el, apoi, luând seringa, a ascuns-o într-o hârtie punând-o în
buzunarul haine sale:
- Da, am mințit, javră ordinară ce ești, spuse doctorul, lovind cu palma în cap pacientul.
Doctorul s-a îndepărata de pat. Era pornit spre ieșirea din cameră, dar nu a deschis ușa, ci,
apropiindu-și urechea de ea, a ascultat. Voia să fie sigur că nu va intra cine în cameră. Avea
cheile, însă, ușa era descuiată. Oricând putea să dea buzna vreun alt pacient ori lucrător medical.
Nu-și dorea. Pe de altă parte, poziția sa în spital îi permitea să intre oriunde dorea, oricând, fără a
aduce justificări.
De cealaltă parte a ușii se auzeau foșnete, niște pași grăbiți, pași domoli, strigătele
ciudate. Sursa acestor sunete sporadice, haotice probabil, se afla în starea de neliniște a altor
pacienți, așa se gândise medicul Petrovic. Dezlipindu-și urechile de ușă, privise la bolnav.
Acesta, culcat pe burtă, ca și mai înainte, părea că este un mort. Doctorul s-a apropiat de pat. A
întins mâna fixând-o deasupra bolnavului. Îi ridicase capul. Cu mâna dreaptă liberă întinsă în
palmă a adus-o în dreptul nasului pacientului. Îi simțise respirația. Deși, pacientul avea respirația
normală, doctorul nu păruse foarte încântat de acest fapt, luându-și mâna și lăsând să cadă capul
pacientului în pernă. În același timp, băgase mâna în alt buzunar al halatului său. A dat cu
degetele peste niște obiecte de sticlă. A scos de acolo o fiolă. Din alt buzunar a luat aceeași
64
seringă pe carea folosit-o prima dată. Fiind gata să spargă vârful fiolei în care se afla lichidul,
doctorul întinse mâna se lovească flaconul de marginea patului, fapta sa însă nu avea să fie dusă
la sfârșit. Ușa camerei se deschise. În odaie a revenit Bogdan însoțit de o asistentă medicală.
- M-ați chemat, domnule Petrovic? Întreabă asistenta medicală.
- Da, Ilinka! Ce bine c-ai venit! Bolivar al nostru a avut o criză. A trebuit să-l liniștesc.
Te rog să îl ții sub supraveghere o perioadă. Katarina îmi ceruse să-i fac o vizită,
dânsa era prea ocupată, acum, ți-l încredințez ție, zise doctorul, zâmbind haotic și
intermitent.
- Am priceput! Ștică că vă sunt la dispoziție mereu! Voi avea eu grijă de el, răspunse
Ilinka, apropiindu-se de pat. A privit la trupul nemișcat al pacientului, apoi,
întorcându-se spre doctor, adăugase:
- Astăzi Bolivar a fost pe aici?
- Da, când intrasem cu practicantul... apropo, Ilinko, ți-l prezint, Bogdan.. va face
practica la noi, vezi să-l îndrumi, spuse medicul, arătând cu mâna spre tânărul
practicant ce stătea lângă ușa de la intrare.
- Ne-am cunoscut, deja! Exclamase Ilinka, zâmbindu-i lui Bogdan. Îi fluturase din nou
cu mâna.
Bogdan o salutase printr-un gest asemănător. Pentru cineva priceput în ale vieții, cum era
doctorul Petrovic, lesne înțelegea că nu avea mare plăcere Bogdan să devină discipolul asistentei
medicale, lucru care, însă, nu-l oprise pe doctor să încerce a-i apropia:
- Pentru ziua de azi, ajunge cât te-am chinuit, a spus doctorul. De lunea viitoare, cum
vii, o cauți pe Ilinka. Ea va fi îndrumătorul tău. Și nu uita, Ilinko, să-i aduci haine.
Neașteptând vreo reacție din partea lui Bogdan, a mai adăugat:
- Să nu-l pierzi din ochi, e sub stricta ta supraveghere...
- Am înțeles dom’le doctor! Am eu grijă de ucenicul meu. Ai auzit, luni să mă cauți…
exclamase Ilinka surâzând.
- Înțeles profesore, răspunse Bogdan, vrând să mențină ritmul comico-tragic în care se
afla.
- Eu plec. Am câteva treburi urgente de rezolvat. Dacă mă caută cineva, îi spui că sunt
plecat în deplasare de serviciu, spuse medicul, vorbindu-i Ilinkăi.
- S-a făcut, să trăiți, zâmbise Ilinka, conducându-l pe doctor spre ieșirea din cameră.
Bogdan, văzându-l pe medicul Petrovic că are intenția de a părăsi camera, își croise și
dânsul drum spre ieșire. O mână îl apucase de umăr, oprindu-l:
- Tu rămâi aici, îi zise Ilinka. Acum ești sub supravegherea mea, ai auzit ce a spus
domnul Radoslav!
- Da, tinere, stai. Eu plec, astăzi nu voi mai fi pe aici. Rămâi vreo oră, două. Fă
cunoștință cu ambianța, cu angajații. De luni vei intra în regimul nostru. Dacă vei
avea nevoie să pleci mai devreme, acordul de la ea să-l ceri, zise doctorul, arătând
spre Ilinka. Acum, ea îți este coordonatorul.
Doctorul își luase rămas bun de la ambii, dar înainte să iasă pe ușă, o preveni pe Ilinka:
- Dacă se trezește, știi ce să faci!
Ilinka a scos din buzunar o seringă, scuturând-o și îndreptând-o spre pacient, exclamând:
- Numaidecât, imediat îi voi clăti trupul pe dinăuntru.
- Să nu exagerezi! Adăugase doctorul, apoi, părăsi camera.
Bogdan s-a uitat cu o ușoară irascibilitate la Ilinka. Aceasa venise lângă patul pacientului.
Îl bâjbâi pe trup. Îi ridicase capul, lăsându-l în cădere liberă. I-a apucat mâinile trăgându-le în
65
părți. Părea că intenționează să i le smulgă. Fiecare dintre brațe fusese ridicat, apoi, coborât de
câteva ori. După acest ritual inexplicabil, asistenta medicală își puse mâna pe spatele pacientului
mergând cu degetele pe trupul acestuia, apăsând, uneori, pe coloana vertebrală. Bogdan nu
înțelegea comportamentul asistentei medicale. La felul cum manipula cu trupul bonavului, jocul
deocheat făcut, Bogdan, mai degrabă ar crede că ea însăși este mai potrivită stea în locul
pacientului. Nu o plăcea deloc. Nici nu o ura, dar și-ar fi dorit să stea cât mai departe de dânsa.
Nu-l interesa nici soarta pacientului. Totuși, avea o oarecare milă față de bolnav văzând
comportamentul tâmpit al surorii medcale. N-a intervenit, nu voia o ceartă să aibă.
Ilinka s-a plimbat încă câteva ori prin jurul patului unde stătea culcat pacientul.
Întorcându-se cu fața spre Bogdan i-a zis acestuia:
- Vezi, învață ucenicule, spuse ea scoțând un rânjet dezgustător. Bogdan ar fi preferat
să plece, dar, știa că indicațiile doctorului Petrovic au fost clare. Trebuie s-o asculte.
- Cu mare plăcere, răspunse el, scărpinându-se la ceafă. Un gest prin care degaja starea
de furie.
Ilinka începuse să verifice camera. A făcut câteva cercuri în jur.
- Ține minte, niciodată să nu uiți să controlezi încăperea, aceste potăi pot să ascundă
obiecte în diferite locuri. Sunt gata oricând să te atace, zise ea, aplecându-se sub pat.
De acolo a luat o bucată de lemn. Vezi, ți-am zis, a rupt-o de la scaun, adăugase
Ilinka, surâzând. Era mulțumită că avuse dreptate.
A băgat așchia în buzunar. Îl lovise de două ori pe pacient pe spinare, dojenindu-l pentru
că a distrus bunurile spitalului, apoi, apropiindu-se de Bogdan care o privea fără mare poftă de a
intra în discuție cu dânsa, Ilinka îl îndemnase să iasă din odaie.
Bogdan îi oferise ei prima posibilitatea să părăsească sala, după care, pășii dânsul în
coridor. Ambii stăteau în fața ușii, doar că, în afara odăii, lăsându-l pe pacient cufundat într-un
somn în care a fost băgat nu de bună voie. Ilinka a încuiat lacătul de la ușă. O încuietoare din
metal, bare, ruginită pe margini. Așa lacăt este specific pentru ușile celulelor din închisoare, dar
nicidecum într-un spital. Privind la mănunchiul de chei din mâna surorii medicale, Bogdan își
aminti de medic.
- Doamnă Ilinka...mă scuzați, dar când doctorul Petrovic a vrut să intre prima dată în
odaie, ușa era încuiată. Poate că nu e nimic ciudat până aici, dar, trâgând a doua oară
de clanță, ușa s-a deschis de la sine. Nu a introdus cheia în broască. Presupun,
pacienții au acces la chei?
- Lika, zi-mi Lika.. spuse ea. Îi zâmbise.
Bogdan, pentru a intra în grațiile ei, căci, știa că dacă se va pune bine pe lângă dânsa, ar
putea să obțină informațiile necesare, informații promise de el unei alte persoane i le ofere.
Ilinka, fată liberă, zveltă și pregătită pentru o viață de familie, puse, deja, ochiul pe
tânărul practicant. Totuși, dânsa aștepta ca Bogdan să-i sărute mâna, lucru care nu se întâmplase.
- Deci, pot să aflu răspunsul? A adăugat Bogdan.
Ilinka a tras spre ea cheia din broasca ușii. A ridicat-o în dreptul ochilor lu Bogdan, ca și
cum, ar fi vrut ca acesta să o vadă numaidecât, spunând:
- Nici un pacient nu are vreo cheie, nici unul. Probabil, Bolivar ținea tare de partea
cealaltă. Are putere ori a pus vreun scaun. E inventiv. Să mergem, îți voi arăta unde
să-ți lași lucrurile, adăugase ea, îndreptându-se spre capătul coridorului. Luni, la
prima oră, vii direct acolo. Îți vei schimba hainele.
- Nu prea am ce să păstrez. Voi veni în fiecare zi doar cu un caiet și atât...vorbise
Bogdan, fără a avea dorință de a o urma.
66
 Ilinka începuse să râdă, pe alături treceau alte asistente medicale care o întrebaseră dacă
are vreun motiv să fie atât de veselă, la care ea le răspunse evaziv, continuând să râdă.
Bogdan nu pricepuse motivul care o făcuse pe asistentă să scoată aceste hohote.
- Vei veni gol la spital? Zise ea, râzând mai departe.
Tânărul practicant înțelese din întrebarea adresată Ilinka de ce aceasta râdea.
- Nu cred că va fi necesar să las undeva hainele, nu vreau să deranjez prea mult.
- Nu îți fă griji, simte-te liber. Azi e prima zi, dar pe viitor, vei participa, mă vei ajuta
să ofer asistența necesară în timpul crizei pacienților, atunci, crede-mă, chiar vei
schimba hainele, spuse aceasta, revenind la mimica feței serioasă. Să mergem.
Bogdan nu avea poftă de vorbă. N-a dorit să intre în polemică, de aceea, cu o scărpinare
și atingere a nasului de ambele nări, făcând pașii mici pentru a rămâne în urma asistentei
medicale, o urmase pe aceasta. În drumul pe care se deplasa, curiozitatea sa îl făcea să privească
într-o parte, apoi, în alta, să își răsuciască capul în diferite direcții, căci, se auzeau sunete ciudate
care îl nelinișteau. Înțelegea că se află într-un spital de psihiatrie, totuși, nu și-ar fi imaginat că
este așa cum de fapt este. Ilinka mergea cu pașii mărunți, dar grăbiți. Schimba câte o vorbă cu
alte persoane, care, după vestimentația ce o purtau, îl făcuse pe Bogdan să își dea seama că erau
colegii ei de serviciu. Dialogurile fulger auzite, ținute între Ilinka și colegii ei, nu se deosebeau
de cele stradale, mai toate rezumându-se la situația grea pe care o au ei în spital, starea socio-
politică anevoioasă din țară, iar vina pentru tot răul ce există, la unison, îl aduceau în mâna
guvernanților.
Ajunși într-o cameră mare, Ilinka se îndreptase la o ușă din interior. Acolo, aceasta
deschise ușa și îi zise lui Bogdan să se apropie. Odaia era de dimensiuni mici, cât pentru cel mult
o persoană. Bogdan observase un pat, o măsă mică, poate chiar mai mică decât noptiera aflată în
camera pacientului la care fusese anterior.
- Aici îți vei lăsa lucrurile personale. Ține, îi întinse Ilinka o cheie, păstreaz-o.
În momentul când Bogdan luase cheia, asistenta medicală a retras-o.
- De fapt, luni, luni ți-o voi da, acum, îmi trebuie mie. Această reținere a Ilinkăi îl cam
nemulțumi pe Bogdan, dar nu arătase supărare pe față.
- Am înțeles, învățătoarea mea, zise Bogdan, vrând să relaxeze anturajul prea imobil în
care se afla.
Ilinka zâmbise. Bogdan observase masa din odăiță că era murdărită, iar pe margini se
vedeau pete galbene groase, probabil de la picăturile de ceai. Mai mult, pe suprafața mesei erau
cerculețe de culoare maro asemănătoare cu cele lăsate pe fundul ceștii de cafea. Patul avea
plapuma aruncată peste o marginea a sa, jumătatea plapumei atârnând pe jos. Perna mototolită,
stătea ghemuită lângă perete, semn că cel care dormise acolo, fie se grăbise să părăsească camera
și nu a reușit să facă ordine, fie, această dezordine este ceva firesc pentru el. Lângă intrare se afla
un scaun, acesta, fiind și el căzut pe o parte. Bogdan îl ridicase, iar în momentul când se aplecase
să îl întoarcă în poziția firească, observase, jos, sub măsuța din odaie, câteva sticle de alcool.
Făcuse ochii mari, imaginându-și că ar exista o legătură între starea de debandadă din cămăruță
și sticlele golite de sub masă. Ilinka îi sesizase gestul, însă, nu se grăbise să dea o explicație,
spunându-i că pentru ziua de azi este liber să plece. Închizând ușa de la cămăruță, îi arătase lui
Bogdan la numărul acesteia. Odaia numărul cinci. Bogdan dăduse din cap în semn că a reținut
numărul.
- Luni, când vei veni, să intri aici, dacă nu mă găsești, mă aștepți! Spuse Ilinka, vocea
ei devenind foarte iute. Acum, poți să pleci, ne vedem luni, ora nouă, adăugase
asistenta medicală, îndreptându-se spre ieșire.
67
 Înainte să iasă din camera mare unde intrase mai devreme, Ilinka îi arătase un aparat de
fiert apă, spunându-i că aici este sala asistentelor medicale, așa că, în calitate de ucenic al ei,
poate să intre să-și gătească cafeaua. Ilinka nu reușise să termine vorba când, Bogdan exclamase:
- Bună ziua, chipeșule atacator! Ilinka holbase ochii la Bogdan, nu a priceput ce a vrut
să zică. Tânărul asistent care o ascultase mai devreme pe sora medicală, își luase
privirea de la ea, întorcându-se în direcție opusă.
Dintr-o altă cameră, numărul zece, fapt observat de Bogdan, ieșea Ana. Aceasta, purtând
în mână dosarul lui Emil, părea că se grăbește să părăsească camera. Dând cu ochii de Bogdan,
Ana se sfiise nițel. Ilinka își întoarse privirea spre Ana. Văzând-o, îi venea să sară, să năpădească
peste ea, dar vorba lui Bogdan, adresându-i-se Ilinkăi, o făcuse pe asistenta medicală să-și
stăpânească emoțiile:
- Dânsa e persoana care a luat primul loc la facultate, primul loc dintre toți studenții. E
cu un an mai mare decât noi, spuse Bogdan, făcând referire la Ana. Felul în care
Bogdan o privea pe Ana, deși, îi vorbise Ilinkăi, o făcuse pe ultima să aibă o atitudine
și mai ostilă față de colega sa.
- Vedem în lucru, vedem, zise Ilinka, pe un ton plin de indiferență.
Ana încă nu scosese nici un cuvânt, încuiase ușa, punând cheia în buzunar.
- Dumneata, aici? Parcă trebuia să fii la doctorul Petrovic? se nedumerise Ana,
întrebându-l pe Bogdan.
Tânărul practicant nu reușise să îi răspundă, Ilinka îl întrerupse înainte ca el să deschidă gura:
- Doctorul Petrovic m-a numit pe mine îndrumător, spuse ea, făcând o mutră acră,
observată de Ana în ochii întunecați ai Ilinkăi.
- Dar tu ești în subordinea doamnei Katarina, doctorul Petrovic are alte asistente
medicale care îl asistă, zise Ana, vrând să-și continue drumul.
- A considerat că eu sunt potrivită pentru această misiune, spuse Ilinka, tragând
puternic aer în piep, încercând să-i dea de înțeles Anei că medicul o alese pe ea în
detrimentul Anei.
Ana nu avea chef să continue discuția. Trecând pe lângă Ilinka, se îndreptase spre ieșirea
din cameră. În acel moment, Bogdan îi strigase din urmă:
- Doamnă Ana, Parcul Florilor, nu uitați!
Aceste vorbe o derutase și totodată, o făcuse curioasă pe Ilinka, așteptând să vadă ce va
răspunde Ana.
Ana, zâmbind subtil, clipi câteva ori din ochi, apoi, spusese:
- Nu am uitat. Promisiunea e promisiune, zise ea, ieșind din cameră în ritm energic.
Ilinka și-ar fi dorit să afle rostul ultimilor două fraze spuse de cei doi, însă, nu îl întrebase
pe Bogdan, nu găsea motivul pentru care ar face-o. Gândul la vorbele lui Bogdan o prinse într-o
sare de meditație, încât, tânărul practicant a trebuit să o atingă ușor pe umăr ca Ilinka să se
dezmeticească. Aceasta, fără a scoate o vorbă, iuțind pasul, ieșise din odaie. Bogdan o urmase.
Ilinka cotise spre o altă direcție decât cea din care venise, strgând în urma sa:
- Vino luni, luni!
Bogdan se oprise din mers. Pricepuse că pentru astăzi nu mai are ce căuta la spital.
Scrutând holul coridorului în a cărui capăt stătea, tabloul devenise cunoscut, oameni îmbrăcați în
alb, femei și bărbați, se plimbau haotic într-o parte, în alta. Strigăte fără sens se auzeau în
depărtare. Cu gândul la tânăra asistentă medicală ce-l împedicase, Bogdan se îndreptase spre
ieșirea din spital. Mâine avea programată invitația, trebuie să se pregătească. În buzunar a atins

68
cu mâna medicamentele pe care i le-a dat mai devreme doctorul Petrovic. Nu l-a întrebat nimeni
de ele. Se gândește ce să facă.

Cunoștință

Era prima sa zi liberă. Nu zi de concediu, ci una în care nu este în serviciu de noapte. De

o săptămâna fiind angajată, Ana, nu reușise să stea pe acasă decât un sfert de zi. A ajuns la
apartamentul ei aproape de ora doisprezece noaptea. Terminase munca, iar imediat cum a dat
schimbul următoarei asistente medicale, se grăbise să se ducă acasă. Încă nu reușise să citească
tot dosarul pacientului Emil, de aceea, îl aduse cu ea acasă, voia acolo să-l examineze. Însă, acest
lucru nu l-ar fi făcut decât mai târziu. Oboseala o toropise într-atât de mult, încât, îndată cum
intrase în locuință, scăpase dosarul din mână. Nu l-a ridicat. S-a duse direct la pat. Somnul o
stăpânise până a doua zi dimineața.
Trezindu-se în zorii zile, Ana încă simțea oboseala de seara trecută. Vreo șase sau șapte
ore a dormit. O săptămână întreagă a lucrat fără întrerupe, doar șase ore pe zi odihnindu-se.
Ridicându-se din pat, privise la geam. Pe sub balconul casei trecea un alai de oameni. După
sunetele sumbre ale fanfarei, părea că este un cortegiu funerar. Deși, avea intenția să savureze
aerul proaspăt al iernii, chiar dacă trupul îi era acoperit doar cu o plapumă, priveliștea de peste
balcon o făcuse să se răzgândească. Retragându-se brusc în odaia sa de la etajul al patrulea, trase
draperia la geam punând cortina drept obstacol în calea razelor solare ce aveau să vină.
Locuința se compunea doar dintr-o odaie, bucătăria, care servea și ca sufragerie, veceul și
o porțiune de spațiu între ușa de la intrare și bucătărie în loc de antreu. Casa o moștenise de la
bunica sa. O îngrijise în anii de studenție. Acum, după doi ani de la moartea ei, nepoata mai
păstrează vie amintirea bunicii găsită pe pozele atârnate pe perete. Ana nu era o persoană
comunicativă, dar nici nu era una care se cere să fie chemată în discuție. Îi plăcea să fie pe cât de
posibil corectă, iar pentru ea corect era să fie echitate între faptă și răsplată.
Obișnuită să servească în fugă ceaiul când mergea grăbită la serviciu, Ana, pentru prima
dată în ultimile șapte zile, își permise să nu se repezească, ci își luase timp cât avea nevoie pentru
îndeletnicirea pe care o făcea. Un lucru o tot măcina, anume, invitația de la Bogdan. Își amintise
de chipul său. Îi plăcea. Avea niște ochi mari, rotunzi și sclipitori, îi urmărise chiar și buzele cum
se lipeau în timp ce el vorbea. Era un necunoscut, dar a acceptat invitația. Avuse ea câțiva
cavaleri, cu ultimul chiar intenționa să se logodească, dar, parcă înadins, nici unul nu s-a dovedit
a fi fidel. Pe doi i-a prins în pat, chiar în această locuință, făcând dragoste, iar pe ultimul îl zărise
pe stradă cum se săruta cu o altă femeie. De la ultima relație a trecut jumătate de an. Ana își
dorea o familie, își dorea un copil să-l țină îmbrațe. Invitația lui Bogdan era unul dintre pașii care
trebuiau făcuți dacă dânsa dorea să-și atingă scopul. La facultate a văzut colegele ei cum își
alinau copilașii. Când îl ținea pe unul în brațe, părea că îl ține pe al ei. Gândindu-se la invitația
lui Bogdan, Ana înțelegea, totuși, că întâlnirea la care urmează să participe, nu este decât o
simplă ieșire, o plimbare. Nu-și făcuse iluzii. N-ar fi acceptat o asemene invitație cu doi ani în
urmă. Nici ea nu mai știe de ce a făcut-o. Zâmbise, în timp ce și-a pus ceainicul electric să fiarbă
apa. Se uitase la oră, avea încă timp până să iasă din casă. Așteptând să fiarbă apa, asistenta
medicală s-a îndreptat spre baie pentru a-și clăti fața. I se păruse că bătuse cineva la ușă.
Apropiindu-se cu ochiul să privească în vizior, observase niște copii zbânțuindu-se pe scări. Era
ceva firesc să audă gălăgie în bloc, nu o deranja. A fost și ea copil, nu le făcuse niciodată
observație. Când se îndepărtase de ușă, dânsa călcase peste dosarul lui Emil. Acesta încă stătea
jos, aruncat peste încălțămintea murdară în care fusese încălțată Ana seara trecută când venise de
69
la serviciu. Îl ridicase de la podea, cu mâna a șters niște pete negre lăsate peste coperta dosarului.
Mapa era legată cu ață. Ana, pentru un moment crezând că s-a pierdut vreo hârtie, verificase
legătoarea, care, tot de ea făcută nod, se dovedise înodată trainic. Dezlegând mapa, Ana luase
dosarul și se apropiase de canapeaua din dormitor uitând cu desăvârșire de apa care fierbea.
Curiozitatea de a afla istoria pacientului său Emil, pacientul, care i-a fost încredințat ei personal,
era atât de mare, încât, nici ceaiul și nici starea de somnolență care o mai ademenea, nu a oprit-o
din a cerceta dosarul.
Prima foaie pe care o apucase în mâna era aceeași scrisoare în care se cerea internarea lui
Emil. Răvașul era semnat de către o persoană cu numele Teodora. Ana își amintise, la fel cum o
făcuse prima dată când citise scrisoarea în cămăruța personală de la spital, mama lui Emil are
același nume. În scrisoare autorul ei spunea că pacientul și-a ucis tatăl, apoi, a încercat să-l
omoare și pe ginere. Deci, Emil are într-adevăr o soră, se gândise Ana. Visul pe care îl povestea
Emil în fiecare zi, pare să fie bazat pe fapte reale. Poate, mai puțin partea cu omul în halat alb
care apăruse din acel nor de foc. Asta înseamnă că Emil nu visează, ci, de fapt, el povestește ceea
ce se petrecuse în realitate. Atunci, își zise Ana în sinea sa, nu poate să înțelegaă răspunsul
medicului Petrovic în privința pacientului, cum că acesta ar delira, iar visul pe care îl spune Anei,
îl spune tuturor și ea nu trebuie să atragă atenție, căci, pacientul inventează. Remarcând, încă
odată, vechimea scrisorii, asistenta medicală făcuse concluzie că demult timp nu a mai pus mâna
nimeni pe acest dosar. Poate, dacă ea nu ar fi insistat toată săptămâna la doctorul Petrovic, nu l-
ar mai fi atins nimeni nici acum, iar praful, s-ar fi delectat cu suprafața fiecărei file întinzându-se
în voia lui. Ana privise încă odată la scrisoare, căuta să găseacă vreo dată, vreun an, care să
dovedească perioada în care a fost scrisă scrisoarea, însă, meticulozitatea sa se dovedise inutilă.
Scrisoarea avea doar o foaie. Era ruptă la margine o bucată de mărimea a doi centimetri. Părea că
a fost scris ceva în acel loc, fiindcă, pe marginile rupte se zăreau pete de cerneală.
Ana a pus scrisoarea în partea stângă a ei, pe pat. Continua să examineze dosarul. Mapa
nu era foarte mare, următoarea foaie, dimensiunile fiind de două ori mai mari decât ale scrisorii.
Era o foaie cu un scris mărunt, șters, neclar, ca și cum, intenția celui care a făcut notițe acolo era
să nu poate nimeni a înțelege ce însemnări făcuse. Ana nu purta ochelari, însă, pentru că nu
reușea să citească scrisul hieroglific, care, după cum își închipuise dânsa, cel mai probabil, era al
unul medic, asistenta medicală se ridicase din pat și cotrobăi într-un sertar. A scos de acolo o
husă veche. O desfăcuse. Din ea căzuse o pereche de ochelari. Erau ochelarii bunicii sale, îi
păstra. Deși, avea vederea bună, totuși, punându-i peste nas, Ana, își apropiase fața de foaie.
Cuvintele devenise mai clare. Hârtia într-adevăr era scrisă de către un medic, căci, în patea
dreaptă de sus a foii, cu litere majuscule, era indicat numele unei persoane, iar alături, se
menționea calitate de medic. Litere păreau scrise în grabă, pe semne că, doctorul care făcuse
înscrierea nu se sinchisise în privința aranjării ortografice a textului. Ana cerceta prin lentila
ochelarilor propozițiile citindu-le de la un capăt la celălalt. Deși, multe dintre litere lipseau,
totuși, asistenta medicală reușisă să deslușească câteva dintre propoziții. Foaia pe care Ana o
analiza era un extras medical al pacientului Emil. Numele lui Emil se găsea chiar în primul rând
de sus, alături fiind anul de naștere, care, din cauza ștersăturilor, nu putea fi identificat exact.
Avea dubii dacă ultima cifră e trei sau cinci. Ana avea în spate opt ani de facultate, dar, noțiunile
întortocheate pe care le întâlnea în textul citit, o făceau uneori să se jeneze de faptul că nu
pricepea toți termenii medicali. Primele rânduri descifrate de către asistenta medicală făceau
referire la anamneza pacientului. În această parte se vorbea despre apariția bolii urmare a unei
traume puternice emoționale suferite în copilărie, boala fiind sesizată încă de atunci. Câteva
rânduri nu le-a înțeles din cauza ștersăturilor și corectărilor. Tot în extras erau arătate condițiile
70
de trai, unde, se menționa că, pacientul locuiește cu familia, dar, preferă să stea mai mult singur.
Nu intră în discuții, nu are contacte cu prieteni și nu vrea să aibă contact nici măcar cu rudele
sale. Ochii Anei ieșiseră din orbite în momentul când citise printre rânduri despre faptul că
pacientul are o soră a cărei nume era Klara. Ana tot mai puțin credea că visul pe care-l spune ei
Emil este doar o imagine apărută în conștiința acestuia în timpul somnului. Emil a fost destul de
precis, de real în vorbă. Nu e unicul la părinți, are o soră. Extrasul mai conținea date referitoare
la tratamentul indicat pentru pacient. Medicamentele prescrise erau neurolepticele, aceste
antipsihotice erau scrise într-un tabel în prima coloană, iar în coloana alăturată aceluiași tabel se
găseau dozele care trebuie aplicate. Ana, deși, încă tânără și cu o experiență infimă, observase că
dozele indicate erau prea mari în raport cu perioadele la care trebuiau administrate. Mai degrabă,
se crea impresia că, neurolepticele erau prescrise cu scopul de a-l menține pe pacient într-o stare
de dependență totală de ele. Ana a luat din geanta sa, aflată chiar lângă pat, o foaie în care a notat
denumirile medicamentelor găsite în tabel, cu intenția, ca ulterior, să caute informații despre ele
pentru a ști cum acestea acționează asupra organismului. După ce a citit extrasul medical, chiar
dacă nu în întregime, asistenta medicală trecuse la următoarea foaie. De fapt, nu era o hârtie, ci
un caiet de dimensiuni mici, aproximativ, având de aceeași mărime ca scrisoarea. Pe el era
indicat numele pacientului, Emil T., Ana considerând că inițiala T este numele de familie al lui
Emil. Se gândise o clipă la acest lucru, căci, ea nu cunoaște care îi este numele de familie al
pacientului. Caietul îl deschise. În ele erau niște rânduri scrise haotic, împrăștiate pe margini, pe
centrul foilor, mâzgăliri de caractere ciudate, iar jos, pe fiecare dintre pagini era notat același
text: “pacientul nu are capacitate să scrie, sedat”. Ana resfoise toate paginile caietului, aceeași
inscripție fiind inclusiv pe coperta de la spate a acestuia. Se uitase cu atenție la caracterele scrise
pe paginile caietului încercând să priceapă dacă e vreun rost în aranjamentul lor, dar, mintea
Anei nu putea să facă vreo legătură, așa că, nemulțumită de eșec, lăsase caietul alături de
celelalte foi examinate, luând înapoi extrasul medical. Ana îl mai cercetase încă odată, căutând
cu atenție la capitolul privind condițiile de trai și componența familiei pacientului. Numele
Klarei apăruse de două ori. Nu era o eroare, în toate locurile în care apărea numele ei se
menționa legătura de rudenie cu pacientul. Era scris că dânsa avea un soț care o îngrijește.
Această remarcă observată de Ana o nedumerise, își închipuise că și soara lui Emil ar putea fi o
pacientă a acestui spital, dar poate că sora pacientului nu este afectată de o maladie psihică, ci,
una fizică. Oricum, din descrierea făcută în extras, asistenta medicală nu putea să-și facă o
concluzie prea clară. Scoțându-și ochelarii și apropiind lentilele de extrasul medical, Ana reușise
să mai descifreze o frază. Se referea la componența familiei, fiind arătat că tatăl lui Emil este
mort. Presupunerile Anei se confirmau. Emil nu povestea un vis, deși, chiar pacientul îl numea
așa. Emil povestea viața sa. Ana începuse să creadă că doctorul intenționat îl sedează pentru ca
starea sănătății mintale a lui Emil să devină cât mai precară. A văzut-o pe Ilinka cum se
comportase cu celălalt pacient, copilul cu numele Emir, diferența dintre doctorul Petrovic și sora
medicală Ilinka era numai în postul pe care-l ocupau, în rest, ambii în viziunea Anei erau două
ființe josnice, mârșave, care nu își îndeplineau conform normelor legale atribuțiile de serviciu,
preferând să îndoape și să dea pacientului sumedenii de medicamente, băgându-l într-o stare de
amorțeală atât trupească, cât și psihică. Ana se grăbise să ia ultimile două hârtii rămase în dosar.
Acestea, două foi de caiet, pe care praful își trasase teritoriul, erau lipite una de alta, deși, după
cum observase Ana, cele două foi nu aparțineau aceluiași caiet. În plus, aveau dimensiuni
diferite. Încercase să le dezlipească, însă, deteriora rapid starea șubredă pe care o avea. Ridicând
în sus foile alipite, spre a le trece prin fasciculul de lumină al becului, asistenta medicală băgase
de seamă că este ceva scris pe cele două pagini de caiet, însă, fiindcă ambele erau suprapuse una
71
peste alta, era imposibil cu ochiul liber să fie descifrate propozițiile. Ana își amintise de ceainicul
electric. Demult apa a fiert. A strâns repede toate hârtiile din dosar, le băgase în mapă și o legase
la loc. A pus dosarul pe măsuța de noapte, aflată chiar lângă pat. Își zise în glas ca pentru sine:
- Luni trebuie să le duc înapoi, dar să nu uit de lista de medicamente pe care am notat-
o!
Ana a pus deasupra dosarului o bucată de hârtie în care își notase cele câteva
medicamente identificate în extrasul medical, fiind prescrise pentru tratament pacientului. Acest
gest era făcut cu intenția de a nu uita să ia notița cu ea. Gândurile multe pe care le are o pot
deruta.
Foamea începuse să dea de știre, așa că, asistenta medicală își pregătise o ceașcă de ceai,
după care, cum avea obiceiul, se relaxase făcând un duș.
Frigul iernatic de afară nu o deranja pe Ana, chiar avea ceva în el care îi dădea o senzație
de veșnicie, însă, gândul că urmează să se ducă la o plimbare cu Bogdan, o făcuse pe asistenta
medicală să scotocească prin dulap mult mai degrabă decât plănuise pentru a-și pregăti hainele
călduroase. Toată săptămâna cât fusese la spital, nu reușise să schimbe decât vestimentația
ușoară, însă, deși, avea vreo trei paltoane, îl purtase doar pe unul. Ana se apropiase de dulap, l-a
deschis și a scos de acolo toate hainele. Le verificase, încercând să aleagă pe cele potrivite să se
îmbrace astăzi. Încerca să uite faptul că a acceptat invitația. Îi plăcuse cum arată Bogdan, robust,
zvelt și cu un chip luminos. Apoi, a sesizat în camera asistentelor medicale cum Ilinka se uita la
Bogdan, pe semne și aceasta nu este indiferentă de soarta tânărului practicant.
Îmbrăcase câteva ținute, privise în oglindă. Le-a ales pe cele pe care considerase dânsa că
sunt mai corespunzătoare pentru plimbarea în condițiile aerului iernatic rece și dur. Nu era o
persoană cu pretenții la îmbrăcăminte, ținuta pe care a ales-o voia să îi fie comodă, nu neapărat
să-l atragă pe Bogdan, chiar dacă, în sinea ei, înțelegea că și acest lucru contează. E o invitație,
atât, zicea dânsa. Plimbându-se prin casă, dădu cu ochii de dosarul lui Emil. Duminică, a două zi,
va merge în vizită la mama acestuia. Ana voia să-i ofere un cadou, nu este obligată să o facă, dar,
ceva o făcea să creadă că e firesc să nu se ducă la femeie cu mâinile goale.
Încerca să își imagineze ce ar putea să-i ofere, or, nu o cunoaște personal, vorbise doar
câteva minute, apoi, e o femeie credincioasă din cele ce a priceput Ana când vorbise cu Teodora
la telefon. Inițial, hotărâse să îi ia o icoană, hotărâre care se baza și pe faptul că bunica ei tot era
apropiată de canoane, având diferite obiecte religioase prin casă, printre care și niște icoane,
păstrate în depozitul de la balcon. Ana, de felul ei, nu era o amatoare de vizite la biserică, nici nu
o interesa acest aspect, însă, respecta confesiunea aleasă de bunica ei. S-a dus la balcon,
cotrobăise printre niște vechituri. Frigul care își făcuse apariția printre găurile mici de la geamul
balconului o grăbeau să găsească icoana cu pricina. Până într-un final, obiectul de cult fusese
descoperit, dar mâinile Anei se înegrise de la un ceaun care stătea chiar lângă locul unde se aflau
icoanele. Demult voia dânsa să facă ordine acolo, însă, ocupată fiind cu facultatea, apoi,
angajarea în serviciu, o făcuse să amâne ziua de dereticare în încăperea balconului. Ultima dată
făcuse ordine două luni în urmă, însă, murdăria parcă ar fi mereu în stare de război, declarând
lupta și atacând prin spate dușmanul, care, în acest caz, era balconul. Luase icoana și intrase cu
ea în cameră. O privise atent, se păstrase bine, necătând la faptul că bunica sa îi povestise cum
icoana o avea de la mama ei, adică, străbunica Anei. Asistenta medicală vruse să împacheteze
icoana într-o hârtie pentru a o dărui mâine mamei lui Emil. După ce se mai vârcolise prin
cameră, Ana luase hotărârea că nu va oferi icoana, fiindcă, în timp ce ea încerca să o
împacheteze în bucata de hârtie, observase în dulapul în care dânsa păstra hainele, o bucată de
stofă de mătase. Nu era mare în dimensiuni, dar nici atât de mică. Teodora era croitorească, deci,
72
pentru o persoană ca ea un cadou potrivit, chiar dacă nu cel mai dorit, ar fi această bucată de
stofă. Ana se simțise ușurată, nu prea știa cum i-ar fi oferit Teodorei icoana. O duse înapoi la
balcon, lăsând-o printre celelalte lucruri. Nici nu știe ce fel de religie are Teodora. Da, e mult
mai potrivit să-i dea stofa de mătase.
Timpul trecea, iar cu el se apropia ora stabilită pentru a ieși la plimbare împreună cu
Bogdan. Pentru un moment, Ana, privind la ceas, se gândise cât de ciudată, paradoxală este
vremea. Plimbarea era aranjată pentru ora cincisprezece, dânsa mai având rezervă câteva ore
până atunci, totuși, orice ar face ea până să iasă la plimbare, nu îi stă în putere să amâne
respectiva invitație. Ea putea să nu se ducă, putea să anunțe ulterior că a fost reținută cu alte
treburi, însă, ora în sine nu o poate amâna, o dată ulterioară stabilită, e o alta, nu va mai fi aceeași
ambianță în parc. Chiar dacă va fi tot o zi de sâmbătă, va o zi diferită de aceasta. Prin urmare,
gândise Ana în acel moment profund meditativ, orice contramandare a invitației nu poate fi
compensată cu o altă dată ulterioară, ori, în acest ultim caz, nu va fi o amânare, ci o invitație
diferită. Timpul nu poate fi împărțit în secțiuni, nu poate fi fragmentat, nici ciopârțit după bunul
plac al ei. A decis, a acceptat să se ducă la această plimbare, nu e nimic ciudat, ori e ciudat totul.
Se va duce. Totuși, își zise asistenta medicală în sinea ei, n-ar fi rău deloc să poate jongla cu
timpul. Ar fi ales ea ora când să vină la plimbare.
Din dulap a scos bucata de stofă, o cercetase să fie sigură că nu este găurită, nu de alta,
dar chiar s-ar simți jenată dacă i-ar da o stofă zdrențuroasă. Cercetările efectuate asupra bucății
de material se dovediseră a fi cu succes. Pânza era în întregime într-o stare bună. Dosarul lui
Emil îl remarcase din nou. Asistenta medicală își propunse să afle de la Teodora istoria scrisorii
găsită în mapă. Curiozitatea față de pacientul ei creștea tot mai mult, gândul că mama lui Emil îi
propuse bani pentru a-și putea vizita feciorul, o întristate și o îngrozise. Angajații spitalului, așa
cum sunt Petrovic, Ilinka, alții pe care Ana îi văzuse în cele câteva săptămâni de muncă, care au
vorbit cu ea, au zâmbit, pesemne, aceștia acceptă să li se plătească bani pentru ca rudele să-și
poată vedea apropiații lor internați în spital. Suferințele lui Emil o distrugeau pe mama sa, dânsa
a sesizat din vocea ei îndurerată, auzită în receptor, însă, necazul altora, este bucuria unora, căci,
pe suferința persoanelor ca mama lui Emil, probabil, cum mai sunt și multe neamuri ale altor
pacienți, angajații spitalului își pot permite să trăiască în luxul pe care-l observă Ana în fața curții
instituției. Mulți dintre angajați vin cu mașini scumpe, deși, având în vedere salariile mizere pe
care le au, e greu de înțeles cum reușesc ei să-și permită asemenea automobile. Mulți dintre
angajați poartă bijuterii, au telefoane scumpe și haine care strălucesc orbitor în lumina bătătoare
a lămpilor muribunde din spital. Chiar apare o contradicție, încăperile spitalului sunt vechi,
tencuiala cade pe alocuri, se văd urme de urină peste pereții de lângă toaletă lăsată de pacienți.
Lămpile sunt stricate, iar pe holuri stă aprins doar câte un singur bec la începutul coridorului, la
mijloc, la sfârșit. Mai mult, în ultimile două zile, Ana observase că noaptea, în jurul orei două,
luminile sunt stinse în toată încăperea unde ea este de serviciu. Când a întrebat la recepție cauza,
a primit un răspuns vag că așa primise dânsele ordine, nu cunosc mai mult. Se pare că fac
economie pe faptul deconectării curentului electric. Emil, Emir, doi pacienți atât de diferiți, dar
atât de asemănători. Ana își propuse să descopere adevărul, să afle despre soarta acestor doi
pacienți, iar primul pas pe care-l va face, va fi vizita de duminică la casa Teodorei. Gândurile
acestea o făcuse pe asistenta medicală să cadă în pat, a ațipit. Se auzise o bătaie la ușă, probabil,
aceeași copii ai vecinilor, își spuse Ana, fiind trezită de zgomotul puternic. Mai avea puțin peste
o oră și urma să iasă din casă. O sunase pe mama sa, vorbise câteva minute. Mama Anei
locuiește într-o localitate depărtată de orășelul în care stă fiica ei. Deși, ar dori să o viziteze mai
des, cheltuielile mari, drumul anevoios, serviciul, toate acestea o țin departe de părinți. Mama
73
Anei îi zise fiicei că ar dori s-o viziteze. Ana nu are nici soră, nici frate, fiind unica alinare a
părinților. Mama Anei începuse să lăcrimeze în timp ce vorbea cu Ana la telefon, îi spunea că
soțul, adică tatăl Anei, după o pauză de câteva luni a început iarăși să consume alcool. Motivul
era unul evident, Ana nu a fost unicul copil. Fratele ei, Dragomir, murise cu un an în urmă. Cu
trei ani mai mare decât ea, dânsul, a decis să stea mai mult pe lângă casa părinților. Tatăl Anei se
înțelegea de minune cu el. Vedea în fiul său realizarea viselor pe care el nu reușise să le
realizeze. Fierăritul, aceasta era pasiunea tatălui Anei, iar Dragomir fusese instruit într-o
instituție care oferea cursuri specializate în acest domeniu. Gândul că fiul său va deveni fierar,
vis, pe care el însuși nu l-a realizat din cauza problemelor de sănătate, care îl făcuse să nu mai
poate mânui nicovala, se năruise anul trecut. Fratele Anei a fost lovit de un fulger, pe timpul unei
ploi torențiale dezlănțuită brusc peste localitate. Murise subit, fără durere. De atunci, tatăl Anei
își făcuse amic alcoolul, muncește la moara din sat. Are un post bine plătit, chiar dacă, nu ar fi
cel mai bun loc de muncă. Cum se lasă în patima alcoolului, devine cu altă persoană.
- Mamă, mamă, spuse Ana, trimite-l la mine! Zise dânsa. Voi avea eu grijă de el.
- Nu vreau să te chinui draga mea, zise mama Anei, încercând să-și oprească cu degetul
lacrimile care îi apăruse pe față.
- Nu e așa, peste o săptămână voi avea alte șase zile libere, atunci, voi putea să stau cu
el. Îl voi duce la un sanatoriu pentru a primi lecuire, străduise Ana pe decizia ei de a-l
aduce pe tatăl său în orășeul unde locuiește.
- E distrus, Ano! E distrus, exclamase mama Anei. Nu mai știu ce să fac și unde să mă
duc. Lumea ne vorbește că am fi alcoolici și că vindem de la casă lucrurile personale
pentru a cumpăra băutură.
Ana începuse să lăcrimeze, și ea îndurerată de soarta grea a mamei sale. Ar fi vrut chiar
astăzi să plece acasă, însă, nu ar fi reușit să se întoarcă înapoi la timp. Vizita la mama lui Emil nu
putea fi lăsată pentru o altădată. A promis, se va ține de cuvânt.
- Cheam-o pe tanti Olga, roag-o să-l ea la dânsa. Unchiul îl va ține în strâns, o
săptămână mai rabdă, mamă, apoi adu-l la mine, zise Ana.
- Nu vreau să-i deranjezi pe ei. Știi că nu prea le place de tatăl tău, mai ales, Olgăi,
căreia de când i-a refuzat să-i împrumute suma aceea de bani, a răcit relațiile cu noi.
Soțul ei, fratele tatălui tău, nu decide mare lucru, așa că, voi avea eu grijă de el Ano.
Spune-mi, la tine totul e în ordine, nu ai vreun cavaler? Întrebase mama, cum de
altfel, o făcea în fiecare discuție ce o avea cu Ana. Știa că nu trebuie să o întrebe la
început, altfel, Ana, s-ar fi supărat, iar conversația s-ar fi micșorat în durată.
Cu soțul ei se poate clarifica singură mama Anei. A sunat doar pentru a ști ce mai face
fiica ei. Își dorea un nepot. Ar fi fost o compensare pentru pierderea fiului Dragomir. Poate, cu
apariția în familia lor a nepotului, soțul ei s-ar lăsa de patima alcoolui se gândi mama Anei.
- Mamă, iarăși începi cu aceasta. Nu este timpul pentru a mă gândi la cavaleri, uite în
ce stare e tata, trebuie să-l salvăm, spuse Ana, vrând să devieze de la întrebarea pusă.
- Îl vom salva fiică dragă, nu e prima dată când are crize din acestea, dar tu, tu,
văzându-te cum ești singură, deși, multe dintre colegele tale de clasă au copii, unele
chiar la grădiniță urmează să le ducă, mă întristez, căci, eu Anuță, eu tot vreau să
legăn în brațe un nepoțel. Vreau să ies în mahala și să mă laud cu odorașul meu, vreau
Anuța să te văd și pe tine împlinită, rostise mama Anei pe un ton plin de entuziasm,
lucru care, fiica ea îl sesizase, observând cum mama dânseia devenea fericită mai
totdeauna când vorbea de nepotul pe care și-l dorește.

74
 Ana, înghițea în sec, auzind vorbele mamei. Și ea își dorește întemeierea unei familii,
vrea să aibă alături sprijin bărbătesc pe al cărui umăr să plângă, să râdă, să sufere și să se bucure.
Și-ar fi dorit, dar, relațiile de până acum s-au dovedit nesigure, pline de minciună, iluzorii.
- Mamă, doar știi că am călcat strâmb. Nu-mi doresc să ajung la aceeași situație, nu mai
vreau mamă. Singură, dar nu călcată în picioare. Ana vorbise ridicând vocea.
Mama ei pricepea sensul vorbelor Anei, ea însăși, în tinerețe, avuse momente
asemănătoare cu cele prin care a trecut fiica sa, dar, parcă nu voia să țină cont de chinul prin care
a trecut, vrând să o convingă pe Ana că tot e mai bine să aibă pe cineva alături:
- Sunt și bune, sunt și rele, împreună veți treece peste greutăți și tot împreună veți
savura momentele de veselie. Încearcă Anuța, încearcă, zise mama ei, dezmerdând-o
încă din copilărie cu diminutivul Anuța. Mama vrea un nepoțel, zise ea fiicei sale
surâzând.
- Of, mamă, mamă. Timpul va arăta aceasta, spuse Ana, încercând să revină la
subiectul legat de tatăl său. Ai înțeles ce ți-am spus despre tata?
- Chiar de azi voi pune lacăt la pivniță. Mă voi duce la magazin să îi zic Renatei să nu-i
mai vândă pe datorie alcool, vorbise mama Anei, ca și cum, ar fi îndeplinit un ordin,
raportând asupra planului pe care-l va aduce la îndeplinire.
- Trebuie să plec mamă, am o întâlnire, zise Ana, văzând apropiindu-se vremea de
plecare.
- Ooo, așa dragă, așa Ancuța... exclamase mama Anei.
- Mamă, te rog, e o întâlnire între colege de serviciu, nu e ceea ce crezi, răspunse Ana,
înțelegând aluzia pe care o făcuse mama ei.
- Poate vei întâlni pe cineva, cine știe..surâse mama Anei. Toate cele bune, să fii în
paza Domnului, spuse mama Anei înainte să termine conversația telefonică.
- Și matale mamă să fii sănătoasă, ai grijă de tata. Rabdă încă puțin, spuse Ana,
așteptând ca mama ei să pună prima receptorul.
Discuția durase câteva zeci de minute. Au mai vorbit despre noutățile din sat. Despre
starea proastă în care se află localitatea. Mama asistentei medicale îi amintise încă de câteva ori
despre dorința cea mare de a avea un nepot. Ana ar fi discutat încă multă vreme, dar totul
devenea atât de monoton, în plus, vizita programată trebuia oonorată cu prezența. Discuția
telefonică cu mama sa se încheiase. Imediat cum își va lua liber de la serviciu, va merge în sat,
vrea să vadă ce se petrece acolo.
Ana, se grăbise să se îmbrace, luase fularul și paltonul. Repezindu-se spre ușa de la
ieșire. S-a încălțat în grabă fiindcă era în întârziere. A intrat în dormitor cu încălțămintea în
picioare, ce-i drept, încercând să pășească într-un singur picior. Își luase telefonul cu ea.
Anterior, îl lăsase câteva ore să i se încarce bateria. Ieșise din locuință, încuind ușa și trăgând cu
putere de mâner pentru a feri din mintea ei orice îndoială în privința încuierii lacătului.

Pregătirea

Punând receptorul, mama lui Emil se emoționase într-atât demult, încât, pentru o jumătate
de oră rămăsese mută. Nu se mișcase de pe canapeaua în care se așezase. Înmărmurită stătea ca o
stană de piatră. Vizita la fiul ei se amânase, auzise bine, se amânase, fără a fi precizată data
ulterioară. Este istrucțiune de la minister, spitalul nu permite vizite. Revenindu-și în momentul
când auzise lătratul câinelul, Teodora a băut un pahar cu apă rece, atât de rece că și frigul de
afară era mai cald cu vreo câteva grade decât temperatua apei sorbită diabolic de Teodora.
75
Încercase să conștientizeze ceea ce îi spuse asistenta medicală la telefon. Vorba ei domoală o
anunțase că astăzi nu va putea să-și vadă fiul. Teodora începuse să creadă că s-o fi întâmplat
ceva cu el. De asta, e prima dată când vine un angajat al spitalului, personal, la ea acasă. Însemna
că era ceva important să-i comunice. Nu credea în vorbele spuse de asistenta medicală, precum
că, vizita este pentru a verifica condițiile de trai. Medicii spitalului știau care sunt aceste condiții,
nu era rost să vină cineva să verifice. Se gândise că poate prin această amânare, spitalul voia să-i
dea de înțeles că nu sunt îndeajuns banii pe care îi dădea în plic de fiecare dată când mergea în
vizită la Emil. Inițial, o sută, apoi două sute, după care, suma a ajuns la șapte sute, bani, ce erau
totuși, o sumă mare pentru Teodora. Se gândise să sune înapoi la spital, să întrebe dacă problema
este în bani, căci, va face rost de cât va fi nevoie, numai să-i permită să-și vadă fiul. Lucru pe
care l-a și făcut, însă, înainte să-i răspundă cineva la apel, un sunet o derutase pe Teodora.
Aceasta s-a întors. A scăpat receptorul din mână. Căzuse o lingură de pe masă. Își aduse aminte
că pregătise mâncare pe care voia s-o ia cu dânsa la spital. Îi gătise niște bucate lui Emil. Acum,
nici nu știe ce să facă cu ele. Sunetul provocat de căderea lingurii a speriat-o. Teodora nu mai
formase încă odată numărul de la spital. A pus receptorul la loc. Se apropiase de frigider, de
acolo a luat o sticlă de vin. Sticla era pe jumătate plină. Teodora avea obiceiul să se delecteze
uneori cu o înghițitură. Nu întrecea măsură. Un calmant pentru grijile sale considera ea. A luat
un pahar de vreo câteva sute mililitri volum. În el a turnat licoarea din sticlă. Paharul l-a umplut
până la refuz, chiar se vărsase câteva picături pe fața de masă. Teodora era o femeie evlavioasă,
cunoștea frica de Dumnezeu, conștientiza că gestul ei este unul necugetat, însă, în acele clipe,
durerea care o măcina din interior, părea că o îndepărtează de la cuvântul și norma canonică. A
luat în mână paharul, s-a uitat câteva secunde la culoarea roșie lucind în lumina razelor lămpii,
apoi, dăduse peste cap băutura. Nu mâncase nimic, doar câteva prăjituri în timpul când le gătise.
Era aproape sleită de puteri, fapt cauzat de noutate primită de la spital. Planurile ei pentru ziua de
vineri, zi, în care urma să plece la Emil, au fost stricate. Fiecare clipă trecută creștea intensitatea
stării de etilism din organismul dânseia. Ochii Teodorei se închideau, pleoapele deveneau tot mai
greu de ținut în poziție deschisă, doar mintea, mintea, mai veghea trează asupra celor întâmplate.
Inhibițiile cu privire la voința de a pleca la spital dispăreau, Teodora, fiind pregătită să meargă în
vizită la fiul ei. Nu o va opri nimeni, mintea îi era pregătită, gata de ofensivă. Se ridicase de pe
scaunul unde stătea, vrând să facă câțiva pași, însă, nu reușise să se deplaseze prea mult, căci,
alcoolul atât demult o amorțise, încât, picioarele i se împletise unul de celălalt, încât, Teodora
căzuse pe podea. Somnul a cuprins-o cu desăvârșire.
Deșteptarea Teodorei din amorțeala somnolentă a fost făcută abia a doua zi, când, încă
dormind la podeau rece, se auzise sunetul telefonului. Deși, la început i se păruse că zgomotul
intermitent era doar un vis, sunetul melodiei discontinuu începuse să o enerveze într-atât demult
că întinse mâna să distrugă obiectul răsunător. În momentul când Teodora, cu ochii încă închiși,
dăduse cu mâna de canapea, aceasta simțise o ușoară durere în braț, atunci, dânsa făcuse ochii
mari. Trupul ei semăna cu o bucată de lemn. Capul dădea mici senzații de neliniște. Teodora nu
era o pătimașă a consumului de alcool. Dacă avea oaspeți, neapărat îi servea. De jumătate de ani
nu mai venise nimeni. Nu are frați, surori, doar soțul îi era cea mai apropiată persoană și copii.
Teodora se ridicase de la podea apucându-se cu amândouă mâinile de canapea. Nu reușise din
prima să se scoale, așa că a trebuit un efort triplu. Doar din a treia încercare a avut succes. S-a
ridicat pe picioare. Sunetul telefonului încă se auzea, femeia nu reușise, totuși, să ridice
receptorul, căci, în același moment când a pus mâna pe telefon, apelantul a întrerupt apelul. Nu
prea strădui aupra identității necunoscutului care sunase. Întoarsă spre masă, Teodora luase
paharul din care ieri seara băuse vin. Paharul, pe marginile căruia se aflau pete de roșeață uscată,
76
formând parcă un cer înorat, stătea aruncat pe fața de masă. Teodora a șters cu o cârpă masa, iar
paharul și sticla de vin le-a pus în chiuvetă. Spălase paharul, iar vinul îl aruncase, spunându-și în
sinea ei că nu vrea să mai cadă în ispită.
Astăzi, sâmbătă, Teodora avea programată o vizită la piață. Bucatele pe care le gătise
pentru Emil au epuizat toate stocurile de legume și fructe cumpărate de Teodora cu patru zile în
urmă. Dânsa voia să-i ducă cele mai bune bucate, cele mai proaspete. În frigiderul pe care-l
deschise, Teodora privise cu atenție la toată cantitatea enormă de mâncăruri aranjate pe rafturi.
Două zile i-a trebuit să le pregătească. Doi ani ar găti, știind că într-un final toate bucatele s-ar
duce la scumpul ei fiu Emil. Ar găti pentru întreg spitalul, în schimb, vrea doar să-și vadă copilul
măcar odată în lună, așa, cum o făcuse până la ultima întrevedere. Asistenta medicală o anunțase
însă că nu îl va putea vedea. Începuse să o urască. Dânsa e un obstacol în calea de a ajunge la
odrasla sa. Voia să arunce toată mâncarea gătită, voia să o dea la câine ori să o ducă la biserică.
Teodora plângea, plângea, iar lacrimile îi umezeau bărbia.
Ștergându-și ochii cu un șervet, Teodora sesizase că somnul care a prins-o în mrejele lui a
ținut-o captivă până la ora amezii. Trecuse o zi aproape. Dânsa încă nu credea că a dormit atât
demult. Verificase calendarul. Acesta nu mințea. Era sâmbătă. Teodora își puse mâna la gură,
uimită de propria faptă. Încă nu putea să se liniștească, vorba surorii medicale o frământa până în
cele mai ascunse părți ale corpului, făcând-o să tremure, să intre în convulsii. Voia să se ducă la
spital, voia să le sune, lucru pe care încercase să-l facă și seara trecută, când, din cauza vinului
băut în grabă, a adormit la podea, însă, acum, nu mai era așa de hotărâtă. A decis să aștepte ziua
de mâine. Duminică va veni la ea în vizită asistenta medicală, așa i-a promis. Teodora se gândise
că ar putea să fie o minciună. Nu va veni nimeni, însă, au amăgit-o pentru ca ea să nu se sperie,
să nu facă gălăgie, iar ei să mai tragă de timp. Îndoielile veneau în timp ce Teodora stătea
sprijinită de ușa frigiderului. În curte s-a auzit lătratul câinelui. Hămăit acestuia prevestea
prezența unui străin în curte. Câinele avea un lăstrat specific potrivit împrejurărilor. Teodora
deosebea sunetele scoase de el. Era sigură că se află cineva în curte. Închizând ușa frigiderului,
dânsa a vrut să iasă pe ușă, dar, observase că haina în care era îmbrăcată se murdărise. Nu ar fi
dorit să se afișeze în văzul lumii în așa fel. Era o femeie de tradiție veche, pentru ea conta
părerea celorlalți. Se dezbrăcase de veșmintele în care era îmbrăcată, luând o altă haină, găsită cu
mare greutate într-un cuier. Privind în oglindă și asigurându-se că nu are fața mânjită, Teodora se
apropiase de ușa de la ieșirea din casă. Lătratul câinelul continua în același ritm, deși, uneori,
părea că ar înceta, fie pentru că plecase oaspetele, fie pentru că obosise să latre atâta. Înainte de a
ieși din casă, Teodora își acoperise corpul cu un palton gros, negru, dăruit de soțul ei. Îl păstra
chiar și acum, după zeci de ani, amintindu-i de bărbatul pe care l-a iubit, unicul bărbat din viața
ei.
Afară, gerul iernatic pătrunse imediat în fața Teodorei, aceasta, încercând să-și ridice
basmaua cât mai sus pe față. Nu era viscol, nu era nici ninsoare, dar atmosfera lăsată în localitate
semăna mult cu o peșteră în care răcoarea își are regatul său. Peșterea în acest caz fiind
localitatea, iar gerul împăratul care puse stăpânire pe orășel.
- Tudoriță! Tudoriță! Auzise Teodora o voce subțire strigând la ea. Femeia se uitase în
direcția din care presupuse dânsa că venea chemarea, ca și cum, ar fi un strigăt de
ajutor.
Câinele o simțise pe stăpâna casei, lătratul său fiind mai domol ca la început. Tedora se
apropiase de el. Îl mângăiase cu mâna pe cap, întrebându-l, de parcă, ar fi așteptat cu tot
dinadinsul un răspuns:
- Ce este, Nero? Întrebase Teodora câinele care hămăia în direcția gardului.
77
 Nero, căci așa era numele câinelul, nume care i-a fost pus de către Emil după numele
împăratul roman, cel care se presupune că a dat foc Romei. Emil avea predilecție pentru istorie,
citea cu plăcere despre conducătorii antici, Nero nu era printre favoriți, însă, a ales acest nume
când prima dată câinele a fost adus acasă. Era mic, vreo două luni să fi avut. Emil încă știa ce
nume să-i dea. În una dintre zile, pe când citea într-o revistă de istorie, Emil a fost chemat de
către tatăl său. Plecând în grabă, a lăsat revista pe treptele care duceau al etajul al doilea al casei.
Când revenise după vreo câteva zeci de minute, observase patrupedul stând cu labele sale pe una
dintre paginile jurnalul. Ghearele câinelui erau întinse peste unul dintre articole. Când Emil se
uitase la articolul respectiv, observase că acolo se vorbea despre conducătorul roman Nero. Emil
a considerat oportun să-i pună numele pe care câinele însăși l-a ales.
Teodora pronunța numele câinelul, iar prin el, făcea legătură cu fiul său. Câinele o
zbughise la fugă spre partea de sus a casei. Teodora se uitase nedumerită la el. Câinele părea că o
cheamă să-l urmeze.
- Tudoriță, Tudoriță! Se auzise același glas. Ia-l de pe mine, mă mușcă. Ah, ce mă fac.
Teodora se speriase. Într-adevăr, cineva o chema în ajutor. Presupunând că este vreo
persoană cunoscută, având în vedere că îi rostește numele, Teodora se grăbise să scruteze cu
vedea întreaga curte. Câinele lătra în continuare. Teodora îl urmărise. Mare îi fusese mirarea
când o găsise pe vecina sa Irma ascunsă în debara. Câinele lătra cu înverșunare, vrând să rupă
ușa încăperei unde se tăinuise Irma. Teodora strigase de două ori la patruped. Nero cu greu luase
o înfățișare liniștită. Evident, mârâitul său arăta nemulțumire. Poate, se întreba câinele pe sine
însuși, ce fel de recompensă este asta să-l mustreze pentru că aduce la cunoștința stăpânului
despre prezența unui intrus pe proprietate.
Teodora se apropiase de ușă. Apucase cu mâna de clanță vrând să deschidă. Nu putea,
fiindcă Irma ținea cu putere de cealaltă parte. Rezistența era de o forță mai mare decât puterea pe
care o avea Teodora. Vecina Irma își arătase capul pe oberliht, o văzuse pe Teodora. Observând
că stăpâna casei vrea să deschidă ușa la debara, Irma slobozise de partea cealaltă mânerul,
lăsându-i cale liberă Teodorei. Teodora deschise ușa, fără a intra înăutru, privise spre vecină.
Irma, văzând-o, începuse să se agite:
- Ia-l de pe mine, ia-l că mă mănâncă! Striga Irma, deși, Teodora nu remarcase ca
aceasta să fie în pericol.
Teodora se afla într-o încurcătură psihologică. Pe lângă strigătele necugetate ale vecinei,
femeia voia să afle motivul care o făcuse pe Irma să se ascundă în debaraua sa.
- Ce faci vecino? Întreabă Teodora, uitându-se la Irma. Aceasta tremura. Irma se uita
înspre ușa deschisă de la intrarea în debara, zicându-i Teodorei:
- A plecat, vecino?
- Cine Irma? Cine? Vorbești de soțul tău, Istvan? Nepricepând la cine se referă Irma,
Teodora o cercetase cu o oarecare neîncredere.
- Câinele, câinele! Era cât pe ce să mă muște. Doar nu crezi că stau ascunsă aici din
plăcere, răspunse Irma.
Teodora surâse. Se uitase la Nero, acesta nu mai lătra ca înainte, devenise chiar foarte
calm. Stătea culcat pe labele sale privind la debara.
- Și eu care credeam că aleargă cineva după tine! Vorbise Teodora, făcându-i semn
Irmei să iasă din încăpere. Frigul te va îmbolnăvi, hai mai repede în casă, adăugase
Teodora, ținând ușa de la debara deschisă și chemând-o afară pe vecina sa.
- Ține-l bine vecino, tare mă tem de aceste dobitoace, spuse pe un ton neliniștit Irma,
ieșind tiptil din interiorul încăperii.
78
 Teodora a vrut să închidă ușa imediat cum Irma ieșise din debara, dar nu reușise, căci,
vecina ei părea că ar vrea să intre înapoi. Văzându-l pe Nero înaintea ochilor, Irma ar fi dorit să
dispară din acel loc.
- Nu te teme Irmo, nu îți va face nimic, spuse Teodora. A luat-o de mâna pe vecina sa.
- Parcă nu m-ar recunoaște, deși, mă vede în fiecare zi, mornăise Irma.
Ambele femei s-au îndreptat spre ușa de la intrarea în casă. Irma se uita îndelung spre
Nero. Câinele nu rămăsese dator, ridicându-se în picioare și fluturând frenetic din coadă. Irma se
repezise să intre în casă, iar Nero, văzâd-o cum aleargă, porni în goană după ea. Teodora reușise
să-l prindă, îl dojenise. Nero își aplecase capul. Flutura încontinuu din coadă. Părea că înțelesese
mustrarea primită din partea stăpânei sale. Pentru el, totuși, era un joc. Irma reușise să intre în
antreu. Teodora nu a închis ușa casei, așa că, vecina sa a avut noroc.
- E rău, foarte rău, strigase Irma din antreu.
Teodora nu i-a răspuns. Se apropiase de cușca unde stătea Nero, privise înăuntru. Acesta
avea culcușul format din niște paie. Farfuria în care îi dădea mâncare stătea aruncată la o distanță
de câțiva metri de cușcă. Nero nu fusese niciodată legat cu funie. Dacă se întâmpla să-l lege, o
făcea numai în cazul când veneau străini. Teodora ridicase farfuria de jos aducând-o aproape de
cușca câinelui. Nero își făcuse și el apariția lângă femeie. Felul cum o privea pe Teodora arăta că
patrupedul aștepta să fie hrănit. Femeia îl mângâiase iarăși pe cap, spunându-i să rabde nițel,
căci, îi va aduce hrana. Câinele se uita în urma Teodorei. Aceasta se depărtase de cușcă. După
cum o privea, părea că se întristase. Teodora intrase în casă împreună cu Irma. O rugase pe
vecină să se așeze pe canapea și s-o aștepte câteva minute.
Irma pricepuse intenția pe care o avea Teodora, scrâșnind din dinți și spunându-i:
- Îl hrănești, îl îngrijești, dar el vrea să te muște. Lasă-l naibii Tudoriță. Cheltui bani.
Mănâncă mult. Am eu unul, crapă cât zece, dar folos din el nu este.
- E parte din familie. Îmi aduce aminte de Emil, a spus domol Teodora, în timp ce
scotea din frigider o bucată de carne friptă.
Mirosul desăvârșit al fripturii o ademenise pe Irma, aceasta, crezând că va fi poftită la
masă de către Teodora. Văzând-o pe stăpâna casei punând friptura într-o bucată de hârtie și
îndreptându-se spre dânsa, Irma era cât pe ce să se ridice de pe canapea, însă, Teodora se
îndreptase spre ieșiera din casă. Irma înghiți în sec.
- Iată așa, azi o bucată de pâine, mâine un os, apoi, friptură, iar banii se duc. Unii mor
de foame, alții, își hrănesc animalele, mornâise Irma, nemulțumită că Teodora ieșise
cu bucata de friptură din casă.
Teodora auzise vorba Irmei, dar, nu-i dăduse nici o replică. Se prefăcuse că nu a auzit-o.
Irma se ridicase de pe canapea apropiindu-se de geam. O urmărea pe Teodora. Afară, stăpâna
casei era întâlnită de Nero care îi sărea în față. Teodora încerca să-l liniștească. I-a lăsat bucata
de friptură în cușcă. A luat farfuria punându-i în ea osul. Câinele s-a repezit la el. Îl luase în gură
fluturând în semn de mulțumire pentru mâncare, apoi, intrase în culcușul său. Teodora îi urase
poftă bună, surâse și se retrase înapoi în casă. Irma o văzuse întorcându-se, astfel, repezindu-se
spre caneapea, se așezase în poziția pe care o avea mai devreme. Teodora pricepuse că Irma își
schimbase locul, căci, observase cum vecina sa nu mai stătea pe canapea, ci, pe unul dintre
fotolii. Nu a vrut însă să o pună în dificultate, de aceea, se prefăcuse că nu a observat acest
aspect.
- Ce mai face Istvan? Ce face fetița? Întreabă Teodora, vrând să degajeze atmosfera.
- S-a îmbolnăvit, a răcit, de asta și am venit la tine Tudoriță, spuse Irma, încercând să
vorbească pe un ton cât ma milos.
79
 - Cine? Istvan? Se arătase uimită Teodora.
- O nu, ne-a ocolit năpasta. Tania, fetița noastră, scumpa noastră, răspunse Irma, în
timp ce-i apăruse câteva lacrimi pe obraz.
Teodora se înduioșase privind la vecina sa întristată.
- E grav? Ați fost la medic? Spuse Teodora pe un ton interogativ, îndreptându-se la
unul dintre sertarele unui dulap învechit. Începuse să tragă de sertare, deschizându-le
unul câte unul în grabă.
- Are febră, temperatura i s-a ridicat brusc. Probabil, fiindcă a stat prea mult afară. I-am
zis lui Istvan să nu se joace prea mult cu ea. Dânsul a vrut numai decât să iasă la
plimbare, acum, nici nu știu ce să fac Tudoriță. Plângând, vorbise Irma.
Teodora venise lângă Irma, se așezase pe marginea fotoliului, o îmbrățișase pe vecina sa.
Irma s-a căsătorit cu jumătate de an în urmă. Teodora a fost invitată la nuntă. Nu s-a dus, dar
cadoul l-a trimis cu anticipație. Nunta a avut loc în ziua când Teodora avea programată o vizită
la spital. De atunci, dânsa, consideră că este îndatorată Irmei pentru că nu reușise să se ducă la
nunta ei. O ajuta de fiecare dată când vecina venea cu vreo rugăminte la ea. Multe haine i-a croit
Irmei fără să ceară plată pentru ele. Chiar haina pe care o avea îmbrăcată acum, părea că este una
dintre cele dăruite de Teodora. În fiecare săptămână Teodora îi aduce o parte din bucatele gătite.
Ultima dată i-a dat un ceaun plin cu sarmale. Irma este pentru Teodora precum o fiică. Fiica pe
care a pierdut-o. Deși, înțelege că Irma are vârsta cu douăzeci de ani mai mică decât a ei, profită
de bunătatea sa, Teodora o ajută în continuare. Sunt vecinii ei, sunt încă tineri. Se mulțumește că
aceștia vin în vizită. Și apoi, Istvan, soțul Irmei, constructor de meserie, a ajutat-o să-și repare
fereastră din partea stângă a casei, care, în timp se deformase. Oberlihtul de la debara tot el i l-a
făcut.
- Am câteva medicamente, spuse Teodora, însă, nu sunt prea pricepută la medicină, de
aceea, nu știu dacă vor ajuta, zise Teodora, scoțând un pachet cu medicamente felurite
din sertarul cel mai de jos al dulapului.
Teodora făcuse doar un pas, când Irma, o apucase de mâna și a oprit-o din cale. Stăpâna
casei s-a întors cu fața spre ea, nepricepându-i gestul. Irma se ridicase din fotoliu, uitându-se cu
ochii țintiți în direcția Teodorei. Își ștersese pomeții umezi de la lacrimile vărsate mai devreme,
apoi, îi zise:
- Tudoriță, Tudoriță! Ne ajuți atât de mult. Eu cu Istvan suntem recunoscători pentru tot
ce faceți. Ești ca o mamă pentru noi, de aceea, numai dumneavoastră ați mai putea să
ne sprijiniți în aceste momente grele. Nici mama nu face atât cât faci tu pentru noi.
Teodora se sfiise. Aceste vorbe înduioșătoare ascundeau o solicitare, căci, nu prea îi stă în
fire Irmei să mulțumească atât de profund.
- Spune, Irma, spune dragă! Exclamase cu un glas mlădios Teodora apucând-o pe Irma
de braț și ținându-i mâna în a ei.
- Medicul a fost la noi, a consultat-o pe Tania, tratament ne-a dat, uitați-vă, zise Irma,
scoțând din buzunarul hainei o hârtie și întinzând-o Teodorei.
Femeia apucase hârtia, o despăturise, căci, foaia era îndoiată în patru părți, apoi, citise
rândurile scrise în ea. Se observa graba autorului care le-a notat. Erau indicate niște
medicamente. Patru la număr, două erau cunoscute Teodorei, celelalte două a auzit de ele, dar nu
cunoaște mare lucru despre dânsele.
- E un tratament contra febrei, prescris de medic, acum o oră ni l-a dat, exclamase cu o
voce aprinsă Irma, luându-i foaia din mâna Teodorei, ca și cum, gestul ei ar fi vrut să
dea de înțeles că nu are mare însemnătate ce este indicat în rețetă.
80
Teodora se apropiase de dulapul din care anterior a luat medicamentele. Începuse iarăși să
cotrobăiască prin sertarele acestuia.
- Ai să răcești și tu! spuse Teodora.
Irma dăduse din cap în semn de aprobare, apoi, vorbise:
- Vă rog să ne ajutați, tratamentul prescris e costisitor, dar la moment, toți banii i-am
cheltuit, soțul încă nu a primit salariul, iar eu, știți și singură, nu muncesc.
Teodora nu era zgârcită, dar aceasta nu semnifica că ar fi dat bani oricui. În cazul Irmei,
știa că nu îi va mai vedea înapoi. Ultima dată când le-a dat bani vecinilor ei, aceștia, și-au serbat
ziua de naștere, deși, i-a spus Teodorei că vor să repare poarta, care, încă și acum se află într-o
stare deplorabilă. Teodora ținea la vecinii ei, îi iubea ca pe apropiați, dar, nu avea încredere în
vorbele lor. Istvan, soțul Irmei, nu avea un loc de muncă stabil. Deseori, Teodora auzea strigăte
venite din curtea lor, mai ales, din cauza banilor. Irma nu lucra deloc, fiind ocupată cu îngrijirea
copilului. Se afla într-o dilemă. Pe de o parte, nu poate să nu-i ajute, nu crede că minte, ori, a
văzut chiar ea însăși rețeta, dar, totodată, nu își dorește să fie un complice involuntar la faptele
mizerabile ale vecinilor ei.
Irma își dădea seama că experiența neplăcută de data trecută ar putea să nu o ajute acum,
sperând, totuși, ca Teodora să le dea banii. Lacrimile îi curgeau iarăși, nu scotea o vorbă.
Teodora se uita la vecina sa, această părea că se ofilește. Într-adevăr, greșise atunci când i-a dat
bani, pe care i-au cheltuit pe serbarea zilei de naștere. Însă, acum, acum e o urgență, dacă nu îi va
ajuta, poate să i se întâmple ceva rău fetiței lor.
Privind-o pe Irma, Teodora vruse să o prevină, înainte să-i dea banii:
- Irma, ești o fată bună, ai o familie pentru care porți resposabilitate, te rog, nu face ca
data trecută. E copilul tău, ai grijă de el.
- Mă iartă măicuță, spuse Irma cu o voce întristată, cerând îndurare Teodorei. Ochii îi
făcuseră mici.
Inima Teodorei se înduioșase. A scos din sertar portofelul. Vecina ei se uita atent la mâna
Teodorei, ca și cum, ar fi vrut să-i indice suma de bani pe care ar dori s-o primească.
- Durerea fiicei mele e durerea mea triplă, adăugase Irma, văzând cum Teodora puse
mâna pe două bancnote din portofel. Ultima exclamație a Irmei o făcuse pe Teodora
să mai apuce două bancnote, apoi, a închis punga unde păstra banii.
- Sper că sunt de ajuns, zise Teodora, întinzându-i Irmei cele patru bancnote. Să o ajute
Domnul pe Tania.
- Așa să fie, răspunse Irma, grăbită să iasă din casă.
Teodora a condus-o pe vecină până la ușă. Îi propuse să servească un ceai, dar Irma
refuzase, zicând că trebuie să plece urgent la spital. Fiica ei a fost transportată cu jumătate de oră
în urmă. Medicul i-a cerut bani. Dacă nu-i aduce timp de două ore, o externează imediat.
Teodora o binecuvântase pe Irma. Amintindu-și că are multe bucate gătite în frigider, Teodora, îi
ceruse Irmei să zăbovească câteva minute. I-a dat niște bucate dintre cele gătite pentru Emil.
Irma nu refuzase, dar, argumentând că este foarte grăbită să ajungă la spital spuse că va trece altă
dată să ia bucatele. Ar fi foarte recunoscătoare dacă Teodora le-ar păstra. Văzând graba pe care o
are Irma, Teodora nu a insistat, promițând să le ține în frigider cât va fi nevoie, apoi, i le va
transmite.
- Vă mulțumesc! La revedere! Strigase Irma, ieșind grăbită din casă. Nici câinele care o
speriase atât de tare la început, se pare, nu o deranjase acum. Trecuse pe lângă el cu
pasul grăbit. În câteva secunde se afla după poartă. O luase în direcția opusă casei.

81
 Lucru foarte ciudat, gândise Teodora, ori, atât spitalul, cât și casa Irmei, se aflau în
aceeași direcție, pe când, vecina sa o apucase în partea opusă.
- La revedere! Însănătoșire grabnică, spuse Teodora, fluturând din mâna Irmei.
Teodora s-a retras în casă. Ar fi vrut să se ducă împreună cu Irma la spital, însă, viteza cu
care ieșise din casă vecina sa, nu i-a permis Teodorei s-o întrebe despre acest fapt. Oricum, se
rugase în sinea ei să se întremeze cât mai curând fiica Irmei. În plus, o va vizita numaidecât.
Restul zilei Teodora făcuse curat prin casă, privise televizorul, în special, știrile. Credea că va
arăta vreun reportaj despre îmbolnăvirea Taniei, lucru care nu se întâmplase. Aștepta cu
nerăbdare oaspetele care va veni duminică.

Plimbarea

Ana calculase distanța pe care o avea de parcurs de la blocul unde locuia și până la parcul
Florilor. În jurul a douăzeci de minute făcea tot drumul dacă nu s-ar fi grăbit. Nu era o persoană
cu pretenții, nu voia să se lase așteptată. Privind la telefon, observase că are un avantaj de cel
puțin zece minute peste este timpul necesar să ajungă la destinație. Nu știa dacă era bine să se
ducă, ori ar fi trebuit să facă cale întoarsă. Era deja în stradă. Îndrăzneață de felul ei, Ana intra
ușor în discuție cu oamenii, dar aceasta nu semnifica că era o persoană vorbăreață, gălăgioasă,
ori bârfitoare. I-a plăcut de Bogdan, i-a plăcut chipul, i-a plăcut vorba acestuia. Mereu își zicea
că dacă tot greșește în alegerile pe care le face, măcar nu va regreta la bătrânețe că a încercat. Și
apoi, viața e compusă din încercări, căci, nici o alegere cât de corectă ar părea, poate, în cele din
urmă, să se dovedească un eșec total.
Ana cunoștea orășelul în care locuia. Câțiva ani de facultate, petrecuți în atmosfera
localității o ajutase să se deprindă cu viața urbană. Frigul de afară nu o deranja, cel puțin, nu într-
atât demult încât să facă cale întoarsă. Iuțea pasul, astfel, considera că se va încălzi mai repede.
Pe drum întâlnea oameni tot atât de grăbiți ca și dânsa. Se gândea la destinația pe care o aveau
aceștia. Dânsa era fericită, destinația spre care se îndrepta o ducea spre o posibilă poveste de
dragoste, așa își imagina ea, chiar dacă, în același timp, o parte din Ana înțelegea perfect că nu
trebuie să-și pună nici o speranță în întâlnirea care urmează. A învățat pe propria faptă că
aparențele sunt atât de înșelătoare, iar dezamăgirea în unele cazuri face din om o persoană rigidă,
una care să se izoleze și să nu mai dorească a interacționa cu alți oameni. Mergând pe drum, în
amintire îi revenea scenele de amor pe care le-a avut cu foștii iubiți. Ambii erau mai în vârstă
decât ea, aproape cu cinci ani fiecare, unul îl întâlnise la facultate, cel de al doiea îl cunoscuse
prin intermediul unei colege de clasă. La început păreau bărbați în toată firea, serioși și chiar
dispuși pentru a întemeia o familie, lucru care s-a destrămat într-o clipită. Ana a suferit de fiecare
dată în urma acelor despărțiri, care, în ambele situații au fost întrerupte la voința ei. Astăzi,
probabil tot ar fi fost împreună cu cel de al doiela iubit al ei dacă nu s-ar fi împotrivit păstrării
relației. Dar ea știa, știa foarte bine, cine calcă strâmb odată, are toate șansele să o facă și în
viitor. Suferința Anei nu se găsea în fapta iubitului ei, care, la unison, în ambele cazuri a fost
infidelitatea, nu în încetarea relației greu construite, nici măcar ură nu avea față de foștii
parteneri. Durerea Anei venea din conștientizarea dânsei, orice relație se bazează pe intențiile a
celor două persoane. Astfel, ea suferise nu din cauza că se despărțise, ci fiindcă, atât demult efort
a depus pentru a construi conexiunea romantică între ea și parteneri, ca, într-un final, tot ea să
șteargă orice străduință. Își vedea creația sa de ea însăși distrusă. Se simțea ca un călău al
propriei fericiri, un călău care acceptase inițial pedeapsa, însă dorea amânarea momentului
executării. Pedeapsa era acea relație defectuoasă pe care Ana încă trăgea nădejde că o va repara.
82
Înțelegea prea bine, va veni timpul când nu va mai putea să o mențină, astfel, executarea
manifestată prin despărțirea de iubit se va produce. Ana nu mai vedea în relațiile de dragoste o
cale de împlinire a destinului omului. Dacă câțiva ani în urmă era în totalitate de acord cu
vorbele mamei sale că familia e cel mai important lucru în această viață, fiecare persoană trebuie
să aibă una, acum, asistenta medicală, deplasându-se spre Parcul Florilor, părea mult mai
reticentă în aceată privință. Era de acord, familia, familia e oarecum, celula de bază a societății
moderne, dar nu este unica temelie pe care trebuie să se construiască această societate. Își dădea
seama că ar putea să reușească singură, fără iubit, fără soț, toate planurile ei de viitor nu depind
de ajutorul altor oameni. Ceea ce conta într-adevăr rezida în voința ei proprie. Poate, dacă ceilalți
nu ar interveni în viața ei, ar reuși mai multe. Așa cum a avut două relații pe care ea însăși
cândva le acceptase, tot ea le-a pus capăt. Multe ori își zicea că e proastă, nu merita să sufere.
Suferința era totuși o emoție naturală. Fie omul fericit, fie trist, e ceva firesc, ceva natural.
Mai avea câteva minute până ajungea la Parcul Florilor. Vremea de afară se înrăutățise
nițel. Începusă să cadă câțiva fulgi de nea, a căror atingere Ana le-o simți de buze. Orașul nu era
cel mai mare din țară, nu era nici cel mai dorit loc în care să stea, însă, lipsa banilor, a unui trai
asigurat, o făcea pe Ana să mai zăbovească în localitate. Privea la oamenii pe care-i întâlnea în
cale. Fețele majorității erau posace, pline de frământări. Chiar și zâmbetele frivole trădau necazul
ascuns în mintea indivizilor care ieșeau în drumul asistentei medicale. Grijile și nevoile îi fac pe
oameni sclavi, robii proprii lor voințe. Ori, tare greu mai este să conștientizeze că pentru a-ți
cumpăra un lucru cel dorești foarte mult, neavând însă la moment banii necesari, va trebui să
trudești în sudoarea frunții la un bogătaș care îți va dicta după bunul plac cum să îți aranjezi
viața. Anei îi place meseria sa. Nu știe cât va continua să munceasă la spital, dar, pentru moment,
planurile de viitor nu presupun să părăsească instituția. Cei doi pacienți, Emil și Emir, merită un
tratament mai bun se gândea Ana în sinea ei.
Drumul era pe sfârșite, a ajuns în dreptul unor trepte. Scările urcau în sus ducând spre
parcul spre care se îndreptase Ana. Când își amintise de pacienți, asistenta medicală zărise în
apropiere o farmacie. A intenționat să se îndrepte spre ea. Voia să întrebe în privința acelor
medicamente a căror denumire necunoscută îi trezise interesul când cercetase dosarul lui Emil.
Privind la ceas și văzând că ar putea să întârzie, se răzgândise. Începuse să urce pe trepte. Cineva
a apucat-o de braț încercând să o oprească. Ana tresărise, pregătită să lovească cu geanta în
necunoscutul care a pus mâna pe ea. Considera că este vreun bandit, un jefuitor. Asistenta
medicală se zbătea de parcă ar fi fost ținută în captivitate. O voce de bărbat i se adresase. Ana s-a
întors cu fața spre necunoscut:
- Sunteți periculoasă! Zise bărbatul.
- Nu vreau să mă atingă cineva! răspunse Ana ferindu-se de persoana care mai devreme
a ținut-o de braț.
Bărbatul surâse. Își scoase gluga de peste cap arătându-i chipul ascuns sub ea. Era
Bogdan. Ana zâmbise, îl recunoscuse, avea aceeași ochi de o luciditatea profundă, pătrunzători.
Au cuprins-o în mrejele lor. Bogdan îi făcuse semn să nu încetineze. Au urcat împreună scările.
- Este foarte frig, spuse Ana! Ar trebui să vă puneți gluga înapoi. M-ați speriat rău de
tot, exclamase ea.
- Mă vei trata, răspunse Bogdan. N-a fost intenționat. Tutuiește-mă! Te-am văzut
urcând.
- Tratamentul, chiar și cel recomandat și aplicat cu regularitate, nu are întotdeauna
efectul scontat, zise Ana în timp ce pașii ei mici pășeau pe treptele scării care urca
spre parcul Florilor.
83
 - Mă faci să-mi pierd încrederea în medici, chiar și în mine. Eu credeam că doctorii
vindecă orice, replicase Bogdan.
- Doctorii nu vindecă nimic, ei doar prescriu pacientului alifia corectă pe care trebuie
să o folosească pentru a-și îmbunătăți starea de sănătate. E ca un îndrumător. Oricine
ar putea să ajute oamenii, chiar nefiind medic de profesie, căci, nu contează că ești
medic, ci cât de corect prescrii tratamentul. Dacă un bolnav ar avea cunoștințe
îndeajuns cât să știe care e cauza propriei sale îmbolnăviri, atunci, s-ar trata singur,
spuse Ana uitându-se în direcția tânărului practicant.
- Și dacă e o rană interioară? Întrebase curios Bogdan.
- E doar ajutor. Omul nu se vindecă decât prin propria voință, propria ființă, iar
medicul, ca un ingredient în mâncare, crește șansele prin intervenția sa.
- Ai gânduri complicate, spuse Bogdan, căutând cu privirea în ochii asistentei
medicale. Ana se sfiise.
În drumul lor, urcând treptele, întâlneau și alte persoane care coborau. Bogdan, văzând
cum Ana începea să tremure de frig, se apropiase de dânsa, nu o îmbrățișase, nu a pus mâna pe
ea, însă, între trupurile lor nu mai era nici un milimetru de spațiu.
- Propun să intrăm într-o cafenea, spuse Bogdan. Poate acolo, la cald, îți voi înțelege
mai bine gândurile profunde, adăugase acesta arătându-i spre sfârșitul treptelor.
- Știi, aici nu te contrazic. Nu știu cât ai înțeles din ce am spus, prefer să rămân în
necunoștință de cauză, însă, accept propunerea, răspunse Ana cu o voce dărdâindă.
Credeam că nu va fi așa răceală.
- Am văzut la meteo. Pentru azi se preconizau temperaturi foarte joase, deși, crezusem
că poate vor greși. Se pare, meteorologii greșesc numai când nu trebuie, zise Bogdan
surâzând. În parc este o cafenea, am putea acolo să intrăm, propuse tânărul practicant.
- Da, o cunosc. Am fost câteva ori. Să mergem, sinceră să fiu, am greșit în alegerea
hainelor, crezând că nu va fi așa ger.
- Vina mea că te-am scos din casă pe un așa timp, a replicat Bogdan, punând mâna pe
brațul Anei.
- Nu, nu este. Singură am ales să vin, spuse Ana, fără a-și feri brațul, părea că ar fi de
acord să o țină de mâna Bogdan.
Ambii urcase scările în grabă. Ajunși în sfârșit la Parcul Florilor, Bogdan privise în
depărtare, zicând:
- E frumos aici, dar astăzi, vom savura panorama de după geam.
- Să știi că nu sunt împotrivă, spuse Ana.
Bogdan se apropiase de geamul cafenelei, punând ambele mâini pe sticlă și încercând să
acopere capul de ambele părți. Observase, erau locuri libere. Întorcându-se, o văzuse pe Ana
zgribulită, dar atât de frumoasă era, încât gerul de afară părea că vrea să-i înmărmurească chipul
suav. Nu și-a putut controla toate fiiința, o apucase de mână fiind aproape să o sărute. Ana se
ferise îndreptându-se spre cafenea. Bogdan a mers din urma ei. Punând mâna pe clampa ușii, o
deschise făcându-i cale liberă asistentei medicale să intre. Cafeneaua era mai mult goală, ai putea
spune că angajații sunt în număr mai mare decât clienții. Deși, în zilele mai puțin geroase puteai
să vezi cum intră cineva la fiecare zece minute. Vremea de afară totuși era potrivită pentru a
servi o ceașcă de cafea. Bogdan a condus-o pe Ana la una dintre mese. Îi plăcea să stea lângă
geam privind la ninsoarea care cădea din abundență afară. Era ca o cortină așezată peste orășel,
cel puțin, pentru Bogdan așa semăna.
- Vrei un ceai sau o cafea? Întreabă Bogdan chemându-l pe chelner.
84
 - Te las pe tine să alegi, zice Ana, zâmbind.
- Așa o onoare, răspunse Bogdan, de această dată ridicându-se în picioare pentru a fi
văzut de către angajații cafenelei. Se pare că aceștia nu prea erau dispuși să se
grăbească a-și servi clienții. Ar putea această să fie o cauză pentru care nu prea vin
oamenii în local.
- Da, da. Ți-o ofer! Spuse Ana, încercând să se așeze cât mai confortabil în scaun. Noi
femeile așa suntem de felul nostru, vă lăsăm pe voi să decideți. Vă lăsăm! Repetase ea
de două ori această sintagmă ca și cum ar fi vrut să atragă atenția lui Bogdan că
bărbații nu sunt mai presus ca femeile, ci, fiindcă femeile îi lasă să pară superiori,
aceștia, în cele din urmă, chiar cred că sunt așa.
Ana zâmbise iarăși, surâsul îi sclipea pe buze. Bogdan se înviorase. Schițase un zâmbet.
- Două cești de ceai, vă rog! Spuse Bogdan atunci când lângă masă se apropiase
chelnerul, adică, chelnerița, o fetișcană subțire, încât puteai să-i numeri coastele pe ea
dacă trupul nu i-ar fi fost acoperit de bluza în dungi negre și albe.
- Imediat vă aducem, precizase chelnerița și se întoarse spre o altă masă. Acolo, mai
îndepărtare, stăteau încă câteva persoane, un pic cam gălăgioase. Bogdan ar fi vrut să
le facă observație însă, înțelegea că cei trei bărbați, robuști la trup, pot să-l contrazică
în vorbă. A preferat să nu le tragă atenția chiar dacă zgomotul conversațiilor lor
perinda toată încăperea.
- Unii oameni cred că pot să se comporte cum doresc ei, zise Bogdan, făcând aluzie la
cele trei persoane.
Ana pricepuse vorba tânărului practicant, dar se limitase să aprobe din cap. Fiindcă
aprecierea chelneriței care spuse că va aduce imediat ceștile de ceai se dovediseră nu tocmai
exactă, așteptând cafeaua, Ana observa cum discuția dintre ea și Bogdan intra impas, așa că se
gândise să-l întrebe despre viața sa, despre profesia pe care a ales să o practice.
- Îți place medicina? Întreabă Ana, uitându-se într-o bucată de hârtie care semăna cu un
meniu, deși, intenția asistentei medicale nu era să comande ceva mâncare, ci, doar să
degajeze atmosfera.
Nu era rușinoasă, intra în discuție ușor cu oamenii, însă, de această dată se simțea
stânjenită. Uitându-se la Bogdan, înghițea noduri de aer în stomac, nu putea să-și controleze
toate gândurile, credea, deși, nu ar fi fost niciodată de acord cu aceasta, dar credea că se
îndrăgostește de Bogdan. Îl văzuse o singură dată, era aceasta iubire, ori doar o senzație moartă
pe care nu o mai cunoscuse Ana de când se despărțise de ultimul său iubit. Nu pricepea.
- Nu aș spune că este o predilecție nebună, dar, vreau să ajut oamenii. Cum ai zis și tu,
medicii ajută, nu tratează ei însăși. Vreau să ajut, spuse Bogdan, schițând un surâs.
Doar că nu am ales eu spitalul de psihiatrie, a fost o îndreptare aici. Prefer să tratez
oamenii cu probleme fizice, adăugase Bogdan. Nu aș putea să rămân după ce finisez
stagiul de practică.
- Consideri tu că pacienții din spitalul nostru sunt diferiți de cei din alte spitale? Se uita
asistenta medicală nedumerită la Bogdan, vrând să-i priceapă vorbele.
- Nu, nu. Să nu mă înțelegi greșit, încercase Bogdan să o atingă de mâna, dar Ana se
ferise, prefăcându-se că își scoate paltonul.
Bogdan se oferise să i-l ducă în cuierul aflat chiar la intrarea în cafenea. În timp ce Ana îi
mulțumea pentru gestul său, Bogdan continuase gândul.
- Eu prefer să tratez oamenii de durerile trupului, căci, acolo unde trupul este ciopârțit,
atunci, acel om va suferi și la nivelul minții. Uită-te la pacienții din spital, ieri, am
85
 vizitat cu doctorul Petrovic unul. Era agitat, voia să ne hărțuiască, dar cum s-a aplicat
o măsură de tratament, imediat a fost adus la starea de liniște, starea normală. Omul
nu suferă psihic, cât suferă fizic, iar durerea insuportabilă pe care o are uneori, îl face
să nu mai poată a-și controla gândurile, ori, toată mintea lui este concentrată în a-și
mângâia durerea trupească.
- Vorbești ca profesorul meu, care, însă, nu a mai demonstrat nici până azi că durerea
fizică e cea care face ca omul să sufere inclusiv la nivelul psihicului, zise Ana.
- E opinia mea, replicase Bogdan luându-și mâinile de pe masă, fiindcă, în fața lor
apăruse chelnerița de mai devreme. Avea cu ea o tavă pe care se aflau cele două cești,
câteva pachețele de zahăr și lingurițele. Ce-i drept, pe lângă comanda făcută de
Bogdan, chelnerița mai avea o tavă. După ce lăsase ceștile de ceai, fetișcana se
îndreptase la masa gălăgioasă.
Bogdan se uitase la ea, apoi, întorcându-se spre Ana, zise:
- Doi iepuri dintr-o dată!
- Așa sunt unii, concise asistenta medicală apucând ceașca de ceai și trăgând-o spre ea.
- Și n-am dreptate? Întreabă Bogdan, servindu-și la rândul său ceaiul.
- Dreptate? Păi, am zis, studenta a vrut să scape de ambii clienți cât mai repede, așa că,
de ce să nu o facă dintr-o dată, răspunse Ana, nedumerită că Bogdan încă se gândea la
cele două tave. Ne-a servit cum se cade, aceasta contează, adăugase asistenta
medicală.
- Nu, nu, stai. Mă refeream la ceea ce îți spusesem mai devreme, nu ești de acord cu
mine că bolile trupului sunt cele care cauzează bolile minții? Vorbise Bogdan pe un
ton serios, vrând cu tot dinadinsul să afle părerea Anei, deși, după felul cum o privea,
asistenta își dădea seama că tânărul practicant nu este interesat numaidecât de
răspunsul ei. Observase ochii lui Bogdan urmărind-o mai jos de bărbie. Surâse.
- Cândva eram de acord și eu cu aceasta. Mulți dintre colegii mei încă cred așa.
Săptămâna petrecută la spital mi-a confirmat presupunerile, spuse Ana.
- Ai dori să le împărtășești cu mine? Întreabă Bogdan, care, de această dată era cât pe
ce să o atingă pe Ana de mână, dar, nu reușise nici acum.
Ana îi ghicise și de această dată intenția. Nu voi să se lase prinsă așa ușor. Chiar părea că
face un joc dea v-ați ascunselea, în care dânsa se lasă în capcană, dar scapă exact în timpul când
să fie prinsă de atacator.
- Omul poate trăi fără picioare, fără mâini, fără unele organe interne, omul poate să fie
vătămat sau să se vătămeze singur, dar toate rănile pe care le-ar avea nu înseamnă că-l
fac să dispară. Cunoști sau ai văzut oameni în scaune cu rotile, oare aceștia nu
conștientizează faptele lor, un om care și-a fracturat o mâna devine automat nebun?
Vreau să spun că bolile mintale și cele fizice, de cele mai multe ori, sunt separate, nu
se intersectează, deși, unele acționează asupra altora, astfel că o persoană care are un
șoc emoțional, poate, într-un moment de criză, să se rănească, tot așa cum o persoană
care și-a pierdut un picior, conștientizând faptul că amputarea membrului inferior îl
va ține într-un fotoliu rulant, devine paranoică, spuse Ana, vocea ei devenid foarte
serioasă, Bogdan chiar părea că o ascultă cu atenție.
- Nu prea m-am gândit la aceasta, zise Bogdan, întrerupând spusele asistentei medicale,
oamenii care suferă fizic tind să găsească modalități de vindecare, iar dacă nu reușesc
să se trateze din varii motive, cum ar fi lipsa banilor, lipsa unui tratament adecvat,
lipsa medicilor, încep să-și obosească mintea, devenind obsedați de propria sănătate
86
 trupească, ulterior, neglijându-și sănătatea mintală. Adică, oricum, bolile fizice îi fac
să se îmbolnăvească mintal, adăugase Bogdan, vrând parcă să-și apere poziția ce o
spuse mai devreme, deși, în interiorul său, era aproape în totalitate de acord cu ceea
ce a spus Ana. Începuse să o placă și mai mult. Vorbele ei, oricare ar fi spuse, îi sunau
mlădios în ureche.
- Și apoi, continuase Ana gândul, omul care suferă de o maladie mintală poate să fie
sănătos la trup, toată viața sa fiind grijuliu cu propria viață, chiar dacă mintea sa este
șubredă. Sunt două aspecte ce se țin unul de celălalt, dar, aici trebuie să-ți dau
dreptate... Ana se oprise.
Bogdan o privise atent, curios să afle în ce privință Ana era de acord cu el, căci, de când o
cunoaște nu prea a avut părere omogenă cu a asistentei medicale.
- Îți dau dreptate, repetase Ana, continuându-și vorba. Boala fizică este cea care roade
corpul, iar mintea se ofilește și ea treptat. Astfel, rănile fregvente, îmbătrânirea, viața
depravată duc la înrăutățirea stării de sănătate mintală. Un om care face abuz de
alcool are alterate simțurile fundamentale, mișcare îi devine încetinită, percepțiile
sunt reduse, vederea și auzul persoanei este denaturat. Mintea, starea emoțională,
psihică, numește-o cum dorești, este dependentă de corpul în care trăiește. Iar dacă
corpul suferă, suferă mintea, tot așa cum mintea când suferă, aceasta este acuzată de o
alterare a stării sănătății trupești. Aici, cum am zis, ai dreptate, mintea își pierde
întruchiparea când corpul moare. Mintea ajunge să plutească în abis. Dar poate că
însăși mintea abandonează corpul, e complicat, poate voi afla care-i treaba... spuse
Ana zâmbind.
Bogdan o asculta cu atenție, era încântat de ceea ce aude, totuși, pentru a nu rămâne pe o
notă așa de profund meditativă, cum i se păruse lui, a schimbat subiectul.
- Ai vreo pasiune?
- Colecționez probleme! Răspunse Ana cu același zâmbet carismatic.
Bogdan rămase nedumerit, neînțelegând vorba Anei, dar, fiindcă era o persoană curioasă,
nu se rușinase să ceară explicații, care, considera dânsul, erau oportune la acel moment:
- Este invitația aceasta o problemă? Întrebase el, referindu-se la faptul că o poftise ieri
să iasă la o plimbare.
Ana surâse câteva clipe, îl privise pe Bogdan direct în ochi, după care băuse câteva
înghițituri de ceai:
- Chiar îți mulțumesc de invitație. Să știi că demult nu am mai ieșit la plimbare, spuse
dânsa. Și nu, nu e o problemă. Când spun că pasiunea este colecționarea problemelor,
am în vedere alegerile pe care le fac în viață. Cum n-aș face, tot în necaz mă bag,
adăugase dânsa ținând ceașca de ceai cu ambele mâini.
- Viața noastră este o consecință a faptelor noastre, indiferent că sunt conștiente sau
inconștiente, că le vrem ori că nu le vrem. Ele se înfăptuiesc, astfel, trecem prin ea,
spuse Bogdan, scoțând din buzunarul paltonului său ce îl avea încă îmbrăcat, o cutie,
mică.
Bogdan se uita la Ana, asistenta medicală nu pricepea care îi era intenția tânărului
practicat, scrutându-l în întregime cu privirea sa. Bogdan puse cutiuța pe masă, apoi, cu mâna
stângă o împinse spre partea unde stătea Ana. Ambele persoane stăteau în direcții opuse.
- Este pentru tine, zise Bogdan, împingând cutiuța spre Ana. Asistenta medicală se
sfiinse, uitându-se la obiectul în formă de paralelipiped ce se apropia de ea, fiind
împins de către Bogdan.
87
 - Mulțumesc! Dar nu cred că merit cadou, mai degrabă, aș merita o mustrare, că doar te
îmbrâncisem, exclamse Ana, mirată de gestul pe care-l făcea Bogdan.
- Am uitat! Mă duc să chem poliția, a glumit Bogdan. Vreau să ai o amintire. Știi,
fiecare om pe care-l întâlnim în calea noastră ne lasă o amintire. Persoană poate că va
fi plecată demult de lângă noi, dar, ceea ce va rămâne este momentul petrecut alături
de dânsa, iar aici, vreau să spun atât clipele de bucurie, cât și cele de tristețe.
- Da, chiar bine zici, amintirile sunt ceea ce ne mai rămâne, spuse Ana, parcă vrând să
susțină afirmația lui Bogdan.
- O vei deschide acasă, adăugase Bogdan, arătând cu mâna spre cutie.
Ana o ridicase de pe masă, se uitase la dânsa, apoi, o băgase în geantă, mulțumind încă
odată pentru gestul pe care îl făcuse Bogdan. Gălăgia de la masa unde stăteau cei trei bărbați era
tot mai deranjatoare, cel puțin, pentru Bogdan. Acesta își întoarse capul spre dânșii, însă, nu le
zise nimic, dar ochii săi pătrunzători parcă i-ar fi speriat, căci, liniștea se lăsase peste ei. Bogdan
se întoarse înapoi spre Ana. I-a propus să părăsească cafeneaua dacă dânsa nu este împotrivă.
- Frigul nu e chiar atât de rău cum pare la prima vedere, spuse Bogdan, vrând să-și
argumenteze alegerea de a ieși în afara cafenelei.
Ana dăduse din cap în semn de aprobare ridicându-se de pe scaun. Ambele persoane s-au
îndreptat spre ieșire. Bogdan îi aduse Anei paltonul din cuier. După ce se îmbrăcase, Bogdan îi
deschise ușa.
O senzație rece o pătrunse pe asistenta medicală intrându-i în porii feței, încât, Ana își
astupase cu mâinile fața. Bogdan scoase din buzunar o pereche de mănuși și i le întinse, zicându-
i să le îmbrace.
- Dar tu? Întreabă ea.
- Eu le voi pune în buzunar, am glugă, cu ajutorul ei mă voi feri de haina geroasă a
iernii. Și pe urmă, nu e chiar așa de frig cum pare. Frigul este cel care ne ține rigizi,
spuse Bogdan, stând în bătaia ninsorii abundente.
Ana luase mănușile, chiar avea nevoie mare de ele. Îl privea pe tânărul practicant, acesta,
cu trupul parcă împins spre viscol, s-ar pune împotriva ninsorii. Felul cum se uita, maniera sa de
a rămâne dârz pe așa un ger, o făcea pe Ana să se minuneze. Nu știa dacă Bogdan are acest
comportament pentru a-i demonstra bărbăția, ori că așa este el de felul său, dar, îi plăcea. Îi
plăcea îndrăzneală sau curajul de care dădea dovadă Bogdan stând drept contra războiului
fulgilor de nea. Privind la el, Ana își amintea de clipele ce le avuse cu ultimul său iubit. Așa cum
este Bogdan acum, fostul partener era pentru Ana un scut, dar și un adăpost în brațele căruia se
legăna deseori. Înțepenirea lui Bogdan, cu tot trupul său poziționat în fața viscolului, oprea gerul
să o lovească pe asistenta medicală. Ana se simțea protejată. Nu era o femeie care să ceară
ajutor, nici nu ar face-o chiar dacă ar avea mare nevoie. Prefera să se împotmolească de una
singură. Însă în acele clipe Ana nu refuzase protecția în fața răcelii, poate nu atât să fie apărată
de vântul puternic, cât, o protecție a sentimentelor ei, a gândurilor, a ideilor care o macină.
- Să mergem, spuse Bogdan, apucând-o pe Ana de mână. Dacă îți e frig, intrăm înapoi,
adăugase tânărul practicant.
- O, nu! Exclamase asistenta medicală în timp ce își făcuse câțiva pași înainte. Bogdan
n-a insistat cu întrebarea, deși, își dădea seama că iarna geroasă o învingea pe sora
medicală. Totuși, nu voia să vadă mutrele celor trei indivizi care țipau la masa
alăturată. Va suporta cu mult mai ușor răceala, iar dacă va fi neovie, îi va da paltonul
său Anei. A apucat-o pe asistenta medicală de mână. Ambele persoane coborau
scările. Nu stătuse mai mult de jumătate de oră în cafenea, dar timpul de afară
88
 începuse să se întunece, lucru care, era firesc pentru acea perioadă din an. Ana era
condusă de Bogdan. El, asemenea unui comandat de armată, ca un îndrumător al
propriului destin, o ținea pe asistentă de mâna. Mergea cu pasul atent, pășea treptele
care se reduceau la număr sub talpa încălțămintei celor două persoane. Bogdan nu-și
pleca niciodată capul, nici viscolul, nici vântul distrugător care îi ridica părul în
direcție opusă celei în care mergea el, nici chiar alunecare nereușită pe una dintre
trepte, nu-l făcuse să-și pună gluga în cap. Părea că frigul ar fi locul ce-l mai potrivit
pentru dânsul. Ana se ținea cu mâna de brațul lui Bogdan.
Treptele se terminaseră, ambii au ajuns la locul unde se întâlniseră. Bogdan se apropiase
de un perete al unei clădiri, ferind-o pe Ana din bătaia vântului. Ana observase că gestul era
făcut pentru ea, căci, tânărul practicant nu părea deloc să arate grimase din cauza frigului. Chiar
mai mult, dânsul îi zise Anei să stea cât mai aproape de marginea peretelui, astfel ca viscolul să
nu o atingă, Bogdan, poziționându-se chiar în colțul blocului, oprind pătrunderea gerului.
- E frig, Bogdane, spuse Ana, vrând să-l tragă mai aproape de ea.
Bogdan surâse. O privea cu ochii lui sclipitori. Ana avea senzația că ochii lui Bogdan își
schimbaseră culoarea, nu mai erau negricioși, devenind parcă, albaștri sau roșii, nici nu putea să
decidă exact în privința acestuia fapt. Avea halucinații, gândise dânsa. Probabil din cauza
frigului, începe să delireze, asemenea, pacienților din spital.
- Nu mă deranjează. Chiar simt cum trupul meu se revigorează, spuse Bogdan, păstrând
în continuarea aceeași rigiditate și dârzenie contra viscolului.
A scos paltonul de pe el. A acoperit turpul firav al asistentei medicale. Deși, Ana s-a
împotrivit. Nu voia să răcească Bogdan. Tânărul practicant a fost de neînduplecat. A asigurat-o
că nu va păți nimic.
Ana avea senzația, uneori, că Bogdan nu se împotrivește viscolului, ci, mai degrabă, s-ar
contopi cu el. Chipul tânărului practicant devenea tot mai atrăgător. Ninsoarea îi crească o
coroană albă pe cap lui Bogdan. Ana își apropiase mâna de tâmpla lui. Bogdan o cuprinse de
mijloc și o sărutase. Ana nu se împotrivise. Și nu pentru că ar fi o femeie ce se lasă ușor curtată,
nu pentru că avea nevoie să simtă iarăși gustul sărutului. Ea, asistenta medicală care mereu a pus
rațiunea înaintea la toate, de această dată, se lăsase în voia emoțiilor. Nu se gândea la nimic,
sărutul o făcuse să uite chiar și de frigul de afară. Când buzele celor doi se dezlipiseră, Bogdan o
privea pe Ana. Asistenta medicală își aplecase ochii, ambele persoane au început să râdă. Erau
copii, erau adulți, nu mai conta. Bogdan o îmbrățișase pe Ana. O contradicție se simțea în
senzația primită de la el. Frigul îl stăpânea în totalitate, dar Ana căpătase o căldură
nemaipomenită în urma îmbrățișării, ca și cum, Bogdan ar fi avut cu el un cuptor din care a lăsat
liberă senzația plăcută de căldură.
- Aș vrea să ne mai vedem, spuse Bogdan, acoperindu-i urechile Anei cu mâinile sale.
Mâinile lui Bogdan erau foarte calzi, lucru care era ciudat, ori, el nu purta mănuși,
oferindu-i-le Anei mai devreme, dar nici nu-și ascunse mâinile în buzunarul hainei cum afirmase
înainte. Necătând la amestecătura de gânduri pe care le avea, Ana se simțea protejată. Ultima
vorbă a lui Bogdan o bucurase. Nu își pune speranțe în această comunicare, nu vrea să creadă că
Bogdan este bărbatul pe care și-l dorește, nici nu va cere de la el anumite promisiuni. Va trăi, va
trăi clipele.
- Aș prefera să nu fie atâta ger, zise Ana, clipind din ochi.
- Da, aici ai dreptate. Parcă natura s-ar împotrivi plimbării noastre, zâmbise Bogdan,
când spusese aceasta. Uneori, cred, natura vrea să se joace cu destinele oamenilor.

89
 - Destinele se construiesc de fiecare dintre noi, fapte, consecințe, spuse Ana, ca și cum,
nu ar fi în totalitate de acord cu vorbele lui Bogdan.
- Mi-aș dori să decid eu totul pentru mine. Acum aș opri această ninsoare, spuse tânărul
praticant.
Ana îl privise, surâzând.
- Dacă nu ai încerca, nu poți să știi... zise ea., vrând să se pornească din locul în care
stătea. Poate, în altă parte, un alt Bogdan vrea să ningă încă mai puternic…
completase vorba sa asistenta medicală.
- Dacă... începuse să replice Bogdan, dar nu-și mai continuase gândul, observând cum
partenera sa se îndrepta în direcția opusă celei în care se afla el. Pleci deja? Întreabă
Bogdan.
- Nu, mă ferisem de zăpada care cade. Mă lovește, spuse Ana. Însă, nu pot sta mult,
mâine trebuie să fac o vizită importantă. Trebuie să mă pregătesc, cadouri, înțelegi,
adăugase asistenta medicală, uitându-se pe furiș la ora care o indica telefonul. Voia să
ia de pe dânsa paltonul lui Bogdan.
Bogdan nu o scăpa din privi, așa că nici acest gest al ei nu fusese pierdut din vedere. Ar fi
dorit să mai stea cu ea, dar știa că nu ar fi un bun început dacă va insista. Oricum, o va vedea în
fiecare zi la spital.
- Am o întrebare, dacă îmi permiți! E legată de spital, zise Bogdan apucând-o de mâna
pe Ana și îndreptându-se spre o stație de autobuse.
- Da, spune, se uita Ana la el.
- Un cunoscut al meu, care știe că eu fac stagiere la spitalul de psihiatrie, mă rugase
foarte mult să aflu o informație despre un pacient. Dânsul nu cunoaște multe despre
acest bolnav, dar știe că a fost internat câțiva ani în urmă în această instituție.
Ana îl privea pe Bogdan urmărindu-i mișcările buzelor, cât și ochii care erau tot atât de
sclipitori, de această dată păreau că sunt de culoare albastră, deși, ieri își amintea că erau negri.
Nu străduise mult să dejghioace această nelămurire, fiind atentă la întrebarea ce voia să i-o
adreseze Bogdan.
- E prieten al tău, întreabă ea, cum îl cheamă? Dacă aș avea ceva detalii, poate încerc să
te ajut, zise Ana, ca și cum, era obligația ei să ofere ajutor.
- E o rudă a unui cunoscut, cu două zile înainte să vin la spital, îi spusesem că voi face
practica în instituție. Imediat cum auzise aceasta, începuse să sară în sus de bucurie.
Lucru care mă derutase pentru început. Nu-l știam să aibă probleme de ordin psihic.
Dânsul îmi povestise o istorie tristă, nu vreau să vorbesc despre aceasta, te rog, dacă
poți să-l ajuți să afle ceva informații despre ruda sa. Mi-a zis că doi ani în urmă,
aproximativ, nepotul său suferit un grav accident de mașină, după aceea, nu și-a mai
revenit nici la trup, nici la minte. Totuși, medicii l-au tratat, adică, ajutat, cum zici tu,
să-și întremeze starea de sănătate, cea trupească, dar psihicul său fusese grav
deteriorat. A aflat acum o lună despre soarta nepotului său. Cunoscutul, de care-ți
spun, nu are relații bune cu familia, cu mama nepotului său, care este și sora cu
dânsul, nu îl are la inimă. De douăzeci de ani nu-și mai vorbesc. Dar cunoscutul meu
nu ține pică, vrea să-și vadă nepotul. Ultima dată îl văzuse când avea șapte ani.
Bogdan se străduia să nu o privească în ochi pe sora medicală când îi spunea aceste
vorbe. Avea o voce plăpândă.
- Ce grozăvie, spuse Ana, auzind cele povestite de Bogdan. Cum îl cheamă pe nepot?
Voi căuta în arhive dacă nu-l găsesc printre pacienții actuali, promise Ana, scoțând
90
 din buzunarul hainei, tot acolo unde puse cutia, telefonul, fiind pregătită să noteze
numele.
- Filip, Filip îi este numele, răspunse Bogdan. Unchiul său își dorește foarte mult să-l
vadă. L-ar ajuta dacă este necesar, adăugase tânărul practicant, încercând să pară cât
mai convingător.
- Nu cunosc printre pacienți pe cineva cu așa un nume. Sunt nouă în spital, o fi poate în
alte secții, zise Ana, adăugând, mă voi interesa de celelalte asistente medicale. Aflăm
noi ceva.
- Mulțumesc călăuzo! Spuse Bogdan, zâmbind, atingându-i cu degetele sale pomeții
rumeni ai Anei.
Discuția pe care o avuseră cei doi se sfârșise în momentul când au ajuns ambii în stație.
Bogdan o îmbrățișase. Paltonul său nu l-a luat, ci, dimpotrivă, l-a așezat cât mai strâns pe corpul
asistentei medicale. Îi șoptise la ureche că vrea numai decât să o mai vadă odată, dar, o lasă pe
Ana să aleagă când dorește. Ana nu dăduse un răspuns, mulțumindu-se să scoată un surâs.
Atunci, Bogdan, o mai sărutase odată. Sărutul nu avuse durată lungă, în stație se mai aflau
oameni, care, după obiceiul locului, nu erau predispuși să urmărească această scenă romantică,
chiar dacă, poate mulți dintre ei și-ar fi dorit să trăiască asemenea momente. A vrut să îi întoarcă
haina, dar Bogdan a refuzat.
- Nu, las-o! E frig. Eu nu voi îngheța. Trăiesc aproape. O favoare îți cer. După serviciu,
când ești liberă? Întreabă Bogdan.
Ana se gândise, nu putea să-și aducă aminte.
- Încă nu cunosc exact programul de activitate, de ce? se interesase ea curioasă.
- Atunci, atunci aș mai vrea o plimbare să facem, răspunse Bogdan.
- Nerăbdător mai ești, zâmbise Ana.
- Protector, suse Bogdan, schițând la rândul său un zâmbet.
- Voi afla, îți voi spune, protectorule, adăugase Ana, uitându-se în direcția drumului să
vadă dacă se apropie autobusul.
Bogdan privise la asistenta medicală. Era frumoasă, avea cunoștințe, le-a observat din
discuția purtată mai devreme. Și-ar fi dorit o continuare a comunicării lor. Voia ca momentele ce
le trăia atunci să dăinuie cât mai mult. Ar vrea să nu plece, dar știe că o rugăminte prea insistentă
ar putea s-o nemulțumească pe Ana.
- Pleci cu numărul doisprezece? întreabă Bogdan, uitându-se spre drum.
- Da, de unde știi? Aici doar trec patru autobuse diferite, zise Ana, uimită nițel de
întrebarea lui Bogdan.
- Eu plec cu doisprezece, spuse Bogdan, râzând. Cobor peste cinci stații, adăugase
acesta.
- Eu mă deplasez până la stația de la gară, apoi, trebuie să parcurg câteva cartiere pe
jos, spuse Ana, îndreptându-se spre marginea drumului.
Autobusul își făcuse apariția în stație. Lumea nu era multă, semn că iarna îi ținea pe toți
în casă. Dar și cei care erau, se îmbulezu între ei pentru a reuși să intre primii în salonul
autobusului, scopul final fiind să își găsească un loc pe scaun. De parcă, dacă stăteau în picoare,
șoferul va conduce autobusul pe alte străzi. Locurile erau mai toate goale, călători foarte puțini.
Printre ei, eroii noștri.
Bogdan și Ana urcase în autobus. Ana se uita pe geamul din salon urmărind ninsoarea
care acoperea ca un perete toată priveliștea. Străzile de odinioară, pline de lumină primăvara,
acum, erau ascunse sub plapuma albă a iernii.
91
 - Aș vrea să te conduc acasă, spuse Bogdan, ținându-se cu mâna de o bară din salonul
autobusului.
- Mă voi reține ceva timp înainte să mă duc acasă. Am niște cumpărături de făcut, nu
vreau să îți pierzi timpul. Și apoi, locuiești mai departe. Eu, mai am două stații, cobor.
- Nu cred că aceasta m-ar împiedica să te conduc, adăugase Bogdan, străduind pe
propunerea sa.
Ana își amintise de vizita pe care trebuia să o întreprindă în ziua de mâine. Nu putea să
mai zbăvească mult, de aceea, îi zise lui Bogdan:
- Am și un apel nepreluat. Mama îmi ceruse niște lucruri să-i transmit acasă. Dar nici
nu le-am cumpărat, vreau să reușesc. Scuză-mă! Oricum, ne vedem luni, nu scapi de
mine.
- Priceput! Exclamă Bogdan, atingând-o cu degetul de părul ei zburlit.
Ana sesizase că Bogdan nu era mulțumit, dar, prefera să se ducă singură acasă. Pe lângă
faptul că voia să aleagă un cadou pentru mama lui Emil, nu dorea să afla cineva că ea va pleca în
vizită la mama unuia dintre pacienții spitalului. Mai ales, un coleg.
Tăcere își făcuse loc între cei doi. Mai rămâneau vreo douăzeci de metri, Ana se pregătea
să coboare din autobus. Bogdan stătea aproape.
- Vezi, să nu întâzrii luni, rezidentule! Glumise Ana.
- Așa voi face, profesoare! Replicase Bogdan.
Gândurile îl frământau pe Bogdan. Ar săruta-o, dar lumea din jur se uită. Nu neapărat la
el toți și-au îndreptat ochii, însă, îi era incomod, așa că se limitase să o îmbrățișeze. Ana își luase
rămas bun de la el părăsind salonul autobusului. Bogdan observase mănușile când asistenta
medicală ridicase mâna și îi fluturase în semn de rămas bun. Nu știa dacă Ana va mai accepta să
iasă la plimbare, dar, tăcuse, conștientizând că dânsa își va da seama ulterior că i-a luat mănușile.
În plus, a refuzat din nou să ia paltonul, zicându-i asistentei meidcale să-l aducă luni la spital.
Zâmbetul lui Bogdan fusese tăinut în salonul autobuslui imediat cum ușa autovehicului a
fost închisă. Autobusul porni vuind din stație. Ana privise câteva secunde cum autobusul se
depărtează, nu îl zărise pe Bogdan. Verificase telefonul. Ana avea mustrări de conștiință. Nu îi
sunase nimeni, însă, altă opțiune nu avea. Trebuia să se ducă singură acasă. Și-a promis că
niciodată nu va aduce oameni necunoscuți, ori cunoscuți de puțin timp, la ea în locuință. Nu are
amintiri frumoase în această privință. Primul său iubit a vrut să o violeze, aveau o relație de trei
luni, însă, prima dată când l-a invitat acasă, parcă se schimbse. Îi iertase, dar și-a făcut rău sie
însuși. Era mai bine pentru ea dacă Bogdan va stătea la distanță. Pare un bărbat inteligent,
educat, totuși, privirea și comportamentul său în timpul ninsorii o făceau să aibă temeri dintr-un
anumit punct de vedere.
Ana avea de parcurs câteva minute până să ajungă acasă. Frigul o îndemna să se
grăbească, totuși, asistenta medicală voia numai decât să intre într-o prăvălie. Se gândise la
mama lui Emil, voia să-i ducă un cadou. Știa dânsa un magazin mai retras. Acolo, mereu era câte
ceva de cumpărat, ceva folositor. Își scoase din buzunar portofelul privind la obiectul în care
odihnesc banii. Ana își amintise că nu achitase plata pentru consumul ceaiului când a fost la
cafenea. Se simțise neconfortabil, nu și-ar fi dorit să-l lase pe Bogdan să o facă. Momentul este
săvârșit, nu îl mai întoarce. O altă mirare a Anei a fost să-și dea seama de mănușile pe care le
purta. Uitase să i le înapoieze lui Bogdan. Asistenta medicală a surâs în sinea ei. Chiar dacă nu
va mai dori tânărul practicant să o vadă, măcar, după mănuși va veni. Scoțând una dintre mănuși,
Ana numărase în portofel suma de bani pe care o avea. Spera că îi va ajunge pentru cadoul ce
vrea să-l cumpere. Vântul bătea puternic, viscolul se întețea. Uneori, Ana se deplasa cu viteză
92
mai mare anume fiindcă, masa de aer o împingea din urmă. Era o fată subțirică la trup, înaltă,
înălțimea fiind chiar o problemă uneori pentru ea. Se obișnuise, știa că mereu trebuie să aibă
grijă de cap, la propriu. Mai avea câțiva metri, ajungea la magazinul de lângă casă. Locul de
amplasare a localului era situat într-o fundătură. Dacă nu ar fi locuit acolo, poate că nici nu ar fi
știut de existența sa. Partea interesantă a acestei prăvălii credea Ana că este anume locul unde se
află. Pe de o parte, stă parcă într-o văgăună, ascuns de ochii trecătorilor, dar, pe de altă parte,
lucrurile care sunt scoase la vânzare au o calitate net superioară celor din magazinele de firmă.
Magazinul dat o făcea pe Ana să-și amintească de profesorul său de neurologie. Acesta era un
bărbat de vreo cincizeci și cinci ani, cu barbă, vârsta înaintată expusă prin pletele cărunte care îi
atârnau cârlionțat pe creasta capului. Purta o haină învechită, dar curată. Pantofii semănau cu cei
pe care-i avea bunicul Anei, o culoarea maro închisă, cu șireturile roase. Însă, cunoștințele pe
care le avea acest profesor, domnul Tadic, întreceau pe cele ale tuturor celorlalți profesori de la
facultate. Nu deținea o funcție înaltă în universitate, fiind un profesor de nivel mic și atât, dar
mintea îl făcea diferit. Iată, așa și acest magazin, stă tupilat între acest blocuri, cu șindrila
deformată, pe la colțuri găurită, însă, interiorul e magnific. Ajunsă la magazin, Ana se bucurase.
Era deschis chiar dacă gerul de afară ar fi fost un motiv foarte obiectiv care l-ar fi putut face pe
proprietar să închidă prăvălia. Deși, zi de sâmbătă, magazinul activa. Pe timp de vară, pe timp de
iarnă, nu avuse niciodată întrerupe. Cel puțin, câte ori Ana a fost la el, nu a găsit niciodată pus
lacăt la ușă. Unica excepție ce o făcuse se întâmplase acum câțiva ani, o rudă a proprietarului
magazinului decedase. Prăvălia a fost închisă timp de o lună. Erau zvonuri că ar fi falimentat
stăpânul, zvonuri fără temei. În fapt, dânsul suferea din cauza pierderii sufletești, probabil, a avut
nevoie de o perioadă de recuperare.
Ana pășise în interior. Magazin avea o suprafață destul de măricică, cu rafturile aliniate
pe zece rânduri, fiecare dintre ele având un anumit spectru de mărfuri deosebite de ale celorlalte.
Asistenta medicală intra cel puțin odată pe săptămână în prăvălie. Din cauza serviciului, ultimile
două sătpămâni nu a trecut pe aici. Știa că în fiecare zi de marți aduc mărfuri noi, ori, suplinesc
stocurile epuizate. Se apropie de vânzătoare. O domniță de vreo nouăsprezece ani, zglobie,
neastâmpărată. Ana o cunoștea, nu într-atât de bine, ca să o consideră apropiată, dar, o văzuse nu
numai la magazin, chiar schimbase câteva vorbe pe stradă, când o întâlnea. Ultima dată vorbise
cu dânsa chiar în vizita făcută aici la prăvălie. Asistenta medicală cumpărase câteva cutii de
vopsea. I le transmise în sat, mamei sale. În satul natal, rupt parcă de restul lumii, oamenii nu
prea puteau să-și procure tot ce și-ar dori, iar acest fapt era cauzat din două motive. Unul,
existența doar a unui magazin de produse alimentare, iar al doilea motiv, lipsa banilor pentru a se
duce la târgul din apropiere. Familia Anei nu era numeroasă, fratele murise, tatăl începuse să
consume alcool, iar mama se chinuia cum putea să mențină treburile casei în ordine. Ana era
sprijinul lor. Asistenta medicală se apropiase de Mara, vânzătoarea, zicându-i:
- Salut Mara! Ce mai nou pe aici!
- Anișoară, așa o dezmierda Mara, fapt care nu o deranja deloc pe Ana, avem mărfuri
noi. Demult nu te-am văzut pe la noi. Ce s-a întâmplat? Zise Mara pe un ton
interogativ.
- Acum, mă pot lăuda și eu, răspunse Ana. Nu mai trândăvesc. Mi-am găsit un post de
muncă. O săptămână de când sunt angajată. Nu reușesc să fac toate. Obosită.
Mara se uitase cu uimire la Ana, știa că dânsa studiase la facultate, chiar Ana îi spusese:
- E greu să găsești un post de muncă acum. Uite, eu am de gând să finisez dreptul, dar
ce folos. Tot nu mă văd specialist în domeniu. Prefer să vând aici, la părinți, decât, să

93
 stau pentru doi bani, muncind la unul care își bate joc de mine, spuse Mara, apoi,
făcuse un gest din mână, ca și cum, ar fi vrut să arată că ea nu se lasă condusă de alții.
- Îți place aici? Dacă dorești să faci dreptul, atunci, nu cred că trebuie să gândești așa!
Spuse Ana.
Mara o privea neîncrezătoare. Cu o ușoară nemulțumire față de vorbele ce i le spuse
asistenta medicală.
- Poți să îmi arăți ce noi ai în magazin? Adăugase Ana întrebarea, fără a mai aștepta
răspunsul la prima.
Mara nu ar fi dorit să se ridice de pe scaunul în care stătea până în momentul când Ana o
rugase să-i arate noile lucruri din prăvălie. Dacă ar fi voința ei, nici odată nu ar ajuta pe nici un
cumpărător, însă, Mara știe cât de important este să ai o atitudine bună față de clienți, astfel,
dăduse scaunul la o parte și ieșise din locul respectiv. Uniforma de lucru a Marei era foarte
îndrăzneață, colorată, îmbrăcată deasupra unui palton. Nu era așa frig în încăpere, însă, Mara,
pesemne, nu era mulțumită de temperatura camerei.
- Nu, Anișoară, nu îmi place aici. O fac pentru bani, se câștigă bine aici. Îmi pot
permite mai multe decât o fac majoritatea dintre cunoscuții mei. Paradox, dar șasezeci
de procente din prieteni sunt absolvenți de la drept, zise Mara. Acest e faptul care mă
oprește, tata mă roade în fiecare zi, cică, Tu, Mara, copila nostră, vei pleca la
facultate. Anul acest sfârșești ultimul an la colegiu, apoi, vei merge la drept, astea aud
de la el. Mă doare capul de atâta hodorogeală, adăugase fetișcana îndreptându-se pe
lângă rafturile din magazin.
Rafturile nu erau lipite de perete, ci, poziționate pe două părți, care se sprijineau, ca o
piramidă, de podea. Pe fiecare dintre cele două părți a piramidei erau polițe, șase de fiecare parte.
Pe ele diferite articole de îmbrăcăminte, încălțăminte, cărți, reviste, stofe, jucării, multe alte
obiecte ciudate, magazinul nu avea doar produse alimentare.
- Și eu îmi ajut părinții. Însă, singură am decis că voi pleca la medicină. Știi, ți-am zis,
deja am scăpat de școală, spuse Ana, zâmbind. Am trecut peste greutăți, iar acum,
activez în domeniul care îmi place. Nu e ușor, știam aceasta, dar am îndrăznit să
încerc.
- La drept nu se câștigă așa mult, spuse Mara. Vreau să am bani, să nu aștept salariul
toată luna. Cunoscuții mei se plâng mereu că nu le ajunge. Mi-aș deschide propriul
magazin, cred, așa și voi face, vorbise pe un ton săltăreț Mara. Uite, aici sunt noile
lucruri, exclamase Mara, arătând spre ultimul raft.
Ana privise la polițe. Șase la număr ca și la celelalte rafturi. Asistenta medicală se uitase
cu atenție la obiectele apărute în fața sa, dar nu se putea concentra. Încă se gândea la vorbele ce
le spusese Mara mai devreme în privința neajunsului de bani.
- Banii nu se neglijează, însă, nu sunt indiciul pe care să te bazezi când decizi să urmezi
facultatea, zise Ana uitându-se la lucrurile de pe rafturi. Știi, aș vrea să fac cadou unei
doamne, e de vârstă nu înaintată, dar nici tânără nu este, adăugase Ana, vrând să ceară
sfatul Marei în privința obiectului pe care dorea să-l procure.
- Veselă! Exclamă Mara cu o voce răsunătoare, încât, cei câțiva cumpărători care se
plimbau prin încăpere și-au întors cătătura spre ea urmărind-o cu predilecție. Mara se
făcuse că nu-i observă, continuându-și vorba, dar pe un ton mai liniștit. Vesela,
Anișoară, e un cadou tare folositor. Florile sunt bune, dar se ofilesc, parfumul se
sfârșește la un moment, asta dacă ai mare noroc să ghicești cel care-l preferă, altfel, îl
vinde a doua zi. Vesela însă, dacă ai grijă de ea, o folosești mult timp.
94
 Chiar dacă Mara nu părea o fată inteligentă, mai ales, din vorbele ce le spusese cu ceva
timp în urmă, Ana fusese plăcut uimită de ultima frază a vânzătoarei. Într-adevăr, un recipient
de bucătărie ar fi potrivit pentru o persoană așa cum este Teodora.
- Să știi că ai dreptate. Îți mulțumesc de sfat. Poți să-mi arăți ce ai din veselă?
- Așteaptă un pic, zise Mara.
Unul dintre clienți stătea la masa unde, de regulă, Mara primea banii pentru bunurile
cumpărate. Ana clipise aprobând faptul că Mara plecase. Asistenta medicală continua să
cerceteze obiectele din jur în timp ce vânzătoarea se angajase într-o discuție cu un alt
cumpărător.
Ana vedea în Mara pe ea însăși, tânără, neastâmpărată, gata să lupte contra tuturor.
Zâmbise cu o predilecție apetisantă uitându-se la vânzătoare care gesticula cu mâinile în timp ce
vorbea clientului. Deși, nu este de acord cu ideile pe care le spunea Mara, asistenta medicală o
respecta pentru faptul că muncea. Nu avea dânsa cultura educației de nivel acceptabil în
societate, însă, spre deosebire de mulți alți cunoscuți, Mara chiar depunea efort, iar banii pe care
îi cheltuia, ce-i drept, pe haine, probabil distracții, erau munciți pe spinarea ei. Dar cine-i ea să o
judece, își spuse Ana în gând. E o altă persoană, cu idei, cu obiceiuri, cu altă educație.
Mara discutase câteva minute cu unul dintre clienți, apoi, după ce încheiase vorba, se
grăbise să vină în locul unde o părăsise pe asistenta medicală.
- Unii clienți sunt așa greoi! Exclamase Mara pe un ton irascibil. Zece minute trebuie
să-i explic ce poate să facă cu un obiect pe care l-a cumpărat, deși, singur a ales să-l
ia.
- Oamenii plătesc, vor să știe ce cumpără, spuse Ana, vrând să revină la discuția de mai
devreme. Deci, unde țineți vesela?
- Da, da plătesc, miliona.... schimonosise Mara niște cuvinte. Întocându-se spre partea
dreaptă a Anei, adăugase:
- Iată, aici? Avem obiecte mai vechi, avem și din cele moderne, contemporane, la
modă, ca să fiu mai pe înțeles! Spunând aceasta, Mara râse cu poftă, de parcă, ar fi
spus gluma cea mai mare din viața ei.
Ana nu schițase nici o grimasă. Părea serioasă. Voia cât mai urgent să vadă vesela.
Timpul o presa, căci, și-ar fi dorit să treacă pe la farmacie. Își amintise că mâine e duminnică,
farmaciile au program scurt. Iar cele două care se află în preajma casei, în general, nu activează
în ziua de mâine. Mara îi arătase Anei două rafturi pline cu recipiente de bucătărie. Farfurii, căni,
lingurițe, cratițe, pahare, boluri și alte obiecte de bucătărie se găseau aranjate fiecare după
destinație pe câteva dintre dispărțiturile rafturilor.
- Mi-aș dori să ofer ceva care să fie de folos, spuse Ana privind la vesela odihnită pe
rafturi.
- Tot ce vezi, Anișioară, ce-ai alege, este util, zise Mara.
Asistenta medicală pricepea că sfatul, oricare, l-ar da vânzătoarea, este subiectiv, or,
Mara are interesul să vândă marfa, deci, implicit, nu poate să se bazeze numai pe vorbele ei.
Însă, înțelegea, Mara nu și-ar dori să amăgească clienții, de aceea, putea să țină cont dintr-o
anumită măsură de părerea dânseia.
- Aș vrea să nu fie prea mare, nici prea mic, să-l pot duce în mână, spuse Ana.
Mara asculta cu atenție vorbele asistentei medicale, asculta și totodată, se uita la veselă.
Ana observase cum vânzătoarea, în timp ce-i dădea sfaturi, trăgea cu ochiul spre ceilalți clienți.
Mara era nu doar vânzătoare, ci și un paznic al prăvăliei. Vânzătoarea se apropie de unul dintre
rafturi, a scos de acolo câteva căni punându-le la o parte, apoi, smuncind cu îndrăzneală, dar,
95
precaut să nu spargă vreunul dintre obiectele de ceramică, a apucat o cutie. O șterse cu mâna de
praful împânzit pe ea, gest făcut în așa mod încât să nu vadă Ana. Totuși, asistenta medicală a
observat, dar n-a fost denrajată de acesta. Obiectul de formă paralilepidică avea dimensiuni
medii, potrivit pentru brațele Anei. L-ar fi transportat cu ușurință în mâini. Mara i-a dat cutia
Anei, întrebând-o:
- E comod așa?
- Pare că nu-mi crează disconfort. Dar ce-i înăuntru? Se arătase nedumerită Ana.
Pe suprafața cutiei nu era indicată vreo inscripție care să trădeze identitatea lucrurilor ce
se aflau în interior. Iar înăuntrul cutiei, într-adevăr, era ceva, căci, scuturând cu atenție obiectul
de carton pe care sora medicală îl ținea în mâini, s-a auzit un zgomot ascuțit înăuntru.
- Sunt căni și niște farfurii pentru ceai. Șase la număr. Și două lingurițe cadou, spuse
Mara, întinzându-i Anei un obiect alungit, de vreo 20 centimetrii lungime, înfășurată
într-o peliculă netransparentă.
- Mulțumesc! Zise asistenta medicală, îndreptându-se spre casă, prin aceasta dându-i de
înțeles Marei că este de acord să cumpere vesela.
Mara schițase un surâs, Ana zâmbise subtil. Nu pricea această mimică zâmbăreață de pe
fața Marei, ori era de la faptul că a reușit să-i vândă această cutie în care sunt cănile, care,
probabil, nu voise să le cumpere nimeni, ori avea un alt motiv să zâmbească. Ar fi ales alte
lucruri, dar nu-și dorea Ana să mai zăbovească în magazin. Unicul motiv care o făcea să se rețină
era căldura din interior.
Ana așezase cutia pe masă. Scoase din buzunarul paltonului portofelul. Era cât pe ce să
scape jos cutiuța dăruită de Bogdan. O băgase repede înapoi în buzunar. Mara devenea curioasă,
însă, asistenta medicală nu avea poftă să-i povestească despre viața ei personală. Mănușile oferite
de Bogdan le purta pe mână. De când intrase în prăvălie, Ana nu mai simțea acel aer rece ce
vâscolea afară. Ana simțea temperatura ridicată din magazin care era mult mai confortabilă decât
cea de afară. Mara căuta ceva într-un jurnal. Ana o întrebase:
- Cât costă?
Mara părea că nu a auzit întrebarea. Asistenta medicală se grăbea, de aceea, îi puse pe
masă o bancnotă, împingând-o spre vânzătoare.
- E îndeajuns? Mai întreabă Ana odată. Trebuie să plec, socotește, te rog, mai repede,
adăugase ea.
- Nu găsesc panglica, voiam să ți-l împachetez, spuse Mara, vrând parcă să explice
reținerea de comportament.
- Nu e necesar. O fac și singură, zise Ana. Uite, ține banii, mai trebuie? Spuse Ana,
arătându-i cu degetul spre bancnotă.
Mara a luat hârtia de valoare mare. A strecurat-o prin mână cercetându-i autenticitatea. O
ridicase la lumina lămpii din încăpere. Semăna cu un expert în determinarea falsificării banilor.
După ce o mai trase odată printre degete, ca și cum, ar măsura grosimea materialului din care a
fost confecționată, Mara, aprobând din cap, spuse:
- Jumătate..! Ana nu așteptase să răspundă vânzătoarea, vrând să mai pună încă o
bancnotă pe masă.
- Ce faci? se uitase Mara uimită asistenta medicală.
- Încă jumătate, zise asistenta medicală.
Mara începuse să râdă în hohote.
- Uite, vezi, cum să nu amăgești oamenii, dacă ei înșiși se lasă păcăliți! Exclamase pe
un ton de superioritate vânzătoarea întorcându-i cea de a doua bancnotă înapoi, plus,
96
 din sertar, vânzătoarea a mai scos o bancnotă. Ultima bancnotă avea jumătate din
valoarea pe care o avuse prima bancnotă transmisă de asistenta medicală. Ține, ai dat
cu jumătate de preț mai mult.
Ana se sfiise, aici, chiar avea dreptate vânzătoarea. Nu o dată a fost amăgită la piață,
fiindcă, se grăbea să cumpere marfa, uitând să verifice suma pe care o achitase. Acasă, când
verifica marfa cumpărată, observa de multe ori cum suma era mai mică decât cea pe care o
achitase dânsa. S-ar fi dus înapoi la vâzător, însă, nu avea chitanță, nu avea nici un document să
demonstreze că anume de acolo a cumpărat.
- Să te duci acolo unde dorești tu, spuse Ana, uitându-se la Mara. Ești onestă. Ai fi un
om al legii foarte potrivit, cu așa calități, adăugase asistenta medicală, apreciind
gestul Marei de a-i întoarce suma de bani înapoi.
Mara se înviorase, amuzându-se.
- Să nu faci ilegalități, te voi pedepsi, spuse vânzătoarea în glumă.
- Numaidecât, doar corectitudine, replicase Ana, luând banii și cutia unde se afla
vesela.
Mara o petrecuse până la ieșirea din prăvălie. Ana se uita la vânzătoare. Era prima dată
când îi plăcea de ea. De fapt, o considera și înainte o fată de treabă, astăzi, însă, vânzătoarea
părea mult mai îngăduitoare. Luându-și rămas pun de la Mara, Ana ieșise din prăvălie. În urma ei
auzise vocea Marei:
- Vezi să mergi cât mai repede, gerul te va mânca! Nici paltonul în plus nu poate să te
încălzească atât cum o poate face proprietarul… a spus vânzătoarea pe un ton foarte
hazliu scoțând niște chicoteli.
- Așa voi face, spuse Ana, fără a se întoarse, ridicând mâna și fluturând-o în semn de
rămas bun.
Ana a înțeles aluzia făcută de Mara. Vânzătoarea se referea la paltonul pe care asistenta
medicală îl purta. Era unul bărbătesc. Nu i-a dat nici o replică Marei. A preferat să mărească
pasul.
Asistenta medicală ținea cutia cu veselă în ambele mâini. Sfatul Marei era unul folositor,
dar în cazul de față, Ana nu își permitea să se deplaseze cu viteză, ori, aceasta ar fi pus în pericol
integritatea cănilor și farfuria aflate în obiectul paralilepipedic. Avea vreo zece metri până la
casă. Voia numai decât să se ducă la farmacie. Viscolul continua cu aceeași putere să macine
străzile. Oamenii, puțini câți erau, printre care și Ana, aproape că nu se observau la o distanță de
doi metri unul de celălalt. Ajungând la colțul blocului unde stătea, Ana a fost aproape să fie
lovită de un trecător. Faptul că persoana vorbea la telefon, a salvat-o, auzindu-o cum vine din
partea opusă, de după colțul blocului, deși, nu o văzuse. Abia când se aflau față în față la o
distanță de un metru, ambele persoane se zărise una pe cealaltă. Ana reușise să prevină
coleziunea umană, care, în viziunea ei, i-ar fi produs pagube, cel puțin, materiale.
Viscolul devenea tot mai înverșunat. Ana ajunse chiar în scara blocului unde locuia. A
decis să nu meargă la farmacie. Era prea frig, plus la toate, trebuia să care cu ea cutia cu veselă.
Multe ori a încercat să prindă doi iepuri dintr-o lovitură, însă, acum, nu vrea să riște. S-ar putea
ca farmacia să fie deja închisă. Nu o dată a fost după medicamente, necesare bunicii, însă, găsea
farmacia închisă. Mai mult, deși, programul de lucru, afișat pe ușa de la intrare, anunța că mai
erau încă câteva ore până se termină, se pare, lucrătorii îl scurtau după bunul plac. Nu era o
urgență, se gândise dânsa. Scuturându-și picioarele de zăpadă, făcând câteva sărituri pe pragul de
la intrarea în bloc, Ana intrase în clădire.

97
 Ajunsă acasă, asistenta medicală intrase în fugă în locuință. Aerul cald din cameră o
topise. Simțea cum trupul i se înmoaie, atmosfera de afară și cea din casă erau diferite. Părea că
sunt două lumi a căror graniță este ușa apartamentului în care stă. Noaptea se lăsase cu totul
peste localitate. Ana avea în mână cutia cu veselă. Nu reușea să găsească un loc unde să o pună,
cauza fiind că încăperea era întunecată, iar pentru a aprinde lumina, dânsa trebuia să își elibereze
una dintre mâini. Fiind atentă să nu se împiedice, asistenta medicală lăsase jos la podea cutia. Se
apropiase de întrerupător și conectase lumina în cameră. Iluminarea puternică o orbise pentru
câteva clipe. Paradoxal, dar vizibilitatea era mai mare în întuneric, decât, acum, în primele clipe
când camera fusese cuprinsă de lumină. Aștepase să-și revină. Luase de la podea cutia și o
așezase lângă pat. Tot acolo, pe noptieră zărise notița cu medicamente. Intenționa să se ducă la
farmacie. Apropiindu-se de balcon și văzând cum ninsoarea stă la pândă, Ana renunțase, din nou,
la acest gând. Se dezbrăcase de hainele groase îmbrăcând ceva mai lejer. Mănușile luate de la
Bogdan le-a pus pe dulăpiorul de lângă pat. Considerase că ar putea să mai aibă nevoie de ele.
Oricum, luni i le va returna proprietarului. De asemenea, a avut grijă să pună paltonul lui Bogdan
într-un loc cât mai curat. Nici hainele proprii nu le purta atâta grijă cât acestui palton.
Dosarul lui Emil, așezat pe masă, îi făcea parcă din ochi Anei. Sora medicală s-a apropiat
de el. Îl ridicase. A deschis mapa. S-a uitat fugitv peste paginile care anterior le cercetase.
Mâine, la ora unspreze, Ana are programată vizita la mama lui Emil, avea o sumedenie de
întrebări să i le adreseze. Se gândise să facă un duș, oricum, în dimineața care vine nu va avea
timp la dispoziție. Încă ținea dosarul lui Emil deschis la ultima pagină. Voia să-l lase, dar în
același moment se auzise un sunet din antreu. Nu este ceva firesc să se audă zgomote în casă,
asistenta medicală locuiește singură, iar puținile dăți când liniștea din casă este tulburată, sunt
acelea în care Ana, gătind, neîndemnatică, scapă vreo farfurie pe jos. Sunetul mlădios era
cunoscut Anei. Dânsa s-a apropiat de cuierul din antreu. A scos telefonul din buzunarul
paltonului, căci, sunetul acestuia vuia în încăpere. Era telefonul ei. Ana primise un mesaj la
celular. Inițial, gândise că mesajul i-a fost trimsis de compania de telefonie la care este abonată,
anunțând-o despre o nouă promoție lipsită de rost, însă, când verificase cutiuța cu mesaje, fusese
plăcut surprinsă. Mesajul era de la Bogdan. Acesta o saluta întrebând-o dacă a ajuns cu bine
casă. Ana zâmbise, era fericită. Fericită, căci, jumătate de an în urma a primit un mesaj
asemănător. Asistenta medicală pricepuse că acesta este numărul de telefon al lui Bogdan,
deoarece, în mesaj era indicat autorul. Numărul de telefon nu-l recunoscuse. Ana îi răspunse
înapoi, spunându-i că totul e în ordine. Totuși, curioasă să știe cum el a aflat numărul ei de
telefon, asistenta medicală l-a întrebat expediindu-i întrebarea în mesajul de răspuns. Așteptând
cu nerăbdarea ce-i va răspunde Bogdan, Ana s-a dus în baie. A deschis robinetul pentru a umple
cada cu apă. Ieșise din baie întreptându-se spre un dulap. De acolo a scos un prosop, lenjerie
intimă de schimb și niște articole de cosmetică. Le-a dus pe toate în baie așezându-le pe o placă
ce stătea perpendicular oglinzii din perete. În tot acest timp asistenta medicală ținea telefonul la
ea, privind, la fiecare două secunde, la displayul celularului. Bogdan întârzia cu răspunsul, dar
curiozitatea Anei nu se micșora. Dânsa nu își amintise să îi fi lăsat numărul ei personal. Poate că
i l-a transmis doctorul Petrovic, s-a gândit sora medicală. Trecuse vreo cincisprezece minute de
când Ana expediase mesajul de răspuns. A verificat cutiuța poștală a celularului. Dubiile au fost
înlăturate, mesajele expediate într-adevăr au fost trimise cu câteva zeci de minute în urmă. În
schimb, cutiuța cu mesajele de intrare era goală. Nu va suna, nici nu îl va mai întreba odată, așa
îi e firea Anei. Încearcă din prima, iar în cazul unei nereuțite, să lasă păgubașă. E drept, nu la
general vorbind, căci, sunt unele situații în care, dânsa, știind cât de greu îi va fi, rămâne pe

98
poziție. La moment, și-ar dori să știe cum Bogdan a intrat în posesia numărului ei de telefon,
însă, acesta nu răspundea.
Mapa cu actele pacientului Emil le-a uitat în baie, de aceea, când intrase încă odată să
verifice nivelul la care s-a umplut cada cu apă, zărise dosarul. Neglijența ei o putea costa
deteriorarea dosarului, având în vedere că apa ce ar fi sărit din cadă putea să le umezească în
cazul în care dosarul rămânea acolo. Douăzeci centimetri distanță era între mapa cu actele
pacientului și cadă. Se mustrase singură pentru această ispravă necugetată. A luat dosarul și l-a
pus iarăși pe noptiera de lângă pat. Aștepta în continuarea mesajul lui Bogdan. Chiar dacă nu
primise nici un răspuns, Ana îl considera pe doctorul Petrovic informatorul lui Bogdan. Privind
la mapa cu documentele pacientului Emil, Ana își amintise că doctorul Petrovic i-a dat dosarul
spunându-i că pacientul se află de zece ani în spital, deși, scrisoarea pe care o citise asistenta
medicală nu părea să aibă o vechime așa mare. Lăsând dosarul pe noptieră, a alergat spre camera
de la baie. De acolo se auzeau sunete intermitente. Deschizând ușa, dânsa se speriase, cada se
umpluse, începusă să curgă jos. Luând un ștergar, a început să adune apa. I-a trebuit câteva
minute bune până să șteargă podeaua, însă, efortul era unul necesar, nu voia să inunde pe cei de
la etajul inferior. Graba și silința Anei de a curăța cât mai repede podeaua din baie, cât și
strângerea apei, se datora sunetului pe care îl primise. Era același ton caracteristic pentru
mesajele primite. Asistenta medicală voia cât mai repede să vadă mesajul primit, dar, pe de altă
parte, mâinile țineau cu putere cârpa umedă și murdară, plină de praf, lucru care îngreuna
intenția ei de a scoate telefonul din buzunar. Mare chin mai este așteptarea.
Mesajul primit la telefon o făcuse pe Ana să termine de spălat podeaua din baie cu vreo
zece minute mai repede decât ar fi făcut-o în mod obișnuit. A oprit robinetul din baie. Nu a reușit
să iasă din odaie. În grabă, ștergându-și mâinile de propriile haine, asistenta medicală a băgat
mâna încă umedă în buzunar scoțând de acolo telefonul. A căutat în mesajele primite. Citise
mesajul. Era de la același număr, de la Bogdan. Mesajul conținea două emoticoane care
transmiteau o stare de veselie, glumă, iar sub ele, un text din câteva cuvinte: “Am și eu spionii
mei”. Ana a zâmbit. A vrut să-i trimită încă un mesaj, să-l întrebe, care le este numele spionilor,
însă, nu voia să-l deranjeze. În gândul ei, aștepta să mai primească un mesaj de la Bogdan. Îl
cunoștea de două zile, însă, părea că e persoana pe care o aștepta de atâta vreme. Mesajul nu mai
apărea, Ana se retrase în baie, lăsând telefonul pe noptieră, tot acolo unde era și dosarul lui Emil.
Dușul cald a făcut-o pe asistenta medicală să uite o vreme de Bogdan, de spital, de pacient, chiar
și de vizita de duminică. Ana își cufundase nu doar trupul mlădios, dar și ideile, în apa caldă din
cadă.

Vizita

Dimineața zilei de duminică o întâlnise pe Teodora cu puține raze de soare. Necătând la

faptul că era în toiul iernii, steaua înflăcărată de pe cer își făcea apariția în localitatea unde trăia
femeia. Mama lui Emil își pregătise ceasul încă de ziua trecută. L-a pus să sune în jurul orei șase.
Nu avea planificată nici o activitatea importantă, mai mult, era zi de sărbătoare, putea să plece la
biserică, însă, de când a venit noul popă, acesta face slujbele odată la două săptămâni, iar
duminica de azi era prima de la ultima slujbă oficializată. Avea timp berechet să se odihnească.
Mâine la serviciu are multă stofe de cusut, dar, Teodora nu putea să doarmă. Gândul o macina,
aștepta vizita Anei. Nu o cunoștea, nu a văzut-o nici o dată. Se întristase când a fost informată de
imposibilitatea de a-și vizita odrasla.

99
 Avea o nedumerire, căci, de când Emil a fost internat la spital, pe Teodora nu o vizitase
nici un angajat al spitalului. Era prima data când cineva venea în ospeție la ea. Educația și
obiceiul o făcuse pe Teodora să întâlnească întotdeauna oaspeții cu bucate. De această dată, cu o
parte din mâncarea pregătită pentru Emil intenționa să o servească pe asistenta medicală care va
veni în vizită. Teodora, în ziua trecută, pregătise o cogeamite geantă cu bucate. A aranjat cu grijă
fiecare fel de mâncare în așa fel în cât să nu se răstoarne în timpul transportării. Pregătise și o
sumă de bani, destul de frumușică, cel puțin în viziunea ei, gata să o plătească doctorului dacă va
fi nevoie. Mama lui Emil voia ca fiul ei să aibă cele mai bune bucate. Chiar dacă starea în care a
ajuns copilul ei o întrista, o necăjea, jelind zilele pe care le mai are de trăit, Teodorei îi venise
idea să transmită bucatele prin intermediul asistentei medicale. Îi va oferi bani, stofe,
îmbrăcăminte pe care a croit-o, orice va dori.
Trezindu-se la ora șase, așa cum a fost programat deșteptătorul, Teodora începuse să se
plimbe prin casă. Mai erau cinci ore până la vizita Anei, dar femeia credea că are o mulțime dea
lucruri de făcut pe care nu va reuși decât dacă începe dis-de-dimineață să le înfăptuiască.
Sculându-se din pat, Teodora s-a îndreptat spre pivniță, acolo se afla geanta cu bucate, pregătită
pentru fiul ei. Ieri o lăsase în beci, temperatura din interiorul încăperii fiind potrivită pentru
păstrarea mâncării. Merele erau preferatele lui Emil, merele și lalelele, primele îi astâmpărau
pofta, iar florile, îi încântau privirea. Teodora avea depozitate câteva lăzi cu mere, cumpărate
acum câteva zile, când, trecând pe lângă piață, își amintise că Emil o rugase să-i aducă aceste
fructe. Teodora i-a promis, nu poate să-l dezamăgească pe fiul său. Frigul iernii nu avea nici o
putere asupra trupului firav al mamei iubitoare. Deși, aproape dezgolită, înfășurată numai în
plapuma ce acoperea trupul vestejit al femeii, Teodora nu dădea senzație că s-ar teme de o
eventuală răceală care poate s-o lovească. A luat una dintre lăzile cu fructe punând-o jos pe
pământ. Se uitase la geanta plină cu bucate, aceasta era într-atât de plină încât se auzea scârțâitul
materialului din care era confecționat obiectul umplut cu mâncare. Teodora se întristase fiindcă
nu era loc unde să pună merele. Se uitase în jurul ei. Bătaia slabă a becului din pivniță o
dezamăgise. Nu reușea să găsească nici o pungă în care să pună merele. I-ar fi dat lada întreagă,
așa cum este, dar se gândise că lucrătorul medical nu va dori să se chinuie cu transportul acestei
încărcături. Ar încerca să-i plătească, nu e o variantă de lăsat. Gândindu-se la o modalitate de a
transmite fiului ei merele, Teodora se lovise cu umărul de marginea peretelui de la intrarea în
pivniță. Durerea resimțită i-a cauzat o slăbiciune trupească. S-a așezat pe una dintre treptele
scării beciului. Odihnindu-se câteva minute, Teodora își frecase de câteva ori umărul cu mâna,
apoi, rugându-se unei ființe superioare, ca și cum, aceasta ar fi unicul ei ajuotr, femeia se ridicase
și ieșise din pivniță lăsând geanta înăuntru. Totuși, de această data a adus-o mai aproape de ușa
de la intrarea în beci, gândindu-se că nu vrea să-l facă pe lucrătorul medical să aștepte până o va
aduce din subsol. Era mulțumită de aceasta faptă, încât, atunci când l-a zărit pe câine, îl luase în
brațe. Era una dintre puținile dăți când Teodora făcea acest lucru, de regulă, nefiind amatoare de
animale. Câinele era prietenul cel mai bun al lui Emil, deseori, se jucau împreună. Totul îi
amintea de fiul ei. Totul era frumos, în afară de inima dânseia care, ca o hârtie aruncată în foc,
arde în bătaia flăcării, mistuindu-se treptat. Câinele își iubea stăpâna, chiar dacă Teodora multe
ori îl ocăra, fie că era vinovat, fie că nu. Internarea lui Emil la spital a adus în grija Teodorei și
întreținerea patrupedului. A vrut să-l alunge de acasă, acum însă, ținându-l în brațe, simte cum
prin emoțiile acestuia ar simți sentimentele lui Emil. Teodora privise la câine, zicându-i:
- Ți e dor de el? Și mie!
Câinele o privea cu ochii rotunzi, strălucitori, capul mișcându-se în două părți, ca și cum,
ar fi înțeles întrebarea, voind să răspundă. S-a dus în casă de unde i-a adus mâncare. Cu niște
100
fluturări armonisoase câinele i-a mulțumit Teodorei pentru oasele pe care aceasta din urmă i le-a
adus.
Rândurile de flori care stăteau în curtea casei acopereau întreaga suprafață a acesteia. Pe
lângă faptul că lalelele erau florile preferate ale fiului ei și de care femeia avea grijă să fie
stropite și îngrijite la timp, acestea erau o sursă de venit. Teodora le vândea oamenilor la piață. E
drept că nu se duce ea însăși să o facă, vin intermediari care le cumpără la preț derizoriu, însă,
Teodora nu prea are de ales, știe că la piață ar primi de patru, chiar cinci ori mai mult decât oferă
comercianții, însă, din cauza că nu poate să se ducă să stea în piață, având problem de sănătate,
le vinde negustorilor. Iarna, lalelele sunt plantate în sere. Soțul ei le-a construit. Două la număr.
Toată munca legată de întreținerea florilor, începând cu sădirea și până la strângerea, apoi,
vânzarea lor, revenea bărbatului Teodorei, tatăl lui Emil. Murise câțiva ani în urmă, a fost omorât
de Emil. De atunci, grija pentru lalele a trecut în mâna ei. Hrănind câinele, Teodora se întoarse
repede în casă, îmbrăcându-se într-o haină mai groasă care să o ferească de gerul de afară. Frigul
își făcea tot mai simțită prezența. Îmbrăcată cu veșminte calde, aceasta intrase în una din sere,
privid la cele trei rânduri de lalele care s-au afișat înaintea ochilor ei. Florile stăteau ridicate cu
capul în sus, de parcă, i-ar fi urat bun venit femeii. Teodora a atins cu mâna pe câteva dintre ele,
verificându-le duritatea, apoi, mergând pe lângă dânsele, le atingea cu degetele pe fiecare.
Simțea roua dimineții trăind pe petalele corolei. Zâmbea de fiecare dată. În sezonul rece,
comercializarea lalelelor nu este foarte profitabilă. Vindea de două ori mai puțin decât
primăvara, însă, prețul plantelor este mai mare. Plimbându-se printre lalele, Teodora făcea câte
un semn cu piciorul în dreptul anumitor plante. Acest gest al ei avea rostul de a marca acele flori
care urmează să fie transmise lui Emil. Deși, oricare dintre lalele ar fi ales, nu s-ar fi pierdut
frumusețea emanate de el, Teodora a cercetat vreme de două ore plantele din interiorul serei.
Verificase încă o dată dacă semnul ce-l făcuse s-a păstrat, apoi, ieșise din seră. În cea de a doua
seră nu a intrat, limitându-se să deschidă ușa și să privească în interior.
Timpul trecea, dar nu atât de repede pe cât și-ar fi dorit Teodora. Se uitase la câine, acesta
încă rodea osul ce i-l dăduse mai devreme. Mama lui Emil se apropiase de poartă, privise lung în
depărtare, cercetând cu minuțiozitate împrejurimile. Era zi de duminică, puțină lume se încumeta
să iasă din casă, mai ales, din cauza frigului care a pus stăpânire pe localitate. Cercetarea
Teodorei nu era fără de pricină, știa că mai sunt câteva ore până la vizita asistentei medicale,
însă, gândul la fiul ei o făcea să vegheze asupra drumului. Unul din trecători o salutase, era un
vecin mai vechi, Teodora îi răspunse la rândul ei cu o salutare lipsită de expresivitate. Discuția a
durat doar câteva secunde. Simțind cum frigul o năpădește, dar și nedorind să stea la taclale,
Teodora s-a retras în casă. Aștepta nerăbdătoare să vină lucrătorul medical.
Îndoielile și bucuria care se perindau în mintea Teodorei se împletau între ele. Încă avea
temeri în privința vizitei ce urmează să aibă loc, căci, nu îi venea să creadă, pentru prima dată un
lucrător medical vine la ea acasă. Nu mai conta care era motivul. Voia să cerceteze condițiile de
trai, ori, poate voia să ceară bani mai mulți, nu o prea interesa pe Teodora. Orice i se va cere, va
face dacă asta o va ajuta să fie cât mai aproape de fiul ei.
Totuși, nu putea înțelege rostul acestei verificări. De când Emil a fost internat, nu a venit
acasă. Prin urmare, nu are cum să-l afecteze starea în care se află casă. Un zâmbet îi apăruse
femeii pe buze. S-a gândit la probabilitatea că spitalul ar putea să-l externeze pe fiul ei, dar,
înainte de a o face, cum era protocolul, trebuia să vadă în ce condiții va sta. Dacă ar fi fost o
veste tristă, nu ar fi venit ei în vizită la Teodora, gândise dânsa.
În acest amalgam de sentimente contrare, în care, fericirea sau tristețea Teodorei era o
taină pentru ea, femeiea a începută să facă curățenie prin casă. Privea de fiecare dată la ceas, ca
101
și cum, acesta ar fi cel mai important obiect din locuință. În fapt, lucrurile neesențiale devin
importante numai atunci când avem nevoie de ele, apoi, de regulă, le uităm, lăsându-le în bezna
nepăsării. Casa nu era în dezordine, mai mult, Teodora făcuse curățenie, așa cum îi era obiceiul,
în ziua de sâmbătă. Fiindcă locuia singură, nici nu era necesar să deretice atât de des cum o făcea
în urmă cu vreo douăzeci de ani pe vremea copilăriei lui Emil. Era un copil agitat, zvăpăiat și
mai ales, foarte curios, atât, încât mai mereu intra în daravele. Imitația acestei curățenii a
locuinței nu era altceva pentru Teodora decât găsirea unei ocupații până să vină oaspetele. Își
amintise că nu găsise punga în care să pună merele. A căutat într-un cufăr, același în care păstra
haina confecționată pentru preoteasă. A găsit acolo două pungi. Una dintre acestea avea toarta
ruptă, lucru care însemna că nu ar fi potrivită pentru cărat fructele. Cea de a doua pungă, aproape
nouă, fără găuri, aparținea preotesei. Chinuindu-și gândirea câteva momente, Teodora luase
punga cea nouă îndreptându-se spre privniță. Ajunsă în subsol, femeia devenise foarte liniștită,
mulțumită în timp ce punea merele în sacoșă. Jumătate din ladă a fost băgată în pungă. Teodora
ridicase săculețul cu fructe, saltându-l câteva ori în sus, apoi, coborându-l, exercițiul repetându-
se de vreo cinci ori într-o direcție, apoi, în cealaltă. Gestul făcut de Teodora avea scopul de a
aprecia posibilitatea ca o singură persoană să poată transporta sacoșa cu mere. Cu o mimică
placidă, femeia era satisfăcută de fapta sa. A lăsat jos punga plină de mere. A pus-o aproape de
geanta în care se aflau alimentele, apoi, a părăsit pivnița.
Revenind în casă, mama lui Emil a privit la ceas. Mai era aproape o oră până la vizita
asistentei medicale. Femeia își notase într-un caiet numele acesteia, dar, fiindcă uitase unde a
lăsat condicuța, încerca să-și amintească fără el cum o chema pe asistentă. Prin mintea ei trecuse
diferite nume, inclusiv, al Anei, însă, femeia era nesigură de cel pe care îl purta angajata
spitalului. Începusă să cotrobăiască prin casă în speranța că va găsi carnețelul. Străduința ei însă
nu dădea rezultate. Părea că a intrat în pământ. Istovită să tot alerge prin casă, Teodora se lăsase
învinsă de neputința de a afla numele asistentei medicale. Voia să creeze o impresie bună, mai
ales, știind că lucrătorul medical este unica persoană care ar putea să-i transmită lui Emil
bucatele.
În speranță că va da de el până la urmă, femeia se ridicase din scaunul pe care stătea
așezată. Și-a șters fruntea. Deși, avea intenția că continue căutările, planul i se schimbase, fiindcă
din curtea casei se auzea lătratul câinelui. Patrupedul scotea un urlet de avertizare, ca și cum,
cineva străin intrase ori avea intenția să intre în ogradă. Teodora se grăbise spre ușa de la ieșire,
își luase din fugă o haină călduroasă pe care o îmbrăcase, apoi, păși în antreu. Câinele lătra mai
departe, iar apropierea femeii de curte îl făcea pe patruped să devină și mai înfiorător. Ieșind
afară, Teodora văzuse o femeie încercând să se apropie de poarta casei, însă, lătratul câinelui o
oprea din intențiile ei. Femeiea părea îmbrăcată destul de modern. Teodora amuțise. S-a gândit
că aceasta este asistenta medicală. Nu părea să îi fie cunoscută persoana, nici nu stabilise cu
nimeni vreo întâlnire, altcineva decât asistenta medicală nu îi venea în mintea mamei lui Emil.
Un zâmbet îi apăruse pe față, se îndreptase cu viteză spre poartă, certând câinele și somându-l să
tacă. Patrupedul se supuse cu greu ordinilor stăpânei, însă, în cele din urmă, încetase să
hămăiască ascunzându-se în cușca sa.
- Vă rog, intrați! Zice Teodora cu o voce ascuțită, adresându-se femeii sprijinită cu
mâna de poarta sa. Nu e rău, însă, persoanele străine îl transformă în fiară sălbatică,
adăugase Teodora, vrând parcă să argumenteze sunetele fioroase ale câinelui. Dacă vă
vede o singură dată, devine destul de liniștit.
Femeia care stătea în fața porții, se apropiase, scoțându-și fesul de damă din cap în semn
de respect față de Teodora. Mama lui Emil se repezise să o preîntâmpine:
102
 - E foarte frig? Iar răceala greu se tradează, plus că medicamentele sunt scumpe... spuse
femeia, apucându cu mâna mânerul porții. A deschis luând zăvărul. I-a făcut semn
necunoscutei să intre.
- Nu e chiar așa de rece, nu cum a fost ieri, spuse aceasta scoțându-și acoperământul
din cap. Devenise deodată, în ochii Teodorei, o fetișcană, lucru de care se mirase,
căci, prima dată când o privise, părea că ar avea în jurul la patruzeci și cinci de ani.
- Sunteți tânără, încă nu știți ce-s bolile, păstrați-vă acum, spuse Teodora, făcându-i
semn fetei să nu mai zăbovească în stradă.
Tânăra avea în mână o cutie, iar în cealaltă geanta. Teodora se oferise să o ajute. Fata
refuzase, spunând că nu sunt așa grele de cărat după cum pare.
- Sunt Ana! Am vorbit la telefon. Am stabilit anterior o vizită. Astăzi am venit la
dumneavoastră în ospeție, zise fata, intrând în curte și uitându-se la cușca unde era
câinele.
Patrupedul începuse să scoate niște sunete vestejite, ca și cum, s-ar pregăti de atac.
- Și eu vă așteptam, mergeți pe aici, i se adresase Teodora Anei arătându-i spre ușa de
la intrarea în casă. Iar tu să stai cuminte, ai înțeles? adăugase femeia, făcându-i din
deget la câine care se pregătea să iasă din adăpostul lui.
Femeia o apucase de braț pe asistenta medicală, conducând-o spre intrarea în casă. Ana
ținea cutia cu grijă. Ambele au intrat în casă, Teodora permițându-i Anei să intre prima.
Asistenta medicală răsuflase adânc în momentul când pășise în odaie, zicând:
- E greu să vă găsesc locuința. Am întrebat vreo câteva persoane, dar nici una nu
cunoștea de strada Dolorosa numărul unu, abia când am ajuns la intersecție,
întâlnisem o femeie cu un copil care mă îndreptase spre dumneavoastră. Irma mi-a zis
că o cheamă.
- Irma? ridicase vocea Teodora. O femeie înaltă? Adăugase ea, fiind atentă la ceea ce
va spune asistenta medicală.
Ana se speriase văzând mimica zăpăcită a Teodorei. A făcut un pas înapoi. Teodora își
dăduse seama că a ridicat vocea în fața unei persoane necunoscute așa că încercase cât mai
curând să rezolve situația:
- Mă scuzați! E vecina mea, îmi fac griji pentru dânsa. Are o fetiță, e bolnavă săracă,
nu știam că s-a externat, vorbise Teodora făcându-i semn Anei să se așeze pe
canapea. Spune-ți că ați văzut-o la intersecție? se arătase curioasă Teodora.
- Da, chiar la intersecție, păreau că se duc înspre deal, răspunse asistenta medicală,
lăsând cutia pe canapea. Și-a pus geanta alături de scaunul din apropierea canapelei.
- Avea vreo geantă la ea? Întreabă iarăși Teodora.
Mama lui Emil nu așteptase răspunsul vrând parcă să facă o precizare în privința
curiozității sale:
- Sunt tineri căsătoriți. Fata lor, Tania, se îmbolnăvise grav, răceala a lovit, mă rugase
să o ajut.
- Înțeleg, sunteți o persoană grijulie, am văzut din scrisoarea pe care ați scris-o la spital.
Teodora nu pricepuse despre ce scrisoare vorbise Ana, nici nu a vrut să precizeze, fiind
interesată de soarta Irmei:
- Deci, spuneți că se ducea la deal? Avea vreo geantă?
- Nu pot spune cu siguranță, mă grăbeam să găsesc casa dumneavoastră, dar, îmi pare
că zărisem un obiect de culoare roză lângă copil, răspunse Ana.
- Iarăși m-a amăgit, vorbise, ca și cum, pentru sine Teodora.
103
 Ana nu a vrut să ceară vreo explicație.
Teodora a scos o față de masă dintr-un dulap. A desfăcut-o. Dimensiunile mari ale feței
de masă îi îngreunau munca, asistenta medicală se ridicase de pe canapea și o rugase să o ajute.
Teodora nu se împotrivise.
- Și cum ați ajuns? Întreabă Teodora în timp ce aranja pânza pe masă.
- Destul de ușor. Mai problematic a fost să găsesc locuința, dar am reușit, zise Ana,
zâmbind. Uitați-vă, sunt la dumneavoastră.
- Denumirea străzii a fost schimbată recent, oamenii încă nu s-au obișnuit. Poștașul,
însăși, a trimis săptămâna trecută corespondența destinată mie vecinilor care mă
anunțase despre aceasta, spuse Teodora, apropiindu-se de frigider, pe care îl deschise.
Cerceta cu atenție conținutul.
- Doamnă Teodora, vorbise Ana pe un ton ponderat, vă rog, am venit în inspecție, nu în
ospeție!
- Sunteți mai mulți? Întreabă femeia.
- Nu, doar eu, am zis că nu e necesar să vă deranjați cu pregătirea mesei, zise Ana,
uitându-se la mama lui Emil care în acel moment aducea cu ea niște farfuri cu bucate
pe care le-a așezat pe masă.
Teodora se făcuse că nu aude, îngânând ceva nedeslușit, apoi, exclamând:
- Draga mea, nu în fiecare zi vine un îngrijitor al fiului meu. Vreau să vă mulțumesc
pentru grija purtată lui Emil.
- E obligația mea, nu înseamnă că trebuie să fiu recompensată pentru aceasta, răspunse
Ana.
- Sunteți modestă, trăim vremuri grele, nu putem să neglijăm ajutorul oferit, zise
Teodora, continuând să aranjeze bucatele care, după numărul tot mai mare, părea că
ar fi îndeajuns cât pentru cinci sau șase persoane.
- Mă mulțumesc cu atât cât am, apoi, când ai puțin vrei mult, iar când ai mult, dorești
încă ca pe atâta, de aceea, sunt satisfăcută de starea lucrurilor pentru moment, spuse
Ana.
- Întodeauna este loc pentru mai bine, interveni Teodora, cerându-și scuze că iese în
curte pentru câteva minute.
Teodora n-a replicat, ci doar a înclinat din cap în semn de aprobare. Mama lui Emil ieșise
afară, iar Ana, rămasă singură în odaie, se uita în împrejurul încăperii. Pereții odăii erau în
culoare albastră. Pe jos, la podea, împrăștiate, stăteau câteva țesături de mătase, iar mobila din
cameră semăna cu cea pe care o avea bunica asistentei medicale. Primele impresii ale Anei o
făceau să creadă că odaia în care se află este una de modă mai veche, însă, foarte plăcut era
aranjată. Toate lucrurile zărite, stăteau parcă ordonate într-o anumită poziție. Observase
curățenia din cameră. Auzind că se apropie cineva să intre în casă, Ana ridicase cutia cu veselă
pe care o cumpărase de la prăvălia Marei cu intenția de a oferi cadou stăpânei casei. Ușa se
deschise. Cum era de așteptat, Teodora intrase, trăgându-și cu greu respirația. În mâna ținea un
mănunchi de flori. Femeia se apropiase de asistenta medicală. Ana nu reușise să-i înmâneze
cadoul când, Teodora, întinzându-i buchetul, exclamase:
- Vă ofer aceste flori în semn de recunoștiță din partea lui Emil pentru grija ce i-o
purtați, spuse femeia, transmițând lalelele asistentei medicale.
Ana le luase, mulțumindu-i, nedumerită de vorba mamei pacientului care spuse că sunt
din partea lui Emil. Totuși, această nedumerire fusese înlăturată, căci, Teodora adăugase:

104
 - Sunt preferatele lui! Ați văzut serele de afară? În ele cultivăm lalele! Vreau să îi duce-
ți și lui câteva.
- Sigur, i le voi înmâna personal, spuse Ana, atingându-o cu mâna pe umăr pe femeie
vrând să o asigure de îndeplinirea promisiuni făcute.
- O nu, nu! Ați înțeles greșit. Acestea sunt pentru dumneavoastră. Fiului i-am pregătit
altele. Le-aș fi dus eu vineri, însă, știți că s-a amânat vizita, adăugase Teodora.
Ana o privea pe femeie. Sesiza o oarecare îndoială în vocea ei când amintea de Emil. Îl
iubea, îl iubea, iar asistenta medicală observase acesta fapt în felul cum se exprima Teodora
referitor la copilul internat în spital. Gesticulările Teodorei erau pline de vitalitate. Dacă atât de
mult îl iubește, se gând Ana, oare care motiv a făcut-o să solicite internarea fiului ei în spital. Ar
fi întrebat-o chiar în acele clipe, dar s-a abținut, nu voia să strice momentul.
Nu era ceva deosebit pentru Ana să ia lalelele și să le ducă pacientului Emil. O faptă
obișnuită. Atâtea ori i-a adus bunicii sale flori cu ocaziii diferite, un gest ordinar și totuși, pentru
Teodora acest gest era poate mai important decât întreaga ei viață. Ana îi promisese femeii că va
îndeplini ruga sa. Teodora fericită. S-a apropiat de Ana și a pupat-o pe obraz asemenea unei
mame care își sărută cu toată drăgălășenia fiica. Ambele femei au zâmbit. Teodora o invitase pe
Ana la masă zicându-i că vrea să afle cât mai multe noutăți despre Emil. Ana luase cutia cu
veselă. Înainte să se așeze pe scaun, se adresase mamei pacientului:
- Doamnă Teodora, permiteți-mi să vă înmânez acest mic cadou. E din partea fiului
dumneavoastră, spuse Ana, înghițind în sec.
Ea, însăși, nu realizase motivul pentru care a mințit. Voia să o facă fericită pe femeie.
Voia, prin această minciună nevinovată, să-și curățe păcatul pe care-l făcuse anterior, anume, cel
când o sunase și o anunțase că vizita se anulează. Nu a fost decizia ei să anuleze vizita Teodorei
la spital, dar dânsa a fost cea care a pus în executare ordinul superiorului.
Soldatul care săvârșește crime odioase la ordinul comandantului nu este mai puțin
vinovat decât cel care a dat ordinul. În lipsa unor circumstanțe care impun soldatul să aibă o
conduită mizerabilă, dacă acesta execută ordinele doar pentru că vin de la comandant, atunci,
merită să răspundă pentru faptă în aceleași condiții.
Teodora, auzind vorbele Anei, fusese cuprinsă de o slăbiciune. Ana se apropiase imediat
de ea încercând să o țină de brațe pentru a nu cădea. Starea de leșin în care intra femeia nu durase
mult. Măiestria asistentei medicale a ajutat-o pe Teodora să își revină.
- Vă simțiți rău, doamnă Teodora? Întreabă Ana.
Teodora începuse să zâmbească, gest care era în contradicție cu clipele de apoplexie ce le
avuseră mai devreme. Ana o ținea încă de brațe, femeia a atins-o de mâna pe asistentă medicală,
zicându-i:
- De la Emil, de la Emil. Vocea Teodorei emana o căldură părintească ce pătrundea în
întreaga odaie. Fiul meu mi-a dăruit acest cadou. Fiul meu, exclama Teodora cu
vocea aprinsă. Îi sărutase din nou obrazul Anei.
Asistenta medicală se uita la starea de fericire în care trăia mama lui Emil gândindu-se că
și minciunile au partea lor bună.
- Uitați-vă! L-am ales împreună, precizase Ana, punând pe masă cutia.
Teodora se repezise să o ia. Se uitase la cutia, voia s-o deschidă, însă, prima mișcare
făcută în acest sens fusese oprită. Luase cutia ducând-o într-o cameră alăturată. Odaie pe care
Ana nu o observase mai înainte, probabil fiindcă ușa care dădea în acea cameră era încuiată,
peste ea fiind trasă o perdea.

105
 Teodora zăbovise câteva minute acolo. Ana încă medita la vorbele ei. Nu se simțea
vinovată, chiar ajutase ambele persoane, Emil și mama sa, care, prin acest cadou sunt legați unul
de altul. Mama pacientului revenise încuind cu grijă lacătul ușii din camera unde a dus cutia.
Teodora nu explicase nimic rugând-o pe Ana să ia din bucate.
- Le-am pregătit pentru el, pentru fiul meu, zise Teodora.
- Sunt foarte gustoase, răspunse asistenta medicală, în momentul în care gustase dintr-o
salată de legume.
Ana se simțise incomodă, căci, Teodora nu mânca, ci, mai mult privea la ea. Femeia o
cerceta atent, ca și cum, ceva o măcina pe mama lui Emil. Ar fi vrut să o întrebe. Pentru a scăpa
de momentul stânjenitor, Ana spuse:
- Când a fost internat Emil?
Teodora își schimbase culoarea feței. Chipul acesteia devinise livid. Ana se speriase,
crezând că întrebarea ei o deranjase pe Teodora. Asistenta medicală era gata să se ridice de pe
scaun pentru a-i acorda ajutor, dar mama lui Emil o opri:
- Draga mea, când mă gândesc la vremea pe care am petrecut-o fără scumpul meu fiu,
aș vrea să pot stăpâni timpul. Să întorc înapoi acele perioade când Emil era alături de
mine. Demult, demult a fost dus la spital, zise Teodora. Tristețea se exterioriza prin
lacrimile apărute sub ochi.
- Îl vizitați în fiecare săptămână? Întreaba Ana, uitându-se la trupul plăpând al
Teodorei.
Femeia, care auzind întrebarea, se ridicase brusc de pe scaun, alergase spre bucătărie.
Bombănise ceva. A deconectat aragazul.
- Am uitat cu desăvârșire de mămăligă. Câinele o adoră, strigase Teodora de la
bucătărie în timp ce luase ceaunul de pe plita de gaz și îl răsturnase cu grabă pe un
fund.
Deși, ceaunul încă era fierbinte, dibăcia cu care Teodora îl apucase, a ferit-o de a fi friptă.
Mămăliga a fost răsturnată pe bucata de lemn. Din ea ieșeau aburi.
- Să vă ajut doamna Teodora? Exclamase Ana, privind spre mama lui Emil care se
agita în fața bucătăriei.
- Nu, nu e nevoie draga mea, zise Teodora pe un ton plăpând. Câteva clipe, revin
îndată, mai spuse femeia, continuând să se îngrijească de mămăligă.
Asistenta medicală nu reușea să vadă toată ființa Teodorei, căci, ultima se afla ascunsă
aproape în totalitate după perete, Ana observând doar silueta firavă a gazdei sale prin porțiunea
de spațiu lăsată liberă. Sora medicală se simțea comod în casa Tedororei, deși, când îi venise
ideea să o viziteze, avea temeri în privința mamei lui Emil. Încă atunci, când vecina dânsei,
despre care Teodora spusese că o cheamă Irma și pe care Ana o întrebase unde se află casa
mamei lui Emil, îi arătase drumul, asistenta medicală voia să se întoarcă înapoi. Credea, Teodora
o urăște pentru că i-a spus că nu va putea să-și vadă fiul. Nu pare să fie supărată pe dânsa, cel
puțin, Ana nu remarcase ceva suspect în comportamentul ei. Însă, la întrebarea pe care i-o
adresase despre vizita săptămânala la spital, Teodora nu i-a răspuns. Nu fusese decizia ei să
anuleze vizita. Ea a fost doar un soldat ce i s-a dat ordin, ordin pe care Ana l-a executat. Viața e
nedreaptă în această situație. Ana se simțea ca un angajat la unei companii. Astfel, când
angajatul trebuie să ceară restituirea unei sume de bani în judecată, acesta, în calitate de
reprezentant al companiei sale, primește toate insultele de la pârât, deși, privind în particular
toată situația, se înțelege destul de bine, angajatul nu o face pentru interesul propriu, ci, în
interesul companiei, însă, pârâtul, fără a ține cont de acesta lucru, îl va dojeni în cazul în care nu
106
vrea să întoarcă banii. Ana era anume acel angajat, un consilier juridic care, anunțând-o pe
Teodora despre imposibilitatea să-și viziteze fiul, s-a condamnat prin acest anunț iar acum,
merită să stea în bătaia vorbelor de ocară a Teodorei. Bucatele care erau înșirate pe masă, o
ademeneau pe asistentă, chiar dacă, nu mânca, ci, privea chiorâș spre bucătărie, de unde, nu se
auzeau decât sunete de pași grăbiți foșnind într-o parte, apoi, în alta, creând senzația unei stări de
debandată.
Ana aștepta să vină mama lui Emil. Se uita la încăperea în care se afla, scrutând-o de jos
până sus cu ochii. La un moment, pivind spre canapea și văzând propria sa geantă, asistenta
medicală se ridicase îndreptându-se în acea direcție. Deschise geanta, iar de acolo a luat dosarul
lui Emil. Nu întreaga mapă, ci doar foile din ei.
- Ați terminat de mâncat? se auzise vocea Teodorei de la spatele asistentei medicale.
Ana tresări. Se întoarse cu tot cu hârtii spre femeie.
- Îmi căutasem procesele verbale, în baza lor fac cercetarea. Constatarea condițiilor de
trai ale dumneavoastră, zise Ana, ușor sfiită.
- Aveți timp, înainte de toate, stomacul să fie plin, spuse Teodora, surâzând și atingând-
o pe Ana la șold. Aveți un trup de zeiță, dar trebuie să mâncați, nu lăsați moda aceasta
de acum să vă strice, adăugase Teodora poftind-o să ia loc înapoi la masă.
Asistenta medicală a schițat un surâs auzind îndemnul Teodorei.
- Nu vreau să vă iau din timp, poate că aveți alte planuri pentru azi, iar eu cu vizita mea
vi le-am dat pe toate peste cap, spuse Ana, uitându-se cu atenție la prima foaie din
dosarul lui Emil.
- Dragă, exclamă pe un ton blajin Teodora, draguțo, poți toată ziua să stai, nu mă
grăbesc deloc. Când e vorba de Emil, restul nu are importanță. Odorașul meu e viața
mea, spuse femeia, aproape să verse o lacrimă. Ana sesizase străduința femeii care,
din răsputeri, încerca să se mențină dârză. Cât pe ce să uit, adăugase Teodora, mă
întrebai de vizită...
În acest timp, Ana deja se așezase la locul de mai devreme ținând în mâna hârtiile. Mama
lui Emil, stătea, de asemenea, la masă, însă, nu în partea opusă, ci, chiar alături de sora medicală.
Teodora își oprise gândul pentru un moment, scoase din frigider o damigeană. Ana pricepuse
gestul femeii. A vrut să-i spună că nu e necesar, dar femeia își continuase fapta începută de mai
devreme. A scos două pahare din poală, pe semne, le avea acolo, ascunse în buzunarele pestelcăi.
Turnând lichidul roșu din damigeană, Teodora spuse:
- O lună, ori trei luni, dar au fost momente când și jumătate de an, jumătate de an dragă
Anișoară, scuză-mă că îți spun așa, semeni cu fiica mea, jumătate de an, puteam să nu
îmi văd fiul... zise femeia, de această dată scăpând o lacrimă.
- Nu vă cereți scuze, bunica tot așa mă numea, spuse Ana. Care era cauza că vă duceați
așa rar la el? Întreabă Ana, uimită de vorba Teodorei, căci, părea să-și iubească fiul
destul de mult, așa că putea să se ducă la spital, chiar și în fiecare zi.
- Regulamentul, exclamase Teodora cu un ton de nemulțumire. Naiba să-l ia,
regulamentul bolniței, nu permite decât o vizită în lună, iar dacă nu reușesc să vin în
ziua când sunt programată, aștept următoarea lună. Cer iertare Doamne pentru vorbele
necurate ce le spun.
Chipul Teodorei se ofilise aidoma unei flori care se vestejește în bătaia soarelui crunt
fiind lipsită de apă o perioadă îndelungată.

107
 - Despre ce regulament vorbiți doamnă Teodora? Întreabă Ana, curisoasă, întreabă. Se
uita direct în ochii femeii, încât, mama lui Emil se învârti cu scaunul în altă parte a
mesei.
- Regulamentul spitalului unde activați, unde fiul meu este internat! Spuse Teodora, de
această dată vocea coborându-i la tonul inițial.
- Stați, cine va spus?
- Angajații, recepționera, tot de pe numărul pe care dumneavoastră m-ați sunat, zise
mâhnită Teodora.
- Regulamentul spitalului nu interzice vizitele. Cel puțin nu pe cele ale rudelor
apropiate. E drept, sunt situații în care orice persoană străină are accesul interzis, însă,
numai în unele cazuri. În rest, dumneavoastră, ca rudă apropiată, aveți dreptul oricând
să vă vizitați fiul, spuse Ana, punând mâna pe cea a Teodorei. Ambele femei schițară
un zâmbet.
- Doctorul Petrovic așa mi-a zis. Dânsul e șeful secției în care se află Emil. E un om
bun, m-a ajutat multe ori să intru la fiul meu. Nu degeaba, dar m-a ajutat, spuse
Teodora, strângând mâna Anei.
Surorii medicale nu îi venea să creadă ceea ce aude. Doctorul Radoslav Petrovic lua bani
de la rudele pacienților ca să le permită să-și viziteze neamul lor internat în spital, asta chair
dacă, regulamentul instituției permite rudelor să vină ori de câte ori doresc în vizită, mai mult,
fără a plăti pentru acest lucru.
- Vineri, când v-am anunțat despre anularea vizitei, tot i-ați dat bani medicului
Petrovic? Întreabă Ana, așteptând cu nerăbdare răspunsul femeii.
- Nu, nu i-am dat. Mi-a cerut mai mult decât aș fi putut să-i ofer. Zise că o oarecare
Ilinka are în supraveghere pe fiul meu, a crescut taxa. Așa o numește el. L-am rugat
să îmi dea timp, aș fi strâns banii, însă, până la urmă, dumneavoastră m-ați anunțat că
vizita s-a anulat. Vă dau orice în loc numai să mă lăsați să îmi văd fiul, spuse
Teodora, vrând să înghenuncheze în fața Anei. Asistenta medicală înroșise la față.
- Doamnă, doamnă Teodora, eu nu am venit după bani, eu am venit în vizită cu alt
scopul, am spus, vreau să văd condițiile de trai. Ana nu i-a permis Teodorei să
înghenuncheze. Mama lui Emil a început să lăcrimeze. Vă voi ajuta eu să vă vedeți
fiul, spuse Ana.
- Chiar o veți face? Se uitase Teodora cu fața plină în lacrimi spre Ana.
- Voi încerca din toate puterile, zise asistenta medicală, scoțând o batistă din buzunar și
ștergându-i ochii. Trebuia să reclamați la poliție abuzurile din partea angajaților
spitalului, adăugase Ana.
- Draga mea, doctorul Petrovic mi-a oferit un loc pentru fiul meu la spital. Era
supraîncărcată instituția, dar cum a făcut, ce a dres, acum, Emil are o cameră a sa. Nu
e om rău, înțeleg că are salariu mic, ajut și eu, cum și el mă ajută, spuse Teodora,
oftând. Dacă nu-l internau aici, l-ar fi dus în sud, la spitalul de psihiatrie unde
condițiile de cazare sunt mai rele decât în pușcăriile în care stau prizonieri de război.
- Dar nu e corect, aveți dreptul oricând să vă vedeți fiul. Las că îi arăt eu, spuse Ana.
Enervată la culme, a fost foarte aproape să bată cu pumnul în masă.
- Vă rog, vă rog, nu spuneți nimănui, ar putea să-l dea afară pe Emil. Și așa, stă de
câțiva ani buni acolo, o rugase Teodora.
- Nu a va afla nimeni, stați pe pace, o asigurase Ana. Ce oameni abominabili, își
clădesc averi pe necazul altora. Mizerabili, rostise aceste vorbe asistenta medicală
108
 mângâind-o pe Teodora. Eu voi avea grijă de fiul dumneavoastră doamnă Teodora.
Eu sunt asistenta care îl îngrijește.
- Dumneata ești Ilinka?
- Nu, eu sunt Ana, așa cum v-am spus mai devreme, însă, o cunosc pe aceaastă
podoabă, nu o voi lăsa să se apropie de fiul dumitale, spuse Ana.
- Vă sunt foarte recunoscătoare. Dacă ați putea să… îngânase rușinată mama lui Emil.
O vizită, nu l-am văzut de atât timp, îmi e dor de el. E unicul care mi-a mai rămas, se
văieta Teodora.
- Unicul? se uita nedumerită Ana.
- Klara, sora lui Emil, a decedat, iar de atunci, Emil a luat-o razna. Nu își puate
controla faptele, gândurile. Își schimba frecvent stările de comportament. Dacă acum
era fericit, în două minute îl puteam vedea într-o profundă stare de depresie. Starea
psihică se înrăutățea tot mai mult, am fost nevoiți să-l ducem la spital, vorbise
Teodora, ridicându-se de la masă și apropiindu-se de un dulap.
Femeia cotrobâise ceva timp prin obiectul de lemn, scoase dintr-un sertar câteva
fotografii. I le întinse Anei.
- Uite, cea din dreaptă de sus, e fiica, aici e Emil, ținut în brațe de tatăl său, iar aici eu,
vorbea Teodora, timp în care degetul ei se plimba săltăreț pe fotografia pe care i-o
dăduse Anei. N-a fost o decizie ușoară. N-am vrut să-l internez. S-au plâns vecinii,
cunoscuții. L-au considerat un pericol public.
Asistenta medicală se uita la fotografie. Emil avea undeva în jur de zece ani în poză.
Vremea însă, nu îl schimabse mult. Acum, când are în jurul al treizeci de ani, asemănarea este
destul de vizibilă. Își amintise de scrisoarea din dosar, o avea chiar deasupra hârtiilor pe care
ținea pe genunchi. Ana, uitându-se la poză, îi zise Teodorei:
- Mă scuzați pentru că vă dau așa întrebare, însă, am citit în dosarul lui Emil. Tatăl său
a fost victima faptelor necugetate ale fiului dumneavoastră? Întreabă Ana, încercând
să folosească cuvintele mai delicate.
- L-a ucis, l-a ucis draga mea. Eram în casă, vedeam cum stă deasupra tatălui său și-l
lovește cu pumnii. Îl crede vinovat pentru moartea surorii sale. Jumătate de an
diferență între moartea Klarei și a soțului meu. Klara a decedat într-un accident, venea
cu soțul ei și cu tatăl lui Emil dintr-o vizită făcută în oraș. Când se întorceau spre
casă, la volan era tatăl lui Emil, acesta, fiindcă obișnuia să consume alcool, servise
câteva pahare. La marginea localității este o intersecție periculoasă, a intrat cu mașina
într-un parapet de protecție, spuse Teodora cu vocea răgușită.
Ana o privea atent, vedea cum femeia începea să aibă frisoane.
- Vă rog, dacă nu vă simțiți bine, puteți să nu îmi spuneți, zise Ana, încercând să o
liniștească pe Teodora.
- Nu-i nimic, trebuie să mă descarc, rosti cu tristețe Teodora.
A asigurat-o pe asistenta medicală că totul e în ordine.
- Soțul Klarei, care se afla pe bancheta din față, împreună cu tatăl lui Emil, au rămas
teferi, Klara, în timpul rostogolirii mașinii, a fost prinsă între fiare, s-a stins pe loc.
Cu vocea aproape răgușită, Teodora povestea.
Printre vorbele sale, Teodora scăpa câte o lacrimă, o lacrimă în care se oglindea atâta
durere, încât, dacă cineva ar fi băut din acea lacrimă, cred, s-ar fi umput până la refuz de tristețe.
- Ginerele mă sunase. Lui Emil i-am spus abia a doua zi. Era foc și pară. Spunea că îl
va ucide pe tatăl său. Lucru care, s-a întâmplat mai târziu.
109
 Asistentei medicale nu îi venea să creadă urechilor ceea ce aude. Teodora avea o mimică
serioasă, lucru care dădea veridicitate spuselor sale.
Ținând pe genunchi hârtiile din dosarul personal al lui Emil, Ana ridicase și întinse
Teodorei scrisoarea pe care o citise încă în cămăruța ei de la spital. Mama lui Emil a privit cu
mirare la hârtie, apoi, nesigură pe sine, a luat-o din mâna surorii medicale. O cercetase fugitiv de
sus în jos, pe semne, nu avea nevoie să o citească, cel mai probabil dându-și seama de conținutul
ei. Se uită la Ana, zicându-i:
- Ce e asta? De unde o ai?
- La această întrebare dumneavoastră știți răspunsul, presupun eu. O am de la doctorul
Petrovic. O dată ce mă ocup de îngrijirea și supravegherea lui Emil am acces la fișa
lui personală, zise asistenta medicală continuând să se uite la poza pe care i-a dat-o
mai devreme Teodora.
Femeia auzise răspunsul surorii medicale, însă, nu a scos nici o vorbă. A pus scrisoarea
pe masă și a luat paharul cu vin, l-a dus la gură sorbând din licoarea roșie asemenea unui lup
înfometat ce-și devorează prada cu tot cu sângele înfierbântat. Ana urmărea comportamentul
femeii fără a spune ceva. După ce băuse, Teodora lăsase paharul și apucase din nou scrisoarea.
De această dată o citise atent. Părea că se află într-un moment de cercetare profundă a textului de
pe hârtie. Mama lui Emil nu era la prima tinerețe, însă, nici într-atât de în vârstă ca să poarte
ochelari. Textul îl examinase vreo câteva minute. Ana, în tot acest timp, o țintea din priviri.
Terminând de citit, fără însă a o face cu voce, Teodora îi dădu-se asistentei medicale scrisoarea
înapoi, spunând:
- Îmi amintesc, am scris-o chiar în ziua când l-au luat. O ploaie cumplită se abătuse
peste orășel. Stăteam pe pragul casei, sub zgomotul răsunător al picăturilor de ploaie,
scriam aceste rânduri. Cred, au fost cele mai grele rânduri pe care le-am pus pe hârtie,
zise Teodora, frecându-și subtil ochii, căci, o lacrimă își făcea drum pe sub gene.
- Nu vă învinovățiți pentru aceasta. Ați ales ce este mai benefic pentru Emil. În starea
în care era își putea pricinui rău sie însuși, spuse Ana, compătimind-o pe Teodora.
- Dragă soră, din cauza mea el stă acum închis acolo. Din cauza mea, începuse să se
vaiete Teodora.
Ana se sculase de pe scaun și venise aproape de femeie. Îi puse mâna pe umărul ei,
zicându-i că nu trebuie să sufere, iar tot ce a făcut, a făcut pentru binele fiului.
- Să știți că Emil îmi povestește de dumneavoastră, exclamase Ana, luând de pe masă,
din fața Teodorei, alte câteva fotografii.
- Da? Și ce vă spune? Exclamase Teodora cu o voce plină de fericire care, parcă a
făcut-o să uite nițel de durerea ce o avea acum câteva clipe.
- Sunteți cea mai bună mamă, răspunse asistenta medicală, uitându-se la poze.
Teodora începuse să lăcrimeze. Însă, Ana înțelesese că erau lacrimi de bucurie. Asistenta
medicală surâdea.
- Fiul dumneavoastră ținea mult la sora sa? Întreabă asistenta medicală, păstrând în
mâna una dintre fotografii în care era chipul Klarei și a lui Emil, ambii, cu mâinile
împreunate împrejurul unui copac.
- Foarte mult! Și-ar fi dat viața pentru ea. Nu conta dacă cineva o supăra pe dreptate
sau fără motiv, se războia cu oricine ar fi supărat-o într-un fel sau altul pe sora lui,
răspunse Teodora.
- Este foarte agitat când vine vorba de Klara, zise Ana. Când îmi povestește, numele ei
îl pronunță cu voce tare.
110
 - Vă zic, dom’șoară, o iubea foarte mult, poate chiar mai mult decât pe mine, spuse
femeia, turnând iarăși în pahar. Chiar o invidiam uneori, a surâs Teodora.
Anei nu-i plăcea că Teodora face abuz de alcool. Ori, acest lucru nu era tocmai conform
cu planurile sale, de aceea, pentru a nu-i indica direct că nu trebuie să mai bea, Ana luase de pe
scaun hârtiile aflate în dosar. Le-a întins pe masă ferind cu mâinile bucatele, apoi, îi zise femeii:
- Vreau să îmi spuneți mai multe despre boala pe care o are fiul dumneavoastră? Ce
știți despre starea lui de sănătate? Întreabă asistenta, încercând să folosească cuvinte
cât mai puțin precise despre boala lui Emil, căci, Ana, ca sistentă medicală, știa care
era diagnoza.
Teodora nu reușise să toarne vinul în pahar, foile împrăștiate pe masă o deranjau, însă,
întrebarea Anei îi trezise interesul.
- Draga mea, nu prea pot să zic ceva despre aceasta. Nu am cunoștințe în domeniu. E o
boală care face din om o creatură fără minte ca să fie mai pe înțelesul meu. Parcă
necuratul s-a băgat în el. Când era vesel, când era trist, fără motiv. E drept, nu era
violent, chiar stătea liniștit în casă, preferând să privească televizorul. Doctorul zice
că boala de care suferă nu se tratează, însă, dacă l-ar lăsa în libertate, atunci, va fi rău
de tot pentru Emil, dar și pentru mine. Poate să aibă crize, răspunse Teodora,
încercând să explice pe cât înțelegea ea despre boala fiului ei.
- Știți ce medicamente îi sunt administrate? Întreabă iarăși Ana.
- Administrate? se uită femeia cu o mimică încurcată.
- Vreau să zic, ce leacuri i se dă, cunoașteți? Mai întreabă odată Ana, folosind cuvinte
pe înțelesul Teodorei.
- Nu știu dăguță, nu știu. Nici măcar boala de care suferă nu o cunosc cu exactitate,
răspunse Teodora, îndreptându-se spre un dulap.
A deschis sertarului unui dulap. De acolo a scos o foaie pe care a dat-o asistentei
medicale.
- Iată, mi-a adus-o ginerele meu. Am citit-o, dar termenii sunt prea complicați pentru
mine.
Ana luase hârtia din mâna Teodorei. O rețetă. Niște indicații medicale scrise pe ea.
Medicamentele notate pe foaie făceau parte din clasa drogurilor. Asistenta o rugase pe Teodora
să-i permită să facă o poză la foaie cu ajutorul telefonului. Mama lui Emil nu fusese împotrivă.
După ce fotografiase hârtia, Ana a returnat-o Teodorei.
- Spuneți că va dat-o ginerele dumneavoastră? Se uita uimită Ana, dar ați spus că ....
- Da, Klara a murit, însă, legătura cu Ubel o păstrez. E unica ființă apropiată pe care o
mai am. Vine rar, dar nu uită să mă viziteze, spuse Teodora, punând foaia la loc. I-am
încălcat cuvântul când v-am dat această hârtie. Mă rugase să nu o arăt la nimeni.
- De ce să nu o arătați? se interesa curioasă Ana.
- Nu știu! Așa a zis, că e spre binele lui Emil, răspunse Teodora, trăgând de sertar
pentru a verifica dacă este încuiat.
- Dar nu vi s-a părut ciudat?
- Nu. Când e viața lui Emil la mijloc, nu-mi pasă.
- Când vine ginerele dumneavoastră în vizită pe aici?
- Probabil, la sfârșitul acestei luni, zise mama lui Emil,
Teodora nu a priceput în totalitate rostul întrebării, astfel, dânsa a precizat:
- Aveți nevoie de el? Pot să vă dau numărul de telefon!

111
 - Nu, nu e nevoie. Mă interesa doar cum a făcut rost de această foaie, exclamase Ana,
tonul ei fiind îndeajuns de explicit ca Teodora să nu mai caute numărul de telefon al
ginerelui.
- Îl voi întreba, neapărat îl voi întreba, o asigurase Teodora.
- Vă mulțumesc, informația dată îmi trebuie pentru a ști cine a prescris acele
medicamente, fiindcă, în foaia de indicații pe care mi-ați dat-o nu este nici o
semnătură a vreunui medic, spuse Ana. Emil este sub supravegherea mea, este
necesar să cunosc în detalii tot ceea ce privește situația lui, adăugase asistenta, prin
aceasta dând de înțeles că scopul ei este de a își face o viziunea cât mai clară despre
copilul Teodorei.
Ultimile cuvinte ale Anei o îmbucurase pe Teodora. Aceasta se apropiase de asistentă și o
îmbrățișase. Deși, o văzuse prima dată, părea că ar cunoaște-o din totdeauna. Sora medicală se
sfii. Teodora a întrebat-o dacă dorește să vadă casă, căci, are multe să-i arate. Ana ezitase să dea
un răspuns. Își aminti că scopul acestei vizite era să afle cât mai multe informații despre Emil.
Totodată, ar vrea să știe dacă Teodora cunoaște ceva despre Emir, copilul pe care dânsa l-a salvat
din mâinile Ilinkăi. Nu a dorit să pară nepoliticoasă, așa că acceptase să facă un tur al casei,
astfel, va putea să adreseze întrebări femeii în privința fiului, cât și a băiatului pe care sora
medicală l-a ajutat la spital. În plus, oficial, cerceta condițiile de trai ale Teodorei, ceea ce
presupunea să facă niște tururi împrejurul casei. În orice caz, Ana se gândi să prindă doi iepuri
deodată, măcar, cel puțin, să încerce. Teodora luase cu ea o legătură de chei. Apucând-o de braț
pe Ana, s-a urcat împreună cu ea la etajul superior. Călătoria prin casă începuse de la etajul doi.
Scările scârțâiau sub pașii domoli ai celor două femeii. Ana mergea în urma Teodorei,
ascultând vorbele pe care le spunea dânsa în privința lucrurilor arătate în calea asistentei
medicale. Ajungând la etajul al doilea, a văzut camera separându-se în alte trei odăițe. Una era în
partea dreaptă, alta în partea stângă, iar o altă odaie, se poziționa chiar pe mijloc. Cele două uși
de la camerele din stânga și dreapta scărilor se asemănau foarte mult. Ana își închipuise că
trebuie să fi fost cândva odăile celor doi copii ai Teodorei și al soțului ei, Emil și Klara.
Supoziția Anei cu referire la cele două uși că ar fi odăile copiilor era susținută de culoarea ușilor.
Una, cea din dreapta, avea nuanțe albastre, cu un erou din revistele de comicsuri desenat pe ușă,
iar cea din partea stângă, de culoare roză, avea desenată o floare. Teodora se apropiase de ușa din
partea dreaptă, cea de culoare albastră, o deschise și îi făcuse semn Anei să intre. Asistenta
medicală pășise cu incertitudine în odaie. Ana avea o premoniție rea legată de camera în care
intra. Mintea îi cerea să nu se îndrepte spre cameră, iar emoțiile parcă o ispiteau să intre. Teodora
o încuraja, stând lângă ușa pe care o deschise, dar fără a intra înăuntru. Ana se apropiase de
femeie, o privise lung, Teodora surâse, ca și cum, acest zâmbet i-ar fi creat o predilecție nebună
de plăcere.
- Intră, draga mea, intră! O îndemna Teodora, gesticulând cu mâinile. E camera lui
Emil, vreau să vedeți odaia fiului meu, adăugase femeia, apucând-o pe Ana de braț și
parcă, înadins încercând să o împingă cu forța înăuntru.
Ana era lângă pragul odăii, un pas a fost deajuns să facă, când, în spinare simți o lovitură
puternică. Asistenta medicală se prăbușise cu tot corpul la pământ. Un râs diabolic se auzise în
urma sa, ușa de la cameră se închise. Comoția cerebrală primită în urma loviturii o făcuse să-și
piardă cunoștința. A auzit foarte vag o voce strigând de după ușă:
- Să mori, idioato!
Asistenta medicală își pierduse cunoștința, aceste cuvinte fiind ultimile pe care le-a auzit.

112
 Trezirea
Starea de lipotimia în care se afla Ana durase timp îndelungat. În momentul când își
revenise, asistenta medicală încă nu înțelegea ce s-a întâmplat. A deschis ochii holbându-se
împrejur. Mâinile îi erau pline de răni, semn că în urma căzăturii se lovise puternic de podea.
Sângele de pe piele se uscase, fapt care a făcut-o pe Ana să creadă că a zăcut o perioadă mare în
starea de amorțeală. Se sculase de jos încercând să scruteze odaia. Încă nu putea să înțeleagă
dacă se afla în casa Teodorei sau în altă locuință. Camera, avea un pat cu plapuma ordonată
asemenea cum o făcea bunica ei în perioada studenției asistentei medicale. Văzuse o masă pe
care stăreau împrăștiate niște creioane, iar alături de acestea niște caiete învechite aruncate la
întâmplare. Ana se apropiase de geam, privise afară, începuse să-și amintească cu o sforțare a
minții de cele petrecute anterior. O durea capul. Cu mâna atinse locul unde simțea durere, avea o
pată de sânge, degetele i s-au înmuiat în lichidul colorat. Firele de păr se umezise și ele în
momentul când Ana trecuse cu degetul peste ele. Memoria revendica amintirile. Pe geam văzuse
câinele care lătra în continuu. Pesemne, acesta a fost motivul pentru care s-a dus la fereastră.
Patrupedul se afla undeva sub balcon, căci, scotea un sunet năucitor, vrând parcă să intre în casă,
însă, sora medicală nu putea să-l vadă. Sesiza sunetul fioros. Ana s-a retras de la fereastră
îndreptându-se spre ușă. Abia acum observase că aceasta era deschisă. Apropiindu-se, își
imaginase că persoana care a lovit-o s-ar putea ascunde pe undeva, fiind gata să tăbărască peste
dânsa. Asistenta medicală nu cuteza să iasă din cameră. Își dădea seama de pericolul la care se
expune. Își amintise de lovitura primită. Și-a lipit corpul cu grijă de perete, ciulise urechea
sperând să detecteze orice sunet care ar putea veni de după ușă. Fiecare clipă pe care o trăia Ana,
în acele momente, semăna cu starea deținutului care prima dată fusese dus în celula din temniță.
De după ușa deschisă, asistenta medicală nu auzea nimic, chiar dacă avea o străduință mare în a
încerca să sesizeze orice vibrație. Trecuse câteva minute, iar soara medicală ședea lipită de perete
în speranță că liniștea detectată în afara camerei se explică prin faptul că nu este nimeni ascuns
acolo. Se gândise la Teodora, mama lui Emil, părea o femeie blajină, blândă, nu putea să
înțeleagă de ce ar fi lovit-o. Ea, ea era unicul suspect pe care Ana o învinuia în sinea sa. Nu
înțelegea motivul pentru care ar fi lovit-o. Se prefăcuse a fi o femeie cumsecade, îi intrase Anei
în grație, ca mai apoi, să o lovească pe la spate. Durerea la cap și la spate era foarte apăsătoare.
Asistenta medicală își atingea șira spinării din clipă în clipă pentru a masa locul dureros unde
fusese rănită. Nu-i venea să creadă că o femeie așa cum era Teodora ar fi putut să găsească atâta
putere în mâinile ei firave încât să o îmbrâncească cu puterea unui om cu forță de zece ori mai
mare decât ar părea că are. Prima dată când o văzuse, afară, în curte, Teodora arăta la trup mai
degrabă a copil, decât o femeie de vârstă onorabilă. Subțire și întristată, mama lui Emil se
dovedise, totuși, o ființă diabolică, așa se gândise Ana, în timp ce s-a depărtat de la perete. La un
moment dat i se păruse că aude sunete slabe venind din vecinătatea scărilor. Se dăduse îndărăt,
apoi, se oprise, făcând liniște. Asculta cu atenție. În curte încă se auzea lătratul câinelui, care, pe
Ana îl deranja foarte mult. I se părea că patrupedul o văzuse și încerca să-i comunice stăpânei
acest fapt. Ana a tras draperiile de la geam luând scaunul de lângă masă apropiindu-se cu pași
mici de ușă. Auzul nu o dăduse de gol, cu adevărat se auzea un sunet, unul ciudat, ca și cum,
cineva ar gâfâii. Două pocnituri stridente, urmate de un zgomot hodorogind, semănând cu un
șerpuit pe podea. Sunetul se auzea tot mai limpede, sursa de la care venea se apropia de ușă. Ana
ridicase scaunul în sus, pregătită să atace pe necunoscut. Respirația adâncă a necunoscutului și
hodorogeala pe podea o înfricoșau pe asistenta medicală. Aceasta credea că Teodora vine să-și
termine planul abominabil pe care îl avea. Nu va cădea în capcană. Fără a mai aștepta să intre
necunoscutul, Ana își făcuse vânt spre ușă, deși, inițial intenționa să sară pe fereastră, însă,
113
gândul că ar putea să își fărâme trupul de betonul scărilor, o opriseră. Repezeala Anei nu o
ajutase din prima încercare, scaunul pe care-l avea în mâna o împiedicase să iasă pe ușă, căci,
unul dintre picioare se poticni de peretele alăturat de la ieșirea din cameră. Necunoscutul ajunse
foarte aproape. Asistenta medicală făcuse câțiva pași în urmă. Îi zărise haina de o culoare albă cu
buline roșii. Semăna cu o femeie. Nu greșise, purta aceleași veșminte ca ale mamei pacientului
Emil. Cu siguranță Teodora vine să o ucidă. Ana își sfărâma gândurile, nepricepând ce se
întâmplă și cum de femeia plină de bunătate de mai devreme se transformase într-un ucigaș.
Avea atâtea gânduri, începea să-și piardă controlul, însă, știa că totul depinde de dânsa. Chipul
feței ei devenise foarte aspru. Ochii se asemănau cu un jăratic incins, gata să ardă apa dacă ar fi
nevoie. Silueta necunoscutei apăruse în fața ușii, Ana nu așteptase să-i vadă fața, tăbărând peste
Teodora. Femeia căzuse jos, la podea, cu fața plină de echimoze. Văzând-o pe Ana pregătită să
dea cu scaunul în ea, Teodora își astupase ochii, cerând îndurare.
- Ce-i cu tine dragă? Pe un ton sec vorbise Teodora, lăcrimând. Printre degetele ce-i
acoperea fața ieșeau stropi de lacrimi.
Ana tăbărâse asupra femeii, gata să îi aplice lovitura, însă, văzând mâinile pline de sânge
ale Teodorei, se oprise brusc. Nu putea să înțeleagă de ce femeia avea brațele înroșite, căci, dacă
ea a îmbrâncit-o mai devreme, nu putea să se rănească în așa mod. Asistenta medicală era
înfuriată, cât și derutată. Uitându-se la trupul plin de pete roșii, hainele murdărite ale Teodorei,
aceasta din urmă semăna ea însăși cu o persoană care fusese bătută. Însă, exteriorul Teodorei nu
o făcea pe Ana să creadă că mama lui Emil nu ar fi implicată în situația de mai înainte când sora
medicală fusese împinsă cu putere la podea. Ana, încă simțea durerea la tâmplă. Uitându-se la
femeie, o întrebase, fiind pregătită în orice moment să facă uz de scaun dacă Teodora ar face
careva mișcări suspecte:
- De ce doamnă? Eu am venit cu intenții bune la dumneavoastră? Vreau să vă ajut
odrasla, am luat dosarul lui pentru a-l cerceta, iar în schimb, în schimb vreți să mă
ucideți? Se răsti Ana la mama lui Emil, strângând-o cu putere de mână, vrând prin
aceasta să-i demonstreze forța de care dispune.
Femeia încercase să se gheboșească, trăgând picioarele spre ea, lcuru pe care Ana nu i-a
dat voie să facă. Orice mișcare a Teodorei, sora medicală o contracara, cerându-i să facă opusul.
- De ce taci? Sun chiar acum la poliție! Strigase cu voce tare Ana.
Încerca să-și caute telefonul. Și-a dat repede seama, acesta dispăruse. A vrut să o lovească
pe Teodora pe față, dar, în acel moment, femeia își luase mâinile de pe ochi, asistenta medicală
încremenise când văzuse chipul ei. Ochii îi erau împrejmuiți de echimoze, obrajii plini de
excoriații, iar gura lipită cu o bandă adezivă. Abia acum Ana pricepuse de ce Teodora își
astupase gura, căci, în fapt, femeia încerca să scoată materialul adeziv de pe gură, însă, strigătele
necugetate ale Anei o speriase pe mama lui Emil, încât, aceasta își ascunse fața să nu fie lovită
de asistenta medicală. Nu putea să vorbească, îngâna niște mârâieli.
Ana aruncase scaunul pe care-l avea în mâna stângă, o apucase ușor de braț pe Teodora,
ajutând-o să se ridice de la podea. În tot acest timp, sora medicală își cerea scuze de la femeie
pentru vorbele fără noimă spuse mai devreme. Teodora înclina din cap, fără a scoate vreun
cuvânt, atât din cauza că avea încă gura astupată, dar și fiindcă starea de sănătate a ei era vădit
deteriorată. Sprijinind-o de umărul drept, Ana, o luase pe Teodora de braț și se îndreptase spre
canapeaua de la etajul inferior. Femeia îi făcuse semn Anei că nu este în stare să meargă atât de
departe, așa că îi arătase spre camera fiului ei, acea, unde, trebuiau să intre mai devreme. Ana se
supuse indicațiilor Teodorei, întorcându-se spre ușa deschisă a odăii. Asistenta se uita în toate
părțile, ca și cum, ar sta la pândă. Avuse câteva tentative nereușite de a-i dezlipi banda adezivă
114
de pe gură Teodorei, însă, lucru se dovedise inutil, materialul se îmbibase foarte puternic în jurul
și deasupra centurii gurii. Chiar dacă ar fi dus până la capăt lucrul, sora medicală observa cum
Teodora simțea durere prea mare în momentul când asistenta încerca să dezlipească banda
adezivă. Se lăsase păgubașă. La moment, scopul era de să o ducă pe Teodora în odaie și să o
așeze pe pat. Cu mici impedimente create de spațiul prea strâmt din cameră, Ana, ajutând-o pe
Teodora, reușise să o aducă în camera aleasă de mama lui Emil. Femeia se așezase, ochii
lăcrimau. Ana privi în jur, zărise o pereche de foarfece, le luase și cu partea ascuțită îi întretăiase
bucata de material care îi astupa gură. Teodora respirase adânc, apoi, începuse să se vaiete:
- Iarăși ea a intrat la mine. E beată probabil, zise Teodora. M-a lovit atât de tare că nu
puteam să strig pentru a te preveni.
Asistenta medicală, auzind vorbele femeii, se uita la ea cu o față nedumerită, străduindu-
se să priceapă ce spunea Teodora. Femeia părea foarte agitată. Apucând cu mâna de banda
adezivă împrejmuită în jurul guriii, a tras cu putere de ea îndărăt, materialul lipicios s-a desprins.
Teodora însă nu arătase nici măcar un semn cât de mic că ar simți durere. Ana vruse să o
oprească din intenție, însă, Teodora se dovedise mai rapidă. Femeia răsuflase cu ușurință. Se
sculase de pe pat și alergase spre fereastră. Lătratul câinelui nu se mai auzea. Teodora scruta
priveliștea pe geam. Asistenta medicală se uita la mama lui Emil, nu știa ce se petrecuse. Greșise
când o suspectase că ea a fost cea care o îmbrâncise. Starea de incertitudine creștea, vrând să
rupă această tăcere ucigătoare, Ana o întrebase pe Teodora:
- Doamnă Teodora, despre cine spuneți că va lovit? Eu am fost lovită? Iertați-mă, v-am
suspectat pe nedrept. Ce neghioabă sunt.
Teodora părea că nu o aude pe Ana, privirea îi era îndreptată în curte, uitându-se mai
departe prin placa de sticlă. Liniștea o nemulțumi pe sora medicală. Dânsa se apropiase de
femeie și o mai întrebase o dată, dar acum o făcuse pe un ton mai răspicat, atingând-o pe
Teodora de umăr:
- Vă rog, spuneți-mi ce se întâmplă? Cine m-a lovit dacă nu sunteți dumneavoastră?
Ana era foarte hotărâtă să afle adevărul, astfel, insistența ei fusese observată de Teodora,
care, lăsând perdeaua să revină la locul ei, se îndepărtase câțiva pași de la fereastră, uitându-se în
ochii surorii medicale, rostind pe un ton de disperare:
- E ea, Irma, persoana care te-a îndrumat să vii la mine, nu e prima dată când pătrunde
în casă.
- Cum așa? Se uimi Ana. Ați dat-o la poliție? Întreabă asistenta medicală.
- Nu, nu vreau să fac aceasta. O vor închide. Are o fetiță, Tania, Taniușa, scumpete de
copil. Dacă va rămâne fără mamă, la sigur, autoritățile o vor lua din familie.
Internatul o așteaptă, dădu-se Teodora aceste explicații
- Dar v-a lovit? Pe mine m-a lovit, nu puteți tolera o așa atitudine. Mâine, poimâine vă
veți trezi cu ea în casă, în timp ce dormiți. S-ar putea să dea foc, cine știe ce apucături
are...exclamase cu o voce tare Ana. A atentat, deja, la viața mea.
- O bate soțul ei. Acesta, de când s-a căsătorit cu dânsa, o ține numai în distracții, prea
tineri, prea tineri, zise Teodora, vrând parcă să apere faptele necugetate a vecinilor ei.
Cred, a fost Istvan, așa îl cheamă pe bărbatul ei, căci, îmi amintesc pumnul zdravăn
primit în față. Irma nu m-ar lovi așa de tare, adăugase femeia.
- Și ce-au vrut? Înțeleg că ambii au tăbârcit asupra noastră? Întreabă Ana.
- Bani, bani, draga mea. Totul se rezumă la bani. Când le dau cu împrumut, se liniștesc.
Apoi, fiindcă știu ei, nu pot să ceară prea des, deși nu mai au nici o lețcaie, vin pe
furiș, când nu sunt acasă. Caută, fură. Dacă nu eram acasă, nici nu aș fi știu că ei au
115
 fost. Însă, ghinion pentru ei, ghinion pentru mine, cât și pentru tine. Scuză-mă, ai
trecut prin aceste momente oribile care ți-au pus viața în pericol. Nu-i reclama la
poliție, nu trebuie. Voi vorbi cu dânșii, o rugase încă odată Teodora pe sora medicală,
privind-o cu o mimică blajină.
- Și dacă se mai repetă? Ceruse Ana răspunsul, ajutând-o pe Teodora să se deplaseze
spre ieșirea din cameră, fiindcă femeia se îndepărta de la geam.
- Am să vorbesc cu dânșii, răspunse mama lui Emil. Irma, vecina, e o femeie
evlavioasă, se duce la biserică cam în fiecare săptămână, chiar mai des ca mine, dar
răul pe care-l face e din cauza soțului ei. Acesta este în stare să o bată până la sânge,
în cazul în care nu-i aduce bani. Irma e unicul copil la părinți, aceștia din urmă au
murit demult. Așa că pentru ea, Istvan e persoana cea mai apropiată. Au un copil, nu
vreau să fiu eu cea care îi va îndepărta de Tania, zise Teodora. Of, această îmtâmplare
mă va îndepărta pe veci de fiul meu. Te rog, te rog, scumpa mea, nu povesti nimăui.
Dacă află la spital, nu-l mai lasă vreodată pe Emil să vină acasă. A început Teodora să
se roage Anei, se așezase în genunchi.
Ana asculta vorbele pe care le spunea femeia, fiind, în mintea ei, într-o oarecare măsură
de acord cu Teodora, însă, gândul că în ar fi putut să moară, o îngrozea. Nu e prima dată când
Ana nimerește în situații de acest fel. Când trăia bunica ei, niște cunoscuți i-au spart
apartamentul furând televizorul. Nu era nimeni acasă, dar când hoții voiau să părăsească
încăperea, își făcuse apariția Ana, venea de la facultate. A tras o sperietură zdravănă atunci, însă,
i-a învățat minte pe hoți. Avea niște medicamente cu ea. Soluții medicinale pentru experimente.
A scos recipentul pe care îl avea în buzunar și a turnat peste indivizi, aceștia, de teamă să nu li se
întâmple ceva rău, au lăsat televizorul și au rupt-o la fugă.
Acum, venită în vizită la mama unui pacient, sora medicală s-ar fi dus de aici în sicriu.
Totuși, chiar dacă o parte din ea dorea să depună plângere la poliție pentru a pedepsi pe cei doi
de fapta lor, Ana, privind-o pe Teodora care, plină de evlavie, i-ar fi sărutat picioarele, a decis să
nu reclame cele întâmplate. Nu voia să-i aducă alte necazuri în plus, nici felul de a înghenunchia
al Teodorei nu i-a stat bine. A apucat-o imediat de mână și a sprijinit-o să se ridice.
- Voi păstra doar în mintea mea cele petrecute, doamnă Teodora, de dragul
dumneavoastră, numai al dumneavoastră. Sunteți o persoană bună, pentru aceasta
merită să vă ajut, chiar și în acest caz, zise Ana. Și vă rog, nu mai faceți asta,
adăugase sora medicală, referindu-se la plecăciunea Teodorei.
Teodora vruse să-i mulțumească pentru decizia, în viziunea ei, corectă, pe care o luase
Ana, dar nu reușise să deschidă gura, când, sora medicală o întrebase:
- Dar cum i-ați recunoscut? Au intrat pe poartă? Fără măști?
- Uită-te aici! Spuse Teodora, arătând cu mâna spre o haină aruncată jos la podea. Vezi,
bluza aceea, eu i-am dăruit-o. Tu ai fost prima îmbrâncită. Până să realizez ce se
petrecuse, persoana care purta o cagulă pe cap, mă lovise și pe mine. Nu știu cum am
reușit să îi scot cagula din cap răufăcătorului, însă, când m-am trezit, zărisem această
bluză alături de locul unde am căzut. Chiar dacă nu am observat fața lor, știu că ei au
fost. Aș recunoaște stofa din alte sute de mii.
- Dar am văzut-o pe Irma plecând. Știți, când am sosit la dumneavoastră acasă, ea m-a
îndrumat. Femeia ce stătea la intersecție cu un copil. După descriere, ați spun că e
vecina Irma, se arătase nedumerită Ana. Cum a reușit să pătrundă în casă, dacă știa că
eu vin în vizită? întreabă sora medicală, fiind curioasă să afle ce va spune Teodora.

116
- M-a văzut că umblu în seră. Am lalele în ele. Le vând. Înainte să veniți la mine, am
făcut câteva cercetări în seră. Irma mă văzuse. Probabil, crezând că azi voi pleca la
piață să le vând, așa obișnuiesc de obicei, și-a pus în gând să intre în casă. Poate
credea că sunteți un cumpărător. La hainele pe care le purtați, semănați cu o persoană
bogată. În regiunea noastră nu prea avem persoane înstărite, așa că, Irma s-o fi gândit
că veți plăti o suma frumușică pentru lalele. Astfel, probabil, crezând că am bani în
casă, și-a chemat soțul. Nu le-a mers, au dat de noi. Trebuiau cumva să ne facă să
tăceam. Plus, câinele începuse să latre, lucru care m-a pus în gardă. Voiam să văd de
ce lătra. De aceea și am intrat cu dumneavoastră în odaia de aici, cu intenția de a mă
uita pe geam, dar, nu am reușit, lovitura primită cu atâta forță, m-a pus lată la podea.
- Oare chiar nu s-au gândit că veți fi acasă, mai ales că poarta era deschisă? Pe un ton
interogativ se adresase Ana.
- Frica de soțul ei. Aceasta cred a făcut-o să intre, deși, presupunea că, aș putea fi,
totuși, acasă, răspunse Teodora, oprindu-se în fața scărilor ce coborau la etajul întâi.
Vreau să o îndepărtez de el, însă, dânsa de fiecare dată îmi promite că-l va părăsi,
totuși, numai cu vorba rămâne. Dacă nu ar fi Tania, demult, îi dădeam pe mâna
autorităților. Să nu credeți că pe mine nu mă sperie aceste fapte ale lor. Mă gândesc,
tot așa cum ați zis, oricând pot fi ucisă. Mai aștept, am depus o cerere la
departamentul de asistență socială și o altă cerere la o organizație care se ocupă de
protecția drepturilor copilului, am solicitat să vină în vizită la ei. Mi-au promis că o
vor face în cel mult o lună. De abia, au trecut două săptămâni. Dacă reclam la poliție,
copilul va fi luat imediat. Nu îmi doresc aceasta, spuse Teodora cu o voce
tremurândă.
- Sunteți o femeie minunată doamnă Teodora, spuse Ana. O îmbrățișase. Ambele
femeie zâmbise.
- Mi-ați pormis!
- Da, zise asistenta medicală. Vă ascult sfatul. Totuși, cred, aveți nevoie de o
consultație medicală. Vă pot ajuta eu. Rănile pe care le aveți se pot acutiza, spuse
Ana, verificând cu degetul una dintre plăgile de pe gâtul Teodorei.
- Va trece, Anișoară, va trece, îngânase femeia, reușind să meargă fără sprijinul Anei.
- E mai bine să știți care organe au fost afectate. Un tratament necorespunzător v-ar
înrăutăți starea de sănătate, adăugase Ana, sperând să o convingă pe femeie să accepte
ajutorul medical.
- Nu pot să vă contrazic, sunteți medic, știți mai bine, spuse Teodora, zâmbind.
- Doar asistentă medicală, pentru moment, dar, mulțumesc de apreciere, schițase un
surâs Ana. Unde este o farmacie pe aici? Întreabă asistenta medicală. Vă trebui niște
dezinfectante, ca apoi, să fie aplicat un bandaj asupra leziunii.
- Nu avem farmacii în apropiere, adică, este una, însă, în zi de duminică e închisă,
folosim apă, schițase o mimică satisfăcută Teodora.
- Improvizăm! Exclamase Ana. Păcat, ar fi potrivit niște dezinfectante.
- Oamenii rugase proprietarul farmaciei să o deschidă în zi de duminică, însă, acesta, se
încăpăținează. A promis câteva ori că o va face. Până în prezent nu s-a ținut de
cuvânt, cică, nu are clienți, a precizat Teodora, explicând de ce nu pot fi găsite la
moment dezinfectate.
- Așa este, pe seama oamenilor, pe starea lor de sănătate se speculează, ce mizerii. Pe
un ton plin de ură, rostise Ana aceste cuvinte. Și dumneavoastră, doamnă Teodora, să
117
 nu mai dați bani, niciodată, javrelor din spital, spuse Ana cu o voce ridicată părând că
ar da un ordin.
- Dar eu...începuse să se scuze Teodora. Eu...
- Niciodată, vă rog, de astăzi, orice are legătură cu fiul dumitale, mă contactați
personal. Jos am lăsat geanta. Vă voi lăsa numărul meu. Geanta! Exclamă Ana. Se
repezise pe scări, coborând cu viteză treptele fără a ține cont pe unde calcă.
Ana se grăbise să ajungă la canapeaua unde își lăsase mai devreme lucrurile personale. O
zărise din departare, stătea în locul în care o lăsase. Credea că cei doi hoți au luat-o. Nu se
neliniștea pentru geantă, cât pentru informațiile păstrate în ea. Notase denumirea medicamentelor
găsite în dosarul lui Emil, voia să verifice la farmacie efectele lor. Mai avea și telefonul în ea. Pe
masă lipseau foile pe care le lăsase. Dosarul, acesta dispăruse.
- Ce s-a întâmplat? întreabă Teodora în timp ce a ajuns la ultima treaptă a scărilor.
- Au dispărut, au dispărut doamnă Teodora! Își puse mâinile în cap Ana.
- Ce să dispară? Se arătase nedumerită femeia.
- Dosarul fiului dumneavoastă, l-am luat cu mine să fac cercetările, dar numai este. S-a
dus. Probabil a fost furat. Mă va ucide doctorul Petrovic. I-am promis să-l păstrez cu
grijă, se văieta Ana.
- Sunt doar niște hârtii, Anișoară, încerca să o liniștească Teodora, apropiindu-se de
sora medicală. Probabil, au dânșii copii.
- Dar, dar, îmi trebuiau mie. Chiar dacă voi ascunde o perioadă pierderea lor, oricum,
va veni momentul să le ceară, spuse asistenta medicală. Aveam nevoie de acele acte.
Acolo, scrisoarea dumitale era.
- Nu vă faceți inimă rea, doctorul Petrovic nu este o persoană demonică. Voi vorbi cu
el, va înțelege, vorbise pe un ton domol Teodora.
- Veniți aci, vă rog, o chemase Ana pe Teodora să o urmeze. Ana se așezase pe
canapea. A luat în mâna poșeta pe care a dechis-o în grabă. A scos de acolo foița pe
care notase denumirile medicamentelor. Înmânase notița Teodorei, femeia o luase
uitându-se cu mirare la bucata de hârtie. O cercetase atent, erau câteva cuvinte
necunoscute pe ea. Își îndreptase privirea spre Ana, zicându-i:
- Ce e asta, Anișoară?
- Doamnă Teodora, am mințit. Nu am venit aici pentru a cerceta condițiile de trai în
care stați. Nu este nici o instrucțiune de la minister. Am făcut-o pe cont propriu.
Nimeni de la spital nu știe de vizita aceasta. Și, cu aprobarea dumitale, vreau să
rămână așa. Ana îi spusese toate acestea femeii. Teodora a rămas cu gura căscată.
- Dar ce anume vreți. Totuși, bani? Încurcată de cele puse de asistenta medicală,
Teodora considera că Ana încearcă să obțină anumite avantaje materiale. O face pe
ascuns.
- Nu, nu. Încetați cu banii. Nici un ban. Se răsti Ana la Teodora. Mă scuzați că am
ridicat vocea. Nu vreau nici un ban de la dumneavoastără, vreau să vă ajut. Uitați-vă,
vedeți, zise asistenta medicală, arătând cu degetul la foița pe care i-o dăduse
Teodorei.
- Par a fi termeni medicali. Am auzit de ei la televizor, deși, nu îmi amintesc foarte bine
circumstanțele, spuse femeia, cercetând cu atenție, încă o dată, notița.
- Sunt droguri, după cum îmi dau eu seama, spuse Ana.
- Droguri? Repetă pe un ton interogatoriu Teodora.

118
 - Da, da, droguri, întrebuințate ca medicamente în spital, zise sora medicală. Sunt trei
medicamente aici: haloperidol, mescalină, diazepam. Toate sunt administrate fiului
dumneavoastră. Chiar eu personal i-am injectat haloperidolul.
Teodora nu pricepea unde bătea asistenta medicală, dar continua să asculte vorbele ei:
- Doamnă Teodora, fiului dumneavoastră îi sunt date injecții care să-l mențină într-o
stare psihică deplorabilă. Mai mult, se încearcă a-i înrăutăți sănătatea mintală.
Teodora, la auzul acestei ultime vorbe, scăpase foița din mâna. A început să se clatine
frenetic. Ana o apucase de brațe, sprijinind-o. Observase că femeia începea să aibă frisoane. O
ruga se rămână calmă.
- Sunteți unica care-l puteți ajuta. Vă rog, rămâneți conștientă, zise Ana, aducându-i în
fugă un pahar cu apă de la robinet. Asistenta medicală umezise o batista pe care o
scoase din buzunar. Apoi, a lipit pânza umedă de fruntea Teodorei. A observat nivelul
ridicat al temperaturii mamei lui Emil.
- Vă spun aceste lucruri, să știți că nu trebuie să aveți încredere în nimeni. La spital nu
le pasă decât de propriul interes. Mulți dintre pacienți sunt nejlijați de personalul
medical, dând preferință altora care își pot permite să mituiască angajații, spuse Ana,
ținând în continuare batista umedă pe fruntea Teodorei.
Femeia părea că își revine. Ana se ferise de pe canapea, făcându-i loc Teodorei să se
așeze în poziție orizontală.
- Îmi omoară fiul! Exclamase Teodora.
- Nu, nu e chiar așa, încerca să o liniștească Ana. Vreau să spun că fiul dumneavoastră
trebuie să fie externat din acel spital. Sunt alte instituții unde ar putea să fie tratat.
Starea lui de sănătate psihică e gravă, însă, cu un tratament corespunzător, pot fi
aduse unele îmbunătățiri. Vreau să mă ajutați.
- Fac tot ce trebuie, numai să îmi văd fiul în siguranță, strigase Teodora. Am dat o
groază de bani, nu le ajung, mai vor, cât pot să mă mai chinuie, se văicăra dânsa. Mă
duc la poliție chiar acum, exclamase pe un ton aprins femeia, încercând să se ridice.
Ana o oprise, făcându-i semn să nu se grăbească.
- Nu este o idee bună. Vor afla. Vor nega orice acuzații, dând vina pe dumneavoastră
că nu vă prea îngrijiți de el. L-ați adus la spital vrând să scăpați de dânsul, asta va fi
motivația, prima pe care o vor folosi împotriva dumneavoastră. Apoi, s-ar putea să se
răzbune că i-ați denunțat a poliție. Tot Emil va suferi, o prevenise asistenta medicală
de consecințele denunțului.
- Dar trebuie să fac ceva? Se agita Teodora, Nu pot să las lucrurile așa. Emil, dragul
meu fecior, cum am putut să te las în mâinile lor.
Ana o ținea de mâna pe Teodora. Lăsând paharul jos, se uitase direct la ea.
- Eu voi fi cea care vă va ajuta. Vom găsi o soluție prin care să-l scoatem de acolo pe
Emil, am cunoscuți. Apelăm la ei, o liniștise Ana. La moment, vreau să păstrați acest
număr, spuse sora medicală, scoțând din poșetă o foaie pe care era indicat un număr
de telefon. E al meu personal. Sunați când aveți neovie, vă stau la dispoziție.
Femeia se ridicase nițel, apucând de hârtiuța pe care i-a dat-o Ana. Luase notița și o puse
în buzunarul hainei, având grijă să închidă nasturele.
- Sunteți atât de bună cu mine, chiar dacă era cât pe ce să vă omoare niște nemernici de
vecini, îngânase Teodora.
- S-a trecut momentul. Acum, Emil este cel care trebuie să ne preocupe, spuse Ana.

119
 Teodora înclinase din cap în semn de aprobare a vorbelor asistentei medicale. Se ridicase
de pe canapea. Ana o prevenise. E prea sleită de puteri și nu e în favoarea dânseia să se plimbe,
însă, Teodora o asigurase că se simte mai bine decât înainte și va putea să meargă fără probleme.
Pe masă rămăsese bucatele, neatinse, semn că hoții nu au luat nimic din mâncare. Banii ce îi
avea în poșetă Ana, nu au fost luați. Lipseau doar actele din dosarul lui Emil, fotografiile ce
stătau împrăștiate pe masă se împuținaseră, de parcă, hoții au venit cu intenția de a le lua anume
pe acestea. Dar nu pricepea motivele. Sora medicală îi ceruse Teodorei să verifice dacă locul
unde ține banii a fost găsit de către hoți. Teodora făcuse cercetările de rigoare, revenind în
cameră, acolo, unde o aștepta asistenta medicală. Mama lui Emil se năucise, explicându-i Anei,
banii nu au fost luați. Locul unde Teodora ținea banii ascunși era intact, ca și cum, nimeni nu ar
fi cotrobăit în vederea descoperirii lor.
- Ciudați hoți, zise Ana.Vin să fure bani, însă, pleacă doar cu niște hârtii fără valoare.
- Foarte, conchise Teodora. Prima dată când mi-au furat banii, îmi luase cam un sfert
din economii, au făcut așa un tărăboi în casă. Acum, dacă nu m-ar fi lovit, cu greu mi-
aș fi dat seama că cineva intrase în casă. Totul este aranjat la locul lui, adăugase
femeia.
- Poate vor răscumpărare pentru hârtii? Se întrebăse retoric Ana. Nu găseau banii, așa
că s-au gândit să fure actele.
- Nici nu știu ce să spun Anișoară. Voi vorbi eu cu dânșii. Cu Irma la sigur voi
comunica, zise Teodora, apropiindu-se de masă și uitându-se la pozele care au mai
rămas.
Ana se apropiase la rândul ei de masă. Teodora își ceruse scuze încă o dată pentru
incidentul consumat, rugând-o să se așeze, căci:
- Stomacul oricum cere să fie plin, așa că vă rog, mâncați, spuse Teodora, strângând
pozele de pe masă și făcând loc pentru bucate.
- Nu îmi e foame, vă mulțumesc, zise Ana.
- Vă înțeleg. Așa o sperietură zdravănă să trageți, pierdeți orice dram de poftă. Dar, vă
recomand, insista Teodora. Femeia înfulecase cu dorință enormă dintr-o bucată de
carne friptă.
Ana privea la mama lui Emil. Aceasta, stând așezată la masă, se înfrupta din bucate.
Părea straniu să vezi cum o persoană câteva minute în urma era cât pe ce să fie ucisă, dar, la
câteva clipe distanță, să pară atât de liniștită. Însă, în aceeași ordine de idei, este ceva firesc,
natural, omul care a scăpat de pericol iminent să fie calm, ori, primejdia a trecut. Faptul că la unii
oameni potolirea stării de neliniște durează mai mult, la alții mai puțin, e o chestie individuală.
Fiecare persoană are propriul fel de adaptare. Teodora își schimbă repede starea de emoții. Știe
că fiul ei este batjocorit în spital, se agită, vrea să sune la poliție, apoi, calmându-se, servește din
bucate. Ana, ea este opusă emoțional Teodorei. Nu poate trece de la un moment tensionat la unul
liniștit în timp atât de scurt. Grozăvia prin care a trecut când fusese lovită din spate, căzând
secerată la podea, o va păstra vie încă multă vreme de acum înainte. Pofta îi dispăruse. Se gândea
la explicațiile pe care trebuie să i le dea doctorului Petrovic în privința dosarului. Totuși, acum,
important era să afle cât mai multe detalii despre Emil, își va nota ceea ce Teodora va povesti cu
propria gură.
Sora medicală își amintise de Emir, copilul pe care Ilinka voia să-l sedeze. Emil, Emir,
două nume asemănătoare, două destine frânte în spitalul de psihiatrie de către persoane care au
promis să salveze vieți. Cât de murdari pot fi unii oameni, încât, dacă i-am scălda de o sută de ori

120
în cea mai limpede apă din lume, de fiecare dată ar tulbura-o la fel, nici bacteriile din ea nu și-ar
mai dori să trăiască acolo.
Întrerupând-o din procesiunea în care era prinsă Teodora, Ana, cu o mimică curioasă, o a
întreabat-o:
- Domană Teodora, cunoașteți vreo persoană cu numele Emir, care să locuiască ori a
locuit prin orășeul nostru? Inițialele J.E.
- Hmm, vă este rudă? Se interesase Teodora. Cunosc o persoană, mai bine zis, cunosc
pe cea care îl cunoaște pe el, surâse femeia.
- Nu, nu e rudă, doar o cunoștință. Mă rugase cineva de la spital să întreb. Zice că îi
este unchi. Ați putea să îmi dați detalii, dacă cunoașteți, desigur! o rugase asistenta
medicală.
- Dragă Anișoară, te-ași ajuta cu mare plăcere, însă, ceea ce știu eu nu e informație
mare. Dacă spuneți că inițialele sunt J.E., cunosc doar o persoană, un băiețaș, nu știu
care îi e vârsta. L-am văzut câteva ori la biserică, probabil, însoțit de mama sa.
Numele acestuia este Emir Jegovic, fiul proprietarului farmaciei. Da, anume a celei
farmacii care astăzi are program închis, răspunse Teodora, turnându-și vin într-un vas
de dimensiuni mici. Doriți? O întreabă pe Ana.
- Nu, vă rog, așteptați, ceruse asistenta medicală mamei lui Emil să nu ducă paharul la
gură.
Teodora, deși, nemulțumită de solicitarea Anei, se supuse rugăminții.
- Vreau mai mutle detalii, cum o chemă pe mama lui Emir? Întreabă soara medicală.
- Nada...adică, Nadya, dar între cunoscuți, îi spunem Dya. Oricum, nu prea discut cu
ea. Se consideră superioară nouă celorlalți, fără averi incomensurabile. Dacă are un
venit de câteva ori mai mare ca al celorlalți oameni din cartier, deja, dânsa nu ne mai
vede ca pe niște egali. Averea îi separă pe oameni, averea, nu mintea, spuse Teodora.
Are doi copii, Emir, acesta fiind fiul vitreg, căci, ea este a doua soție a bărbosului
Zoran, adică, deținătorului farmaciei. Așa îi zicem noi, bărbos, din cauza părului ce îi
crește pe brațe. Acum, iarna, e greu de observat, dar cum se încălzește, poartă tricouri,
deși, preferă cămășile, îi apare flocile de lână pe brațe, zise femeia, surâzând cu
predilecție.
- Prima soție a murit? Întreabă Ana.
- O nu, pe dracu. L-a părăsit. A plecat cu altul mai bogat. A lăsat și copilul. Nu știu
nimci de ea. Dya e din cartierul nostru, cu vreo nouă ani mai tânără decât mine. A
crescut, ca să zic așa, sub ochii mei. Mulți spun, i-a fost amantă lui Zoran, apoi, după
ce acesta se despărțise de nevastă, repede l-a prins în ghearele ei. Bărbosul nu este
nici chipeș, nici romantic, însă, bogăția pe care o are, l-a ajutat să aibă lângă el două
femeii frumoase.
Teodora povestea în așa fel, ca și cum, ar ști toată istoria propietarului farmaciei. Însă, pe
Ana nu o interesa decât detalii referitoare la Emir, astfel, întrerupând-o din vorbă, îi zise:
- Mă scuzați, vă întrerup aici. Vreau să știu dacă cunoașteți ceva de Emir?
- Eu nu cunosc multe. E un băiat liniștit, nu am vorbit niciodată cu el, dar mi se părea
cumsecade. Demult nu l-am mai văzut. Dar, cum am zis mai devreme, este cineva
care ar putea să vă spună, exclamase Teodora.
- Cine? Cine doamnă Teodora? Proptindu-și privirea spre femeie, Ana aștepta ca
aceasta să dezvăluie numele misteriosului necunoscut.
- Maryska. Dânsa știe tot, exclamase Teodora cu voce tare.
121
 - Chiar așa! Își zise în sinea ei asistenta medicală.
- Preoteasa de la biserica unde mă duc eu. Dânsa îi cunoaște pe toți din cartierul nostru.
Părintele e soțul ei. La spovedania care are loc în fiecare an, preoteasa stă lângă
duhovnic, aude cam tot ce mărturisesc enoriașii. Apoi, dânsa are relații bune cu Zoran
bărbosul, cândva, acesta dădu-se bani pentru reparația aripii stângi a clădirii bisericii.
La sigur știe ea ceva.
Sora medicală ascultase cu atenție vorbele Teodorei. Își notase ceva în telefon. Mama lui
Emil era curioasă să știe ce a scris asistenta medicală, însă, considerând un gest nepoliticos să o
întrebe, s-a lăsat păgubașă.
- Ați putea să-mi dați vreun contact de la ei? întreabă Ana.
- Dragă Anișoară, majoritatea discuțiilor pe care le am cu ea, sunt față în față. Am un
număr de telefon, însă, nu vă recomand să o sunați acum, mă uit la ceas, încă se face
slujbă. Dar știți...Marți dânsa va veni la mine, am niște veșminte croite pentru ea. O
voi întreba dacă cunoaște ceva despre Emir, spuse Teodora, vrând să înțeleagă
motivul ce o face pe Ana să întrebe de acest băiat. Dar, cum am spus, nu l-am văzut
de foarte mult timp la biserică, adaugă dânsa, parcă dând de înțeles că ar putea nici
preoteasa să nu știe mare lucru.
- Vă mulțumesc, apreciez foarte mult ceea ce faceți! zise Ana, atingând-o pe palme.
Starea de sănătate a Teodorei începea să se întremeze. Femeia se sprijinise cu mâna de
marginea canapelei, iar cu o ușoară sforțare s-a ridicat. Ana i-a oferit sprijinul ei. Teodora se
îndreptase spre cufărul unde păstra hainele pentru preoteasă. Îl trase în afară de sub pat.
Deschizându-l, scoase de acolo niște veșminte. Le-a adus în fața asistentei medicale. Ana se
uitase cu nedumerire la ele. Hainele păreau a fi bărbătești.
- Ați putea să i le transmiteți? O rugase Teodora pe Ana. Am promis că i le voi croi,
însă, medicul Petrovic nu îmi permite să i le dau.
Ana se uitase la haine. Mama lui Emil le ținea întinse spre asistenta medicală. Luându-le
din mâna femeii, Ana le cercetase cu privirea, apoi, punându-le cu grijă lângă poșetă, precizase:
- Sunt pentru Emil?
- Da, pentru el. Croite încă acum jumătate de an. Nu mi se permite să i le dau. Angajații
spitalului spun că nu permite regulamentul rudelor să aducă pacienților haine,
explicase Teodora. Ce naiba, regulamentul nu poate fi modificat? Rosti cu supărare,
ca pentru sine, mama lui Emil
- Vă promit, deși, nu cunosc dacă regulamentul interzice acest fapt. Le voi înmâna
personal fiului dumneavoastră, spuse Ana.
Teodora se îmbujorase de fericire. O îmbrățișase pe asistenta medicală, ca și cum, aceasta
ar fi propria ei fiică. La un moment, Ana chiar auzise din vocea domoală a Teodorei numele
surorii lui Emil, Klara. Femeia își dăduse repede seama că făcuse eroarea, pronunțându-i numele
Anei cu vocea tare, astfel, încercând să repare mica greșeală fonetică.
- Eu voi avea grijă să aflu tot ceeea ce știe preoteasa despre Emir, rostise Teodora parcă
arătând prin aceasta dorința de a-i compensa fapta Anei, anume aceea de a transmite
veșmintele fiului ei Emil.
Îmbrățișarea dintre cele două femei se întrerupse în clipa când de pe masă căzuse un
tacâm. Sunetul lingurii produs la impactul obiectului de metal cu podeaua de gresie le speriase.
Observând sursa zgomotului, ambele zâmbiseră. Teodora se apropiase de masă, cu pașii mărunți,
căci, durerea loviturilor primte încă îi amintea de ele. Luase de jos lingura pe care a pus-o înapoi
pe masă. Ana, încă nu adunase toate detaliile despre Emil. Chiar dacă nu avea dosarul, lucru care
122
îi îngreuna munca, trebuia să afle toate informațiile de la Teodora. Uitându-se la oră, timpul se
scurgea repede. Totuși, încă mai avea vreme îndeajuns cât să pună câteva întrebări. Nu știa dacă
Teodora într-adevăr voia binele fiului ei. Primele impresii erau bune. Voia să fie convinsă de
blândețea Teodorei. Un lucru era cert, de când venise în vizită la mama pacientului, Teodora
doar despre Emil vorbește, acesta e un semn că scrisoarea pe care o găsise în dosarul lui Emil nu
a fost făcută cu intenție rea, ci, cel mai probabil, din necesitatea de a-l feri de o eventuală
primejdie. Ana era curioasă să afle și despre ginerele Teodorei ceva informații.
Sora medicală se apropiase la rândul ei de masă. O rugase pe Teodora să-i permită să o
ajute la strângerea mesei. Oricum, nu mai avea poftă de mâncare, totodată, se va folosi de ocazie
să afle și alte lucruri despre Emil, despre ginere. Straniu, dar nu își aduce aminte să fi fost indicat
în dosar despre vreun cumnat al pacientului. Ana lovise ușor cu pumnul într-un scaun, lucru
sesizat de Teodora. Femeia însă nu ceruse explicații, trecând cu vederea gestul.
- Mă scuzați! Spuse Ana, simțind că fapta ei necugetată necesită o lămurire, dar se
limitase numai a-și cere iertare. Teodora aprobase din cap, fără a spune ceva.
Ana știa, lovitua pe care i-o aplicase scaunul, care, apropo, nu era cu nimic vinovat, se
datora neputinței dânseia de a găsi dosarul. L-a pierdut, iar gândul că explicațiile ce urmează să i
le dea doctorului Petrovic nu vor fi îndeajuns, o făcea să se enerveze. Totuși, înțelegea, dacă nu
își păstrează calmul, ar putea să se dea de gol. Și așa, Teodora cunoaște că dânsa a venit nu
pentru a verifica condițiile de trai, poate că mama pacientului e la fel de blajină cum pare, însă,
încă nu se poate încrede în ea. Apucând de pe masă câteva farfuri, se uitase la Teodora,
întrebând-o:
- Unde să le pun, doamnă Teodora?
- Nu trebuie să te chinuie dragă, fac eu curat, zise femeia. Ai venit în ospeție, nu să
trudești pentru mine.
- Vă ajut cu plăcere! Exclamase Ana.
- Tinerețe, tinerețe! Rostise cu vocea puternică Teodora. Punele în frigider, zise femeia,
arătând cu degetul spre aparatul frigorific.
Ana făcuse întocmai cum a pus stăpâna casei. Închizând ușa frigiderului, asistenta
medicală observase o poză pe peretele alăturat. Era un bărbat de vreo treizeci de ani. Nu semăna
cu Emil, nici nu părea să fie soțul Teodorei, de vreme ce poza avea indicată data când fusese
făcută. Prea tânăr pentru a fi tatăl lui Emil. Ana se uita îndelung la fotografie.
- E ginerele! Strigase Teodora văzând cum se uita îngândurată sora medicală.
Ana tremurase de la auzul vorbei neașteptate a femeii.
- Soțul Klarei? Întreabă sora medicală.
- Da, el. Toți trei erau împreună în mașina. Noaptea de coșmar, zise Teodora cu o voce
înăbușită. Ana simțea cum femeia era aproape să lăcrimeze. Nu-și dorea să o vadă
plângând.
Chiar dacă vedea cum Teodora devenea nostalgică, Ana nu putea să nu o întrebe în
privința ginerului anumite chestiuni. Sora medicală venise în vizită cu scopul de a-și face o
imagine clară despre tot ceea ce are legătură cu Emil. Nu poate să plece fără răspunsuri.
- Mai vine la dumneavoastră? Întreabă Ana.
- Rar, foarte rar, spuse mama lui Emil pe un ton estompat. Jumătate de an în urmă a
fost ultima dată. E plecat cu treburile sale. Muncește ca expeditor, e mai mult în
deplasări.
- Are altă familie?

123
 - Nu, de unde? E singur. Mi-a promis în ziua înmormântării Klarei, a jurat pe
Dumnezeu, nu se va căsători niciodată, exclamase Teodora, adunând cu repezeală
fărâmiturile de pe masă.
Ana revenise lângă Teodora. Ambele femei se aflau față în față. Asistenta medicală voia
să știe dacă ginerele îl vizitează pe Emil, astfel, o întrebase pe femeie:
- Emil, la el, ginerele se duce?
- În fiecare săptămână, așa îmi spune dânsul. Banii care mi-i cere doctorul Petrovic
pentru a-mi permite să mă duc la fiul meu nu îi dau personal. Sunt o femeie
evlavioasă, nici în minte nu vreau să mă gândesc la mituire. Bani îi transmit prin
intermediul ginerelui. De fiecare dată, mă sună, îmi spune suma, iar eu o transmit prin
poștă. Marți am transferat o parte din bani. Era pentru vizita de vineri. De regulă, dacă
ceva nu se primea, eram anunțată. Dar de această dată, nu m-a sunat. El mă apelează
doar pe telefonul de staționar, așa că nu știu numărul său personal. Aștept mereu când
mă va apela următoarea dată, ghicind zilele.
Această explicație a Teodorei o încurcase pe Ana. Începusă să apară mai multe întrebări
decât răspunsuri. Timpul se scurgea, sora medicală luase ultima farfurie de pe masă pe care a
lăsat-o în chiuveta din bucătărie. Revenind, o întrebase pe Teodora care, între timp, ștergea fața
de masă:
- De ce credeți că vă ajută, adică, vreau să spun, nu mai este căsătorit cu fiica
dumneavoastră, care e rostul? Nu poate fi ținut de promisiunea de a nu se căsători.
Știți cum e, în momente de cumpănă, oamenii promit multe, apoi, când vin zile
senine, își dau seama de greșeala făcută, încercând să se depărteze de făgăduiala
jurată.
Teodora se mirase de întrebarea Anei. Nu părea să știe ce răspuns să dea.
- E unica persoană care nu m-a lăsat la greu. După decesul fiicei, cât și a soțului, el a
fost aproape. M-a ajutat să îl internez pe Emil. A găsit, cum a știut el, calea pentru a i
se oferi camera în spital. În casă a adus muncitori să repare peretele dărâmat de fiul
meu într-un moment de criză. E un om blajin, spuse Teodora cu o voce liniștită.
Înțeleg și vă dau dreptate. E un bărbat chipeș, își va găsi pe cineva. Nu îl urăsc pentru
această faptă. Are dreptul la fericire, chiar dacă, chiar dacă.. repetase femeia, nu va fi
alături de Klara.
O lacrimă s-a prelins pe fața Teodorei. Ana observase durerea revărsată din interior pe
trupul femeii.
- Îmi cer iertare! Vă năpădesc cu aceste întrebări. O fac pentru binele fiului
dumneavoastră. Chiar dacă ginere e așa bun cum ziceți, nu înțeleg de ce ar permite să
fie injectate aceste medicamente oribile lui Emil. Poate, nu știe nici el, așa cum nu
știți nici dumneavoastră despre ceea ce fac angajații spitalului, spuse sora medicală,
privind-o cu duioșie pe Teodora. Nu e potrivit cu firea mea, dar, aș presupune, în lipsa
acuzaților întruchipați în colegii mei de serviciu că, unii dintre ei, intenționat, îi
mențin pe pacienți în stare de agonie vreme îndelungată doar pentru a se pricopsi cu
baniii pe care rudele pacienților îi oferă sun formă de cadouri, bani, alte avantaje.
Teodora se așezase pe scaun. Amintirile îndurerate o slăbeau la trup. Ana se așezase
lânga dânsa.
- L-am ruga nu doar o dată să-l luăm pe Emil, dar el spune că altă parte unde să-l
ducem nu este! spuse Teodora. Ginerele insistă să stea la spital, aici, în localitate.

124
 - Doamnă Teodora, nu vă mai faceți inimă rea, o mângaia Ana, încercând să o
liniștească. Probabil, ginerele dumitale dorește la fel de mult bine pentru Emil. Aceste
vorbe, asistenta medicală le spuse mai mult pentru a readuce starea de acalmie peste
ființa întreagă a mamei lui Emil, deși, în sinea ei, Ana nu avea deloc încredere în
intențiile bune ale acestui ginere. Eu sunt aici, eu vă voi ajuta. Vreau să îmi promiteți,
dacă aveți nevoie de ceva, orice, mă sunați, promiteți? Străduia Ana să audă răspunsul
din partea Teodorei.
Printre câteva lacrimi ce îi umezise buzele, Teodorea clătinase din cap și spuse:
- Da, da draga mea, promit. Dacă l-aș avea pe Emil cu mine, vă jur, vă rug pe viața
mea, aș avea grijă să nu i se întâmple nimic, nici altora rău să facă. Poate, poate pare
prea frumos ce spun, dar, m-aș strădui. Cât mi-aș dori să-l iau de acolo. Solicitările
îmi sunt respinse, cică, e pericol public, nu-l lasă până nu se va întrema cât de cât. Au
trecut ani de tratament, nici un rezultat.
- Timpul mă presează, în curând voi pleca. Însă, să știți, voi face tot ce stă în putere să
îl ajut pe Emil. Dânsul merită să fie tratat cu respect de către angajați. Și vreau să vă
mai rog ceva, foarte important. Nu dați bani ginerelui dumneavoastră. De azi, eu vă
voi ajuta să intrați în vizită la Emil. Săptămâna care urmează mă aflu în serviciu, caut
o cale să vă introduc în vizită la el, spuse Ana, observând seninătatea pe chipul
Teodorei.
- Chiar veți face aceasta pentru mine? Se arătase uimită femeia, nefiind încrezută în
vorbele asistentei medicale.
- Pentru dumneavoastră, pentru Emil, exclamase Ana cu vocea măreață.
- Vă riscați cariera! Rostise Teodora.
- Nu vă faceți griji, sănătatea lui Emil e mai presus de orice. Să nu uitați să mă apelați,
precizase Ana, ridicându-se de la masă.
Teodora nu răspunse, limitându-se la a îngâna din cap. Sculându-se de pe scaun, o urmări
cu privirea pe sora medicală. Ar adoptat-o. Gândul nu i se păruse foarte potrivit, dar, ar face-o, se
gândi Teodora. Ana își luase paltonul de pe canapea, se îmbrăcase. Frigul de afară o așteaptă la
pândă. Înțelegând că asistenta se pregătește să plece, Teodora a vrut să precizeze această
constatare:
- Plecați deja?
- Am câteva treburi de făcut. Mâine la serviciu, în tură, de dimineață, răspunse Ana.
- Veți mai veni? Vreau să aflu noutăți despre Emil, vorbise cu vocea înceată, rugând-o
pe Ana cu o oarecare emoție.
- Vă promit! Zise asistenta medicală luând în mâna telefonul. Observase că are un
mesaj și câteva apeluri nepreluate. Verificând fugitiv apelurile, erau venite din partea
mamei sale. Mesajul nu reușise să-l citească. Îi era incomod față de Teodora.
- Nu utați să luați și aceasta! Rosti mama lui Emil, luând de pe canapea veșmintele.
Ana le luase în mâna, nu erau grele, însă, disconfortul se simțea, căci, pe de o parte,
trebuia să ducă poșeta, iar pe de cealaltă parte, să țină hainele. Teodora pricepuse că sora
medicală îi venea greu să ducă îmbrăcămintea în mâna, de aceea, se apropiase de telefon,
formase un număr, chemând pe cineva în ajutor. Întocându-se spre Ana, îi spuse:
- Am chemat o mașină de taxi. Te va duce direct la locul unde îți trebuie. Șoferul va
aduce hainele până unde locuiești.
- Știți, chiar vă mulțumesc. E frig afară și oricum aș fi luat un taxi, vă mulțumesc,
spuse Ana.
125
 - Așteptați! Zise Teodora. Vreau să mai dau ceva pentru fiul meu.
Ana se așezase apropiase de ieșire, încălțându-se. Între timp, Teodora ieșise goană din
casă, lăsând ușa deschisă, gerul își făcuse apariția în interior. Vântul viforos de afară dădea
târcoale vrând să intre în casă. Asistenta medicală închise ușa. De afară se auzise lătratul
câinelui, pe semne, acesta s-a agitat la apariția Teodorei, a considerat sora medicală. Cizmele
fusese încălțate. Ana aștepta să vină Teodora. Dubiile se reduceau în privința intențiilor femeii.
Deși, inițial, scrisoarea, pe care o citise, dădea senzația că Teodora ar fi vrut să scape de Emil,
internându-l în spital, se pare, acest lucru s-a făcut nu doar cu voința ei. Ana nu putea să-și scoată
din cap vorba femeii cu referire la ginerele său, despre care a spus că primește banii la poștă,
apoi, dă mită angajaților spitalului pentru a-i permite Teodorei să-și viziteze fiul. Ceva necurat e
la mijloc, iar ea, va cerceta.
Un sunet puternic se auzise din antreu, Ana deschise ușa, observând, jos la podea, stătea
întinsă Teodora. Sărmana femeia cărase o geantă care la prima vedere părea să aibă peste treizeci
de kilograme. Ana lăsase jos poșeta și hainele, se apropiase de Teodora ajutând-o să se ridice.
- De ce nu m-ați chemat să vă ajut? Întreabă Ana.
- E prea mult! Prea mult faceți pentru mine, răspunse femeia, aplecând capul.
Viforul de afară pătrundea în antreu, Teodora apucase de geantă încercând s-o care
înăuntru, însă, în aceeași clipă, la poartă se auzise o claxonare. Întocându-se spre curte,
observase o mașină de culoare neagră. Să mergem, a venit taxiul, rostise cu voce tare Teodora,
pentru a fi sigură că Ana o auzise.
Asistenta medicală își luase poșeta și hainele de la podea, întreptându-se spre poartă.
Teodora o oprise, spunându-i să lase veșmintele, căci, vine să le aducă șoferul. Ana insistase să
le care. Apropiindu-se de poartă, înaintea ei apăruse un bărbat. Pesemne, acesta era șoferul, se
gândise Ana. Sora medicală, cum l-a văzut, îi zise:
- Vă rog, ajutați-o pe doamna Teodora să aducă geanta!
Bărbatul, ascunzându-și trupul într-o geacă albastră, nu tocmai, potrivită pentru a o
îmbrăca în timpul iernii, trecuse fugitiv pe lângă sora medicală, întreptându-se în curtea casei.
Ana îl lăsase să treacă, salutându-l și apropiindu-se de mașină. Ghinion pentru ea când trase de
mânerul ușii, mașina era închisă, așa că, trebuia să aștepte revenirea șoferului. În curte câinele se
auzea lătrând, semn că bărbatul care intrase nu era un cunoscut de al casei. Ana se mirase,
patrupedul nu a lătrat la ea când ieșise, în schimb, prezența câinelui se făcuse cunoscută acum
când acest bărbat intrase. O auzise pe Teodora dojenindu-și câinele, cerându-i să stea cuminte.
Siluetele celor doi nu se zăreau. Ana, zgribulită de frig, spera că își fac apariția cât mai repede.
Așteptând să vină Teodora și șoferul, Ana se gândea la ziua de mâine, la ceea ce va trebuie să
spună despre dosar. Ar spune adevărul, însă, în cazul dat, își va face mai mult rău. Nu vrea să
știe cineva că a fost în vizită la mama unui pacient. O vor suspecta de careva actele nelegitime.
Se gândise la poliție, totuși, mama lui Emil avea dreptate că nu a chemat gardienii. S-ar fi aflat
că a fost furat un dosar de la spital. Interogări, audieri, martori, măturii, procese, iar procese,
cercetări la fața locului, sunete la fiecare oră, toate acestea ar fi urmat dacă poliția afla despre
furtul de astăzi. Gândurile ce le avea, o făcuse pe Ana să uite de realitatea în care se afla, căci,
dânsa intra într-o stare de visare. N-a durat mult. Șoferul o apucase de mâna cerându-i să se
ferească. A întrebat-o dacă urcă în mașină. Ana se sfii, pricepând că în fața ei stătea Teodora și
bărbatul cu geaca din piele.
- Mă scuzați, mă luasem cu gândurile, zise Ana, prin aceasta explicându-și clipele de
tăcere.

126
 - Urcați pe aici, zise șoferul, arătându-i ușa din față, cea din partea stângă! În spate am
niște obiecte ce trebuie să le livrez, nu e loc, precizase acesta.
Ana ascultase de sfatul șoferului. Înainte să urce, Teodora îi spuse:
- În portbagaj am pus o geantă. E grea, șoferul o va aduce până unde vei zice tu. Ține
aceste flori, să îți aminteșit de mine de fiecare dată când le vezi, când le miroși.
- Vă mulțumesc doamnă Teodora, zise Ana.
- Dora, spune-mi Dora, deja, mă cunoști, surâse femeia. Imaginează-ți că aș fi mama ta,
a adăugat femeia, apucând-o pe asistenta medicală de mână. A strâns-o cu o căldură
părintească la piept.
- Haideți, mă grăbesc, își scoase capul pe geam șoferul, adresându-i-se Teodorei.
Teodora urcase în mașină, nu înainte să o îmbrățișeze pe Teodora, șoferul se agita în
salon, vrând cât mai repede să pornească din loc. Teodora îi șopti Anei la ureche să nu achite,
căci, i-a plătit dânsa șoferului. Ana mulțumise mamei lui Emil, luându-și rămas bun. Șoferul nu
așteptase răspunsul Teodorei, apăsând pe pedala de accelerație, pornise spre casa Anei.
- Unde plecăm? Întreabă el.
- Strada Alfabetului treizeci și trei, răspunse Ana, indicându-i adresa șoferului.
Sora medicală ținea în mâna hainele ce i le-a dat Teodora, poșeta fiind băgată între ele.
Vrând să vadă cât e ora, își scoase telefonul. Își amintise de mesajul primit. Curiozitatea să afle
de la cine este o făcuse să îl deschidă cât mai repede. Destinatarul nu era cunoscut, nici numărul
de la care venise mesajul nu îl cunoștea. Textul era scurt. Citindu-l, fața Anei devenise palidă. În
mesajul pe care-l citise era o somație de plată, însă, nu e era ca o înștiințare despre plata unei
sume de bani datorate pentru neachitarea serviciile de întreținere a apartamentului ci, o
amenințare. Conțintului mesajului suna astfel “Dacă nu vrei să afle toată lumea ce ai făcut, mâine
îmi aduci dublu cât ai dat data trecută. Știi locul.” Închise repede telefonul, i s-a părut că șoferul
ar fi tras cu ochiul. Fața Anei se schimbase, bărbatul însă nu dăduse nici o atenție. Șoferul
conectase radioul în salon, ascultând prognoza meteo. Tot drumul parcurs, Ana și șoferul nu au
vorbit. Fiecare se gândea la ale sale. Asistenta medicală se uita des la telefon, verifica ora.
Șoferul oprise mașina, zicându-i:
- Am ajuns! Unde să vă duc geanta? Ana nu răspunse deodată, mintea ei, cum
observase șoferul, se afla cu totul în altă parte. Bărbatul o atinse pe umăr, fapt care o
făcuse să tresără. Ana își revenise din meditație, uitându-se cu o privire suspectă spre
șofer.
Bărbatul îi face semn din degete, întreptând mâna spre geam. În fața lor, pe blocul
alăturat, o inscripție roasă, dar încă păstrând caracteristicile principale, indica numele străzii.
- Aici? Întrebase bărbatul.
- Aici! Răspunse Ana cu o voce răspicată, luând cu ea hainele din mașină. A deschis
ușa să coboare.
Șoferul, care începuse să devină nerăbdător că Ana se mișca așa încet, coborâse și el din
salonul automobilului, repezindu-se spre portbagaj pe care îl deschise cu repeziciune. Geanta,
deși, destul de grea la prima vedere, bărbatul o apucase cu o mâna și o trase afară, lăsând-o jos,
apoi, scoase florile date de mama lui Emil. Florile i le înmânase Anei. Bărbatul o întrebase pe
Ana unde să îi ducă geanta, sora medicală îi spuse că nu trebuie să se deranjeze, căci, fiind
aproape de casă, o va căra singură. Deși, Ana se străduise să-l convingă pe șofer că nu are nevoie
de ajutor, acesta nu se lăsase înduplecat, însoțind-o până la apartamentul unde locuia. Probabil, a
primit o sumă furmușică din partea Teodorei dacă insistă să trudească atâta.

127
 - Am fost rugat să vă ajut! Spuse șoferul, lăsând geanta în fața ușii apartamentului unde
trăia Ana. O zi bună să aveți, adică, o seară bună, adăugase bărbatul, fără a scoate
vreun zâmbet.
- Vă mulțumesc. La revedere, răspunse Ana.
Bărbatul plecase în grabă. O fi fost foarte grăbit dacă n-a dorit să ia cele câteva bancnote
pe care Ana i le oferea.

Căutări

Sora medicală intrase în casă lăsând hainele și florile lângă dulapul de la antreu, apoi, s-a
întors să ia geanta. Efortul a fost unul peste măsura de mare, căci, sacoșa dreptunghiulară plină
până la refuz, dată de Teodora, avea o greutate considerabilă. Ana, se uimise de puterea șoferului
care singur o cărase până sus la etajul camerei sale. Într-un final, i-a luat câteva minute bune să
aducă geanta în casă. Nu o cărase departe, lăsând-o chiar în antreu. Oftase. Primul lucru pe care-l
făcuse după ce s-a dezbrăcat, deși, nici nu reușise până la urmă să lase cu totul paltonul, ținându-
l încă în mâna, a fost să alerge spre sertarul dulapului de la noptieră. Deschizând sertarul, Ana a
scos de acolo o lădiță. Chichița avea capacul deschis. Asistenta medicală a luat niște bancnote
din lădiță. Le numărase, înghițind în sec, apoi, băgase banii în palton pe care l-a atârnat în cuier.
Se uitase încă odată la mesajul primit. Fața i se întunecase.
Ziua era pe sfârșite. Ana umpluse cada de la baie să facă un duș. Aproape în fiecare seară,
cât de obosită ar fi, nu se ducea la culcare fără a-și curăța trupul de murdăria pe care o adunase
întreaga zi. Deși, gândul o ducea la ziua de mâine, la explicațiile cerute de doctorul Petrovic în
privința dosarului lui Emil, asistenta medicală se lăsase ademenită de baia pe care urma să o
facă. Nici gândurile grele care o derutează nu-i stau în cale. Tot drumul cât a stat în mașină a
încercat să găsească o soluție, dar nu i-a reușit. Apoi, mesajul acela îngrozitor o făcuse să intre și
mai mult în panică. Telefonul sunase în momentul când Ana voia să intre în duș. Tânăra asistenta
medicală îl luase cu repeziciune, suna mama ei. Discuția dintre cele două nu a durat mult, mama
Anei povestitându-i exact aceeași situația care o știa fiica sa. Soțul mamei sale, adică tatăl Anei,
nu se lăsase de băutură. Mama ei o rugase mai repede să facă ceva. Ana, cum i-a promis,
încercase să o liniștească, spunându-i că sâmbăta viitoare, așa cum s-au înțeles ele, să-l aducă în
orășel. Convorbirea telefonică o întristase și mai mult pe Ana, deși, își iubea părinții. Auzind de
fiecare dată același lucru, cât de grea le este soarta, își zicea uneori că ar fi mai bine să divorțeze,
nu mai conta ce va spune lumea.
La o minută după terminarea discuției, sora medicală intrase în apa caldă care o aștepta în
cadă. Trupul ei căzuse pradă senzației de satisfacție trupească înmuiat fiind în lichidul gingaș
care îi mângâia corpul. Concomitent cu umezirea și curățirea pielii, Ana avea o senzație plăcută
care o făcea să creadă că gândurile ei se revigorează. Starea de plăcere în care se afla asistenta
medicală o făcuse să ațipească. Cu mâinile întinse de ambele margini ale căzii, trupul ascuns
până la bărbie în apă spumoasă, tânăra soră medicală adormise instantaneu. A fost unul dintre
acele momente de somn când orice existență devine nulă, abstractă, absurdă, neînțeleasă și totuși,
atât de dorită. Trezirea Anei a fost cauzată tot de apa în care se afla. Somul adânc în care căzuse,
treptat, o cufunda în adâncimea căzii, încât, Ana simțise pe buze gustul spumei de detergent.
Temperatura apei era joasă, semn că somnul dânseia dura vreme îndelungată. Sora medicală își
spălase trupul cu buretele, apoi, după ce ieși din cadă, ștergându-și corpul cu un prosop, se uitase
la ceas. Ana era un gardian al timpului. Avea ceasuri atârnate pe toți pereții, chiar și în baie. Își
zicea, chiar dacă ceasurile nu sunt altceva decât niște instrumente de măsurare a timpului create
128
de oameni, totuși, acestea dau senzația simțirii călătoriei vremii. Ceasul din baie arăta ora
optsprezece, ceea ce înseamna trecerea a cel puțin unei ore de când Ana intrase în cadă. După ce
făcuse ordine în camera de baie, tânăra asistenta medicală ieșise și se îndreptase spre bucătărie.
Seara trecuse liniștit, cel puțin, liniștit cât nu se gândea la dosarul lui Emil și acel mesaj afurisit.
Vorbele Teodorei la fel, îi stăteau în minte. Mama lui Emil părea o femeie de încredere, Ana
sperând, comportamentul Teodorei nu a fost unul mimat. Își amintise de florile dăruite de
Teodora, le găsi, jos, lângă haine. A luat o vază în care le-a pus pentru a nu se ofeli prea repede.
Fusese impresionată de calitate lalelelor, căci, acestea nu arătau deloc vestejite, chiar dacă,
trecuse vreme multă de când au fost rupte. Uitându-se la florile care stăteau pe masă, Ana nu știa
ce explicații să dea dacă cineva o va observa ducându-le lui Emil. Atâtea întrebări, atâtea nevoie
de a primi răspunsuri. Asistenta medicală se îndoia de sine însăși. Poate că nu ar trebui să-l ajute
pe Emil. E doar un pacient ca mulți alții, nu se va opri lumea în loc, cu sau fără el. Gânduri
diverse, frământările o copleșeau pe asistenta medicală. Fericirea ei este în mâinile dânseia, așa îi
spunea bunica când încă trăia. Ana înțelegea că ajutându-l pe Emil, pe mama acestuia, ar putea
să-și compromită cariera de medic, ajungând să fie urâtă de proprii colegi. Începuse să lăcrimeze.
Își văzuse fața umedă reflectată în oglinda de pe peretele spre care privea. Ochii Anei păreau că
îi cer să nu întreprindă nimic în privința lui Emil. Putea să moară câteva ore mai devreme când a
fost atacată în casa Teodorei. Tănăra era conștientă de faptul că dispariția dosarului pacientului
avea legătură cu acelt atac. La un moment dat, asistenta tresări exclamând cu voce tare o vorbă
necenzurată. Se gândise la mama lui Emil, pe care începuse să o suspecteze că ea a fost cea care
luase dosarul, probabil, chiar ea a înscenat planul cu pătrunderea hoților în casă. Chiar dacă a
explicat motivul pentru care nu voia să îi denunțe, oricum, a fost un atac la viața ei, puteau să o
omoare. Lucru care, totuși, nu s-a întâmplat. Dubiile o năpădeau din toate părțile. Începuse să se
irite, luând de pe masă o cană, o lovise cu putere de podea, în urma impactului, țăndările s-au
împrăștiat în toată camera. De firea ei, Ana nu se prezenta drept o ființă aprinsă, necontrolată,
furioasă, însă, a ajuns în momentul când voia să strige de durere, nu una fizică, ci o suferință din
interior care o curma treptat. În grămada de gânduri care o ațâțau din toate părțile, trăgând
fiecare spre sine, Ana adormise. Era prima dată când somnul a prins-o în bucătărie. Se trezise
abia pe la miezul noți în momentul când se lovise cu piciorul de scaunul mesei. Buimăcită, se
ridicase de la masă. A simțit o stare de amorțire. După ce își revenise din somnolența profundă,
realizând că afară noaptea își făcuse dea binelea prezența, asistenta medicală s-a îndreptat spre
pat. Deși, dormise timp îndelungat, poziția incomodă în care stătuse atât vreme, o făcuse să
obosească și mai tare. Căzuse cu toată greutate corpului pe plapumă, nici nu se străduise să
așterne lenjeria. A căzut ca secerată.

Spitalul

Noaptea fusese zubuciumată. Doctorul Petrovic, care era în schimbul de seara trecută,
avea ochii împăinjeniți. Nu dormise decât o oră, dar și asta se alcătuia din câte cele șase pauze a
câte zece minute pe care reuși să le găsească în timpul lucrului. Chiar dacă se obișnuise cu
regimul nocturn, oricum, vârsta, cât și oboseala, îl făceau să închidă ochii tot mai des. Din
vitalitatea avută în primii ani de profesare a medicinei a rămas doar experiență. Dimineața l-a
găsit lângă patul lui Emir. Avuse o criză, cel puțin, așa spunea Ilinka, sora medicală care-l are în
supraveghere. Doctorul nu observase nici o dereglare a sănătății pacientului, iar după primele
cercetări, constatase că nu există semne de boală. Ilinka nu era în sală. Plecase cu zece minute
înainte să apară medicul, motivând că un alt pacient este agitat. Emir îi ceruse doctorului să o
129
cheme pe mama sa. Pacientul nu striga, nici nu părea să fie nervos, cum, de altfel, ar fi trebuit să
reacționeze bolnavii de schizofrenie. Doctorul Petrovic o înlocuia pe Katarina, medicul care avea
serviciu în seara trecută. Femeia își mărita fata, rugându-se de el să o înlocuiască. Petrovic, nu o
dată și-a ajutat colegii la nevoie. Era prima oară când îl vedea pe Emir atât de aproape. Auzise de
numele său. Îl zărise când fusese adus în spital, însă, nu avuse ocazia să îl examineze.
- Mama, vreau să o văd, chemați-o vă rog! Cu ochii umezi, Emir îi cerea doctorului să-i
cheme părintele.
Medicul cercetase încă o dată starea pacientului, fără a răspunde în vreun fel la solicităile
lui Emir. În fișa medicală diagnoza nu era trecută. Deci, pesemne, pacientul, fiind nou adus, nu i
s-au făcut investigațiile medicale de primă necesitate. Ciudat, s-a gândit medicul. Schizofrenia de
care suferă Emir și pe care doctorul Petrovic nu o constatase, cel puțin, la prima vedere, a fost
auzită din gura Ilinkăi. În lipsa unor analiza concrete, nu putea da o apreciere medicală potrivită
cu starea de îmbolnăvire a pacientului. Medicul, în toată viața sa de angajat al spitalului, întâlnise
multe situații, pacienți cu o stare a sănătății mintale grave, alții mai liniștiți, încercând, în felul
său, să le ofere asistența medicală cuvenită. Însă, chiar dacă are multe să-și reproșeze pentru felul
cum se purta cu unii pacienți, cum era Emil, inclusiv cu mama sa, de la care lua bani pentru a-i
permite să-și vadă copilul, doctorul Petrovic putea fi lăudat pentru un lucru cu toată certitudinea.
Acest lucru se reflecta în felul cum trata pacienții minori, așa cum era la moment Emir. Deși, în
cazul adulților, doctorul Petrovic ar fi putut să-i administreze câteva injecții pentru a-l face pe
pacient să tacă, adormindu-l pentru o perioadă îndelungată, ori, în alte situații, legându-l strâns
de pat cu niște curele și somând pacientul să se liniștească, altfel, îl va ține așa toată viața, când
venea vorba de pacienții copii, medicul, ca și cum, se transforma în altă persoană. Niciodată nu
și-ar permis să prescrie un tratament pacienților minori, dacă, el personal nu făcea investigația. În
spital era obișnuită practica prin care, tratamentul era prescris de medic fără a vedea cu ochii săi
pacientul. Venea asistenta medicală, îi spunea care sunt simptomele bolii pacientului, iar
doctorul dădea foaia cu indicații. Aceast obicei a fost exercitat de Petrovic, de cele mai multe ori
bazându-se pe vorbele surorilor medicale. Aceasta era una dintre fapte pentru care se ura.
Emir vorbea în continuu, scoțând aceleași vorbe prin care solicita să vină mama sa.
Doctorul Petrovic nu știa ce să-i răspundă, înțelegând, tăcerea nu poate să-l ferească de întrebare,
de aceea, a răspunse la rându-i cu o altă întrebare. Fiind doctor, avea obișnuința să pună dânsul
întrebări, decât să fie întrebat, chiar dacă, a dat multe răspunsuri la viața sa:
- Cum se numește mama ta? Întreabă doctorul.
- Nadya, Nadya, uitați-vă! Exclamase pacientul vrând să scoate medalionul de la piept.
Încercările lui Emir se dovediseră inutile, mâinile pacientului fiind pironite de cele două
curele ale patului.
- Stai calm, nu ai de ce să te temi, îi vorbise pe un ton blajin doctorul, crezând că
pacientul va intra într-o criză. Nu pricepea că Emir vrea să-i arate medalionul, căci,
pacientul înpingea capul înainte izbind cu pieptul în sus încercând să miște bijuteria
ovală de pe piept.
- Cercul, cercul. Mama mea, vreți să o vedeți? întreabă pacientul. Aici! Se agita Emir.
Doctorul nici de această dată nu înțelesese sensul vorbelor lui Emir. Se uitase cu atenție
la el. I-a atins cu mâna fruntea. Nu dădea senzație de febră. Plapuma care îi acoperea corpul
pacientului era ridicată până la cinci centimetri de la bărbie, această fiind cauza care făcea
imposibil doctorul să observe medalionul. Smânciturile pacientului au avut până la urmă efect,
plapuma se lăsase în jos, ajungând până la brâu, medalionul ieșise la vedere. Doctorul îl luase în
mâna. Emir îl îndemna pe medic să-l dechidă. Lucru pe care îl făcuse.
130
 - Vedeți, e mama mea. Mama mea. Nu am văzut-o de câteva zile, vreau să vină la
mine. Îmi e dor de ea. De tata, vreau să-i văd pe amândoi. Fratele. Vorbele aceste
Emir le spunea cu o voce atât de emotivă, încât, însăși doctorul Petrovic care, de felul
său era un om stăpân pe propriile sentimente, lăsase să cadă o lacrimă. Poate că nu ar
fi lăcrimat dacă în fața sa stătea un adult, însă, e un copil. Față de copii, medicul este
mult mai precaut.
Uitându-se la poza din medalion, medicul, care cunoștea lumea cea mai înstărită dn
localitate, fiind frecvent invitat pe la diferite concerte, petreceri, conferințe, o recunoscuse pe
Nadya, soția lui Zoran, deținătorul farmaciei. Cândva, Zoran, îl ajutase să intre aici la spital,
bărbosul avea niște cunoscuți cărora i-a fost recomandată candidatura sa. Nu păstrase legătura cu
ei, doar așa, când se vedeau pe la unele manifestații, schimbau câte o vorbă. Nu știa că are copii,
cu atât mai mult cum arată.
- Zoran e tatăl tău? Întreabă medicul, uitându-se curios la fața pacientului, ca și cum, ar
vrea să vadă asemănarea între presupusul său tată Zoran și Emir.
- Zizu, Zizu, e tatăl meu, răspunse Emir. Vreau să-i văd. Chemați-o pe mama. Mi-a
promis că vine. Cu același ritm, având aceeași rugăminte, pacientul se adresase
doctorului.
Medicul a considerat că Zizu este numele mic al lui Zoran. Copilul, având în jur de zece
ani, s-o fi obișnuit cu această adresare spre tatăl său. În fine, nu conta. Zoran era un om bogat,
poate, nu cel mai înstărit, însă, îndeajuns cât să fie o persoană văzută în oraș. În localitate, averea
era criteriul de delimitare a oamenilor. Cei cu avuție fiind considerați o castă mai specială.
Chivernist de felul său, Zoran nu ar fi permis ca fiul dânsului să ajungă într-un spital de nivelul
celui în care activa doctorul Petrovic. Da, e drept că instituția e unica de acest fel în localitate,
însă, la cât de bogat era tatăl lui Emir, ar fi putut lejer să-i găsească chiar o clinică privată unde
să fie tratat cumsecade. Medicul voia să înțeleagă cum ajunse Emir aici, de aceea, lăsându-i
medalion înapoi pe piept și vrând să tragă plapuma, îi zise.
- Când ai venit la noi?
Pacientul nu răspunse, zbânțuindu-se. Doctorul se nedumerea de zbenguiala pacientului.
Emir încerca iarăși să dea plapuma cât mai departe de pe el. Înțelegându-i scopul, însă fără a
pricepe motivul pentru care o face, doctorul a ridicat plapuma de pe trupul firav al pacientului
coborând-o până la brâu. Emir se liniștise. Medicul i-a zâmbit văzându-i chipul vesel. Cât de
fericit poate fi un om, gândi doctorul Petrovic. Dar, e o chestie de perspectivă, fericirea fiecare o
vede diferit. Cineva vrea să aibă o mașină de lux, devinind fericit la realizarea visului, iar pentu
altcineva este suficient ca o pătură să fie îndepărtată de pe el și astfel, se revarsă atâta satisfacție
și mulțumire.
- Vă rog, nu îmi puneți pătura, mă sufoc! Explicase, într-un final, pacientul. Medicul
vedea în Emir un om care avea discernământ. Limpede în gândurile și faptele sale. Nu
credea că ar suferi de vreo boală. Cel puțin, nu găsea simptomele caracteristice
schizofreniei, despre care, Ilinka i-a spus.
- Deci, îmi spui cum ai ajuns la noi? Repetase Petrovic întrebarea, dezvelindu-l aproape
în totalitate de plapumă.
- M-a adus mama. Mi-a zis că trebuie să mă vadă un nene, să mă fac sănătos. A spus că
după ce vin aici, pe urmă, nu voi mai fi bolnav niciodată. E adevărat, moșule, voi fi
sănătos toată viața?

131
 Medicul zâmbise în sinea sa. Copilul priceapea că se află într-un spital, deși, e greu de
spus dacă cunoaște în ce fel de spital. Nici nu știa ce să răspundă la întrebarea adresată de
pacient, totuși, nu ar fi fost potrivit să o lase fără răspuns.
- Uite, vezi această hârtie, zise doctorul Petrovic, scoțând din buzunar o rețetă a altui
pacient. O îndoiase. Privește, după ce am mototolit-o un pic, au început să apară linii
pe ea ca urmare a faptului că am boțit-o și astfel, foaia a început să aibă denivelări, iar
aici, dacă observi, chiar s-a rupt. Acum, spune-mi, ai putea să faci din ea un avion de
hârtie?
- Nu cred, e prea mică, dacă ar fi fost ambele părți întregi, cred, aș fi reușit, răspunse
Emir întristat.
- Iată, așa e și boala, cât timp ești sănătos, dacă ai grijă de propria stare a corpului tău,
nu vei avea nici o durere. Iar dacă neglijezi sănătatea, având un compotament rău față
de tine, atunci, precum hârtia pe care am rupt-o mai devreme, tot așa și corpul tău va
simți durere.
- Adică, eu trebuie să am grijă de mine? Întrebase Emir, uitându-se la hârtia din mâna
doctorului.
- Da, dragul meu, răspunse doctorul.
Aducându-și aminte de măiestria din tinerețe, doctorul confecționase din partea de hârite
rămasă un avion și i-l dăruise lui Emir. Acesta a dorit să-l ia, însă, mâinile ferecate nu-i
permiteau să o facă. Atunci, doctorul, care se uimise de nimicnicia sa, fără a-și da seama că
trebuia demult să îi elibereze mâinile din cătușe de piele, vruse să îl elibereze pe pacient din
curele.
- Vedeți, chiar dacă hârtia s-a rupt, tot ați reușit să faceți avionul! Exclamase Emir,
încercând să îl atingă cu degetul. Doctorul îi descătuașase unul dintre brațe. Emir
apucase cu predilecție obiectul aerian confecționat din hârtie.
- Se mai întâmplă ca boala să ne atingă, aici, sau aici, zise doctorul, punând mâna pe
frunte, apoi, pe umărul lui Emir. Însă, aceasta ne lovește în scut, căci, corpul nostru e
un scut de apărare pentru rațiunea noastră.
Emir nu prea înțelesese vorbele doctorului. Se prea poate, vârsta încă este fragedă. A
început să se joace cu avionul de hârtie, uitând să mai ceară a fi chemată mama sa. Doctorul
privea la mâna pacientului care se plimba într-o parte, în alta, ținând în ea obiectul zburător.
Emir încerca să imite sunetele avionului creând o atmosferă cât mai realistică a jocului. Într-un
moment dat pacientul țintise cu ochiul o direcție, făcând avânt avionului de hârtie.
Desprinzându-se din mâna pacientului, obiectul zburător a parcurs pe o traiectorie în linie
dreaptă ajunâgnd în partea opusă a peretelui față de care era patul pacientului. Emir s-a înveselit.
- Mai vreau încă odată! Striga pacientul.
Doctorul se grăbise să aducă avionul care căzuse lângă perete. I-l dăduse înapoi
pacientului. Emir îl luase cu bucurie, mulțumindu-i doctorului. Medicul Petrovic se arătase și
mai interesat de soarta lui Emir, mai ales, văzânu-l cum se bucura de jocul respectiv. Privind la
trupul firav și plin de viață a copilului, la dorința de a-și lua zborul asemenea acelui avion de
hârtie, medicul voia să înțeleagă cum a fost posibilă internarea sa în spital. Nu găsea vreun motiv
pentru care ar fi fost necesară ținerea lui aici. Emir făcuse încă odată avânt avionului, care, de
această dată, își schimbase direcția de deplasare, ajungând spre ușa de la ieșirea din cameră.
Chiar în aceeași clipă când avionul să se atingă de ușă, pe ea, grăbită, intrase Ilinka. Emir s-a
grăbit să tragă plapuma peste el, apucând-o cu mâna care îi era dezlegată de curea. Sora medicală

132
apucase cu o mimică răutăcioasă avionul de hârtie și îl strivise, vrând parcă, prin acest gest al său
să arate nemulțumirea privitor la cele ce se petreceau în cameră. Uitându-se la doctor, zise:
- Nu-l lăsați să vă capete încrederea, încă nu-l știți, dar e tare șmecher.
- Eu cred, e un pacient mult prea liniștit pentru a fi la noi în spital, zise medicul,
uitându-se cu o privire plină de ură spre sora medicală, chiar dacă, dintre toate
asistentele din instituție, Ilinka era cea pe care se putea și, deseori, se baza.
Nu o singură dată l-a ajutat să administreze medicamentele pacienților, deși, nu era în
serviciul ei să facă aceasta. Totuși, acum, văzând-o cum îi strivise avionul, o ură se aprinse în
interioru lui.
- Tulburare bipolară, domnule doctor, exclamase pe un ton plin de siguranță Ilinka.
- Mi s-a părut destul de echilibrat în emoții, zise doctorul, încercând să dea de înțeles că
nu ar găsi simptome care să ducă la concluzia existenței unei tulburări bipolare. Ați
spus că suferă de schizofrenie, așa e?
- I-am administrat anterior un neuroleptic, probabil, efectul încă se vede. Nici nu vă
imaginați ce agitat era, spuse Ilinka, fără a răspunde la întrebarea doctorului.
- Când am intrat, stătea destul de calm! Zise medicul, apropiindu-se de noptiera de
lângă pat. Unde-s medicamentele pe care i le-ați dat? Întreabă el, căutând prin sertarul
noptierei.
Fața surorii medicale se preschimbase în una posacă și suspectă, ca și cum, răspunsul la
întrebarea primită ar fi decis soarta ei de mai departe. Mornâind ceva, spuse:
- Le-am aruncat! Adică se epuizase stocul, am dus resturile la depozit, spuse Ilinka,
fără prea multe explicații.
- Cine a prescris tratamentul? Aș putea să văd fișa de indicații? Se arătase medicul
foarte interesat.
- Domnule doctor, ce fel de indicații? Începuse dânsa să râdă. Doar știți că până îl
examinează cineva, va trece o habă bună de vreme. Asistenta medicală zâmbea în
continuare.
Medicul holbase ochii, privind-o pe Ilinka. Femeia se speriase, văzându-i cătarea palidă
cercetând. Se apropiase de Emir. Pacientul avea pătura acoperită pe corp. Aplecându-se, îi șopti
ceva la ureche. Ilinka își întinse capul, sperând că va desluși vorbele doctorului, însă, nu
pricepuse nimic. Luând-i plapuma de pe cap, pacientul, deși, încă părea speriat, devenise mai
liniștit. Ilinka vruse să se apropie de el, dar medicul o oprise, zicându-i să nu-l atingă.
- Dezleagă-i brațul! Spuse doctorul Petrovic.
- Dar, domnule doctor, doar știți că pacienții bolnavi de schizofrenie se țin în legători,
zise sora medicală, vădit, nemulțumită de solicitarea medicului.
- Imediat l-ai dezlegat, să răsti medicul la dânsa.
Ilinka cunoștea caracterul dur al doctorului, de aceea, fără a mai pune întrebări, aduse la
îndeplinire ordinului dat. Mâna lui Emir fusese slobozită, pacientul se strânse cu picioarele la
piept. Doctorul se uita la băiat. Semăna foate mult cu o persoană dragă lui. Îi ceruse surorii
medicale să o cheme pe Ana cât mai repede. Numele Anei o făcuse pe Ilinka să devină irascibilă,
adresându-i doctorului câteva cuvinte de ocară. E adevărat, o făcuse în gând. Ieșise pe ușă cu o
mimică înăcrită. Nu cunoștea decât o singură Ana, cea care este asistenta doctorului Petrovic, da,
anume pe acea care o ura. Acum, dânsa se îndreaptă spre sala surorilor medicale, acolo, unde, în
mod normal ar trebui să se afle Ana. Privi la oră, era exact timpul când vin alți angajați ai
spitalului la schimb, inclusiv, Ana. Ilinka nu avea deloc plăcere să o vadă pe asistenta medicală,
cu atât mai mult, să-i vorbească, însă, ordinul doctorului fusese clar. Înainte să intre în camera
133
rezervată asistentelor medicale, dânsa îl zărise pe Bogdan, acesta intra pe ușa principală a
spitalului. Asistena medicală s-a întors din cale apropiindu-se de el. Nu a dorit să arate că vrea să
discute, de aceea, a mers în direcția unde se află recepția, acolo așteptându-l să treacă pe alături.
Bogdan, care pășise pragul spitalului abia a doua oară, nu cunoștea îndeajuns de bine clădirea,
lucru care era la îndemâna Ilinkăi. Tânărul practicant își făcuse cale spre recepționistă. Ajungând
în dreptul mesei, angajatul care stătea de serviciu îi spune că nu are voie să intre, încă nu e
vremea vizitelor la pacienți. Bogdan zâmbise:
- Nu am venit în vizită. Sunt practicant! Spuse el, vrând să explici prezența lui în spital.
Femeia a cărei rol în spital era să fie recepționistă, își puse mâinile în șold, mornăi sub
nas, privindu-l cu neîncredere. Îl scrutase de jos în sus. Se uitase în niște foi, apoi, cu o mutră
posacă îi zise:
- Numele?
- Bogdan! Răspunse practicantul.
- Numele de familie vă rog! Precizase angajata pe un ton care exprima dorința evidentă
de a nu intra într-o discuție prea lungă cu Bogdan.
- Marcos. Bogdan Marcos, exclamase tânărul practicant, în timp ce încerca să scoată
din buzunar cu o mână actul de indentitate. Uitați-vă! Îi întinse el documentul,
angajată însă nici n-a cutezat să arunce ochii peste actul prezentat.
Ilinka, stând la vreo câțiva metri distanță de cei doi, auzise toată discuția. Se prefăcea că
citește într-o revistă medicală. Observase că Bogdan ținea în mâna un buchet de flori. Începuse
să se frământe văzându-le cât sunt de frumoase. Nu credea că are rude pe la spital. Doctorul
Petrovic nu e persoana potrivită căruia să i se înmâneze. Ilinka zâmbea, în sinea ei dorea să fie
dânsa destinatarul acelui buchet. Ultima dată când cineva îi dăruise flori, fusese de ziua ei de
naștere, și acele, de la fratele ei. Avuse o grămadă de iubiți, dar nici unul, măcar odată, nu i-a
făcut cadou o floare. Atunci când relația durează două zile, căci, la Ilinka acesta era recodul
duratei unei relații, ar fi lesne de înțeles de ce nici un partener nu i-a dăruit crizantemele pe care
spera să le primească. Își ciulise urechile, asculta discuția. Se uita la recepționeră, apoi, la
Bogdan, acesta din urmă îi explica ceva angajatei. Recepționera purta în trupul și mintea sa un
caracter al naibii de greoi. Măritată cu un an în urmă, doi copii și un soț trântor, femeia își
descărca amarul pe cei întâlniți la spital. Ilinka își făcuse cale spre cei doi. Ajungând în dreptul
lui Bogdan, acesta nu o zărise. Asistenta medicală zâmbinâd, i-a spus recepționerei:
- Margareta, ajunge colego, e de-al nostru. A venit ieri, de ce îl tot cercetezi atâta!? Nu
ți-a transmis Valeria când s-a făcut schimbul? Avem încă un practicant. Doctorul
Petrovic e coordonator.
- Nu-l cunosc, așa că trebuie să fac verificări, răspunse recepționera.
- Aajunge, îl iau eu acum, spuse Ilinka, întorcându-se cu fața spre Bogdan. Mergem? Îl
întreabă ea.
- Nu vă cunosc, însă, mulțumesc de ajutor, zise el. Dacă m-ați conduce la domnișoara
Ana, e asistenta medicală sub a cărei supraveghere mă aflu.
Vorbele lui Bogdan o făcuse pe Ilinka să înghită în sec. Ar turna toți acizii din spital peste
mutra Anei, își spuse ea în gând. Privise încă o dată la florile pe care le ținea în mâna
practicantul. Acum își dădea seama cine era adresantul lor. Un val de ură o cuprinse pe asistentă,
însă, fiindcă intrase în joc, trebuia să-și joace actul până la capăt.
- După mine! Exclamase Ilinka pe un ton dur, apucând-o la pas grăbit spre camera
asistentelor medicale.

134
 Recepționera îi comunicase ceva, dar Ilinka n-a dat vreun semn că o interesează. Bogdan
își luase rămas bun de la angajata de la recepție, apoi, la pas repezit, o luase în urma asistentei
medicale.
Sora medicală avea un pas atât de repezit, încât, Bogdan, deși, după constituție era robust,
a trebuit să grăbească destul de mult mersul pentru a nu o pierde din vedere. Tot drumul, Ilinka
se gândea la buchetul de flori. Își imagina tabloul unei scene groaznice. Bogdan, stând în
genunchi, îi oferea acel buchet Anei. Ilinka nutrea sentimente de dragoste față de Bogdan. Ori,
cel puțin, așa credea ea. Nu îl cunoaște, nu știa aproape nimic despre el, însă, din clipa în care-l
zărise, avea o simpatie enormă pentru dânsul. Își zicea în mintea ei, Ana, o asistentă tânără,
venită abia acum o săptămână, nu poate să-i fie concurentă. Ea, Ilinka, a dat patru ani din viață
acestui spital, nu și-a permis nici măcar o relație serioasă să aibă cu vreunul dintre coleigi, deși,
au fost predendenți. A muncit pe brânci, venind chiar și în zilele sale libere, zile de concediu, iar
acum, acum când întâlnește o persoană drăguță, apare o nătăfleață care îi pune piedici.
Pesemene, începea să devină o obsesie pentru Ilinka, căci, gândul la Bogdan o făcuse să
nu tragă nici o atenție la cei pe care-i întâlnea în cale. Cineva o salutase, cineva o rugase să dea o
mâna de ajutor, dar asistenta medicală nu vedea și nu auzea nimic. Gonea spre camera surorilor
medicale. Ar fi trecut prin uși încuiate, la cât de pornită era. În minte îi venise o idee, chiar dacă
acele flori erau pentru Ana, dânsele nu vor ajunge la ea. Se oprise brusc, uitându-se înapoi să
vadă dacă Bogdan o urmărește. Practicantul se afla la câțiva metri distanță de ea. Ilinka îi făcuse
semn să o urmeze, dar fără să-l aștepte, intrase într-o cameră. Nu era odaia rezervată pentru
asistentele medicale, însă, puțin probabil ca Bogdan să își fi dat seama de acest lucru.
Cândva, în odaia în care intrase Ilinka, se organizau conferințe, adunări, ședințe, dar, în
urma ploilor abundente care deteriorase acoperișul, odaia fusese inundată și declarată drept
nefuncțională, fără a se preciza durata și eventuala reparație a ei. Ilinka intrase în cameră, iar
după câteva clipe, își făcuse apariția Bogdan, care, trăgându-și respirația, zise:
- Cu așa viteză de mers, puteți participa la competiții sportive!
Ilinka zâmbise.
- Așa e la noi în spital. Viteza este unul dintre pilonii de bază specifiți activității
angajaților. Aș propune lecții de sport la facultatea de medicină. Dacă ești prea încet,
riști să pui în pericol viața pacienților, dar mai ales, propria viață. Sunt mulți bolnavi
violenți, acolo, totul se petrece în viteză, injecție, țintuire, legare, zise Ilinka,
așezându-se pe un scaun.
- Da, am văzut vinerea trecută un pacient special, Bolivar își zicea, spuse practicantul,
uitându-se împrejur, ca și cum, ar căuta ceva, dar, din prima vedere, nu identifica
nimic suspect.
- Regele nostru, râse Ilinka.
Amândoi surâse unul la celălalt. Tăcerea interveni între dânșii, fapt care crea disconfort
pentru Bogdan. Ilinka nu părea să fie deranjată de liniștea lăsată în odaie. A scos telefonul din
buzunar, privi în el, apoi, ridicându-și ochii spre Bogdan, îi zise:
- Ana e plecată în urgență, un pacient se află în criză. Poți să o aștepți, însă, nu cred că
are rost, la noi, nu este programare. Dacă pacientul se află într-o stare sufletească
tumultoasă vreme îndelungată, atunci, intervenția poate dura câteva zeci de minute.
Mai bine ai vizita câțiva bolnavi.
Bogdan avea chipul palid. Vorbele Ilinkăi îi întristase, privind la flori, căuta unde să le
pună. Asistenta medicală, pricepând intențiile tânărului practicant, se oferise voluntară:

135
 - Dă-le mie. Am o vază goală, o voi umple cu apă și le voi ține în ea. Vedeți, încep să
se vestejească, spuse Ilinka cu o voce blândă, plină de bunătate, dar atât de șireată.
- Voiam să i le dau, însă, observ că încep să se ofilească, zise Bogdan, cercetând
petalele florilor.
Ilinka se enervase, urând-o și mai tare pe Ana. Auzind spusele lui Bogdan, îi venea să-l
pocnească în față, însă, nu îndrăzni să facă vreo mișcare care ar ar putea să o compromită
definitiv în fața tânărului practicant. Fără a aștepta acceptul lui Bogdan, dânsa îi luase din mâna
buchetul, deși, mai exact ar fi de spus, îl smuncise, căci, Bogdan părea să nu fie de acord cu
ideea surorii medicale. Până la urmă, florile au ajuns în posesia asistentei medicale.
- Foarte frumoase, au un miros îmbătător, exclamase Ilinka, mirosindu-le. Voi avea
grijă mare de ele, iar asta, numai de dragul dumneavoastră, adăugase sora medicală.
- Vă mulțumesc, răspunse Bogdan, nehotărât în privința soartei de mai departe a
buchetului.
Ilinka se apropiase de tânărul practicant, îl atinse de umăr, zicându-i:
- Pe viitor, mă voi supăra dacă nu mă tutuiești. Spune-mi Lika, zâmbise asistenta
medicală, întinzându-i mâna liberă.
Bogdan întinse și el brațul, palmele celor doi se lipise.
Ilinka simțea o conexiune plină de emoții romantice, în schimb, pentru tânărul rezident
nu era decât o altă strângere de mâna. Primul care a întrerupt formalitate de salut fusese Bogdan.
Ilinka se îndreptase spre ușă.
- Așteaptă-mă aici, spuse dânsa. Mă duc să pun florile în vază. Revin imediat.
- Cum zic...cum spui tu, zâmbise Bogdan, amintindu-și de solicitarea asistentei
medicale referitor la tutuire.
Ușa scoase un scârțiit răsunător în momentul în care Ilinka a deschis-o. Înainte să
părăsească odaia, asistenta medicală a adăugat pe un ton grijuliu:
- Uite, deschide dulapul de lângă masă, sunt fotografii din arhiva spitalului, delectează-
te cu ele cât timp eu lipsesc.
- Sper că nu va trebui să le văd pe toate până revii, zise rezidentul, zâmbind.
Ilinka nu răspunse la gluma lui, închizând ușa camerei. Bogdan n-a sesizat, însă, ușa se
blocase automat, astfel, fără a avea cardul de acces, nimeni nu o poate deschide, decât, dacă o
distruge, lucru nu tocmai potrivit. Pentru moment, sora medicală se înveselise, reușise să-l țină la
distanță pe Bogdan față de Ana. Acum, urmează să o anunțe pe aceasta despre rugămintea
doctorului Petrovic. Medicul ar putea fi nemulțumit că Ana nu vine, dar, acest fapt e în
beneficiul Ilinkăi. De această dată, Ilinka saluta persoanele pe care le întâlnea în calea sa, părând
mult mai relaxată. Ajunse în camera pentru asistentele medicale. Câteva dintre ele erau înăuntru.
Cum o văzuse pe Ilinka, una exclamase:
- Ooooo, Lika, ai un admirator? Numai nu spune că-i vreun pacient?
Celelalte surori medicale râse în cor.
- Am, am și nu este pacient fetelor, zise Ilinka.
Asistena medicală se apropiase de cămăruța ei, o deschise intrând grăbită înăuntru.
În urma sa, asistentele medicale făceau glume pe seama Ilinkăi. Îi programau nunta.
Ilinka nu dădea atenție, închizând cu grijă ușa cămăruței sale. Scoase de sub pat o vază. Aceasta
se dovedise a fi prăfuită și plină de pânză de păianjen. Fiindcă nu avea timp de zăbovit, nu a mai
șters-o, ci, turnând în ea apa pe care o avea rămasă într-o garafă, a pus-o pe masă, iar în vază a
băgat cu atenție florile luate de la Bogdan. Nici măcar pelicula subțire în care erau înfășurate, nu

136
a îndepărtat-o. A ieșit în fugă din cameră îndreptându-se spre odăiță Anei. Bătuse câteva ori cu
pumnul în ușă. Celelalte asistente se uitaseră cu nedumerire la Ilinka, iar una dintre ele îi spuse:
- A plecat înainte să apari tu. Vreo două minute. S-a dus la recepție.
- Unde s-a dus, a spus? Întreabă nervoasă Ilinka.
- La recepție fato, parcă acum ți-am zis.
- Am avut în vedere... în fine...fără a mai continua vorba, Ilinka încuiase ușa de la
odăița proprie, grăbindu-se să iasă din sală. În urma ei auzise o vorbă neplăcută, însă,
nu s-a întors să ceară explicații. Cineva dintre asistente spuse, cu referire la Ilinka,
cum a venit fără minte, nici până în prezent nu a mai obținut-o.
Dacă nu ar fi fost urgența să o găsească pe Ana, Ilinka nu trecea cu vederea vorba ce o
auzise, dar acum, avea alt lucru mai important. Ajunsă în fugă la recepție, nu o zărise pe Ana.
Întrebase recepționera despre ea. Angajata i-a spus că într-adevăr a văzut-o acum câteva clipe,
doar că a plecat spre doctorul Petrovic. Ilinka se înnegrise la față. Doctorul Petrovic o rugase să-i
spune Anei să vine la el. Probabil, singur a chemat-o, văzând că asistenta medicală nu venea.
Ilinka a gonit spre odaia unde se afla pacientul Emir. Ocolind persoanele care îi ieșeau în cale.
Aproape să îl lovească pe unul dintre pacienți. Mai avea câțiva metri până la ușa camerii unde
stătea Emir, nu știa ce explicații va da doctorului. Simțea cum droaia de cuvinte din gura
medicului, pline de dispreț, vor veni în adresa ei. Aproape să tragă clanța ușii, când, din partea de
jos a holului pe care se afla, Ilinka o zărise pe Ana, aceasta din urmă, se plimba pe lângă ușa
doctorului Petrovic. Ilinka nu intrase în odaie, vrând să știe dacă Ana vorbise cu doctorul sau nu.
Printre geamul camerei în care se afla Emir, Ilinka îl văzuse pe doctor, acesta, așezat pe scaun,
pesemne, vorbea cu pacientul. Ilinka n-a fost observată de către medic, asistenta medicală
reușind să se dea la o parte chiar în momentul când doctorul își întoarse privirea spre geam, căci,
zărise, asemenea pacientul, o nălucă la fereastră. Emir o cunoștea, probabil, îi atrase atenția
doctorului. Asistenta medicală își făcuse cale spre Ana.
Ilinka nu trăgea atenţie la persoanele care erau în jur, ochii ei parcă au construit un gard
de ambele părţi ale coridorului făcându-i drum numai ei. Ana nu o obervase, stând cu faţa
întoarsă spre uşa doctorului. Ajungând lângă ea, Ilinka strigase cu voce aprinsă, ca şi cum, ar fi
incendiu în încăpere. Toţi cei din jur au auzit-o. S-au uitat speriați la dânsa. Din saloane au ieșit
câțiva pacienţi să vadă ce s-a întâmplat.
- Urgenţă! Acesta fusese cuvântul pe care l-a exclamat Ilinka răcnind la Ana.
Asistenta medicală, întocându-se cu toată fiinţa sa, speriată, nu a spus nimic. Văzând-o pe
Ilinka urlând la ea, Ana s-a ferit, crezând că Ilinka vrea să treacă mai departe. Ambele femei se
uitau una la alta. Când vocea Ilinkăi se potolise, iar ceilalţi oameni își continuau fiecare treaba
sa, Ilinka îi zise Anei:
- Mergi mai repede la doctorul Petrovic, te caută, nu sta degeaba. Aici eşti la muncă,
adăugase ea, parcă, vrând să arate ineficacitatea muncii depuse de Ana.
- Dar eu aştept să vină dumnealui! Răspunse Ana pe un ton domol opus stării agitate a
celeilalte surori medicale.
- Hm, tu îl aştepţi aici, iar el te aşteaptă în salon. Du-te mai repede cât nu s-a înfuriat, şi
aşa este nervos, te are la ochi, o prevenise Ilinka. Felul în care vorbi, o speriase pe
Ana.
- Unde să mă duc? Întreabă Ana.
- În biroul celui pe care l-ai salvat, răspunse Ilinka, rânjindu-se. Mai repede, adăugase
ea, apucând-o de braţ pe Ana şi tragând-o.

137
 Ana nu se răzvrătise, părea că ar fi intrat sub influenţa Ilinkăi. Nu o plăcea nici ea, la fel
cum nici Ilinka nu avea bună părere despre dânsa, însă, ceea ce o făcuse să se sperie erau vorbele
doctorului. Ana nu voia să pară o uşuratică, ştia că are multe de învăţat, o va face. Fără a mai
asculta bodogăneala Ilinkăi, Ana se repezise spre salonul lui Emir, dându-şi seama că despre el
era vorba. Trăgând adânc aer în piept, Ana ciocnise de câteva ori în uşa de la salon, apoi, sperând
ca medicul să nu o dojenească prea tare, apoi, cu paşii mărunţi, deschizând ușa, a intrat în odaie.
Primul lucru observat a fost chipul lui Emir. Băiatul, văzând-o pe Ana, începuse să exclame cu
voce tare:
- E prietena mea, e prietena mea, adresându-i-se doctorului şi arătând cu degetul spre
Ana.
Asistenta medicală se apropiase de patul pacientului. Doctorul nu a scos nici o vorbă,
cercetând cu atenţie nişte hârtii.
- M-aţi chemat domnule doctorul? întreabă sora medicală cu o voce înceată.
- Da, soro, vreau să mă ajuţi cu pacientul de faţă. Văd că îl cunoşti deja, ori cel puţin, el
te cunoaşte pe tine, zise medicul, surâzând. În acest timp, Emir încerca să coboare din
pat, îndreptându-se spre Ana. Asistenta vruse să-l întoarcă înapoi în pat, dar doctroul
Petrovic îi făcuse semn că nu e necesar.
- Mă scuzaţi, eram ocupată, apoi, am venit la dumneavoastră la birou, însă, nu eraţi
acolo, se justifica Ana, fără a mai aştepta ca medicul să o mustreze în privinţa
reţinerii.
Doctorul nu făcuse nici o remarcă pe seama acestuia fapt, uitându-se cu o mimică veselă
la asistenta medicală, apoi, spuse:
- Vă rog, găsiţi-i altă odaie, aici nu poate să stea. Treceţi-l în secţia destinată copiilor.
Zicând aceasta, doctorul îi înmânase Anei o hârtie în care erau date indicaţiile de rigoare
privind măsurile care urmează să fie întreprinse. Ana le trecuse fugitiv cu vederea.
- Așa voi face domnule doctor, răspunse Ana, mulțumită că medicul nu o certase. Își
amintise de dosarul lui Emil, dar, sperând că doctorul nu se va interesa de soarta lui
acum, asistenta medicală tăcuse.
Doctorul îl mângâiase pe Emir punându-i mâna pe cap:
- Te vom lecui băiete, zâmbise medicul. Pleaca cu sora Ana, ai grijă de tine, adăugase
doctorul Petrovic, vrând să iasă din cameră. În acel moment, în odaie își făcuse
apariția Ilinka. Deși, părea să zâmbească, mimica feței o trăda. Ochii ei erau plini de
ură, ațintiți asupra Anei.
- Unde-l duci? Întreabă Ilinka apropiindu-se de Emir. Băiatul s-a ascuns după Ana.
- Îl iau în secția pentru copii, răspunse Ana, ținându-l pe Emir de umăr.
- E ocupat, toate locurile sunt ocupate, lasă-l aici, nu i-a fi nimic...pe un ton aprins se
arătase nemulțumită Ilinka. Doctorul Petrovic, care stătea mai într-o parte, auzind
discuția celor două, îi aruncase o privire dură Ilinkăi. Aceasta se speriase.
- A fost ordinul domnului doctor, adăugase Ana, deplasându-se împreună cu pacientul
spre ușa de la ieșire. Ilinka sătea neputincioasă, cu o față hâdă. Dacă ar fi avut o pușcă
la ea, o folosea la sigur. Trupul ei se pregătea să sară peste Ana, să o sfâșie, însă,
mintea îi discta Ilinkăi să rămână pe loc.
Doctorul plecase din urmă celor doi. Ilinka a rămas singură în odaie. În gândul ei, îi
pomenise pe toții sfinții când celelalte persoane părăsiră salonul. Înainte ca medicul să închidă
ușa, i-a spus Ilinkăi:
- Azi vei rămâne în schimbul doi, trebuie să îți corectezi purtarea.
138
 La auzul acestor vorbe, asistenta medicală se înfuriase, iar numai cum medicul închise
ușa, dânsa începusă să lovească cu toată puterea în patul din salon. O învinovățea pe Ana de
soarta ei. Încă spera că putea să normalizeze relațiile cu dânsa, dar acum, mai ales că va intra în
schimbul doi de noapte, ura față de Ana devenise mai mare chiar decât dragostea pe care o are
pentru propria mamă. Știind că Ana la moment va fi ocupată cu Emir, Ilinka avea timp liber să se
întrețină cu Bogdan. Totuși, interesul ei este în a vedea unde anume va fi internat Emir. Acesta
băiat îi aducea un venit considerabil pe lângă salariul cel avea. Mama băiatului o plătea cu două
salarii lunare doar pentru ca asistenta medicală să-l țină sub supraveghere. În plus, mai era și
secretul pe care trebuia să-l păstreze în legătură cu Emir. Faptul că fusese luat din salon nu e în
folosul Ilinkăi. Sora medicală ieșise grăbită din odaie. Se îndrepta spre secția unde erau internați
copiii. Voia să afle cu precizie camera unde va sta Emir. Ajungând în secția pentru persoanele
minore, Ilinka scrutase ușile camerelor întinse pe o parte și alta a coridorului. Nu avea nici o
ideie în care dintre ele ar fi fost adus Emir. Poate că nici nu se afla acolo. Întrebase câteva
angajate despre noul pacient care fusese plasat în secție. Doar una dintre ele îi confirmase
evenimentul, dar fără a ști exact odaia în care a fost internat. Secția de internare din spital
destinată copiilor cu afecțiuni ale stării de sănătate mintală are în jurul a cincizeci și cinci odăi,
dintre care, în regim obișnuit, ocupate sunt mai mult de două treimi. Nu ar fi tocmai rațional să le
cerceteze acum pe fiecare. Mai ales, gândindu-se la Bogdan care stă închis în acea odaie și care o
așteaptă. Își zise în sinea ei că va veni mai tâziu, ori la noapte, oricum, grație dușmanului
întruchipat de Ana, este de serviciu.
Asistenta medicală se îndreptase în grabă spre locul unde-l lăsase pe tânărul practicant.
Ajunsă la ușa odăii cu pricina, a scos din buzunar cardul de plastic. L-a trecut prin aparatul de
scanat. Una se deschise. Pășind în interior, îl găsise pe Bogdan stând rezemat de un scaun,
lectura într-o carte.
- Văd că nu te plictisești, zise Ilinka, zâmbind, deși, prin contrast, în interiorul ei,
mocnea un foc al răzbunării.
- Savurez gândurile înţelepţilor antici, răspunse Bogdan, arătând la autorul cărţii.
- Părintele medicinei, chiar pe el l-ai ales, se arătase uimită Ilinka, văzînd cine e
autorul.
- Chiar el... răspunse tânărul practicant.
- Am pus florile într-o vază. Să ştii că nu vor avea de suferit, spuse sora medicală,
apropiindu-se de Bogdan.
Tânărul rezident stătea în fotoliu. La apropierea Ilinkăi, s-a ridicat. Sora medicală a ajuns
în dreptul său, distanţa dintre ei era într-atât de mică, încât o muscă nu ar fi reuşit să treacă fără
a-şi leza aripile. Bogdan nu se simţea în apele sale, avea senzaţia că sora medicală în mod
intenţionat se apropiase atât de mult, practicantul făcuse câţiva paşi înapoi, însă, Ilinka nu înceta
să înainteze.
- Cred, ar fi bine să mă duc la pacienţi, abia am venit la practică, vreau să adun
cunoştinţe cât mai multe, zise Bogdan, strecurându-se subtil pe lângă asistenta
medicală. Ilinka a întins mâna să-l oprească, dar nu reușise.
Tânărul se apropiase de ușă, spunând ceva nu prea clar, se făcuse nevăzut. Ilinka începuse
să râdă. Uitându-se la oră, era timpul să facă o pauză având în vedere că stătuse în schimbul de
noapte, astfel, uitându-se la fereastră să vadă ce se petrecea afară, văzuse câțiva angajați ai
spitalului stând pe un scaun. Vremea era nu tocmai cea mai bună pentru a ieși din clădirea
instituției. A preferat să plece în cămăruța ei.

139
 Revederea

Bogdan ieșise în grabă din cameră. Și-a dat seama. Asistenta medicală încerca să-l
seducă, fapt care îl speriase, totodată, a fost luat prin surprindere. Ilinka era o femeie destul de
simpatică, chiar avea o înfățișare care te atrăgea de la prima vedere, însă, lui Bogdan nu îi era pe
plac. Apoi, gândul său era numai la Ana. Mergând cu pașii rapizi, tânărul se apropiase de biroul
doctorului Petrovic. Deși, știa unde se află acesta, întrebase câțiva dintre angajații spitalului unde
anume este cabinetul medicului. O făcuse nu atât din dorința de a ști, ci pentru a-și limpezi
mintea care încă medita la faptele Ilinkăi. Mai avea câțiva pași până la ușa biroului doctorului
Petrovic, când, privind la telefon, Bogdan, neobservând persoana care îi întretăiase calea și ieșise
înaintea lui, s-a ciocnit de ea. Ambii se uitau în direcții diferite, începând să-și ceară scuze unul
de la celălalt. Persoana care apăruse înaintea lui Bogdan, în urma ciocnirii, și-a pierdut echilibrul
și a căzut jos. Bogdan, grăbindu-se să o ajute să se ridice, a apucat-o de mâna pe asistentă. Era o
femeie în costum alb, asemenea celui pe care-l poartă surorile medicale. Bogdan o ajutase să se
ridice, iar în acel moment, începuse să zâmbească, persoana se dovediseră a fi iarăși Ana.
- Se pare că doar așa ne putem întâlni noi doi, zise Bogdan, uitându-se la chipul suav al
Anei.
- Te-aș contrazice, dar, realitatea e de partea ta, zâmbise Ana, scuturându-și praful de
pe pantalon. Bogdan însăși se oferise voluntar să o ajute, dar, Ana, refuzase, motivând
că se descurcă singură.
- De dimineață alergi! Exclamase Bogdan.
- Suntem în spital, urgența e ceva firesc aici, chair aș spune, dacă nu ar fi urgențe, parcă
ceva nu ar ajunge spitalului. Știi cum e, dacă pentru cineva e o obișnuință să plece în
fiecare an la mare, pentru alții, aceasta e doar un vis, spuse asistenta medicală,
îndreptându-se spre unul dintre saloane. Bogdan o urmase.
- Dacă ne mai întâlnim în așa mod încă câteva ori, cu siguranță, ajungem și noi
internați, zâmbind, Bogdan făcuse o glumă pe seama ciocnirii, deschizându-i în
același timp ușa de la salon și făcându-i loc Anei să intre în cameră.
Asistenta medicală îi mulțumi tânărului practicant, intrând în salon. Bogdan făcuse la fel.
În odaia în care intrase se afla Emil. Practicantul îl recunoscuse. Ana, imediat cum intrase, îi
spuse pe nume. Pacientul stătea întins la podea, cu mâinile așezate pe corp asemenea unui om
mort a cărui brațe, de regulă, îi sunt puse unul peste altul pe piept. Ana se înfricoșase, începând
să strige la Emil:
- Emil, Emil, ce s-a întâmplat? Ce-i cu tine? Ajută-mă să-l ridic, se adresase Ana lui
Bogdan, apropiindu-se de corpul care stătea întins pe jos. Tânărul practicant nu părea
deloc uimit de ceea ce vedea, deși, când îl zărise prima dată pe pacientul care se
credea Bolivar, spaima a pus stăpânire pe întreaga ființă.
Bogdan se apropiase de pacient aplecându-se asupra lui. Făcuse câteva cercetări,
apropiindu-și urechea de nasul lui Emil, apoi, ridicându-se, îi zise Anei:
- Trăiește!
- Știu că trăiește, răspunse Ana pe un ton aprins, vreau să mă ajuți să-l ridic, nu e prima
dată când face așa, însă, niciodată nu l-am văzut să-și țină mâinile în așa mod, ca și
cum, ar fi un mort.
Sora medicală îl apucase de o mână vrând să-l ridice, dar în același moment, Emil a
deschis ochii. A apucat-o pe Ana de mână ținând-o strâns. Asistenta medicală încerca să-și
140
desprindă palma din cea a lui Emil, însă, forța pacientului era mult prea mare, sora medicală nu
reușea să opună rezistență. Ochii lui Emil erau foarte strălucitori, o privea pe asistentă cu
duioșie, ca și cum, ar fi vrut să îi spună ceva. Ana încerca să se desprindă din prinsoare, Emil nu
voia să-i dea drumul. Bogdan, văzând cele ce se petreceau, se apropiase de Emil și-l apucase
forțat de mână, încercând să o descleșteze.
- Are putere leguma! Zise la un moment dat tânărul practicant care voia să o scape pe
Ana din mâinile pacientului.
- Ce? Nu e o legumă, e om ca noi, replicase Ana, căreia nu i-au plăcut deloc vorbele lui
Bogdan, fapt care a fost sesizat de acesta.
- E puternic, a strâns mâna de parcă a lipit-o cu clei, adăugase Bogdan continuând să
tragă de degetele lui Emil pentru a le descătușa. Nu reușea.
- Nu trebuie să faci asta, lasă-l, singur îmi va slobozi mâna, îi zise asistenta medicală
lui Bogdan, făcându-i semn cu cealaltă mână să se ferească.
Tânărul practicant nu voia să asculte de sfatul Anei, totuși, văzând că nu reușește să
desprindă mâna asistentei din cea a lui Emil, se lăsase păgubaș dându-se într-o parte. În tot acest
timp, Emil se uita cu duioșie la Ana, iar când ochii îi erau ațintiți spre Bogdan, chipul pacientului
se tranforma în unul de dușmănie, palid, grav. Emil trăia două stări în acele clipe, mâna caldă,
plină de prietenie și care-i crea o dispoziție bună, aducându-i fericire peste ființa sa se găsea în
brațul Anei, totodată, o umbră se revărsase peste el, un inamic ce trebuia nimicit cu orice preț,
așa îl vedea pacientul pe Bogdan.
- Sora! Sora! Exclamase Emil, acestea fusese primele cuvinte pe care le rostise el de
când intrase Ana și Bogdan în cameră.
Vorba exprimată pe un ton ridicat și prelungit o făcuse pe Ana să se emoționeze.
Rezistența de a scăpa din prinsoarea pacientului, care, încă o ținea cu putere de braț, scăzuse,
asistenta fiind copleșită de sentimentul de afecțiune. Își amintise în acele clipe de poza pe care i-
o arătase Teodora, cea în care se vedea întreaga familie, printre care era Emil și sora sa.
- Sora! Repetase Emil, uitându-se cu o privire blândă spre asistenta medicală.
Bogdan, auzind ceea ce spunea pacientul, a vrut să se apropie, dar Ana îi făcuse semn să
stea pe loc.
- Soră, de ce mama nu a venit în vizită? Întreabă pacientul, uitându-se spre Ana, de
această dată slobozindu-i mâna. Pacientul se ridicase singur de la podea, îndreptându-
se spre pat, apoi, s-a așezat pe el.
Ana privise nedumerită la pacient. Atât de calm și conștient părea. Nu pricepea cum
putea să cunoască pacientul despre vizita Teodorei. Vrând să vadă la ce se referea Emil, îl
întreabase:
- Emile, mama ta nu a venit în vizită? Întrebarea fusese pusă astfel, încât dacă Emil
cunoștea ceva despre vizită, să spună ce știe.
Pacientul se șterse la nas, luând de pe pat plapuma și încercând să o treacă prin palmă.
Începuse să îngâne în sinea sa o melodie. Ana se apropiase de el. Luase scaunul de lângă
noptieră și aducându-l alături de pat, se așezase cât mai aproape de Emil. De cealaltă parte,
Bogdan privea cu o atenție deosebită tabloul creat înaintea ochilor săi. Simțea un disconfort, nu
părea încântat de felul în care vorbea Emil cu Ana. Era pregătit să întrerupă discuția celor doi,
dar, pentru moment nu găsea un motiv să o facă. Apoi, nu își dorea să o supere pe Ana. Aștepta
să vadă cum vor evoula lucrurile, iar în caz de necesitate, va interveni oricum.
Pacientul tăcuse câteva minute bune, Ana îl întrebase iarăși:
- Emil, a mai venit mama ta?
141
 Pacientul se oprise brusc din fredonarea melodiei, lăsând din mâna plapuma și uitându-se
în ochii Anei, zise:
- Mama nu a vrut să vine. Mi-a promis că va veni la mine, m-a amăgit, soro! Tonul pe
cae vorbise Emil se schimba la fiecare propoziție spusă.
Ana se liniștise, probabil, Emil ține minte ultima vizită pe care o făcuse Teodora, femeia
promițându-i că îl va vizita, însă, din cauza amânării de vinerea trecută, vizita nu a mai avut loc.
Tristețea observată pe chipul lui Emil o făcuse pe Ana să se mâhnească. Într-o oarecare măsură,
dânsa se simțea vinovată pentru că Emil nu și-a putut vedea mama. Îl mângâiase pe cap, gest
care îl deranjase pe Bogdan. Acesta a prevenit-o:
- Fii atentă, Ana, e instabil. Vezi să nu te rănească.
Asistenta medicală nu dăduse atenție vorbelor lui Bogdan, continuându-și gestul. Bogdan
începuse să-l urască pe Emil.
- Ai vrea să o vezi pe mama ta? Întreabă Ana, ridicâd de jos plapuma care căzuse chiar
în momentul când Emil s-a lăsat cu toată puterea corpului său în pat. Auzul întrebării
îl făcuse să se ridice înapoi. Sculându-se de pe pat, făcuse câțiva pași prin cameră.
Practicantul îl urmărea cu privirea, pregătit să-l doboare în orice moment dacă va
întreprinde vreo acțiune necugetată.
Emil se ținea la rândul său cât mai la distanță de Bogdan, plimbându-se în jurul patului.
Se apropiase de cealaltă parte a mobilierului, ridicase salteaua, iar de acolo a scos o fotografie. Ia
întins-o Anei. Asistenta medicală a luat-o. Poza semăna foarte mult cu acea pe care o văzuse în
casa mamei pacientului. Aceleași chipuri, aceleași priviri. Bogdan devenise curios la rândul său,
rugându-se să îi arate și lui poza. Ana nu reușise să o facă, căci, Emil a început să strige. I-a
apucat poza din mâna Anei. Gestul semnifica că pacientul nu voia să îi dea lui Bogdan
fotografia. Acum, poza se afla în mâna lui Emil, acesta, o ținea strâns, încât, aproape să o
deterioreze. Bogdan zâmbise, prefăcându-se că nu îl deranjează fapta lui Emil, deși, în sinea sa,
sentimentul de ostilitate față de pacient crescuse și mai mult. Ana, vrând să lase trecutului faza
petrecută, l-a rugat pe Bogdan să se ducă la recepție și să aducă niște apa. A precizat că i se
făcuse sete. Bogdan a întrebat-o dacă nu se teme să rămână singură. Asistenta medicală îl
asigurase că nimic nu se va întâmpla în lipsa lui. Practicantul, totuși, nemulțumit de
comportamentul Anei, îi îndeplinise rugămintea. Nu voia să intre în polemici. Apoi, Ana îi era
dragă, nu ar fi fost deloc potrivit pentru relația lor de amiciție să se ciondănească din cauza unui
amărât de pacient, cum gândea Bogdan despre Emil.
Imediat cum Bogdan a părăsit camera, Emil revenise alături de Ana, îi dăduse înapoi
poza, arătându-i persoanele din ea. Ana zâmbea.
- Deci, Emil, vrei să o vezi pe mama ta? Întreabă dânsa pentru a treia oară. Sentimentul
de vinovăție îi dicta că trebuie să-și repare greșeala.
- Vreau soro! Exclamase pacientul, ascunzându-și ochii cu mâna.
- Atunci, îți promit că o vei vedea pe mama ta foarte curând, spuse Ana, atingându-l pe
umăr în semn de compasiune.
Emil se înviorase, începuse să râdă. Exclama de bucurie, aducea laude, se înviorase
aflând că o va vedea pe Teodora. Ana îl rugase să nu facă gălăgie.
- Emile, poți să îmi zici ce s-a întâmplat cu tatăl tău? Uite, aici! Întrebase Ana, deși,
înțelegea, vorbele pacientului nu puteau fi luate în serios, ori, boala de care suferea
dânsul era de așa natură că îndoială apare la fiecare sunet scos pe gură.

142
 - Ucis, ucis....strigase Emil... eu ucis... Pacientul a încercat să lovească cu pumnul în
pat. Ana se speriase. S-a depărtat nițel de el cerându-i să se calmeze. Emil continua să
lovească în mobilier. Ucis, eu ucis....
Văzând cât de agitat devenise pacientul, Ana nu mai continuase cu întrebările ce voia să i
le adreseze. Avea o sumedenie, însă, starea neliniștită în care se găsea Emil, îi schimbase planul.
Totuși, trebuia să afle versiunea pacientului. Voia să știe ceea ce crede el despre soarta surorii
sale, a tatălui său. Îi venise în gând ideea să-l roage pe Emil să scrie pe hârtie despre aceste
lucruri. După câteva clipe agitate, Emil devenise iarăși calm, se așezase pe pat.
- Negustorul, negustorul m-a salvat. Eu, ucis pe tata, eu, ucis pe tata. Negustorul m-a
salvat.
Ana își lărgi ochii, îi făcuse mari. Nu înțelesese vobele lui Emil. Îl rugase să mai zică
odată. Pacientul, care, după felul cum se uita la asistentă și tonul vocii, părea că își dă seama de
ceea ce spune, zise:
- Soro, soro! A îmbrățișat-o pe Ana. Iartă-mă, am ucis pe tata. Nu am vrut. Ana simțise
pe halatul său o umezeală, căzuseră niște picături. Pacientul lăcrima.
- Nu plânge, Emile. Nu ești vinovat, îi răspunse Ana, vrând să-l consoleze, deși, nu
pricepea de ce își cerea scuze de la ea.
- Klara, Klara! Strigase Emil, curpinzând-o și mai puternic. Negustorul m-a salvat,
negustorul. Tu ești cu mine.
Aceste vorbe o înspăimântase pe asistenta medicală. Abia acum, dânsa își dăduse seama
ce avea în vedere Emil când i se adresa cu apelativul soră. Pacientul o numea soră nu în sensul
de asistentă medicală, ci, o considera pe Ana ca fiind sora lui, Klara. Ana a vrut să se depărteze
de Emil, dar nu reușea. Încercase să-l împingă cu mâinile, însă, Emil se ținea strâns de sora
medicală. Ar fi putut să strige, dar știa că dacă va veni Bogdan, ori vreun angajat al spitalului,
Emil va fi sedat, astfel, Ana încerca să se slobozească singură din brațele pacientului. Reușise,
într-un final. Femeia îl privea cu surprindere. Emil se întoarse cu fața spre pat, ascunzându-se
sub plapumă. De acolo, îi zise Anei:
- Iartă-mă Klara, iartă-mă că am ucis. Pentru tine am făcut-o.
Asistenta medicală nu știa ce să răspundă la vaietele pacientului. Nu voia să-l facă să
creadă că într-adevăr, dânsa este sora lui, Klara, dar, totodată, văzându-l în starea în care se afla,
chinuit de remușcări, plin de frisoane care îi schingiuiau corpul, Ana prefera să joace rolul ce îi
fusese atribuit. Emil începuse să țipe, rugându-se de Ana să-l ierte. Mânerul ușii de la salon se
mișcase. Înțelegând că vine Bogdan, sora medicală nu voia ca tânărul practicant să vadă scena,
de aceea, zise:
- Frate, nu e vina ta. Te iert, te iubesc în continuare tot așa demult ca înainte.
Emil încetase să mai strige, frisoanele dispăruse. Ieșind de sub plapumă, o privise cu
ochii plini de blândețe. Aplecase capul în semn de respect.
Ușa salonului se deschise, practicantul intrase. În mână avea o garafă de plastic plină cu
apă. I-o dăduse Anei. Asistenta medicală o luase, mulțumindu-i. Pe noptieră se afla o cană. Ana
se apropiase, apucând cana a luat-o de acolo. S-a îndreptat spre cămăruța de la baie. Fiecare
cameră avea propria toaletă, cu lavuar, baie. Era unicul lucru care făcea acest spital diferit de
celelalte din țară. Clătise cana, apoi turnase în ea apa din garafă. Potolindu-și setea, care, de
altfel, nu era chiar atât de mare, Ana îi dăduse și lui Emil să bea. Pacientul primise cu bucurie
oferta. Bogdan se înegrise la față văzând că toată oboseala lui a fost pentru a-i aduce apă acestei
legume, cum credea el despre Emil.
- Mulțumesc, Klara! Spuse Emil, după ce băuse lichidul din cană.
143
 Ana tăcu. N-a vrut să răspundă, doar îi zâmbise. Bogdan nu pricepuse de ce pacientul o
numise pe sora medicală cu un alt nume. Auzind cum îi zise, tânărul practicant începuse să pară
foarte interesat de dicuția celor doi. E drept, nici înainte nu i-a scăpat din vedere, însă, acum,
urechile îi erau ciulite numai spre pacient și asistenta medicală. Sora medicală a privit la ceas, își
zise ceva în gândul ei, apoi, întorcându-se spre Emil care stătea cu ochii ațintiți spre dânsa, Ana
i-a spus:
- Îți promit că în curând o vei vedea pe mama! Acum trebuie să plec, să pregătesc
întâlnirea.
Emil se îmbujorase, vrând iarăși să o îmbrățișeze, însă, Ana reușise să se ferească într-o
parte. Gestul ei îl nemulțumise pe Emil, acesta scoțând o vorbă necenzurată. Se apucase să
lovească cu pumnul în pat. În același timp, Bogdan veni lângă pacient. Emil își schimbase
imediat comportamentul. Starea de agitație se domolea.
- Lasă-l, e chinuit de soartă, îl rugase Ana, văzându-l pe Bogdan pregătit să apuce
pacientul de braț.
- De ce nu-l sedezi? Un antipsihotic îl va liniști, spuse Bogdan, uitându-se cu dușmănie la
Emil. Într-atât de mult îl ura, încât ar fi fost în stare să-i injecteze o sută de preparate.
- Nu! aceasta nu! exclamase Ana. Am făcut o greșeală o dată. Dânsul nu merită să fie
chinuit în așa fel, răspunse sora medicală, zicându-i lui Bogdan să se ferească de lângă pacient.
- Dar a ucis un om, e periculos, îmi fac griji când văd cât de aproape ești de el, chiar nu
înțelegi, îmi placi, îmi fac griji pentru tine și vreu să fii în siguranță!
Aceste vorbe ale lui Bogdan o năucise pe asistenta medicală. Garafa din mâna îi căzuse.
Nu mai avea cuvinte. Bogdan se apropiase de dânsa și o apucase de mâna. Asistenta medicală
era emoționată, ca și cum, ar fi fost în școală când i se destăinuise vreun coleg că o iubește.
- Lasă-mă să te ajut! Continua să zică Bogdan.
- Un om a ucis? De unde știi? Întreabă Ana, revenindu-și treptat din starea de confuzie în
care se afla.
- Mi-a zis asistenta medicală când luasem garafa cu apă. Cică, să am grijă cu acest
pacient, are crize uneori, răspunse Bogdan.
Emil privea la cei doi, nemulțumirea și disprețul față de Bogdan creștea. Se ridicase din
pat, vrând să se îndrepte spre ușă. Începusă să repete o frază:
- Klara m-a trădat, mamă unde ești? Pacientul repeta în continuu fraza, mergând spre
ușa de la ieșirea din salon.
- Emile, unde pleci? Îi strigase Ana.
- Klara trădat, Klara trădat, continua să spună pacientul, de această dată arătând cu
degetul spre asistenta medicală, lângă care, stătea Bogdan.
- Nu te-am trădat, vreau să te ajut, mama va veni miercuri la tine, promit frate! Zise
sora medicală pe un ton serios.
Emil se oprise din mers. Își schimbase direcția, venind spre Ana. Femeia se
înspăimântase, Bogdan păși înaintea pacientului.
- Stai acolo, ai înțeles? în spune Bogdan cu vocea ridicată.
- Klara, spune-i să se ferească la o parte! Zise Emil, văzând cum Bogdan o ținea
ascunsă după el pe asistenta medicală.
- Nu e Klara, ci Ana, ai înțeles! se răstise Bogdan la Emil.
- Klaraaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa, Klaraaaaaaaaaaaaaaa! Începuse să strige Bogdan.
Probabil, se auzea de pe coridor sunetele puternice ce le scotea Emil.

144
 - Taci dracului odată, nebunule ce ești! Rostise Bogdan, vrând să-l îmbrâncească. Emil
opuse rezistență, însă, nu încercase să meargă împotriva tânărului, ci, se limitase să
stea în locul unde se afla.
Pe ușa salonului își făcuse apariția Ilinka și cu o doamnă mai în vârstă. Văzându-l pe
Emil agitat, Ilinka se năpustise asupra lui, de cealaltă parte, femeia care o însoțea, la solicitarea
Ilinkăi, se grăbise s-o ajute. Deși, pacientul avea un corp destul de vigoros, cele două femei,
luându-l prin surprindere, l-au dat jos trântindu-l culcat la podea. Ana începuse să strige la Ilinka.
Îi cerea să nu îndrăznească să-i facă vreun rău. Pacientul se zbătea sub genunchiul surorii
medicale. Bogdan o oprise pe Ana când aceasta se porni spre Ilinka.
- Dă-mi drumul, dă-mi drumul! Striga Ana.
- Calmează-te, te rog, i-a spus înapoi Bogdan.
Emil, la rândul său, își cerea iertare de la mama lui. În situația în care se afla, el nu o
poate ajuta pe Klara. Pacientul se considera vinovat că Ana, care în viziunea lui este sora sa, stă
captivă în mâinile lui Bogdan.
O înțepătură puternică simți Emil în corp. Câteva ori strigase spre asistenta medicală:
- Klara, Klara!
Efectul lichidului antipsihotic își făcuse drum prin corpul pacientului. Emil pierdea din
tonul puternic al vocii, cuvintele sale nu mai erau deloc înțelese. Ilinka îi ceruse femeii ce o
însoțise să îl apuce de braț, asistenta însăși apucându-l de mână. Femeile îl ridicase în pat.
Scuturându-și mâinile și bătându-le una de cealaltă, Ilinka zise, pe un ton furios:
- Ce naiba se întâmplă aici? Chiar nu vedeți că pacientul are criză? Iată, a scos dânsa
medicamentul din buzunar, dacă este necesar, îl administrați. O injecție vă scapă de
atâtea probleme. Nu vedeți că urlă ca un handicapat.
- Idioato ce ești! strigase Ana, vrând să se elibereze din mâinile lui Bogdan. Tânărul o
ținea cu ambele mâini, oprind eventuala luptă dintre cele două care ar putea să urmeze
dacă nu le-ar fi ținut la distanță. Vrei să îmi îmbolnăvești și mai tare pacientul, nu este
în supravegherea ta. Voi spune doctorului Petrovic!
Ilinka începuse să râdă. Însoțitoarea sa își ceruse voie să plece, văzând că situația devenea
tensionată. Ilinka îi făcuse semn cu mâna că poate să se ducă. Uitându-se la Bogdan cum o ținea
pe Ana, Ilinka se înciuda și mai mult. Lovi cu pumnul în pacient, zicând:
- Și ce îi vei spune? Pacientul intrase în criză, iar tu puneai în pericol viața unui om.
Uite, Bogdan, care nu este oficial angajat, știi prea bine că regulamentul spune clar, în
cazul în care în timpul când un pacient are crize, în preajmă se află persoane străine,
pacientului i se administrează un antipsihotic în cea mai mică doză, dar îndeajuns cât
să-l liniștească. Crezi că dacă va afla că nu ai întreprins nici o măsură, vei fi lăudată?
Ana se mâniase. Era cât pe ce să se rupă din prinsoarea în care o ținea Bogdan. Tânărul îi
ceruse Ilinkăi să plece. Îi mulțumise pentru ajutor, deși, remarcase că s-ar fi putut descurca și
singur. Ilinka îi zâmbise seducător, părăsind salonul, dar înainte de a ieși, adăugase:
- Bogdane, dacă ai nevoie de ceva, mă găsești în secția trei, acolo eu sunt de serviciu!
Te voi ajuta cu mare plăcere! Schițase un surân lingușitor asistenta medicală, apoi,
ieșise din salon, aruncându-i, totodată, o prive dușmănoasă Anei.
Scârțâitul ușii închizându-se se mai auzea când Ana, slobozidu-se din mâinile lui Bogdan,
începuse să strige la el:
- De ce ai permis să se întâmple una ca asta? Am avut atâta încredere în tine, spui că ții
la mine, însă, în chiar același moment m-ai trădat. Da, da, aceasta simt acum, trădare.

145
 Emil e primul meu pacient de care am grijă. Vreau să-l lecuiesc. Știu că o pot face.
Cât de greu mi-ar fi.
- Iartă-mă, nu știam ce să întreprind. Pacientul, ai văzut și tu, începuse să strige. Mă
temeam să nu se năpustească peste noi, se justificase Bogdan.
Ana se apropiase în grabă de Emil. Corpul acestuia stătea întins pe pat, cu fața aplecată în
plapumă. Pacientul avea respirația îngreunată din cauza faptului că stătea cu fața în pernă.
Oxigenul pătrundea dificil prin cavitatea nazală. Asistenta medicală încercase să-l întoarcă pe
spate, însă, greutatea mare a corpului o împiedicase să facă acest lucru. Bogdam, văzând că Ana
are nevoie de ajutor, apucase de trupul aproape neînsuflețit al pacientului. Din câteva mișcări, îl
întoarse pe spate, așa cum își dăduse seama că voia să facă Ana. Nici o mulțumire pentru gestul
său nu primi Bogdan de la asistenta medicală. Ana îi verificase pulsul lui Emil, apoi, îl învelise
cu plapuma. Practicantul se utia la sora medicală, se ruga de dânsa să o ierte.
- Chiar vrei să îți repari greșeala? Întreabă Ana, oprindu-se și fixându-și ochii sclipitori,
plin de fericire, spre Bogdan.
Tânărul simțise că asistenta medicală e pe punctul de a îi ierta gestul necugetat de mai
devreme, înțelegând că va urma o solicitare din partea ei. În mintea lui era gata să facă orice, ori,
aproape, orice.
- Da, draga mea, da, vreau să vezi în mine acea persoană de încredere, pe care, poți să
te bazezi întotdeauna!
Bogdan se apropiase de asistenta medicală, Ana însă, se ferise de el. Făcându-i semn să
rămână în locul unde era.
- Dacă vrei să am încredere în tine, așa cum începusem să o fac deja, atunci, arată-mi
că ești demn de încrederea aceasta! Exclamase Ana, între timp, punând mâna pe
fruntea lui Emil. Adă-mi niște apă și un prosop, ceruse dânsa, adresându-se lui
Bogdan.
- Imediat! Exclamase Bogdan, ca și cum, de executarea acestei solicitări ar depinde
relația lui cu Ana. Aproape să iasă pe ușă, se opri, întrebând-o pe Ana de unde să
aducă prosopul!
Ana zâmbise:
- Nu e neapărat să ieși din cameră. Intră în baie și ia de acolo, zise asistenta medicală,
arătându-i spre ușa de la toaletă.
Bogdan ascultase de sfatul asistentei medicale. Găsise în baie un prosop pe care-l umezi
în apa de la robinetul din odaie. Toată procesiunea durase câteva zeci de secunde. Revenind în
grabă la Ana, îi înmânase prosopul. Sora medicală îl luase și-l împăturise în câteva părți,
formând o fâșie dreptunghiulară din el. Lățimea de vreo cinci centrimetri potrivită cu fruntea
pacientului. Prosopul, în formă de fâșie dreptunghiulară, fusese aplicat pe fruntea lui Emil. Ana
ținea cu mâna de el. Bogdan atinse degetele firave ale surorii medicale. Ambii țineau cu mâinile
prosopul care stătea pe fruntea pacientului. Bogdan îi atingea degetele Anei. Începuseră amândoi
să zâmbească.
- Te rog, iartă-mă, am fost panicat, zise Bogdan.
Asistenta și practicantul se aflau de părți opuse a patului în care dormea Emil.
- Vrei să am încredere! Am nevoie de ajutor! Te oferi voluntar? Întreabă Ana, uitându-
se spre pacient, apoi, spre Bogdan.
Tânărul practicant înțelese că rugămintea surorii medicale e legată de pacient, fapt care,
nu îl prea încânta. Pe de altă parte, chipul suav, plin de grație, al Anei, îl făcea să treacă peste

146
orgoliul său. Totuși, înaine să-și dea acceptul, ar fi preferat să cunoască în ce constă ajutorul său.
Astfel, o întrebase pe Ana:
- Zi-mi, cum ți-aș putea fi de folos?
- Accepți? întreabă Ana.
- Nu îmi spui ce anume va trebui să fac, dacă nu voi reuși.... începuse să se bâlbâie
Bogdan.
- Accepți sau nu?
Observând că este prins în capcană, tânărul practicant se lăsase înfrânt de istețimea
asistentei medicale, zicând:
- Da, draga mea, accept!
Ana se depărtase de pat, a băgat mâna și a scos din buzunar o foaie, notase ceva pe ea,
apoi, i-o întinse lui Bogdan. Tânărul practicant luase bucata de hârtie, o citi, zicând:
- Ce-i aceasta? Ai nevoie de ele?
- Da, vreau să faci rost până mâine de aceste obiecte, poți? Privindu-l cu o curiozitate
enormă, îl întreab asistenta medicală, apoi, adăugase, făcând trimitere la pacient,
curând, îți vei vedea mama.
- Vrei să îți fac rost de o cămașă de forță? Se uită mirat Bogdan la Ana, după ce citise
în foaie.
- Da, vreau. Dacă îți dorești să îmi arăți că pot avea încredere în tine, faci asta pentru
mine? Se uită sora medicală la practicant, cercetându-l cu privirea, ca și cum, l-ar fi
scanat în întregime.
- Suntem într-un spital de psihiatrie, de ce ar fi așa greu de găsit, încât mă rogi pe
mine? zâmbise rezidentul, uitându-se în continuare la foiță. Vrei și un costum de
medic? Ce ai de gând să faci?
Ana zâmbise, fără a-i răspunde. Continua să se uite la pacient. Bogdan începea să înțelegă
că toate aceste obiecte pe care îi cerea să le aducă, aveau legătură cu Emil. Îl ura pe acesta,
intențiile sale fiind în detrimentul pacientului, însă, de dragul Anei, sentimentul de atracție față
de dânsa, încerca să-i îndeplinească dorința, chiar dacă, nu cunoștea motivul pentru care avea
neovie de aceste haine.
- Pot să le obțin singură! Exclamase Ana, ferindu-se de lângă pacient, Cum ai zis, e un
spital, iar în calitate de angajată nu mi-ar fi greu să găsesc. Dar.... trebuie să fie pe
mărimea ta! Pricepi?
- Cămașa de forță și halatul de medic să fie pe măsura staturii mele? Despre aceasta
zici...nu prea cred că înțeleg.
- Uite! Nu pot să îți zic ce vreau să fac, nu acum, dar mi-ai promis că mă ajuți, nu te-ai
răzgândit, așa-i? Întrebase sora medicală.
- Nu, desigur. Până mâine, spuse practicantul pe un ton serios, apropiindu-se de Ana. O
sărutase, asistenta medicală păruse puțin incomodată, însă, se lăsa cuprinsă în brațele
lui Bogdan.
Gălăgia din coridor îi făcuse să întrerupă îmbrățișarea. Ana, înainte să părăsească odaia, îi
zise lui Bogdan:
- Să fie pe mărimea ta! Spunând acestea, dânsa apucase cu mâna halatul și îi făcuse
semn că se referea la haine.
- Vrei să mă faci doctor sau pacient? Întreabă Bogdan, zâmbind.
- Mă mai gândesc, spuse Ana surâzând. Cum obții hainele, le aduci la mine în odaie,
bine?
147
 Înainte ca tânărul practicant să spună ceva, sora medicală adăugase:
- Să fie potrivite mărimii tale. Această precizare era făcută atât de clar, încât, Bogdan
înțelesese că halatul și cămășa de forță vor fi în zadar aduse, dacă nu se vor potrivi pe
mărirea corpului său.
- Am înțeles! exclamase el cu vocea ridicată. Ana se speriase, făcându-i semn să nu
vorbească pe un așa ton, ar putea să-l trezească pe Emil.
Ambii s-au îndreptat spre ușa de la ieșirea din salon. Ana privise încă odată spre pacient.
Era mulțumită de starea de liniște în care se afla acesta. Bogdan îl ura, dar se abținea să arate
aceasta pe față, nici în faptă. Mâinile Anei și a lui Bogdan erau unite. Înainte să iasă pe ușă,
asistenta medicală îl rugase să o sune imediat cum găsește hainele. Mai mult, pentru a-l ajuta,
Ana îi dăduse un mănunchi de chei și îi arătase cheia potrivită de la camera unde sunt depozitate
costumele. Bogdan luase mânunchiul de chei, îl băgase în buzunar. Amândoi ieșiseră din salon.
Asistenta medicală i-a spus lui Bogdan că are ceva urgent de făcut, fără a da explicații. A
precizat că dânsul trebuie să se grăbească la depozitul de haine, paznicul vine după ora
doisprezece, fapt care va face imposibilă pătrunderea în depozit fără a fi văzut. Ana l-a condus
pe Bogdan până la locul unde se afla depozitul, ar fi vrut să stea la pândă, dar o chemase una
dintre asistentele medicale care avea nevoie de ajutor cu pacienții aflați în stare de agitare
psihică.
- Nu uita să mă suni, îi zise dânsa lui Bogdan.
- Da, numaidecât, sper că te voi suna nu din pușcărie! Surâse practicantul.
- Nu vorbi prostii, ai intrat, ai luat hainele și ai ieșit. Eu nu am dreptul să intru acolo,
numai paznicul poate să o facă, de aceea, dacă cineva te vede, îi spui că ești paznic.
Nimeni nu te cunoaște, nu își vor da seama. Unicul care ar putea să te întrebe este
chiar paznicul însuși. Mai sunt două ore până vine, ai timp. Eu voi fi pe aproape, îi
zise asistenta medicală lăsându-l pe Bogdan și îndreptându-se în salonul unde se
auzea un zgomot infernal.
- E atât de greu să le obții? Stărui Bogdan, de parcă, ar fi vrut să găsească o altă cale
prin care să aducă hainele.
- E imposibil! Doar prin sustragere. Sunt sub strictă supraveghere. Regulamentul e
strict în acest sens.
Bogdan scoase mănunchiul de chei din buzunar, îl privise. Erau vreo douăzeci la număr.
Se gândise ce uși oare deschid ele. Privi în jurul său. Lumea care trecea pe lângă el, compusă din
angajații medicali, servitoare și persoane care nu păreau să facă parte din angajații spitalului sau
care erau pacienți, nu îi dădea nici o atenție. Parcă ar fi fost invizibil. Și totuși, Bogdan avea
senzația că toți stau cu ochii pe el. Toți știu ce are de gând să facă. Îl așteaptă să introducă cheia
în broască, apoi, imediat vor suna la poliție. Își imagina cum femeia de serviciu ce se găsea la doi
metri depărtare, prefăcându-se că spală podeaua, arde de nerăbdare să cheme poliția imediat cum
cheia va fi introdusă în lacăt. Privise la ceasul de pe perete. Timpul se scurgea. Bogdan,
înțelegând că promisiunea făcută Anei nu poate fi retrasă, chiar dacă pe Emil îl urăște, respirase
adânc. Scrutase coridorul în ambele părți, după care, a intrat în despărțitura de perete dinaintea sa
prin care ajungea la ușa depozitului. Intrarea prin despărțitură fusese bruscă, Bogdan intrând de
îndată cum lumea dispăruse pe coridor. Distanța până la depozit era de vreo cinci metri,
despărțitura fiind lată cât pentru o persoană. Tânărul practicant înainta cu pas grăbit. Frica să nu
fie descoperit de către cineva îl făcea să întoarcă capul în urmă la fiecare două secunde, motiv
pentru care a fost foarte aproape să se lovească de perete. Pe coridor lumea începuse iarăși să
mișune. Bogdan considerase această gălăgie a angajaților, pacienților care se plimbau pe holul
148
spitalului, un avantaj, căci, chiar dacă se va auzi vreun sunet răsunător când va intra în depozit,
gălăgia din coridor îl va astupa. A ajuns la depozit. A scos mănunchiul verificând prima cheie pe
care o nimerise. Ușa nu s-a deschis. Bogdan nu a reținut minte cheia potrivită pentru lacătul de la
depozit. Probase o altă cheie, nici aceasta nu descuiase ușa. În total, douăzeci de chei care urmau
să fie probate. A încercat jumătate din ele, furia îl stăpânea pe tânărul practicant, care, în sinea
lui, iar uneori, cu vocea slabă, zicea că regretă promisiunea făcută. Totuși, mai erau încă zece
chei, printre ele putând fi cea corespunzătoare. După câteva încercări nereușite de a descuia ușa,
Bogdan începea să creadă că Ana l-a amăgit, în fapt, nici una dintre aceste chei nefiind destinată
să descuie ușa de la depozit. Nervos, cu îndoielile pe care le avea și încă șapte chei rămase de
probat, Bogdan apucase de mânerul ușii, îl trase cu putere. Sforțarea sa a fost atât de puternică,
încât, trăgând de mâner, mâna îi lunecase, iar dânsul căzuse pe spate la o distanță de câțiva metri
de la ușă. Dacă nu și-ar fi stopat alunecarea cu picioarele, practicantul s-ar fi oprit tocmai în
coridor ori în vreo persoană care se afla în trecere pe hol. Începuse să râdă. Ușa era descuiată. Își
dăduse o palmă peste frunte în semn de pedeapsă pentru starea de neghiobie ce-l făcuse să se
chinuie atâta timp să descuie lacătul. Mai întâi de toate, ar fi putut trage de mâner. Ridicându-se
de jos, se apropiase de ușă. Pe coridor, gălăgia continua în același ritm, căzătura lui Bogdan nu
fusese observată, de aceea, rezidentul și-a permis să își continuie misiunea. Pentru dânsul,
îndeplinirea promisiunii date surorii medicale, devenea, deja, o misiune. Necătând la faptul că își
pune în pericol reputația, poate chiar viața, știind că toate acestea au legătură cu pacientul Emil,
Bogdan avea o dorință crescândă de a reuși să aducă acele haine. Patima amorului conduce omul
și pe acele căi pe care, în lipsa dragostei, cel mai probabil, nu le-ar fi ales. Prin ușa deschisă
Bogdan intrase înăuntru. În cameră era întuneric, nu se vedea nimic. Dânsul a început să
dibuiască peretele de la intrare, se gândi, probabil, va dat de vreun întrerupător. Cheile căzuse
jos, zgomotul în urma impactului cu podeaua din beton se împrăștiase în toată odaia. Un sunet
asemenea unui mârâit de om se auzi. Bogdan se speriase. Cel mai probabil, cineva se afla
înăutru. Ușa nu era încuitată, trebuia să se gândească că este cineva. Paznicul, doar el poate fi, își
zise în minte. Însă, amintindu-și vorbele Anei, aceasta era foarte sigură că gardianul va veni la
ora doisprezese. Totuși, mornâitul se auzise repetat. Încremenise. Tânărul practicant iarăși avuse
îndoieli în privința asistentei medicale, de această dată, învinuind-o că intenționat l-a trimis în
depozit, știind că aici se află paznicul. Considera aceasta o pedeapsă pentru că nu-l îndrăgea
deloc pe Emil. Bogdan se îndreptase spre ieșire lovindu-se cu partea dreaptă a corpului de perete.
Imediat camera întunecoasă se luminase. Câteva becuri electrice scăpărau slab, dar suficient cât
să înlăture bezna din depozit. Tânărul se speriase, a încercat grăbit să se retragă spre ieșire, însă
se împiedicase de o căldare, căzând la podea. În timpul căderii, reușise să apuce căldarea, astfel
încât să nu producă zgomot. În schimb, s-a ales cu o zgârietură zdravănă la genunchi. Chiar dacă
durerea fizică îl împingea să strige de suferință, Bogdan a tăcut, gândindu-se că necunoscutul
care se află în odaie îl va auzi. Însă, spera că va putea să iasă din depozit fără a fi observat. Stătea
rezemat de podea. S-a întors cu fața spre interiorul încăperii scrutând ambianța. La prima vedere,
semăna cu un depozit de haine. Câteva rânduri de cuiere pe patru coloane se afișau înaintea lui
Bogdan. Mornâitul de mai devreme încetase. Tânărul ciulise urechile cu atenție, dar nu mai
deslușea nici un sunet de om, ca și cum, percepția auditivă de odinioară nu fusese altceva decât o
iluzie. Ridicându-se de jos, se apropiase de primul rând de haine. Le atinse cu mâna. Începuse să
caute cămaşa de forţă şi halatul de doctor. Ana nu i-a spus prea multe despre cum trebuie să
arate. Bogdan are studii în medicină, considera că nu e foarte greu să găseşti o cămaşă de forţă
chiar dacă a văzut-o cum arată numai în filme. Pe rafurile din rândul pe care cerceta Bogdan se
afla doar îmbrăcăminte pentru asistentele medicale. Îşi dăduse seama că trebuie să caute în altă
149
parte în momentul când citise pe marginea raftului o inscripţie ce indica „asistente medical...”,
ultima literă lipsind, fiindcă hârtia pe care stătea inscripţia era ruptă. Înţelegând că nu are timp
destul să cerceteze fiecare raft, Bogdan trecuse pe lângă unul dintre ele şi se poziţionase la
margine, în aşa fel, încât să nu treacă printre ele, ci pe lângă capătul lor. Planul fusese bun.
Fiecare dintre polițe avea lipită o foiţă pe care era indicată o anumită categorie de personal,
medici, asistente medicale, recepţionere, dădacă, servitoare, bucătari, pacienţi. Nu a ajuns pănă la
sfârşitul numărului de rafturi. S-a oprit la cel pe care era indicat pacienţi. Tânărul practicant se
apropiase de raf. A început să cotrobăiască prin hainele care stăteau aranjate ordonat pe poliţile
etajerei. Deşi, încerca să cerceteze cu atenţie îmbrăcămintea, ochii săi se mişcau, deseori, spre
uşă. Frica că în orice moment ar putea să apară cineva îl făcea să nu fie stăpân în totalitate pe
situaţie. Faptul că uşa de la depozit era descuiată tot nu mirosea a bine. În mijlocul acestor temeri
şi îndoieli, apărea chipul Anei, faţa ei sublimă îi inspira lui Bogdan puterea să nu se oprească din
misiunea pe care o avea în executare. Îşi pregătise în minte câteva răspunsuri pentru
eventualitatea când cineva îl va decoperi. Spera, totuși, să nu-l vadă nimeni. Cu mintea divizată
în două, pe de o parte fiind chipul asistentei care îi impregna curajul necesar să caute cămaşa de
forţă şi pe de altă parte, ura față de Emil, considerându-l vinovat de situaţia în care se găseşte
acum, Bogdan reuşi să găsească îmbrăcămintea pe care o căuta cu atâta ardoare, exclamând în
şoaptă:
- Te-am găsit, afurisit-o!
- Cine-i acolo? Se auzi o voce. Tonul era gros şi lent, părând că cel care a rostit
cuvintele nu avea deloc chef să le propunţe, însă, o face din obligaţie.
Bogdan îngălbenise la faţă. Luase cămaşa şi o băgase subţioară, sub haina paltonului. De
când venise la spital încă nu îşi lăsase haina groasă de pe el. Se ascunse după raftul lângă care
stătea. Ciulise urechile, vocea se auzise încă odată:
- Filip, tu eşti mă? Ai venit devreme azi! Se auzise vocea hodorogită a bărbatului.
Tânărul practicant se apropiase de marginea dulapului după care stătea ascuns. Își
furișase capul scoțându-l spre marginea raftului. Vocea de bărbat se auzea înaintea sa la vreo
câțiva metri distanță. Auzise pași neordonați, un zgomot, ca și cum, căzuse un obiect la podea s-a
auzit în odaie. Bogdan s-a retras. Vocea de adineauri începuse să suduie, cuvintele ce le spunea
făcând referire la neîndemânarea sa. Bogdan crezuse că persoana a cărei pași îi auzise probabil s-
a lovit în ceva, iar respectivul obiect căzuse la podea. Practicanul făcuse câteva mișcări bruște
ascunzându-se lângă alt dulap. Din poziția în care se afla acum, observase trupul mărunt al unui
bărbat. Necunoscutul stătea jos la podea, lovea cu pumnul într-o vază din aluminiu. Bogdan se
gândise că vaza respectivă produse acel zgomot puternic și prelung.
- Filip! Strigase bărbatul, arată-te afurisitule odată, ce dracu faci?
Necunoscutul încercase să se ridice, însă, stăruința lui era zădarnică. De fiecare dacă când
încerca să se sprijine pe picioare, acestea parcă nu-l asculta și alunecau fiecare în altă direcție,
făcându-l să se prăbușească din nou. Toate tentativele sale eșuate erau însoțite de un amalgam
de cuvinte de ocară. Atâtea vorbe necenzurate Bogdan nu auzise în viața lui, deși, crescuse într-
un mediu social infam. Tânărul practicant nu răspunse la chemările disperate ale necunoscutului.
Își dăduse seama că acesta este paznicul, observându-i costumul și inscripția de pe spate care,
foarte pronunțaț, cu litere mășcate, în nuanță galbenă, indicau cuvântul gardian. Nu înțelegea ce
căuta el la ora aceea acolo. Ana i-a spus lui Bogdan că va veni peste câteva ore, însă, cel mai
probabil, paznicul nici nu plecase. Ori poate că acesta dormise în depozit. Starea de amețeală în
care se afla paznicul, observată de Bogdan, l-a dus cu gândul că paznicul era aghizmuit.
Strigătele deznădăjduite prin care necunoscutul chema un oarecare Filip l-a făcut pe Bogdan să
150
creadă că acest Filip la fel este paznic. Bogdan s-a îndoit de vorbele Anei de câteva ori, acum,
începea să pună cap la cap toate cele ce se petreceau. Asistenta medicală îi zise că paznicul la
moment nu este, dânsul va veni tocmai la ora doisprezece. Cheile pe care i le dăduse Ana nu le-a
folosit, iar ușa era descuiată. Poate că nimeni nu cunoștea, dar paznicul, fiind în stare de
ebrietate, nici nu o fi plecat de la depozit. Gândurile acestea îl făcuse pe Bogdan să se grăbească
în a căuta o cale de a ieși din încăpere. Înțelegea că următorul paznic care urmează să vină la ora
doispreze, s-ar putea, să apară în orice moment. Nu ar fi deloc ușor să scape de ei. Pe de altă
parte, Bogdan avea la el numai cămașa de forță, nici nu cunoștea dacă este mărimea potrivită
pentru el, dar mai avea nevoie de un halat medical. Acest paznic însă îi strica toate planurile.
Într-un moment de neatenție, cufundat în gândul legat de promisiunea făcută Anei și
gândul de a identifica o cale să iasă din depozit, Bogdan dăduse cu piciorul într-o căldare aflată
chiar lângă marginea de jos a dulapului după care se ascunse. Căldarea se rostogolise jos, iar din
ea căzuse o cârpa de șters praful. Un vuiet deranjator a cuprins întreaga odaie, zgomotul fusese
mai puternic decât gălăgia produsă când se răsturnase vasul de aluminiu. Paznicul, auzind
zgomotul, începuse să țipe:
- Ticălosule, blestematule, ieși odată! Filip, tu ești sau e altcineva? Chem paza dacă nu
te arăți chair acum. Vorbele paznicului erau coerente, însă, tonul de pronunțare avea
intonație diferită. Bogdan s-a amuzat în sinea lui, paznicul cheamă paza.
Avertizările paznicul îl speriase pe Bogdan. Cherchelit, lucru cert, însă, amenințarea lui
că va chema paza nu va aduce deloc bine. Bogdan își imaginase deja tot tărăboiul care s-ar isca
în cazul în care ar fi descoperit în depozit. Va lua toată responsabilitatea asupra lui, fără a o
implica pe Ana, dar chiar și așa, nu se va împăca cu gândul, ori, promisiunea făcută nu ar fi
îndeplinită. Tușind de câteva ori, Bogdan ieșise din ascunziș și se îndreptase spre paznic. Tăvălit
la podea, paznicul sesizase că se apropie cineva și spuse:
- Filip, omule... Urmase o pauză. Paznicul nu zise nimic. Între timp, Bogdan ajunse
lângă el.
Paznicul stătea cu fața aplecată la podea. Ochii lui erau ațintiți spre încălțămintea lui
Bogdan. Tânărul practicant se oprise tocmai lângă capul paznicului. Cizmele lui Bogdan
atingeau ușor fața paznicului. Omul se bălăcea în continuare. Deodată, probabil, amintindu-și ce
voia să zică, spuse:
- Filip, omule, du-mă la baie, îmi vine să vomit. Mă simt îngrozitor de rău. Trage ușa să
nu intre cineva.
Bogdan se uitase la trupul vestejit al paznicului. Nu avea milă față de dânsul. Nu pentru
că ar fi Bogdan un om fără sentimente, fără emoții ori că ar urî toți oamenii așa cum îl urăște pe
pacientul Emil. Nu, nimic din acestea. Starea de aversiune care l-a cuprins pe Bogdan la văzul
paznicului se explica prin neputința ultimului de a se controla, de a stăpâni poftele sale. Paznicul
băuse mult, fapt evident din comportamentul său. Orice om are posibilitatea să își trăiască viața
în acord cu gândurile proprii, însă, limita care se pune face referire la faptele omului. Ori, omului
nu-i posibil să-i intezici să gândească, deși, în anumite situații, poți să-i oferi gândurile precise,
totuși, omului i se limitează faptele sale. Paznicul, fiind angajat al spitalului, avea obligația să
aibă grijă în a asigura securitatea depozitului. Conduita acestuia reflectându-se în supravegherea
cu cea mai deosebită atenție a încăperii. În realitate, gardianul își satisfăcuse plăcerile trupești.
Uitându-se la mâna paznicul, întinsă spre Bogdan, tânărul practicant se enervase,
ferindu-se la câțiva pași de corpul culcat la podea. Gardianul îl dojea pe Bogdan, deși, nu îi
văzuse fața, credea că vorbește colegului său pe nume Filip.

151
 - Ajută-mă odată... eu...ah ce mă doare stomacul. Cred că nu voi.. ajută-mă!. Acest șir
de cuvinte întrerupte arăta nimicnicia paznicului. Fiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiliiiiiiiiiiiiii,
strigase paznicul cu toată vocea sa. Bogdan se înspăimântase.
Tânărul practican se apropiase de ușa descuitată a depozitului. A închis-o, apoi a încuiat-
o, vrând prin aceasta să oprească curiozitatea străinilor care auzind sunetele din depozit, s-ar
încumeta să vină în cercetare. Mănunchiul de chei îl băgase în palton, apoi, se dezbrăcase de el.
Cămașa de forță împreună cu paltonu fusese puse pe un scaun apropiat de ușă. Scaunul l-a fixat
chiar îndreptul ușii cu gândul să nu uite unde le-a pus. Depozitul era unul destul de încăpător,
lesne putea să se rătăcească. Paznicul continua să bolborosească că are nevoie de ajutor. Își
dăduse seama că ușa de la depozit a fost încuiată, fiindcă, îi zise lui Bogdan, crezând, totuși, că
vorbește colegului:
- N-o încuia! Cum mă duci la baie? Am nevoie...Paznicul nu scotea multe cuvinte,
obosind după ce propunța câteva vorbe.
Bogdan se apropiase de paznic, apucându-l pe la spinare de haină. L-a ridicat brusc de la
podea. Paznicul nu reușise să priceapă ce se întâmplase, tânărul practicant îl ținea cu mâinile de
haină ducându-l grăbit printre rafturile din încăpere. Gardianul avea capul aplecat, nici zgâlțâitul
propunțat făcut de Bogdan, trăgându-l într-o parte, în alta pe paznic, nu-l făcuse pe cel din urmă
să ridice căpățâna. Picioarele i se împleticeau între ele. Paznicul voia să se oprească, dar Bogdan
îl împingea din urmă fără a lua în considerație rugămintea gardianului de a nu mergea cu așa
viteză. Au ajuns în fața unui perete. În partea dreaptă se afla un pat, cel mai probabil, locul de
odihnă al gardienilor. Bogdan îi făcuse vânt și-l îmbrăncise pe paznic spre patul cu pricina.
Distanța parcursă de paznic în urma îmbrânciturii nu a fost îndeajuns cât să ajungă la destinație.
După cinci pași, gardianul se ciocni cu trunchiul de marginea mobilierului. Căzuse jos lângă pat.
Bogdan se repezise spre el, iar în loc să-l compătimească, îl trase de haină zicându-i pe un ton
înfuriat:
- Nemernicule, la locul de muncă stai aghezmuit.
I-a tras o palmă peste față, apoi, îl scuturase zdravăn de haină. Paznicul nu realiza că
înaintea lui nu este Filip, colegul său, de aceea, îi reproșase lui Bogdan, totodată, amintindu-i:
- Hooo, nebunule, băgami-aș piciorul în capul tău de prost....A mai rămas și pentru
tine. Uite-te, acolo, spuse paznicul, arătând cu degetul spre marginea patului.
Într-adevăr, în direcția spre care gardianul indica se vedea o sticlă pe jumătate plină cu
lichid.
Vorbele paznicului îl făcuse pe Bogdan să creadă că și celălalt gardian are obiceiul să
consume alcool la locul de muncă. Se ridicase și luase sticla cu lichid, o aduse cu el, arătându-i-o
paznicului.
- Ce-i aici? Întreabă Bogdan pe un ton aprins, punându-i mâna la gât gardianului.
Paznicul, se schimbase la față, devenind foarte serios. Pricepuse că cel care îi vorbește nu
e colegul său. Vocea lui Bogdan era mai îngroșată.
- Tu, tu, tu... ești, cine ești? Ridicându-și capul paznicul, se uitase pentru prima dată la
Bogdan.
Ochii erau pe jumătate închiși, plini de cearcăne, obrajii roșii și mânjiți de praf. Gardianul
îl cerceta pe Bogdan. Efectul băuturii poate că scăzuse din intensitate, însă, comportamentul pe
care-l avea paznicul dădea de înțeles că alcoolul mai continua să-i controleze mintea. Gardianul
încerca să întindă mâna spre Bogdan, vrând să atingă sticla pe care acesta o ținea. Bogdan s-a
uitat la oră, timpul se scurgea foarte repede, până la sosirea celuilalt paznic rămânea mai puțin de
un ceas. Plictisit de purtarea gardianului, fără a-i răspunde la întrebare, destupase sticla și vărsase
152
lichidul din ea. Paznicul se înnegrise la chip, ocărându-l pe Bogdan pentru fapta sa. Bogdan îl
țintise cu privirea pe paznic și îi spuse:
- Zi-mi, unde pot să găsesc halat pentru doctor?
Paznicul căscase, uitându-se la lichidul ce se împrăștiase pe podea. Tânărul practicant se
înfuriase, văzând că gardianul nu dă răspunsul. Îl trase de un picior, aruncându-i o privire
dușmănoasă.
- Dacă nu mă ajuți, te voi denunța doctorului Petrovici, spuse Bogdan, aducându-și
aminte de numele unicului doctor pe care îl cunoaște în spital.
- Nu, nu lui, am belito rău de tot dacă află, spuse paznicul. Hainele, aici, am oricare
vrei, adăugase gardianul, încercând să se ridice.
Numele doctorului Petrovic îl făcuse pe paznic să își revină din starea de amorțeală. Se
pare, gândise Bogdan, acest medic are o influență destul de mare aici, nu în zadar a fost îndreptat
să efectueze stagiul de practică sub coordonarea lui. Paznicul bolborosise ceva, dar Bogdan nu a
dat mare atenție. Își amintise de felul cum a ajuns la spital și motivul care l-a făcut să vină.
Vocea și mâna întinsă în față a gardianului îl readuse la realitate. Paznicul încerca iarăși să se
ridice, dar nu izbutea, atunci, Bogdan, înșfăcându-l, îi trase brusc spre el, ridicându-l de lângă
pat. De această dată, Bogdan nu l-a sprijinit pe paznic, însă, imediat cum îl lăsase liber, gardianul
se înclinase într-o parte și era cât pe ce să cadă jos dacă tânărul practicant nu îl apuca de braț.
- Mulț a țaram, mormăise sub nas paznicul, vrând să arate recunoștința pentru sprijinul
acordat.
Bogdan nu avea nevoie de mulțumirea lui, susținerea acordată semăna mai mult cu o
necesitate pentru Bogdan. Paznicul se îndreptase spre unul dintre dulapuri cu haine, tânărul
practicant îl însoțea, stând lângă el și împingându-l din urmă. La un moment dat, oprindu-se în
mijlocul drumului, gardianul îl întreabă pe Bogdan:
- Doctorul Petrovici te-a trimis să iei hainele? El vine singur, le alege pe cele potrivite.
Prima dată văd să trimită pe altcineva.
Răspunsul retoric dat de paznic îl scutise pe Bogdan să răspundă.
- Hai odată, piticanie, mergi, îl îmbrâncise rezidentul pe gardian.
- Nu arde satul, încetișor, se răzvrătise gardianul.
Aceste vorbe îl enervese la culme pe Bogdan, încât, apucându-l de grumaz, Bogdan îl
amenințase că dacă nu îi arată chiar acum unde se află halatele pentru medici, sună la doctorul
Petrovic. Paznicul se desprinse din mâna lui Bogdan și parcă prinzând la putere, a mărit pasul
apropiindu-se grăbit de unul dintre rafturi.
- Aici! Aici sunt hainele pentru doctorul Petrovic.
Bogdan se repezise spre dulap, îl cercetase în grabă, apoi, apucase câteva dintre costume.
Cu adevărat, hainele se dovediseră a fi halate pentru medici. Luase de acolo câteva halate,
măsurându-le cu ochiul. Paznicul îngânase pe un ton îngroșat:
- E mărimea potrivită! Dânsul numai de pe acest raft ia hainele.
Tânărul practicant se uitase la paznic cu precauție. A presupus că gardianul se referea la
dânsul când vorbise de mărime. Avuse senzația că paznicul știa cine este. Bogdan voia să ia
hainele pentru dânsul, dar nu pentru doctorul Petrovic. Paznicul se spijinise de marginea
dulapului, încet coborând la baza lui. Nu avea putere să se țină pe propriile picioare. De cealaltă
parte, Bogdan a îmbrăcat halatul de medic. Era potrivit constituției sale fizice. Unicul aspect care
îl deranja erau mâinicele prea largi. În rest, haina părea să fie cusută special pentru dânsul.
Paznicul se uita la Bogdan. Începuse să râdă:
- Vă potriviți!
153
 Practicantul nu a dat nici de această dată atenție vorbelelor paznicului, dezbrăcându-se de
halat și pornind grăbit spre ieșire. Scaunul era fixat la fel cum l-a pus mai devreme în fața ușii. Îl
ferise și luase de acolo cămașa de forță împreună cu paltonul. Paltonul îl îmbrăcase, cămașa de
forță și halatul fusese împăturite. Încercarea de a le ascunde sub palton se dovedise nu cea mai
reușită. Ambele haine încăpeau sub îmbrăcămintea groasă de iarnă, dar, privind dintr-o parte,
părea suspect că Bogdan avea așa o burtă mare. A scos hainele înapoi. A revenit la paznic. Îl
găsise pe acesta stând în continuare în locul de mai înainte. Bogdan se aplecase, căci, gardianul
zăcea trântit jos lângă bara de metal de care era legat dulapul.
- Ai vreo pungă? Întreabă Bogdan.
Gardianul nu a răspuns, n-a scos nici un cuvânt, nici măcar un mârâit, ci își întinse capul
spre Bogdan, ca și cum, ar fi vrut să rostească ceva pe gură, dar îi era complicat s-o facă.
Pricepând intenția gardianului, practicantul se ferise de lângă el. Paznicul vomitase. Bogdan nu
avea deloc plăcere să vadă spectacolul. Începuse să se uite prin încăpere, poate, poate, găsește
vreo sacoșă în care să pună hainele. Sunetul caracteristic al vomismentului gardianului se
împrăștiase în toată camera. Bogdan căuta cu disperare punga, fiind presat atât de timp, cât și de
dorința de a ieși din încăpere fără a-l vedea pe paznic în starea în care se afla. Nici gând să-l
ajute. În mâna ținea cămașa de forță, dar nu găsea halatul, verificase dacă nu a rămas sub palton,
însă, acolo nu se găsea. Cercetase atent locul pe unde a mers, crezând că s-o fi desprins din mâna
și o fi căzut jos. La podea nu se zărea nici un halat. În schimb, se bucurase, aplecat fiind, găsise o
pungă numai bună pentru a ascunde în ea cămașa de forță. La prima vedere, punga se potrivea
mai mult pentru femei, lucru nițel deranjant pentru tânărul practicant, dar știind că nu are timp să
caute alta, se mulțumise cu cea găsită. Băgase cămașa de forță în pungă, întorcându-se grăbit
spre ieșirea din depozitul de haine. Chiar dacă avea pasul repezit, Bogdan se uita cu atenție pe
planșeul de jos al încăperii depozitului, în speranță că va da de urma halatului medical. Îl probase
anterior, era mărimea potrivită, nu putea să-l piardă. Deznădăjduit, făcuse câteva razii printre
polițele dulapurilor cu îmbrăcăminte. Se oprise în fața celui unde stătea rezemat paznicul.
Gardianul a scos niște sunete răgușite, mâinile sale se scăldau în propria vomă. Când îl zărise pe
Bogdan, ceruse de la acesta să-l ajute. Rezidentul nu voia să audă de așa ceva. Toată ființa lui
Bogdan era îndreptată spre a găsi halatul ori unul asemănător. Putea să-și dea duhul paznicul că
tot nu i-ar fi întins o mână de sprijin. Paznicul bolborosea în continuare că are nevoie urgentă să
se ducă la baie, de aceea, ar fi foarte recunoscător dacă Bogdan l-ar conduce acolo. Practicantul
îl privea pe gardian, starea acestuia se înrăutățea și totuși, atitudinea lui Bogdan nu se schimbase,
rigiditatea gândurilor se păstra. Uitându-se spre paznic, Bogdan observase o bucată de material
murdărit de voma gardianului. Poate că i s-ar fi trezit curiozitatea față de bucata de stofă dacă
paznicul nu o ridica de jos să-și șteargă gura. Conturul buzelor gardianului erau pătate de o
substanță albă, lipicioasă. A privit încă o dată la stofa pe care paznicul o folosea pe post de
ștergar. O recunoscuse. Bogdan găsise halatul ce-l căuta cu atât râvnă. Paznicul își ștergea fața
cu el. Fără a se gândi cum ajunse halatul la gardian, Bogdan se avântase deasupra paznicului
smulgându-i halatul înainte ca acesta să-și atingă buzele murdare de el. Cu trupul robust și plin
de mânie, tânărul practicant se năpustise ca un leu asupra unui iepure pe care voia să-l sfâșie.
Pentru Bogdan, paznicul era în acele momente un dușman de moarte, cel care-i furase obiectul
râvnit, chiar dacă, halatul ar fi putut lesne să cadă întâmplător lângă paznic. Nu era vinovat
paznicul. Acesta din urmă, fiind într-o stare de amorțeală a minții, nu și-a dat seama, l-a luat
pentru propriile sale nevoi. Paznicul începuse să se vaiete și să ceară îndurare, Bogdan îl lovise
câteva ori în coapsă și subțioară. O furie nestăvilită îl stăpânea pe tânărul practicant. Se uita la
halatul murdărit de lichidul îngălbenit.
154
 - Idiotule, cât am căutat-o, iar tu ai stricat-o! Îți arăt eu, striga Bogdan la paznic.
Gardianul tăcea. Acest fapt îl înfuriase și mai tare pe Bogdan. Practicantul îl izbise cu o
forță enormă de marginea muchiei raftului lângă care stătea sprijinit paznicul. Gardianul a scos
un icnit, urmat de un mormăit. Câteva picături roșii observase Bogdan că se preling pe podea,
acolo, în partea unde stătea rezemat capul paznicului. Le atinse cu mâna. Simți prezența
sângelui. A atins foarte ușor cu degetele capul paznicului, în regiunea cefei. Simți o umezeală a
firelor de păr. Lovitura puternică prin care Bogdan îl pălise pe paznic de muchia dulapului îi
provocase o hemoragie externă gardianului. Tânărul practicant se speriase, însă, nu atât demult
cât să intre în panică. Biografia lui Bogdan cuprinde evenimente în care a fost implicat în acte
criminale. Momentul în care se afla nu îl înspăimântase de moarte. A fost și mai îngrozitor, se
gândi dânsul. Îl zgâlțâise pe paznic de câteva ori, îl bătuse peste față, îi măsurase pulsul, dar
gardianul nu reacționa nici într-un fel. Constatând că acesta își dăduse duhul, Bogdan începea să
se enerveze. Totuși, frica pătrundea în trupul său prin toate căile posibile. Chiar dacă un mort în
fața lui zăcea, Bogdan nu se oprise să își ducă la îndeplinire misiunea. Luase halatul și îl înveli
într-o bluză de culoare neagră găsită pe un alt raft, apoi, făcând loc în punga unde se afla cămașa
de forță, băgase acolo halatul ascuns în acea bluză. Se gândise că haina medicală având câteva
pete pe ea ar putea să murdărească cămașa de forță, de aceea, a învelit-o în bluză. Uitase de timp.
Stând în fața paznicul, observase ora care o indica ceasul de la mâna acestuia. Era aproape de
vremea când vine în tura sa de muncă celălalt gardian. Nu avea nici o idee cum să scape de
trupul neînsuflețit al paznicului. Zâmbise. Se uitase la mâinile sale. Mânușile încă le purta pe ele.
Își zise în sinea sa că iarna ține cu dânsul. Măcar nu trebuie să-și facă griji de amprentele lăsate.
Apucâdu-l de haină, Bogdan a tras corpul neînsuflețit de lângă dulapul cu haine. Îl sprijini în
poziție orizontală paralelă cu podeaua. Rezidentul lovi cu putere în genunchii mortului. Apoi,
călcase cu picioarele peste mâinile acestuia. Trase cu mâna de îmbrăcămintea paznicului,
rupându-i buzunarul. Privise la trupul jerpelit al gadianului, era mulțumit de ceea ce făcuse.
Ferise într-o parte punga cu haine. Pe urmă răsturnase toate celelalte haine împreună cu dulapul
peste trupul lipsit de viață al pazicului. Tânărul practicant împinse dulapul în așa mod ca să pară
că obiectul a căzut peste cadavru fără a fi exercitată vreo forță din exterior. Scena regizată consta
în a picta imaginea unei morți rezultate în urma căderii peste corpul subțire al paznicului a
dulapului plin cu haine. Bogdan avuse grijă ca muchia marginii dulapului să cadă exact pe partea
capului unde curgea sângele. Se îngrijise să șteargă petele roșii căzute la început, căci, acestea nu
explicau cum au ajuns în acel loc. Nici o emoție de frică, nici o lacrimă, spaimă sau al sentiment
de teamă nu își găsea loc în mintea și trupul lui Bogdan. Doar jumătate de minută s-a aflat
Bogdan într-o stare de confuzie și, poate, nițel, de teamă.
Purtând o înfățișare lipsită de flexibilitate, mintea plină de experiența unei vieți criminale
bogate, găsise repede modalitatea de a înscena o moarte accidentală. Fără a sta mult să-și
privească capodopera de artă pictată, atât de vie, Bogdan luase punga cu haine și se îndreptase
repede spre ieșire. Descuiase lacătul, luând cu el cheile. Ușa nu o încuiase, lăsând-o descuiată
cum o găsise. Acest gest se explica prin faptul că Bogdan nu știa unde ținea paznicul cheile, nici
nu cunoștea dacă le avea cu el, respectiv, dacă ușa ar fi încuiată, se vor face presupuneri că a fost
cineva din afară care a închis-o. Ieșind din depozit, Bogdan își scoase mănușile, punându-le
deasupra bluzei în care învelise halatul de medic. A mers prin coridorul îngust pe care venise la
început. Înaintea lui, observa prin despărțitura peretelui cum mișunau trupuri de oameni trecând
dintr-o parte în alta și invers pe holul spitalului. Înghițind în sec, aranjându-și părul cu mâna,
tânărul practicant se grăbi să iasă din porțiunea îngustă de drum prin care se strecurase. Nu putea
aștept prea mult până lumea se va împrăștia, ar fi putut să-l observe cineva. Paznicul celălalt
155
urma să apară din clipă în clipă. Aplecându-și capul, ieși în viteză pe coridor îndreptându-se în
partea dreaptă a holului. Nu avea o direcție precisă, nu știa exact unde să se ducă. Bogdan
mergea, mergea și nu privea la lumea ce îi ieșea în cale. Zâmbete, strigăte, voci care-l salutau
toate acestea treceau prin urechile sale fără a reacționa în vreun fel. Chiar dacă nu era prima oară
când ucide un om, Bogdan nu avea înclinații de criminal, cel puțin, nu o făcea din plăcere.
Uitându-se, accidental, la fețele unora dintre cei pe care-i întâlnea în cale, dânsul părea că vede
chipul cufundat în vomă al gardianului, chip care îl roagă de ajutor și cere îndurare. Mergând în
continu, Bogdan își dădea seama că nu trebuie să atragă atenția asupra sa. Întrebase pe o
servitoare unde se află toaleta. Aceasta îi arătase locul. Bogdan s-a îndreptat imediat acolo.
Intrase în veceu, punga o ținea la el. Nu era nimeni înăuntru. Căuta un loc unde să ascundă
sacoșa cu haine, crezând că acest gest îl va face mai puțin suspect în eventualitatea în care s-ar fi
descoperit deja cadavrul paznicului. Privind cu atenție la podul din odaie, zărise o gaură de
ventilație. Se gândise să ascundă acolo punga. Gândul său fusese întrerupt de un sunet. Se
speriase. Își imagina c-au venit investigatorii. Stătea pe banca acuzațiilor, procurorul cerea să fie
închis pe viață. Scoțându-și telefonul din buzunar, privise la el. Cineva îi apela. Era un număr
cunoscut. Șirul de câteva cifre indica asupra faptul că nu poliția îl suna. Totuși, pericolul nu
dispărea, putea fi altă persoană, putea fi doctorul Petrovic, cineva i-o fi spus deja că el a intrat în
depozit. Se gândise la Ana. Unde o fi, pentru ea a făcut toate acestea. Dânsa trebuie să-l ajute. Ea
a fost cea care l-a rugat să îi aducă hainele. Dacă nu ar fi cerut, nu s-ar fi întâmplat toate acestea.
Bogdan începea să o învinovățească pe asistenta medicală de crima săvârșită. Apelul era încă în
defășurare, semn că apelantul vrea să vorbească neapărat cu el. Apăsase pe butonul de răspuns și
lipise celularul la ureche, fără a scoate o vorbă.
- Unde ești? Se auzise o voce de femeie. Ai luat ce te-am rugat?
Bogdan se afla lângă lavoar, s-a întors repede spre ușa veceului trăgând zăvorul. Se
liniștise, era Ana. Nu știa ce să-i răspundă. Va afla de moartea paznicului. Dacă recunoaște ceea
ce s-a întâmplat acolo, dânsa s-ar putea să-l predea la poliție. Iar dacă o anunță că nu a fost să ia
hainele, îl va dojeni că nu a reușit să facă un lucru așa simplu. Insistența și vocea plină de interes
a asistentei medicale îl grăbea pe Bogdan să răspundă.
- Am luat, spuse dânsul pe un ton nesigur.
- Ambele, ambele? Întreabă ea. Vino la mine în odaia destinată asistentelor medicale.
Știi unde este.
- Una e murdară, dar se poate de îmbrăcat, deși, o clătire zdravănă în apă i-ar lua
petele, răspunse tânărul practicant, vrând să explice murdăria de pe halatul medicului.
- Nu contează, important că le-ai obținut. Vino mai repede, îl îndemnase Ana. Eu te
aștept la intrare. Treci prin coridor și imediat cum ajungi la recepție, faci pe partea
stângă. Ne vedem acolo! Adăugase asistenta medicală.
- Vin chiar acum, a rostit Bogdan punând capăt conversației. Ana voia să-i mai
comunice ceva, așa i se păruse lui Bogdan, dar acesta nu o mai lăsase să vorbească
închizând telefonul și punându-l în buzunar.
Scoase din pungă mănușile și bluza în care era învelit halatul de medic. O despăturise
luând de acolo halatul. Se apropiase de lavoar. Câteva manipulări au fost de ajuns ca să curețe
petele de gălbeneață de pe haină. E drept, halatul devenise umed. Totuși, Bogdan prefera să-l
umezească și să șteargă orice pată care are legătură cu paznicul. Mănușile le curățase la fel,
acestea erau din piele, nu i-a luat mult timp să le șteargă. Cineva a tras de mânerul ușii de la baie.
Bogdan nu descuiase. Apropiindu-se, a așteptat până când a plecat. Apoi, scoțând din pungă
cămașa de forță, a schimbat poziția hainelor. După ce înveli înapoi în bluză, băgase primul în
156
pungă mănușile, urmând bluza care ascundea halatul, iar la sfârșit a fost introdusă cămașa de
forță. Mulțumit de ceea ce făcuse, Bogdan și-a lipit urechea de ușă. Nu era nimeni. A dat zăvorul
într-o parte ieșind val vârtej din încăpere fără a privi în direcția cuiva. De această dată, ajuns în
hol, nu mai mergea grăbit. Luase o poziție calmă, domoală. Pașii erau nici prea mari, nici prea
mici, dar îndeajuns cât să nu zăbovească prea mult timp. Îl zărise pe doctorul Petrovic, dar
fiindcă nu dorea să dea ochii cu acesta, se prefăcuse că nu-l vede trecând pe alături fără a-l
saluta. Ajuns la recepție, făcuse exact așa cum îi zise Ana. S-a îndreptat în partea stângă, pe
lângă recepție, mergând înainte.
Se înveselise. A zărit-o. Asistenta medicală îi făcuse semn să meargă spre dânsa. Ana
zâmbea, însă, Bogdan nu avea deloc motiv să fie vesel așa că fața lui a rămas inflexibilă la orice
surâs al surorii medicale. Ajungând lângă ea, aceasta îl apucase de mâna. Iuțind pasul l-a condus
spre cămăruța de serviciu personală. Când a intrat în prima odaie, cea mare, unde, de regulă stau
toate surorile medicale, Bogdan observase câteva dintre asistente. Acestea i-au zâmbit de îndată
cum l-au zărit. El nu dăduse nici o atenție. Voia să dispară cât mai repede de acolo. Ana a trecut
ca fulgerul pe lângă ele, fără a scoate o vorbă. Ambii au intrat în odaia surorii medicale. Deși,
una dintre surorile medicale a încercat să-i introducă în discuția lor, nici Ana, nici Bogdan n-au
acceptat invitația.
Aflându-se în odăița asistenei medicale, Ana îi făcuse semn lui Bogdan să se așeze pe pat.
Asistenta se apropiase de ușă, o încuiase, iar pe deasupra mai băgase un zăvor din metal.
Întorcându-se cu fața către Bogdan, îi zise cu o voce care trăda curiozitatea neastâmpărată a
Anei:
- Ai găsit? Spune-mi că ai reușit să aduci ce te-am rugat!
Bogdan tăcuse. Se utia la chipul îngrijorat al asistentei medicale. Era frumoasă, plină de
grație, precum o zână în lanul de flori primăvara. Tăcerea lui Bogdan o copleșea pe asistenta
medicală. Aceasta se reprezi spre dânsul, îi apucase din mâna punga pe care o ținea. Scoase din
ea hainele. Le înșirase înaintea lui, ochii ei sclipeau. Se uita la Bogdan, ca și cum, ar vrea să-i
mulțumească pentru gestul său. Tânărul practicant uitase în acele clipe de fapta criminală
săvârșită câteva minute în urmă. Trupul de cariatidă al Anei, în haina albă care îi acoperea
formele suave, părea că îl cheamă să se înfrupte din el. Sora medicală continua să se uite la
cămășa de forță și halatul medicului. Dacă nu ar fi fost în spital, probabil, striga cât putea de tare
de bucurie. Bogdan, așezat pe pat, o devora din privi.
- Ai reușit! Exclamase bucuroasă Ana. Ți-ai îndeplinit promisiunea.
- De dragul tău am făcut-o! Să știi că aș mai face-o odată dacă mi-ai cere, zise Bogdan,
făcând aluzie la cele întâmplate în depozit, deși, Ana nu avea deloc idee despre
aceasta.
- Le-ai măsurat? Îți vin? Întreabă ea, făcând-o mimică nedumerită și totodată,
îngândurată.
Tânărul practicant se ridicase de pe pat. Venise aproape de asistentă. O prinse de mijloc.
Ana se sfii, deși, nu se ferise. Simțea o căldură în jurul taliei, căldură venea de la brațul puternic
al lui Bogdan.
- Da, mi se potrivesc. Vrei să mă vezi îmbrăcat în ele, răspunse Bogdan, apropiindu-și
buzele și vorbindu-i în șoaptă Anei.
Asistenta medicală zâmbise.
- Vreau, chiar acum vreau să văd cum îți stă! Exclamase sora medicală, întinzându-i
hainele. Mai întâi halatul, adăugase ea.

157
 Bogdan o sărutase. Ana scăpase hainele din mâna, lăsându-se pradă în mreaja de fericire
ce se revărsa peste ea, cuplându-se în focul pasiunii aprins între dânsa și tânărul practicant.
Sărutul celor doi avuse un efect îmbătător. Unul câte unul, nasturii de la uniforma medicală a
Anei se desfăceau. În același ritm, de pe corpul lui Bogdan se răreau hainele. Cuprinși de
nebunia iubirii, împleticiți într-o stare de demență trupească, cât și psihică, trupurile celor doi se
lipeau unul de celălalt. Sărutul devenise mai mult decât o atingere a buzelor, mișcările pasionale
îi făcuseră să dea frâu liber poftelor trupești. În mai puțin de două minute, Ana și Bogdan,
deveniseră actorii unui act de amor care se consuma în patul din camera ei de serviciu. Asistenta
medicală uitase cu desăvârșire de cămașă și halatul aduse mai devreme. Trupul ei, dezgolit,
semăna cu nectarul zeilor din care se înfrumpta Bogdan. Scena de amor devenea tot mai incinsă.
Ambii uitaseră unde se află. În spital, acolo unde, Ana, era soră medicală, putea fi în orice
moment chemată la vreo urgență. Pentru asistenta medicală nu fusese prima peripeție de acest
fel. Cel de al doilea iubit al ei, de care se despărțise cu jumătate de an în urmă, prima partidă de
amor o avuse într-o cameră din sala de cinema. Trebuie menționat că atunci, Ana, consumase
câteva pahare de vin, efectul alcoolului făcând-o să-și satisfacă poftele sexuale cu prietenul său
chiar în cinematograf. Ana nu este o persoană dezmățată, desfrânată. Dânsa s-a iubit doar cu
două persoane, foștii ei parteneri. A profitat de ocazie. Chiar dacă a făcut-o în locuri mai
deschise, nu se simte cumva rușinată.
Acum, în cămăruța ei de serviciu, dânsa nu consumase alcool, nici nu fusese obligată să
întrețină un raport sexual. Asistenta se lăsase dusă de val. Mâinile dure ale lui Bogdan o
cuprindeau în brațe. Săruturile delicate pe trupul ei îi transmiteau o senzație de delectare
sublimă. Nu mai putea să se controleze, tot așa, cum și Bogdan căzuse în plasa plăcerilor
trupului. Pasiunea dintre cei doi creștea. Își spuneau cuvinte de laudă. Bogdan vruse să o sărute
pe buze, Ana se speriase, ridicându-se din pat. Un strigăt puternic se auzise din holul spitalului.
Asistenta începuse să-și caute haine și să le îmbrace una câte una. Bogdan o întrebase dacă s-a
întâmplat ceva, dacă a făcut el vreo greșeală. Ana îi atrase atenția asupra strigătului. Țipătul nu
se oprea. Asistenta medicală își căuta uniforma de serviciu, zicându-i în același timp lui Bogdan:
- Nu e pacient!
- Cine? Întrebase tânărul practicant, uitându-se mirat la sora medicală și ridicându-se
din pat fără prea mare dorință de a face acest lucru, semn că, îl ura din toată inima pe
cel care urla în coridor.
- Strigătul. Nu e de la vreun pacient. Seamănă cu vocea paznicului Filip, ceva grav
trebuie să se fi întâmplat! Spuse Ana. Își găsise uniforma, o îmbrăcase. Să mergem
mai repede, adăugase aceasta, îndemnându-l pe Bogdan să se îmbrace.
Bogdan simțea parcă, mâinile nu-l mai ascultă. Auzind numele paznicului, pe care îl
rostise Ana, pricepuse. Acesta găsise cadavrului coelgului său de serviciu. Se uita la asistenta
medicală cu o privire îndurerată, aproape să verse o lacrimă. Ana luase de jos cămașa de forță și
halatul de medic. Le-a pus într-un sertar de la noptieră.
- Vedem ce se întâmplă, apoi, ne apucăm de plan, zise asistenta medicală, apropiindu-
se de ușă. Hai, ce stai așa înmărmurit? Pari a fi stană de piatră! Bogdane, să mergem!
Exclamase sora medicală văzându-l pe Bogdan care stătea ca înlemnit.
- Știu! Zise Bogdan pe un ton grav.
- Ce știi? întreabă Ana, nepricepând ce vreasă spună tânărul practicant.
Bogdan se ridicase din pat, își luase bluza de jos și se îmbrăcase cu ea. Ana îl privea
curioasă, așteptând de la el explicații. Tânărul practicant se îndreptase spre noptieră, trase de

158
sertar scoțând de acolo punga în care se aflau hainele. O întinse pe pat, apoi, întorcându-se cu
fața spre Ana, o întrebase:
- Ce vrei să faci cu ele?
- Șșșșșșșșș, spuse Ana, vrând parcă să-l prevină pe Bogdan să nu vorbească despre
aceasta, căci, s-ar putea să îi audă cineva. Îți spun pe urmă, acum, trebuie să mergem
în coridor. Nu te pot lăsa singur aici. Doctorul Petrovic voia să vorbească cu tine.
- Știu! Repetase iarăși Bogdan, vocea tremurându-i. E din cauza lor, adăugase dânsul,
arătând cu degetul spre cămașa de forță și halatul de medic. Ana, strigase Bogdan,
fără să-i mai pese dacă-l aude cineva. Ana! Am făcut-o de dragul tău, te iubesc! O
apucase de mijloc apropiindu-se de ea.
Asistenta medicală îl privea cu ochii mari, largi, neînțelegând ce tot spune.
- Ce ai făcut, ce vrei să îmi zici? Întreabă ea simțindu-i respirația grea pe pieptul firav.
Să mergem!
- Strigătul vine de la depozit! Zise Bogdan. L-au găsit.
- Pe cine? Întreabă Ana, fiind aproape de clanță și trăgând de ea.
- Nu deschide, te rog, nu acum! A oprit-o tânărul practicant. Mă vor găsi!
Sora medicală începuse să tremure. Bogdan o ținea de mâna cu putere părând că ar vrea
să o țină pe loc fără a-i da drumul. Bogdan nu scotea nici o vorbă, mâna zdravănă încleșta brațul
firav al Anei. Asistenta medicală îi spuse că o doare. Voia s-o lese.
- Ana, am ucis un om! Spuse Bogdan trăgând-o din fața ușii pe sora medicală.
Zmuncitura fusese puternică încât o făcuse pe asistenta medicală să își piardă echilibrul.
Câteva lacrimi în apăruse pe chip.
Bogdan observase secreția incoloră pe obrazul femeii. Înspăimântat că a pățit ceva, o
ajutase să se ridice, cerându-și scuze.
- Ana, am ucis un om! Repetase tânărul practicant.
Asistenta medicală începusă să se depărteze de Bogdan. Acesta însă mergea în direcția
dânsei. Ana era la marginea peretelui, încă un pas și ar fi căzut peste geamul deschis. Se aflau la
etajul doi, o căzătură ar putea fi fatală pentru asistenta medicală.
- Nu te apropia de mine! Strigase Ana. Chem paza dacă mai faci un pas!
- Pentru tine am făcut-o! Pentru tine! Nu a fost intenționat! Spuse Bogdan, oprindu-se
din mers.
- Nuștiu la ce te referi, dar te-ai schimbat brusc cum ai auzit acel strigăt puternic din
coridor, lasă-mă să ies! Zise dânsa, vrând să treacă pe alături de Bogdan.
Tânărul practicant nu îi dădea voie. Luase de pe masă cămășa de forță și halatul de
medic, i le aruncase asistentei medicale, spunându-i:
- Ești complice! Ochii lui Bogdan semănău cu cei ai unui vultur care se apropie să-și
prindă prada în gheare.
Ana se simțea neputincioasă în fața lui. Câteva minute în urmă erau cuprinși de o pasiune
nebună, incontrolabilă, dorită, iar acum, în fața ei stă aceeași persaonă, însă, schimbată radical,
gata să o devoreze la primul pas greșit.
- Trebuie să îmi promiți că nu spui la nimeni! Ana, nu așa vreau să fie relația noastră,
iartă-mă! Promite-mi! Vorbele tânărului practicant deveneau mai blânde, după care
începeau să pară amenințătoare.
Întorcându-se cu privirea spre geam, asistenta medicală văzuse în curte câțiva măturători.
Primul gând fusese să strige după ajutor. O mâna fioroasă o apucase de umăr trăgând-o înapoi.
Era Bogdan.
159
 - De ce îmi faci aceasta? Întreabă Ana, uitându-se cu ochii înlăcrimați la Bogdan.
Tânărul practicant o îmbrățișase chiar dacă sora medicală nu voia aceasta. Apoi, luând de
jos cămașa de forță, îi explicase în sfârșit ce se întâmplase la depozit:
- ... Nu l-am împins intenționat, se pălise de marginea muchiei dulapului. Sângele îi
țâșni pe întreagta față. Te rog, crede-mă! adăugase Bogdan la finele povestei.
- Nu trebuia să intri dacă ai văzut că e acolo! Spuse asistenta medicală îngrozită de ceea
ce auzise. Nu era atât de important să aduci ceea ce te-am rugat.
- Ți-am făgăduit că le găsesc. Uită-te, stau în fața ta acum! exclamase Bogdan,
arătându-i cu degetul spre îmbrăcămintea adusă.
- Dar...dar... a murit... prețul e mare...îngânase Ana. Starea de șoc o ținea amorțită pe
asistenta medicală.
În afara camerei strigătele se auzeau în continuare. Nu mai erau atât de agitate ca înainte,
totuși, tropotul asurzitor al picioarelor se făcea resimțit chiar și în camera unde se aflau cei doi.
Un sunet de sirenă fusese sesizat. Bogdan se furișase să vadă la geam ce se întâmpla afară, căci,
sunetul de acolo venea. Observase o mașină de poliție. Intrase în grabă în curtea spitalului. Un
medic îi chemase pe agenți să intre în interiorul clădirii. Bogdan îi urmărea pe polițiști, aceștia,
vreo trei la număr, ieșiră repede din mașină și se îndreptară în direcția arătată de medic. Cât de
mult ar fi vrt să-i urmărească, tânărul practicant nu a putut vedea, agenții și doctorul intraseră în
spital.
- Vezi, au chemat poliția! Mă caută! Te rog să nu mă denunți. Doar tu cunoști ce s-a
întâmplat acolo. Ești complice, auzi, complice! Rostise Bogdan pe un ton grav,
privind-o furios pe Ana. Femeia stătea zgribulită lângă perete.
Conștiința Anei se plasa în două luntre. Pe de o parte, Bogdan, un bărbat chipeș, simpatic
și de care începea să fie legată printr-un sentiment de amiciție romantică, iar pe de altă parte, în
câteva minute, același bărbat, s-a transformat într-un demon de care voia să scape. Se uita la
tânărul practicant. Acesta avea în mâna cămașa de forță. Jos stătea aruncat halatul de medic. Îi
trebuiau acestea. I-a promis mamei lui Emil că o va ajuta să-și vadă fiul. Are nevoie de Bogdan.
El joacă un rol important în planul făcut de dânsa în privința pacientului. Moartea paznicului nu
a fost cauzată de intenția directă a rezidentului să-l ucidă, acest gând o liniștea pe Ana. Nu voia
să tăinuiască fapta criminală făcută de Bogdan, în același timp, acesta ar fi putut să spună despre
ea că i-a cerut să aducă acele haine. Se vor face cercetări, anchete, explicații. Asistenta medicală
vedea mutra Ilinkăi, satisfăcută de chinul pe care îl va trăi sora medicală. Bogdan privea mai
departe la geam, după care, se avântase spre ușă, își atinse urechea de bucata de lemn. Acest gest
al său pentru Ana fusese momentul de hotărâre. Îndreptându-se spre Bogdan, îl apucase de mână.
Tânărul practicant se speriase. Întorcându-se, ar fi lovit-o dacă Ana nu i-ar fi vorbit chiar în
același moment:
- Îți promit! Nimeni nu va afla secretul nostru. Planul meu nu va fi distrus din cauza
unei morți accidentale. Să mergem!
Tonalitatea vocii surorii medicale inspira încredere. Bogdan o îmbrățișase spunându-i că
este foarte bucuros de decizia pe care a luat-o.
- Care ți-i planul? Întreabă tânărul practicant! Mă faci curios, însă nu îmi explici. Știu
că e legat de Emil, am priceput din prima clipă când mi-ai cerut să îți aduc hainele
acestea. Dar tot nu înțeleg ce anume vrei să faci, zi-mi te rog? Vorbise Bogdan în
șoaptă, tot continuând să tragă cu urechea la ușa camerei.
Halatul de medic care stătea aruncat jos, fusese ridicat de către asistenta medicală. I-l
dăduse lui Bogdan, zicându-i:
160
 - Va trebui să-l îmbrăcăm pe Emil cu el. Sunteți cam de aceeași înălțime și corpulență.
Nu în zădar am cerut să fie pe mărimea ta.
- Să-l îmbrăcăm în halat, dar..? se arătase mirat Bogdan.
Ana l-a întrerupt din vorbă pentru a continua.
- Da, exact. Tu vei fi îmbrăcat în aceasta! Spuse asistenta medicală, arătându-i cămașa
de forță. Vei fi în rolul lui Emi...
- Ană, Ană, fată, ieși ... vino de urgență la recepție! O voce se auzi strigând de cealaltă
parte a ușii.
Discuția cu Bogdan se opri. Bogdan îi făcuse semn cu degetul să tacă. Ana s-a retras spre
geam, iar Bogdan se rezemase lângă peretele apropiat de la intrare în cămăruță. De cealaltă parte,
vocea continua agitată să o cheme pe asistenta medicală.
- Fato, a venit poliția. Trebuie să ne prezentăm toate asistentele medicale. Urgent. A
murit un angajat. Nu știu cine, vino mai repede. Câteva lovituri puternici fusese date
în ușă. Probabil, persoana care striga era nemulțumită că sora medicală nu-i răspunde
la solicitările sale. Se auziseră câțiva pași îndepărtându-se de cămăruță, nu fără să
arunce câteva cuvinte necenzurate în adresa Anei, căci, aceasta din urmă nu dădea
deloc de știre.
Bogdan ținea mâna pe clanță. Chiar dacă ușa era încuiată, acesta oricum apucase de
mâner trăgându-l în partea de sus. Ana se apropiase de rezident.
- Trebuie să mergem! Altfel, vor apărea suspiciuni. Spuse ea, ascunzând halatul și
cămașa de forță într-o pungă.
- Cu ele ce facem? Întreabă Bogdan, arătând spre haine.
- Trebuie să le ascundem, răspunse Ana.
- Dar unde? Dacă vor face cercetări, percheziții? Le pot găsi.
- Am o idee. Să mergem. Îmbracă-l. Spuse Ana, dându-i halatul de medic lui Bogdan.
Halatul pe care l-ai adus nu este al nimănui. Poți să-l porți. Așa nu vei atrage atenția
cuiva. Cămașa de forță o ducem la Emil în cameră. Suntem un spital de psihiatrie. E
ceva firesc ca pacienții să fie încarcerați în aceste costume.
- Cu fiecare clipă cunoscându-te, te plac mai mult! Zâmbise Bogdan. Să mergem. O
apucase pe Ana de mâna și ieșiră din cămăruță, dar nu înainte să verifice dacă se află
sau nu cineva în hol.
Prima ieși asistenta medicală. Apoi, la semnul ei, își făcuse apariția Bogdan. Ambii
părăsiseră în grabă camera asistentelor medicale. Au avut noroc, în camera mare nu se zărea nici
o colegă.
Tânărul practicant purta halatul pe care îl luase de la depozit. Ana avea ascunsă sub
costumul ei cămașa de forță. Gălăgie mare se făcea în partea de sud a coridorului, acolo unde se
află depozitul. Un agent de poliție, văzându-i, îi opriră pe cei doi, zicându-le că nu au voie să
meargă în direcția depozitului.
- Ce s-a întâmplat? Întreabă Ana cu o față înspăimântată!
- A fost găsit mort paznicul depozitului. Se fac cercetări. Dacă cunoașteți ceva despre
acest caz, rugăm să ne informați. Pentru moment, accesul spre depozit este
restricționat. Văd că putați haine medicinale. Probabil, sunteți angajați! Duceți-vă la
recepție. Se fac interogări a tuturor lucrătorilor.
- O, ce tragedie. Știți ce s-a întâmplat? Întrabase iarăși Ana pe agentul de poliție. Cum
a murit, cauza?

161
 - Nu. Vă rugăm să părăsiți locul, spuse polițistul, arătându-le celor doi să facă cale
întoarsă.
- Să mergem, apucând-o de braț pe asistenta medicală, zise Bogdan pe un ton calm.
Domnul polițist știe ce face.
Bogdan nu voia să zăbovească prea mult lângă agentul de poliție. Pricepând că nu este
cazul să-i adreseze întrebări, altfel, ar fi suspect acest lucru, o oprise pe asistenta medicală să fie
prea curioasă. Ambii se îndreptau acum spre camera de recepție, acolo unde, după spusele
agentului de poliție, are loc interogatoriul angajațior. Dar era o problemă. Cămașa de forță, Ana
nu a reușit să o ascundă. Salonul unde stătea pacientul Emil se afla chiar în zona cu acces
restricționat. Asistenta medicală își amintise de Emir, copilul pe care Ilinka îl neglija. Salonul
acestuia e în corpul opus al clădirii. Îi dăduse lui Bogdan indicațiile de rigoare, iar acesta, luând
cămașa de forță, plecase cu ea spre camera unde se afla pacientul. Înainte de a pleca, Bogdan se
uitase în ochii Anei, zicând:
- Te rog, mi-ai promis. Nu mă trăda!
- Nu o voi face, dragule! Îl sărutase pe buze. Săturul ar fi continuat mult timp, însă,
cineva deschise ușa de la intrarea în hol. Cei doi s-au dăspărțit.
Bogdan se îndreptase spre salonul în care era internat Emir, iar Ana a pășit în grabă spre
sala unde stătea recepționera. Persoana care ieșise de acolo mai devreme, se dovedise a fi o
asistentă medicală. Katarina, medicul, în subordinea căruia se afă Ilinka.
- Du-te, ești și tu chemată. Ai aflat cred ce s-a întâmplat? Of, Doamne, ce grozăvie.
spuse Katarina punându-și ambele mâini pe față.
- Da, mi-a spus agentul de poliție. Însă nu am înțeles tare multe, răspunse Ana,
prefăcându-se că nu pricepe.
- E prima dată când se întâmplă așa ceva la noi în spital. Au mai fost cazuri, dar toți
erau pacienți. Lucrători să moară la serviciu, nu îmi amintesc, rosti Katarina,
deschizând ușa și îndemnând-o pe Ana să intre.
Asistenta medicală înghițise în sec, făcând pași mărunți, pășise în sală, în urma ei,
Katarina îi spuse:
- Te căuta Ilinka. Zicea ceva de un oarecare pacient Emir. Trebuie să-l găsească.
- Știu! Exclamase Ana, însă, fără a adăuga ceva, intrase în încăpere, ușa închizându-se
în urma ei. După doi pași făcuți, sora medicală a vrut să întoarcă înapoi, dar unul
dintre agenții de poliție o observase. Se apropiase de ea și îi zise:
- Cine sunteți?
- Ana, asistenta medicală a doctorului Petrovic, răspunse sora medicală cu o voce
răgușită.
- Așteptați, vă rog!
În sală erau încă câțiva angajați. Toți stăteau în rând. Câteva dintre persoane îi păreau
cunoscute. Ana intenționa să se apropie de ele. Voia să le întrebe în privința motivului pentru
care stau acolo. Însă, imediat, agentul de poliție o oprise din mers.
- Vă rog, opriți-vă! Nu intrați în discuție cu alți angajați. Până la finisarea audierilor,
nimeni nu discută. Un metru distanță, vă rog!
Ana se subordonase ordinului dat de polițist. Își ocupase rândul. Înaintea ei stăteau încă
trei persoane. Două dintre ele erau surori medicale. Le cunoștea, deși, nu are mult timp de când
activează în spital. S-a împrietenit, dacă să zică așa, cu câteva dintre angajate. Cea de a treia
persoană nu o cunoaște. Probabil e medic din altă secție. La cum este îmbrăcat, halatul alb,
imaculat, ochelarii trași peste nas și cu stetoscopul în mână, cel mai probabil, e doctor. Toate
162
cele trei persoane, plus Ana, stăteau într-un rând format dintr-o coloană. Înaintea lor, se zărea o
ușă închisă de după care se auzeau voci seci. Era ușa sălii unde se făceau consultații. În sală nu
se mai aflau nici o altă persoană, deși, era încăperea de primire a vizitatorilor, recepția, aici
mereu era plin de oameni. Acum, însă, pustietate. Doar cinci persoane, stăteau în tăcere. Ușa de
la consultații se deschise, de acolo ieșise un domn. Polițistul îl rugase să părăsească sala fără a
comunica cu alte persoane până la ieșirea din încăpere. Chipul bărbatului era atât de palid că și
gălbenușul de ou ar fi fost mai puțin colorat ca fața lui. Ana începea să simtă frica. Teama
creștea cu atât mai mult cu cât vedea cum rândul din fața ei se micșorază. În pragul ușii unde se
țineau audierile își făcuse apariția un alt polițist. Acesta avea în mâna o foaie. O cercetase cu
atenție, apoi, privise la cele patru persoane care așteptau să intre la interogatoriu. Agentul de
poliție își netezi mustața, spunând:
- Ana Patopolis, dacă este, să intre!
Un strănut răsunător se auzise în sală. Ridicând mâna, Ana rostise:
- Eu sunt!
- Vă rog, cu actul de identitate, intrați! Îi zise agentul de poliție.
- Nu îl am la mine. Mă duc să-l aduc din geantă, spuse asistenta medicală.
- Nu-i o problemă. Îl aduceți imediat după ce facem interogarea, adăugase polițistul,
totodată, făcându-i semn să intre.
Asistenta medicală ieșise din rândul în care stătea pășind cu picioarele pe podeau din
marmură a sălii. Derutată de schimbarea ce a avut loc, căci, dânsa credea că va fi a patra
persoană care urma să fie interogată, Ana intrase într-o stare de panică. Avea la dispoziție câteva
zeci de secunde să se liniștească. Făcea pasul mic pentru a avea timp cât mai mult să se calmeze.
Poliţistul o urmărea cu atenţie, ochii aestuia păreau că o trag spre el. Zâmbise strident. Asistenta
medicală ajunse în faţa camerei, făcuse doi paşi înainte, apoi, intrase în încăpere. În urma ei,
agentul de poliţie închise uşa, zicându-i preventiv celuilalt coleg al său să nu permită nimănui să
facă gălăgie şi să aibă grijă ca persoanele care urmează să fie interogate să nu vorbească între ele.
Tonalitatea şi felul cum îi vorbise o făcuse pe Ana să creadă că poliţistul care o va interoga este
superiorul celuilalt. Cu o foaie şi un pix în mână, agentul de poliţie îi zise surorii medicale să se
aşeze.
- Staţi pe scaun, discuţia va fi mai confortabilă aşa. Ţineţi aceeasta, notaţi-vă numele,
prenumele, funcţia, spuse poliţistul, întinzându-i asistentei medicale foaia şi pixul.
Ana le apucase cu amândouă mâinile, ca şi cum, ar fi prea grele să fie ţinute numai cu
una. Se aşezase pe scaun, dar nu din dorinţa de a se odihni, ci, fiindcă nu voia să dea de bănuit în
vreun fel. Poliţistul se aşezase, de asemenea, pe scaunul alăturat poziționat în direcția opusă a
mesei. Ţinea în mână o hârtie groasă, de carton. Din buzunar a luat un toc făcând câteva notiţe
într-un carnețel. Ana urmărea orice mişcare a agentului de poliţie, vrând să îl aibă sub vedere
mereu.
- Aţi notat? întreabă poliţistul, privind-o pe asistenta medicală cu o mimică serioasă.
- Da, poftim, răspunse Ana, punând mâna pe foaie şi împingând-o pe suprafaţa mesei spre
poliţist.
Acesta o luase, o verificase şi apoi, o băgase în hârtia de carton. Ana începusă să
transpire, simţea cum secreţia eliminată de porii pielii îi umezeşte fruntea, transpirația făcând un
mic pârâiaș de apă sărată pe chipul ei. Şterse cu mâna faţa, pe halat se formase o pată umedă.
- Vă este cald? întreabă poliţistul, pot să deschid uşa!
- Nu, nu. Nu trebuie, am vizitat acum un pacient care se dovedise a fi foarte agitat. M-am
încălzit cât timp mă chinuisem să-l calmez, răspunse Ana, inventând această minciună pe loc.
163
 - Lucraţi în calitate de asistentă medicală, da? întreabă agentul de poliţie, notând ceva în
materialul de carton.
- Da, am fost angajată acum o săptămână, chiar mai mult, o săptămână şi o zi, spuse Ana,
zâmbind.
- Ştiţi de ce sunteţi chemată aici? De ce a venit poliţia în spital?
- Mi-a zis unul dintre colegii dumneavoastră că a fost găsită o personă decedată, nu
cunosc multe detalii. Am auzit strigăte în timp ce îngrijeam de un pacient. Curioasă să văd de
unde vin sunetele agitate, am ieşit pe coridor şi apoi, am aflat de la colegul dumitale, zise
asistenta medicală cu o voce liniştită. Credeam că are criză unul dintre pacienţii noştri, ştiţi cum
e, în asemenea instituţii e ceva firesc să fie zgomote, strigăte, ţipete. Sunt nouă aici, încă nu m-
am obişnuit, de aceea am şi vrut să văd de unde vine strigătele.
- Unde mai exact vă aflaţi în momentul când aţi auzit acele strigăte? întreabă poliţistul,
făcând iarăşi câteva notiţe în carnet. Se ridicase de pe scaun, pieptul său era tras înainte,
impunând parcă respect pentru statutul pe care îl are. Vârsta sa era una medie, probabil, în jurul
la patruzeci și cinci de ani.
- În secţia de internare a copiilor în situaţii de criză. Se află în alt compartiment a
blocului, răspunse Ana. Dar cine a murit? E angajat? Spuneţi-mi, vă rog? cu o faţă speriată,
asistenta îl rugase pe agentul de poliţie să îi ofere explicaţii, deşi, cunoştea de fapt despre cine
era vorba. Voia să pară cât mai credibilă în ceea ce spune. Dacă nu ar fi fost Emil, ajutorul de
care avea nevoie de la Bogdan, Ana l-ar fi denunțat chiar acum pe tânărul practicant, însă, știa că
acest fapt va crea necazuri și pentru dânsa. Ce a fost, a fost, omul murise, apoi, din vorba lui
Bogdan, nu fusese cu intenție.
- Marko Pertic, îl cunoașteți? zise polițistul, plimbându-se dintr-o parte în alta a camerii.
- Știu că paznicul depozitului se numește Marko, nu cunosc numele de familie. E
persoana care îmi dă hainele în fiecare schimb. O doamne, el e? se arată uimită și oripilată Ana.
- A fost găsit mort, sunt urme de violență, exclamase polițistul. Se fac cercetări.
- Sunt acuzată de ceva? se speriase Ana, ridicându-se de pe scaun.
- Calm doamnă! Nu a spus nimeni că vă acuză. Spuneți-mi, când ultima dată ați vorbit cu
răposatul, avea probleme de sănătate, era în conflict cu unii dintre colegi? Întreabă polițistul
continuând să facă notări în foaia de carton.
Asistenta medicală își pierduse luciditatea pentru câteva clipe. Totuși, revenindu-și ușor
și înțelegând că trebuie să joace rolul până la sfârșit ori altfel, va fi descoperită, continuase:
- Am vorbit vinerea trecută. Se terminase schimbul, i-am dat uniforma. Nu am stat la
taclale, douăzeci secunde dacă a durat toată discuția. Nu știu, nu sunt demult aici, nu-l
cunosc foarte bine, nici nu am auzit ceva despre el. În rest, nu am ce să vă spun, zise
Ana, așezându-se liniștită pe scaun. Se uitase la telefon, acesta nu era deconectat.
Polițistul făcuse câteva înscrieri, în același timp, sora medicală, profitând că agentul nu se
uita la ea, deconectase telefonul, se gândise că în orice secundă ar putea să o sune Bogdan, nu ar
fi cel mai potrivit moment. Cât demult ar vrea ea să-l trădeze și să îl denunțe la poliție, însă,
chipul Teodorei pe care-l vedea aievea în fața ochilor, o făcea să se abțină. I-a promis că îi va
organiza o întrevedere cu fiul ei, o va face.
- Astăzi tot ați luat uniforma de la depozit? Întreabă agentul de poliție.
- Nu, răspunse Ana, fermă în vorba ei.
- Atunci, cum de sunteți îmbrăcată în ea la moment? Se interesase polițistul.

164
 - Mi-a dat-o vineri. Ca să mă înțelegeți, după terminarea schimbului, am întors hainele
căci erau murdare, totodată, am luat altele în loc, răspunse Ana, aproape să intre în
panică.
Agentul de poliție mornăise ceva. De după ușă se auzise o voce aprinsă care ordona
liniște în sală. Probabil era celălalt polițist care îi păzea pe colegii de serviciu ai Anei. În camera
unde se afla asistenta medicală o tăcere teribilă se lăsase. Ana privea la agentul de poliție care
continua să noteze. Acesta nu mai adresase alte întrebări. Sora medicală înghițea în sec, nu putea
să înțeleagă ce tot scria el acolo. Își imagina că au descoperit-o. S-a dat de gol, au aflat probabil
de complicitatea ei la crimă. Într-un fel, Ana se considera organizatorul omorului paznicului. Ea
l-a rugat pe Bogdan să se ducă după haine, ea este cea care l-a călăuzit cum să o facă. Gândurile
la crima comisă și tăcerea polițistului o zbuciumau. Polițistul făcuse niște mișcări bruște. Își
îndoise degetele, de parcă, s-ar fi pregătit de o bătălie pe ringul de box. Se apropiase de asistenta
medicală și îi puse mâna pe umăr. Ana încremenise, crezând că în chiar imediat următoarea
secundă acesta îi va pune cătușele pe mână. O fi adulmecat ceva și a fost descoperită.
Polițistul întinde mâna și îi zice:
- Vă rog, permiteți-mi!
Ana îi arătase mâna fără a înțelege ce se petrecea. Polițistul o ajutase să se ridice de pe
scaun. Ochii lui sclipeau. Se vedea că are o anumită simpatie pentru asistenta medicală. Ana
arăta rigiditate. Agentul de poliție a condus-o până la ieșirea din cameră, dar înainte ca Ana să
iasă, polițistul i-a zis:
- Dacă apare vreo problemă, vă rog, să mă contactați, iată numărul meu, exclamase
polițistul și îi întinse Anei o carte de vizită.
- Da, sigur domnule polițist! Răspunse Ana pe un ton calm, grăbindu-se să iasă cât mai
repede din odaie. Nu se simțea în apele sale. Întregul corp era cuprins de teamă.
- Goran, zi-mi Goran, precizase agentul de poliție.
Femeia își dăduse seama că dacă prelungește prezența ei în cameră, are să intre într-o
discuție de altă natură, nu voia însă să-l supere pe polițist, de aceea, cerându-și scuzele de
rigoare, mulțumindu-i polițistului pentru că își oferă serviciile sale, își luase rămas bun și
plecase.
- Sper să descoperiți adevărul, adăugase Ana, fără a înțelege de ce a spus-o. Părăsi
încăperea de îndată.
Polițistul îi rosti ceva, însă, asistenta medicală nu mai stătuse să-l asculte. Văzându-se
ieșită din cameră, fără a mai trage atenție la cei prezenți, ieșise în goană și se îndreptase spre
locul unde era Emir. Ana își conectase telefonul. Formase numărul lui Bogdan. Mersul ei era
repezit. Lumea care-i apărea în cale părea că nici nu există pentru sora medicală. Cineva o
salutase, alții îi făcuse semn cu mâna, dar Ana era imună la orice acțiune din exterior. Gândurile
și trupul ei se concentrase într-un singur punct. Își zise în sinea ei că astăzi seara va punea în
practică planul ei de eliberare a lui Emil. Însă, problema era în poliția care face cercetări. Un
obstacol neprevăzut, ce va îngreuna lucrurile. În unele locuri alerga, văzând că nu este nimeni,
apoi, mergea cu pasul mărit printre oameni, încercând să nu pară îngrijorată. Bogdan nu
răspundea la telefon, sunetele, totuși, se duceau, iar acest lucru o făcuse să se îngândureze și mai
tare. Probabil se întâmplase ceva. Ana își imagina că Bogdan a fost prins de agenții de poliție.
Mai avea câțiva metri până la locul unde stătea Emir. Ajunsă în fața ușii, nu intrase deodată.
Uitându-se în părți, coridorul era liber. Se auzeau niște zgomote în ultimul salon, însă, Ana nu
dăduse mare importanță sunetelor. Apropiindu-și urechea de ușă, asistenta încercase să identifice
careva semnale sonore venite din camera unde stătea Emir. Un sunet caracteristic asemănător
165
râsului de copil se auzise, apoi, o voce exclamase: „Mai vreau, mai vreau!”. Ana nu pricepuse ce
se petrecea în cameră, curiozitatea și necesitatea de a-l găsi pe Bogdan o făcuse să intre imediat
în salon. În fața ochilor îi apăruse chiar Bogdan, acesta, stând pe scaun lângă Emir, îi arăta ceva
în telefon. Ana închise după ea ușa. Bogdan o văzuse și zise:
- Ia uite cine a venit, ea e fata de care-mi vorbeai băiete?
- Ea, ea, e prietena mea! exclamase pacientul, întinzând mâinile spre Ana.
Asistenta medicală se apropiase și-l îmbrățișase, aruncându-i o privire aspră lui Bogdan.
Acesta nu pricepuse motivul pentru care fusese privit astfel. Sora medicală îl rugase pe Emir să
se culce înapoi, după care, învelindu-l, se adresase lui Bogdan:
- A fost cineva pe aici?
- Nu! răspunse Bogdan.
- De ce nu mi-ai răspuns la apel, eu credeam că s-a întâmplat ceva? Se arătase Ana
furioasă, dar în același timp stăpână pe emoții.
- Nu am observat, îi dădusem copilului să se joace, se justificase tânărul practicant. Aș
fi răspuns, te-ai supărat din atât cauză?
Ana nu zise nimic la întrebarea lui Bogdan. Se uitase împrejur, parcă, căutând ceva.
Tânărul practicant își dăduse seama de intenția Anei, zicând:
- Le-am ascuns, nu îți fă griji. Cum a fost la poliție? Te-au întrebat ceva? Ai fost
interogată?
- Nimic complicat, întrebări generale. Trebuie să ne grăbim, răspunse Ana.
- Mă vor chema și pe mine?
- Nu cred. Doar angajații, oricum, nu îmi pasă de aceasta acum. Diseară să fii pregătit,
o spuse Ana pe un ton foarte serios. Acum, stai cu Emir, eu trebuie să îmi fac munca
de serviciu, după care, revin la tine. Ține telefonul deschis, te voi apela.
- Sigur! spuse Bogdan, vrând să o sărute, dar Ana se ferise și îi ceru lui Bogdan halatul
de medic pe care acela îl luase de la depozit.
Tânărul practicant i-a adus veșmântul din ascunzătoare. I l-a dat Anei. Aceasta se uitase
cu atenție la el, ceva a spus în șoaptă. Se pregătise să iasă din cameră, dar Emir o rugase să mai
stea cu el. Timpul o presa, însă, pentru a nu-l întrista pe Emir, îi promisese acestuia că va veni
curând la el, dar până atunci, să stea în liniște alături de Bogdan.
- Mâncare vă voi aduce eu. Nu permiți nimănui să intre aici. Ține! Să încui. Spuse Ana,
aruncându-i o cheie lui Bogdan. Revin peste o oră cu mâncarea.
- Cum spui tu..nu reușise Bogdan să termine vorba, Ana ieșise în fugă pe ușă.
Ușa fusese încuiată din exterior, semn că asistenta medicală avea la ea un exemplar al
cheii.
- E tristă Ana, de ce? Întreabă Emir, uitându-se îngândurat la Bogdan.
Bogdan nu avea un răspuns. El însuși ar dori să afle.
- Are grijă de noi, nu este tristă, e doar ocupată, are mult de muncă, răspunse Bogdan.
- E o persoană bună, nu ca Lika, care mă bate, zise Emir.
Bogdan nu trase atenție vorbelor lui Emir, se gândea la cele săvârșite de el. Apropiindu-
se de geamul din salon, se uitase pe furiș în coridor. Trecuse câteva femei, pe semne, niște
asistente medicale ori medici. Când tânărul practicant le zărise, se ascunde imediat după perete.
Fiecare clipă trecea greu pentru el. Se vedea încătușat și dus în fața tribunalului, vedea chipul
palid al mamei celui pe care l-a ucis, auzea strigăte de ocară la adresa lui.
- Vreau să mă joc, zise Emir, apucându-l de mâna pe Bogdan.

166
 Tănârul practicant se speriase când simțise atingerea. Se uitase la Emir, acesta îl ținea de
braț. Deși, Ana îi ceruse să aibă telefonul la el, Bogdan nu se încumetase să refuze solicitarea lui
Emir, dându-i celularul să se joace. Emir, bucuros, îl luase și se îndreptase grăbit spre pat.
Bogdan rămase îngândurat. În minte apăruse chipul Anei, se gândea la ea. Nu-l trădase, ori, altfel
demult putea fi dat pe mâna poliției. Nu putea să înțeleagă de ce o făcuse, să fi fost dragostea
pentru el, ori să fie un alt motiv. Conștiința îi ordona să se ducă chiar în acel moment la agentul
de poliție și să mărturisească ceea ce păcătuise, să se destăinuie. Pe cât de fericit era Emir,
zâmbind și râzând în timp ce se juca la telefon, pe atât de mâhnit, tăcut și amorțit la trup se găsea
Bogdan. A mers în odaia băii, acolo unde a tăinuit cămașa de forță. Înghițise câteva cantități de
apă de la robinet. Știa că nu este potabilă, dar conta mai puțin. Voia ca suferința psihică să se
transforme în una fizică. Omorul paznicului îl urmărea peste tot. Privise în oglindă, i se păruse că
văzuse chipul gadianului. O lovitură fusese îndeajuns ca să sfărâme în țăndări obiectul în care se
oglindea chipul său. Mâna îi sângera. Bogdan nu părea să fie deranjat de hemoragia care
începuse să fie tot mai intensă. Sângele umpluse lavoarul, picături de roșeață cădeau pe podea.
La un moment dat, Bogdan auzise plânsete. Își amintise de Emir. A vrut în grabă să iasă din baie,
dar mâna înroșită l-ar fi speriat pe pacient. Începusă să-și dea seama de ceea ce face. Bogdan își
clătise mâna în apa rece a robinetului, apoi, luând un ștergar atârnat de perete, îl învălătuci în
jurul brațului, ascunzând rănile de pe el. Ieșise din baie. Cum își închipuise, îi văzuse pe Emir
plângând. Bogdan se apropiase de el, mângâindu-l pe cap.
- De ce plângi, băiete? Ce s-a întâmplat? Îl întreabă Bogdan.
- S-a, s-a ... m-am speriat, cineva a bătut în perete... zise pacientul cu ochii înlăcrimați.
Tânăul practicant zâmbise, spunându-i:
- Nu te teme, nu a bătut nimeni, eu m-am sprijinit de el, era cât pe ce să alunec în baie
și să cad. Sunt cu tine, te voi apăra de oricine va vrea să îți facă rău, adăugase
Bogdan, gesticulând câteva mișcări de arte marțiale.
Emir zâmbise, uitându-se la demonstrațiile lui Bogdan. Telefonul stătea lângă pacient.
Bogdan îl luase și verificase dacă sunase Ana. Nu era nici un apel primit.
- Vrei să te joci mai departe? Îl întreabă Bogdan.
- Nu! exclamase pacientul. Vreau să mă înveți și pe mine aceste semne, zise Emir,
ridicându-se din pat și coborând jos.
- Îți arăt, dar mai târziu, acum trebuie să plec. Revin. Trebuie să te odihnești, culcă-te și
dormi un pic, spuse Bogdan. Hotărâse să se predea la poliție.
- Nu pleca, te rog, Ana a spus să stai aici. Cu vocea tristă îi zise Emir.
- Trebuie să mă duc să aduc încărcătorul, vezi, uite aici, se descarcă, nu te vei putea
juca. Vin înapoi și îți arăt câteva mișcări, ne-am înțeles?
Bogdan îl amăgea pe Emir, știa că nu va reveni. Imediat cum se va preda la poliție, va fi
încătușat și dus în izolator. Dar, nu are altă cale, dacă va sta ascuns, își va ieși din minți.
- Să vii repede, exclamase Emir. Îl apucase de mâna pe Bogdan. Promite-mi!
- Cât de repede pot, zise tânărul practicant, stăpânindu-și cu greu lacrimile.
Telefonul îl lăsase lui Emir să se joace mai departe, așa, măcar, va sta liniștit. A scos
cheia din buzunar și s-a apropiat de ușă. De aceasta dată nu se mai ascunsese, or, descuind
lacătul, ieși în coridor. Bogdan se grăbea. Din partea opusă a coridorului se auzeau voci. Se
gândise că ar putea fi angajați ai spitalului, de aceea, s-a îndreptat spre ușă. Când să tragă de
mânerul acesteia, la intrare își făcuse apariția Ana. Aceasta îl oprise punându-i mâna în piept.
Bogdan se înroșise la față. Nu se gândise că va da ochii cu Ana, credea că aceasta plecase și va

167
reveni târziu. Ochii îi aplecase. Ana îl împinse înapoi pe Bogdan, arătându-i să se întoarcă cât
mai repede.
- Unde naiba de duci? Întreabă asistenta medicală în șoaptă.
Bogdan nu răspunse, ci arătase cu mâna spre ușa din unde ieșise Ana. Asistenta medicală
și-a dat seama. Îl lovise cu palma peste umăr, apoi, apucându-l de braț îl trase cu ea spre odaia
unde stătea Emir. Sora medicală se uita cu atenție în coridor, grăbindu-se să ajungă în salon.
Bogdan nu se împotrivise, urmând-o pe Ana. Ușa o deschise repede și intrară ambii în interior.
Emir, cum o văzuse pe Ana, se înveseli și sărind din pat, veni cu brațele deschise spre asistenta
medicală. Urmase o îmbrățișare. În același timp, Ana îi făcuse semn lui Bogdan să ia geanta și să
o ducă în baie, lucru pe care tânărul practicant îl făcuse imediat.
- Stai și te joacă, uite, am adus și încărcătorul, îi spuse Ana cu o voce blândă lui Emir.
Eu trebuie să vorbesc cu Bogdan, ne-am înțeles?
Emir o ținea de mână pe asistenta medicală.
- Da, cum zici... să vii repede, răspunse Emir, îndreptându-se spre pat, luând cu el
încărcătorul telefonului.
- Ce băiat bravo, surâse Ana.
Văzându-l pe Emir ocupat cu jocurile la telefon, Ana se îndreptase spre baie, acolo unde
îi spuse lui Bogdan să ducă geanta. Pe ușa de la baie, Bogdan voia să iasă, dar Ana îl întoarse cu
furie înapoi. A închis zdravăn ușa după ea încuind-o. Tânărul practicant nu părea foarte încântat
de comportamentul pe care-l avea sora medicală. Observase că devenise irascibilă.
- Eu am încercat să te ajut, să ascund fapta care s-a comis, iar tu, tu... ce faci? Pe un ton
aprins, dar cu vocea nu foarte ridicată ca să nu audă Emir, asistenta medicală în
vorbise lui Bogdan. Dacă nu reușeam să te întâlnesc, acum erai la poliție, toate
planurile mele s-ar fi năruit.
- Scuză-mă, răspunse Bogdan, uitându-se cu o ușoară rușinare la sora medicală. A fost
un moment de slăbiciune, iartă-mă, zise el, îmbrățișând-o.
Ana luase geanta de jos și ceruse lui Bogdan să aducă cămașa de forță și halatul de
medic.
- Mă asculți, nu faci nici un pas fără să știu eu! Îl preveni Ana pe Bogdan. Am priceput
de îndată cum te-am zărit la ușă unde vrei să mergi, adaugase dânsa pe un ton înfuriat.
Tânărul practicant înclinase din cap în semn de supunere. O privea pe asistenta medicală,
înfățișare suavă, chipul fermăcător, dar care ascunde sub el o ființă atât de rigidă. Începuse să o
placă și mai mult. Ana începea să devină pentru el nu doar femeia iubită, ci și gardianul care îl
apără. Aplecându-se, Bogdan scoase de sub lavoar cele două articole de vestimentație și i le
dădu-se Anei. Aceasta îi întoarse cămașa înapoi, cerându-i să o îmbrace. Tânărul practiant își
încrețise buzele și se uitase cu o oarecare nedumerire la Ana.
- Poți să îmi explici ce vrei să faci? Te rog! Întrebase Bogdan.
- Îl vom scoate pe Emil din spital. Mama lui vrea să-l vadă. Am promis și o voi face.
Mă ajuți sau nu mai vrei?
- Fac ceea ce zici tu, dar de ce să mă îmbrac în asta? Ceruse explicații tânărul practicant
atunci când asistenta medicală îi rugase să se îmbrace.
- Vei juca rolul de pacient. Îndată ce se înnoptează, poliția cred că nu va mai fi atunci,
așa că te voi scoate din instituție, ca și cum, ai fi pacient, răspunse Ana, cerându-i
încă odată să măsoare cămașa.
- Dar cum, cum aceasta are legătură cu Emil, cum îl vei duce afară din spital?
Întrebase, iarăși, Bogdan, nepricepând ceea ce vorbea Ana.
168
 - Halatul de medic va fi îmbrăcat de Emil, zise asistenta medicală. Tu vei fi imobilizat
într-un pat mobil, care va fi cărat de mine și Emil. Pentru a nu observa cineva că Emil
este pacientul, îl vom îmbrăca în halat să pară a fi doctor. Tu nu ești cunoscut, nu vor
apărea întrebări dacă te vor vedea. Hai, să nu vorbim mult, îmbracă-te, să văd cum îți
stă, zâmbi asistenta medicală.
Auzind ceea ce spunea Ana, Bogdan se uimi. Nu îi venea să creadă ceea ce aude. Gingașa
lui iubită pune la cale o evadare a unui pacient, poate chiar fără ca însăși pacientul să știe. Ar fi
stat mult pe gânduri, însă, insistența asistentei medicale îl făcuse să își întrerupă gândul și să
îmbrace cămașa. Haina izolatoare se așezase pe corpul robust al tânărului practicant. Ana privi
dintr-o parte și aplaudase cu două bătături din palme, mulțumită de ceea ce vede.
- Parcă ar fi cusute pentru tine, zise dânsa, scoțând niște chicoteli îndelungate. Dă-o jos,
adăugase ea. Te rog să o pui în geantă, uite aici. Bogdan făcuse întocmai cum spuse
asistenta medicală.
Tânărul practicant se speriase, uitându-se în geanta unde a vrut să pună cămașa. Văzuse
două electroșocuri pe fundul genții, iar alături de ele se mai aflau niște măști de care se folosesc
jefuitorii. Ana sesizase starea de incertitudine a lui Bogdan, îl atinse de mâna în care avea
cămașa de forță și o aplecase în geantă.
- Nu sunt pentru a face rău cuiva. Să sperăm că nu va fi nevoie să le folosim, zise
asistenta medicală.
Cămașa fiind băgata în geantă, Ana luase halatul pe care l-a pus tot acolo. Închise geanta
lăsând-o lângă perete.
Uitându-se la Bogdan, îl apucase cu amândouă mâinile de ceafă, împleticindu-le în jurul
grumazului. Îl sărutase cu pasiune. Bogdan se lăsase prins în clipa de amor, pierzându-și
controlul asupra faptelor sale. Ana l-a atins de mână chemându-l după ea. Ambii au ieșit vioi din
baie. Ușa fusese încuiată, cheia păstrând-o la ea. Emir îi văzuse, se repezi spre ei.
- Ana, Ana, când o voi vedea pe mama? întreabă acesta, privind-o în ochi.
Asistenta medicală se sfiise. Nu avea un răspuns exact la întrebare. Se prefăcuse că este
ocupată cu verificarea stării patului.
- Curând, răspunse ea. Bogdan nu o scapă din vedere.
- Vreau acum să o văd, strigase el. Acum...
- Te rog, Emir, nu striga... O vei vedea. Vrei să îți arăt o joacă la telefon... încercase
sora medicală să îl liniștească, însă, Emir devenea tot mai agitat.
Bogdan observase toată scena, dar stătea tăcut într-o parte. Nu înțelegea în totalitate
discuția dintre cei doi. Îi era milă de Ana, dânsa încerca să îl calmeze pe pacient, Emir însă
continua să fie neliniștit. Cerea să o vadă pe mama lui. Ana se apropiase de el. A vrut să-l
cuprindă, dar acesta o respinse, îmbrâncind-o. Bogdan se repezi să-l apuce pe pacient, sora
medicală îi făcuse semn să nu intervină. Ana s-a apropiat de noptieră luând de acolo o seringă și
un flacon cu soluție injectabilă. Le-a ascuns după spate, apoi, ceruse lui Bogdan să-l țină strâns
pe pacient. Bogdan îl apucase de braț pe Emir aducându-l lângă pat. Băiatul striga, fapt care a
condiționat necesitatea astupării gurii spre a reduce din tonul aprins al vocii sale. Ana îi făcuse o
injecție. Efectul acesteia se observase în următoarele câteva minute. Emir nu mai striga. Corpul
său devenise unul aproape nemișcat. Fusese așezat în pat. Deasupra i-a fost pusă o plapumă. Ana
primise pe telefon un sunet. Era chemată de urgență de către doctorul Petrovic, un pacient avea
criză. Sora medicală îi ceruse lui Bogdan să închidă ușa și să nu lase pe nimeni înăutru.
- Mă întorc imediat cum termin cu urgența. Te rog, dragule, nu mă trăda, zise Ana,
înainte să iasă din salon. Nu îți fă griji de Emir, va dormi câteva ore.
169
 Bogdan ridicase degetul mare de la mâna dreaptă în semn de aprobare. Ana dispăruse
după ușa odăii, iar el, rămase să-l supravegheze pe Emir.

Teodora

Mâine, a doua zi din săptămână, trebuia să vină preoteasa să ia hainele pe care le

comandase Teodorei. Femeia le-a scos din cufăr cu vreo câteva zile în urmă. Erau gata. Chiar
dacă reușise să termine înainte de termen, nu o anunțase pe preoteasă, deși, cea din urmă i-a
cerut. Și nu a făcut-o intenționat. Cele petrecute în ultima vreme, imposibilitatea să-și vadă fiul
la spital, vizita asistentei medicale, apoi, pătrunderea hoților în casă, toate acestea au derutat-o,
încât, uitase de preoteasă. Pe de altă parte, hainele fusese croite în timpul stabilit, nu avea de ce
să își facă griji. În mintea Teodorei se învârteau vorbele surorii medicale și anume cele
referitoare la faptul că aceasta o va ajuta să își vadă fiul. Se bucura, ar fi strigat de fericire. În
același timp, se întrista. Avea dubii. Poate asistenta medicală a spus că o va ajuta numai pentru a
scăpa cât mai repede de săcâiala Teodorei. Îndoieli. Chiar dacă a spus-o cu seriozitate, Teodora
nu putea ști când se va întâmpla acest lucru. Intenționa să sune la spital, să vobească cu medicul.
Ana e doar o asistentă medicală, nu poate ea să facă mare lucru. Preoteasa îi va da banii pentru
veșminte. Cu banii aceștia poate să dea mită doctorului. Are suma pe care o dăduse ultima dată.
Dorința de ași vedea feciorul era atât de puternică, încât, Teodora ar fi în stare să vândă toată
avuția sa pentru a sta lângă el măcar o zi.
Își plănuise să sune după amiază la spital. Ieșise în curte și verificase starea lalelelor.
Acestea păreau sănătoase. Fiindcă își luase liber pentru săptămâna aceasta, Teodora nu trebuia să
plece la muncă, de aceea, se îngrijise de casă. Câteva ore a făcut curat în odăile din locuință.
Chiar dacă nu era dezordine, obiceiul de a păstra curățenia o făcuse pe Teodora să se apuce de
făcut ordine. Găsise pe unul dintre rafturile din debara niște jucării. Erau ale lui Emil și a Klarei.
Atingându-le, Teodora simțise cum atinge mâna fiului ei. O lacrimă apăruse pe obrazul ei. Își
făcea griji pentru Emil. Se gândise la ce face el acum, dacă este bine ori suferă. Un sunet de la
spital dacă primește, îndată ar fi acolo, dar nu sună nimeni.
În curte, câinele zburda prin zăpadă. Gerul iernii se dovedise unul foarte aprig. Nu mai
văzuse Teodora demult timp un asemenea frig mare. Privea la fiecare zece minute spre ceas,
aștepta să vină amiaza. Pe o foaie notase toate frazele pe care vrea să i le spună doctorului
Petrovic. Mai mult, a scris și posibilile răspunsurile pe care acesta s-ar putea să i le dea, căutând
să găsească la orice replică a doctorului un răspuns pe măsură. Nu voia să accepte că doctorul va
refuza să-i permită să-și vadă fiul. Se apropiase de ora unsprezece, încă două ore avea de
așteptat. Spitalul, din câte știa Teodora, avea pauză între ora doispreze și treispreze, deși,
Teodora considera ciudată această pauză, ori, pacienții au nevoie de îngrijire și supraveghere tot
timpul.
Așteptarea devenise o condiție de viață pentru Teodora. Rămasă fără soț, fiică, iar acum,
fără Emil, femeia schimbase modul tumultos de viață pe care-l avuse, cu unul monoton,
uniformizat de tăcere și izolare. Când familia era împreună, deseori, plecau toți în vacanță. Nu se
duceau departe de casă, mergeau în localitatea vecină, acolo era amplasată o zonă de odihnă
pentru turiști. Erau zile când se strângeau la masă și povesteau fiecare dintre ei bancuri ori
istorioare interesante. Acum, Teodora nu mai dorește nimic din ceea ce a fost, nu iese decât
foarte rar din casă. În afară de serviciu și piață, Teodora nu cunoaște alte destinații. Unica
persoana a cărei prezență îi mai pășea pragul casei fiind vecina Irma. Aptitudinile de croitoreasă

170
o mai ajută să păstreze legătura cu lumea exterioară, căci, se întâmplă uneori să facă cineva o
comandă de haine.
Terminând curățenia și văzând că au mai rămas două ore până la amiază, Teodora se
apropiase de o canapea pe care stăteau întinse veșmintele croite pentru preoteasă. Se gândise să o
sune și să o anunțe că sunt gata deja. Înainte să telefoneze, verificase cu atenție fiecare dintre
cele două haine pe care la croise. Studiase amănunțit împletitura. Era mulțumită de ceea ce
făcuse. A pus veșmintele în cuier. Stăteau suspendate. Femeia nu voia să le șifoneze. Băuse un
pahar de apă, apoi s-a apropiat de telefon. Avea notat numărul preotesei pe o foaie. Foița stătea
mereu lângă telefon, așa că Teodorei nu i-a fost greu să-l găsească. Întinse mâna să ridice
receptorul. Înainte să apuce de el, a primit un apel. Degetele în formă de clește ale Teodorei se
oprise deasupra receptorului. Primul gând care îi venise în minte cu privire la sunet fusese
spitalul. Cineva o sună de acolo, nu sunt motive să o sune din altă parte. Femeia apucase în grabă
receptorul. A răspuns cu vocea tremurândă, crezând că se întâmplase ceva cu fiul ei:
- Da, cine este? zise Teodora, respirând adânc și așteptând să audă vocea persoanei
aflată la celălalt capăt al firului.
- Doamna Teodora? Întreabă o voce de femeie. Îi păruse cunoscută vocea.
- Da, eu sunt, eu sunt, repetase Teodora, fiind tot mai sigură că apelul vine de la spital.
- Sunt eu, Ana, zise vocea. Vă amintiți de mine?
- Ana, Aaaana, o doamne, da. Ați fost la mine ieri. Ce s-a întâmplat, ce este cu Emil?
Spuneți-mi, vă rog. Nu ascundeți! Agitată și speriată, exclamase Teodora, gândindu-
se la cei mai rău în privința lui Emil.
- Bună ziua, doamnă Teodora. Vă rog, calmați-vă! Emil este bine. Vreau să vă anunț că
îl veți putea vedea curând. V-am promis, îi spuse Ana, simțind neliniștea din vocea
Teodorei.
- Când? Ce trebuie să fac eu? Fac orice numai să îmi văd feciorul. Trebuie bani, spuneți
cât? Unde? Vă aduc, chiar acum... vorbise femeia pe un ton aprins. Nici măcar nu a
salutat-o pe sora medicală..
Asistenta medicală zâmbise, apoi zise:
- Doamnă Teodora, nu trebuie să faceți nimic. Eu vă voi anunța când venim la
dumneavoastră în vizită. Unicul lucru pe care vi-l cer, anume, vă cer, să nu spuneți
nimănui despre aceasta, promiteți?
- Fac orice ziceți, doar să îmi văd fiul.
- Să stați acasă. Astăzi, seara va veni la dumneavoastră, adăugase Ana.
Teodora amuțise, nu îi venea să creadă ceea ce aude. Ani de zile au trecut de când Emil a
fost internat la spital. Casa îl aștepta să vină. Își privi mâinile, le-ar fi rupt sau cel puțin, le-ar fi
pus în foc să simtă durerea. Cu propriile sale degete, Teodora a scris acea scrisoare blestemată în
adresa directorului spitalului prin care solicita internarea propriului ei fiu. Se considera vinovată
pentru ceea ce făcuse. Aproape să scape receptorul din mână. Sora medicală vorbise:
- Sunteți acolo? Doamnă Teodora?
- Da, da Ana, draga mea. Chiar aici sunt... răspunse femeia, realizând că discuția cu
Ana nu se sfârșise. Cum voi ști când veniți?
- Nu veți ști, de aceea, vă mai rog odată, să nu spuneți nimănui și să stați azi acasă.
Până la finele zile, Emil va veni la dumneavoastră, spuse Ana.
- Vă mulțumesc mult, sunteți cea mai minunată ființă pe care am întâlnit-o. Înger,
exclamase femeia.

171
 - Fac și eu ce pot, nu mai sunt chiar înger, surâse Ana. Acum, trebuie să plec, am ceva
urgențe în spital. Faceți așa cum am zis, spuse sora medicală. La revedere.
- La revedere, draga mea. Mulțumesc enorm, adăugase Teodora, așteptând ca asistenta
medicală să închidă prima receptorul.
Discuția se terminase, dar Teodora țina recepotul la ureche ascultând sunetele
intermitente ale soneriei. Voia să fie sigură că Ana îi comunicase informația și că aceasta nu se
mai afla la celălalt capăt al firului telefonic. O bucurie s-a revărsat peste mama lui Emil. Ochii i
s-au umput de lacrimi, dar erau lacrimi de bucurie. Fiul ei va păși pragul casei, fiul ei va veni azi
în vizită. La spital nu va mai suna. Ana a prevenit-o să nu o facă. Uitase de preoteasă. A pus
receptorul la locul său întorcându-se spre odaie. O cercetase cu atenție. Se îndreptase spre
frigider, îl deschise. S-a uitat la bucatele gătite pentru ziua de vineri, ziua când trebuia să-l
viziteze pe Emil. O parte dintre ele i le dăduse Anei, iar o parte, pe care nu reușise să le
transmită, stăteau pe rafturile frigiderului. Vizita lui Emil nu poate fi primită cu aceste bucate.
Teodora alergase cu o viteză nebună la magazin. Trebuia să stea la coada formată din vreo zece
persoane, totuși, tupeistă, își ceruse scuze și se strecurase printre ele înaintea vânzătoarei.
Cumpărase câteva kilograme de fructe, legume și ingrediente pentru supă. Revenise, tot așa de
grăbită cum plecase, acasă. Ocara care-i fusese adusă de către ceilalți cumpărători nu a avut nici
un efect asupra ei. Știa că nu trebuia să treacă peste ei, însă, dorința arzătoare de a-și vedea fiul a
împins-o la acest gest imoral. Poate, printre ei, mai era cineva care își aștepta fiul atât de mult
cum aștepta Teodora. Și-a cerut iertare în sinea ei.
Ajunsă acasă, a umplut o cratiță cu apă pe care a pus-o la foc. A curățat niște cartofi
pregătiți pentru supă. Între timp, a spălat și a curățat legumele, o parte dintre ele destinate fiind
pentru salată. Emil era un amator înrăit al salatei. Teodora își amintea în momentul când tăia
legumele, de acele clipe din copilăria fiului ei, când Emil venea de la școală și imediat alerga
spre frigider căutând salata. A verificat apa din cratiță, apoi, a băgat în ea cartofii și mirodeniile.
Agerimea de care dădea dovadă la gătit se datora numai telefonului primit de la Ana. Cât demult
se poate schimba starea emoțională a unei persoane în doar câteva momente. Un singur apel,
câteva propoziții au fost suficiente pentru ca Teodora să îmbrace o haină de veselie peste tristețea
profundă care o copleșise mai devreme. A scos din frigider câteva dintre bucatele care erau
acolo, făcând loc pentru salata gătită. Își amintise de câine, acesta nu a mâncat azi. A ieșit în
curte. Chemând patrupedul, îi dăduse patru porții de mâncare peste norma obișnuită. Să fie și el
fericit ca ea. Înainte să intre în casă, privise la sera din curte. Lăsând pe prag vasul în care a adus
mâncare câinelui, Teodora pășise în una dintre cele două sere. Se uitase cu atenție la florile
îmbătătoare. Le atinse cu degetele, simțindu-le finețea. Avea intenția să rupă câteva și să le
pregătească pentru fiul ei, apoi, se răzgândi. Nu are rost să rupă din plante. Când Emil își va face
apariția, va putea să le savureze splendoarea, pățind alături de ea în interiorul construcției. A
închis ușa serei luând vasul din prag și intrând în casă. S-a uitat la ceas. Era puțin trecut de ora
amezii. Deseori trăgea cu ochiul pe geam, imaginându-și că se deschide poarta curții iar din
stradă, cu pașii sprinteni, intră Emil. Supa era în procesul de gătire. Salata era gata.Teodora însă
nu era mulțumită cu atât. Din debara a scos un covor lung. Ieșise în curte și măturase zăpada din
fața porții. Era prima dacă când o făcuse în aceasta iarnă. Din cărarea cu o lățime de
cincisprezece centimetri Teodora îndepărtase omătul. Fulgii nu mai cădeau, deși, frigul era tot
atât de fioros. Teodora nici nu observase că era îmbrăcată într-o bluză subțire. Atât demult își
iubea fiul că a îndurat gerul de afară și a curățat zăpada din fața porții până la pragul casei fără
să-i pese de răceala care o pândea. A adus covorul din casă, îl împrăștiase jos. Câinele își făcuse
și el apariția, fluturând din coadă. Teodora se chinuise să desfacă țesătura. Nero, câinele, se părea
172
că voia să o ajute, căci, apucase cu dinții de colțul lateral al covorului trăgând în același timp cu
femeia înspre poartă. Teodora urmărise comportamentul câinelui, i se crea senzația că și el
pricepe ce vrea ea să facă. Zmuncindu-se de câteva ori, mama lui Emil reușise să așterne covorul
pe locul unde anterior a măturat zăpada din cale. Țesătura se întindea acum de la intrarea în curte
până la pragul casei. O făcuse pentru Emil. Vedea aievea cum fiul ei pășește pe cărarea unde
fusese așternut covorul, iar ea, Teodora, alerga în întâmpinarea lui cu brațele deschise. Începuse
să creadă spuselor Anei, deși, când o vizitase, nu prea vedea în asistenta medicală o persoană
demnă de încredere. Fiindcă voia ca totul să fie perfect diseară, Teodora considerase că trebuie
să îi facă un cadou surorii medicale. Nu ar fi fost frumos din patea ei să nu o mulțumească. Așa e
firea Teodorei, dacă cineva îi făcea un serviciu, numaidecât, femeia îi ofere ceva la schimb.
Problema era că Teodora nu prea știa ce ar putea să-i dăruiască. Voia să fie un obiect folositor,
dar și potrivit pentru profesia pe care o are Ana. Intrase în casă, se îmbrăcase, apoi, ieși în fugă.
O zbughise spre magazin. În urma ei, câinele Nero, lătra, ca și cum, ar fi vrut să îi ureze drum
bun.
La magazin, Teodora căutase cu atenție cadoul. Deși, erau multe lucruri de unde să
aleagă, tot i se părea că nu va reuși să găsească ceva potrivit. Într-un final, se oprise la secția cu
veselă vrând să cumpere niște pahare. Se gândise că tacâmurile trebuiesc oricui întotdeauna.
Înainte de a plăti pentru ele, Teodora făcuse cale întoarsă punându-le înapoi pe raft. Zâmbise. Cu
doar o zi înainte, sora medicală îi aduse ea însăși veselă, nu ar fi fost cel mai potrivit cadou să îi
dea la rândul ei ceea ce primise. Cercetase în continuare magazinul. Se afla într-un supermarket.
Aceste unități comerciale o înspăimântau pe Teodora. Nu se simțea în largul ei când intra în ele,
de aceea prefera să se ducă la piață, dar fiindcă nu avea timp mult la dispoziție, a ales să cumpere
de la supermarket, acesta aflându-se la câțiva metri de casă. Magazinuțele astea, cum le numea
dânsa, păreau a fi niște fabrici de făcut bani, care, nici că le pasă de cumpărători. Teodora putea
să dea și triplu preț pentru un obiect de calitate. Prețul de la piață varia foarte mult de cel din
supermarket și, ca întotdeauna, aici, la magazinuț era mai mare, deși, calitatea produselor nu
excela față de cele din piață. Uneori, chiar ar fi zis că lucrurile din piață, acolo unde oamenii stau
în frig și ploaie sunt mai de calitate. Ura acest magazin și pentru că aparținea lui Zoran, soțul
Nadyei, despre care a întrebat asistenta medicală. Teodora, mergând printre rafturile cu produse
încărcate și atrăgătoare își aminti de rugămintea Anei. E păcat, dar abia mâine va veni preoteasa,
iar până atunci nu va putea afla nimic despre fiul lui Zoran, Emir. Cu gândurile împrăștiate,
femeia se strecura printre mulțimea agitată din magazin. Se auzeau voci venind din diferite părți.
Una striga despre preț că e prea mare, altă vocea era nehotărâtă, tot așa cum Teodora, nu avea o
claritate în privința cadoului pe care să-l cumpere. Râsete și chicotele pe holurile magazinului.
Teodora, disperată, credea că nu va mai găsi un cadou pentru Ana. Se oprise la un moment dat,
înțelegând că nu are rost să alerge prin supermarket, oricum, nu găsea nimic. În sinea ei, Teodora
își zise că nu mai găsește omul chiar tot ce și-ar dori în aceste magazine. Dacă stă să gândească
bine, Teodora își dăduse seama că în realitate, ceea ce cumpără ea de la magazin, cu unele
excepții legate de produsele alimentare și unele haine, restul lucrurilor sunt propuse de către
vânzător spre vânzare, iar ea, în calitate de cumpărător nu alege ceea ce vrea să cumpere, ci alege
din ceea ce i se propune. Își amintise de televizorul pe care îl cumpărase în perioada copilăriei lui
Emil și a Klarei. Vânzătorul făcuse o publicitate atât de persuasivă, încât, chiar și soțul Teodorei,
tatăl lui Emil și a Klarei, care era împotrivă să cumpere aparatul audiovizual, a fost convins să își
dea acceptul, ba chiar mai mult, a achitat prețul inițial cerut de vânzător. Televizorul avea o
anumită formă, structură, cu diferite opțiuni, jocuri, toate acestea au fost propuse de vânzător, nu
a fost alegerea Teodorei la acel moment, ea a achitat prețul și atât. Iar acum, Teodora se află în
173
aceeași situație. Chiar dacă va alege un cadou, acest fapt nu înseamnă neapărat că dânsa a vrut să
cumpere anume acel obiect, ci, semnifică că, alegerea Teodorei a fost determinată de existența
faptică a acelui obiect. E drept, ea putea să aleagă oricare alt obiect dacă nu va dori să îl cumpere
pe primul, dar oricare bun va cumpăra, trebuie să se înțeleagă de la început, lucru care se
cumpără este propus de către vânzător, alegerea cumpărătorului se rezumă numai la faptul dacă
să-l cumpere sau nu, însă, cumpărătorul nu decide, de regulă, forma, conținutul bunului. Cel
puțin, nu în acest magazinuț. Aceasta se referă anume la supermarket, din acest motiv Teodora
urăște magazinul respectiv.
Îngândurată, totuși, femeia mai făcuse câteva cercuri prin supermarket, ca într-un final, să
găsească o bucată de stofă pe care și-o dorea foarte mult. Se opri în dreptul ei, o pipăise cu mâna,
simțea viitoarea bluză ce va fi croită. Aceasta fusese alegerea Teodorei. Luase materialul. Chiar
dacă nu va reuși să coase, măcar să înceapă, iar când o va termina, i-o va dărui Anei. Mai rămâne
să ia măsurile. O va aștepta pe asistentă să vină diseară. Înainte de a pleca de la magazin,
Teodora cumpărase și niște produse pentru bucate. Fructe, legume, câteva kilograme de mere,
preferatele lui Emil. Pe drum, nici când s-a dus la magazin, nici când a venit înapoi, nu se
întâlnise cu nimeni. Abia când a ajuns aproape de poarta curții, trecuse prin fața vecinei sale
Irma. Femeia stătea în pragul casei. De cum o văzuse pe Teodora, ridicase mâna să o salute. A
alergat în stradă să o întâmpine. Mama lui Emil știa că fuga vecinei sale nu semnifica decât
faptul că Irma dorea iarăși să se pricopsească cu vreo parte din cumpărăturile Teodorei. Nu era
prima dacă când făcea așa. Teodora credea că Irma stătea la pândă și aștepta când dânsa va veni
de la piață. Nu de puține ori s-a întâmpat ca Irma să apară, ca și cum, pe neașteptate, prefăcându-
se că vrea să o ajute. Niciodată nu s-a dus cu mâinile goale acasă. De dragul copilului ei o face.
Irma și soțul ei sunt niște persoane fără scop precis în viață. La ei se aplică principiul, trăiesc ca
să mânănc și să beau.
Teodora o observase pe Irma, dar nu s-a oprit din mers. Auzise cum vecina o striga din
urmă. Teodora își amintise de ziua trecută, cea când cineva i-a pătruns în casă. A presupus că ar
fi fost vecina Irma. Acum, când Irma vine din urmă, voia să se depărteze cât mai mult, dar,
vecina părea că nu vrea să o lase. A ajuns-o pe Teodora și a apucat-o de geantă, zicându-i:
- Stai vecină, dă să de ajut!
- Nu mai aveam mult și ajungeam eu singură, i-a răspuns pe un ton răutăcios Teodora.
- Trebuia să îmi zici că ai de adus așa greutăți, veneam eu să le car, continuase vorba
Irma, fără a ține cont de ceea ce i-a spus Teodora mai devreme.
- Nu e așa greu. Vin de la supermarket. Am câteva minute de când le aduc, spuse
Teodora, arătând spre geanta plină cu produse și stofa pe care o ținea în mâna liberă.
- Oricum, permite-mi să te ajut, insistase Irma.
Teodora nu voia ca vecina sa să vină cu dânsa. Nu pentru că o suspectase de furtul din
casă. Acum, femeia avea de muncă, trebuia să gătească, iar prezența Irmei ar fi deranjat-o. Știa
că nu va scăpa de dânsa, astfel, i-a zis:
- Uite, Irma, ce bine că ai apărut. Voiam să îți ofer aceste legume. Să faci o supă pentru
fiica ta. Apropo, cum se simte ea? Vreau să ne ducem la spital în una din zile.
Irma aplecase ochii. Se scărpinase la nas, lăsând jos geanta pe care până atunci o ținea cu
putere în mână. Mornăise ceva nedeslușit, apoi, spuse:
- Doamnă Teodora, nu o să vă vină să credeți, exlamase ea. Tania noastră s-a vindecat.
De parcă, nici nu a fost bolnavă. După ce plecasem de la dumneavoastră, Istvan a
chemat doctorul să o ducem la spital. Dar acela o mai examinase încă o dată, apoi, i-a

174
 prescris un tratament. Ne-a indicat că dacă nu va trece febra în următoarele douăzeci
și patru de ore, atunci, de urgență poate fi internată. Și a trecut, a trecut, strigase Irma.
- Minunat! Tania e o scumpete, vobise pe un ton încurajator Teodora. Ține. Aici sunt
câțiva morcovi, ceapă, cartofii și niște dulcuri pentru Tania. Vezi, nu le da pe toate
deodată. I se va face rău.
- Mulțumesc, mulțumesc, exclamase Irma. De această dată nu mai propuse să o ajute
pe Teodora. Își luase răms bun și plecase în grabă. Geanta Teodorei se golise mai bine
de jumătate. Teodora însă, nu se supărase. Avea nevoie să fie singură.
Intrase în curte. Nero o salutase fluturând de câteva ori din coadă. Covorul pe care îl
așternuse devenise solid. Frigul îl înghețase. În ziua respectivă zăpadă nu căzuse, așa că țesătura
nu fusese acoperită sub stratul de omăt. Se grăbise să deschidă ușa casei. Lăsase bucata de stofă
pe scaun, iar geanta cu produsele ce au mai rămas a pus-o pe masă. Se apucase să gătească.
Gândurile deveneau tot mai frumoase. Se bucura pentru că diseară vine fiul ei acasă, iar
acum, aflând că Tania s-a însănătoșit, bucuria îi era dublă. Fericire la pătrat. A dat uitării jaful ce
a avut loc câteva zile în urmă. La poliție, sigur nu se va duce. Apoi, are mari dubii că cei care
intraseră în casa Teodorei au fost vecinii. În fața asistentei medicale așa zise, dar, în fapt,
Teodora știa că Irma nu ar fi în stare asemenea ticăloșii. Spune minciuni, mai pune ea mâna pe
vreun lucru care nu-i aparține, dar să pătrundă pe furiș în casă era prea de tot. Toată ființa
Teodorei se concentra spre primirea oaspeților în seara zilei. În mintea ei, numele fiului producea
fericire.

Pregătirea

Ana fusese chemată de urgență să ajute pe doctorul Petrovic cu unul dintre pacienți.
Făcuse exact ceea ce îi ceruse medicul, deși, anterior, nu era o adeptă al metodelor sale de
lecuire. Pacientul avea convulsii mari, doctorul îi ceruse asistentei medicale să îi injecteze un
tranchilizat, iar dacă va fi nevoie, chiar două. Ana ar fi vrut să refuze îndeplinirea ordinul, știa că
de fiecare dată când unui pacient i se administrează lichidul injectabil, acesta este îndepărtat tot
mai mult de la însănătoșire. Pacientul devenea treptat dependent de acel medicament. Dorința de
a-l salva pe Emil câștigase. Femeia, căci, era o doamnă de cincizeci de ani care intrase în criză
epileptică, simțise acul cum îi intră în venă. Se uitase cu ochii palizi la Ana. Asistenta medicală
citise pe chipul pacientului toată suferința care o stăpânea. Avea senzația că femeia o ruga să nu
îi bage seringa în trupul care și așa era ciopărțit.
- Hai, mișcă-te mai repede! Am și alți nebuni să-i văd, strigase doctorul. Ilinka termina
demult cu ea.
Îndemnul grosolan al medicului Petrovic și aluzia făcută despre o altă asitentă medicală o
enervase la culme pe Ana. Totuși, calmul era unicul refugiu în care putea păstra ascuns planul de
evadare a lui Emil, pregătit pentru diseară. Pacientul, în schimb, primise toată supărarea Anei în
privința doctorul Petrovic. Seringa intrase în corpul femeii, ca și cum, o piatră cădea la fundul
unui lac. Ana primea plăcere de la faptul că îi injecta lichidul, prin acest gest eliberându-se de
emoțiile negative acumulate de la vorbele doctorului. Femeia fusese adormită în câteva minute.
Ana o privea cu duioștie, dar și seriozitate. Doctorul verificase pulsul pacientului, după care, i se
adresase asistentei medicale:
- Mai ai de lucrat, dar văd că începi să deprinzi meseria. Nu îți fie frică. Ai înșfăcat
brațul, îl ții cu putere, dacă trebuie, îl legi de pat. Bagi acul până la os. Cu asemenea
mătăhale nu trebuie să fii milostiv.
175
 Sora medicală nu a scos nici o vorbă. I se păruse pentru o clipă că medicul Petrovic ar fi
un exemplu bun pentru alți medici. Această părere și-o făcuse când doctorul nu i-a permis Ilinkăi
să îl sedeze pe Emir. Acum, când aude aceste vorbe spuse de medic, nu mai crede că dânsul are
ceva bun în el. Îl urăște tot așa de mult cum o urăște pe Ilinka. De nu ar fi fost în plan să îl scoată
pe Emil din spital, s-ar fi năpustit asupra medicului și l-ar fi snopit în bătaie. Focul mâniei
mocnea în interiorul Anei, dar dorința de a-l vedea pe Emil liber se dovedise mai puternică, de
aceea, nu își arătase repulsia față de doctorul Petrovic. Acesta se pregătea să iasă din salon, dar
întorcându-se spre sora medicală, îi zise:
- Du-te în secția numărul cinci și spune-i asistentei medicale să pregătescă ustensilele
pentru operație. Din cauza morții paznicului și a investigațiilor polițienești,
intervenția a fost amânată.
- De mine mai aveți nevoie? Întreabă Ana, sperând că nu i se va da o altă misiune.
Doctorul mornăi ceva sub mustăți, își împinse ochelarii spre nas și fluturase din cap în
semn negativ. Asistenta schițase un zâmbet șiret vrând prin aceasta să dea senzația că este într-o
dispoziție bună, totodată, prefăcându-se că va ține cont de sfatul doctorului. Medicul ieșise din
cameră. Ana s-a întors cu fața spre pacientă, se uita la femeia pe care anterior o injectase. A
început să-i cadă câteva lacrimi. Înțelegea că ceea ce făcuse era cu totul în afara eticii
profesionale, era o faptă regretabilă, dar cu toate acestea, a făcut-o. A executat ordinul
superiorului și se gândise că într-un fel, este o scuză pentru felul cum a procedat. Încă avea
seringa în mâna, dându-și seama de aceasta, o aruncase în urna de gunoi. Se apropiase de
pacientă, o sărutase pe frunte și își ceruse iertare în șoaptă. Pacienta dormea buștean și puțin
probabil să o fi auzit. Ana voia să întoarcă timpul înapoi, lucru imposibil de realizat la acel
moment. Se uitase la oră. Conștientă că fapta sa era una amorală și nu o poate repara, asistenta
medicală ieșise în grabă din salon, uitându-se în coridor pe furiș, ca și cum, ar fi vrut să știe dacă
cineva o urmărește. Se simțea ca un criminal care a ucis câteva clipe în urmă. Îi venea tot mai
greu să-și controleze gândurile. Își amintise de ordinul doctorului Petrovic. Imediat cum ieșise
din salon, închizând ușa cu grijă, Ana s-a îndreptat spre secția numărul cinci, acolo unde trebuia
să anunțe sora medicală despre operație. În calea ei, Ana întâlnea diferiți colaboratori ai
spitalului. Chipuri cunoscute o salutau, chipuri străine care, de asemenea, o salutau, pe semne,
văzând-o îmbrăcată în halatul de asistentă medicală. Toată lumea care îi ieșea în cale părea că se
aseamnă cu niște mumii. Ana nu era în stare să le răspundă, mintea ei avea doar două gânduri,
cel de a duce la îndeplinire ordinul doctorului Petrovic și cel cu referire la injecția pe care a
făcut-o pacientului în salonul părăsit câteva minute în urmă. Nici chiar moartea paznicului nu o
afectase într-atât de mult cât se întâmpla în cazul acestei femei. La anchetă i-a fost ușor să
amăgească, era ceva care trebuia făcut și atât. În schimb, pacientul pe care Ana l-a sedat, fără
vreo împotrivire în adresa doctorului, o compleșise emoțional. Începea să aibă pierderi de
memorie. Coridorul era aproape pe sfârșite, iar secția numărul cinci se afla cu două etaje mai sus
de cel unde Ana mergea. Cineva o întrebase unde se află biroul unui doctor. Probabil erau niște
rude de ale vreunul pacient. Asistenta medicală îi direcționase spre partea opusă a coridorului,
chiar dacă nu știa nici ea unde se afla biroul dat. Voia să dispară, iar odată cu ea să să piară și
problemele.
Se auzise o melodie. Ana ridicase mâna. Era telefonul ei mobil. Cineva i-a trimis un
mesaj. L-a citit. Asistenta medicală primise un anunț de la Bogdan. Acesta o ruga să afle dacă
poliția plecase. Ana, automat, îi răspunse afirmativ. Nu știa precis dacă au plecat anchetatorii,
nici nu o interesa, îi era îndeajuns să de un răspuns care să-l liniștească pe Bogdan. Mesajul
primit o trezise pe Ana din amorțeala psihică în care începea să intre. Revenindu-și din
176
somnolența intelectuală, asistenta urcase cele două etaje și se îndreptase spre secția numărul
cinci. În sinea ei, se autoîncuraja. Chiar dacă se mai gândea la soarta pacientului pe care îl
sedase, asistenta medicală conștientiza că are de adus la îndeplinire un plan, iar acum, orice mică
eroare o poate împedica să-l execute. Mai avea dubii în privința lui Bogdan. Era aproape să-l
scape din vedere. Speră din tot sufletul că nu s-a predat.
Sora medicală se grăbea să intre pe ușă în momentul când cineva o apucase de mână. Se
speriase și se retrase îndărăt.
- Hoo, fato..că nu te-am bătut, exclamase o voce.
Ana se întoarse, mare fusese mirare când o văzuse pe Ilinka. Aceasta stătea chiar în urma
ei. Avea o cutie în mâna.
- Mergi, întreabă Ilinka, arătându-i Anei spre ușă.
- Îmi spui cine e asistenta secției? Doctorul Petrovic mi-a cerut să o găsesc, zise Ana,
încercând să se distanțeze de Ilinka și vrând cât mai repede să scape de prezența
acesteia.
Ilinka zâmbise. Părea că aceasta întrebare o interesa anume pe ea. Se apropiase de Ana.
Sora medicală nu mai putea să dea în urmă, căci, era oprită de perete.
- Da, o cunosc, spuse Ilinka pe un ton plin de satisfacție.
- Unde este? întreabă Ana.
- De ce te-aș ajuta.... zise Ilinka, punând mâna pe mânerul ușii. Te credeam o fată de
treabă, dar tu ești tare șmecheră.
Ultimile cuvinte ale Ilinkăi o făcuse pe Ana se să enerveze și dădu să plece, dar Ilinka o
apucase de mână.
- Stai! Nu ai voie aici. Eu sunt asistenta secției. Ce vrei să îmi spui? Ilinka devenise
foarte serioasă. Privirea ei părea că o taie în două jumătăți egale pe Ana.
- Să pregătești sala de operație pentru pacient, cât mai urgent. Doctorul Petrovic este
liber și va veni curând să facă intervenția, spuse Ana, fără a se gândi la faptul că poate
Ilinka o mințise că este ea asistenta medicală principală a secției numărul cinci.
- Bine că mi-ai spus. Mulțumesc, exclamase Ilinka, apoi, îi întinse mâna dreaptă în
semn de salut.
Ana se sfiise, nu știa cum să reacționeze. Comportamentul lasciv al Ilinkăi o deranja. Nu
se suportau deloc una pe alta, dar acum, Ilinka, ca și când ar fi uitat tot ce se petrecuse între ele,
stătea cu mâna ridicată. Fiindcă nu voia să pară o persoană needucată, Ana i-a întins ei. Plamele
celor două surori medicale s-au lipit între ele. Mâna Ilinkăi o strânse pe cea a Anei, încât ultima
voia cât mai repede să și-o retragă, dar Ilinka i-o ținea cu putere. Ana nu voia să recunoască că
simte un disconfort fizic puternic în palmă, de aceea, se prefăcuse că totul este în ordine, scoțând
pe buze un zâmbet uscățiv. Deja, douăzeci de secunde dura strângerea de mână, Ana numărase
fiecare secundă, considerând că e timpul să despartă palmele. Totuși, încercarea ei de a retrage
brațul se dovediseră inutilă, Ilinka o ținea în continuare.
- Cred că ne-am salutat destul, cu o mimică prefăcută de voioșie, zise Ana în încercarea
de a despărți mâna ei de cea a Ilinkăi.
Ilinka nu a răspuns, privind-o cu o atenție suspectă pe Ana. Văzând-o cât de rigidă pare,
Ana începusă să tragă mâna, dar Ilinka nu să lăsa nici ea, degetele ei devenind tot mai rigide,
strângându-se în jurul palmei Anei.
- Crezi că te voi ierta vreodată... spuse Ilinka, vocea ei schimbându-se în totalitate față
de cea pe care a avut-o câteva momente mai devreme. Te-ai pus bine cu doctorul
Petrovic, deși, eu sunt aici de patru ani, de patru ani tâmpiți, ani în care mi-am dat
177
 toată silința să devin asistența lui persoanală, iar tu, tu... ai apărut ca o nălucă
spurcată și ai ajuns în așa poziție. Bine, am trecut cu vederea... dar, nu ți-a fost
deajuns. Acum, ai pus ochiul și pe Bogdan, furându-mi și acest vis. Cine naiba te
crezi, idioato? Începuse Ilinka să îi reproșeze Anei, totodată, strângându-i palma cât
mai tare.
- Dă-mi drumul, te rog, altfel strig... se revoltase Ana. Eu nu ți-am luat nimic. Lasă-mă
odată... Ana puse mâna liberă pe brațul stâng al Ilinkăi încercând din răsputeri să i-l
îndepărteze, dar forțele erau inegale. Ilinka era la trup, ca și la caracter, o cogeamite
de femeie.
- Să te las, să te las... asta vrei? începuse să ridice vocea Ilinka. Dar tu îl lași pe
Bogdan, îl lași pe doctorul Petrovic? Unde l-ai ascuns pe Emir, spune-mi! Ochii
Ilinkăi erau plini de răutate, întunecimea lor o înspăimântau pe Ana.
- Ajutoor... mă omoaa..începuse să strige Ana, văzând că viața ei este în pericol,
așteptându-se ca în orice clipă Ilinka să o atace. Mâna nu și-o mai putea retrage.
Simțise o înțepătură puternică pe corp, la nivelul pieptului, aproape de ceafă. Puterile o
lăsau, vocea devenise tot mai ștearsă, iar intensitatea vocii scăzuse până la zero. Înaintea ochilor
o zărise pe Ilinka care începuse să râdă îngrozitor, apoi, pleoapele i s-au închis. Ultimul lucru pe
care l-a sezizat Ana a fost impactul puternic cu un obiect dur, după care, totul devenise obscur.

Bogdan nu avea răbdare.

Tânărul practicant devenise mai încrezător după ce a fost întors din cale de către asistenta
medicală. Acum, nu mai avea în gând intenția de a se preda poliției. Cât timp o faptă se
săvârșește, fie ea acceptată în societate, fie respinsă, e ceva firesc și reprezintă o cauză naturală.
Trecuse timp îndelungat, iar Bogdan își făcea griji. Prea multă vreme zăbovea Ana. Trebuia să se
gândească cum să-l liniștească pe Emir, căci, acesta începuse să se agite și cerea să o vadă pe
mama lui. Apucând telefonul a format numărul Anei. Plimbându-se de la un capăt la altul al
salonului, Bogdan aștepta răspunsul asistentei medicale. Apelul se prelungise pentru câteva
minute, dar fără vreun rezultat. Furios, dăduse cu pumnul în masa alăturată de patul pacientului.
Emir observase gestul, s-a speriat, a început să plângă. Bogdan, înțelegându-și fapta necugetată,
se apropiase de Emir încercând să-i povestească bancuri în speranța că îl va liniști. La început i-a
fost mai greu, apoi, reușise să pună stăpânire pe emoțiile pacientului. Telefonul personal suna.
Bogdan îl ridicase de pe masă unde adineauri l-a lăsat. În speranța că Ana îl suna, acesta
răspunse în grabă:
- Ana, vino mai repede. Emir plânge. Timpul trece, iar noi nu am făcut încă nimic.
Apelantul tăcea. Se auzea doar respirația adâncă, plină de zăpușeală, ca și cum, Ana era
obosită.
- Vii sau ce faci? Întreabă Bogdan, nerăbdător să mai aștepte răspunsul ei.
- Bună, Bogdan! Fusese primele cuvinte pe care tânăul practicant le auzise și care l-au
înspăimântat.
Neînțelegând de ce Ana părea așa liniștită, Bogdan o dojeni:
- Lasă formalitățile, vino mai repede. Ce naiba faci atâta timp acolo? Te rog, scuză-mă
că îți vorbesc așa. Hai să terminăm treaba începută... vorbise foarte nesigur pe sine
tânărul practicant.
- Bună Bogdan, repetase aceeași voce.

178
 Practicantul se înfuriase. A amenințat că va ieși din plan dacă Ana se mai joacă cu el,
chiar a dorit să întrerupă conversația telefonică, dar apelantul adăugase:
- Sunt eu, Ilinka, mă recunoști Bogdane? Întreabă vocea de mai devreme.
- Iiiiiiiii, Ilinka? Se arătase Bogdan nedumerit, deși, a fost deajuns doar să audă acest
nume ca să știe despre cine era vorba. Avea o capacitate abilă de a memora numele
oamenilor, în special, al celor prea insistenți precum era Ilinka. Da, vă cunosc, spuse
practicantul cu o voce nesigură.
Verificând numărul de la care a primit apelul, uimirea și îndoială se luaseră în horă în
capul său. Numărul aparținea Anei, deși, apelantul era Ilinka.
- Vreau să te anunț.... începusă Ilinka, dar nu își terminase gândul căci, Bogdan
interveni:
- Unde-i Ana? Numărul aparține ei. Ce s-a întâmplat, spune-mi chiar acum. Vocea
gravă a lui Bogdan demonstra interesul major al acestuia pentru asistenta medicală.
Nu înțeleg ce caută la tine telefonul ei? De această dată Bogdan lăsase formele de
politețe. În momente de cumpănă, omul, deseori, nu mai ține cont de morală, ceea ce
contează pentru el, fiind, ieșirea din bezna neputinței în care se află.
- Calm drăguțule, spuse vocea. Sper că nu m-ai uitat. Da, să trec la subiect. Ana și-a
pierdut cunoștința și eu i-am acordat primul ajutor medical. Acum, se află în stare de
somnolență, i-a fost administrat un calmant puternic care să îi scoată durerea fizică. S-
a lovit destul de grav la tâmplă în momentul căderii.
- Unde-i, unde-i? Strigă Bogdan în receptor. Vin chiar acum și, cu adevărat, tânărul
practicant se pregătise să iasă pe ușă. Emir plângea. Bogdan îi făcuse semn că vine
imediat. Graba lui fusese stăpânită de cuvântarea Ilinkăi.
- Stai pe loc Bogdane dragă, vin eu la tine. Ana m-a rugat să te sun, mi-a cerut să o duc
în salonul unde se află Emir. Dar nu știu locul. Poți să mă ajuți? Întreabă Ilinka,
așteptând răspunsul lui Bogdan.
- Nu știu, nu știu. E un salon ca toate saloanele. Un coridor lung pe care stau atârnate
niște portrete pe pereți. Vino mai repede. Te rog, te implor. Ai grijă de Ana, începuse
să lăcrimeze Bogdan.
- Știu, cred că știu unde ești! zise Ilinka pe un ton ascuțit și grav. Voi veni, dar spune-
mi la ce salon stați? Un număr, ceva.
- A doua ușă din partea dreaptă. Nu știu numărul, nu mă interesează, vino o dată,
adumi-o pe Ana, strigase Bogdan în repector încât nu își dăduse seama că vorbele lui
spuse pe un ton aprins îl speriau pe Emir. Se apropiase de el și îl îmbrățișase,
cerânduși scuze. Ilinka auzise printre vorbele lui Bogdan, numele pacientului ei,
Emir. Stai acolo, vin în câteva minute, adăugase ea.
- Nu închide telefonul, i-a cerut Bogdan, dar Ilinka a închis fără să țină cont de
rugămintea lui.
Bogdan începea să devină paranoic. Gândul îi sătea numai la Ana. O iubea și poate prima
dată în comparație cu celelalte iubiri ale sale, Ana întruchipa perfecțiunea dorită. Emir se
liniștise, încetase să plângă, iar Bogdan îi dăduse telefonul să se joace, bateria era pe sfârșite, așa
că mult nu avea să țină, dar ocupația îl făcea pe Emir să nu se agite prea mult. Bogdan intrase în
baie unde a tăinuit hainele. Luciditatea temporară îl făcea să conștientizeze că intrarea Ilinkăi în
salon însemna un martor indezirabil al planului de evadare, de aceea, orice obiect suspect trebuia
ascuns vederii străinilor. Băgând halatul și cămășa într-un loc mai ferit de vederi străine, Bogdan
se apropiase de geamul camerii, furișându-și ochii printre jaluzele atârnate peste fereastră.
179
Concentrat cu privirea spre ușă, nu a tras atenție la praful care se așezase pe buze în timp ce
respira adânc în fața jaluzelor prăfuite. Își imagina cum se deschide ușa, iar de acolo, vine Ana.
Planul de evadare nu mai era o prioritate acum, Bogdan înțelegea că sănătatea Anei era cea mai
importantă la acel moment. Emil poate să mai stea câteva zile în sptial, oricum, în comparație cu
anii petrecuți în temnița spitalicească, câteva zile nu mai sunt așa de mult. Privind la ușă, își
ceruse iertare în sinea sa de la Ana. Un foc îl mistuia din interior. Iertarea nu era legată de
neputința de a-i fi alături acum când asistenta medicală suferea, deși, într-o oarecare măsură,
Bogdan se considera vinovat pentru suferintața Anei. Pocăința față de ființa lui dragă își găsea
izvorul în promisiunea făcută unei persoane. Bogdan ascundea o taină cumplită față de Ana, iar
fiecare întârziere de a i se destăinui, îl făcea să sufere tot mai mult. O îndrăgise și în același timp,
avea ordin să execute misiunea. Se afla între două extremități. Așteptarea sosirii asistentei
medicale în salon, adică, a Ilinkăi, l-a pus pe gânduri. Poate că venise momentul să îi destăinuie
adevărata lui identitate, să spună Anei scopul pentru care se află în spital. Nu, nu ar face-o. De
când intrase în calitate de practicant, avea ordin clar ce trebuie să facă. O învinuia pe Ana. O
învinua fiindcă dânsa i-a întretăiat calea.
Bogdan aștepta. Pașii iuți făcuți împrejurul salonului deveneau tot mai greoi. A deschis
ușa camerei și a privit la intrarea în secție. Văzând că trecuse mai bine de zece minute de la
apelul Ilinkăi, Bogdan se gândise să o sune el, dar telefonul era în mâinile lui Emir și tare nu își
dorea să-l deranjeze, mai ales în acele momente când pacientul se cumințise. Durerea psihică se
preleva pe două segmente, pe de o parte, suferința Anei rezultată în urma căzăturii, iar pe de altă
parte, secretul pe care îl avea față de ea, secretul fiind indispensabil legat de planul de evadare al
lui Emil. Bogdan ura să aleagă între iubirea față de Ana, sentimentul cuprinzându-l în toată ființa
lui, și între loialitatea față de comanditarului său, căruia îi făgădu-i-se îndeplinirea misiunii. Se
autodeclara un monstru.
Ieșise în coridor închizând în urma sa cu mare grijă ușa salonului. Se îndreptase spre
ieșire. Auzise pași rapizi, cineva se apropia, dar fiindcă nu știa dacă e Ilinka ori altă persoană, a
făcut repede cale întoarsă intrând înapoi în salonul unde se afla Emir. De acolo, asculta cu atenție
zgomotul pașilor. Ușa de fier, zdravănă, stând ca un gardian între coridor și cealaltă parte a
încăperii, se deschise scrășnind. De după ea își făcuse apariția o femeie. Trupul îi era vânjos,
spetele destul de conturate. Costumul de asistenta medicală trăda caracteristicile femeiești, în
rest, se putea face o presupunere că omul era bărbat. Nefiind sigur dacă era Ilinka, Bogdan nu
cutezase să iasă din ascunzătoare, așteptând să vadă unde se va îndrepta necunoscuta. Cât timp
stătuse în salon, nimeni nu intrase acolo, semn că, odaia în care se afla Bogdan și Emir, avea un
statut de cameră izolată, poate chiar, părăsită. Femeia cu trup atletic pășise în interiorul
coridorului mergând îndărât. Spatele îi era încovoiat. Această priveșiste îl făcuse și mai curios pe
Bogdan, neînțelegând felul în care se deplasa sora medicală. Interesul avut față de necunoscută îl
făcuse pe Bogdan să nu observe momentul când de el s-a apropiat Emir. Băiatul îi înmâna
telefonul, precizând că acesta s-a descărcat.
- Stai cuminte! Îi spuse Bogdan. Du-te lângă pat.
- Vreau să mă joc, zise cu un glas palid pacientul.
- Emir, stai în pat am spus! Exclamase Bogdan pe un ton aprins, dar în șoaptă.
Pacientul nu i-a dat ascultare alergând în coridor. Bogdan s-a enervat, ar fi fugit din
urma lui, dar nu a făcut-o.
- Emir, băiete! Rostise cu vocea mlădioasă femeia care intrase mai devreme în salon.
Vrei să mă ajuți? Uite, e Ana, adăugase aceasta arătând cu mâna spre o direcție pe
care Bogdan nu o putea observa.
180
 Tânărul practicant se uita cu atenție. Emir s-a apropiat de femeie. Ambii trăgeau spre ei
de un obiect. Bogdan, curios, a ieșit din ascunzătoare. Oricum, nu era nici un rost să stea tăinuit,
mai devreme ori mai târziu, l-ar fi găsit. A venit în locul în care stăteau necunoscuta asistentă
medicală și cu Emir. O văzuse, era ea, Ana. Necunoscuta, alături de Emir, o aducea pe sora
medicală. Dânsa era inconștientă. Avea o pată de sânge la cap.
- E Ana, e Ana, strigase Emir. Prietena mea.
- Da, e ea, băiete, spuse cu vocea râzând Ilinka. În fața ei a apărut Bogdan. Ajută-mă,
nu sta ca o stană de piatră, îi ceruse ea practicantului.
Bogdan se sfii inițial, uitându-se la trupul aproape imuabil al Anei. Insistența Ilinkăi, l-a
făcut să apuce singur trupul sublim al iubitei sale pe care l-a cărat în cameră. De cealaltă parte,
Ilinka și cu Emir veneau în urma sa. Bogdan îi simțea respirația Anei, fapt care îl bucurase. Deși,
avea o față palidă, plină de sânge, Ana era într-o stare stabilă. Era inconștientă, cel puțin așa i s-a
părut.
Ajungând în salon, a așezat-o pe Ana în pat. Mâinile îi tremurau.
- Ce s-a întâmplat? Adă mai repede medicamentele, nu sta ca o stafie! Striga zbuciumat
Bogdan uitându-se cu înverșunare la Ilinka.
Sora medicală zâmbea, ca și cum, starea gravă în care se afla Ana îi producea o senzație
plăcută. Ceea ce nu știa Bogdan, era că, într-adevăr, Ilinka simțea o satisfacție abominabilă de
plăcere urmărind tabloul petrecut în văzul ochilor ei. Emir o apucase pe Ana de mâna spunându-i
să miște degetele. Ana însă nu dădea nici un semn de viață.
- Unde-s medicamentele? A întrebat, iarăși, Bogdan. S-a aplecat asupra surorii medicale.
Își lipise urechea de cavitatea bucală.
- Sunt aici! Țipă Ilinka, de parcă ar fi vrut cu tot dinadinsul să fie auzită, chiar dacă în
salon nu se aflau decât ei.
Tânărul practicant nu a dat atenție, fiindcă, în acel moment Ana îi șoptise ceva la ureche.
Pe semne, iubita lui asistentă medicală nu leșinase. Acest fapt Ilinka nu l-a observat. Pe chipul
lui Bogdan apăruse o grimasă, mai apoi, urmată de un acces de furie. S-a întors cu fața spre
Ilinka. Sora medicală observase încruntarea din privirea bărbatului, făcând câțiva pași înapoi.
Emir continua să o țină pe Ana de mână. Sesizând, probabil că, aceasta își revenise, Ilinka se
dădea tot mai mult îndărât. Bogdan pășea în fața ei. Între Ilinka și tânărul practicant distanța s-a
scurtat până la doi metri. Deodată, pacientul Emir a început a striga:
- Ana, te-ai trezit!
Parcă la vârsta lui ar fi priceput ce i se întâmplase cu prietena lui. Bogdan s-a întors cu
toată purtarea lui spre Ana. Nu a trecut nici două secunde de la această mișcare, când cineva l-a
împins cu forță la podea. În urma dezechilibrul neașteptat s-a ales cu o lovitură zdravănă la
atingerea betonul din care era construit învelișul planșeului încăperii. Nu a reușit să se ridice.
Încercarea de a reveni în picioare i-a fost curmată de o altă îmbrânceală, însoțită de un ordin clar
să nu se scoale de jos.
- Stai cu fața în jos! Nu îndrăzni să te miști! Vocea prin care se dădea dispozițiunea avea
un ton destul de sobru și grav.
Sunetul pașilor plimbându-se de la un colț la altul al salonului îi pătrundeau ca un ac în
urechea lui Bogdan. Își dăduse seama că atacatorul nu era nimeni altul decât Ilinka. Crezând că e
o glumă, deși, durerea și echimozele de pe mâini spuneau contrariul, tânărul practicant a vrut
încă odată să se ridice de la podea. În acest timp, Ana, care își revenise deabinelea, o ruga pe
Ilinka să nu îi facă rău lui Bogdan. Emir s-a ascuns sub plapumă, îmbrățișând-o foarte strâns pe
Ana.
181
 - Voi să tăceți, amândoi, jigodiilor! Să nu scoateți un cuvânt, ați înțeles? se întărâtase
Ilinka la cei doi, în timp ce piciorul ei stătea pe spinarea lui Bogdan.
Noptiera stricată care se afla în salon a fost răsturnată pe pieptul lui Bogdan.
- Ilinka, spune ce vrei? Ce ți-am făcut? Se uita speriată Ana la asistenta medicală.
Speriată și îngrozită. Ultima încercarea lui Bogdan de a se scula de jos a fost și mai dur
pedepsită. Ilinka avea în mână un pistol pe care-l îndreptase la tâmpla tânărului practicant.
- Tu taci, arată ea spre Ana, iar tu, împingând pistolul în ceafa lui Bogdan, nu te mișca.
Tânărul practicant, pricepând că nu-i de glumit, s-a supus indicației.
- Ce naiba te-a apucat? Zise Bogdan.
Ilinka își ridicase piciorul de pe spatele acestuia, lăsând, totuși, noptiera grea de vreo
treizeci de kilograme să îl țină captiv. Mergea prin cameră fluturându-și pistolul. Felul în care îl
mânuia crea o senzație că dâsna are cunoștințe temeinice de folosire a armelor. Emir plângea.
Ana îl mângâiase pe cap rugându-l să se liniștească.
- Fă-l să tacă, fă-l să tacă dracului odată, strigase Ilinka. S-a repezit spre geam. A tras la o
parte draperia, strecurându-și ochiul prin crăpătura creată. Mulțumită de cele văzute sau
nevăzute, a revenit, s-a îndreptat spre ușă a cărui lacăt îl încuiase. În tot acest timp nu-i lăsase
nesupravegheați pe ceilalți. Avea pistolul îndreptat în direcția lor. Îi amenințase, îi prevenise
asupra consecințeleor nefaste care vor urma dacă fac măcar o mișcare nepotrivită. Bogdan își
dăduse seama că Ilinka stătea cu spatele spre el. I-a observat tălpile încălțămintei. Feri cu grijă și
cât mai puțin zgomot noptiera de peste trupul său, căci, nu era într-atât de grea încât să nu o
poată mișca. Dintr-o mișcare bruscă s-a ridicat în picioare. Își făcuse avânt spre Ilinka, doar că,
la omul aflat în necaz vine o belea și mai mare. Chiar în momentul când a vrut să pună mâna pe
umărul Ilinkăi, Bogdan s-a împiedicat de noptiera pe care o dăduse mai devreme într-o parte.
Ilinka s-a întors de îndată. Era foarte aproape să apese pe trăgaci. Căzătura lui Bogdan a fost
suficientă pentru Ilinka să nu-l împuște.
Dânsa s-a apropiat de Bogdan. Își băgase degetele în părul lui mătăsos. Fața tânărului
practicant era plină de sânge. Ana, văzându-l pe Bogdan înroșit, se înspăimântase. I-a cerut
Ilinkăi să-i permită aplicarea uniu bandaj. Ilinka a refuzat.
- Stai lângă ei. Toți cu mâinile în sus. I-a somat Ilinka pe cei trei.
Bogdan se alăturase celorlalți doi. Ținând pistolul în mână, Ilinka a retras cheile din
broască. Le băgase în buzunar, apoi, veni mai aproape de victimile sale.
- De ce faci aceasta? Întreabă Ana. Ce vrei? Te vom denunța la poliție! Bogdan tăcea,
iar Emir s-a ascuns sub plapumă.
Ilinka a început să râdă.
- La poliție? La poliție? Exclamă ea retoric. Cine va da crezare unor criminali? A? I-
auzi, la poliție. Tu, băiete, adăugase asistenta medicală, fluturând demonstrativ
pistolul în fața lor, tu, a-i fi putut ajunge un mare doctor. Chiar cu adevărat, te-aș fi
ajutat eu. Dar ai preferat-o pe ea. Pe ea, strigă Ilinka, vrând să fie sigură că o aud toți
cei din salon.
- Ești nebună, chiar ești nebună, rosti Bogdan. Cum poți să provoci atâta suferință
oamenilor doar pentru că nu le ești pe plac?
- Da, sunt nebună, sunt nebună după tine. Și prefer să te văd suferind decât cu
altcineva. De ei, de ei doi nu îmi pasă. I-aș ... chiar acum, zicând aceasta, ilustrativ își
puse pistolul la tâmplă.
- Te omor, tâmpit-o, se repezise Bogdan spre Ilinka.

182
 Gestul necumpătat nu a fost lăsat fără urme. Ilinka o apucase de picior pe Ana. Când
tânărul practicant era gata să o înhațe de gât pe Ilinka, aceasta din urmă atinse cu degetul de
trăgaci. Bogdan își retrase imediat mâna și făcuse câțiva pași înapoi.
- Băiete. O, băiete. Cât de fericiți puteam fi împreună. Ah...
Bogdan aruncase o privire Anei. Aceasta începuse să lăcrimeze. Rezidentul i-a șters
lacrimile cu degetul.
- Așa, așa, tandrețe ca la ultima întâlnire, căci, de acum înainte, despărțirea va fi lungă
și probabil, pentru totdeauna, exclamase Ilinka observând gestul lui Bogdan.
- Ce obții dacă ne omori? Întreabă Ana, astupându-i urechile lui Emir. Crezi că te va
iubi?
- Iubire? Ce dracu iubire... Tu nu doar că mi l-ai luat pe Bogdan, dar ai intrat în grațiile
lui Petrovic, apoi, ai apărat aceast javră care stă ascunsă sub pătură. Ai vrut să mă
întreci. Nu îți voi permite, nu îți voi permite. Postul de adjunct al spitalului e al meu,
iar tu, tu și, din păcate, Bogdan, veți putrezi în închisoare.
- Ești bolnavă, ai nevoie de lecuire. Demult trebuia să fii internată. Unii dintre pacienți
sunt mai lucizi ca tine, zise Bogdan, privind-o cu dispreț pe Ilinka.
- Necătând la faptul că mă urăști, eu încă te plac, să știi că te-aș vizita la pușcărie, spuse
asistenta medicală, zâmbind pasional.
- Ce tot îndrugi acolo? Ce fel de pușcărie? Se uitase mirat Bogdan.
Ilinka începuse să râdă cu poftă. Abominabila ei privire îi îngrozea pe Bogdan și Ana
care se uitau la ea cu interes sporit.
- Sunteți iscusiți amândoi. În alte circumstanțe se putea să vă angajez, zise Ilinka. Tu,
asemenea unei mironosițe, continuase ea, punând mâna pe piciorul Anei, știi cum să
ascunzi crimele. Sunt uimită că nu v-a descoperit poliția. De mine însă nu scăpați. A
scos din buzunar telefonul.
Tânărul practicant începea să deslușească vorbele Ilinkăi chiar dacă erau încă nu foarte
clare. Ana nu scotea nici un cuvânt. Ilinka arătase telefonul în fața lor, ca și cum, ar fi fost o
demonstrație.
- Sun chiar acum, zise dânsa.
- Suni unde? Întreabă Bogdan.
- La poliție băiete, la poliție. Ai ucis un om și trebuie să răspunzi.
Fața lui Bogdan se îngălbenise. Ochii săi păreau că intră cu mult înăuntrul orbitelor, iar
buzele semănau a fi construite din beton, devenind foarte tari. Ilinka flutura telefonul și pistolul.
- Și tu, mironosițo, nu o mai face pe fecioara, ești o criminală asemenea lui. Ați ucis, ați
ucis paznicul. Râdea îngrozitor Ilinka, amuzându-se de înfățișarea celor doi. Credeați
că nu vă știe nimeni taina? Vă urmăresc pe amândoi. Știu ce ați pus la cale. Telefonul
pe care îl ținea în mână începuse să scoată niște sunete.
Ana înmărmurise. Crima oribilă fuese descoperită. Și poate că nu ar fi fost atât de
chinuitor dacă descoperitorul era altcineva. Dar se dovedise a fi Ilinka.
- Ascultați, dragii mei, zise Ilinka, arătându-le celularul.
Fără a scoate o vorbă, atât Bogdan, cât și iubita lui, ciulise urechile spre aparatul
telefonic. Cele două minute în care ascultase înregistrarea de pe telefon se transformase într-un
chin oribil, un chin care îi ardea din interior. La celular se auzeau o conversație dintre Ana și
tânărul practicant care puneau la cale evadarea lui Emil din spital.
- De unde ai aceasta? Despre ce moarte vorbești nebuno? Cum adică am ucis un
om...uitându-se cu răutate la Ilinka, întrebase Bogdan.
183
 - Băiete. Am instalat un aparat de înregistrat vocea în odaia iubițicăi tale. Știam că ceva
pune la cale. Mă consolasem cu faptul că mi te-a luat. Ah, drăguțule. Te-ai dus la ea.
Însă, nu o voi ierta vreodată pentru că l-a ajutat pe ștrengarul de Emir. Și nu-i de
ajuns, acum vrea să-l scoată din spital pe zăpăcitul acela de Emil. Dacă află doctorul
Petrovic, o alungă din spital. Însă, știind cât de bleg de felul lui e medicul și că poate
să nu mă creadă. Am decis să aduc dovezi. Ați încurcat-o rău. L-ați ucis pe paznic,
vreți să îl luați pe Emil din spital fără permisie, mare încurcătură.
- Ți-ai pierdut mințile, exclamă Ana cu furie. Aș face-o la fel. Erai în stare să-l
droghezi pe Emir doar să nu stai lângă el. Nu meriți să fii asistentă medicală.
- Clamează-te! Îi strigă Ilinka. Tu să taci, tu care ai ucis un om îmi vorbești mie despre
etică? Tu care vrei să pui în pericol viața unui om luându-l din spital te consideri
superioară? Ești o mizerie, nu încerca să pari înger. L-ai ucis, l-ai ucis, știu totul. Știu.
Exclama Ilinka, producându-și în sinea ei o stare de satisfacție perfidă de plăcere. Nu
mișca! I se adresase ea lui Bogdan, văzând cum acesta se pregătea să vine spre dânsa.
- Dacă tot spui că am ucis un om, vorbi Bogdan, atunci, de ce nu ne-ai predat la poliție?
Erai și tu în spital. Putea-i să ne dai pe mâna lor. Probabil tu ai omorât pe cineva și
vrei să ne bagi nouă crima? Zicând aceasta, tânărul practicant voia să-i tulbure
conștiința Ilinkăi. Își dădea seama că nu mai există nici o cale de scăpare decât să o
atace. Dacă Ilinka va apela la poliție sunt pierduți.
Țeava pistolului era îndreptată spre pat. Bogdan făcuse câțiva pași în direcția Ilinkăi.
Asistenta medicală îl somase să înceteze mișcare altfel va trăgea. Bărbatul nu se oprise
continuând cu pași mărunți să se apropie de sora medicală. Distanța între ei se scurta. Ilinka
făcuse câțiva pași în urmă, arma fiind țintită spre rezident.
- Stai pe loc sau te împușc. Începuse să formeze un număr la telefon. Chiar acum sun la
poliție. Nu mai scăpați. Încă o mișcare dacă faci, apăs pe trăgaci, amenințase Ilinka
uitându-se la Bogdan care nu-i dădea ascultare mergând în direcția ei.
Salonul murmura. Chemarea morții se auzea în toată încăperea. Patru persoane cuprinse
într-un joc al disperării își făureau destinul. Intenția practicantului era de a ajunge lângă Ilinka,
dar temerea că aceasta ar putea să apese pe trăgaci în orice moment îl făcuse să se oprească în
mijlocul odăii.
- Te rog, băiete. Nu mă impune să fac ceea ce nu îmi doresc, zise Ilinka cu o voce
duioasă.
- Ce vrei de la mine? Pe ei lasă-i în pace, vorbise Bogdan. Chemi poliția, crezând că
așa rezolvi ceva? Tu vei fi reținută împreună cu noi. Nu cred că pistolul pe care-l ții în
mâna este al tău. Vor face cercetări. Vrei să îți distrugi propria viață? Spui că dorești
să ajungi adjunct al spitalului. O poți face. Noi plecăm și nu mai revenim.
- Dar...vruse să-l întrerupă Ilinka pe Bogdan, însă acesta nu-i dăduse voie. Câteva
secunde îi sunt necesare să-i tulbure mintea.
- Vei scăpa de Ana. Ai cale liberă. Vor afla toți despre Emil. Spune-le chiar tu că noi l-
am răpit. Nu-i mai bine așa? Putem înscena în așa mod să pară că ai vrut să ne oprești.
Vei devei un fel de erou, Ilinka, pricepi? Bogdan vorbea cu măiestrie încât Ana
începea să creadă în ceea ce spune. Observase cum pe chipul Ilinkăi apărea îndoiala.
Telefonul îl ținea în mâna. Tăcea, ascultându-l pe Bogdan.
În tot timpul cât îi vorbise, Bogdan se apropia de Ilinka. Asistenta medicală nici nu
băgase de seamă. Dânsa își lăsase ochii în jos, ca și cum, se gândea la propunerea făcută de

184
tânărul practicant. Numai pistolul poziționat în direcția lui Bogdan crea senzația că îl are în vizor
și controlează situația.
- Și eu te iubesc... spuse Bogdan. Crede-mă. Dar am un scop pentru care mă aflu aici.
Dânsa era unica modalitate de a-l realiza, adăugase el, arătând cu degetele în urma lui.
- Taci! Taci! Ridicând capul, îi ceruse Ilinka. Nu mă minți.
Acesta fusese momentul așteptat. Bogdan s-a năpustit asupra Ilinkăi. Pistolul căzuse jos.
Asistenta medicală îl lovea cu pumnul în ochi, provocându-i sângerare și mai mare, apoi,
îl lovise în regiunea genunchiului. Bogdan simțise o durere puternică, mai ales că, anterior,
fusese rănit în acel loc. Suferința de la ghenunchi l-a dezechilibrat. Ilinka a reușit să-l doboare la
podea. Cât timp tânărul practicant încerca să se ridice, asistenta medicală a alergat după pistol.
- Te voi omorî și pe tine băiete, striga dânsa.
Căuta disperată arma, însă, aceasta dipăruse. În fața ei stătea Emir. Acesta avea în mâna
pistolul.
- Atent copilașule, drăguțule. Dă-mi jucăria, îi ceruse Ilinka.
- Emir, dă-i pistolul Anei, zise Bogdan.
Ana s-a ridicat din pat. Dânsa a fost cea care l-a îndrumat pe Emir să ia arma. Slăbiciunea
corpului nu-i permitea Anei să se miște repede. Băiatul stătea încremenit. Cu amândouă mâinile
apucase pistolul. Ilinka desfăcuse palma întinzând-o în direcția lui Emir. Băiatul făcuse câțiva
pași înapoi.
- Emir, dă-mi mie jucăria, continua să-i vorbească pe un ton mlădios Ilinka. Vrei să
vorbești cu mama ta? Știu că vrei... uite, am numărul ei. E aici, pot să sun chiar acum.
Trebuie doar să pui în mâna mea pistolul. Hai, drăguțule.
- Nu o asculta Emir, zise Ana, care se străduia să coboare din pat, însă, fără izbândă.
Prea sleită de puteri era.
Bogdan stătea lângă ușă. Voia să o apuce pe Ilinka de picior, dar se oprise din gând,
fiindcă aceasta era prea aproape de Emir, în orice moment putând să obțină arma.
- Emir, Emir, vino la mine, îl rugase Ana.
Băiatul, auzind chemarea, fugise înspre pat aruncând pistolul jos. Arma alunecase pe
podeaua lucioasă oprindu-se sub noptieră. Ilinka și Bogdan, ambii, s-au repezit spre el. De pe
fiecare parte, cei doi se aruncase cu mâinile la podea. Pistolul intrase dedesubtul noptierei.
Bogdan, mai puternic decât Ilinka, apucase mobilierul și-l ferise într-o parte. Arma stătea în fața
lor. Asistenta medicală se aplecase să o apuce, însă, Bogdan îi încurcase, repezindu-se și
împingând-o în direcție opusă. A atins pistolul. Îl ridicase. Ilinka sări peste el, strigându-i că îl
urăște. Cei doi s-au laut la bătaie. Sora medicală stătea în spinarea lui Bogdan. Îl trăgea de păr
cerându-i să arunce arma jos. Din pat se auzeau strigătele de deznădejde ale Anei. Aceasta îl
încuraja pe tânărul practicant să nu se lase înfrânt. Emir stătea ascuns, ca și mai înainte, sub
plapumă.
Lupta n-a durat mult, o împușcătură s-a produs când cei doi au căzut la podea. Un râuleț
de sânge ieșise de sub trupurile înfierbântate. Ana înghiți în sec. A considerat că cel împușcat
era Bogdan, căci, acesta se afla sub trupul Ilinkăi, iar sângele îi țânșea de sub haină.
- Bogdan, Bogdan! A început Ana să strige.
Tânărul practicant a împins corpul Ilinkăi într-o parte ieșind de sub acesta. Glontele i-a
străpuns pieptul Ilinkăi. Femeia respira cu greu, iar urletul de durere aproape că nu se auzea.
Sunetul împușcăturii nu a fost foarte răsunător și puțin probabil să fie auzit de cineva. Pistolul,
care se dovedise a fi un revolver de calibru mic, a fost înghițit între trupurile celor doi în
momentul când se descărcase.
185
 - Trebuie să plecăm, imediat! Îi zise Bogdan Anei.
Aceasta se uita la el cu oripilare. Nu avea putere să scoată nici măcar un cuvânt. Privea la
corpul amorțit al Ilinkăi. Femeia rânjise ochii ca a unui animal ce este dus la sacrificare. Chipul
Ilinkăi devenise palid, mâinile le avea încovoiate. A tresărit câteva ori bolborosind niște cuvinte
fără o construcție logică între ele, apoi, lăsându-și capul pe o parte, încremenise.
- A murit, a murit... îi zise Ana lui Bogdan, arătând cu degetul spre corpul neclintit al
Ilinkăi.
Tânărul practicant băgase pistolul în buzunar. Apucând corpul Ilinkăi, l-a adus mai
aproape de pat.
- Trebuie să scăpăm de el, a spus Bogdan.
Ana parcă își pierduse graiul. Nu știa ce să zică. Îl atinse pe Emir cu mâna. Văzuse că
acesta stă tupilat lângă ea. Încercarea să se ridice fusese reușită de această dată. Avea frică să
coboare din pat. Corpul neînsuflețit al Ilinkăi o speria de moarte. Bogdan cercetând încăperea,
zise:
- Avem nevoie de o pătură, ceva. Trebuie să îl învelim.
- Ce-ai făcut? Ne vor găsi. Probabil cineva a auzit împuşcătura, se agitase Ana.
Coborâse din pat, depărtându-se de trupul împrăștiat la podea.
Tânărul practicant îi făcuse semn Anei să-l ducă pe Emir în baie. Sora medicală dădu-
se la o parte plapuma sub care stătea ascuns copilul întorcându-l pe pacient cu faţa spre perete
pentru ca acesta să nu vadă cadavrul de lângă pat. Astupându-i ochii, l-a rugat să meargă cu ea.
Ana l-a dus în odaia pentru baie.
- Stai aici, bine?! spuse Ana, apoi, i-a dat telefonul ei să se joace. Băiatul, fără a
înțelege cele petrecute în salon, a luat aparatul telefonic. Ana a simțit frica care îl cuprindea pe
băiat, însă, nu avea cum să stea lângă el. I-a pus mâna pe cap mângâindu-l, apoi, închizând ușa, a
tras mânerul în urma ei.
Între timp, Bogdan a așternut plapuma la podea. Era plapuma de adineauri sub care se
tupilase Emir. A îndoit-o şi a tras-o mai aproape de corpul fără suflare al Ilinkăi. Pentru câteva
clipe a înlemnit. În faţa lui văzuse pistolul. Unealta ucigătoare. Îl ridicase, câtreva secunde l-a
cercetat, apoi, l-a băgat în buzunar. Ana observase această faptă a sa, fiindcă i s-a părut
nepotrivită, l-a întrebat:
- Ce faci, Bogdane? Trebuie să scăpăm de ea, dacă o vor găsi la noi, suntem pierduţi!
Opinia Anei nu a avut mare efect asupra comportamentului tânărului, acesta, băgând
arma în buzunar, s-a aplecat spre corpul fără suflare al surorii medicale. Cu opinteli, căci, trupul
Ilinkăi era destul de robust, trăgea de cadavru. Greutatea cadavrului s-a dovedit mai grea decât
părea. Ana nu a stat mult pe gânduri, sărindu-i în ajutor partenerului ei. Se supărase pe dânsul că
nu i-a răspuns la întrebare, dar nu avea timp pentru clarificări.
Bogdan se enerva la fiecare mişcare pe care o făcea iubita lui când acesta îi cerea să
săvârșească anumite acțiuni, dar asistenta medicală se încurca. Poate că nu era atâta de supărat pe
fapta ei, cât împrejurările în care se aflau. Cadarul a fost pus pe plapumă. Mâinile Anei tremurau.
Nu fusese niciodată atât de aproape de un om mort. Nici măcar mâinile reci ale bunicăi sale
decedată jumătate de an în urmă nu s-a încumetat să i le atingă, chiar dacă, mama o îndemna.
Pentru Ana, trupul imuabil al Ilinkăi semăna cu o nălucă. Învelindul în plapumă, asistenta
medicală se depărtase cu repeziciune de el. Bogdan apucase de colțurile păturii și le uni.
- Nu putem să mergem cu ea. Va trebui să-l ascundem undeva. Tu ești medic, tu știi
unde s-ar putea de dus? Spune! cu o voce aprinsă, o întrebase Bogdan pe Ana.
Sora medicală înghițise propria-i salivă.
186
 - Eu, eu... nu sunt medic, zise ea, de parcă această eroare în vorbe mai conta. O putem
lăsa aici. Zona se află sub carantină. Nu va veni nimeni până miercuri, adaugă Ana cu un glas
lipsit de vlagă.
- Absența ei va da de bănuit. Scrie, scrie o hârtie precum că a plecat urgent. A murit o
rudă de a sa sau alt motiv. Inventează tu ceva, orice. Trebuie să îndepărtăm curiozitatea
angajaților măcar pentru câteva zile, spuse Bogdan.
Ana a început să cotrobăiască prin buzunare. Făcuse întocmai cum a zis tânărul
practicant. Din halat a scos un carnet destinat să fie înregistrate vizitele la pacienți. A rupt o foaie
în care a notat câteva rânduri.
- Deschide baia, i-a cerut Bogdan.
- Dar acolo se află Emir, se va speria când te va vedea, i-a replicat sora medicală.
- Cheamă-l afară, du-l în coridor, mai repede.
Sora medicală sesisaze seriozitatea de pe chipul rezidentului preferând să nu mai adauge
alte gânduri care îi stăteau pe limbă. A intrat în baie. Acolo, l-a găsit pe pacient aciuat pe scaun.
Părea liniștit. Ținea telefonul în mână. Ana îl apucase de braț și fără a-i spune ceva l-a îndemnat
să meagă înaintea ei. I-a pus mâna la ochi în momentul în care treceau pe lângă trupul înfășurat
în pătură. Bogdan i-a urmărit pe ambii până când aceștia au ieșit din salon. De îndată ce Ana și
Emir au părăsit camera, rezidentul a înșfăcat ambele colțuri ale plapumei trăgând spre el.
Cadavrul a fost băgat în baie. Privind la plapumă, un frison i se strecurase prin corp. Știe că va fi
descoperită. Amprentele lui sunt peste tot. Revenind în cameră a luat cu el ștergarul. A șters
podeaua în locurile unde vedea pete de sânge. Intrând iarăși în baie, a încercat din răsputeri să
găsească un plan de a ascunde urmele sale. Ideile erau diferite. Voia să dea foc la salon, să
inunde încăperea pornind apa de la robinet. Un alt gând ce îi veni în minte când s-a apropiat de
fereastă era să arunce cadavrul de pe clădire, dar, împușcătura din corp trăda adevărata cauză a
decesului. Și-a pus mâinile în cap rezemându-se de perete. Auzi o pocnitură. Cineva intrase în
salon. Bogdan își desfăcuse privirea. Strecurându-și privire prin deschizătura ușii de la baie, o
zărise pe Ana:
- Ți-am zis să stai afară, așteaptă-mă la ieșire! O privi el încruntat.
- Am vrut să te previn, scuză-mă, spuse asistenta medicală cu vocea tremurândă. Pe
cadavrul Ilinkăi sunt amprentele noastre. Nu le va fi greu anchetatorilor să ne
găsească.
- M-am gândit și eu la asta. Dau foc încăperii, dă-o naibii de idioată, a fost vina ei, se
agita Bogdan, ca și cum, ar încerca să găsească un alt vinovat decât el în tot ceeea ce
se întâmplase.
Sora medicală a respirat adânc. Venind aproape de Bogdan și punându-i mâna pe umăr,
zise acestuia:
- Trebuie să o scoatem de aici! Te rog, nu încerca să dai foc. Știu cum am putea să
scăpăm de ea.
Bogdan era numai ochi și urechi.
- Mă duc să aduc niște haine, curate, pe care să nu fie nici o amprentă. Așteaptă-mă,
spuse Ana grăbindu-se să iasă din salon. Tânărul practicant nu reușise să o întrebe ce
are de gând să facă, căci, femeia părăsise camera.
Curios să vadă face, Bogdan îl cauta pe Emir. Băiatul stătea într-un colț al coridorului. Se
uita în același telefon ca mai înainte. Ana l-a lăsat fără supraveghere. Probabil, graba o făcuse să
uite de el. Se gândise să-l cheme pe Emir în salon, nedorind să-l zărească cineva, însă, își aminti
vorbele iubitei sale, secția este în carantină, iar carantina, cum știa și el însuși, presupune
187
evacuarea totală a persoanelor din zona contaminată ceea ce însemna că nimeni nu va intra în
acea parte a spitalului. În plus, ar fi ciudat să-i găsească cineva. A închis ușa la loc, retrăgându-se
în cameră.
Două crime sevârșise, două atrocități, se gândea Bogdan. Se uita la mâinile sale, se
asemănau cu ale unui călău. Dacă nu era Ana, s-ar fi dus la poliție chiar acum. Această ființă
subțirică la trup, cu un chip grațios și un zâmbetul îmbătător este unicul motiv pentru care încă
nu s-a predat. Dacă ar ști Ana cine este el cu adevărat, dacă i-ar spune ei despre scopul real al
vizitei sale la spital, probabil, l-ar urî. O va face, o va face, își zise în sinea lui Bogdan, dar nu
acum, mai târziu când lucrurile se vor clarifica, îi va dezvălui taina.
Nu se încumeta să intre în baie. Mumia Ilinkăi îi crea o stare de disconfort psihologic.
Aștepta să vină Ana. Auzise un zgomot venind din coridor. Crezând că Emir a pățit ceva,
Bogdan s-a repezit spre ieșire. O văzuse pe Ana. Aceasta împingea un pat medical din urmă. Pe
pat erau câteva haine. Tânărul practicant îi ieșise în întâmpinare apucând de obiectul mobil. L-au
adus în salon. Ana se apropiase de Emir, îi șoptise ceva la ureche. Băiatul zâmbise. Sora
medicală îi făcuse semn lui Emir să rămână în coridor și să aștepte. Ana intrase la rândul ei în
odaia unde era cadavrul Ilinkăi. A luat de pe pat hainele. Din buzunar a scos o pereche de mănuși
pe care i le dăduse lui Bogdan.
- Puneți-le! A spus ea de parcă a dat un ordin.
Tânărul practicant nu a stat mult pe gânduri. A făcut ceea ce l-a îndemnat asistenta
medicală. Ana a întrebat rezidentul unde este cadavrul. Bogdan i-a arătat cu mâna spre baie.
Ambii, cu pași grăbiți, s-au îndreptat spre locul de aflare a trupului fără suflare.
- Îl vom duce la morgă! Exclamă Ana pe un ton liniștit.
- Ce? Se uită mirat Bogdan. Ai? ai înebunit, care morgă? Bolborosi tânărul practicant.
Mai bine îi dau foc... se agita el
- Ascultă-mă! La morgă din spital sunt date cadavrele persoanelor care nu au pe
nimeni. Azi trebuia să aibă loc o operație, așa zise doctorul Petrovic, la care, urma să
asiste Ilinka. Imediat cum vor observa lipsa ei, ceea ce deja cred că s-a întâmplat, vor
începe să o caute. Fiindcă e un spital pentru persoane cu probleme mintale, aici, orice
lipsă neîntemeiată a unui angajat este luată foarte în serios, presupunându-se că ar
putea fi victima unui pacient. Trebuie să o ducem cât mai repede în acel salon unde
are loc operația. Doctorul Petrovic, l-am văzut acum când veneam, se reținea cu niște
indivizi. Avem un pic de timp.
- Nu înțeleg legătura cu morga? Făcuse ochii mari Bogdan.
- Mai întâi hai să ducem cadadvrul în sala de operație, vei vedea... a rostit Ana cerându-
i lui Bogdan să o ajute.
Au cărat cadavrul în pat. Acolo, l-au acoperit în plapumă foarte atent pentru a nu lăsa
urme. Au verificat podeau, nu păreau să fi rămas picături de sânge. Geanta cu halatul și cămașa
de forță au fost băgate în partea de jos a patului mobil. Stingând luminile, dar nu înainte de a
verifica încă o dată starea salonului, au ieșit amândoi din cameră. Emir încă stătea în colțul
coridorului jucându-se.
- Dă-i s-o îmbrace! zise Ana, scoțând din buzunarul halatului ei o căciulă. Nu vreau să-
l recunoască cineva. Ttrebuie să fim precauți. Dacă cineva ne vede, spui că e fiul tău...
Bogdan era uimit. Nu avea nici o replică, deși, atâtea ar fi vrut să-i spună Anei. Îi era
recunoscător, deși, nu i-a spus-o direct, pentru că încearcă să-l scoată din problemele în care s-a
băgat. I-ar fi spus că o iubește, căci, era adăvărat, însă, a considerat că nu-i momentul potrivit.
Punându-i pe cap căciula, Bognda i-a spus lui Emir să-l urmeze. Patul mobil în care zăcea trupul
188
Ilinkăi porni din loc. Ana mergea înainte, iar din urmă Bogdan, care era urmat de Emir. Plimbau
moartea pe coridoarele spitalului.
De-ar fi știut cei pe care-i întâlneau în cale ce se ascundea în targa mobilă, pe loc i-ar fi
reținut. Frica îl făcea pe Bogdan să roșească de fiecare dată când vedea pe cineva salutându-se cu
Ana. Spre deosebire de el, sora medicală nu părea deloc să fie emoționată. Dârzenia iubitei sale îi
dădea un fel de îndrăzneală, căci, uneori, necazul nu e atât de cumplit dacă este cineva care să te
sprijine, nici măcar nu-i necesar să te ajute efectiv, ci e suficient să știi că ai pe cineva care te
susține. Alături de Bogdan, Emir mergea sprinten. Acesta nu scăpa din ochi telefonul la care încă
continua să se joace. Deși, nu cea mai benefică ocupație pentru un copil, măcar așa stătea liniștit.
Bogdan nu putea să-și scoate din minte vorbelei Anei referitor la morgă, încă îi venea
greu să conștientizeze că de la ea a venit această idee. Mergând în urma ei, îi vedea părul
sclipitor fluturând la fiecare mișcare de picior a surorii medicale. Un corp suav ascuns în mantia
albă. Greu de imaginat că o ființă atât de minunată ar fi în stare de asemenea fapte pe care le face
sora medicală.
Chiar dacă își dorea să scape de cadavru, Bogdan se simțea ca într-o celulă a unei
închisori, în care, se încuiase singur, iar tot acolo, o încuiase pe Ana. Acum, vrând să evadeze,
lăsa totul pe seama ei. Se simțea vinovat. Încerca să țină în frâu toată distrugerea psihologică
care îl măcina. Ar trebui să se predea, înțelege bine acest fapt. Totuși, nu voia să creeze necazuri
Anei. În sinea lui, a hotârât. Va merge la poliție cu prima ocazie, dar după ce o va vedea pe Ana
în siguranță. Va lua asupra lui toată responsabilitatea. Merită să fie pedepsit pentru toate cele
făcute.
Drumul a fost fără peripeții. Nimeni dintre cei pe care i-au întâlnit în cale nu păreau să-i
suspecteze de ceva. Au ajuns în sala de operație. Emir stătea în urma lui Bogdan.
Ana verificase dacă este cineva în interiorul sălii. Încăperea era liberă. Asigurându-se să
nu-i vadă cineva, au mișcat patul mobil în care se afla cadavrul Ilinkăi în sala de operații.
- Medicul va veni în curând... Veghează să nu intre nimeni. Dacă apare ceva suspect,
mă anunți, a zis Ana, arătându-i lui Bogdan să iasă din cameră. Mă ocup eu de toate,
adăugase ea pe un ton autoritat vrând să spulbere orice încercare a tânărului practicant
de a se împotrivi.
Bogdan, luându-l pe Emir de mână, ieși împreună cu aceste pe ușă. Ana îi urmărise cu
privire, parcă, îi petrecea stând pe un peron de gară. S-a apropiat de corpul neînsuflețit al Ilinkăi
răsturnându-l jos din pat. A deschis o ușă din interiorul sălii. De acolo își făcuse apariția o femeie
de vreo patruzeci de ani. Ana o îndemna să vină spre ea. Femeia, îmbrăcată într-o haină albă,
asemănătoare cu un halat de medic, dar mult prea diferită de vestimentația angajaților spitalului,
mergea încet și se uita la fiecare pas într-o direcție, apoi, în cealaltă. Asistenta medicală îi cerea
insistent să se miște mai repede, dar văzând că solicitările ei sunt fără izbândă, se apropiase de ea
apucând-o de braț. A adus-o lângă corpul neînsuflețit al Ilinkăi aruncat la podea. Luând un
bisturiu, i l-a pus în mână, apoi, i-a ordonat femeii să lovească în corp.
- Hai, joacă-te, știu că vrei! O încuraja Ana. Vrei să mergi la teatru? Iată, fă aceasta și
eu te voi duce acolo, rosti asistenta medicală, netezind-o pe cap.
Ochii Anei se roteau în întreaga cameră supraveghind cu atenție deosebită ușa sălii.
Femeia a luat bisturiul. O privea cu o mare curiozitate pe Ana, apoi, s-a aplecat deasupra
cadavrului. Asistenta medicală desfăcuse pătura în care era învelit trupul Ilinkăi ferind plapuma
de pe corpul neînsuflețit.
- Uite, o vezi. E ea, cea care te înțepa mereu cu seringa. Răzbună-te. Ana o apucase pe
femeie de mâna în care avea unealta ascuțită. I-o îndreptase spre rana făcută de
189
 pistolul din care a fost rănită mortal Ilinka. Uitându-se cu o privire amenințătoare,
Ana îi făcuse semn să înțepepe trupul fostei surori medicale.
Pacienta, căci, femeia era una dintre bolnavele tratate în spital, își ațintise privirea spre
cadavru. Ana aștepta cu nerăbdare să-i bage bisturiul în trupul fără suflare al Ilinkăi. Văzând că
ezitarea durează prea mult, asistenta medicală o apucase de mână împingând obiectul contondent
în plaga de pe trupul Ilinkăi. Pacienta, deodată, a prins la curaj. Ana își luase mâna lăsând-o pe
femeie singură. Bisturiul țipa în mâna pacientei. Femeia arunca lovitură după lovitură în corpul
neînsuflețit al Ilinkăi.
La un moment dat, ușa de la salon s-a deschis, iar de acolo Bogdan îi făcuse semn Anei
că se apropie cineva. Sora medicală îi ceru lui Bogdan pistolul. Rezidentul l-a scos din buzunar,
l-a așezat jos la podea, apoi, cu o mișcare foarte nesigură l-a împins cu ajutorul piciorului în
direcția Anei. Sora medicală l-a luat repede punându-l în mâna pacientei. Uitându-se pentru
ultima dată la corpul Ilinkăi, un frison, parcă, i-a trecut rece prin corp.
- Grăbește-te, vine doctorul! strigase Bogdan la Ana.
- Vin, se răstirise aceasta la el.
Pe fereastră Ana a observat o vază. A luat-o, apoi, îndreptându-se cu viteză spre locul
unde era pacienta, dânsa lovit-o cu putere în cap. Țăndările s-au împrăștiat pe jos. Pacienta
căzuse peste cadavrul Ilinkăi. Insistența lui Bogdan o făcuse pe Ana să nu zăbovească, aceasta
aruncând restul vazei care mai rămăsese.
- Ascunde-te! Îi zise Bogdan Anei. Tânărul practicant a intrat împreună cu Emir în sală.
Încă nu a observat priveliștea din interior, căci, locul unde se afla corpurile pacientului și
cadavrul Ilinkăi erau ascunse după un perete.
- Doctorul este aproape, îi comunicase Bogdan Anei. Ce facem? Întreba el cu o vădită
teamă în felul cum vorbea.
- Intră acolo, ia-l și pe Emir, spuse Ana pe un ton poruncitor. Fața ei împetrită dădea de
înțeles lui Bogdan că nu trebuia să se împotrivească. Așteptați până vă chem eu,
adăugase aceasta.
Practicantul și copilul își făcuse drum spre o cameră a cărei uși era deschisă. Cămăruța se
afla chiar la intrarea în salon. Imediat cum cei doi au intrat acolo, Ana a închis ușa după ei,
prevenindu-l pe Bogdan să nu vorbească și să aibă grijă ca Emir să tacă. Ana l-a sărutat, Bogdan
roși. Nici nu a priceput de ce. Ușa s-a închis.
Sunetul tot mai clar al pașilor care se apropiau de salon o chemau pe Ana să se ascundă.
Dânsa se apropiase de partea dreaptă a ușii prin care se intra în sala de operații. Zgomotul pașilor
s-a redus din intensitate. Ușa sălii de operații s-a deschis, iar pe ea cineva intra în interior.
Asistenta medicală a aștepta ca persoana să facă câțiva pași. În colțul stâng al ascunzișului în
care se tupilase, Ana a găsit o rangă de fier. A ridicat-o. Fără a sta mult pe gânduri, s-a năpustit
asupra necunoscutului lovind în el cu bucata de metal. I-a aplicat o lovitură puternică în regiunea
grumazului, fapt care a dus la prăbușirea imediată la podea a necunoscutului. Pentru a nu intra
din nou cineva nepoftit, asistenta medicală a băgat în mânerele de la ușă ranga blocând pentru o
vreme accesul din exterior. Identitatea celui pe care-l lovise nu-i era încă cunoscută. Corpul
căzuse cu fața la podea și doar caracteristicile fizice îi trădau o ușoară adiere că acesta era
doctorul Petrovic. Împingând de corp, Ana l-a răsturnat pe spate. Așa cum a presupus, bărbatul s-
a dovedit a fi șeful ei. Apucându-l de picioare, asistenta medicală a târât corpul doctorului
Petrovic în locul unde se afla celelalte două trupuri. Trupul doctorului fusese așezat lângă cel al
Ilinkăi. Repezindu-se spre cămăruța unde se afla Bogdan și Emir, Ana a tras repede de mâner
deschizând ușa și cerând celor doi să iasă în grabă. Iuțeala asistentei o făcuse să nu observe că
190
ușa salonului era proptită de ranga de fier, astfel că, era cât pe ce să se lovească în ea. Scoțând
bucata de meral, Ana a aștepta să vină cei doi. S-a întors la locul unde se aflau cele trei corpuri,
cadavrul Ilinkăi și trupurile inconștiente ale doctorului și pacientei. A aruncat ranga de fier peste
ei, apoi, grăbită, s-a depărtat de locul cu pricina. Ieșind din salon, Ana s-a uitat într-o parte a
coridorului, în cealaltă parte și văzând calea liberă, i-a îndemnat pe Bogdan și copil să o urmeze
fără a face zogomot. Din mimica și gesturile Anei, rezidentul pricepea că avea misiunea să-l țină
sub supraveghere pe Emir. Bogdan se supunea total iubitei sale. Ana se asimila, în viziunea lui
Bogdan, cu o protectoare a lor.
- Trebuie să ajungem la salonul lui Emil, cât mai repede, zise sora medicală în timp ce
toți trei mergeau în pas rapid.
- Cum spui tu... a rostit Bogdan, ținându-l pe copil lângă el.
Emir continua să se joace în telefon, dar plăcerea lui s-a terminat curând, căci, bateria
celularului era aproape descărcată. Totuși, băiatul nu a scos nici un cuvânt ascultând de vorbele
lui Bogdan care îi arătat cu degetul să păstreze liniștea.
Până la ieșirea din coridor calea era liberă. Nici un om nu au întâlnit în cale. Ajunși la
ieșirea de pe coridorul secției spitalului, Ana s-a oprit, la fel au făcut și ceilalți doi.
- Du-te, intră în salonului lui Emil și așteaptă-mă acolo, vin și eu îndată cum termin
ceva. Ține geanta lângă tine. Îmbracă-te în halat.
- Unde pleci? Se arătase nedumerit Bogdan.
- Să rezolv ceva... hai, mai repede...pe un ton imperativ repetase asistenta indicația sa.
Ține, închizi ușa pe dinăuntru, adăugase sora medicală, punându-i în mâna o cheie. Să
fii cuminte, zise ea, adresându-i-se lui Emir. În curând îți vei vedea familia.
Zâmbind, Ana le-a deschis ușa făcându-le semn să meargă spre scări. Le-a mai spus să nu
vorbească cu nimeni dintre cei pe care îi va întâlni.
După plecarea lui Bogdan și a copilului, Ana a scos un mănunchi de chei din buzunar pe
care îl cerceta căutând o anumită cheie printre ele. A ales una mai ruginită pe care a băgat-o în
broasca de la ușa coridorului. A încuiat lacătul. Asistenta medicală înțelegea că nu avea mult
timp la dispoziție, curând, doctorulul Petrovic se va trezi, iar oamenii vor auzi strigătul lui.
Trebuia să facă zgomot, astfel că, în gălăgia ce se va ridica în spital dânsa va putea să-l scoată pe
Emil din salon. Își aminti de ideea pe care a avut-o Bogdan mai devreme, cea cu incendierea. Nu
și-a pus în plan să dea foc la clădire, însă, trebuia să scoată lumea afară și, totodată, să creeze
panică printre angajați ca aceștia preocupați de propria lor siguranță să le dispară curiozitatea de
a rămâne în clădirea spitalului. Problema era că nu avea nici o sursă de foc. Ar fi cerut de la
cineva dintre colegi, dar aceasta ar fi fost o probă în viitor care să o incrimineze. Timpul trecea,
iar prezența Anei în fața ușii coridorului nu putea fi trecută cu vedea. Era zi de luni și lucrătorii
nu aveau de ce să vină în sala de operații. Se știa că în afară de medic și asistenta lui, nimeni nu
are voie, însă, acest fapt nu poate să garanteze că nimeni nu va intra acolo. Orice regulă poate, și
cel mai probabil, va fi încălcată. În minte nu-i venea nici o idee de unde să găsească chibrite. Să-l
cheme pe Bogdan nu era o idee bună, în primul rând, nu mai are telefonul la ea, iar găsirea altui
aparat telefonic ar lua prea mult din timp.
Stând așa pe gânduri, Ana a presupus că ar putea găsi chibrite în salon, acolo, unde stau
trântite jos cele trei corpuri. Verificând suplimentar lacătul încuiat de la ușa coridorului, Ana s-a
întors în salonul de operație. A intrat înăuntru. Privirea sa se împrăștia în toată încăperea. Căuta
cu înverșunare o sursă de foc. A verificat pe pervazul geamului, însă nu găsise nimic. După care,
a trecut în cămăruța de schimb, dar nici acolo nu a dat de nici o urmă de chibrite. Ana devenea
irascibilă de propria-i persoană. Totuși, aceste întâmplări din ultima vreme deveniseră pentru
191
dânsa o obișnuință. Transformarea radicală din fată sensibilă într-un monstru care e dispus să
ucidă pentru a-și satisface pofta era primordială pentru asistenta medicală. În acele clipe de
disperare, purtându-se dintr-un colț al salonului în celălalt, Ana nici măcar nu privea la corpurile
împrăștiate pe podea. Părea că trebuiau să fie acolo, mergea pe lângă ele, ca și cum, ar fi fost
niște obiecte și atât. Timpul se scurgea repede, sora medicală era nemulțumită că nu găsește
chibrite, încât, voia să se dea bătută. Se gândise că va găsi alt mijloc. Trebuia să părăsească
salonul cât mai repede, oricum, cineva, mai devreme sau mai târziu, va intra acolo. Iarăși, în
sinea ei, își zise că e luni, operații nu se fac, în afară de cea programată de doctorul Petrovic,
însă, știa că oricând poate să apară vreun angajat însărcinat să-l găsească pe medic. Văzând că
zădarnice îi sunt căutările, Ana s-a îndreptat cu grabă spre ieșire, când, deodată, a auzit un sunet
în urma ei. Încremenise. Nu era un zgomot produs de un obiect, ci, semăna cu vocea unui om.
Asistenta medicală și-a dat seama imediat de unde venea sunetul muribund. Cineva și-a revenit
din starea de inconștiință. Vrând să nu fie descoperită, Ana a vrut să iasă din salon fără să-și
întoracă privirea. Înainte să iasă pe ușă, vocea cu intonație șubredă o striga:
- Te rog, ajută-mă, mă sufoc! Au urmat niște sunete intermitente, păreau a fi pocnituri.
Era, de parcă, cineva încerca să se ridice, dar nu izbutea.
Soa medicală era prinsă într-o dilemă. Condiția ei de asistentă o obligă să ajute omul care
se află în primejdie, deși, în acest caz, acordarea unui ajutor însemna, eventual, aflarea identității
sale. Poate că, persoana care o striga, și-a dat seama cine este. Vocea groasă pe care o auzea
mugind în continuare și solicitând ajutor o făcuse pe Ana să priceapă cine striga. Vocea
doctorului Petrovic, a recunoscut-o. Știa prea bine că dacă se întoarce, i se va nărui toate
planurile, însă, o parte din ea o ținea pe loc și, parcă, nu o lăsa să părăsească încăpere. Corpul
Anei se poziționa perpendicular pe linia de jos a ușii, stătea la hotarul dintre cele două părți.
- Ajută-mă, Ilinka! Repetase vocea.
Ana auzise foarte bine. Doctorul Petrovic o striga pe nume. Acest nume pe care Ana
dorea cel mai puțin să îl audă, acest nume pe care voia să-l uite în veci, îi pătrunse în acea clipă
în timpanul urechii și toată mintea Anei vedea trupul neînsuflețit al Ilinkăi.
- Ilinka, mă sufoc, te rog... mai repede...continua să strige pe un ton palid doctorul
Petrovic.
Ana zâmbise, era prima dată când numele Ilinkăi o bucura, dacă acesta e cuvântul potrivit
de a descrie stare ei în acel moment. Își desfăcuse gulerul de la halat trăgându-l mai sus peste
bărbie, apoi, luând o bucată de tifon, își bandajase partea de sus a capului încât să îi rămână
numai ochii liberi. În acest fel, dânsa voia să ascundă cât mai mult faptul că nu era Ilinka. Starea
deplorabilă a doctorului Petrovic era de așa natură încât acesta nu o recunoscuse în momentul
când Ana s-a apropiat de el. Vocea lui fredona aceeași cântare prin care solicita ajutor. Ana îl
apucase de subsuoară și sprijinindu-l cu ambele mâini, încercase să-l ridice. Se smunci de câteva
ori, însă, toate încercările se ruinau în chiar momentul final când asistenta medicală era gata să-l
pună pe picioare. Om zdravăn și corpulent, iar Ana o ființă subțirică, respectiv, forțele deveneau
inegale. Insistența și urletul de disperare al doctorului Petrovic o făceau pe Ana să nu
încetinească încercările. Un lucru nu putea să priceapă, celelalte două corpuri de alături păreau că
nu există pentru medic, acesta uitându-se numai la Ana și cerându-i să-l ajute doar pe el. E ceva
nu tocmai etic pentru un medic. Pe de altă parte, omul își salvează propria piele. Rana puternică
de la cap, pe care i-o făcuse sora medicală mai devreme, se transformase într-un cheag de sânge.
Mâinile Anei se înroșiseră. Apucându-l cu forța încă odată pe doctor, sora medicală îl smuncise
cu putere. Deodată, a auzit un sunet ascuțit. Ceva căzuse la podea, când s-a uitat, observase o
brichetă. Doctorul Petrovic fumează, trebuia să își dea seama de acest fapt mai devreme. Își zise
192
în sinea ei ce toantă este. Câtă vreme ar fi economisit dacă primul lucru pe care-l făcea era să
cotrobăiască buzunarele acestui fumător înrăit care nu uită de pipa lui chiar și atunci când
examinează pacienții. Deși, încercare de a-l pune pe picioare pe medic s-a dovedit reușită, Ana
nu l-a sprijinit pe doctor. Acesta, rămas fără suportul ei, s-a prăbușit, iarăși, la podea, de această
dată câzând peste corpul neînsuflețit al Ilinkăi. Celălalt trup inconștient, al pacientei, zăcea puțin
mai la o parte, dar fără a da vreun semn de viață. Luând de jos bricheta, sora medicală a aprins-o
să vadă dacă aceasta este în stare bună de funcționare. Se uitase în jurul camerei rotindu-se pe
piciorul drept. Brichieta era funcțională.
- Ajută-mă! Auzise Ana, din nou, tonul de îndurare la medicului.
Această exclamație a doctorului o enervase la culme pe asistenta medicală. S-a aplecat și
a apucat ranga ce se găsea lângă ea la distanță de jumătate de metru. O lovitură puternică îi
zdrobi ceafa medicului, acesta amuțise. Demonul ce sălășluia atâta vreme în asistenta medicală
își făcuse apariția la suprafață. A fost lăsat să iasă din ascunzătoarea minții satanice pe care Ana
cu greu încerca s-o țină ferecată.
Deși, angajată de câteva zile, sora medicală îl ura suficient pe doctorul Petrovic încât
lovitura pe care i-a aplicat-o, a fost ca o pedeapsă pentru mizeriile pe care le face. Aceasta nu
poate să uite comportamentul lui față de Emil. Își imagina că acest comportament îl avea față de
alți pacienți. Izbitura dată cu ranga în cap doctorului, în viziunea Anei era un mijloc potrivit
pentru a-l educa. Uneori, educația cu bățul aduce mai mult folos, așa gândește ea. Nu e adepta
violenței fizice, însă, circumstanțele te impun.
Ana nu mai era fetița sensibilă, ascultătoare și supusă regulilor spitalului. În doar câteva
ore s-a tranforma într-o amazoană gată să rupă orice gard care-i va sta în cale pentru a-și atinge
țelul. Iar țelul ei era una clar, să îl scoată pe Emil din spital și să-l ducă la mama sa. Era
conștientă că, acest fapt îi va distruge cariera, deși, își dorea să devină un medic bun, voia ca
părinții ei să nu sufere văzând în ce stare va ajunge fiica lor, dar, Ana nu putea să oprească voința
interioară care o chema să săvârșească aceste fapte. În plus, se săturase să fie fetița loială și care
nu iese din cuvântul părinților ei. La facultate colegele făceau glume pe seama ei din această
cauză. Nu mai voia să trăiască potrivit altor interese. Îi părea rău că urmează să comită încă alte
multe fapte antisociale, dar, era alegerea ei și conștientiza ceea ce făcea.
Timpul trecea. Luând patul mobil din mijlocul salonului, a ieșit cu el pe ușă. Deși, planul
era ca să aducă un alt pat, Ana se gândise că timpul o presează, iar cum nu mai are multă vreme
la dispoziție să caute un alt pat, l-a luat pe acesta pe care anterior îl folosise să aducă corpul
Ilinkăi. Înainte să lase ușile salonului închise, Ana își întoarse privirea spre corpurile zăcânde de
la podea. În sinea ei, îi părea rău că s-a ajuns în așa situație, dar înțelegea, nimeni nu ar fi permis
lui Emil să părăsească spitalul, de aceea, orice mijloc e bun dacă scopul pentru care se
înfăptuiește are menire să aducă bunătate mai mare decât dacă nu s-ar face asemenea fapte
îngrozitoare. Ana nu voia să fie parte a afacerii care s-a înfiripat în sptial și prinde rădăcini
adânci.
Corupția. Din cauza ei, colegii de facultate, cu mintea mai scurtă decât pantalonii pe care
îl purtau, au reușit să obțină certificatul de absolvire a facultății de medicină. E înfricoșător să-și
dea seamă că foștii ei colegi vor consulta oamenii. O parte dintre ei nu cunoșeau noțiuni
elementare din domeniu. Nu puteau să spună cum se numeau anumite părți ale corpului uman,
iar când venea vorba de a prescrie un tratament, era prăpădul. Erau indicate medicamente care
nici măcar nu existau pe piață. Alții, mai inventivi, prescriau tratamente naturiste fără o
argumentare științifică, ziceau că, trebuie să trăim în acord cu natura. Acum, când l-a văzut pe

193
doctorul Petrovic, își aminitise de toate peripețiile și mârșăveniile văzute în timpul facultății.
Dânsul este țapul ipășitor.
Deși, nu mai sunt faptele Anei atât de rele pe cât lumea le dă o apreciere de acest fel, în
esență, omorul unei persoane este la fel, ca și cum, ai rupe o frunză dintr-un copac, în ambele
cazuri, o viață este întreruptă, ceea ce face diferența este aprecierea pe care însăși ființa umană o
de sensului acestor două întâmplări.
Își ceruse scuze cu o voce înceată, ca și cum, ar fi vrut să nu se întâmple toate acestea,
apoi, lăsând ușile salonului să ascundă în urma lor priveliștea sumbră, se porni pe coridor spre
ieșire. Bricheta o avea în mână. O aprindea, apoi, după ce se stingea, iarăși, o aprindea. Era
plăcut acest gest, se simțea stăpâna focului. Ajungând la ieșirea din salon, Ana a scos patul mobil
în afară. Pândind dacă nu este nimeni prin preajmă, sora medicală a luat pătura de pe pat și a
intrat înapoi în coridor. Se gândise să o aprindă chiar acolo, dar efect avea să fie foarte puțin
probabil, căci, în afară de pereții goi, nu era altceva care să se aprindă și să mențină flacară, dar
nici nu voia să intre în salonul unde erau cele trei corpuri. Se hotărâse să intre în altă cameră,
unde, nu va fi lume. Totuși, cât demult își dorește să îl scoată pe Emil din spital, câtă ură are față
de doctorul Petrovic, Anei i se făcuse milă de el. În sinea dânseia, voia ca focul să stea cât mai
departe de corpurile lor, sperând că, atunci când flăcările vor fi observate, salavatorii vor reuși
să-i scoate din mrejele sale înainte ca aceștia să devină scrum. Pe lângă salonul de operații unde
zăceau cadavrele, secția avea încă alte trei săli, destinate, la fel, intervențiilor chirurgicale. Ana s-
a apropiat de ușa uneia dintre săli, a deschis-o. Din câte se pare, acestea niciodată nu au fost
încuiate, fapt care era de înțeles. În caz de urgență, timpul acordat pentru descuierea ușii era
prețios pentru pacient, de aceea, accesul în sală trebuia să fie liber. Intrând, fără a mai sta mult pe
gânduri, Ana a dat foc păturii luată din patul mobil pe acre a aruncat-o în cămăruța unde, de
regulă, era amenajat un mic loc pentru ca lucrătorii în timpul operației să își schimbe hainele.
Asistenta medicală voia ca focul să fie observat nu imediat, ci, după o anumită perioadă încât ea
să aibă timp pentru a-l pregăti pe Emil de evadare. Aruncând pătura cuprinsă de flăcări, Ana a
închis ușa cămăruței, apoi, ieși în goană din salon. Părăsind în grabă salonul, a scos un mănunchi
de chei și a închis lacătul de la intrare. Voia să împiedice pătrunderea străinilor în interior, ori,
cel puțin, să îngreuneze încercarea lor de a intra. Apucând patul mobil, s-a pornit în goană spre
camera unde se afla pacientul Emil. Ana mergea cu grabă și încerca să se țină cât mai departe de
văzul lumii. Nu avea de ce să dea explicații purtării ei repezite. Urgența e caracteristică în spital.
Focul din salon, cel mai probabil, se va observa când semnalizatoarele de incendiu se vor
activa. Dar acest fapt nu era tocmai în interesul asistentei medicale, fiindcă, nu va dura mult până
când semnalizatoarele vor fi puse în funcțiune. Mai avea câțiva metri de mers până în camera
unde trebuia să se afle Bogdan cu Emir. Chiar dacă întâlnise câteva persoane pe holurile
spitalului, nu a intrat în vorbă cu ele, doar le-a salutat cu o aplecare de cap. Ana era nouă în spital
și mulți nu o cunoșteau, ori, cel puțin, dacă și știau de existența ei, fiind abia angajată, nu prea o
deranjau cu discuții. Faptul dat era în avantajul ei. Se ruga în sinea ei să nu dea peste Katarina,
șefa secției numărul doi, acolo unde activa Ilinka. Deși, prima dată când o văzuse în camera
asistentelor medicale, îi păruse a fi o femeie cumsecade, totuși, din comportamentul și vorbele ei,
nu vedea în Katarina o persoană de încredere. Restul angajaților din spital nu îi cunoștea în așa
măsură pentru a putea întreține discuții de lungă durată și cel mai probabil, nu se va întâmpla nici
de acum înainte. Gândul că este complice într-un omor o chinuia psihologic. De fapt, Ana
înțelegea că ea este nu un simplu ajutor, ea este organizatorul acestei fapte criminale. Putea să
găsească o altă cale, putea să vorbească cu doctorul Petrovic în privința lui Emil, să-l roage, să îl
convingă. Dar nu a fost să fie. Asistenta medicală a ales să săvârșească crime, crime oribile doar
194
pentru a-și duce planul până la capăt. Dacă scopul este să îl scoată pe Emil din spital și să-l ducă
la mama lui, înseamnă că mai puțin conta mijloacele și, totuși, mai existau și alte modalități de a
face acest lucru. Ana încerca pe cât era de posibil să nu se gândească la caracterul faptelor sale.
Ea a văzut cum se comporta medicul Petrovic cu pacientul Emil, ea a văzut intenția pe care a
avut-o Ilinka atunci când se pregătea să-i injecteze medicamentul dăunător copilului, vorbele
Teodorei despre sumele de bai date medicului în schimbul permisie de a-și vedea fiul, toate
acestea o încurajau pe Ana să-și continuie treaba începută. Nu avea încredere că alții o vor face
la fel de bine ca ea. Pe durerea oamenilor se îmbogățesc angajații mizerabili ai spitalului. Au
creat o rețea bine gândită, ascunsă sub paravanul unor regulamente cică venite de sus, astfel
încât, rudele pacienților sunt nevoite să le ocolească doar să își poate vedea pe cei apropiați.
Ana a ajuns lângă salonul unde era Emil. Patul mobil cărat până acolo, l-a lăsat lângă
perete în partea dreaptă, apoi, a intrat repede în cameră. În interior, lângă Emil care stătea culcat
ca de obicei, îl zărise pe Emir, acesta îl trăgea de mână. S-a uitat în jurul camerii, dar nu-l vedea
pe Bogdan.
- Emir, unde-i Bogdan? Întreabă Ana, scrutând cu mirare salonul și văzând că nu e nici
urmă de el.
- S-a dus după apă, apă... răspunse copilul, jucându-se mai departe cu degetele
pacientului. Păreau ambii că se înțelegeau. Anei i-a fost foarte plăcută imaginea. Un
frate mai mare îl vedea pe pacient pentru băiat. Apoi, a constatat această liniște care
domnea pe toată ființa pacientului.
Emil dormea, căci, nu prea dădea nici o reacție la jocul în care era implicată mâna sa.
Ana a ieșit în coridor uitându-se lung într-o parte și în cealaltă sperând că îl va vedea pe Bogdan.
Acesta însă nu se zărea. Intrase înapoi în slaon:
- Ești sigur copile? Întreabase iarăși Ana, venind cât mai aproape de Emir.
Băiatul nu a dat un răspuns de această dată. Jocul cu mâinile pacientului devenise pentru
el mult mai important decât orice altă ocupație și întrebare a surorii medicale. Asistenta
medicală nu mai asteptase răspunsul. A început să cerceteze salonul căutând cu disperare hainele
pe care trebuia Bogdan să le îmbrace. Halatul de medic și cămașa, măcar acestea să le găsească.
Credea că Bogdan a trădat-o până la urmă și a plecat. Își imagina că în curând va veni poliția. În
vederea confirmării acestuia fapt, Ana s-a apropiat de pacientul Emil. Acesta avea trasă o
plapumă peste el. Ana îl rugase pe Bogdan să-l îmbrace pe Emil cu halatul. Apucând de
plapumă, feri brusc. Uluirea a apărut pe chipul Anei. Emil era îmbrăcat în halatul de medic care
semăna foarte mult cu cel adus de Bogdan din depozit. Începea să nu înțeleagă. Voia să știe unde
s-a dus Bogdan. Ea îl rugase să încuie ușa și să nu iasă din salon, totuși, ușa era descuiată și
Bogdan lipsea. S-o fi întâmplat ceva. Se uita la Emir, acesta apucase la rândul lui de plapumă și
o trăgea spre sine. Ana l-a oprit din faptă. A pus deasupra lui Emil pătura și l-a învelit. Îl luase pe
Emir de lângă pacient zicându-i să stea pe scaun. Chiar dacă nu prea voia să facă ce-i spunea
sora medicală, în cele din urmă, băiatul s-a supus indicației.
Un vuet puternic s-a auzit în partea dreaptă a spitalului. Ana s-a speriat, iar Emil începuse
să plângă. Asistenta se apropiase de el și mângâindu-l îi spunea să nu se teamă. Pe pat, cu fața
ascunsă sub plapumă, fiul Teodorei își continua somnul. Acest lucru nu era tocmai în planurile
Anei ori, dânsa voia să-l scoată din spital, dar pentru aceasta era nveoie ca el să fie treaz.
Zgomotul puteric ce venea din partea dreaptă a spitalului era tot mai frecvent. A presupus. Era
un vuiet al sirenei. Semăna cu sunetul pe care-l scoate o mașină de pompieri. Focul. Ana se
gândi la Ilinka. Au observat flăcările. Totuși, deși, Ana era conștientă că la un moment dat acest
lucru se va întâmpla oricum, dânsa și-ar fi dorit ca incendiul să fie depistat mai târziu, atunci,
195
când potolirea lui ar fi fot anevoioasă. Bogdan dispăruse, ea a rămas sigură. Începea să intre în
panică, fapt care nu o avantaja deloc. Măcar Emir s-a liniștit. Ana, neavând alte idei, l-a mai
întrebat o dată:
- Bogdan se va întoarce?
Spera că acesta nu a trădat-o și nu a părăsit-o. L-a pus în situația de a deveni un infractor,
l-a transformat într-un criminal, se simțea vinovată. Însă, el i-a promis că o va ajuta și nu poate
să priceapă de ce acum a lăsat-o după câte au făcut împreună. Mai rămânea doar ultima parte din
plan.
Emir nu a dat nici un răspuns, ci și-a astupat ochii cu mâinile sale. Parcă voia să se joace.
Nu avea chef de jocuri acum, ar nici nu putea să învinovățească băiatul. Înțelegea că e un copil,
are nevoie de afecțiune, de mama lui. Încerca să se îmbărbăteze. Era conștientă că devenea
irascibilă.
- Vreau la mama, exclamase Emir. Mi-ai promis că o voi vedea, a adăugat acesta
atingându-și medalionul cu mâna.
- Te voi duce, dragule! răspunse ea punându-i mâna pe cap. Te voi duce, doar să vină
Bo...
Nu și-a dus vorba până la captă, căci, în salon își făcuse apariția Bogdan. Acesta intrase
val vârtej, în mână ținând un vas. Ana cum îl văzuse s-a repezit spre el:
- Ce faci? Unde ai fost, te aștept? Ți-am zis să nu pleci din cameră.
- Băiatul avea nevoie de apă, a trebuie să părăsesc salonul. Nu îți fă griji, nu m-a văzut
nimeni.
Sora medicală voia să își verse toți nervii pe el, dar fiindcă sunetul alarmei devenea tot
mai pronunțat, pe coridor auzindu-se pași grăbiți ai oamenilor, pe semne, grăbiți să vadă de unde
vine zgomotul, Ana se abținuse.
- Am văzut că l-ai îmbrăcat pe Emil. Dar trebuie să-l trezim, îi spuse asistenta medicală
lui Bogdan, apropiindu-se de pat. Pune-ți cămașa pe tine, adăugase Ana.
Bogdan i-a dat vasul cu apă lui Emir. Copilul l-a apucat cu bucurie, apoi, l-a dus până la
nivelul gurii sorbind cu pasiune lichidul. Ana a dat la o parte plapuma de pe pacient. L-a cercetat
cu ochii de la un capăt la altul al patului, apoi, apucându-l de mână, a încercat să-l trezească.
Între timp, tânărul practicant, ascultând de vorbele Anei, s-a îmbrăcat în cămașa de forță.
- Măcar dacă mi-ai spune care-i planul! Exclamase Bogdan în timpul în care îmbrăca
haina.
- Îl scoatem din această peșteră, răspunse Ana, arătând spre Emil. I-am promis mamei
lui că îl voi duce acasă. Dacă nu te-ai răzgândit, aș vrea să mă asculți, iar dacă decizi
să pleci, pleacă acum, nu te voi opri.
Bogdan a apucat-o de mână și privind-o, i-a zis:
- Să nu te îndoiești de promisiunea mea, voi face tot ce îmi vei zice.
Sora medicală se îmbujorase. Întorcându-și privirea din fața lui Bogdan, a îngânat:
- Cred că focul s-a răspândit deja, pe semne, a fost depistat... trebuie să ne grăbim.
- Ce foc? Întreabă nedumerit Bogdan.
- Nu contează acum. Îmbracă-te. Trebuie să-l trezim pe Emil. Zgomotul, de la sirenă
vine. Uite care-i planul. Tu te vei culca în pat. Nu acesta, ci cel de lângă ușă. Emil,
îmbrăcat în halatul de medic, împreună cu băiatul vor ține de o margine a patului, iar
eu de cealaltă și vom încerca să ieșim din încăpere. Aș fi vrut să nu ieșim pe ușa
principală, dar nu cunosc dacă sunt alte căi. Trebuie să o facem acum cât toți sunt în

196
 stare de alertă. Îmbracă-te, spuse Ana, ațintindu-și ochii spre tânărul practicant pe
care părea să-l străpungă din priviri.
Ar fi vrut dânsul să mai pună câteva întrebări, dar insistența surorii medicale îl făcuse să
se răzgândească. Cu mici dificultăți, a pus cămașa peste el, mânicile largi stăteau suspendate în
aer. Emir, văzându-l, a început să râdă. Ana îi arătase semn cu mâna să tacă. Asistenta medicală
s-a apropiat de patul în care stătea culcat fiul Teodorei. Acesta încă dormea. Prima dată nu l-a
putut trezi. Acum, iarăși încearcă:
- Emil, prietene, trezește-te. E timpul să plecăm.
După două minute trecute, care, pentru Ana păreau a fi cât două ore, Emil nu dădea nici
un semn de viață. Acesta își continua liniștit somnul. Ana îi vorbise încă o dată, trăgându-l de
mână. Pacientul nu reacționa în nici un fel. Somnul câștiga în defavoarea Anei. Deodată, un
sunet pătrunzător s-a produs în cameră. Telefonul la care se juca Emir a scos un zgomot săltăreț.
Ana a vrut să-l certe pe copil, dar s-a oprit din gând, căci, băiatul apăsa pe tastele telefonului de
la care se auzeau acele suntele ciudate. Între timp, Emil a deschis ochii îndreptându-i spre Ana.
Aceasta l-a apucat de mână rugându-l să se scoale din pat.
- Nu vreau injecții, nu vreau injecții, a strigat pacientul.
- Hei, calm pietene. Nu îți face nimeni nici o injecție. Mergem să o vezi pe mama ta, i-a
spus sora medicală, vrând să-l liniștească pe pacient.
Bogdan privea la imaginea care se crea înaintea ochilor săi, trezirea lui Emil nu îl bucura.
O taină mare o ascundea față de Ana, taină care avea legătură cu Emil. Totuși, pentru a nu părea
suspect, acesta s-a prefăcut că ascultă cu atenție ceea ce sora medicală îi poruncea.
- Adă patul, i-a cerut Ana, arătând cu degetul arătător spre Bogdan. E în coridor, pe
lângă ușă.
Tânărul practicant nu a scos nici o vorbă de teamă să nu trădeze adevărata lui misiune. S-
a supus ordinului. În câteva momente, revenise în fugă, trăgând după el patul.
- Lumea e agitată pe coridor. Cineva striga că este incendiu, exclamase Bogdan când a
intrat în salon.
- Să ne grăbim, rosti cu îndârzenie Ana.
Bogdan observase chipul imuabil al Anei, ca și cum, incendiul despre care spunea dânsul,
ar fi ceva obișnuit într-un spital. Totuși, nu a încercat să o întrebe dacă ea are vreo legătură cu el,
deși, era convins de acest fapt.
Emil s-a ridicat din pat. Stătea în picioare. Ana îl instructa ce trebuie să facă. Pacientul
părea că o ascultă. Dacă nu ar fi știu că se află într-o încăpere pentru bolnavii cu deficiențe
mintale, Bogdan nu ar fi putut spune că Emil este pacient. Ana l-a îndrumat pe Emil până la
marginea patului mobil pe care-l adusese mai devreme Bogdan.
- Să ții de aici, zise ea, apucându-i mâna și punând-o pe marginea patului. Și tu să faci
la fel, ai înțeles? S-a adresat ea copilului. Băiatul nu a dat nici un răspuns, ci a clintit
din cap în semn de aprobare.
- Eu ce să fac? Întreabă Bogdan.
- Urcă! Spuse Ana.
Bărbatul măsurase cu privirea dimensiunile patului, pipăise marginile acestuia. Se uita
atent la felul cum arată.
- Hai odată, urcă, se auzise vocea surorii medicale. Nu avem timp!
Văzând că Ana îl grăbea, Bogdan a urcat în pat. Deși, nu era potrivit pe măsura lui, acesta
își strânse un pic picioarele la genunchi făcându-și loc. Sora medicală a ieșit din salon, apoi,
reveni. Respirând adânc, a spus:
197
 - Să mergem!
Prima din salon a ieșit sora medicală. Aceasta cutreierase cu privirea coridorul. Se auzeau
sunetele unor pași grăbiți venind din partea unde se afla ieșirea din spital. Cineva striga să facă
drum pompierilor. Acum era momentul. Patul a fost scos din cameră. Emil mergea alături de
Ana. Femeia îl ținea sub control. Copilul nu avea nevoie de supraveghere, acesta era liniștit.
Bogdan stătea întins în pat, cu plapuma trasă deasupra lui aproape să îi acopere fața. Ana îl
privea din când în când fără a scoate o vorbă. În câteva minute, au ajuns în holul de la ieșirea din
salon. Acolo, o mulțime de oameni grăbiți se deplasau în toate părțile. Cineva o strigase pe Ana.
Când dânsa s-a întors, a dat ochii de Katarina, șefa secției unde activa Ilinka. Ana nu voia să
discute cu ea. Vrând să iasă cât mai repede din clădire.
- Auzi tu, drăguțo! Îi zice Katarina. Nu ai văzut-o pe Ilinka, striga Katarina.
Ana își continua mersul prefăcându-se că nu o aude. Mai mult de atât, nici nu privea în
direcția unde se afla Katarina. În hol se afla o mulțime de oameni, fapt care îngreuna deplasarea.
Patul nu avea dimensiuni mari, totuși, pentru ași face drum printre mulțimea de oameni, era
nevoie să le ceară unora să se ferească. Nimeni nu îi zicea nimic, cei mai mulți o asculta și se
fereau. Era straniu chiar și pentru asistenta medicală, nu se aștepta că va fi atât de ușor să
părăsească clădirea. Mulți vorbeau despre incendiu. Câțiva pompieri se auzeau strigând la
angajați avertizându-i pe aceștia să scoată toți pacienții care sunt la etajele superioare. Pe semne,
incendiu este unul puternic. Câteva clipe, Ana a avut remușcări. Toată gălăgia e din cauza ei. A
pus în pericol viața atâtor de mulți oameni. Însă, nu avea altă cale de ales. Știa prea bine, nimeni
nu i-ar fi permis să-l scoată pe Emil din spital. Văzând că un pompier îi face semn să se apropie
de el, Ana a făcut întocmai. Era mai bine să vorbească cu dânsul, decât cu Katarina. Observase
că aceasta nu se mai auzea, fapt care, o bucurase în sinea ei. Ținându-l în continuare de braț pe
Emil, Ana s-a apropiat de pompier. Acesta o privise îndelung, apoi zise:
- Mai sunt pacienți la etaj?
- Nu cunosc. Acesta e din altă secție a clădirii, îl scot afară și mă întorc să verific,
răspunde asistenta medicală, vrând să meargă mai departe.
Pompierul, însă, a oprit-o:
- Să vă ajut?
- O, nu, nu-i necesar. Fiul meu mă ajută, zise Ana, arătând spre Emir. Copilul o privea
cu mare atenție pe sora medicală, dar cu teamă se uita la pompier, la fel, Emil se
înspăimântase. Ana l-a strâns de mână, adăugând:
- Mai ales că este soțul cu mine. Ne vom descurca!
Pompierul nu a fost mulțumit de răspuns, dar nu mai insistase.
- Să îi scoateți pe toți de sus, focul s-a răspândit foarte tare. Chiar dacă îl vor stinge, iar
noi îl vom stinge, spuse pompierul pe un ton de superioritate, vrând să arate cât de
profesionaliști sunt ei, nu mai cred că se va putea folosi o perioadă etajele de sus. Fără
reparație, practic, vor fi nefolositoare.
- Am înțeles, îl duc la mașină. Vin imediat, spuse Ana ieșind din clădire.
Pompierul bolborosise ceva sub nas, dar asistenta medicală nu a avut nici o reacție.
Părăsind clădirea, Ana a ajuns în curtea spitalului. Bogdan a încercat să își dezvelească plapuma
de pe el, însă, fiindcă mâinile îi erau prinse în cămașă, fapta sa se dovedise a fi inutilă.
- De ce a trebuit să mă îmbrac în asta? Întreabă el. Oare nu era mai simplu să-l scoatem
din spital așa, pe furiș?
- O, stai, probleme încep abia acum... răspunse Ana, zâmbind. Ne trebuie o mașină.
- Să luăm una de la spital, propuse Bogdan.
198
 Emil și copilul stăteau unul lângă celălalt. Ana a tras patul după colțul clădirii, acolo unde
nu mai era lume. Îl ajutase pe Bogdan să își scoată de pe el cămașa, totodată, șoptindu-i la ureche
să fie cu ochii pe Emil, acesta din urmă fiind imprevizibil la apucăturile pe care le poate avea.
Sora medicală a luat telefonul din mâna copilului vrând să sune la o companie de taxi. Bogdan a
oprit-o, zicându-i că, dacă vor folosi taxiul, șoferul, ulterior, îi va recunoaște. Ana zâmbise.
- Oricum vor afla, ce mai contează!
Bogdan insistase să nu sune. Poate ne ducem pe jos? E departe? Propuse tânărul
practicant.
- Nu, nu-i departe. Dar mă tem că nu-l vom putea stăpâni pe Emil. Tu îmi spuneai de
cămașă, am luat-o pentru el. Da, puteam să îl scot și fără a te pune pe tine în pat, fiind
chiar mai simplu. Însă, trebuia să arăt că starea pacientului nu-i permite să stea singur.
De aceea, a fost nevoie tu să fii îmbrăcat în cămașă și pus în pat. Am scăpat ușor, mai
ales că nimeni nu ne-a verificat. Emil e îmbrăcat în halatul de medic, cu atât mai mult,
nimeni nu-l va atinge. Puțini îl cunosc, chiar și angajați ai spitalului îi recunosc cu
greu. Ne trebuie o mașină, de unde o luăm, întreba Ana, ca și cum, toți ceilalți
trebuiau să-i răspundă.
Emil se ferea de ochii lui Bogdan, practicantul urmărindu-l cu privirea. De cealaltă parte,
copilul tremura de frig apropiindu-se de sora medicală. Ana îl mângâiase pe cap.
- Ne trebuie urgent.. adăugase Ana. Pe jos nu vom reuși să ajungem.
- Să luăm o mașină a spitalului, propuse, iarăși, Bogdan. Acum, toți sunt ocupați cu
incendiul, nu vor observa. O aduc eu înapoi imediat cum vă duc la destinație.
Ana nu dăduse un răspuns. Încă credea că va găsi o altă soluție, totuși, când îl auzise pe
Emir spunând că îi este foarte frig, se lăsase păgubașă și acceptase propunerea lui Bogdan.
- Uite, acolo, e o mașină! Ține cheile, le-am luat de la doctorul Petrovic, șeful meu.
Aceasta e mașina lui, arătase Ana spre una dintre mașinile parcate în curtea spitalului.
Ambulanțele sunt toate încuiate, nu avem timp să căutăm cheile. O luăm pe a lui, zise
Ana, întinzându-i lui Bogdan mănunchiul de chei.
Bărbatul l-a luat și s-a apropiat de mașină. A verificat pe fiecare dintre chei care se
potrivește. Își aruncase privirea înspre clădire. Sus, la etajele superioare, un fum întunecat urca
spre cer. Focul luase sub stăpânirea lui acoperișul spitalului. S-a uitat la Ana, aceasta îl aștepta cu
disperare să descuie ușa mașinii. Își dăduse seama că ea a pornit focul și totuși, o plăcea la fel de
mult ca prima dată când o văzuse. Lumea ieșea îmbulzindu-se pe ușa strâmtă a spitalului. Mai
erau și alții care se apropiau de mașinile lor. Bogdan găsise cheia potrivită. Deschizând, intrase
în salon. A pornit mașina din loc. Îi făcuse semn Anei să se apropie. Aceasta îl apucase de braț
pe Emil, copilul venea singur din urmă. Intrară toți în salonul mașinii. Ana îi arătase drumul pe
unde să meargă. Toți trei stăteau pe bancheta din spate, numai Bogdan în față, fiindcă era la
volan.
- Mergi înainte, apoi, faci la stânga la prima intersecție, îi zise ea.
Tânărul practicant a ascultat indicația. Unica problemă care apăruse era mulțimea de
oameni care ieșeau din spital creându-le obstacole în calea lor. Ana îl ruga cu insistență să nu
oprească orice s-ar întâmpla. Mai aveau câțiva zeci de metri și ajung la ieșirea din curtea
spitalului. Cineva de afară le strigase în urma. Părea că strigă la doctorul Petrovic. Pe semne,
credea că în mașină este medicul. Bogdan a privit în oglinda retrovizoare, într-adevăr, o persoană
alerga în urma lor. Viteza cu care se deplasa Bogdan era prea mică, astfel că, în mai puțin de
treizeci de secunde femeia, căci, era silueta unei pesoane de sex feminin, i-ar fi ajuns. Ana s-a
întors cu privirea înapoi. Era medicul șef al Ilinkăi, Katarina.
199
 - Apasă pe accelarator, strigase cu o voce gravă asistenta medicală, încât, a speriat
copilul aflat chair lângă soara medicală. Emil părea că se înveselea, căci, la strigătul
Anei, a început să zâmbească. Bogdan nu a dat ascultare ordinului surorii medicale,
continuând să conducă în același ritm lent.
Distanța dinte Katarina și mașina în care stăteau cei patru se micșorase până la cinci
metri. Ana începuse să țipe la Bogdan să mergă mai repede.
- Te rog, Bogdane, dacă ne vede, va fi rău. Știe a cui este mașina, va anunța poliția.
Bogdan nu dăduse ascultare nici de această dată, chiar dacă, în calea lor, oamenii se
împuținaseră. Două mașini a pompierilor și niște ambulanțe staționau pe marginea drumului.
Ana îl privea cu ură. Nu putea înțelege de ce nu mărește viteza de deplasare, își închipuia că
intenționat face așa pentru ca medicul să îi ajungă.
- Te rog! Încercase încă odată Ana să-l înduplece. Nu trebuie să ne vadă. Emil, copilul,
vor fi observați. Ce ne facem?
Mașina s-a oprit, Bogdan a apăsat pe frână. Ana amuțise, neînțelegând ce vrea să facă
Bogdan. Katarina a apărut în fața mașinii. Bogdan a deschis ușa din partea dreaptă a
automobilului făcându-i semn medicului să intre. Katarina a priceput îndemnul văzând ușa
deschisă. S-a apropiat de ea. Aplecându-se, cu trupul ei corpulent, își făcuse loc să intre în
mașină. Fiindcă ferestrele din spate a mașiniii erau întunecate, medicul nu știa că se află cineva
în interior. Văzându-l pe Bogdan, aceasta zise cu o mimică uluită:
- Tu cine ești? Ce cauți aici? Unde-i doctorul?
Bogdan nu a apucat să răspundă, căci, s-a auzit un sunet pe bancheta din spate. Deși, Ana
îl tupilase pe Emil ca să nu fie văzut, acesta zâmbea răsunător. Katarina a auzit chicotelele.
Curiozitatea a făcut-o să intre în salon.
- Ce ai tu acolo? Ce i-ai făcut domnului Petrovic? Întrebase ea, vrând să cerceteze
bancheta din spate a automobilului.
Katarina a întors capul în salon. A zărit-o pe Ana tupilată.
- Ce naiba...atât a reușit să spună dânsa, apoi, primi o lovitură puternică în cap
pirzându-și cunoștința.
Bogdan a închis ușa mașinii pornind din loc cu trupul inconștient al Katarinei sprijinit de
scaunul din față. Viteza de deplasare era destul de mare pentru locul pe unde mergea, ceea ce ar
fi putut da de bănuit trecătorilor, totuși, având în vedere incendiul din spital, această deplasare în
grabă nu părea atât de ciudată. Uneori, cele mai ciudate fapte nu sunt chiar atât de neobișnuite
dacă împrejurările crează atmosfera potrivită pentru a le înfăptui.
Roțile mașinii goneau pe stradă. Ana își ridicase capul și privi la trupul Katarinei.
- Ce ai făcut? De ce ai lovit-o? Întreabă ea, punându-i mâna la ochi lui Emir.
- Trebuia, răspunde pe un ton apăsat Bogdan. Ai spus că dânsa cunoaște mașina, m-a
văzut pe mine stând la volan. Ar fi anunțat poliția, asta vrei? Dacă nu o luam cu noi, l-
ar fi întâlnit pe doctorul Petrovic și, atunci, și-ar fi dat seama că ceva nu este în
regulă. Oricum, vor afla, dar măcar avem timp să ne îndepărtăm de spital.
- Dar, dar.. câte vieți, câte vieți.. se văicăra asistenta medicală.
- Gata... strigă Bogdan, părând că vrea să preia controlul de mai departe a situației.
Sora medicală avea frică. Chiar dacă are mâinile pătate cu sânge, dânsa nu mai voia să
chinuie alți oamenii. Circumstanțele anterioare au făcut-o să săvârșească acele oribile crime.
Acum, îi părea rău că din cauza dânsei a murit paznicul de la depozit, s-ar fi putut găsi o altă
cale. Mai ales că nu a prea fost de ajutor acele haine. L-ar fi scos pe Emil și fără ele. Ana simțea
cum trupul ei se distanța de gândurile sale. Cugetările deveneau tot mai îngreunate. Corpul parcă
200
fără viață a Katarinei o înspăimânta, dar, nu avea de ales, misiunea ei era să îl ducă pe Emil la
mama lui. Promisiunea trebuie îndeplinită, chiar dacă, ulterior, viață ei va fi distrusă. Asistenta
înghiți în sec.
- Unde se află casa, întrebase Bogdan, uitându-se prin oglinda retrovizoare la Ana.
Femeia nu a răspuns din prima, chipul ei palid urmărea corpul zdruncinat al Katarinei
care se clătina de fiecare dată când roata automobilului trecea printr-o groapă de pe drum.
Tânărul practicant nici nu încerca să se ferească de băltoace, nici din viteză nu reducea.
- Auzi, eu nu cunosc drumul, spune-mi unde se află casa aia afurisită! Striga Bogdan
încât îl speriase pe copil, acesta din urmă începând să plângă.
- Te rog, nu striga, îl sperii pe Emir, îl rugase Ana. Mergi până la intersecție, apoi, faci
la dreapta. Acolo vom coborî și ne vom duce noi trei. Cred că ar trebui mașina să o
lași undeva. Curând o vor căuta, adăugase asistenta medicală în timp ce îl ținea pe
Emir lângă piept, totodată, mângâindu-l.
Pacientul părea că nu se afla în salonul mașinii sau cel puțin, avea o cu totul altă ocupație.
Deși, trupul fără suflare al Katarinei stătea chiar înaintea sa, acesta nu fusese deranjat de o
asemenea priveliște morbidă. Interesul lui era să se uite pe geam. A început să scoată niște sunete
de bucurie, să arate cu degetul spre niște case de pe marginea drumul, părea că voia ca toți
ceilalți să privească în direcția în care se uita el. Probabil, începea să-și amintească de locurile
copilărie sale. Câțiva ani fusese internat la spital, iar din prima zi când a ajuns în instituție, nu a
părăsit-o, dar chiar și așa, sedat și băgat în stare de inconștiență aproape totală, dânsul găsea
puterea să-și amintească acele locuri. Din nefericire pentru el, ceilalți aveau altă ocupație, așa că,
gesticulările lui Emil nu prea aveau mare efect. Între timp, Bogdan, care făcuse întocmai cum i-a
indicat Ana, la intersecție a virat spre partea dreaptă.
- Unde vă găsesc? Întreabă el pe un ton grav.
- Te voi suna eu, cred că va fi mai bine să nu ne vadă împreună. Dacă ne prinde, măcar
nu pe toți, rosti Ana apucându-l pe copil de mână și pregătindu-se să coboare chiar
dacă mașina încă era în mișcare.
- Nu pot să vă las. Nu am încredere în el, zise Bogdan, arătând cu mâna spre pacientul
Emil, acesta din urmă zâmbea, ca și cum, cineva ar fi spus un banc.
- Nu ai de ce să te temi, mama lui curând îl va întâlni. Stai liniștit. În fața ei, dânsul e
asemenea unui prunc, a spus Ana cerându-i lui Bogdan să oprească la marginea
drumului, lângă copacul de cireș.
- Merg și eu cu voi, insista tânărul practicant.
Ana nu voia deloc Bogdan să vină cu ei. Avea mai multe motive să dorească aceasta. Iar
unul dintre ele era acela că începea să observe atitudinea deloc prietenoasă a lui Bogdan față de
Emil, deși, nu înțelegea care putea fi motivul. La un moment dat, s-a gândit că o fi gelos, dar nu
a dorit să ia vorba despre acest fapt. Poate nici nu este așa.
- Te rog, iubite! Exclamase Ana, atingându-l cu degetele la umăr, înțelegi, dacă ne
prinde pe toți, nu-i nici rost din tot ceea ce facem. Vreau să duci cât mai departe
această mașină, să faci ce vrei cu ea, să o incendiezi, să o scufunzi, să o arunci într-o
prăpastie. Orice vrei tu, doar scapă de ea. Eu te voi suna, numaidecât. Îl duc pe Emil
la mama lui, apoi, ne întâlnim.
- Și băiatul? a întrebat Bogdan, uitându-se la copilul care stătea zgribulit lângă asistenta
medicală.

201
 - Merge cu noi. Îl voi lăsa și pe el cu mama lui Emil. Nu trebuie să lungim vorba,
timpul ne presează. Pleacă cât mai repede. Te rog, iubite, adaugă asistenta medicală,
ținând degetele pe umărul lui Bogdan.
Bărbatul părea că-și domolea nervozitatea. Îi privi îndelung pe toți trei, apoi, și-a oprit
privirea pe cadavrul din fața lui. Abia atunci îl observase cu desăvârșire. În minte, s-a gândit că
Ana avea dreptate. Plus la toate, Katarina a murit, trebuie să scape de corpul ei. Totuși, înainte de
a se despărți de ei, a făcut precizarea:
- Mă suni peste jumătate de oră să îmi zici cum stau treburile, voi aștepta sunetul, ne-
am înțeles?
- Da, sigur, răspunse Ana, coborând în grabă din mașină, apoi, i-a scos afară pe ceilalți
doi.
- Jumătate de oră, nu mai mult, a repetat Bogdan care, fără a-și lua rămas bun de la ei,
porni din loc.

Întâlnirea cu fiul

Frigul de afară nu o speria pe Teodora. Femeia aștepta cu nerăbdare la poartă. Câinele se

vârcolea și el printre picioare. Avea două ore de când stătea rezemată de gard. Nu mâncase nimic
de dimineață. De când a primit apelul asistentei medicale care o anunțase că își va vedea curând
băiatul, Teodora era într-o stare de fericire care o făcuse să își ia gândul de la alte treburi. Uitase
chiar și de haina pe care i-o croise preotesei și de florile ce trebuiau să le ducă la târg. Nu îi păsa
de nimic în afară de Emil. Pregătise masa, focul l-a aprins în sobă, a aranjat patul așa cum o
făcea odinioară, voia ca fiul ei să se simte, iarăși, acasă, alături de dânsa, într-un mediu familiar.
Doar insistența câinelui care lătra necontenit o făcuse să se îndepărteze câteva minute de la
poartă pentru a-i da de mâncare. Orele se scurgeau greu, cele două ceasuri petrecute în stradă,
afară, păreau a fi cât două luni de zile. Unii dintre cunoscuți văzând-o că stă singură lângă gard o
întrebau ce așteaptă. Răspunsul Teodorei era scurt, dar plin de speranță și bucurie:
- Vine Emil acasă, vine! Exclama Teodora, aproape sărind în sus de fericire.
Dacă ar fi știu dânsa că această întâlnire va fi ultima, poate că altfel ar fi procedat. Dar, în
momentele de fericire, de regulă, omul mai puțin gândește la cele rele care pot să apară.
Teodora privea în zare, iar fiecare siluetă observată îi dădea speranța că este a fiului ei.
Uneori, dânsa ar fi vrut să iasă în întâmpinare și numai lătratul câinelui o chema înapoi, ca și
cum, patrupedul și-ar fi dat seama că silueta umană zărită în depărtare nu este a fiului ei. Se uita
la ceas. Acesta, nemilos, arăta mai bine de trei ore care s-au scurs. Se gândea în sinea ei că ceva
s-o fi întâmplat dacă nu apare nici asistenta medicală și nici fiul ei. Pe de altă parte, Ana nu a
precizat când anume va veni, îngrijorarea Teodorei, fiind doar o supoziție a faptului că nu își va
vedea fiul. Portița era deschisă, câinele se strecurase printre picioarele Teodorei și o luă la fugă
pe stradă. Femeia strigase după el să se întoarcă. Nero era ascultător de firea lui, dar de această
dată parcă îl alunga cineva din urmă. A început să latre. Teodora nu putea să-l vadă. Doar urletul
pe care îl scotea îi trăda prezența în plapuma de ninsoare abătută peste localitate. Era interzis prin
regulamentul autorității locale ca oamenii să lase în stradă câinii nesupravegheați. Dânsa ieșise în
grabă din urma lui luându-se după lătratul câinelui. Auzise niște voci, se speriase, gândindu-se că
probabil cineva l-a prins. S-a grăbit în direcția de unde se auzea chelălăitul. Era o distanță de
câțiva metri. În fața ei, două persoane se vedeau mergând în întâmpinare. Alături de ele, Nero
lătra. Teodora își cunoștea bine câinele, iar lătratul acestuia nu era unul de tristețe, ci unul care îi

202
crea câinelui o dispoziție de bucurie. Distanța dintre ea și cele dou persoane se scurtase până la
câțiva metri. O voce i se adresase Teodorei:
- Sunteți dumneavoastră, doamnă Teodora! Am venit. Și ghiciți cine mai este cu mine...
Femeia a rămas încremenită. Deși, nu avea pe ea decât o bluză transparentă, frigul era
neputincios în fața dânsei. Teodora stătea ca o stană de piatră uitându-se în direcția celor două
persoane. Nu îi venea să creadă.
- Doamnă Teodora, sunt eu Ana, sora medicală, l-am adus pe Emil, repetase vocea.
Teodora nu făcuse nici o mișcare, continua să stea înmărmurită pe loc. Ana îl ținea de
mână pe Emil, iar de cealaltă parte, în urma ei, mergea copilul. Nero se vârcolea în jurul lui
Emil. Câinele l-a recunoscut imediat. Și, cum observase asistenta medicală, Emil își amintise, de
asemenea, de Nero. Pacientul s-a aplecat spre patruped pe care l-a netezit pe cap. Câinele flutura
frenetic din coadă. Uitându-se acum la Emil, sora medicală vedea în el un om ca toți ceilalți. Nici
până atunci nu avea o părere rea despre Emil, dar când îl vedea în starea morbidă zăcând pe patul
de spital, i se părea că Emil nu mai putea fi numit cu certitudine om. Își mustrase propiile
gânduri pentru aceste îndoieli.
Porniră toți trei spre Teodora. Femeia încă continua să stea în bătaia vântului fără a avea
vreo reacție. Ana, văzând-o tremurând de frig, a scos de pe ea paltonul și a acoperit trupul
vestejit al Teodorei.
- Nu stați așa, aici, în frig. Veți răci, iar pe vremea aceasta, răceala nu e tocmai cea mai
ușoară dintre boli.
Teodora nu dăduse atenție prea mare vorbelor Anei. Ochii ei se întâlniră cu ochii lui
Emil. Înconjurată de ninsoare și însoțită de lătratul continuu al câinelui, femeia începuse să
plângă. Fiul ei stătea chiar în fața dânseia. Teodora se apropiase de el. Ridicase mâinile și le
apropiase de fața lui. Emil o urmărea cu atenție. Chipul lui era rigid, dar foarte blând.
- Fiule, tu ești... tu ești aici cu mine... rostise Teodora și se aruncase în brațele lui,
îmbrățișându-l.
Emil nu a luat vreo atitudine la gestul mamei sale, dar nici nu s-a împotrivit îmbrățișării.
- Să mergem, să mergem în casă. Am atâtea să îți spun, am atâtea să îți arăt. De fapt,
vreau tu să îmi spui ce ai făcut, cum te simți, te-au hrănit, au avut grijă de tine.
exclama pe un ton duios Teodora, apucându-l de mână pe fiul ei și pornind în fugă
spre casă. Aproape să uite de sora medicală. Vă rog, haideți dumneavoastră cu noi.
Haideți! Adăugase mama lui Emil, uitându-se în direcția Anei.
Toate cele patru persoane s-au îndreptat spre casa Teodorei. Probabil, în clipele de
fericire pe care le trăia în acele momente Teodora, dânsa, nici nu își dăduse seama că lângă Ana
era și un copil. Teodora îl ținea pe Emil de mâna, ca și cum, ar fi vrut să fie sigură că acesta o va
urma. Dânsa avea grijă să-l întrebe aproape la fiecare pas dacă se simte bine. Emil nu scotea nici
o vorbă, dar Teodora nu trăgea atenție la acest fapt. Au ajuns toți în curte. Femeia i-a condus în
casă. Nero voia și el să intre în locuință. Era poate prima dată când câinele nu a fost alungat,
Teodora permițându-i să intre în casă. Nu o făcuse direct, cel mai probabil nu își dăduse seama
că l-a lăsat pe patruped în interior. Nero se ținea doar de Emil. Fiul Teodorei pășea încet, cu pași
mărunți, de parcă, ar fi mers pe cioburi de sticlă. Ana s-a oprit la prag pentru a se descălța, dar
stâpâna casei o rugase să nu facă acest lucru, chiar mai mult, îi îndemna pe ea și copil să nu
zăbovească în ușă. Abia când se aflau în fața casei, Teodora a observat băiatul pe care Ana îl
îndemna să pășească înainte. N-a pus vreo întrebare. Nici măcar nu s-a gândit să întrebe cine
este. Fericirea pe care o avea era prea mare pentru a fi umbrită de niște neclarități.

203
 Toată lumea a intrat în casă. Nero se zvârcolea printre picioarele lui Emil. Dânsul se
aplecase mângâindu-l de câteva ori. Câinele flutura foarte intens din coadă începând să facă
câteva cercuri prin casă. Teodora nu trăgea deloc atenție la năzbâtiile lui Nero. Văzându-și fiul
vesel, era și ea la fel de bucuroasă. I-a spus Anei să se așeze pe caneapea, căci, în curând, va
pune bucatele pe masă. La drep vorbind, bucatele erau deja pregătite. Mai rămânea să fie aduse
tacâmurile.
- Trebuie să plecăm, ne așteaptă o persoană, zise Ana, în momentul când Teodora îi
invitase la masă.
Chipul Teodorei se îngălbeni. Dânsa o privi lung pe sora medicală, apoi, se uitase în
direcția fiului ei spunând:
- Dar abia ați venit. Nu vreau să plece. Atât demult l-am așteptat. O lacrimă îi apăruse
pe obraz.
- O, nu, nu, doamnă Teodora, stați liniștită. Eu și copilul mă refeream. Emil stă cu
dumneavoastră. Un cunoscu ne-a adus cu mașina pe toți trei și mă așteaptă să mă
ducă înapoi acasă.
Teodora se îmbujorase la auzul acestor vorbe. Totuși, vrând să îi pună la masă pe toți, îi
zise asistentei medicale:
- Dar vă rog, câteva minute măcar, Emil, hai și tu scumpul meu, vino aici.
- Bine, cum spuneți. Să nu credeți că vreau să fug, am încă câteva treburi de făcut. Și
da, doamnă Teodora, trebuie să vă mai spun ceva.
Ochii mamei lui Emil păreau că ies din orbite, femeia s-a speriat, îi apăruse o grimasă pe față.
- Ce-i? Ce s-a întâmplat, e legat de fiul meu? Sare cu vorba Teodora.
Ana s-a ridicat de pe caneapea, lăsându-l pe Emir să se joace cu telefonul. Fiul Teodorei
stătea pe cealaltă parte a canapelei, uitându-se la Nero care-i sărea înaintea ochilor. Sora
medicală venise mai aproape de Teodora, o privise cu duioșise. Vedea în chipul femeii toată
tristețea adunată în vremea cât Emil a fost internat.
- Îmi cer iertare, doamnă Teodora, zise Ana, apucând-o de mână. Dar nu am găsit o altă
calea, a trebuit astfel să fac.
Teodora nu înțelegea prea bine vorbele asistentei medicale. Se uitase nedumerită la ea,
întrebând-o:
- Ce-i? E vorba de Emil? Te-au dat afară din spital din cauza lui?
- Am încercat să fac cât mai bine, dar, știți, în practică, planul poate devia de la ideea
principală. L-am adus aici la dumenavoastră pe Emil, iar copilul pe care-l vedeți, e
băiatul cela de care vă rugasem să aflați cine sunt părinții lui.
- L-am recunoscut, seamănă cu Zoran, bărbatul Nadyei, a întrerupt-o Teodora. A pățit
ceva? Mi-a fost incomod să vă întreb deodată. Îl știam nu atât de bine, însă, fața lui
mi s-a întipărit în minte.
- Nu, e în ordine. Doamnă Teodora, curând s-ar putea să vină poliția. L-am scos ilegal
pe Emil din spital. A avut loc un incendiu, iar eu, profitând de neatenția angajaților,
am reușit să-l strecor printre mulțime. Nu voiam să vă spun aceasta, dar știu că nu m-
ați fi înțeles dacă după plecarea mea dădeau buzna în casa dumneavoastră poliția și
ambulanța, a spus Ana, aplecându-și ochii, de parcă, ar fi vrut să se pocăiască.
Mama lui Emil a privit-o pentru câteva clipe, apoi, punându-i măna pe cap, spuse pe un
ton blând:
- Draga mea, în toți aceștia ani cât băiatul meu a fost internat la spital, nu i s-a permis
să iasă măcar odată afară. L-au ținut închis în salonul acela afurisit. Tu, nu doar că ai
204
 reușit să-l scoți din spital, dar mi l-ai adus acasă. Chiar și două minute petrecute cu el,
pentru mine sunt cât doi ani. Îți sunt recunoscătoare pentru că acum stă alături de
mine, adăugase Teodora, apoi, se apropiase de Emil.
Dânsul încetase să mai privească câinele. Și-a ridicat capul, uitându-se la mama lui. Ochii
Teodorei sclipeau de bucurie. Femeia a întins mâna să-l netezească pe cap, dar în acel moment,
Emil a început să tremure, apoi, a căzut jos de pe caneapea. Copilul, vâzând această situație
ciudată pentru el, s-a ferit de lângă pacient fugind înspre alt colț al odăii. Teodora s-a repezit să-l
ridice pe fiul ei, iar asistenta medicală a început să cotrobăiască imediat în geantă. Câinele, care
până atunci era liniștit, a început să latre insistent, părea că își dă seama de starea precară de
sănătate a lui Emil.
- Ce-i cu el, Emile, Emile, fiule... se văicăra Teodora.
- Are o cădere nervoasă. Medicamentele care i-au fost administrate l-au făcut
dependent de ele. Aveți o farmacie pe aici prin apropiere, întrebase asistenta
medicală. Trebuia să iau cu mine medicamentele, am uitat, ce tâmpită sunt.
- Da, a lui Zoran, nu e departe, a răspuns mama lui Emil, aplecându-se peste corpul
fiului său. Emil, Emil... ce ți-au făcut împelițații de medici...
- Avem neovie de medicamente, mă duc eu să le cumpăr. Așteptați-mă, spuse Ana,
apoi, s-a îndreptat spre ieșire. Câinele era aproape să o muște de picior, dar Teodora îl
chemase lângă ea.
- Grăbește-te, zise Teodora, te rog. Copilul meu, copilul meu, exclamase femeia,
ținându-l în brațe de partea superioară a corpului.
Asistenta medicală părăsi încăperea lăsând în grabă ușa casei să se închidă în urma ei. Nu
obsevase că în același timp, după ea, venea băiatul. Ieșind în stradă, a scrutat cu privirea
împrejurimi-le, dar fără succes, căci, nu zărea nici o farmacie. Nici un afiș incadescent care să
indice locul de amplasare. Se gândi-se să-l cheme pe Bogdan, dar își amintise că telefonul era în
casă. A vrut să se întoarcă, când colo, l-a zărit pe Emir care se afla la o distanță de doi metri de
dânsa..
- De ce nu ai rămas în casă? Îl întreabă Ana, apucându-i telefon din mână. Își amintise
că l-a lăsat băiatului să se joace.
- Știu, știu... a răspuns rușinat acesta. Asistenta medicală îl privise cu mirare. Nu a
priceput ce voia să zică băiatul. S-a gândit că și acesta o fi având criză acum, însă,
gândul a fost înăturat când băiatul adăugase, știu unde se află farmacia pe care o cauți.
- Da? Să mergem mai repede, a spus Ana, luându-l de mână și grăbindu-se să ajungă la
instituția respectivă.
Frigul de afară și vântul năprasnic le îngreuna mersul, însă, dârzenia și dorința de a-și
duce la bun sfârșit misiunea, o făcea pe Ana să treacă de orice obstacol. Când a ieșit din casă, a
luat cu ea paltonul. Teodora îl lăsase jos, la intrare, probabil, nici nu a băgat de seamă că nu era
haina ei. Acum în stradă, când frigul năprasnic îi încolțea din toată părțile. Ana și-a dat jos
paltonul de pe ea și l-a ascuns sub el pe Emir. Deși, haina îi era cam mare pentru parametrii fizici
pe care îi avea, copilul a putut să meargă destul de comod.
Au pornit spre farmacie, ori, cel puțin, în direcția în care i-a arătat Emir. Mergând pe
drum, sora medicală se gândea la atmosfera din spital. Făcea presupuneri. Se gândea dacă au
descoperit deja cadavrul Ilinkăi. Ar fi trebuit să o aresteze demult. Dar ea e liberă la moment. Îi
venise în minte ideea să fugă. Să nu se mai întoarcă înapoi la casa Teodorei. Pe de altă parte,
ideea i se-a părut nepotrivită. Și-a imaginat că toată străduința ei de a-l scoate pe fiul Teodorei
din spital ar fi fost fără rost. L-a adus acasă, iar aici, acum, se află în criză. E asistentă medicală.
205
Îl cunoaște de puțin timp, dar știe cum să-l lecuiască. O vor aresta, să fie așa. Luase telefonul de
la Emir, îl verificase. Erau două apeluri nepreluate. A sunat Bogdan. Chiar dacă, tânărul
practicant o rugase să-l telefoneze în treizeci de minute, Ana nu a sunat. A pus telefonul în
buzunar. Acum, unicul lucru care o interesa era să găsească farmacia. Pasul începea să-l
grăbească, dar avea grijă să nu-l facă prea mare, căci, Emir, copil fiind, nu mergea atât de repede
ca ea putea. Pentru a fi sigură că e în direcția corectă, l-a întrebat pe copil de câteva ori dacă
sigur știe unde trebuie să meargă. Acesta a dat din cap afirmativ scoțându-și mâna afară de sub
paltonul în care i-a fost învelit corpul, a întins-o în lateral, spunând:
- Iat-o! Aici se află, acolo tatăl meu lucrează.
Sora medicală a înțepenit pe loc. Uitase, uitase cu desăvârșire. Emir este fiul
proprietarului farmaciei, a acelui Zoran despre care spunea Teodora. Dacă îl va vedea, s-a
pierdut totul. Și așa dânsa a făcut o eroare că l-a adus pe Emil acasă la Teodora. Trebuia să
găsească altă locație. A băgat mâna în buzunar și a luat telefonul. L-a sunat pe Bogdan. Acesta a
răspuns din prima, ca și cum, ar fi așteptat apelul. Ana i-a cerut să vină tot acolo unde i-a lăsat să
coboare mai devreme, dar nu înainte să găsească o farmacie și să cumpere medicamentele.
Tânărul practicant a promis că va face întocmai. Sora medicală îl ținea pe Emir de mână.
Încheind conversația telefonică, îi zise că nu mai trebuie să se ducă la famacie fiindcă a găsit
deja medicametele necesare. Copilul, însă, se împotrivise, insistând că vrea să intre acolo.
- E tata, e tata, striga el, încercând să se smulgă din mâna Anei.
Sora medicală nu se lăsa bătută înșfăcându-l cât mai strâns de braț și încercând, să-l ia cu
dânsa. Băiatul s-a trântit la pământ, astfel că asistenta medicală fu nevoită să-l târască după ea
pentru a-l putea mișca. Emir plângea. Iar printre lacrimile sale o ruga pe Ana să-l lase să se ducă
la farmacie.
- Te rog, dă-mi voie să mă duc. E tatăl meu, mama mea. Vreau să o văd. Mi-ai promis
că mă duci la mama, zicea el.
- Mai târziu Emir, mai târziu. Vreau să îi facem un cadou, după care, promit că te voi
duce la ei, spunea Ana, deși, faptete ei o contraziceau. O cărare de zăpadă rămâna în
urma ei pe locul unde era târât Emir.
- Vreau acum, vreau acum, începea să ridice vocea Emir. Plângea grozav.
Asistenta medicală se întrista la rându-l ei. Nu voia să-l facă pe băiat să plângă. Dar nu
avea de ales. Abia cu doar câțiva pași înainte să intre în farmacie, își dăduse seama că acest lucru
ar fi fost o greșeală. Dacă l-ar fi văzut cineva, l-ar fi recunoscut, ori mai rău, ar fi dat cu ochii
peste tatăl sau mama sa, nu avea cum să explice prezența lor acolo. Din cele relatate anteritor de
Emir, Ana știa prea bine, Nadya, mama lui, intenționat la dus la spital pentru a-l face nebun.
Acum, Emir, nu înțelege că e spre bine lui să nu intre în farmacie. Însoțită de răceala tot mai
aprigă și de strigătele disperate ale copilului, asistenta medicală îl trăgea pe băiat după dânsa. Se
temea să nu audă cineva țipetele de ajutor ale lui Emir. Distanța până la casa Teodorei nu era
chiar atât de mare, viscolul ajuta și el, înăbușind strigătele copilului. Unica speranță rămasă pe
care o mai avea era Bogdan. Se gândea că acesta va reuși să găsească medicamentele necesare. Îi
va face câteva proceduri învățate în facultate, chiar dacă nu are toate instrumentele necesare, cu
acest gând se întorcea Ana la Teodora. Nu voia să o întristezepe mama pacientului, îi va spune că
nu a găsit medicamentele și atât. Drumul îndărăt se dovedise a fi mult mai greu decât își
imaginase Ana. Pe lângă chinul pe care-l avea cu Emir, acesteia începea să-i înghețe mâinile.
Luase de jos paltonul, căci, copilul îl aruncase. S-a îmbrăcat cu el, ținându-l cu o mână pe băiat.
Emir nu se liniștea deloc. Striga tot mai tare și mai tare. Într-o clipă de neatenție, când Ana îl
lăsase slobod din mână pentru a-și încheia unul dintre nasturi, băiatul, văzându-se liber, a rupt-o
206
la fugă înspre direcția farmaciei. Dânsa s-a repezit după el, dar la numai câțiva pași făcuți, s-a
oprit. Sunase telefonul. Era Bogdan. Acesta o anunțase că a găsit medicamentele necesare și că
se îndreaptă spre destinație. Ana îi mulțumise spunându-i să o aștepte. Uitându-se lung cum Emir
se pierde în depărtare, Ana se lăsase păgubașă. Mai făcuse câțiva pași în speranță ca îl va vedea,
dar ninsoarea părea că înadins voia să-i limiteze spectrul de vedere. Băiatul nu se mai zărea. În
depărtare se auzeau scârțâituri de pași, semn că veneau trecători. Sora medicală pornise din loc.
Nu voia să întâlnească pe nimeni în calea ei. S-a îndreptat grabnic spre casa Teodorei. Voia să
ajungă cât mai repede, trebuia să vadă care-i starea lui Emil. În sinea ei, își dorea să-l ajute și pe
copil, dar acesta a ales singur drumul pe care să meargă, nu poate insista să-l aducă înapoi
împotriva lui. Cel puțin, vădea și o parte bună, așa cum s-a dus benevol, nu va trebui să-l aibă
sub supraveghere.
Pe străzi, Ana a observat câțiva oameni. Nu o cunoștea nimeni de acolo, de aceea, puțin
probabil să întâlnească pe cineva cunoscut, totuși, mergea cu capul aplecat, ca și cum, ar fi vrut
să se ferească de ochii străinilor. Întunericul nopții o salva. A ajuns la poarta casei Teodorei.
Intrase. Câinele sărise imediat la ea. Lătratul lui o speriase pe Ana, încât, aceasta dăduse înapoi
spre ieșire. Hămăiala lui Nero a făcut-o pe Teodora să iasă în pragul casei. Femeia o zărise pe
Ana. A coborât pe scări apropiindu-se de asistenta medicală. Îi făcuse semn câinelui să tacă,
acesta o ascultase fugind repede spre cușca lui.
- Ai găsit medicamente? o întreabă cu disperare Teodora.
Ana își băgase mâinile în buzunar și cu o mișcare din cap în semn afirmativ îi răspunse:
- Da, am găsit, însă va trebui să îl ducem pe Emil în altă parte. Medicamentele sunt
acolo.
- Dar de ce? Se uită mirată Teodora. Iarăși să plece de lângă mine? O nu, nu vreau, se
văicăra Teodora, intrând fuga în casă. Asistenta medicală a pornit din urma ei.
Sora medicală s-a apropiat de Emil. Acesta nu mai avea frisoane și părea mult mai calm
decât atunci când dânsa a plecat la farmacie. Îi verificase pulsul, apoi, s-a uitat la Teodora care îi
urmărea fiecare mișcare.
- S-a liniștit. Probabil a fost doar o criză mică de tot. Dar, medicamentele sunt
necesare, zise Ana. Trebuie să-l ducem de aici. Mergeți cu noi, doamnă Teodora. Aici
nu-l putem ține. Nu v-am spus chiar totul. Emil a evadat din spital. Mai corect spus,
eu l-am ajutat să fugă. Ne vor găsi, l-am adus aici, fiindcă, așa mă înțelesesem cu
dumneavoastră. Acum, însă, trebuie să plecăm cât mai repede. Vreți să îl găsească
poliția? Îl vor duce înapoi.
Teodora amuțise auzind ceea ce îi spunea sora medicală.
- Dar.. dar... rostise mama lui Emil.
- Mă înțelegeți ce spun? Ne vor căuta, iar primul loc unde se vor duce, fiți sigură, va fi
aici. Să plecăm cât mai repede.
- Facem cum spuneți, doar să îl văd pe fiul meu sănătos și aproape de mine. Își
îmbrățișase copilul. Emile, nu voi lăsa pe nimeni să mi te ia. Dacă va trebui să fac
toate celea care îmi spunea părintele la biserică să nu le fac...pentru tine, fiul meu,
pentru tine, le voi face.
- Luați-vă niște haine și atât, îi spuse Ana.
Mama lui Emil se îndreptase spre o altă cameră. Asistenta medicală îl suna pe Bogdan.
- Venim în câteva minute, ești pe loc? Întreabă ea.

207
 - Da. Ar fi bine să te grăbești. La radio au transmis îl legătură cu incendiul de la spital.
Au zis că focul a fost pus intenționat. Cred că știi ce înseamnă aceasta... zise Bogdan
solicitând încă odată să vină cât mai repede.
Ana îl sprijinise pe Emil de o mână ajutându-l să se ridice. Își luase geanta aducându-i
încălțămintea mai aproape. Emil se încălțase, uitându-se cu atenție împrejurul odăii. Pacientul s-a
apropiat de camera în care intrase Teodora. O scrutase cu privirea și exclamase:
- Tata!
Sora medicală se uita la el și nu pricepea ce vrea dânsul să facă. Emil părea că încearcă să
îi arate ceva. Fiul Teodorei își schimbase poziția privind în direcția unui dulap. Pe dulap erau
niște fotografii. Pacientul a întins mâna și le-a luat de acolo. Veni lângă Ana. Îi întinse
fotografiile zicându-i:
- Tata!
Într-adevăr, în fotografia pe care i-o dăduse Emil, Ana văzuse un bărbat care, la prima
vedere, se asemăna cu Emil. O fi fost părintele lui, se gândise sora medicală. Pacientul apucase
cu mâna poza strângând-o la piept. Sora medicală o chema pe Teodora.
- Vin, vin îndată, se auzi vocea gravă a femeii.
Ana s-a apropiat de fereastră. Trăgând draperia într-o parte, își furișase ochii pe geam, ca
și cum, ar fi vrut să pândească la ceea ce se petrecea afară. Întunericul nopții o împiedicase să
vadă ceva, dar liniștea din curtea îi dădea speranță că totul este în ordine. Cel puțin, la moment,
așa credea ea. Telefonul îi suna din nou. Din cameră ieșise Teodora spunând ceva. Sora medicală
nu auzise ceea ce i-a comunicat mama lui Emil. Ana și-a scos celularul din buzunar, observase
că bateria era aproape descărcată. A considerat că sună Bogdan, dar vizualizând numărul, își
dăduse seama că era un apel de la mama sa. A deconectat apelul, vrând să o sune mai târziu,
căci, acum trebuia cât mai repede să iasă din casă. În plus, starea de neliniște în care se afla
solicita cât mai puțin contact cu alte persoane, ori cât de apropiate ar fi fost pentru sora medicală.
Totuși, știind că mama ei este o fire foarte suspicioasă și emotivă, i-a dat un mesaj în care a
anunțat-o că se află în serviciul de noapte a spitalului și nu poate la moment să vorbească. Lipsa
unor vești de la fiica ei, ar fi făcut-o pe mama Anei să cerceteze situația, fapt care, nu era în
planurile surorii medicale.
- Doamnă Teodora, plecăm... zise pe un ton stăruitor Ana. Emile, hai, să mergem.
- Vin, vin. Vreau să iau niște bani cu noi. S-ar putea să ne trebuiască. De fapt, la sigur
ne vor trebui. În vremurile în care trăim, fără bani ne prăpădim, spuse Teodora în
timp ce scotea dintr-un cufăr o haină bisericească.
Ana o privi îndelung, nepricepând ce vrea să facă. Teodora înțelese nedumerirea de pe
chipul surorii medicale exclamând:
- Mâine era termenul limită când trebuie să îi dau aceste veșminte preotesei. Mai bine
să i le duc eu, decât să vină ea la mine. Oricum, dacă plecăm, nu ne mai întoarcem.
Cel mai probabil, nu foarte curând mă voi mai întoarce aici. Chipul Teodorei se
îngălbenise. Femeia îl luase de mână pe Emil, pacientul a fost de acord. Emil ținea cu
el poza tatălui său.
- Haideți mai repede, o îndemnase Ana. Ne așteaptă mașina.
- Să mergem, să mergem... Vă rog eu, să trecem pe la preoteasă ori pe la biserică să las
haina. Nu vreau să rămân datoare. Apropo, veți putea întreba despre copilul cela, fiul
lui Zoran. Dar unde este? Se îngrijorase, deodată, Teodora, dându-și seama că nu îl
văzuse de ceva vreme.

208
 - Nu e timp de explicat, spuse Ana. A fugit. Haideți, Emile, grăbește-te. Doamnă,
plecăm imediat, rosti cu o voce poruncitoare sora medicală.
Insistența Anei îi făcuseră să nu zăbovească. Toți trei ieșiseră din casă. Teodora l-a
apucat pe Emil de mâna dreaptă, voia să-l aibă mereu în grija ei. Se uita la chipul fiului mai mult
decât înaintea drumul pe unde mergea. Ieșind în curte, Nero îi auzise și își făcuse de îndată
apariția. A început să latre la sora medicală. Chiar dacă îi cunoștea mirosul specific, câinele încă
păstra în el calitățile de paznic al locuinței și nu permitea ca prezența Anei să rămână
neobservată de patruped.
- Taci, îi strigase Teodora.
Ordinul dat de stăpâna casei l-a făcut pe Nero să se liniștească. Câinele venise aproape de
Emil. Îl atingea de picioare fluturându-și foarte voios coada. Emil a dorit să-l mângâie. Nero își
ridicase labele dinainte în sus, părea că vrea să-l îmbrățișeze pe Emil. Teodora se bucura de
priveliștea văzută. Ana veni mai aproape de mama lui Emil. Îi luase acesteia veșmântul
bisericesc vrând să-l ducă ea. Teodora s-a împotrivit, însă, sora medicală nu cedase și, până la
urmă, haina bisericească a ajuns pe mâna ei.
Ieșiseră toți din curtea casei, inclusiv Nero. Teodora a încercat să-l alunge înapoi, dar
parcă era în zadar. Mai ales, vâzându-l cât de fericit și vesel era Emil în momentul când Nero se
plimba pe lângă el, a încetat să alunge patrupedul.
Telefonul Anei a sunat iarăși. Dânsa credea că este mama sa, dar, de această dată apelul
venea de la tânărul practicant. A răspuns.
- Unde naiba sunteți? Cât să mai aștept? La radiou au anunțat că incendiu de la spital a
fost pus intenționat. Au câțiva suspecți. Ne vor găsi.
- Venim, venim, exclamase asistenta medicală! A mărit pasul, cerându-le celorlalți să
meargă mai repede.
Viscolul de afară le punea obstacole în cale. Curentul puternic de aer care sufla năprasnic
părea că îi împingea înapoi spre casa Teodorei. De parcă, iarna însăși ar fi fost un colaborator de
poliție care încerca să rețină infractorii. Mama lui Emil însă străduia din toate puterile sale să nu
cedeze. Un lucru, totuși, o măcina. Deși, era împlinită văzându-l pe Emil alături de ea, fericită,
să-și știe unicul său fiu sănătos, gândul că Ana a fost băgată în atâtea belele o făcea să se
întristeze. Considera că este vina ei că i-a cerut Anei să o ajute. Într-un anumit fel, Ana se
asemăna cu fata ei, Klara, cea care murise. Ar fi vrut să îi spună acum, să o lase, să se ducă în
drumul ei. Ea și cu Emil vor găsi o cale să se ascundă. Nu avea curaj. Toți trei mergeau fără a
scoate o vorbă. La un moment, Ana, oprindu-se și întorcându-se spre Teodora, îi zise:
- Spuneți-mi unde se află intersecția lângă care este un copac mare și alături o bancă.
Acolo trebuie să ne ducem. Acolo am coborât când venisem la dumneavoastră. Ar fi
fost mai potrivit dacă ne duceam în alt loc, adăugase asistenta medicală.
- Știți, vreau să vă sp..Aici, aici, exclamă Teodora. Suntem aproape, După colț, zise
dânsa. Teodora își dăduse seama că se aflau chiar lângă locul despre care Ana vorbea.
Luminile farurilor de la mașină erau aprinse. S-a apropiat prima de automobil ținând
geanta și haina bisericească în mână. Portiera s-a deschis auzindu-se vocea groasă a lui Bogdan:
- Hai, mai repede. Să mergem.
- Așteaptă, vine Emil cu mama lui, spuse asistenta medicală pe un ton serios și grav.
- Cum? De ce? De ce ai luat-o pe ea? Nu era îndeajuns noi patru, se împotrivise tânărul
practicant. Spune-i să plece, adăugase dânsul.

209
 - Nu pot, nu pot. Ori ne ducem toți împreună, ori nu merg. Apropo, copilul a fugit. L-
am pierdut. E din împrejurimi, s-a dus la părinții lui. Nu cred că este în avantajul
nostru acest fapt. În loc să ne certăm, ar fi mult mai bine să pornim de aici.
Bogdan ardea de nerăbdare să îi aducă reproșuri surorii medicale, dar la radiou se auzise
o voce care spunea că incendiul de la spitalul de psihiatrie a fost stins. Anchetatorii au câțiva
suspecți, care, în viziunea jurnalistului, sunt angajați ai instituției. Înțelegând că nu are vreme de
pierdut, strâmbase din nas și o îndemnase pe sora medicală să urce cât mai repede. Sora medicală
îi chemase lângă ea pe Emil și mama lui. Bogdan nu privea în direcția lor, părând că și-ar
ascunde fața.
- În urmă să se așeze, mai repede, mai repede, a cerut Bogdan.
Recomandarea tânărului practicant fusese îndeplinită conform indicației. Făcându-le
semn Teodorei și fiul ei, aceștia au intrat și au luat loc pe bancheta din spate a mașinii. Teodora
ținea în mână geanta luată de acasă și în care se aflau haine și alte lucruri personale. Mama lui
Emil se simțea nu la locul ei, șoptindu-i Anei că nu ar trebui să îi ajute mai departe, ci să-i lase,
se vor descurca ei. A vrut să coboare din mașină, dar sora medicală a oprit-o din intenție,
făcându-i semn că totul este în ordine. Emil nu vorbea deloc. Dânsul stătea liniștit alături de
mama lui. Bogdan nu a observat furișarea câinelui în salonul automobilului. Patrupedul se
ghemuise lângă Teodora. Abia când acesta a lătrat, Bogdan își dăduse seama de prezența în
mașină a cainelui. S-a enervat la culme, dar, fiindcă nu voia să îi fie văzută fața, tăcu, strângând
puternic cu mâna de volan.
Ana a urcat pe scaunul din față. Bogdan a deconectat lumina în salon, fapt pe care-l
făcuse intenționat. Mașina pornise din loc. Ceasul de la bordul automobilului indica o oră târzie.
Radioul era conectat. Toți cei patru tăceau. Mașina se îndrepta cu viteză spre ieșirea din oraș.
Teodora își ținea fiul de braț, iar Ana își întorcea capul la fiecare cinci minute să vadă dacă totul
este în ordine. Ajungând la o intersecție, mama lui Emil a atins-o pe sora medicală de umăr,
arătându-i cu mâna la veșmântul pe care femeia trebuia să îl transmită preotesei. Cum însă nu va
fi acasă, lucru care era lesne de înțeles, Teodora dorea să transmită haina personal. Ana
pricepuse din priviri gândul Teodorei și întorcându-se cu fața spre Bogdan i-a zis acestuia să
oprească. Tânărul practicant se prefăcuse că nu aude ce îi spune asistenta medicală, vrând, parcă,
dinadins să mărească viteza de deplasare.
- Oprește, fir-ar naibii odată! Strigă asistenta medicală.
- De ce? De ce? Nu auzi la radio că suntem căutați? Enervat, ripostase Bogdan.
- Avem ceva de făcut. Trebuie să ducem un obiect la cineva, aici, în localitate. Plus că,
am nevoie să aflu ceva informații despre copil. Te rog, oprește, încercase sora
medicală să îl calmeze pe Bogdan, punându-i mâna pe braț.
Din gestul arătat de tânărul practicant era clar că acesta nu dorea deloc să oprească, totuși,
insistența Anei îl făcuse să cedeze. Poate că nu ar fi dat ascultare, însă, nu voia să îi fie auzită
vocea. Încerca cât mai mult posibil să își ascundă trăsăturile chipului față de Teodora, ca și cum,
s-ar fi ferit de dânsa. Mașina a fost oprită la un colț de stradă. Bezna nopții o ascundea de ochii
curioșilor. Ana coborî din ea, luând, totodată, haina cu dânsa. La fel făcuse Teodora care a pășit
în afară. În salon a rămas doar Emil, Nero și Bogdan.
- Unde se află casa preotesei? Întreabă Ana, pornindu-se pe drum.
- Pe aici, dar drumul este cam anevoios. Lăsați-mă, mă duc eu să o duc. Nu vreau să vă
deranjez atâta. Poate că ar fi bine Emil și cu mine să ne ducem împreună la o rudă. V-
am creat atâtea probleme, spuse Teodora, încercând să ia din brațele Anei veșmintele
bisericești.
210
 Refuzul asistentei medicale fusese unul destul de cert. Sora medicală îi făcuse semn
Teodorei să îi arate drumul, spunându-i:
- Ajutându-l pe Emil, ajutându-vă pe dumneavoastră, încerc să salvez și să demasc
mizeria care se petrece în acel spital. Vreau să mă credeți, Emil este doar începutul.
Până nu voi demasca faptele inumane, purtarea groaznică a angajaților din spital, nu
voi ceda. Chiar dacă ar fi ultimul lucru pe care îl fac.
Ana a revenit la mașină. Deschizând ușa îi spuse lui Bogdan să le aștepte. În caz că apare
ceva suspect, să acționeze cum știe el mai bine și să nu uite să o sune. Bogdan a răspuns
afirmativ, apoi, a întors capul în direcția opusă, gest prin care voia să arate dezacordul cu faptul
că ei toți ar fi trebuit să se afle departe acum, nu să stea în localitate, unde, cel mai probabil,
poliția e pe urmele lor.
- Emile, să fii cuminte, îi spuse Ana, pornind împreună cu mama lui pe cărarea
înzăpezită. Se descarcă bateria, dar, cred că zece minute vor fi suficiente să ducem
hainele și să ne întoarcem, adăugase Ana, uitându-se la celular.
- Grăbește-te!
Bogdan a aruncat o privire dură spre Emil. Pacientul și-a întors capul spre geam. Nero
părea că presimte sentimentul de ură a tânărului practicant poziționându-se astfel încât dădea de
înțeles că orice acțiune negândită a lui Bogdan asupra lui Emil va fi crunt pedepsită.
Teodora și Ana mergeau încet din cauza vântului puternic care se abătuse peste localitate.
Pașii mici și neputincioși pe alocuri erau întâmpinați de straturile mari de omăt.
- Nu trebuia să veniți cu mine, s-a supărat iubitul dumitale, îi spuse Teodora asistentei
medicale, privind-o cum aceasta se chinuia să țină veșmintele preotesei pe umăr.
Teodora nu primise nici un răspuns. Ana mergea înaintea mamei lui Emil și, cel mai
porbabil, tăcerea ei e o dovadă că nu a auzit-o. Sora medicală își aducea din când în când mâna la
gură suflând în ea. Deși, frigul nopții o încingea destul de dureros, gândul că a reușit să îl scoată
pe Emil din spital o făcea să îndure orice capriciu al naturii. Teodora se apropiase de sora
medicală. Apucase și ea de veșmintele preotesei. Ana se speriase, crezând că este un străin. Se
întoarse brusc și era cât pe ce să o lovească pe Teodora.
- Doamnă, strigă asistenta medicală... m-ați speriat, credeam că..
- Pe aici, dați-mi voie să duc eu haina..E grea. Trebuie să o luăm spre dreapta acum,
după care, mergem câțiva pași și suntem la casa preotesei. Teodora își ceruse scuze că
nu o prevenise pe Ana când a vrut să ia dânsa veșmintele.
Ana, din nou, a fost împotrivă, zicându-i femeii că are destulă foță să meargă chiar un
kilometru pe jos dacă va fi necesar. Teodora o urmărea cu atenție. Nu era o persoană din acelea
care să scoată vorbe pe gură doar pentru ca să nu tacă. A știut din prima clipă când a venit la ea
acasă în acea duminică, sora medicală e un om deosebit. Mergând în urma asistentei medicale, se
repezi mărind pasul, a întrecut-o puțin. Voia să o îndrumeze. Viscolul devenea tot mai aprig, dar
femeile nu se abăteau din cale nici măcar pentru a se ascunde la un loc ferit de vântul puternic ce
împrăștia pe alocuri cantități enorme de zăpadă încât, dacă nimereau în om, cel mai probabil, îl
doborau jos. Teodora își aduse aminte de vorbele pe care i le-a spus cândva tatăl ei. Bunicul lui
Emil deseori venea în vizită la Teodora. Își iubea nespus demult nepotul chiar dacă, multe
necazuri i-a mai adus. Tatăl Teodorei îi zicea de câte ori venea în ospeție sau cu alte ocazii când
vorbea cu dânsa că omul va îndura totul, va rezista unei nopți cu ploi torențiale, va merge prin
gerul cumplit al iernii, va urca munții cei mai periculoși, va trăi în mizerie, dar va avea un rost în
viață în toate cazurile când își va pune un scop. Scopul trebuia însă să fie unul nobil,
nematerializat și care să-l facă pe om să își dea și sufletul pentru a-l atinge. Privind-o pe Ana,
211
Teodora înțelegea de ce această ființă subțire la trup, gingașă și atât de plăpândă, care luptă
împotriva naturii, mergând în toiul nopții prin vârtejul de zăpadă care aproape o dă la pământ, nu
încetinează. Ana era acum pentru Teodora nu doar un om apropiat, o persoană care a ajutat-o să
își revadă fiul. Teodora vedea în sora medicală întruchiparea bunăvoinței. Îi era încă greu să
înțeleagă cum a putut dânsa să îl scoată pe Emil din spital fără acordul administrației. Ea, mama
lui Emil, nu avea dreptul nici să îl viziteze decât dacă obținea acordul doctorului Petrovic și asta,
numai după ce îi dădea o sumă enormă de bani. Luânduse cu propriile gânduri, Teodora uitase
unde mergea și doar o lovitură ușoară de un stâlp de electricitate aflat pe marginea drumul a
trezit-o la realitate.
- Sunteți bine? întrebase Ana.
- Da, da, draga mea, exclamase Teodora, ca și cum, lovitura nici nu a avut loc. Mă simt
atât de bine că nimic nu îmi poate strica această dispoziție.
- Mă bucur, zâmbise asistenta medicală, văzând-o pe mama lui Emil atât de voioasă.
- Dați-mi pachetul cu haine, zise Teodora. Am ajuns. Și așa l-ați cărat tot drumul fără
să ne odihnim.
- Am ajuns? Întreabă Ana de parcă un răspuns negativ din partea Teodorei ar fi făcut-o
să refuze propunerea de a-i da veșmintele să le ducă.
- Da, aici, arată Teodora spre o poartă mare de fier. E biserica din mahalaua noastră.
Sora medicală privise îndelung la poartă, apoi, își ridicase capul în sus. Din cauza beznei
de afară nu reușea să observe ce anume se afla după poartă, însă, lăsând jos pachetul cu
veșminte, își spijini mâna de poartă, iar atunci, simți cum dăduse de un obiect care avea forma
unei cruci. Deși, Ana este o persoană izolată în aspectele religioase, în copilărie a fregventat
deseori lăcașurile de cult. Teodora apucase cu brațele de pachetul cu haine, l-a tras spre ea, apoi,
apropiindu-se de intrarea în curte, și-a strâns degetele mâinii drepte în pumni bătând de trei ori în
poartă, ca și cum, aceasta era o regulă de a da de știre că se află cineva la ușa bisericii. Nu a
reușit să efectueze cele trei lovituri căci din curte s-a auzit lătratul câinilor. Era ușor de priceput
după hămaiala pe care o făceau că biserica avea câțiva paznici din rasa canină. Pe semne, mai
multă încredere are preoteasa în serviciul făcut de câini decât în cel al oamenilor, se gândi în
sinea ei Ana, apoi, zâmbi.
- Sper că e acasă. Nu aș vrea să fi făcut atâta drum degeaba, se arătase nemulțumită
Teodora văzând că trecuse câteva minute de când lătratul câinilor ar fi trebuit să dea
de știre la stăpâni că este cineva la poartă. De obicei, iese repede, poate o fi ocupată, i
s-a adresat mama lui Emil Anei vrând parcă să explice întârzierea.
Ana a aprobat din cap. Răbdarea Teodorei era aproape de sfârșit, când, o luminiță s-a
aprins în fața casei. Pe drum treceau câțiva oameni, dar, din cauza întunericului așterunut în
împrejurimi de zâna nopții, nu a recunoscut-o nimeni. Teodora voia cât mai repede să îi dea
veșmintele preotesei și să se întoarcă la fiului ei. Nu îi plăcea să fie văzută noaptea la poarta
lăcașului sfânt. Lumea credea că cei care se duc acolo în toiul nopții duc lumânări sau alte lucruri
bisericești pe care le vând slujitorii bisericii oamenilor în zilele de sărbătoare. Deși, niciodată nu
ar face așa ceva, știe că nu va putea să dovedească contrariul. După câteva secunde, se auzise
scrâșnitul ușii. Din cauza înălțimii mari a porții, femeile nu putuseră să vadă ce se întâmpla în
curtea bisericii. Doar experința de a ști cum scrâșnește o ușă le dădea de înțeles că mânerul ușii a
fost tras, iar după vocea care cerea paznicilor canini să se liniștească, Teodora răsuflase ușurată,
stăpâna era acasă. Totuși, încă nu cunoștea exact dacă era preoteasa sau alt slujitor. Slujbașii
bisericii locuiau într-o anexă construită special pentru ei chiar în curtea bisericii și, deseori,
aveau împuternicirea de a primi enoriașii în locul preotesei. Pașii tot mai răsunători care mergeau
212
peste zăpada aspră scrâșneau tot mai răsunător semn că necunoscutul din ograda bisericii era tot
mai aproape de poartă. Câinii nu mai lătrau. Teodora ținea cu mâna pachetul de veșminte. Îl
cercetase atent pe toate părțile, de parcă, ar mai fi putut ceva să schimbe dacă găsea vreun defect.
- Marș de aici câine sfrijit, se auzise vocea necunoscutului. Auzind glasul, Teodorei i se
păruse că nu seamănă cu cel al preotesei. Părea un pic mai groasă această indicație dată
câinilor. Preoteasa își iubea animalele și nu le-ar numi cu astfel de cuvinte. Cel mai
probabil, se gândise Teodora, necunoscutul este vreun slujitor al bisericii. Dezamăgită. Ar
fi vrut să discute chiar cu preoteasa, mai ales că, era Ana aici și putea să o întrebe despre
Zoran și nevasta lui. Pe de altă parte, măcar, va scăpa de blestemata aia de haina pe care
i-o va da slujitorului să o transmită preotesei.
- Nu e preoteasa, îi șopti Teodora Anei vrând parcă să își ceară iertare pentru că asistenta
medicală a făcut un drum atât de lung.
Sora medicală o privise fără a scoate o vorbă, apoi, își întoarse capul către poartă. Zăvorul era
tras într-o parte.
- Cine-i acolo? Preoteasa nu este acasă. Veniți altădată. Nu avem de mâncare. Am dat
tot la săraci... spuse necunoscutul de după poartă fără a deschide.
Felul cum a vorbit era ciudat. Spunea propoziții una câte una, făcând o pauză de trei
secunde între ele.
- Sunt eu, Teodora, mama lui Emil. I-am adus haina comandată de doamna Maryska.
Trebuia să i-o dau mâine, însă, au intervenit niște lucruri urgente pe care trebuie să le
fac, iar mâine nu voi fi acasă. Pot să v-o las dumneavoastră s-o trimiteți? Cu o voce
puțin ridicată se adresase Teodora necunoscutului care nu avea intenția să deschidă
poarta.
- Nu mi-a spus nimeni de așa ceva. Veniți când va fi acasă preoteasa, spuse
necunoscutul.
- Și când va veni? Întreaba Teodora.
- Nu știu. Când va veni doar ea știe, răspunse necunoscutul, apoi, a tras înapoi zăvăroul
la poartă, semn că nu are de loc intenție cel puțin să vadă cine o caută pe preotească.
- Stai! Unde pleci? Se agitase Teodora. Trebuie să îi dau veșmintul. A spus că dacă voi
întârzia măcar cu o zi, dânsa nu va putea să meargă într-o deplasare. Deși, mai am un
avans de douăzeci și patru de ore, cum nu voi fi acasă, nu are cine să îi dea haina.
Luați-o, vă rog! Aproape că începuse să îl implore pe necunoscut Teodora.
Ana tăcea și asculta dialogul dintre cei doi. Văzând că necunoscutul nu are deloc în gând
să ia afurisita de haina, mai ales că, însăși ,Teodora i-a adus-o, se apropiase de poartă și rugând-o
pe mama lui Emil să îi permită să vorbească îi zise necunoscutului:
- Ce nu înțelegi? Femeia a venit să aducă haina care i-a fost comandată să o croiască.
E doar o haină, o ții până vine stăpâna ta, pe urmă, i-o dai. Deschide poarta. Vino și ia
pachetul mai repede. Nu avem timp să stăm.
Glasul aprins al Anei o făcuse pe Teodora să se rușineze. Plus că, se temea să nu treac[
vreun cunoscut pe drum și s-o vadă că face gălăgie chiar în fața bisericii. Mai mult, o ceartă cu
un slujitor a lăcașului de cult, în localiate, nu va fi apreciat decât negativ.
- Te rog, dacă nu dorește, lasă-l în pace. Îl voi întreba unde s-a dus. Poate nu a plecat
departe. O găsesc să îi dau eu haina, zise Teodora, punând mâna pe umărul asistentei
medicale.

213
 - Nu așa doamnă Teodora. Din cauza unora ca ăștia trăim așa cm trăim. Că doar nu e
atât de greu să primească aceste straie. A venit deja până la gard, a făcut mai mult de
jumătate din cale, i-a rămas doar să deschidă poarta și să primească pachetul.
Ana a bătut cu pumnul de două ori în poartă, apoi, exclamase cu pe un ton plin de
nervozitate:
- Deshide odată! Ne grăbi, nu avem timp să stăm la taclale.
- Dacă nu plecați de aici, voi chema poliția, se auzi vocea răgușită a necunoscutului.
Câinii începuseră să se agite, un schelălăit înfricoșător o înspăimântase pe Teodora.
Mama pacientului a apucat-o de braț pe Ana vrând s-o tragă într-o parte, dându-i de
înțeles că încăpățânarea slujitorului nu are limite și nu vor reuși ele să-i schimbe părerea, așa că,
ar fi mult mai rațional să plece.
- Măcar spune-ne unde a plecat? Întreabă, iarăși Ana, sperând, totuși, măcar ceva să
afle de la slujitor.
Pentru Ana nu haina preotesei era cea care o făcea să stăruiască atâta la poartă. Gândul ei
era la copil, la Emir. Chiar dacă a fugit de lângă ea, Ana l-a îndrăgit, voia să afle de la preoteasă
tot ce știa ea despre familia copilului. Nici Teodora nu își dădea seama de ce asistenta medicală
insista atât de mult să vorbească cu slujitorul. Nu se mulțumește doar cu faptul că l-a scos pe fiul
Teodorei din spital. Ana știa că acest lucru a pus capăt tuturor planurilor ei de carieră medicală,
însă, înainte ca să fie prinsă voia să mai dea o lovitură instituției medicale, dar și altor personaje
implicate. Înțelegea că timpul o presează. Cel mai probabil, poliția e pe urmele lor, iar casa
Teodorei s-ar putea să fie deja încercuită. Ana stărui:
- Spune-ne, te rugăm frumos! se adresase sora medicală sljitorului.
- Bine! Vă spun, dar promiteți că plecați?
- Da, plecăm. Numai să ne spui, adăugă sora medicală.
- S-a dus la spital. Spitalul din deal. Acolo unde-s duși cei pierduți cu mintea. Zicea că
un incendiu a avut loc. A plecat acum o oră în urmă. Când va veni nu știu. Atât este
ce cunosc, vă rog, plecați, altfel, sun la poliție.
Spusele slujitorului le făcuse pe femei să se privească una în ochii celeilalte. Din mimica
făcută înțelese amblele că trebuie să plece cât mai repede. Fără a scoate o vorbă, Ana luase haina
de la mama lui Emil și făcându-i vânt peste poartă, i-o aruncase slujitorului.
- Mulțumesc! Zâmbise sora medicală, apoi, împreună cu Teodora, dădură îndărăt și o
luase la fugă spre mașina unde ar trebui să le aștepte Bogdan.
Slujitorul începuse să strige în urma lor, dar femeile nu trăgeau nici o atenție. Misiunea
era îndeplinită. Acestea goneau cu o viteză suspectă pe drum. Ana s-a oprit. Teodora fugea și ea,
dar nu reușea să țină pasul cu sora medicală.
- Du-te, nu te opri, îi zise Teodora văzând-o pe asistenta medicală că așteaptă să o
ajungă din urmă femeia. Voi veni cât de repede pot.
- Vă aștept doamnă Teodora, nu plec fără dumneavoastră.
- Se va supăra șoferul, ar fi bine să știe că venim, iar cum alergați mai repede decât
mine, l-ați anunța cu vreo zece minute avans până să ajung eu.
- Nu vă faceți griji, ne va aștepta cât trebuie. Haideți, o încurajase Ana pe Teodora și
sprijinind-o de braț, porniră ambele spre mașină.
Întunericul nopții a astupat cu desăvârșire calea. Luminile felinarelor demult nu mai
funcționau, așa că, Ana a scos celularul din buzunar folosindu-l drept laternă. Nivelul slab de
încărcare a baterie încă reușea să mențină aparatul în stare bună de funcționare.

214
 Mama lui Emil îi arăta drumul pe care trebuiau să meargă. Ana avea senzația că acesta e
mai lung ca distanța parcursă până la casa preotesei. A considerat acest gând o consecință a
dorinței de a ajunge cât mai repede la Bogdan. La un moment dat, femeile intenționau să o ia la
stânga pe după un gard de piatră. Prima a pășit, grăbită, Teodora, care însă, nu reușise să facă
mai mult de trei pași căci a simțit cum cineva o apucă de mână și o trage cu forța înapoi. Teodora
s-a speriat și a început să strige. Ana, la fel, s-a înspăimântat, dar nu de la faptul că o mână
necunoscută a atins-o pe Teodora, ci de la însăși strigătul mamei lui Emil care a asurzit-o.
Asistenta medicală încă nu știa cauza care o făcuse pe Teodora să strige.
- Ce este doamnă Teodora, v-ați lovit de ceva? A întrebat sora medicală. Îndreptase
lumina telefonului în direcția ei. Teodora începuse să tremure continuând să strige,
apoi, rosti:
- Fugi Ana, fugi.....
Asistenta medicală făcuse niște ochi mari. În loc de a face ceea ce îi spunea Teodora,
dânsa s-a apropiat la mai puțin de doi centimetri de femeia zbuciumată. Când a vrut să o atingă
cu mâna, observase că de cealaltă parte a Teodorei se afla o persoană, care, cu greu ar putea fi
detectată în bezna nopții dacă nu ar face gălăgie. Ana intenționa să lovească în brațul
necunoscutului care o ținea cu forța pe Teodora. Nu a priceput de ce trebuie să facă asta, a fost
un impuls de moment. Din păcate, planul Anei s-a năruit în clipa când era aproape gata să muște
degetele necunoscutului. O lovitură la ceafă o doborâse jos. Ana își pierduse echilibru și se
prăbușise la pământ. Ultimile sunete pe care le mai auzea anunțau reușita operațiunii. Înainte să
piardă contactul cu realitatea, vocea Teodorei îi pătrunse în auz:
- Dați-i pace, dați-i pace nemernicilor....
Mâinile Anei amorțiseră, iar picioarele i se încleștase. Sora medicală își lăsase trupul
întins pe zăpada fără a putea să-l controleze. Inconștientă.
A simțit o durere groaznică la mână. Cineva apăsa pe brațul Anei. Se auzeau sunete
străine. Ana începea să își revină din starea de amorțeală în care a căzut involuntar. Ochii i se
deschiseră puțin cât să poată vedea liber la o depărtare de un metru. Era culcată pe un pat. Acesta
a fost primul lucru sesizat. Încercase să se ridice, dar cineva a tras-o la loc, spunându-i:
- Stai jos, unde crezi că te duci?
Asistenta medicală se temea. Nu înțelegea unde se află, deși, își amintea foarte bine
momentul în care venea de la preoteasă când a fost lovită de individul care o ținea captivă pe
mama lui Emil. Mintea îi crease tabloul petrecut. Emil, Bogdan, mama lui Emil... toate aceste
persoane îi pătrunse în gândire.
Ana s-a împotrivit ordinului de a se culca înapoi încercând din nou să se ridice, de această
dată zmuncindu-se cu o forță mult mai mare. Începuse să se clatine într-o parte, apoi în cealaltă
a patului.
- Tâmpito! Stai dracului în liniște. Vrei să îți bag acul în mână? Chiar acum o fac?
Nemernico.
Ana își dădea seama că este cineva în apropiere. Îi simțea mâna cum o ține strâns de
brațul ei, însă, nu putea să întoarcă capul pentru a identifica sursa vocii. Sora medicală nu putea
să miște capul, fiindcă acesta era fixat între două bucăți de scânduri care stăteau de o parte a
capului și de cealaltă parte, astfel încât Ana nu putea privi decât înainte. Se gândise că cel care
strigă la ea este necunoscutul care a lovit-o în stradă. Indicațiile pe care le primea veneau, totuși,
de la o femeie. Cel puțin, așa semăna glasul care îi solicita Anei să nu îndrăznească să se ridice
din pat. Nu o recunoștea ori cel puțin, nu își amintea să fi auzit recent o asemenea voce, deși, nu
ar fi categorică în această privință.
215
 - Cine ești? Ce vrei de la mine? Întreabă sora medicală mutându-și ochii în diferite
părți ale camerei în care se afla, căci, după toate impresiile Anei, locul se asemăna cu
o odaie.
Nu primise nici un răspuns. Unicul lucru pe care îl sesizase este că necunoscutul, ori,
necunoscuta, a făcut câțiva pași prin cameră. Părea că avea o ocupație delicată și nu dorea să fie
întreruptă. Se auzise foșnetul unei pungi. Ana repetase întrebarea, de această dată cu mai multă
sforțare:
- Spune-mi, cine ești? Ce-ai făcut cu Teodora?
Sora mdicală încerca să se zbânțuie în pat crezând că poate va reuși să scape din
prinsoare. Mâinile îi erau căptușite în două verigi de metale prinse de marginile patului.
Picioarele, de asemenea, erau legate cu o funie. Persoana care a răpit-o avea forță, așa își
imagina Ana, căci funia de la picioare o strângea pe asistenta medicală destul de usturător. Poate
că era o femeie, dar o femeie destul de năzdrăvană. La întrebarea Anei, nici de această dată
răpitorul nu a cutezat să dea vreun răspuns. Totuși, individul s-a apropiat de pat. A apucat-o pe
Ana de braț. I-a desfăcut mânicile de la încheieturi brațului, apoi, i-a rupt haina. Sora medicală a
intrat în panică. Nu înțelegea ce se petrecea și nici nu putea să observe fața necunoscutului. O
înțepătură o făcuse să strige din răsputeri.
- Ce faci? Cine naiba ești? Vrei să mă omori? Începuse să țipe asistenta medicală. Își
dăduse seama că necunoscutul îi făcuse o injecție.
Verigile în care îi erau prinse mâinile Anei se împotriveau voinței surorii medicale de a le
scoate. Toate strădaniile dânsei de a-și elibera brațele din prinsoare erau zădarnice. Îi căzuse
câteva lacrimi. Necuoscutul a atins-o la picioare, apoi, i-a pus mâna pe tâmplă. Părea că îi
verifică temperatura corpului. Începea să credă că cel care o chinuie atâta este un lucrător
medical. Încă nu îi cunoaștea identitatea, dar putea să jure că numai un cunoscător al domeniului
medicinei poate face asemenea injecții. Chiar dacă nu voia să arate în fața inamicului, frica a pus
stăpânire pe Ana. Sora medicală credea că tot ceea ce se întâmpla are legătură cu evadarea lui
Emil din spital, cel puțin, nu găsea o altă explicație. Dacă ar fi fost un hoț, acesta nu s-ar fi obosit
să o aducă într-o odaie. Mai mult de atât, Teodora era în apropiere și ar fi reacționat în vreun fel.
Intensitatea cu care sora medicală își mișca corpul începea să scadă. Înțelegea că efectul acestei
scăderi bruște a vlagii trupești era o consecință firească de la efectul injecției primite. Probabil,
necunoscutul avea intenția să o adoarmă ori cel puțin să o calmeze forțat. Au trecut câteva
minute, starea de neliniște a Anei se potolise. Corpul aproape că nu-l mai mișca. Nu a pierdut
contactul cu realitatea, însă, fizic, era, ca și cum, paralizată. Medicametul administrat a adus-o în
starea aceasta. Ea, însăși, nu doar odată a injecta pacienților medicamente care să-i liniștească
atât la trup, cât și la minte. Acum, dânsa se află în situația unui pacient. Devenea indiferentă de
ceea ce se petrecea în jur. Sora medicală zâmbea, apoi, se întrista. Era ca un joc de stări sufletești
ce se perindau prin ea în timp foarte scurt. De două ori a tras picioarele, însă, acestea, fiind legate
de marginea patului, nu le-a putut mișca din loc. Se înfuriase pe propriul eșec. Însă, la puțin timp
chiar era mulțumită că nu fusese în stare să-și miște picioarele. A auzit deschizându-se o ușă.
- Am pregătit-o! I-am administrat doza triplă. Efectul începe să se vadă. Eu nu sunt
medic, așa că, mă scuzați dacă am făcut greșeli. Îmi pot primi banii? Auzi Ana vocea
necunoscutului care părea că se adresează altei persoane.
- Irma... Dacă ne-am înțeles, atunci ne-am înțeles. Unde-i Teodora?
Aceste vorbe pe care asistenta medicală le-a auzit au făcut-o să creadă că în odaie a mai
venit cineva. Curiozitatea de a afla identitatea celeilalte persoane nu era atât de mare. Mai mult

216
de atât, starea de indiferență față de cele petrecute în jur o făcea pe Ana să nu tragă atenție nici
măcar la gândurile proprii care i se schimbau foarte repede.
- În cealaltă cameră, domnule Zoran. Veniți! Uitați-vă, aici! Ei i-am dat o doză nu atât
de puternică, însă, la vârsta pe care o are, va sta cam vreo trei ore în starea de
somnolență. Plus că i-am legat foarte bine mâinile și picioarele.
- Las-o așa. Trebuie să facem totul astfel încât să pară că au fost răpite pentru bani.
Dacă poliția va investiga cazul, iar tu știi foarte bine că îl va investiga destul de
serios, orice urmă trebuie distrusă. Nu ne trebuie necazuri.
- Așa vom face domnule Zoran. Doar mă cunoașteți, nu e prima dată când lucrez pentru
dumneavoastră. Problema pe care o avem și pe care nu v-am spus-o încă este Bogdan.
Idiotul ăsta nu vrea să continuăm ceea ce am început. Zice că preferă să se ducă la
poliție decât să îi facă rău acestei tâmpite... spunând aceste vorbe, Irma a arătat cu
degetul spre sora medicală. Ana a adormit.
- Ce? Se înfuriase Zoran. Mi-am băgat copilul la psihiatrie. Acesta acum se află la mine
acasă. Planul era să-l ucidă, nu să mi-l aducă. Unde-i? Unde-i afurisitul? Doar știe că
a ucis-o pe fiica Teodorei. Încă nu pot să înțeleg cum de babornița nu și-a dat seama
că el e ginerele ei. Fostul ginere. La naiba.
- Hrănește animalul. Are un câine cu el care se pare că îi aparține lui Emil. Latră prea
tare. Cu Emil ce facem?
- Toți vor avea aceeași soartă. De fapt. Stai. Nu. Am o idee mai bună. Știu ce vom face.
Cheamă-l pe idiotul ăsta de Bogdan. Spune-i să vină acum. Haidem după el. Toanta
asta a adormit?
- Da, domnule.
- Bine. Să-l găsim și pe Bogdan. Of, drăcie. Era și interesul lui. Fiul meu și fiul
Teodorei trebuiau să dispară. Ah... ce idioți pe lumea asta.... începusă se se enerveze
Zoran.
- Nu vă înfuriați. Păstrați-vă calmul... îl îndemnase Irma... Avem încă multe de făcut.
- Știu... Știu... dar îmi vine să-i fărâm capul. Oare era atât de greu să le bage la ambii
niște lichid? Trebuia să te trimit pe tine Irma... O, da.. am uitat. Tu ești vecina
Teodorei.. Te-ar fi recunoscut..Să mergem după Bogdan. Unde zici că este ?
- Pe aici.. îi arătase Irma ieșind amândoi din cameră.
Zoran mergea primul, de parcă, ar fi știut în care direcție să se ducă. În urma sa, Irma,
vecina Teodorei, iuțea pasul pentru a nu-l pierde din vedere. Zoran era un bărbat zdravăn, înalt.
Pasul îi era foarte lung ceea ce o făcea pe tovarășa lui să alerge pentru a menține ritmul. Graba
lui Zoran trăda nervozitatea pe care o avea.
- Unde-i? Întreabă Zoran, oprindu-se brusc.
- Următoarea ușă. L-a dus în ultima cameră din casă. E împreună cu Emil, răspunse
Irma trecând înaintea lui Zorna pentru a ajunge prima la odaia cu pricina.
Femeia s-a repezit spre ușă. A deschis-o intrând în grabă. Câinele, îndată cum a zărit-o, a
început să latre dușmănos la ea. Dacă nu ar fi fost legat cu o funie de calorifer, la sigur ar fi
mușcat-o. Hămăiala îndârjită a lui Nero nu a speriat-o pe Irma, totuși, femeia se îmbărbătase.
Văzându-l pe Bogdan, i-a zis:
- Domnul Zoran vine. Nu e mulțumit de felul cum merg treburile...
Tânărul practicant nu prea luase în seamă vorbele Irmei. Dânsul îi dăduse o bugată de
pâine lui Emil. Pacientul stătea așezat pe un scaun alături de câine. Emil scăpase o bucată de
pâine jos, Nero a înfulecat-o imediat.
217
 Pe ușă și-a făciut apariția Zoran. Fața acestuia părea că arde. Nici nu a intrat bine în odaie
că și începuse să strige:
- Ce naiba faci? Nu acesta era planul. Copilul meu a venit acasă. Înțelegi? Acasăăăăăă..
prelungise sunetul Zoran vrând să arate importanța vorbelor lui.
- Apăruse niște probleme, răspunse foarte calm Bogdan.
- Ce probleme? Ce probleme? Se agitase Zoran trântind cu pumnul în perete.
Acest gest necugetat a lui Zoran l-a speriat pe Emil care s-a ridicat de pe scaun trândindu-
se pe podea zgribulindu-se lângă calorifer. Nero îl lingea pe față, arătându-și, într-un fel,
compasiunea pentru stăpânul aflat în primejdie. Emil și-a aplecat ochii în jos. Conștientiza că
toate aceste strigătele îl aveau în vizor inclusiv pe el.
- Zice că a trebuit să omoare pe cineva în spital, un paznic sau ceva de genul... era
suspect să îi ucidă în spital... intervenise Irma.
- Nu-mi pasă pe cine a omorât. Avea un plan. Ți-am dat injecțiile de la propria mea
farmacie. Cât de greu era să intri în spital și să le injectezi? Nimeni, nimeni nu l-ar fi
suspectat. M-aș fi dus eu personal s-o fac, dar sunt un om cunoscut și pe mine la sigur
m-ar fi luat în vizor.... i se adresase Zoran lui Bogdan pe un ton aprins.
- Sunt aici. Puteți face ce doriți, a exclamat Bogdan arătând cu degetul spre Emil.
Câinele părea că simte pericolul ce era îndreptat spre Emil. A fluturat dârz din coadă,
apoi, a scos un mârâit printre dinți semn că se pregătea de atac.
- Irma, a răcnit Zoran, uitându-se la femeie, ai adus medicamentele?
- Da, domnule, așa cum mi-ați spus, răspunse aceasta. Sunt în camera unde stau
celelalte două. Să le aduc?
- Mașina e pregătită?
- Da domnule!
- Le dozăm, apoi, le ducem lângă casa Teodorei. Sper că nu ne va vedea nimeni. Dacă
totuși, nu le putem lăsa acolo. Le ducem apoape de biserică. Din câte am înțeles, ele
veneau de acolo când le-am atacat, deci, va părea mai convingător. Să nu uiți să îți pui
alte mănuși, adăugase Zoran, făcându-i semn Irmei să se ducă după medicamente.
Femeia ascultase de ordinul lui Zoran ieșind în pas grăbit din încăpere. În odaia a rămas
el și cu Bogdan. Bogdan îl privia cu o ură evidentă în ochii săi negricioși când se uita la
farmacist. La un moment dat, s-a aplecat spre trupul fără vlagă a lui Emil verificându-i starea în
care se afla. Nici câinele, nici Zoran nu au fost încântați de gestul rezidentului. Fiecare avea
motivele sale.
- Trebuia să-i ucizi. Pentru asta te plătesc. Plus că era în avantajul tău. L-ai fi lichidat,
deveneai moștenitor. Aș fi avut eu grijă de notar, acte. Ce naiba de uiți la el de parcă
ți-ar fi frate? Lasă-l să stea culcat, oricum din el nu mai faci om. E un prăpădit, zise
Zoran intenționând să dea cu piciorul în spinare lui Emil, dar Bogdan nu îi dăduse
voie, oprindu-i piciorul cu mâna. Revenind în picioare, l-a privit cu furie pe farmacist,
zicându-i:
- Ți-am spus că a intervenit ceva. Nu ai auzit de incendiu care a izbucnit în spital? De
omorul paznicului de la depozit? Nu este chiar așa ușor. Poți acum să-i termini.
Felul cum i-a vorbit Bogdan nu a fost deloc pe placul lui Zoran. A strâmbat din nas
arătând nemulțumirea. Pumnii în scrâșneau mai tare ca dinții. Bogdan, parcă înadins îl provoca.
I-a cerut farmacistului să nu se enerveze, făcându-i semn cu degetul arătător.
- Dacă nu te-ar fi văzut Irma că ai venit cu gagica aia la Teodora poate că nici nu mi-ai
fi spus că l-ai scos pe Emil din spital. Emir, fiul meu a venit la mine în farmacie. Mă-
218
 sa când l-a văzut era cât pe ce să facă infarct. Dacă scăpasei situația de sub control,
trebuia să mă anunți. Acum va trebui să ne gândim cum ieșim din toată treaba aceasta.
De băiat am eu grijă, îl voi trimite înapoi la spital... nu pot să risc, însă, ăștia trei
cunosc prea mult, lăsându-i în viața, mă bag în belele singur....E vina ta, numai a ta...
țipase Zoran uitându-se direct în ochii lui Bogdan. În loc de doi, vor muri trei.
- De ce nu îi dăm pe mâna poliției și atât? Un telefon anonim. Scăpăm mai ușor.
Asistenta medicală e căutată de autorități. Pe mine nu mă cunoaște, îmi scot masca și
am dispărut. Fiul tău poate să depună mărturii că într-adevăr o știe. Nu-i greu. Nu
cred că e necesar să-i omorâm. Ce vină are Teodora?
- Ești idiot? Teodora a recunoscut-o pe Irma. Dacă o lăsăm vie, s-a zis cu noi toți. Nu,
nici o poliție. Tu vei dispărea de aici. Pleci chiar în altă țară. Bani îți voi da îndeajuns.
Vine Irma, afurisita aia, unde stă atâta. Îi băgăm ăstuia câteva medicamente. Îl facem
numai bun de criminal, apoi, pregătim celelalte două trupuri. Îl înfundăm, oricum, om
nu mai faci, măcar ceva folos din el.
Bogdan nu a fost încântat de ideea pe care o avea Zoran, dar tăcuse. Întorcându-se cu fața
la Emil, a sughițat. Era prima dată când îi părea rău că acceptase să facă o asemenea grozăvie. În
acele câteva minute cât a durat până să vină Irma cu injecțiile, Bogdan și-a revăzut toate faptele
odioase din ultimile zile.
El era ginerele Teodorei, însă, purta o perucă, nu își mai lăsase barbă cum înainte, plus
că, s-a străduit să păstreze distanța de Teodora, mai ales, evitarea contactului viziual. Nu știe
precis, dar cel mai probabil, mama lui Emil nu și-a dat seama cine este. Totuși, uneori, avea
senzația că, Emil, parcă, l-ar fi recunoscut. Avid de avere, Bogdan acceptase să-l ucidă pe fiul lui
Zoran în schimbul ajutorului pe care farmacistul i l-ar fi dat lui Bogdan ca acesta din urmă să
intre în posesia moștenirii fostei sale neveste. Zoran avea legături cu notarii din localitate,
deminitarii de stat care, la cea mai mică rugăminte a sa, ar fi falsificat un testament prin care
toată moștenirea i-ar fi revenit lui Bogdan. Unica problemă era Emil. Se gândise să ucidă doi
iepuri dintr-o dată. Pe de o parte, infiltrat în spital, avea de gând să îl lichideze pe băiatul lui
Zoran, Emir. Copilul era odrasla din prima casătorie a lui Zoran, iar noua sa soție, Nadya, nu
prea îl avea la inimă, plus că, era un impediment în calea moștenirii. Nadya avea un fiu dintr-o
altă căsătorie, iar odată ce se măritase cu Zoran, dânsa voia ca fiul ei să moștenească întreaga
avere a soțului, dar legea nu îi permitea. Atâta timp cât Emir era în viață, numai el avea dreptul
la moștenirea averii tatălui său. Zoran acceptase să își bage copilul la psihiatrie la rugămintea
soției sale. Mama adevărată a lui Emir decedase și, prin urmare, Zoran era unicul care putea să
decidă în privința viitorului băiatului său. Încă nici acum nu pricepe cum de a fost în stare
farmacistul să recurgă la o astfelde faptă. O fi din dragoste pentrunoua lui soție, ori, din nebunie?
Bogdan se ura pentru ceea ce făcuse. Cum a putut să accepte să joace rolul unui criminal, încă,
nu înțelegea. Această Nadya pe care o văzuse doar o singură dată, ea ar fi trebuit să îi ia locul
Anei. O femeie fără scrupule, o ființă îngrozitoare. Îl priva pe Zoran și nu putea să priceapă cum
de s-a lăsat el condus de Nadya. Să-și omoare propriul copil. Pe de altă parte, Bogdan făcea o
comparație cu propria sa faptă și comportament. O ucise pe Klara, soția sa, sora lui Emil și fiica
Teodorei. Încă nimeni nu știe că adevăratul ucigaș este el, dar nu tatăl lui Emil, așa cum se spune
în versiunea oficială a poliției. Acum, când au trecut câțiva ani buni de la acele evenimente
tragice în care se petrecuse accidentul de mașină, Bogdan revine să mai dea o lovitură. Nu, nu
poate să o facă. Are remușcări. În loc să elibereze piatra de pe suflet, pune altele pe el. Pentru
Klara, pentru Ana... Trebuie să oprească. A încercat. L-a rugat pe Zoran să accepte un denunț

219
anonim la poliție. O vor închide pe sora medicală, dar măcar va fi în viață. Preferă să se ducă el
în locul ei. Se va autodenunța.
Ușa de la cameră s-a deschis. În interior și-a făcut apariția Irma. Femeia zâmbea, ca și
cum, mulțumită de faptul că îndeplinise ordinul lui Zoran.
- Poftim, domnule, injecțiile, i se adresase Irma schimonosind un zâmbet.
Zoran a luat medicamentele de la dânsa.
Fiind farmacist de profesie, Zoran cunoștea cum să facă injecțiile. La viața lui a făcut
destul de multe când o înlocuia pe asistenta medicală din localitate în perioada concediului ori
vacanței funcției. Pregătindu-și fiola și seringa pentru a administra medicamentul, Zoran zise:
- I-am făcut odată una și lu’ taicăsu’, spuse pe un ton mulțumit Zoran, arătând cu
privirea spre Emil.
Nero, patrupedul care stătea alături de Emil, nu a văzut cu ochi buni felul cum se uitase
Zoran la stăpânul său. Voia să-l muște. Lătra îngrozitor de tare. Zoran îi făcuse semn lui Bogdan
să îl liniștească, dar practicantul dădu-se din umăr că nu știe cum. Zâmbind, a șoptit că s-ar teme
de Nero.
- Așa nămilă de om și se teme de o javră, exclamase Zoran începând să râdă. Râdea și
Irma. Irmo, ia arată-i tu cum se liniștește un câine tâmpit. Dacă vrei să obții averea
trebuie să fii pregătit să faci orice, adăugase farmacistul dându-i de înțeles lui Bogdan
să nu stea ca o stană de piatră, ci să o ajute pe Irma.
Femeia luase o bâtă ce stătea sprijinită lângă perete îndreptându-se spre câine. Nero
începuse să latre tot mai puternic. A dat înapoi câțiva pași, s-a proptit în fața corpului încovoiat
al lui Emil. Era în defensivă. Dinții i-a rânjit într-atât de mult că ar fi speriat pe oricine. Se vedea
că voia să își apere stăpânul, pe Emil, deși, în acele clipe, cel pe care-l păștea pericolul era chiar
el.
- Ține! Strigase Irma la Bogdan, aruncându-i bâta. Dă-i în cap, așa îl dobori la sigur.
Bogdan se prefăcuse că nu reușește să prindă bâta pe care a lăsat-o să cadă jos.
- Ce ai mă? Ești ca o muiere. Nu poți să prinzi o bucată de băț, începuse să-l dojenească
Irma, hlizindu-se. V-am spus eu domnule Zoran că nu este el bun de nimic. Când mi-
ați dat ordin să intru încasa Teodorei să fur fotografiile, dânsul a rupt-o la sănătoasa
cu mașina, spunând că se teme să nu fie văzut. Stătea la doi kilometri depărtare de
casa ei, cine naiba l-ar fi văzut?
Irma nu contenea să se oprească din râs.
De cealaltă parte, farmacistul era prea ocupat cu pregătirea seringilor încât nu a dat mare
atenție vorbelor femeii. Irma îi făcuse semn lu Bogdan să ridice bâta. Practicantul s-a apropiat de
băț. S-a aplecat să îl ia în mână. Nero observase acest fapt întorcându-se spre Bogdan, și-a scos
colții afară. Dacă reușea să-l muște, i-ar fi smuls bucată zdravănă de carne din picior.
Practicantul i-a arătat din deget să nu-l atace. Parcă, i-ar fi spus câinelui că este de partea lui.
Emil s-a aciuat în colțul peretelui. Stătea zgribulit fără a scoate un cuvânt. Puterile l-au părăsit.
- Nu o pot lua. Mă tem! Zice Bogdan retrăgându-se din locul unde era bâta.
- Ați auzit domnule Zoran? Se teme. Ha...Ești un fricos... o femeie cum sunt eu, sfrijită
și slăbănoagă, are mai mult curaj. V-am spus, sunt mai pregătită se facă treaba, i se
adresase Irma farmacistului. Zoran tocmai teminase să pregătească medicamentele și
ustensilele pentru injecția fatală ce urma să i-o aplice lui Emil.
- Mă mir că a rezistat până aici. Totuși, banul îl schimbă pe om... răspunse Zoran pe un
ton hazliu. Te temi de câine, dar să îl apuci de mână această legumă poți? Întreabă
Zoran îndreptându-și degetul spre Emil.
220
 Bogdan dăduse din cap afirmativ. Încă nu avea nici un plan cum să oprească măcelul ce
avea să urmeze, dar știa sigur că s-a ajuns prea departe. Este un om de nimic, o mizerie și un
deșeu al societății, așa credea Bogdan despre el însuși, însă, aceasta nu îl va opri să pună capăt la
fărădelegile care vor să le facă cei doi, farmacistul și Irma. Chiar dacă va trebui să îi omoare, o
va face, însă, nu le va permite să își ducă planul la bun sfârșit. Se prefăcuse în continuare că este
prostănac. Asculta fără ripostă vorbele lui Zoran. Între timp, Irma s-a apropiat de locul unde a
căzut bâta. Și-a îndoit spatele intenționând să o ridice de jos. Într-o clipă de neatenție a femeii,
cât și a farmacistului, Bogdan s-a apropiat în grabă de Nero. L-a dezlegat. Legătura nu era foarte
înnodată, așa că nu a trebuit să facă mare efort. Văzându-se eliberat din prinsoare, Nero s-a
năpustit chiar asupra lui Bogdan. Emil s-a speriat. Striga la câine. Părea că îl chema la el. Nero
auzise îndemnul, iar ca un bun slujitor, s-a liniștit. Irma urla ca o apucată. Arăta cu degetul spre
Bogdan.
- El este! El! Afurisitul i-a dat drumul javrei de câine. L-am văzut. Domnule Zoran
trebui să îl lichidăm și pe dânsul. Nu am încredere deloc.
- Nu i-am dat drumul, zise Bogdan, încerând să se ridice de jos. Mâna i s-a umplut de
sânge, pe semne, câinele îl mușcase. Ești proastă? Adică eu m-am băgat în pericol de
a fi mușcat, singur?
- Domnule Zoran vă asigur că i-a dat drumul. L-a dezlegat.
Farmacistul a privit atent la Bogdan băgându-și mâna în buzunar. De acolo a scos pistolul
pe care l-a îndreptat spre Bogdan:
- Știu Irmo, știu. L-am văzut și eu. Ai vreo explicație? Râse pe sub mustăți Zoran. Ai fi
devenit bogat, foarte bogat. Casa Teodorei e amplasată într-o regiune bună a
localității. Doritori foarte mulți sunt s-o cumpere. Păcat, ai muncit atâta ca să mori în
această cameră.
A apăsat pe trăgaci, dar pistolul nu s-a descărcat.
- Drăcie...am uitat să pun gloanțe, a strigat Zoran, înfuriindu-se.
Bogdan s-a năpustit peste farmacist. De cealaltă parte, câinele s-a avântat spre Bogdan
când l-a văzut alergând. Irma a luat bâta fiind aproape cât pe ce să-l lovească pe Nero, dar primi
o lovitură zdravănă în față prăbușindu-se la podea plină de sânge. Emil i-a dat un cot în
fizionomie.
- Nero este prieten, prieten, prieten.... a început dânsul să strige. I-a mai aruncat câteva
picioare în trup încât Irma începuse să scoată sângele pe gură. Îl ruga pe Emil să nu o
mai lovească, dar pacientul părea că nu o aude.
Zoran, văzând că Bogdan s-a îndreptat spre el, și-a ferise copul într-o parte, vrând să
scoate pistolul din buzunar, altul, căci, avea la el trei arme de foc. Între cei doi s-a iscat o bătaie.
Zoran, fiind mai voinic la trup, chiar dacă, mult mai în vârstă decât adversarul său, i-a tras un
pumn în față lui Bogdan. Practicantul a pierdut echilibrul căzând jos. Farmacistul profitase de
faptul că Bogdan era trântit la pământ. A băgat mâna în buzunar să scoată arma. Era la jumătate
de metru de Bogdan, punând mâna pe pistol, l-a îndreptat spre Bogdan, zicând:
- Mori, javră împuțită ce ești. Voi face astfel încât să porți vina pentru toate cele
întâmplate. Am cunoscuți destui care mă vor ajuta să te fac un criminal. De fapt, dacă
stau să mă gândesc, tu chiar ești un criminal....Începuse să râdă intenționând și să
apese pe trăgaci.
De această dată, i-a reușit împușcătura. Un glonte ieși pe țeava învechită a armei. Sângele
din coapsă a început să se prelingă la podea. Emil se prăbușise jos fără a mai putea să dea încă o
lovitură Irmei. Farmacistul nu nimerise în Bogdan, ci în Emil. Eroarea comisă fusese cauzată de
221
faptul că în momentul când îndreptase pistolul spre Bogdan, câinele a tăbărât peste famacist și la
apucat de braț. Zoran a urlat de durere. I-a tras cu patul armei în cap, însă, nu a reușit să facă o a
doua împușcătură. Bogdan s-a sculat de jos repede încercând o a doua ofesivă asupra lui Zoran.
I-a dat cu pumul în cap. La înălțime erau aproape egali. Nu s-a mulțumit să-i tragă în căpățână,
au urmat câteva lovituri cu piciorul în burtă pe care Bogdan le-a îndreptat spre Zoran.
Farmacistul își pierduse controlul asupra propriul corp. Trupul său împuțit se prăbușise. Nero l-a
mușcat de glezne, apoi, de urechi. S-a urinat peste capul lui.
Practicantul era disperat. Nu era medic, nu avea deloc cunoștințe, dar știa că trebuie să-l
salveze pe Emil. Din câte observase, rana nu era periculoasă, glontele, deși a nimerit în trupul
pacientului, i-a atins doar umărul în partea superioară. A pus mâna pe telefon, nici măcar nu l-a
căutat pe al său, a sunat la ambulanță.
- Vă rog, veniți cât mai urgent. Trei persoane sunt pe moarte....
- Ce vârstă au?... se auzise vocea asistentei la celălalt capăt al telefonului...
Bogdan s-a enervat la culme când auzise această întrebare.
- Ești tâmpită? Nu cunosc ce vârstă au... e tânără, mai în vârstă... iarăși tănâr... veniți
mai repede ... iată adresa...striga el din răsputeri.....Moare, moare...
- Domnule... dacă nu ne spuneți ce vârstă au...sexul și simptomele... nu vă putem ajuta.
Trebuie să știm ce medicamentele să le dăm.
- Sângerează. A fost împușcat... exclamase Bogdan pe un ton aprins...fapt care-l făcuse
pe Nero să latre și mai tare.
- Venim imediat...spuse asistenta, apoi, fără grabă, a pus receptorul.
Uitându-se la trupul fără conștință a lui Zoran, Bogdan s-a apropiat lovind din nou. Voia
să aibă siguranță că l-a lăsat fără vlagă. A luat un scun pe care cu un avânt îngrozitor îl trântise
de capul farmacistului. Cămașa, pe care o purta Zoran, Bogdan a luat-o și a mototolit-o, a pus-o
în patru părți, apoi, a lipit-o de umărul lui Emil, acolo unde acesta din urmă a fost rănit. Spera în
așa mod să oprească sângerarea, ori, cel puțin, să micșoreze volumul de sânge scurs. Îl
dezbrăcase de cămașa albă pe care o purta și, mototolind-o, a pus-o pe rana unde fusese împușcat
Emil.
- Trebuie să reziști... trebuie... îl îndemna Bogdan. Curând vine ambulanța, vei fi salvat.
Emil nu răspundea. A închis ochii. Câteva lacrimi i s-au prelins pe obraz.
- Unde-i mama? A întrebat el....
- Vine, vine...i-a răspuns Bogdan care, totuși, a fost uimit de întrebarea pe care i-a dat-o
Emil. Poate, s-a gândit el, nu era pacientul, și, totodată, cumnatul său, chiar atât de
iresponsabil pe cât părea.
Cămașa albă pusă pe rană se înroșise imediat. Era gata să mai sune odată la serviciul de
asistență medicală. Ce ironie a sorții, în încăpere se află un farmacist, care, evident, ar putea
ajuta, dar paradoxal, ajutorul farmacistului ar aduce doar daune dacă l-ar cere. Telefonul avea
limita de cont zero, nu putea să efectueze apeluri... e drept că putea să folosească celularul lui
Zoran. Însă, se răzgândi. Farmacistul a venit cu mașina în locul în care se aflau. Acesta era unul
dintre depozitele în care Zoran își ținea marfa pe care o comercializa prin magazinele sale. Lui
Bogdan îi venise ideea să folosească mașina farmacistului în sensul de a-l transporta pe Emil la
spital. Nu putea să aștepte sosirea ambulanței. Nero părea că înțelege suferința lui Emil a cărui
lacrimi nu conteaneau să cadă pe față. Câinele flutura din coadă, se apropiase de pacient. A pus
botul pe pieptul lui Emil culcându-se.
Bogdan îi zise lui Emil:
- Stai culcat...te voi duce la spital!
222
 Emil nu înțelegea ce voia să facă Bogdan. A încercat să se apropie de perete cu intenția
de a se rezema de el. L-a împiedicat corpul Irmei. Femeia zăcea împăștiată la podea. Bogdan a
cercetat cu privirea trupul fără suflare a Irmei dădndu-și seamă că aceasta nu mai era în viață. Un
cadavru de femeie și o nămilă de om fără conștință se aflau în aceeași odaiei cu el.
- Te rog, Emile, așează-te jos... a spus Bogdan, rugându-l pe pacient să se nu facă
mișcări inutile care îi punea viața în pericol. Bandajul improvizat căzuse.
Bogdan intenționa să se ducă după mașina farmacistului, însă, nu putea să-l lase pe Emil
să rămână singur acolo. Se temea să nu își revină farmacistul. În plus, pacientul nu asculta de
indicațiile sale.
Sângele scurs din corpul lui Emil îi înroșise mâna lui Bogdan. Pacientul începea să
respire îngreunat. Bogdan l-ar fi forțat să sta întins. Câinele nu i-a permis. Orice mișcare
suspectă îndreptată spre pacient, Nero o întâmpina cu un lătrat agresiv. Deși, într-un final, era
gata să-l așeze pe Emil în poziție orizontală, nu i-a reușit s-o facă. Pacientul, încercând să facă
câțiva pași, s-a prăbușit la podea. Pierderea considerabilă a sângelui își spunea cuvântul.
- Emil, Emil... s-a agitat Bogdan....
Nero devenea din ce în ce mai recalcitrant. Lătra cu dârzenie în jurului pacientului.
Văzând că Emil își pierde cunoștința, tânărul practicant era cât pe ce să intre în panică. Auzise un
sunte intermitent venind de afară. A recunoscut imediat sursa lui, medicii sosiseră. Făcându-i
semn câinelui să-l supravegheze pe Emil, Bogdan a ieșit grăbit din cameră spre a-i întâmpina. Nu
a reușit să deschidă ușa bine că peste el dăduse buzna doi ofițeri ai poliției, l-au trântit la pământ
punându-i cătușele pe mâine.
- Culcat! Culcat stai! Răcnise unul dintre ofițeri, apucându-l cu mâna de ceafă.
- Unde-s ceilalți? A întrebat celălalt polițist adresându-se lui Bogdan.
Practicantului îi era incomod să vorbească fiindcă stătea cu fața la podea. Încercase să
ridice piciorul arătându-i spre ușa unde au fost duse Ana și cu Teodora.
- Vă rog, salavați-le... a bolborosit Bogdan.
- Duceți-l la mașină, spuse un al treial agent de poliție care și-a făcut apariția în
depozit. Tu mergi cu mine, verificăm terenul...Dacă apare ceva suspecți, trage..
Bogdan a fost înșfăcat de doi indivizi. Cu mâinile prinse în cătușe, ținute la spate și
condus de către cei doi ofițeri, tânărul practicant a fost adus la mașina poliție. Distanța nu era
mare, însă, îndeajuns cât cei doi polițiști să-l lovească și să-l îmbrâncească tot drumul, zicându-i
că este un nimeni și că închisoarea îl va face să regrete toate faptele criminale pe care le-a
săvârșit.
- Unde-i albulanța, unde-i ambulanța? Striga Bogdan... trebuie să-l salvați...trebuie.
Făceți-mi ce doriți, dar nu-l lăsați să moară.
- Taci dracului odată, strigase unul dintre ofițeri lovindu-l după ceafă cu pumnul.
Tânărul practicant căzuse în ghenunchi, aproape că îi dăduseră lacrimile.
- Vă rog, chemați ambulanța. Ana, Emil sunt în stare gravă, iar dacă nu li se va acorda
ajutorul medical cuvenit, pot să moară.
Gestul lui Bogdan nu i-a impresionat deloc pe cei doi ofițeri. Aceștia, apropiindu-se de
mașina de poliție, l-au trântit peste ea, cu fața pe geamul din spate, lângă portbagaj, zicându-i să
țină picioarele desfăcute la o distanță de cel puțin optzeci de centimetri, iar ca o amenințare și o
prevenire, ca și cum, cei doi foițeri ar fi fost făuritorii viitorului lui Bogdan, l-au avertizat că
dacă va încerca să facă vreo mișcare nechibzuită, îl vor împușcat pe loc. În semn de dovadă că
vorba lor trebuia luată în serios, unul dintre ofițeri a pus mâna pistolul din dotare lipindu-l de
tâmpla lui Bogdan.
223
 - În depozit sunt trei persoane care se află în stare gravă, țipa enervat Bogdan, trebuie
salvate.
- Nu îți face griji, totul va fi clarificat. Tu gândește-te la tine, nici nu îți imaginezi în ce
rahat ai intrat.
- Nu-mi pasă de mine, chemați ambulanța. Eu am sunat la ei, dar nu au mai venit.
- Ambulanța este, ea ne-a trimis aici, totul clarificăm, jigodie ce ești, vorbise unul
dintre polițiști dându-i o lovitură în coastă .
- Trebuie salvate acum... începuse să răcnească Bogdan. Nesupunerea indicațiilor
ofițerilor de poliție nu a rămas nepedepsită.
- Dă-i una acum... liniștește-l ori ne va auzi toată mahalaua. Știi că șefului nu-i place
când este prea mult zgomot.
Bogdan a fost izbit cu putere de portbagaj A căzut jos. Impactul s-a dovedit unul foarte
puternic, practicantul pierzându-și cunoștința. Unul dintre polițiști îl înșfăcase de braț cărându-l
în salon. Celălalt a deschis ușa, apoi, apucându-l de picioare, ambii, l-au băgat în interiorul
mașinii.
Ultima
Punând mâna pe un perete, a simțit răceala acestuia încât și-a retras imediat mâna. Încă
nu a deschis ochii. O durere groaznică l-a făcut să se trezească. Auzea niște voci în apropiere, dar
parcă erau totuși la o distanță fixă față de el. Bogdan nu înțelegea unde se află, însă, încerca cu
greu să își amintească. Voia să deschidă ochii, dar nu reușea. Pleoapele păreau îngrozitor de
grele. Se ridicase în picioare, însă, căzuse înapoi jos, puterile îl părăseau. Atingându-și hainele, a
băgat de seamă că acestea erau murdare. Chiar dacă avea ochii închiși, își dăduse seama că
pantalonii erau murdăriți de o anumită unsoare. A mai încercat odată să forțeze pleoapele, ochii i
s-au deschis pe jumătate, mai bine zis, un singur ochi. A observat mâna plină de sânge. Bogdan
făcuse câțiva pași. Se mișca foarte încet din cauza faptului că îl dureau nespus de tare genunchii.
Era ca și cum cineva l-ar fi strâns cu putere la încheietură ținându-l cu forța să nu îi îndoaie.
Intenționa să mai facă câțiva pași, dar se împiedicase de un scaun, și-a cazăut jos. Auzise pe
cineva venind în direcția lui.
- Te-ai trezit, javră ordinară! I s-a adresat individul.
S-a auzit o ușă, probabil, pe acolo a venit necunoscutul. Bogdan a încercat să ridice capul,
însă nu era cu putință. Era sleit de puteri.
- La tribunal vei ajunge. Vei muri în pușcărie mizeri ce ești.... continuase să arunce
cuvinte de amenințare cu aceeași tonalitate necunoscutul.
Tânărul practicant a fost apucat de haină și ridicat de jos. Cu o izbitură de picior în spate
a fost așezat pe scaun. Cătușile îi țineau mâinile căptușite. De această dată își desfăcuse ambii
ochi observând mare parte din locul unde se afla. Văzând că în fața lui stă o mutră înăcrită de
polițist care flutură cu bastonul în fața sa, Bogdan a înțeles că se află la secția de poliție. Fără a
mai întreba de ce l-au adus acolo, își dădea seama singur, Bogdan voia să se ridice de pe scaun
zicând:
- Unde-i Emil? Ana, Teodora... ce s-a întâmplat cu ei? Trebuie să-i văd, exclamase
Bogdan pe un ton plin de îngrijorare
Agentul de poliție a scos un zâmbet înfricoșător. S-a uitat prin geamul biroului său ca și
cum ar fi vrut să fie sigură că nu-l vede nimeni ce ocupație are. Fiind sigur că nu este urmărit, a
pus mâna pe bastonu aplicându-i o lovitură zdravănă lui Bogdan în regiunea coastei. Tânărul
practicant s-a prăbușit la podea, dar tot în același timp fusese readus pe scaun de către agentul de
poliție.
224
 - Tu mai ai dorințe? Tu care ai ucis oameni crezi că mai ai dreptul să ceri ceva?
Spunând acestea, îi mai dăduse doi pumni în burtă.
Fiecare lovitură primită îl făcea pe Bogdan să scoată câte un cheag de sânge pe gură. Nu
era în stare să ceară ajutor. Vocea-i permitea să-și materializeze gândurile, însă, nu în măsura în
care l-ar fi auzit cineva. Și apoi, s-a gândit el, cine va ajuta un criminal.
- Vreau să știu ce e cu ei! Spune-mi, te rog, pe urmă fă ce vrei cu mine, începuse să-l
roage Bogdan pe polițist. A vărsat câteva lacrimi care, însă, nu era clar dacă sunt de la
dorul ce-l măcina față de Ana, Emil și Teodora sau de la durerea care-l apăsa tot mai
mult.
- Era un câine acolo. Cu el ce s-a întâmplat? Stăruia Bogdan în solicitarea sa.
Polițistul s-a înfuriat la culme. Apropiindu-se de Bogdan, și-a aprins o țigară, iar
chibritul, încă arzând, nu l-a aruncat, ci, cu o plăcere înverșunată, l-a întins de fața tânărului
practicant. Își dăduse jos vesta de polițist, apoi, uitându-se direct în ochii lui Bogdan îi zise.
- Ar trebui să îți faci griji pentru tine. Nici nu îți imaginezi ce te așteaptă.
Polițistul a tras de piciorul scaunului încât Bogdan își pierduse echilibrul și se prăbușise
iarăși la podea.
- Vă rog, vă implor, domnule polițist, îi zise Bogdan cu vocea uscată, pe alocuri greu
de deslușit, spune-ți unde se află? Doar atât vreau să știu. Faceți ce veți cu mine, dar
nu mă lăsați în această stare de neștire.
Praful de pe podea i-a intrat în gură, astfel că îi era greu să vorbească. A început să
răsufle cu forță pentru a îndepărta mizeria care i-a pătruns în cavitatea bucală.
Polițistul se hlizise. Apucându-l de ceafă pe Bogdan îl târâse prin cameră.
- Polițist? Eu polițist? Îmi zicea mama să mă duc la academie. Poate azi aș fi fost.
Exclamase individul pe un ton hazliu, apoi, cu o voce gravă a adăugat:
- Eu nu sunt polițist, sunt fratele lui Zoran, ai înțeles? Cel pe care l-ai ucis. Nu îmi pasă
unde sunt curvele alea de care tot îmi vorbești. Ți-am spus că trebui să te îngrijești de
tine.
În tot acest timp, polițistul care s-a identificat ca fiind fratele famacistului îl pălea cu
piciorul pe tânărul practicant. Fiecare lovitură primită îl făcea pe Bogdan să își tragă respirația cu
sforțare. Praful ce-i intrase în gură se amestecase cu sânge. Înghițea lichidul infectat.
- Spune-mi unde-s, doar atât vreau să știu, îl implora Bogdan.
Fratele lui Zoran începuse să râdă tot mai tare și mai înfricoșător. S-a auzit deschiderea
unei uși. Înăuntru și-au făcut apariția câțiva indivizi.
- O, nu, nemernicilor. Ce i-ați făcut? Era vocea Anei, aceasta fusese adusă împreună cu
Teodora în camera unde era Bogdan.
- Opriți-o, îi zise fratelete farmacistului unuia dintre indivizii care le-a adus pe cele
două femei. Legați-le de scaun.
- Dă-mi pace, s-a împotrivit Ana.
Unul dintre indivizi a îmbrâncit-o jos la podea.
Bogdan a vrut să se aplece spre dânsa, însă, a fost oprit de fratele farmacistului care l-a
tras înapoi de umăr. În cameră a mai venit un polițist. Cel puțin, îmbrăcămintea pe care o purtau,
îl făcea să creadă că sunt oamenii legii. Acesta a aruncat un sac. Fratele farmacistului l-a întrebat
pe polițist ce se află în sac. La care, polițistul, rânjindu-se, i-a răspuns că este un câine. Pete roșii
se vedeau pe obiectul din pânză.
- L-am împușcat, vorbi polițistul satisfăcut fiind de fapta sa.

225
 Teodora, auzind ceea ce spunea polițistul, a încercat să scape din mâinile individului care
o ținea de braț. Reușise după câteva străduințe. S-a năpustit asupra agentului de poliție care
râdea, era cel cu precizarea despre moartea patrupedului. Își dăduse seama că era vorba despre
Nero. Femeia intenționa să sară deasupra polițistului. Își pregătise pumnului, însă, planului ei de
scurtă durată nu a avut efectul scontat. Dintr-o parte, cineva i-a pus piedică. S-a răsturnat la
podea. În cădere sa, Teodora s-a lovit cu capul de colțul unei mese aflate în odaie. Impactul
fusese foarte dur, încât începuse să curgă sânge cu o repezicune periculoasă pentru viața femeii.
- Luați-o! Strigase cu îndârjire fratele farmacistului.
- Lăsați-mă să o ajut, să răzvrăti sora medicală încercând să scape din mâinile ofițerului
care voia s-o lege cu funia în jurul unui scaun.
- Legați, strigase pe un ton aprins fratele farmacistului. Ofițerii s-au supus ordinului.
Emil a fost scăpat din vedere pentru câteva momente. Dânsul privea la imaginea care se
desfășura în fața lui. Se uita la sacul care stătea aruncat jos și din interiorul căruia se auzea un
schelălăit. Îl recunoscut, era vocea lui Nero, câinele său iubit. Trupul și mintea lui Emil era
cuprinsă de o durere incomensurabilă. Ridicându-se, de parcă, nu ar fi avut nici o durere în umăr,
s-a îndreptat spre locul unde fusese aruncat sacul. Chelălăitul scădea în intensitate, dar Emil își
dădea sa de suferințele amicului său necuvântător. Voia să-l ajute. În mijlocul unei gălăgii
enorme, unde mama era prinsă de ofițer, Ana se zbătea să evadeze din mâinile agentului de
poliție, iar Bogdan încerca fără putere să își dezlege mâinile de funia dureroasă ce îi tăia brațele,
Emil părea să iasă din context. Pentru el nu avea nici o importanță cele ce se petreceau în jurul
său. Nu conta că mama lui suferă, nu trăgea nici o atenție la polițiștii care o trăgeau de păr, nici
la scena în care Ana a primit un pumn în față fiindcă se împotrivea ordinelor fratelui
farmacistului. Toată ființa pacientului era concentrată asupra gândului de ași ajuta câinele.
Teodora a observat mersul fiului ei care se îndrepta spre sac. A strigat la Emil să nu se miște,
altfel, va fi bătut, dar Emil nu a reacționat. Își continua drumul. Fratele farmacistului și-a dat
seama c, Emil nu era supravegheat de oamenii săi. Dânsul și-a scoase arma apropiindu-se de
pacient. A îndreptat pistolul în direcția lui Emil cerându-i să nu miște:
- Ar fi bine să stai pe loc. Ascult-o pe măta, îi spuse fratele farmacistului.
- Emile, Emile.. dragul meu.. strigase Teodora. Ascultă-l.
Fiul Teodorei, nici de această dată, n-a dat ascultare. Somațiile erau ignorate. Era alături
de sacul în care se afla Nero. S-a aplecat să-l ridice, dar în același moment, fratele farmacistului
a lovit cu piciorul în raniță, iar acesta, alunecând pe podea, s-a dus înspre peretele unde se afla
geamul. Polițistul râdea diabolic. Îi plăcea să-l facă să sufere. Emil s-a înfuriat. Încă se ținea bine
pe picioare, deși, rana de la umăr nu a fost tratată deloc. E drept, nu mai curgea sânge. Mama lui
îl ruga să asculte de ordinele ofițerului, iar din altă parte, soara medicală cerea agenților de
poliție să o lase în pace pe Teodora. Căci, ea nu are nici o vină pentru toate cele întâmplate. Emil
rămânea de neclintit. A închis ochii câteva secunde fluturând din cap, ca și cum, ar fi vrut să își
arate dezaprobarea față de gestul fratelui lui Zoran prin care acesta a lovit în sac.
- Pentru Nero... cel mai bun prieten, a strigat Emil.
Era prima dată după mult timp când pacientul vorbea. Câteva lacrimi i-au apărut pe
obraz. Cuprins de o furie nestăvilită, Emil s-a repezit în direcția fratelui farmacistului. Arma de
foc îndreptată spre el nu a fost un obstacol. Polițistul era luat prin surprindere. Neatenția era
cauzată și de faptul că și-a întors capul spre Bogdan înjurându-l, precum și de situația când i-a
făcut semn altui ofițer să se apropie să noteze pe o hârtie mărturiile.
- Totul, totul vei spune cum s-a întâmplat, zise fratele lui Zoran în timp ținea arma
îndreptată spre Emil, dar privirea spre tânărul practicant.
226
 Cu un avânt surprinzător, Emil a tăbărât peste ofițer înșfăcându-l cu amândouă mâinile de
trup pe fratele farmacistului. Viteza lui Emil s-a dovedit atât de rapidă că ceilalți nu au reușit să
reacționeze în vreun fel. Cel puțin, nu imediat. Pacientul l-a împins pe polițist în direcția
geamului. Sticla s-a spart urmare a impactului puternic dintre ea și corpul polițistului. Emil l-a
împins cu putere înspre geam. Corpul fratelui lui Zoran a ieșit prin fereastră. Emil nu-l lăsa să
cadă. Ambii au ieșit prin fereastră. Nici unul nu cuteza să ia mâinile de pe celălalt. Strângându-l
tare, cu o privire ucigătoare, Emil i-a zis polițistului în timp ce ambii cădeau în jos:
- Să nu-l lovești niciodată pe Nero. Prieten, Nero nu face rău.
- Suntem la etajul opt, vom cădea, spuse fratele polițistului în timp ce Emil îl ținea
sprijinit pe marginea ferestrei.
Mai mult de jumătate din corpul agentului de poliție era în afară. Curenții de aer îl speriau
pe polițist, acesta îl apucase pe Emil de haină ținându-se ca un lipici de el.
- Fii atent băiete, nu ai vrea să te întorci al spital, te pot ajuta să scapi pentru totdeauna
de acolo, doar nu face vreo prostie.
- Domnule căpitan, se adresase unul dintre subalterni, să trag?
- Nu, nimeni să nu-l deranjeze. Stați pe loc. Dacă mă desprind de el, am sfeclit-o.
Emile, așa înțeleg că te cheamă, hai să vorbim, știu că ești supărat, dar toate pot fi
discutate. Ești o persoană cu rațiune, îți imaginezi ce consecințele negative vor fi dacă
mă lași să cad? Ridică-mă de aici și îți promit să fac ceea ce dorești tu, a spus
polițistul cu vocea domoală, încercând să apeleze la bunăvoința pacientului.
Teodora îl rugase la rândul ei pe Emil să aducă corpul polițitului în cameră. Înțelegea
femeia prea bine urmările care vor veni în cazul în care polițistul se va prăbuși.
Emil părea că nu aude nimic în jurul său. Făcuse un pas înainte, iar corpul polițistului
ieșise și mai mult în exterior. Boarea de aer rece îl speriase pe polițist. Acesta încercase să îl
apuce cu mâinile de haine lui Emil. Pacientul s-a împotrivit, dar polițistul reușise să bage mâna
în buzunarul de la pantaloni. Emil a vrut să scoată mâna acestuia din buzunarul pantalonilor săi,
dar nu izbutise. Se străduia cu orice preț să împingă polițistul cât mai mult în afara geamului. Era
clar, își dorea să-l arunce în gol de la etajul opt. Își întoarse capul spre Teodora, lacrimile își
făcuse apariția pe față. Aruncase o privire în direcția sacului în care era Nero. Spera că va mai
auzi lătratul, dar ranița stătea încremenită.
- Pentru Nero… strigase Emil, apoi, cu înverșunare a împins trupul înfricoșat al
polițistului în afara ferestrei.
Două trupuri se desprindeau de geamul încăperei situate la etajul opt al sectorului de
poliție.
Polițistul a strigat ceva nedeslușit, după care, a urmat o lovituă zdravănă auzită tocmai de
la înălțime. Asfaltul s-a înroșit, mulțime de oameni s-au adunat în locul unde cele două trupuri se
împrăștiase în bucăți. Cineva striga să fie chemată ambulanța.
- Chemați poliția, chemați poliția, se auzise o voce. De la ei a căzut. Vedeți că unul e
îmbrăcat în haine de ofițer.
Lumea nu contenea să se adune. Părea că asistă la un spectacol. Emil și fratele
farmacistului zăceau fără suflare. La cât de sfărâmate erau corpurile celor doi, să-i numești
oameni nu prea ar fi fost cazul. Nu trecuse mult timp până când la fața locului a sosit o
ambulanță. Din ea coborâseră câțiva oameni în halate albe. Au solicitat oamenilor să se ferească
din calea lor mergând grăbiți în direcția unde se aflau cadavrele. La o distanță de câteva secunde
apăruse un echipaj de poliție. Acesta a venit chiar din clădirea de unde au căzut cei doi. Locul a
fost împrejmuit cu o panglică pe care sta scris că se interzice accesul. Totuși, lumea încă
227
continua să se uite curioasă la ceea ce fac medicii și polițiștii. Cineva din agenții de poliție l-a
recunoscut pe camaradul lor făcându-i semn la unul dintre medici să-i acopere trupul ciopărțit cu
o pătură, lucru care fusese executat îndată. Câțiva dintre ofițeri au încercat să împrăștie lumea.
Cercetările au durat aproximativ jumătate de oră. Corpurile și bucăți din ele au fost
ridicate și duse în mașina ambulanței. Unul dintre polițiști a urcat împreună cu medicii plecând
împreună cu ei. Locul unde s-au prăbușit corpurile a fost curățat imediat după ce investigațiile s-
au terminat. Oamenii începeau să se împuțineze, astfel că, în câteva minute, locul deveniseră
cum era înainte la fel de obișnuit.
Teodora și-a pierdut vocea când văzuse pe fiul ei aruncându-se peste geam. S-a repezit
spre fereastă vrând să vadă ce s-a întâmplat. Începuse să strige, dar unul dintre polițiști îi dăduse
un pumn în burtă cerându-i să tacă. De altă parte, sora medicală profitase de neatenția ofițerului
care voia s-o lege de scaun, reușind să scape din mâna acestuia. Îl împinse într-o parte
îndreptându-se către celălalt agent de poliție. Deși nu avea nici un plan, voia să-l oprească pe
ultimul să o lovească pe Teodora.
- Las-o în pace, nemernicule, i-a strigat Ana sărind asupra lui.
Polițistul a scos arma apăsând pe trăgaci. Pistolul răscoli camera împrăștiind un sunet
gălăgios. Glontele țâșnind rapid din țeava armei s-a îndreptat, parcă, înadins, în pieptul firav al
surorii medicale. Ana nu i-a putut rezista. Femeia, căzând la podea, s-a rostogolit cu fața spre
peretele lateral.
Bogdan, care a fost martor la toată scena, urla de durere. Iubita i-a fost împușcată.
Anterior, până polițistul să apese pe trăgaci, l-a rugat pe acesta din urmă să nu o facă. A început
a striga cât îl țineau puterile văzându-și partenera culcată la pământ. Cerea chemarea unui medic
în încăpere, dar polițistul nu a reacționat nicicum. În cameră au dat buzna alți agenți de poliție.
Unul dintre cei doi ofițeri le-a zis colegilor lor că au fost cât pe ce să fie atacați de bănuiți,
arătând cu mâna spre Bogdan, Ana și Teodora. Chiar dacă Bogdan a încercat să le explice că nu
este adevărat, nimeni nu i-a ascultat vorbele. Toți trei au fost luați cu forța și duși în izolator. Pe
fiecare i-au pus în celule aparte. Sacul în care se afla trupul fără suflare a lui Nero fusese aruncat
la gunoi. Deși, Anei i-au acordat ajutorul medical necesar, dânsa a rămas cu mâna paralizată
pentru întreaga viață.
Trei luni au durat cercetările și investigațiile. Adunându-se probe suficiente, procuratura
din localitate a trimis rechizitoriul în judecată. Ana, Teodora și Bogdan erau acuzați de omorul
fratelui farmacistului, de omorul lui Zoran și a Irmei. În plus, s-au adunat mărturiile de la medicii
din spital, inclusiv, doctorul Petrovic a fost audiat. Până la urmă, Ana și Bogdan au fost acuzați
de uciderea Ilinkăi, omorul paznicului, incendierea clădirii psihiatriei, precum și de complicitate
la evadarea unui pacient. În total, douăzeci de capete de acuzare. Cel mai ciudat era că acestea
acuzații erau împotriva lor, tuturor trei, fără a ține cont dacă participaseră fiecare sau doar unii
dintre dânșii. În ședințele judecată s-a aflat de faptul că Bogdan era fostul ginere a Teodorei.
Mama lui Emil când a aflat, și-a pierdut cunoștința. S-a îmbolnăvit subit, mai ales urmare a
morții fiului ei. Starea grea în care se afla a dus la imposibilitate prezentării ei în ședința de
judecată. A încercat chiar să se sinucidă în celulă, legându-se cu bluza de gât, pe care după ce o
aninase de gratii începuseră să tragă spre ea. A fost descoperită la timp, iar de atunci stă numai
sub supraveghere. Dacă Teodora nu mai putea să participe, atunci, asistenta medicală a fost la
toate ședințele. Dânsa a aflat de faptul că Bogdan era complice cu Zoran. Aflase de intențiile lui
Bogdan de a pune mâna pe averea Teodorei. Deși, își pierduse încrederea în el, Ana înțelegea că
Bogdan nu mai era aceeași persoană ca la început. Se schimbase mult. În procesul de judecată nu
o dată a cerut să fie doar el judecat, iar Ana și Teodora să fie lăsate în libertate. Tatăl Anei
228
murise. Nu a mai reușit să vină la fiica sa. Mama Anei căzuse și ea bolnavă când a aflat că fata
dânseia fusese arestată, dar mai ales motivul pentru care a fost încătușată.
Acuzatorul de stat, adică, procurorul a cerut condamnarea celor trei persoane la cea mai
aspră pedeapsă prevzută de lege. Detenția pe viață pentru Bogdan, iar celor două femei
procurorul a cerut condamnarea la 30 de ani de închisoare. Procesul de judecată a durat aproape
trei luni, deși, în mod firesc, procesele penale se judecau cel puțin jumătate de an sau chiar un an.
Mama Anei a asistat la proces. Cu lacrimi în ochi, aceasta își ținea capul aplecat și asculta toate
cele câte i se incriminau fetei sale. La sfârșitul procesului de judecată, Ana a fost condamnată la
douăzeci de ani de închisoare fără dreptul de a putea fi eliberată condiționat înainte de termen.
De asemenea, în actul de condamnare s-a precizat expres posibilitatea adăugării unui termen de
zece ani asistenei medicale dacă aceasta nu va fi reeducată în perioada de douăzeci de ani.
Teodora, având în vedere vârsta înaintată, dar și ținând cont că nu s-a putut dovedi complicitatea
ei în toate faptele la care au luat parte Ana și Bogdan, a fost condamnată la zece ani de
închisoare pentru că a favorizat infractorii.
În cazul lui Bogdan, acesta a primit cea mai mare pedeapsă. Deși, judecătorul nu a fost
deacord cu procurorul în privința mărimii pedepsei, totuși, magistratul a ținut cont de intențiile
rele pe care le-a avut Bogdan, inclusiv dorința lui de a pune mâna pe averea Teodorei.
Judecătorul a hotărât ca Bogdan să fie condamnat la treizeci de ani de închisoare, fără drept de
eliberare condiționată înainte de termen cu aplicarea unei amenzi usturătoare și fără dreptul de a
putea accede în vreo funție publică vreodată.
Starea de sănătate a mamei asistentei medicale se înrăutățise. Fiica sa însă nu putea s-o
ajute în nici un fel. Nu i s-a permis să o viziteze la spital. Primea vești despre ea de la o rudă care
o vizita uneori în închisoare. Nici unul dintre cei trei condamnați nu a cerut să le fie micșorate
pedepsele în timpul prcesului. Era, ca și cum, ceva care așa trebuia să fie.
Bogdan a fost dus în cea mai de temut pușcărie din țară. La început a fost ținut separat de
ceilalți deținuți, dar, în timp, l-au pus împreună cu alți condamnați în celulă. Fiind întrebat de ce
a fost condamnat, dânsul a spus adevărata poveste. Din nefericire pentru el, câțiva dintre
condamnați erau niște cunoscuți ai fratelui farmacistului pe care Bogdan l-a ucis. Aceștia se
năpustiseră asupra lui Bogdan. L-au bătut atât de crunt încât, aproape, și-a dat duhul pe loc. L-au
ținut în spital vreo câteva luni. Ana nu a aflat despre aceasta niciodată, dânsa năzuia că se vor
întâlni vreodată. E una din cumplitele chinuri mizerabile a acestei vieți să speri realizarea a ceva
în viitor, deși, acest lucru niciodată nu va fi posibil, însă, fără să cunoști acest fapt. Teodora a
fost încătușată și dusă la spitalul din penitenciarul pentru femei. Acolo i s-au făcut câteva
investigații, în urma cărora s-au depistat niște afecțiuni cronice. I s-au administrat medicamente
și au ținut-o câteva zile în secția medicală, dar fiindcă locul trebuia eliberat pentru alți
condamnați, au externat-o și au plasat-o direct în celulă. Gândul că Emil a murit o făcuse să
piardă sensul vieții. După două zile de la momentul când a fost dusă în celulă s-a tăiat la gât cu o
bucată de metal împrumutat de la altă condamnată, colegă de celulă. Despre acest fapt, Ana, la
fel, nu a mai aflat vreodată. Sora medicală nu a regretat nici în judecată, nici după ce a fost
condamnată faptele amorale pe care le făcuse. Unicul lucru pentru care avea remușcări era faptul
că nu a reușit să îl salveze pe Emil. Ca o ironie a sorții, băiatul pe care-l ajutase să iasă din spital,
a devenit gardian. Este vorba de Emir, copilul farmacistului pe care Ana l-a scos din temnița
spitalicească. Sora medicală nu a știut despre aceasta. Emir a ajuns gardian în pușcăria unde Ana
era deținută. Chiar dacă la început o iubea pe sora medicală și o îndrăgise ca pe o prietenă, aflând
de faptul că aceasta i-a ucis tatăl, dânsul voia să se răzbune. A plătit un deținut ca acesta să o
omoare. În pușcărie, deseori, condamnații își găsesc sfârșitul, iar moartea Anei nu ar fi fost ceva
229
ieșit din comun. La doi ani de când cei trei fuseseră judecați, doar Bogdan mai rămăseseră în
viață. Acesta însă nu știa de faptul că sora medicală și Teodora sunt moarte. Între timp, fiind în
relații mai bune cu unul dintre paznicii închisorii îi transmiseră prin intermediul acestuia o
scrisoare asistentei medicale. Scrisoarea a fost înapoiată cu mențiunea că destinatarul nu mai
există. La întrebarea lui Bogdan adresată paznicului să explice ce înseamnă mențiunea
respectivă, acesta a dat vag din cap. Bogdan nu a aflat niciodată despre ceea ce s-a întâmplat cu
Ana, crezând că aceasta este în viață și chiar poate a fost eliberată înainte de termen pentru bună
putare. A încercat de foarte multe ori să ia legătura cu ea, însă, de fiecare dată scrisoara se
întorcea cu aceeași mențiune. Nereclamată. A fost mutat în altă pușcărie, mai la nordul țării. A
fost pus într-o celulă cu alți deținuți. În total, patru la număr. În urma unei încăierări între dânșii,
Bogdan l-a străpuns până la sânge pe unul dintre ei. Pentru fapta s-a i-au fost adăugați ani buni
de temniță, fapt care îi reducea considerabil șansele să mai iasă vreodată din pușcărie. În timp, a
început chiar să se acomodeze cu închisoarea, încât, de la o vreme credea că pușcăria e locul cel
mai bun dintre toate locurile care există. În urma unui control medical, s-a constatat că Bogdan
avea probleme de sănătate mintală. Durata îndelungată de aflare în pușcărie, izolarea lui de
societate, cât și lipsa oricărei vizite, măcar odată în toți acești ani, din partea vreunei rude l-au
schimbat în gând și în faptă. Medicii au decis internarea lui în spitalul pentru deținuții cu
deficiențe mintale. După ce au văzut că boala de care suferea era gravă și că medicamentele nu-l
vor ajuta, s-a hotărât transferarea lui într-un ospiciu. Tot restul vieții l-a petrecut în această
instituție. Ca o ironie a sorții, deși îl ura pe Emil, care, îi fusese cumnat, Bogdan a ajuns el însuși
o persoană cu afecțiuni psihice. Medicii îl urau pentru că îi cunoșteau povestea și de cele mai
multe ori pentru a nu sta mult lângă dânsul, îi administrau tot felul de medicamente care să-l
liniștească și să-l facă să doarmă mult. În acest fel, Bogdan și-a trăit tot restul vieții, devenind,
asemenea lui Emil, un pacient al psihiatriei.

230