MURIEL Barbery

Eleganţa ariciului

Traducere din limba franceză

Ion Doru Brana

NEMIRA

Muriel Barbery, romancieră franceză născută la

Casablanca, Maroc, la 28 mai 1969. A studiat la École
normale supérieure de Fontenay-Saint-Cloud şi a obţinut
diploma de studii aprofundate în filosofie. A predat într-
un liceu, apoi la IUFM din Saint-Lô. A scris primul volum
în 2000, Une gourmandise, tradus în douăsprezece limbi.
Eleganţa aridului, al doilea său roman, constituie
surpriza editorială a anului 2006: s-a vândut în peste un
milion de exemplare şi a fost tradus rapid în lumea
întreagă. Succesul la public a fost dublat şi de o primire
entuziastă din partea criticii, care a răsplătit volumul cu
numeroase premii: Prix Georges Brassens în 2006 şi Prix
des libraires, Prix des Bibliothèques pour Tous, Prix
Rotary, Prix de l’Armitière de Rouen şi Prix Vivre Livre
des lecteurs de Val d’Isère, toate în 2007. Romanul i-a
permis să figureze în topul celor mai bine vânduţi autori
ai anului 2007 la nivel internaţional, fiind adaptat pentru
marele ecran de Mona Achache, cu Josiane Balasko şi
Garance Le Guillermic în rolurile principale. Muriel
Barbery mărturiseşte că poartă cu ea mereu un exemplar
din Război şi pace, pe care nu încetează să-l recitească.
Este fascinată de Japonia, unde şi trăieşte în prezent, la
Kyoto.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BARBERY, MURIEL
Eleganţa aridului / Muriel Barbery; trad.: Ion Doru Brana.
— Bucureşti: Nemira, 2009
ISBN 978-973-143-325-7

I. Brana, Ion Doru (trad.)

821.133 1-31 135 1

Muriel Barbery
l’Élégance du hérisson
© Éditions Gallimard, Paris, 2006

© Editura Nemira, 2009

ISBN 978-973-143-325-7

Lui Stéphane, cu care am scris această carte

 MARX
(Preambul)

1
Cine seamănă dorinţă

— Marx îmi schimbă total concepţia despre lume, mi-a

declarat azi-dimineaţă micul Pallières, care nu-mi
adresează niciodată vreun cuvânt.
Antoine Pallières, moştenitor prosper al unei vechi
dinastii industriale, e fiul unuia dintre cei opt patroni ai
mei. Ultimă eructaţie a marii burghezii de afaceri – care
nu se reproduce decât prin sughiţuri discrete şi fără vicii
–, era totuşi profund încântat de descoperirea sa şi mi-o
împărtăşea din reflex, fără măcar să-i dea prin minte că
aş putea înţelege ceva din asta. Ce pot să înţeleagă masele
truditoare din opera lui Marx? Citirea ei e anevoioasă,
limbajul – elevat, proza – subtilă, teza – complexă.
Şi în momentul ăla e cât pe ce să mă trădez prosteşte.
— Ar trebui să citiţi Ideologia germană, îi spun eu
acestui cretin în hanorac verde-închis.
Pentru a-l înţelege pe Marx şi a înţelege de ce n-are
dreptate, trebuie să citeşti Ideologia germană.
Este soclul antropologic pornind de la care se vor
construi toate îndemnurile la o lume nouă şi pe care e
înşurubată o certitudine majoră: oamenii, care se
rătăcesc în dorinţe, ar face bine să-şi vadă de nevoile lor.
Într-o lume în care hybris-ul dorinţei va fi redus la tăcere,
se va putea naşte o organizare socială nouă, curăţată de
lupte, de opresiuni şi de ierarhiile nocive.
— Cine seamănă dorinţă culege opresiune, aproape că
murmur, ca şi cum m-ar asculta doar motanul meu.
Dar Antoine Pallières, a cărui respingătoare şi
embrionară mustaţă nu comportă nimic felin, mă
priveşte, încurcat de cuvintele mele ciudate. Ca
întotdeauna, sunt salvată de incapacitatea pe care o au
fiinţele de a crede în ceea ce spulberă cadrele micilor lor
obişnuinţe mentale. O portărească nu citeşte Ideologia
germană şi ca atare ar fi incapabilă să citeze teza a
unsprezecea despre Feuerbach. Mai mult, o portăreasă
care îl citeşte pe Marx priveşte în mod obligatoriu cu
coada ochiului spre subversiune, vândută unui diavol
care se numeşte CGT1. Că ea ar putea să-l citească pentru
elevaţia spiritului este o contradicţie pe care niciun
burghez n-o concepe.
— Transmiteţi-i salutări mamei dumneavoastră,

1 Confederation Generale du Travail, una dintre cele cinci mari

confederaţii sindicale franceze (n. Tr.).
mormăi închizându-i uşa în nas şi sperând că disfonia
celor două fraze va fi acoperită de forţa unor prejudecăţi
milenare.

2
Miracolele Artei

Mă numesc Renée. Am cincizeci şi patru de ani.

De douăzeci şi şapte de ani sunt portăreasă la nr. 7, rue
de Grenelle, o frumoasă casă boierească cu o curte şi
grădină interioare, împărţită în opt apartamente de mare
lux, toate locuite, toate gigantice. Sunt văduvă, scundă,
urâtă, dolofană, am bătături la picioare şi, dacă e să mă
iau după unele dimineţi mai neplăcute, o răsuflare de
mamut. N-am studii, am fost întotdeauna săracă, discretă
şi insignifiantă. Trăiesc singură cu pisica mea, un motan
mare şi leneş, care nu are nicio particularitate notabilă,
decât că-i miros urât labele când e contrariat. Nici el, nici
eu nu facem deloc eforturi pentru a ne integra în hora
semenilor noştri. Cum sunt rareori amabilă, deşi
întotdeauna politicoasă, nu-s îndrăgită, dar sunt totuşi
tolerată deoarece corespund atât de bine cu ceea ce în
opinia generală a devenit paradigmă a portăresei de
imobil,şi anume că sunt una dintre numeroasele rotiţe
care fac să funcţioneze marea iluzie universală potrivit
căreia viaţa are un sens ce poate fi uşor descifrat. Şi dat
fiind că stă scris undeva că portăresele sunt bătrâne,
urâte şi acre, e de asemenea gravat cu litere de foc pe
frontonul aceluiaşi firmament imbecil că portăresele au
pisici fricoase, grase, care moţăie toată ziua pe perne cu
huse croşetate.
La acelaşi capitol, se spune că portăresele se uită tot
timpul la televizor în timp ce pisicile lor grase moţăie şi
că holul imobilului trebuie sa miroasă a rasolul, supa de
varză sau iahnia de fasole gătite în casă. Am însă şansa
nemaipomenită de a fi portăreasă într-o reşedinţă de
mare standing. Mi se părea atât de umilitor să trebuiască
să gătesc aceste feluri infame, încât intervenţia domnului
de Broglie, consilierul de stat de la etajul întâi, pe care cu
siguranţă a calificat-o în faţa soţiei sale drept politicoasă,
dar fermă, şi care viza eliminarea din existenţa comună a
acestor izuri plebee, a fost o uşurare imensă pe care am
disimulat-o cât am putut mai bine sub aparenţa unei
obedienţe silite.
Asta era acum douăzeci şi şapte de ani. De atunci, în
fiecare zi, merg la măcelar şi cumpăr o bucată de jambon
sau de ficat de viţel, pe care o îndes în plasă între
pachetul de tăiţei şi legătura de morcovi. Etalez cu
complezenţă aceste merinde de sărăntoc, având
caracteristica nobilă de a fi inodore, fiindcă eu sunt
săracă într-o casă de bogaţi, pentru a alimenta
concomitent clişeul consensual şi pe motanul meu, Léon,
care nu-i gras decât de pe urma acestor mese ce ar fi
trebuit să-mi fie destinate şi care se îndoapă zgomotos cu
afumătură de porc şi macaroane cu unt, în timp ce eu pot
să-mi potolesc foamea fără perturbaţii olfactive şi fără să
bănuiască nimeni nimic cu privire la propriile-mi
înclinaţii culinare.
Mai dificilă a fost problema televizorului. Pe vremea
defunctului meu soţ, mă obişnuisem totuşi, întrucât
constanţa cu care se uita el mă scutea de corvoadă.
Zgomotele aparatului răzbăteau în holul casei şi asta era
de-ajuns pentru a statornici jocul ierarhiilor sociale în
privinţa cărora, odată cu decesul lui Lucien, a trebuit să-
mi bat capul pentru a le menţine aparenţa. Pe când trăia,
mă despovăra de nedreapta obligaţie; mort, mă lipsea de
incultura lui, indispensabil zid de apărare contra
suspiciunii celorlalţi.
Am găsit soluţia graţie unui non-buton.
O sonerie legată la un mecanism cu infraroşu mă
avertizează acum de câte ori trece cineva prin hol, făcând
inutil orice buton pe care trecătorii să trebuiască să
apese pentru a-mi semnala prezenţa lor, deşi sunt foarte
departe de ei. Căci în aceste ocazii stau în camera din
fund, cea unde îmi petrec cea mai senină parte din timpul
meu liber şi unde, protejată de zgomotele şi mirosurile
pe care mi le impune condiţia mea, pot trăi după pofta
inimii, fără a fi privată de informaţiile vitale oricărei
santinele: cine intră, cine iese, cu cine şi la ce oră.
Astfel, locatarii care traversau holul auzeau sunetele
înfundate prin care se recunoaşte un televizor în
funcţiune şi, mai degrabă din lipsă decât din prisos de
imaginaţie, îşi făceau imaginea portăresei afundate în
fotoliul din faţa aparatului. Eu, închisă în bârlogul meu,
nu auzeam nimic, dar ştiam dacă trece cineva. Atunci, din
odaia învecinată, prin ferestruica rotundă care dă spre
scări, ascunsă în spatele perdelei de muselină albă, mă
informam discret despre identitatea trecătorului.
Apariţia videocasetelor şi, mai târziu, a zeului DVD, a
schimbat radical lucrurile în ceea ce priveşte fericirea
mea. Cum e puţin obişnuit ca o portăreasă să se delecteze
cu Moarte la Veneţia şi ca din gheretă să răzbată muzică
de Mahler, am dat iama în economiile conjugale, atât de
greu adunate, şi am cumpărat un alt aparat pe care l-am
instalat în ascunzătoare. În timp ce, garant al
clandestinităţii mele, televizorul din gheretă răgea, iară
să aud neroziile pentru creiere de moluşte, eu mă
extaziam, cu ochii în lacrimi, în faţa miracolelor Artei.
 Cugetare profundă nr. 1
Să aspiri la aştri
În bolul cu peştişori
Aurii să sfârşeşti

După toate aparenţele, din când în când, adulţii îşi fac

timp să şadă şi să contemple dezastrul care e viaţa lor.
Atunci se lamentează fără a înţelege şi, ca nişte muşte
care se izbesc într-una de acelaşi geam, se frământă,
suferă, se consumă, se deprimă şi se întreabă despre
angrenajul care i-a dus acolo unde nu voiau s-ajungă. Ba,
cei mai inteligenţi fac din treaba asta chiar o religie: ah,
deşertăciunea demnă de dispreţ a existenţei burgheze!
Sunt unii cinici de genul ăsta care cinează la masa
părinţilor: „Ce s-a întâmplat cu visurile noastre de
tinereţe?” întreabă ei cu un aer dezamăgit şi satisfăcut.
„S-au evaporat şi viaţa-i o căţea.” Detest această falsă
luciditate a maturităţii. Adevărul e că sunt ca toţi ceilalţi,
nişte puşti care nu pricep ce li s-a întâmplat şi care se
joacă de-a tipii duri când de fapt le vine să plângă.
E totuşi uşor de înţeles. Ceea ce nu-i în regulă este că
toţi copiii cred în vorbele adulţilor şi, deveniţi adulţi, se
răzbună înşelându-şi propriii copii. „Viaţa are un sens pe
care-l cunosc doar oamenii mari” este minciuna
universală în care toată lumea e obligată să creadă. Când,
la vârsta adultă, înţelegi că nu-i adevărat, e prea târziu.
Misterul rămâne intact, dar toată energia disponibilă a
fost de mult irosită în activităţi stupide. Nu mai rămâne
decât să te anesteziezi cum poţi, încercând să-ţi maschezi
faptul că nu găseşti niciun sens vieţii tale şi-ţi amăgeşti
propriii copii pentru a încerca să te convingi mai bine pe
tine însuţi.
Dintre persoanele pe care le frecventează familia mea,
toate au urmat aceeaşi cale. O tinereţe petrecută în
încercarea de a-şi rentabiliza inteligenţa, de a stoarce ca
pe-o lămâie filonul studiilor şi de a-şi asigura o poziţie de
elită, pentru ca apoi să se întrebe cu uimire o viaţă
întreagă de ce asemenea speranţe au dus la o existenţă
atât de vană. Oamenii cred că aspiră la aştri şi sfârşesc ca
nişte peştişori aurii într-un bol. Mă întreb dacă n-ar fi mai
simplu să li explice de la început copiilor că viaţa-i
absurdă. Asta ar răpi câteva momente bune copilăriei,
dar i-ar aduce un câştig considerabil de timp adultului –
fără a mai pune la socoteală că l-ar cruţa de cel puţin un
traumatism, cel al bolului.
În ceea ce mă priveşte, am doisprezece ani şi locuiesc
la nr. 7 pe rue de Grenelle, într-un apartament de
bogătaşi. Părinţii mei sunt bogaţi, familia mea e bogată,
iar sora mea şi cu mine suntem prin urmare virtual
bogate. Tatăl meu e deputat după ce a fost ministru şi va
sfârşi fără îndoială la vârf, ocupat să golească pivniţa
reşedinţei de la Hôtel de Lassay2. Mama mea… Ei bine,
mama mea nu-i tocmai o capacitate, dar e instruită. Are
un doctorat în litere. Scrie invitaţiile la cină fără greşeli şi
îşi petrece timpul pisându-ne cu referinţe literare
(„Colombe, n-o mai face pe Guermantes”, „Drăguţa mea,
eşti o adevărată Sanseverina”).
Cu toate astea, cu tot norocul şi cu toată bogăţia, de
mult timp ştiu că destinaţia finală este bolul cu peştişori.
Cum de ştiu? întâmplarea face să fiu foarte inteligentă.
Chiar excepţional de inteligentă. Dacă te uiţi la copiii de
vârsta mea, e deja un abis între noi. Cum nu prea am chef
să fiu remarcată şi cum, într-o familie unde inteligenţa
este o valoare supremă, un copil supradotat n-ar avea

2 Sediul preşedintelui Adunării Naţionale Franceze (n. Tr.).

niciodată linişte, încerc, la colegiu3, să-mi reduc
performanţele, dar chiar şi aşa sunt mereu prima. S-ar
putea crede că a simula o inteligenţă normală când, ca
mine, eşti la nivelul unei clase pregătitoare pentru Şcoala
Normală Superioară e floare la ureche. Ei bine, nu e deloc
aşa! Trebuie să-ţi dai multă osteneală ca să pari mai prost
decât eşti. Dar, într-un fel, asta mă împiedică să mor de
plictiseală: tot timpul pe care nu am nevoie să-l petrec
pentru a învăţa şi-a înţelege îl folosesc pentru a imita
stilul, răspunsurile, felurile de-a proceda, preocupările şi
micile greşeli ale elevilor buni obişnuiţi. Citesc tot ce
scrie Constance Baret, a doua din clasă, la mate, franceză
şi istorie şi aşa învăţ ce trebuie să fac: din franceză – un
şir coerent de cuvinte corect ortografiate, din mate –
reproducerea mecanică a unor operaţii lipsite de sens, iar
din istorie – o succesiune de fapte legate între ele de
conectori logici. Însă chiar şi în comparaţie cu adulţii,
sunt mult mai deşteaptă decât cei mai mulţi dintre ei.
Asta e. Nu sunt deosebit de mândră de asta fiindcă n-am
niciun merit în această privinţă. Dar ce-i sigur este că în
bol n-am s-ajung. E o decizie la care am reflectat bine.
Chiar şi pentru o persoană atât de inteligentă ca mine,
atât de înzestrată pentru studii, atât de diferită de ceilalţi
şi superioară majorităţii, viaţa e deja trasată şi atât de
tristă încât te podideşte plânsul: nimeni nu pare a se fi
gândit la faptul că dacă existenţa e absurdă, a reuşi în
viaţă în chip strălucit nu are mai multă valoare decât a da
chix. E doar mai confortabil. Ba mai mult: cred că
luciditatea face succesul amar, în vreme ce mediocritatea
mereu trage nădejde la ceva.

3 Colegiul francez este o şcoală secundară cu patru clase, eşalonate de la

a şasea (cea mai mică) la a treia (cea mai mare) (n. Tr.).
 Hotărârea mea e luată. Curând voi părăsi copilăria şi,
în ciuda certitudinii mele că viaţa e o farsă, nu cred că voi
putea rezista până la capăt. În fond, suntem programaţi
să credem în ceea ce nu există, fiindcă suntem vieţuitoare
care nu vor să sufere. Aşa că ne consumăm toată energia
pentru a ne convinge că există lucruri care merită
osteneala şi că de-asta viaţa are un sens. Degeaba sunt
foarte inteligentă, tot nu ştiu cât timp voi mai putea să
lupt împotriva acestei tendinţe biologice. Când voi intra
în cursa adulţilor, voi mai fi capabilă să fac faţă
sentimentului de absurditate? Nu cred. Lată de ce am luat
următoarea hotărâre: la sfârşitul acestui an şcolar, în ziua
în care voi împlini treisprezece ani, pe 16 iunie, o să mă
sinucid. Atenţie, nu plănuiesc să fac asta cu mare tam-
tam, ca şi cum ar fi un act de curaj sau de sfidare. De
altfel, am tot interesul ca nimeni să nu bănuiască nimic.
Adulţii au cu moartea o relaţie isterică, totul ia proporţii
enorme, se face atâta caz, când e totuşi evenimentul cel
mai banal din lume. Ceea ce mă frământă nu e faptul în
sine, ci metoda de a-l pune în aplicare. Latura mea
japoneză înclină evident pentru seppuku. Când spun
latura mea japoneză, vreau să zic: dragostea mea pentru
Japonia. Sunt într-a patra şi, bineînţeles, am ales japoneza
ca a doua limbă. Praful de japoneză nu-i grozav, molfăie
cuvintele în franceză şi mai tot timpul se scarpină în cap
cu un aer perplex, dar există un manual care nu-i chiar
rău şi, de când a reînceput şcoala, am făcut mari
progrese. Am speranţe ca în câteva luni să pot citi manga-
urile mele preferate în original. Mama nu înţelege că o
fetiţă-aşa-de-dotată-ca-tine poate să citească manga. Nici
măcar n-am catadicsit să-i explic că „manga” în japoneză
înseamnă doar „bandă desenată”. Ea crede că mă adap cu
subcultură, dar nu încerc s-o lămuresc că se înşală. Pe
scurt, peste câteva luni poate c-o să-l pot citi pe
Taniguchi în japoneză. Dar asta ne readuce la povestea
noastră: totul trebuie să se întâmple până în 16 iunie,
pentru că pe 16 iunie mă sinucid. Însă nu prin seppuku.
Ar fi plin de sens şi de frumuseţe, dar… ei bine… n-am
deloc poftă să sufăr. De fapt, aş avea oroare să sufăr;
consider că atunci când iei hotărârea să mori, tocmai
fiindcă socoţi că intră în rânduiala lucrurilor, trebuie s-o
faci cu blândeţe. Moartea trebuie să fie o trecere delicată,
o alunecare pe tăcute spre odihna veşnică. Sunt oameni
care se sinucid aruncându-se pe fereastră de la etajul al
patrulea sau bând hipoclorit ori spânzurându-se! E
absurd!
Ba chiar găsesc că-i obscen. La ce bun să mori, dacă nu
ca să nu suferi? Eu, una, mi-am prevăzut bine ieşirea: de
un an, în fiecare lună, iau un somnifer din cutia de pe
noptiera mamei. Consumă atâtea, încât, oricum, n-ar
observa nici dacă aş lua câte unul în fiecare zi, dar am
hotărât să fiu foarte prudentă. Nu trebuie să laşi nimic la
voia întâmplării când iei o decizie care are puţine şanse
de a fi înţeleasă.
E de neînchipuit repeziciunea cu care oamenii se opun
planurilor la care ţinem cel mai mult, în numele unor
platitudini de genul „sensul vieţii” sau „dragostea pentru
fiinţa
Osmană”. Ah, şi asta: „caracterul sacru al copilăriei”.
Aşadar, mă îndrept în linişte spre data de 16 iunie şi nu
mi-e teamă. Am doar câteva regrete, poate. Dar lumea
cum e nu-i făcută pentru prinţese. Acestea fiind zise,doar
fiindcă plănuieşti să mori nu înseamnă că trebuie să
vegetezi ca o legumă deja putredă. Ba chiar dimpotrivă.
Important nu e să mori, nici la ce vârstă mori,
important e ceea ce eşti pe cale să faci în momentul când
mori. La Taniguchi, eroii mor escaladând Everestul. Cum
n-am nici o şansă de-a putea să-ncerc K2 sau Grandes
Jorasses până în 16 iunie, Everestul meu este o exigenţă
intelectuală. Mi-am fixat drept obiectiv să emit cât de
multe cugetări profunde cu putinţă şi să le notez în acest
caiet: dacă nimic nu are sens, măcar mintea să înfrunte
asta, nu? Dar cum am o pronunţată latură japoneză, am
adăugat o dificultate: aceste cugetări profunde trebuie
formulate sub forma unui mic poem japonez un
hokku(trei versuri) sau un tanka (cinci versuri).
Hokku-ul meu preferat e unul de Basho:
Colibă de pescari
Amestecaţi cu creveţi
Greieri!
Ăsta nu-i bol cu peşti, nu, e poezie!
Dar în lumea în care trăiesc, există mai puţină poezie
decât într-o colibă de pescar japonez. Găsiţi că-i normal
ca patru persoane să-şi ducă viaţa în patru sute de metri
pătraţi, când o mulţime de altele, şi poate printre ele
poeţi blestemaţi, n-au nici măcar o locuinţă decentă şi se
îngrămădesc câte cincisprezece în douăzeci de metri
pătraţi? Când, astă-vară, am aflat de la ştiri că nişte
africani îşi pierduseră viaţa fiindcă un incendiu izbucnise
în casa scărilor din imobilul lor insalubru, mi-a venit o
idee.
Cei asemenea lor au bolul cu peştişori în faţa ochilor
toată ziua, nu pot să scape de el spunându-şi poveşti. Dar
părinţii mei şi Colombe îşi închipuie că înoată în ocean
fiindcă trăiesc în cei patru sute de metri pătraţi ai lor,
ticsiţi cu mobile şi tablouri.
Aşa că pe 16 iunie am de gând să împrospătez un pic
memoria lor de sardele: o să dau foc apartamentului (cu
aprinzătorul pentru grătar). Atenţie, nu sunt o criminală:
am s-o fac când nu va fi nimeni (16 iunie cade într-o
sâmbătă, adică ziua în care după-amiaza Colombe se duce
la Tibère, mama la yoga, tata în cercul lui, iar eu rămân
acasă), o să evacuez pisicile pe fereastră şi-o să anunţ
pompierii destul de devreme, ca să nu fie victime. Apoi, o
să mă duc liniştită să dorm la mami cu somniferele mele.
Fără apartament şi fără fiică, poate că se vor gândi la
toţi africanii morţi, nu-i aşa?

CAMELII

1
O aristocrată

Marţea şi joia, iau ceaiul în gheretă împreună cu

Manuela, singura mea prietenă. Manuela e o femeie
simplă căreia douăzeci de ani irosiţi pentru a şterge
praful la alţii nu i-au răpit eleganţa. A şterge praful este,
de altfel, un eufemism foarte pudic. Dar, la bogătaşi,
lucrurilor nu li se spune pe nume.
— Golesc coşuri pline cu hârtie igienică, îmi spune ea
cu accentul ei melodios şi şuierător, adun voma câinelui,
curăţ colivia păsărilor, n-ai crede că vietăţi atât de mici
fac atâta caca, frec toaletele. Praful? Floare la ureche!
Trebuie menţionat că, atunci când coboară la mine la
ora paisprezece, marţea de la familia Arthens, joia de la
De Broglie, Manuela va fi lustruit cu Coton-Tige closete
îmbrăcate cu foiţă de aur, care, cu toate astea, sunt la fel
de murdare şi de împuţite ca toate budele din lume,
pentru că, dacă există într-adevăr ceva ce bogaţii
împărtăşesc, contra voinţei lor, cu săracii, acel ceva sunt
intestine greţoase care sfârşesc întotdeauna prin a se
descotorosi undeva de ceea ce le împute.
Iată de ce Manuela merită o plecăciune. Deşi sacrificată
pe altarul unei lumi unde sarcinile ingrate sunt rezervate
unora, în timp ce alţii îşi astupă nasul fără să facă nimic,
ea nu renunţă totuşi la o înclinaţie spre rafinament ce
depăşeşte de departe toate poleirile cu foiţă, cu atât mai
mult pe cele sanitare.
— Ca să mănânci o nucă, trebuie să pui o faţă de masă,
zice Manuela care extrage din sacoşa ei veche un coşuleţ
de lemn alb plin cu volute de hârtie de mătase carmin şi,
cuibărite în acest mic sipet, fursecuri cu migdale.
Pregătesc o cafea pe care n-o vom bea, dar ale cărei
efluvii ne plac la nebunie amândurora, şi degustăm în
tăcere o ceaşcă de ceai verde, ronţăind din fursecuri.
La fel cum eu sunt o trădare permanentă a arhetipului
meu, Manuela e, pentru cel al menajerei portugheze, o
trădătoare care se ignoră. Căci fata din Faro, născută sub
un smochin după alţi şapte copii şi înaintea altor şase,
trimisă să lucreze la câmp de timpuriu şi tot atât de
devreme căsătorită cu un zidar curând expatriat, mamă a
patru copii francezi prin locul naşterii, dar portughezi din
perspectiva socială, fata din Faro, aşadar, cu tot cu
ciorapii ei compresivi negri şi baticul de pe cap, e o
aristocrată, una adevărată, mare, care nu admite nicio
contestaţie deoarece, cu mâna pe inimă, îşi râde de
etichetă şi de particulele de nobleţe. Ce este o
aristocrată? Este o femeie pe care vulgaritatea nu o
atinge, deşi e înconjurată de ea.
Vulgaritatea familiei soţului ei, duminica, amorţind cu
râsete groase durerea de a se fi născut neputincios şi fără
viitor; vulgaritatea unui cartier marcat de aceeaşi
posomoreală palidă ca neoanele din uzina unde bărbaţii
se duc în fiecare dimineaţă, coborând mereu în infern;
vulgaritatea angajatoarelor cărora toţi banii nu le pot
ascunde caracterul abject şi care i se adresează ca unui
câine râios. Dar trebuie s-o fi văzut pe Manuela oferindu-
mi ca unei regine roadele talentelor ei în materie de
cofetărie pentru a înţelege tot harul ce sălăşluieşte în
această femeie. Da, ca unei regine. Când apare Manuela,
ghereta mea se preschimbă în palat şi ronţăielile noastre
de paria, în ospeţe împărăteşti. Aşa cum povestitorul
transformă viaţa într-un fluviu scânteietor în care dispar
suferinţa şi necazurile, Manuela metamorfozează
existenţa noastră într-o epopee plin de căldură şi de
voioşie.
— Micul Pallières m-a salutat pe scară, spune ea brusc,
rupând tăcerea.
Mormăi cu dispreţ.
— Îl citeşte pe Marx, zic, ridicând din umeri.
— Marx? întreabă ea, pronunţând „x”-ul ca un „ş”, un
„ş” puţin înmuiat, care are farmecul cerurilor senine.
— Părintele comunismului, îi răspund.
Manuela scoate un sunet depreciativ.
— Politica, spune ea. O jucărie pentru micii bogătaşi,
pe care n-o împrumută nimănui.
Reflectează o clipă, cu sprâncenele încruntate.
— Nu-i tocmai ce citeşte de obicei, zice.
Revistele pe care tinerii le ascund sub saltea nu scapă
sagacităţii Manuelei, iar micul Pallières părea într-o
vreme să le consume cu sârguinţă, deşi în mod selectiv,
după cum dovedea uzura unei pagini cu titlu explicit:
„Marchizele deşucheate”.
Râdem şi mai tăifăsuim o vreme de unele şi de altele, în
tihna vechilor prietenii. Preţuiesc aceste momente şi mi
se strânge inima când mă gândesc la ziua în care Manuela
îşi va vedea îndeplinit visul şi se va întoarce pentru
totdeauna în ţara ei, lăsându-mă aici, singură şi decrepită,
fără o tovarăşă care să facă din mine, de două ori pe
săptămână, o regină clandestină. Şi mă întreb, cu
nelinişte şi teamă, ce se va întâmpla când singura
prietenă pe care am avut-o vreodată, singura care să ştie
tot fără a fi întrebat niciodată nimic, lăsând în urmă o
femeie necunoscută tuturor, o va înfăşură prin acest
abandon într-un giulgiu al uitării.
Pe hol se aud paşi, apoi desluşim limpede zgomotul
enigmatic pe care îl provoacă mâna omului când apasă pe
butonul de apel al ascensorului – un vechi ascensor cu
grilaj negru şi uşi batante, capitonat şi lambrisat, unde,
dacă ar fi fost loc, altădată ar fi stat un liftier. Cunosc paşii
ăştia; sunt ai lui Pierre Arthens,criticul gastronomic de la
patru, un oligarh de cel mai rău soi care, după felul în
care strânge din ochi când stă în pragul gheretei mele,
pare a avea impresia că trăiesc într-o grotă întunecoasă,
deşi ceea ce vede îi spune contrariul.
Ei bine, i le-am citit, faimoasele lui cronici.
— Eu nu-nţeleg nimic, mi-a spus odată Manuela,
pentru care o friptură bună e o friptură bună şi cu asta,
basta.
Nu e nimic de înţeles. Mai mare tristeţea să vezi o
asemenea pană irosindu-se din motive de cecitate! Să
scrii despre o roşie pagini de naraţiune strălucită – căci
Pierre Arthens face critică aşa cum se istoriseşte o
poveste, ceea ce ar fi fost suficient să facă din el un geniu
– fără a vedea şi fără a pipăi niciodată roşia este o
dezolantă creaţie literară de virtuozitate artistică. Poate
cineva să fie atât de talentat şi atât de orb la felul în care
se prezintă lucrurile? m-am întrebat deseori când îl
vedeam trecând prin faţa mea, cu nasul lui mare şi
arogant. Se pare că da. Unele persoane sunt incapabile să
desluşească în obiectul pe care-l contemplă ceea ce îi
conferă viaţa şi suflul intrinsece şi petrec o viaţă întreagă
perorând despre oameni, ca şi când ar fi vorba de nişte
automate, şi despre lucruri, ca şi cum acestea n-ar avea
suflet şi s-ar rezuma la ce se poate spune despre ele în
voia unor inspiraţii subiective.
Ca printr-un făcut, paşii revin şi Arthens sună la
gheretă.
Mă ridic având grijă să-mi târşâi picioarele încălţate în
papuci atât de conformi, încât doar coaliţia dintre
franzela-baghetă şi beretă le-ar putea lansa provocarea
clişeelor consensuale. Făcând asta, ştiu că-l exasperez pe
Maestru, odă vie a nerăbdării marilor prădători, şi nu
doar ca să mă aflu în treabă îmi dau silinţa să
întredeschid foarte încet uşa, vârând în crăpătura ei un
nas mefient pe care-l sper roşu şi lucitor.
— Aştept un pachet prin curier, îmi spune el, mijindu-
şi ochii şi strângând din nări. Când soseşte, aţi putea să
mi-l aduceţi imediat?
În după-amiaza asta, domnul Arthens poartă o
lavalieră mare cu picăţele, care pluteşte în jurul gâtului
său de patrician şi nu-i stă bine deloc, fiindcă abundenţa
coamei lui leonine şi înfoierea diafană a lavalierei de
mătase întruchipează laolaltă un soi de fustiţă vaporoasă
de balerină în care se pierde virilitatea cu care, de regulă,
se împodobeşte bărbatul. Şi-apoi, ei drăcie! lavaliera asta
îmi evocă ceva. Cât pe ce să zâmbesc când îmi aduc
aminte. E cea a lui Legrandin. În romanul În căutarea
timpului pierdut, opera unui oarecare Marcel, un alt
portar notoriu, Legrandin, e un snob sfâşiat între două
lumi, cea pe care o frecventează şi cea în care ar vrea să
pătrundă, un snob patetic căruia, de la speranţă la
amărăciune şi de la servilism la dispreţ, lavaliera îi
exprimă cele mai intime fluctuaţii. Astfel, în piaţa din
Combray, nedorind nicidecum să-i salute pe părinţii
povestitorului, dar fiind totuşi nevoit să treacă pe lângă
ei, însărcinează eşarfa să exprime,lăsând-o să fluture în
vânt, o dispoziţie melancolică menită a-l scuti de
saluturile obişnuite.
Pierre Arthens, care îl cunoaşte prea bine pe Proust,
dar nu a perceput în ceea ce priveşte meseria de portar
nicio mansuetudine specială, îşi drege nerăbdător glasul.
Reamintesc întrebarea lui:
— Aţi putea să mi-l aduceţi imediat (pachetul prin
curier – coletele bogătaşilor nerecurgând la căile poştale
uzuale)?
— Da, zic, bătând recorduri de concizie, încurajată în
privinţa asta şi de-a sa, şi de absenţa unui „vă rog” pe
care forma interogativă şi condiţională n-ar putea, în
opinia mea, s-o scuze întru totul.
— E foarte fragil, adaugă el, aveţi grijă, v-aş ruga.
Conjugarea optativului cu valoare imperativa „v-aş
ruga”, n-are nici ea şansa să-mi placă, cu atât mai mult cu
cât Arthens mă crede incapabilă de asemenea subtilităţi
sintactice şi nu le foloseşte decât de amorul artei, fără să
aibă curtoazia de a presupune că m-aş putea simţi
insultată. A auzi în glăsuirea unui bogătaş că nu se
adresează decât lui însuşi şi că, deşi cuvintele pe care le
pronunţă îţi sunt practic adresate, nici măcar nu-şi
închipuie că ai putea să le înţelegi înseamnă a atinge
fundul mlaştinii sociale.
— Fragil în ce fel? întreb deci pe un ton nu prea
îmbietor.
Oftează ostentativ şi sesizez în răsuflarea lui o uşoară
aromă de ghimbir.
— E vorba de un incunabul, îmi spune şi-şi pironeşte
în ochii mei, pe care încerc să-i fac inexpresivi, privirea
lui satisfăcută de mare proprietar.
— Ei, atunci să vă fie de bine, zic eu luându-mi un aer
dezgustat. O să vi-l aduc de îndată ce-o să apară curierul.
Şi-i trântesc uşa în nas.
Perspectiva ca Pierre Arthens să povestească diseară
la masă, cu titlu de anecdotă hazlie, indignarea portăresei
sale, fiindcă a menţionat în faţa ei termenul „incunabul”,
iar ea fără-ndoială că l-a luat drept ceva scabros, mă
încântă peste măsură.
Dumnezeu va şti care dintre noi doi se înjoseşte mai
mult.

Jurnalul Mișcării lumii nr.1

A rămâne grupat în tine fără a-ţi pierde şortul

E foarte bine să emit cu regularitate o cugetare

profundă, dar cred că asta nu ajunge. În sfârşit, vreau să
zic:
mă voi sinucide şi voi da foc casei peste câteva luni, aşa
că, evident, nu pot să consider că am timp berechet şi
deci trebuie să fac ceva consistent în puţinul care-mi
rămâne.
Şi-apoi, mai cu seamă, mi-am lansat o mică provocare:
dacă te sinucizi, trebuie să fii convinsă de ceea ce fad şi
nu poţi să incendiezi apartamentul „de florile mărului”.
Aşa că dacă există vreun lucru pe lumea asta care merită
osteneala de a trăi, nu trebuie să-l scap pentru că, odată
mort, e prea târziu să mai ai regrete şi pentru că a muri
fiindcă te-ai înşelat e chiar prea idiot.
Aşadar, desigur, am cugetările mele profunde. Dar, în
cugetările mele profunde, mă joc de-a ceea ce sunt, adică,
în definitiv, o intelectuală (care-şi bate joc de ceilalţi
intelectuali). Nu-i întotdeauna ceva aducător de glorie,
dar e foarte recreativ. De aceea m-am gândit că această
latură de „glorie a spiritului” ar trebui compensată de un
alt jurnal, care să vorbească despre trup sau despre
lucruri. Nu cugetările profunde ale intelectului, ci
capodoperele materiei.
Ceva întruchipat, tangibil. Dar şi frumos sau estetic. În
afară de dragoste, prietenie şi frumuseţea Artei, nu prea
mai văd altceva care să poată hrăni viaţa umană. În ceea
ce priveşte dragostea şi prietenia, sunt încă prea tânără
ca să am cu adevărat pretenţie la ele. Arta însă… dac-ar fi
fost să trăiesc, ar fi însemnat toată viaţa mea. Mă rog,
când zic Artă, trebuie să fiu bine înţeleasă: nu mă refer
decât la capodoperele maeştrilor. Nici măcar Vermeer nu
mă face să ţin la viaţă. Creaţia lui e sublimă, dar e un
lucru mort. Nu, eu mă gândesc la frumuseţea din lume, la
ceea ce poate să ne înalţe în mişcarea vieţii. Jurnalul
mişcării lumii va fi deci consacrat mişcării oamenilor, a
trupurilor, ba chiar, dacă despre asta nu e nimic de spus,
a lucrurilor, pentru a găsi ceva care să fie îndeajuns de
estetic încât să-i dea un preţ vieţii. Graţie, frumuseţe,
armonie, intensitate. Dacă găsesc
— Aşa ceva, poate că voi reconsidera opţiunile: dacă
găsesc o mişcare frumoasă a trupurilor, în lipsa unei idei
frumoase pentru spirit, poate voi considera că viaţa
merită osteneala de-a fi trăită.
De fapt, ideea asta a unui dublu jurnal (unul pentru
minte şi unul pentru trup) mi-a venit ieri, fiindcă tata
urmărea un meci de rugby la televizor. Până acum, în
astfel de cazuri, mă uitam mai ales la tata. Îmi place să-l
privesc când, după ce şi-a suflecat mânecile cămăşii şi s-a
descălţat, se instalează confortabil pe canapea, cu o bere
şi-un cârnăcior, uitându-se la meci şi strigând în gura
mare: „iată că ştiu să fiu şi-un astfel de om.” Pe cât se
pare, nu-i trece prin cap că un stereotip (foarte seriosul
domn ministru al Republicii), plus un alt stereotip (băiat
bun totuşi şi căruia îi place berea rece) înseamnă
stereotip la pătrat. În fine, sâmbătă, tata s-a întors mai
devreme decât de obicei, şi-a aruncat servieta la voia
întâmplării, s-a descălţat, şi-a suflecat mânecile, a luat o
bere din bucătărie şi s-a tolănit în faţa televizorului
spunându-mi: „Drăguţa mea, adu-mi nişte cârnăciori, te
rog, nu vreau să ratez dansul haka.” Cât priveşte ratarea
haka-ului, am avut tot timpul să tai feliuţe de cârnăcior şi
să i le aduc, şi era încă publicitate. Mama şedea într-un
echilibru precar pe un braţ al canapelei, pentru a-şi arăta
limpede potrivnicia faţă de toată treaba (în familia
stereotip, eu sunt ecologista-intelectuală-de-stânga) şi îl
pisălogea pe tata cu o poveste complicată despre o cină la
care trebuiau să invite două perechi certate ca să le
reconcilieze. Pentru cine cunoaşte subtilitatea
psihologică a mamei, proiectul era de tot hazul. În sfârşit,
i-am dat tatei cârnăciorul şi, cum o ştiam pe Colombe în
camera ei, pe cale să asculte muzică aşa-zis de avangardă
luminată, mi-am spus: la urma urmei, de ce nu? Să ne
oferim un mic haka. Din câte-mi aminteam, haka-ul era
un fel de dans un pic grotesc pe care-l execută jucătorii
echipei neozeelandeze înainte de meci. De genul
intimidare în maniera primatelor mari. Şi tot din câte-mi
aminteam, rugby-ul e un joc greoi, cu tipi care se aruncă
într-una pe gazon şi se ridică pentru a cădea iar şi a se
vârî unii într-alţii trei paşi mai încolo.
Reclamele s-au terminat în sfârşit şi, după un generic
plin de vlăjgani tolăniţi pe iarbă, s-a arătat stadionul, cu
vocea din off a comentatorilor (sclavii iahniei4), apoi un
prim-plan al comentatorilor, apoi din nou stadionul.
Jucătorii au intrat pe teren şi, în momentul acela, am
început să fiu captivată. La început n-am înţeles prea
bine, erau aceleaşi imagini ca de obicei, dar aveau asupra
mea un efect nou, un fel de furnicătură, o aşteptare, un
„îmi ţin răsuflarea”. Lângă mine, tata dăduse deja de
duşcă prima bere şi se pregătea să continue în stilul galic,
rugând-o pe mama, care tocmai decolase de pe braţul ei
de canapea, să-i aducă alta. Eu îmi ţineam răsuflarea. „Ce
se întâmplă?” mă întrebam privind ecranul şi nu reuşeam
să-mi dau seama ce anume vedeam de mă furnica aşa.
Am înţeles când neozeelandezii şi-au început haka-ul.
Printre ei se afla un jucător maori foarte masiv, unul
foarte tânăr. El era cel care îmi sărise în ochi de la
început, fără îndoială din cauza înălţimii lui, dar pe urmă
din cauza felului în care se mişca. Un gen de mişcare
foarte ciudată, foarte fluidă, dar mai cu seamă foarte
concentrată, vreau să zic foarte concentrată în ea însăşi.
Cei mai mulţi oameni, când se mişcă… ei bine, se mişcă în
funcţie de ce se află în jurul lor. Chiar în momentul ăsta,
când scriu, trece pe lângă mine Constituţia, târându-şi
burta pe podea. Pisica asta n-are niciun scop în viaţă,
totuşi ea se îndreaptă spre ceva, probabil un fotoliu. Şi
asta se vede în felul ei de a se mişca: merge spre. Mama
tocmai a trecut în direcţia uşii de la intrare, iese la
cumpărături şi, de fapt, este deja afară, mişcarea ei se
anticipează pe ea însăşi. Nu ştiu foarte bine cum să explic
asta, dar când ne deplasăm suntem întru câtva
destructuraţi de această mişcare spre: suntem

4 Iahnia de fasole oste mâncarea tradiţională cu care echipele de rugby

din Franţa îşi sărbătoresc după meci victoria (n. Tr.).
deopotrivă aici şi în acelaşi timp nu aici pentru că suntem
deja pe cale să mergem altundeva, dacă-nţelegeţi ce
vreau să zic. Pentru a înceta să ne destructurăm, trebuie
să nu ne mai mişcăm deloc.
Ori te mişti şi nu mai eşti întreg, ori eşti întreg şi nu
poţi să te mişti. Dar jucătorul acela… deja când îl văzusem
intrând pe teren, simţisem ceva diferit. Impresia de a-l
vedea mişcându-se, rămânând însă pe loc. Absurd, nu?
Când a început haka-ul, mai ales la el m-am uitat. În mod
clar, nu era ca ceilalţi. De altfel, Iahnie nr.1 a spus: „Somu,
redutabilul fundaş neozeelandez, ne impresionează
întotdeauna şi prin carura sa de colos; doi metri zero
şapte, o sută optsprezece kilograme, suta de metri în
unsprezece secunde, o scumpete de bebeluş, da,
doamnă!” Toată lumea era hipnotizată de el, dar nimeni
nu părea să ştie cu adevărat de ce. Şi totuşi, lucrul a
devenit evident în haka: se mişca, făcea aceleaşi gesturi
ca şi ceilalţi (lovirea palmelor de coapse, tropăitul în
cadenţă, atingerea coatelor, totul privind adversarul în
ochi cu un aer de războinic enervat), însă, pe când
gesturile celorlalţi se îndreptau spre adversarii lor şi spre
tot stadionul care-i privea, gesturile acelui jucător
rămâneau în el însuşi, rămâneau concentrate asupra lui,
şi asta îi conferea o prezenţă, o intensitate de necrezut. Şi
dintr-odată, haka-ul, care-i un cântec de război, îşi căpăta
toată forţa.
Ceea ce face forţa soldatului nu este energia pe care o
etalează pentru a-l intimida pe celălalt trimiţându-i o
mulţime de semnale, e forţa pe care este capabil s-o
concentreze în el însuşi, rămânând centrat pe sine. El,
jucătorul maori, devenea un arbore, un uriaş stejar
indestructibil cu rădăcini adânci, o radiaţie puternică, şi
toată lumea simţea asta. Dar, cu toate acestea, aveai
certitudinea că uriaşul stejar putea şi să zboare, că avea
să fie la fel de iute ca vântul, în ciuda sau graţie marilor
lui rădăcini.
Dintr-odată, am privit meciul cu atenţie căutând tot
timpul acelaşi lucru: momente compacte în care un
jucător devenea propria-i mişcare fără a avea nevoie să
se fragmenteze îndreptându-se spre. Şi le-am văzut! Le-
am văzut în toate fazele jocului: în grămezile ordonate, cu
un punct de echilibru evident, un jucător care-şi găsea
rădăcinile, care devenea o mică ancoră solidă ce conferea
forţa ei grupului; în fazele de desfăşurare, cu un jucător
care găsea viteza potrivită, încetând să se gândească la
but, concentrându-se asupra propriei mişcări, şi care
alerga ca în stare de graţie, cu balonul lipit de trup; în
transa celor care executau loviturile de picior şi care se
rupeau de restul lumii pentru a găsi mişcarea perfectă a
piciorului. Dar niciunul nu ajungea la perfecţiunea
masivului jucător maori. Când a marcat primul eseu
neozeelandez, tata a rămas ca prostit, cu gura deschisă,
uitând de bere. Ar fi trebuit să fie supărat fiindcă ţinea cu
echipa franceză, dar el a exclamat „Ce jucător!”, trecându-
şi o mână peste frunte. Comentatorii erau cam mahmuri,
însă nu izbuteau să ascundă că se asistase într-adevăr la
ceva frumos: un jucător care alerga fără a se mişca,
lăsându-i pe toţi în urmă. Ceilalţi erau cei ce dădeau
impresia că fac mişcări frenetice şi dezordonate, fiind
totuşi incapabili să-l ajungă din urmă.
Atunci mi-am spus: am reuşit, am fost în stare să
descopăr în lume mişcări imobile; asta merită oare să
continui? în momentul acela, un jucător francez şi-a
pierdut şortul într-un maul şi, dintr-odată, m-am simţit
total deprimată pentru că întâmplarea a făcut pe toată
lumea să râdă cu lacrimi, inclusiv pe tata care a mai ras o
bere, în pofida a două secole de protestantism familial.
Eu însă aveam impresia unei profanări.
Aşadar nu, asta nu-i de-ajuns. Vor trebui alte mişcări
pentru a mă convinge. Dar, cel puţin, de aici îmi va fi
venit ideea.

2
Despre războaie şi despre colonii

N-am studii, spuneam în preambulul acestor

consideraţii. Nu-i tocmai exact. Dar tinereţea mea
studioasă s-a oprit la certificatul de studii primare,
înaintea cărora avusesem grijă să nu fiu remarcată –
speriată de bănuielile la care ştiam că domnul Servant,
învăţătorul, intrase de când mă surprinsese, pe când n-
aveam nici zece ani, devorându-i cu lăcomie jurnalul în
care nu vorbea decât despre războaie şi despre colonii.
De ce? Nu ştiu. Chiar credeţi că aş fi putut? E o
întrebare pentru ghicitorii din vremurile de demult. Să
zicem că ideea de a mă lupta într-o lume de avuţi, eu, fata
fără de nimic, fără frumuseţe şi fără vino-ncoace, fără
trecut şi tară ambiţii, fără dibăcie şi fără strălucire, m-a
obosit înainte chiar de-a încerca. Nu doream decât un
lucru: să fiu lăsată în pace, fără a se cere prea mult de la
mine, şi să pot avea, câteva momente pe zi, dreptul de a-
mi astâmpăra foamea.
Pentru cine nu cunoaşte apetitul, prima împunsătură a
foamei este în acelaşi timp o suferinţă şi o iluminare.
Eram un copil apatic şi aproape infirm, adusă de spate de
parc-aş fi fost cocoşată, şi care nu se menţinea în viaţă
decât din necunoaşterea faptului că putea exista şi altă
cale. Lipsa mea de chef se învecina cu neantul; nimic nu-
mi spunea ceva, nimic nu-mi stârnea interesul şi, pai firav
legănat în voia unor enigmatice valuri, ignoram până şi
dorinţa de-a o sfârşi cu toate.
La noi, nu se stătea de vorbă deloc. Copiii urlau şi
adulţii îşi vedeau de treburile lor aşa cum ar fi făcut-o şi
dac-ar fi fost singuri. Mâneam pe săturate, deşi frugal, nu
eram maltrataţi, iar hainele noastre de săraci erau cele
potrivite, şi chiar dacă ne puteam face de ruşine cu ele,
nu sufeream de frig. Dar nu vorbeam unii cu alţii.
Revelaţia a avut loc când, la cinci ani, ducându-mă
pentru prima oară la şcoală, am avut surpriza şi spaima
de a auzi o voce care mi se adresa şi rostea prenumele
meu.
— Renée? întreba vocea, în timp ce simţeam o mână
prietenoasă care mă prindea de braţ.
Eram pe culoarul unde, în prima zi de şcoală şi fiindcă
ploua, fuseseră îngrămădiţi copiii.
— Renée? modula în continuare vocea care venea de
sus, iar mâna prietenoasă nu contenea să exercite pe
braţul meu – limbaj de neînţeles – uşoare şi tandre
apăsări.
Am ridicat capul, într-o mişcare neobişnuită care
aproape că mi-a provocat ameţeală, şi am întâlnit o
privire.
Renée. Era vorba de mine. Pentru prima dată, cineva
mi se adresa spunându-mi pe numele mic. Spre deosebire
de părinţii mei, care foloseau gestul sau mormăitul, o
femeie, căreia îi priveam acum ochii senini şi gura
surâzătoare, îşi croia un drum spre inima mea şi,
pronunţându-mi numele, stabilea cu mine o relaţie de
care nu avusesem idee până atunci. M-am uitat în jurul
meu la o lume care, dintr-odată, se împodobise, era plină
de culori. Într-o străfulgerare dureroasă, am perceput
ploaia care cădea afară, ferestrele pe care şiroia apa,
mirosul de haine ude, coridorul îngust în care vibra
mulţimea copiilor, patina cuierelor cu cârlige de alamă pe
care se îngrămădeau pelerine din postav ieftin… şi
înălţimea tavanului, la scara cerului pentru o privire de
copil.
Atunci, cu ochii mei posomorâţi pironiţi într-ai ei, m-
am agăţat de femeia care tocmai făcuse să mă nasc.
— Renée, a reluat vocea, vrei să-ţi scoţi pelerina? Şi,
ţinându-mă strâns ca să nu cad, m-a dezbrăcat cu
rapiditatea unei experienţe îndelungate.
Se crede în mod eronat că trezirea conştiinţei coincide
cu ora primei noastre naşteri, poate pentru că nu ştim să
ne imaginăm altă stare vie decât aceasta. Ni se pare că am
văzut şi am simţit dintotdeauna şi având această
convingere, identificăm în venirea pe lume momentul
decisiv în care se naşte conştiinţa.Faptul că, vreme de
cinci ani, o fetiţă cu prenumele Renée, mecanism
perceptiv operaţional înzestrat cu văz, auz, miros, gust şi
simţ tactil, a putut să trăiască perfect inconştientă de ea
însăşi şi de univers este o dezminţire a acestei teorii
pripite. Căci, pentru a apărea conştiinţa, e nevoie de-un
nume.
Or, printr-un nefericit concurs de împrejurări, se pare
că nimeni nu se gândise să mi-l dea pe-al meu.
— Ia te uită ce ochi frumoşi, mi-a mai spus
învăţătoarea şi am avut presimţirea că nu minţea, că
ochii mei străluceau în acea clipă de toată această
frumuseţe şi, oglindind miracolul naşterii mele, sclipeau
ca o mie de aştri.
Am început să tremur şi am căutat într-ai ei
complicitatea pe care o zămisleşte orice bucurie
împărtăşită.
În privirea ei blândă şi binevoitoare, n-am citit decât
compasiune.
În clipa în care mă năşteam în sfârşit, nu stârneam
decât milă.
Eram posedată.
Întrucât foamea mea nu putea fi ostoită în jocul
interacţiunilor sociale, pe care condiţia mea le făcea de
neconceput – şi am înţeles asta mai târziu, acea
compasiune din ochii salvatoarei mele, căci s-a văzut
vreodată sărăcia străpungând beţia limbajului şi
practicând-o cu alţii? —, ea avea să fie ostoită în cărţi.
Pentru prima oară, am deschis una. Îi văzusem pe cei
mai mari din clasă privind în ea urme invizibile, ca
mânaţi de aceeaşi forţă, şi, cufundându-se în tăcere,
extrăgând din hârtia moartă ceva ce părea viu.
Am învăţat să citesc fără ştirea nimănui. Învăţătoarea
le buchisea încă literele celorlalţi copii când eu
cunoşteam de mult solidaritatea care uneşte semnele
scrise, combinaţiile lor nesfârşite şi sunetele minunate
care mă înarmaseră în locul acela, în prima zi, când ea îmi
rostise prenumele. N-a ştiut nimeni. Am citit ca turbată,
mai întâi pe ascuns, apoi, când timpul normal al uceniciei
mi s-a părut depăşit, în văzul şi cu ştirea tuturor, însă
având grijă să ascund plăcerea şi interesul cu care-o
făceam.
La doisprezece ani, m-am lăsat de şcoală şi am lucrat
acasă şi la câmp alături de părinţii, fraţii şi surorile mele.
La şaptesprezece, m-am măritat.

3
Canişul ca totem

În imaginarul colectiv, cuplul de portari, duo fuzional

alcătuit din entităţi atât de lipsite de însemnătate, încât
doar uniunea lor le dezvăluie, posedă aproape în mod
sigur un caniş. După cum ştie toată lumea, canişii sunt o
rasă de câini cârlionţaţi deţinuţi de pensionari
poujadişti5, de doamne foarte singure care fac un report
de afecţiune sau de portărese de imobil pitulate în
gheretele lor întunecoase. Ei pot fi negri sau de culoarea
caisei. Cei de culoarea caisei sunt mai afurisiţi decât cei
negri, care miros mai urât. Toţi canişii latră în chip
arţăgos la cea mai mică ocazie, dar îndeosebi când nu se
întâmplă nimic. Îşi urmează stăpânul cu paşi mărunţi pe
patru labe ţepene, fără a-şi mişca restul micului lor
trunchi ca un parizer. Şi, mai cu seamă, au nişte ochi mici,
negri şi veninoşi, înfundaţi în orbite insignifiante. Canişii
sunt urâţi şi proşti, supuşi şi fanfaroni. Ăştia-s canişii.
De aceea cuplul portăresc, metaforizat de câinele său
totemic, pare lipsit de acele pasiuni care sunt dragostea
şi dorinţa şi, ca şi totemul însuşi, sortit să rămână urât,
prost, supus şi fanfaron. Dacă în unele romane se
întâmplă ca prinţi să se îndrăgostească de muncitoare,
sau prinţese – de ocnaşi, între un portar de imobil şi un
alt portar de imobil, chiar şi de sex opus, nu se întâmplă
niciodată poveşti de dragoste aşa cum li se întâmplă
celorlalţi şi care să merite să fie povestite undeva.
Noi nu doar că n-am avut niciodată caniş, dar cred că
pot să spun chiar că mariajul nostru a fost o reuşită. Cu
soţul meu, am fost eu însămi. Mă gândesc cu nostalgie la
dimineţile de duminică, acele dimineţi binecuvântate,
căci erau consacrate odihnei, când, în bucătăria
cufundată în tăcere, el îşi bea cafeaua în timp ce eu

5De la Pierre Poujade (1920-2003), om politic şi lider sindical de la al

cărui nume vine poujadismul, mişcare şi partid politic de dreapta,
susţinut în special de micii comercianţi (n. Tr.).
citeam.
Mă căsătorisem cu el la şaptesprezece ani, după ce îmi
făcuse o curte rapidă, dar cuviincioasă. Lucra, ca şi fraţii
mei, în uzină şi câteodată se întorcea seara împreună cu
ei ca să bea o cafea şi un păhărel. Din păcate, eram urâtă.
Faptul n-ar fi fost totuşi deloc decisiv dacă aş fi fost urâtă
în genul celorlalte. Dar urâţenia mea avea cruzimea că-mi
aparţinea numai mie şi că, răpindu-mi orice prospeţime
când nu eram încă femeie, mă făcea deja să semăn la
cincisprezece ani cu cea care aveam să fiu la cincizeci.
Spatele încovoiat, talia groasă, picioarele scurte, labele
picioarelor depărtate, pilozitatea abundentă, trăsăturile
învălmăşite – în sfârşit, fără contururi, nici graţie – mi-ar
fi putut fi iertate în avantajul farmecului pe care-l posedă
orice tinereţe, fie ea şi ingrată, dar eu, la douăzeci de ani,
miroseam deja a baborniţă.
De aceea, când intenţiile viitorului meu soţ s-au
precizat şi nu mi-a mai fost cu putinţă să le ignor, m-am
destăinuit, vorbind pentru prima oară cu francheţe
altcuiva decât mie, şi i-am mărturisit mirarea mea la
ideea că putea dori să mă ia de nevastă.
Eram sinceră. Mă obişnuisem de mult cu perspectiva
unei vieţi solitare. A fi săracă, urâtă şi, pe deasupra,
inteligentă, duce, în societăţile noastre, la parcursuri
sumbre şi deziluzionate cu care e mai bine Hă te deprinzi
din vreme. Frumuseţii i se iartă totul, chiar şi
vulgaritatea. Inteligenţa nu mai pare o dreaptă
compensare a lucrurilor, o reechilibrare pe care natura o
oferă celor mai puţin favorizaţi dintre copiii ei, ci o
jucărie de prisos care sporeşte valoarea bijuteriei.
Urâţenia, în schimb, e întotdeauna deja vinovată, iar eu
eram sortită acestui destin tragic într-un chip cu atât mai
dureros, cu cât nu eram deloc proastă.
 — Renée, mi-a răspuns el cu toată seriozitatea de care
era în stare şi epuizând în această lungă tiradă toată
elocvenţa pe care n-avea s-o mai folosească niciodată,
Renée, eu nu vreau de nevastă o ingenuă dintre acelea
care devin nişte mari destrăbălate şi, sub mutrişoara lor
drăguţă, n-au mai mult creier decât o vrabie. Eu vreau o
femeie credincioasă, bună soţie, bună mamă şi bună
gospodină. Vreau o tovarăşă liniştită şi sigură, care să-mi
stea alături şi să mă susţină. În schimb, poţi aştepta de la
mine seriozitate în muncă, linişte în casă şi tandreţe la
momentul potrivit. Nu sunt un om rău şi-o să fac tot ce-
mi stă în putinţă să fie bine.
Şi a făcut.
Scund şi uscăţiv ca un trunchi de ulm, avea totuşi un
chip plăcut, în general zâmbitor. Nu bea, nu fuma, nu
mesteca tutun, nu paria. Acasă, după lucru, obişnuia să se
uite la televizor, să răsfoiască reviste de pescuit sau să
joace cărţi cu prietenii lui de la uzină.Foarte
sociabil,invita cu dragă inimă. Duminica, se ducea la
pescuit. Cât despre mine, mă ocupam de gospodărie, căci
se împotrivea să lucrez pentru alţii.
Nu era lipsit de inteligenţă, deşi aceasta nu era de felul
celei pe care o preţuieşte geniul social. Dacă priceperile
lui se mărgineau la treburile manuale, avea pentru ele un
talent care nu ţinea doar de aptitudinile motrice şi, deşi
incult, aborda orice lucru cu acea ingeniozitate care, în
meştereală, îi deosebeşte pe laborioşi de artişti şi, în
conversaţie, demonstrează că ştiinţa de carte nu-i totul.
Resemnată foarte devreme cu o existenţă de călugăriţă,
mi se părea deci că providenţa se arătase îndurătoare
dându-mi un tovarăş cu o purtare atât de plăcută şi care,
chiar dacă nu era un intelectual, nu era mai puţin un
descurcăreţ.
 Aş fi putut să dau peste un Grelier.
Bernard Grelier e una dintre rarele fiinţe de la nr. 7 rue
de Grenelle în faţa căreia nu mă tem că mă trădez. Că-i
spun „Război şi pace este punerea în scenă a unei
concepţii deterministe despre istorie” sau
„Aţi face bine să ungeţi balamalele de la boxa pentru
pubele”, pentru el nu va avea nici mai mult, nici mai puţin
sens. Mă întreb chiar prin ce miracol nelămurit cea de-a
doua somaţie izbuteşte să-i declanşeze un principiu al
acţiunii. Cum poate cineva să facă un lucru pe care nu-l
înţelege? Fără îndoială că acest tip de propoziţii nu
pretinde un tratament raţional şi, întocmai ca acei stimuli
care, printr-o mişcare spiralată în măduva spinării,
declanşează reflexul fără a solicita creierul, îndemnul la
ungerea balamalelor nu este poate decât o solicitare
mecanică de natură a pune în mişcare membrele, fără ca
mintea să aibă vreo contribuţie.
Bernard Grelier este soţul Violettei Grelier,
„guvernanta” familiei Arthens. Intrată în slujba lor cu
treizeci de ani în urmă, ca femeie bună la toate, a avansat
în grad pe măsură ce ei s-au îmbogăţit şi, de acum
guvernantă, domnind peste un derizoriu regat, în
persoanele femeii de serviciu (Manuela), a majordomului
ocazional (englez) şi a omului bun la toate (soţul ei), avea
pentru oamenii mărunţi acelaşi dispreţ ca şi marii
burghezi care erau patronii ei. Cât era ziua de lungă,
cârâia ca o coţofană, umbla de colo-colo, cu un aer plin de
importanţă, dojenea servitorimea ca în Versailles-ul din
zilele lui de glorie şi o pisa pe Manuela cu discursuri
emfatice despre dragostea pentru lucrul bine făcut şi
deteriorarea bunelor maniere.
— Ea nu l-a citit pe Marx, mi-a spus într-o zi Manuela.
Pertinenţa acestei constatări, din partea unei menajere
portugheze totuşi puţin versate în studiul filosofilor, m-a
frapat. Nu, Violette Grelier nu-l citise cu siguranţă pe
Marx, pe motiv că nu figura pe nicio listă de produse de
curăţat argintărie de bogătaşi, în schimbul acestei lacune,
moştenea o raţie zilnică de cataloage interminabile care
vorbeau despre amidon şi lavete din in.
Aveam deci o căsătorie bună.
În plus, foarte repede, îi mărturisisem soţului meu
marea mea greşeală.

Cugetare profundă nr. 2

Pisica aceasta
Totem modem
Şi cu intermitenţă decorativ

În orice caz, la noi aşa este. Dacă vreţi să înţelegeţi

familia noastră, ajunge să vă uitaţi la pisici. Cele două
pisici pe care le deţinem sunt burdufuri umflate cu
crochete de lux care n-au nicio interacţiune interesantă
cu persoanele. Se târâie de la o canapea la alta lăsând păr
peste tot şi nimeni nu pare a fi înţeles că n-au nici cea mai
mică afecţiune pentru cineva. Singurul interes pe care-l
prezintă pisicile este că ele constituie obiecte decorative
mobile, un concept pe care-l găsesc interesant din punct
de vedere intelectual, însă alor noastre le atârnă prea
tare burta ca el să li se aplice.
Maică-mea, care l-a citit integral pe Balzac şi citează
din Flaubert la fiecare cină, demonstrează zilnic în ce
măsură educaţia este o escrocherie senzaţională. Ajunge
s-o priveşti cu pisicile. E vag conştientă de potenţialul lor
decorativ, dar se încăpăţânează să le vorbească precum
unor oameni, ceea ce n-ar face în ruptul capului cu o
lampă sau cu o statuetă etruscă. Se pare că toţi copiii cred
până la o vârstă înaintată că tot ce se mişcă are un suflet
şi e înzestrat cu intenţie. Maică-mea nu mai e copil, dar
după toate aparenţele nu reuşeşte să considere că
Parlamentul şi Constituţia n-au mai multă judecată decât
un aspirator. Admit că deosebirea dintre un aspirator şi
ele ţine de faptul că o pisică poate să simtă plăcerea şi
suferinţa. Dar oare asta înseamnă că e aptă să comunice
cu fiinţa umană? Nicidecum. Asta ar trebui doar să ne
facă să luăm precauţii speciale, ca în cazul unui obiect
foarte fragil. Când o aud pe mama spunând: „Constituţia-i
o pisicuţă în acelaşi timp foarte orgolioasă şi foarte
sensibilă”, iar respectiva stă ghemuită pe canapea doar
pentru că a mâncat prea mult, chiar că mă face să râd.
Dar dacă ne gândim la ipoteza potrivit căreia pisica are
funcţia de a fi un totem modern, un soi de încarnare
emblematică şi protectoare a căminului, reflectând cu
bunăvoinţă ceea ce sunt membrii casei, lucrul devine
evident. Maică-mea face din pisici ce-ar vrea ea să fim
noi, dar nu suntem absolut deloc. Nu există persoane mai
puţin orgolioase şi sensibile decât următorii trei membri
ai familiei Josse: tata, mama şi Colombe. Sunt total apatici
şi anesteziaţi, goliţi de emoţii.
În orice caz, eu cred că pisica este un totem modern.
Degeaba se vorbeşte, degeaba se elaborează mari
discursuri despre evoluţie, civilizaţie şi o grămadă de alte
cuvinte terminate în „ţie”, omul n-a progresat prea mult
de la începuturile sale: crede în continuare că nu se află
aici din întâmplare şi că nişte zei, în majoritate
binevoitori, veghează asupra destinului său.

4
Refuzând lupta
 Am citit atâtea cărţi…
Cu toate astea, ca toţi autodidacţii, nu-s niciodată
sigură de ceea ce-am înţeles din ele. În câte-o zi mi se
pare că pot să cuprind dintr-o singură privire totalitatea
cunoaşterii, ca şi cum ramificaţii nevăzute s-ar naşte
deodată şi-ar împleti între ele toate lecturile mele răzleţe
– apoi, brusc, înţelesul se sustrage, esenţialul mă evită şi
zadarnic recitesc aceleaşi rânduri, ele îmi scapă de
fiecare dată un pic mai mult, în timp ce am impresia că-s
o bătrână ţicnită care îşi crede stomacul plin fiindcă a
citit cu atenţie meniul. Se pare că îmbinarea dintre
această aptitudine şi această cecitate este semnul
distinctiv al autodidaxiei. Privând subiectul de
îndrumările sigure pe care le conferă orice bună
pregătire, ea îi face totuşi ofranda unei libertăţi şi-a unei
sinteze în gândire acolo unde discursurile oficiale pun
pereţi despărţitori şi interzic aventura.
Chiar în dimineaţa aceasta, stau perplexă, în bucătărie,
cu o cărticică în faţă. Sunt într-unul din acele momente
când nebunia întreprinderii mele solitare pune stăpânire
pe mine şi când, la un pas de a renunţa, mă tem că mi-am
găsit în sfârşit naşul.
Care se numeşte Husserl, un nume ce nu se dă
niciodată animalelor de companie sau mărcilor de
ciocolată, din cauză că evocă ceva serios, respingător şi
vag prusac. Dar asta nu mă consolează. Consider că
destinul meu m-a învăţat, mai bine ca pe oricine, să rezist
la sugestiile negative ale gândirii mondiale. Am să vă
spun ceva: dacă, până acum, vă închipuiaţi că, din
urâţenie în bătrâneţe şi din văduvie în portăreală, am
devenit o puchinoasă resemnată cu josnicia sorţii ce i-a
fost dată înseamnă că sunteţi lipsiţi de imaginaţie. Am
bătut în retragere, desigur, refuzând lupta. Dar, în
siguranţa minţii mele, nu există provocare căreia să nu-i
pot răspunde. Prăpădită prin nume, poziţie şi aspect, în
ceea ce priveşte capacitatea mea de înţelegere sunt o
zeiţă neînfrântă.
De aceea Edmund Husserl, despre care hotărăsc că-i
un nume pentru aspiratoare fără sac, ameninţă
perenitatea Olimpului meu privat.
— Bun, bun, bun, bun, zic inspirând adânc, pentru
orice problemă există o soluţie, nu-i aşa? — şi mă uit la
cotoi, pândind încurajarea.
Ingratul nu răspunde. Tocmai a înfulecat o porţie
monstruoasă de haşeu de porc şi, animat acum de o mare
bunăvoinţă, colonizează fotoliul.
— Bun, bun, bun, bun, repet prosteşte şi, încurcată,
contemplu din nou caraghioasa cărticică.
Meditaţii carteziene – Introducere în fenomenologie.
Înţelegi repede, după titlul cărţii şi citirea primelor
pagini, că nu poţi să-l abordezi pe Husserl, filosof
fenomenolog, dacă nu i-ai citit deja pe Descartes şi pe
Kant. Dar se dovedeşte la fel de repede că a-i stăpâni pe
Descartes şi pe Kant nu deschide totuşi căile de acces la
fenomenologia transcendentală.
Păcat. Căci pentru Kant am o puternică admiraţie, din
motivele amestecate că gândirea sa este un concentrat
admirabil de geniu, rigoare şi nebunie şi că, oricât de
spartană i-ar fi proza, n-am întâmpinat nicio dificultate în
a-i pătrunde înţelesul. Textele kantiene sunt texte de
primă mărime şi dovada e aptitudinea lor de a trece în
chip victorios testul corcoduşei.
Testul corcoduşei frapează prin dezarmanta sa
evidenţă. El îşi capătă forţa dintr-o constatare universală:
muşcând din fruct, omul înţelege în sfârşit. Ce anume
înţelege? Totul. Înţelege lenta maturaţie a unei specii
umane sortite supravieţuirii, apoi, ajungând într-o
frumoasă seară să înţeleagă plăcerea, înţelege zădărnicia
tuturor apetiturilor artificiale care abat de la aspiraţia
primordială la virtuţile lucrurilor simple şi sublime,
inutilitatea discursurilor, înceata şi cumplita degradare a
lumilor de care nu va scăpa nimeni şi, în pofida a toate
acestea, minunata voluptate a simţurilor când ele
conspiră pentru a-i învăţa pe oameni plăcerea şi
terifianta frumuseţe proprii Artei.
Testul corcoduşei se efectuează în bucătăria mea. Pe
tăblia din melacart a mesei, depun fructul şi cartea şi,
începându-l pe primul, mă lansez şi în cealaltă. Dacă ele
rezistă reciproc la asalturile lor puternice, dacă fructul nu
reuşeşte să mă facă să pun la îndoială textul şi dacă textul
nu poate să strice gustul fructului, ştiu că mă aflu în
prezenţa unei întreprinderi de importanţă majoră şi,
trebuie spus, de excepţie, căci sunt atât de puţine operele
care nu se pomenesc dizolvate, ca ridicole şi neghioabe,
în extraordinara suculenţă a micilor boabe aurii.
— Sunt la ananghie, îi mai spun lui Léon, deoarece
competenţele mele în materie de kantism sunt mai nimic
faţă de abisul fenomenologiei.
Nu mai am alternativă. Trebuie să-mi raliez biblioteca
şi să încerc să dau de o introducere în chestiune. De
obicei, mă feresc de aceste glose sau scurtături care-l
ferecă pe cititor în lanţurile unei gândiri scolastice. Dar
situaţia e prea gravă ca să-mi ofer luxul de a tergiversa.
Fenomenologia îmi scapă şi asta mă indispune.

Cugetare profundă nr.3

Cei puternici
 În cazul fiinţelor umane
Nu fac nimic
Vorbesc
Şi iar vorbesc

E o cugetare profundă a mea, dar ea a luat naştere

dintr-o altă cugetare profundă. A rostit-o un musafir al
tatei, la cina de ieri: „Cei care ştiu să facă fac, cei care nu
ştiu să facă îi învaţă pe alţii, cei care nu ştiu să-i înveţe pe
alţii îi învaţă pe cei care-i învaţă pe alţii, iar cei care nu
ştiu să-i înveţe pe cei care-i învaţă pe alţii fac politică.”
Toată lumea a părut să găsească spusele lui foarte
inspirate, dar din motive greşite. „E atât de adevărat”, a
zis Colombe care-i o specialistă în falsă autocritică. Face
parte dintre cei care cred că a şti înseamnă putere şi
iertare. Dacă ştiu că fac parte dintr-o elită mulţumită de
sine care soldează binele comun din exces de aroganţă,
scap de critică şi recoltez de două ori mai mult prestigiu.
Tata e şi el predispus să gândească la fel, deşi e mai puţin
tâmpit decât soră-mea. El încă mai crede că există ceva
care se numeşte datorie şi, deşi după părerea mea e ceva
himeric, asta îl protejează de debilitatea cinismului. Mă
explic: nu există nimic mai credul decât cinicul. Din cauză
că încă mai crede cu toată tăria că lumea are un sens şi
fiindcă nu reuşeşte să renunţe la neroziile copilăriei
adoptă el atitudinea inversă. „Viaţa e o târfă, nu mai cred
în nimic şi-o să profit de asta până mi s-o face greaţă”
este deviza naivului contrariat. Exact soră-mea. Degeaba
e normaliană6, încă mai crede în Moş Crăciun, nu fiindcă
are inimă bună, ci fiindcă-i total infantilă. Se hlizea
prosteşte când colegul tatei a emis frumoasa lui frază, în

6 Normaliană elevă la Şcoala Normală (n. Red).

genul „asta înseamnă punere în abis”, şi asta mi-a
confirmat ceea ce gândesc de multă vreme: Colombe e un
dezastru total.
Eu însă cred că fraza asta e o adevărată cugetare
profundă, tocmai pentru că nu-i adevărat, în orice caz nu
întru totul adevărat. Ea nu vrea să spună ceea ce-ai crede
la început. Dacă oamenii ar urca în ierarhia socială
proporţional cu incompetenţa lor, vă garantez că lumea
n-ar funcţiona cum funcţionează. Dar problema nu-i aici.
Ceea ce vrea să spună această frază nu este că
incompetenţii au un loc sub soare, ci că nimic nu-i mai
dur şi mai nedrept decât realitatea umană: oamenii
trăiesc într-o lume unde cuvintele, şi nu faptele, au
putere, unde competenţa supremă este stăpânirea
limbajului. E cumplit, fiindcă, în fond, suntem primate
programate pentru a mânca, a dormi, a ne reproduce,a ne
cuceri şi securiza teritoriul şi fiindcă cei mai înzestraţi
pentru asta, cei mai animalici dintre noi, sunt
întotdeauna duşi de nas de ceilalţi, cei care vorbesc bine
deşi ar fi incapabili să-şi apere grădina, să aducă un
iepure pentru cină sau să procreeze cum se cuvine.
Oamenii trăiesc într-o lume în care cei slabi sunt cei care
domină. E o injurie teribilă adusă naturii noastre
animale, un gen de perversiune, de contradicţie
profundă.

5
Tristă condiție

După o lună de lectură frenetică, decid cu o intensă

uşurare că fenomenologia e o escrocherie. Aşa cum
catedralele au trezit întotdeauna în mine acel sentiment
apropiat de sincopă pe care-l încerci în faţa manifestării a
ceea ce oamenii pot construi întru slava a ceva inexistent,
fenomenologia îmi hărţuieşte neîncrederea în
perspectiva că atâta inteligenţă va fi putut sluji unei
întreprinderi atât de zadarnice. Cum suntem în
noiembrie, din păcate n-am corcoduşe la îndemână. În
asemenea cazuri – unsprezece luni pe an, la drept
vorbind – o dau pe ciocolată neagră (70% ). Dar cunosc
dinainte rezultatul probei. Dacă aş avea timp să ronţăi un
metru-etalon, m-aş lovi zgomotos peste coapse citind, iar
un frumos capitol precum „Revelaţia sensului final al
ştiinţei în efortul de-a o «trăi» ca fenomen noematic” sau
„Problemele constitutive ale ego-ului transcendental” ar
putea chiar să mă facă să mor de râs, cu inima fulgerată,
în fotoliul meu moale, cu zeamă de corcoduşă sau dâre de
ciocolată prelingându-mi-se din colţurile gurii.
Când vrei să abordezi fenomenologia, trebuie să fii
conştient de faptul că ea se rezumă la o dublă interogaţie:
Care e natura conştiinţei umane? Ce cunoaştem noi
despre lume?
S-o luăm pe prima.
Sunt milenii de când, de la „cunoaşte-te pe tine însuţi”
la „cuget, deci exist”, se glosează necontenit asupra
acestei derizorii prerogative a omului, pe care o
constituie conştiinţa propriei lui existenţe şi mai ales
capacitatea pe care o are această conştiinţă de a se lua pe
ea însăşi drept obiect. Când îl mănâncă undeva, omul se
scarpină şi este conştient că e pe cale să se scarpine.
Dacă-l întrebi „Ce faci?”, răspunde „Mă scarpin”. Dacă
ducem mai departe investigaţia (eşti conştient că eşti
conştient de faptul că te scarpini?), el răspunde iar„Da!”
şi tot aşa la toate eşti-conştient-urile care se pot adăuga.
Dar simte omul mai puţină mâncărime ştiind că se
scarpină şi că e conştient de asta? Nici pomeneală.
 A şti că te mănâncă şi a fi conştient de faptul că eşti
conştient că ştii asta nu schimbă cu absolut nimic faptul
că te mănâncă. Handicap suplimentar, trebuie să înduri
luciditatea care decurge din această tristă condiţie şi pun
pariu pe cinci kile de corcoduşe că asta sporeşte o
neplăcere pe care, în cazul motanului meu, o simplă
mişcare a labei din faţă o elimină. Oamenilor însă li se
pare atât de extraordinar – fiindcă niciun alt animal n-o
poate face şi fiindcă astfel ne sustragem bestialităţii – că
o fiinţă se poate şti ştiindu-se pe cale să se scarpine, încât
această întâietate a conştiinţei umane le apare multora ca
manifestarea a ceva divin, care în noi ar scăpa
determinismului rece la care sunt supuse toate lucrurile
fizice.
Toată fenomenologia e întemeiată pe această
certitudine: conştiinţa noastră reflexivă, semn distinctiv
al demnităţii noastre ontologice, este singura entitate din
noi care merită studiată, deoarece ne salvează de
determinismul biologic.
Nimeni nu pare conştient de faptul că, de vreme ce
suntem animale supuse determinismului rece al
lucrurilor fizice, tot ceea ce ne precedă este caduc.

6
Sutane de dimie

Urmează a doua întrebare: ce cunoaştem noi despre

lume?
La această întrebare, idealiştii ca Immanuel Kant
răspund.
Ce răspund?
Răspund: nu mare lucru.
Idealismul este poziţia care consideră că nu putem
cunoaşte decât ceea ce îi apare conştiinţei noastre,
această entitate semi divină care ne salvează de
bestialitate. Cunoaştem despre lume ceea ce conştiinţa
noastră poate să spună despre ea, pentru că i se
înfăţişează – şi nu mai mult.
Să luăm drept exemplu la întâmplare un simpatic
motan numit Léon. De ce? Fiindcă găsesc că-i mai uşor cu
o pisică. Şi vă întreb: cum puteţi să fiţi siguri că e vorba
de o pisică şi chiar să cunoaşteţi ce este o pisică?
Un răspuns corect ar consta în a evidenţia faptul că
perceperea animalului, completată cu câteva mecanisme
conceptuale şi lingvistice, vă conduce la formarea acestei
cunoaşteri. Dar răspunsul idealist constă în a lua în
considerare imposibilitatea de a şti dacă ceea ce
percepem şi concepem noi ca fiind pisică – dacă ceea ce îi
apare conştiinţei noastre ca pisică – este într-adevăr
conform cu ceea ce este pisica în intimitatea ei profundă.
Poate că pisica mea, pe care o percep în momentul de faţă
ca pe un patruped obez cu mustăţi fremătânde şi pe care-
l aşez în mintea mea într-un sertar etichetat „pisică”, este,
în realitate şi în însăşi esenţa sa, un cocoloş de gelatină
verde care nu face miau. Însă simţurile mele sunt astfel
alcătuite, încât asta nu mi se înfăţişează, iar scârboasa
piftie verde, înşelând dezgustul meu şi naiva mea
încredere, se prezintă conştiinţei mele sub aparenţa unui
animal domestic lacom şi mătăsos.
Iată idealismul kantian. Noi nu cunoaştem despre lume
decât ideea pe care ne-o dă despre ea conştiinţa noastră.
Dar există o teorie mai deprimantă decât asta, care
deschide perspective şi mai îngrozitoare decât aceea de a
mângâia fără a-ţi da seama o grămadă de bale verzi sau,
dimineaţa, de a-ţi vârî într-o cavernă plină de pustule
tartinele pe care le credeai destinate prăjitorului de
pâine.
Există idealismul lui Edmund Husserl, care îmi evocă
de-acum o marcă de sutane de dimie pentru preoţi seduşi
de o obscură schismă a Bisericii Baptiste.
Conform acestei ultime teorii, nu există decât
perceperea pisicii. Şi pisica? Ei bine, ne lipsim de ea. Nu-i
nevoie de pisică. Pentru ce? Ce pisică? De-acum, filosofia
îşi permite să nu se mai cufunde decât în desfrâul
spiritului pur. Lumea este o realitate inaccesibilă pe care-
ar fi zadarnic să încercăm s-o cunoaştem. Ce cunoaştem
noi despre lume? Nimic. Orice cunoaştere nefiind altceva
decât auto explorarea conştiinţei reflexive, putem da
dracului lumea.
Asta e fenomenologia: „ştiinţa a ceea ce se arată
conştiinţei”. Cum îşi petrece ziua un fenomenolog? Se
trezeşte, e conştient că săpuneşte sub duş un trup a cărui
existenţă e neîntemeiată, că mănâncă tartine neantizate,
că îmbracă haine care sunt ca nişte paranteze goale, că se
duce la birou şi că percepe o pisică.
Puţin îi pasă dacă această pisică există sau nu există şi
ce este ea în esenţa ei. Ceea ce e indecidabil nu-l
interesează. În schimb, e de netăgăduit că o pisică îi
apare conştiinţei sale şi această aparenţă e cea care îl
preocupă pe omul nostru.
O aparenţă de altfel foarte complexă. Că se poate
detalia până într-atât funcţionarea perceperii de către
conştiinţă a unui lucru a cărui existenţă în sine nu
contează e pur şi simplu remarcabil. Ştiaţi că această
conştiinţă nu percepe de-a dreptul, ci efectuează serii
complicate de sinteze care, prin intermediul unor
profilări succesive, reuşesc să înfăţişeze simţurilor
noastre obiecte diverse ca, de pildă, o pisică, o mătură
sau o paletă de omorât muşte, şi Dumnezeu ştie dacă
ăsta-i un lucru util? încercaţi exerciţiul de a vă privi
pisica şi de a vă întreba cum se face de ştiţi cum e făcută
pe dinainte, pe dinapoi, pe deasupra şi pe dedesubt, când
în momentul acela n-o observaţi decât din faţă. Trebuie
că această conştiinţă, sintetizând fără ca dumneavoastră
să băgaţi măcar de seamă multiplele percepţii ale pisicii
dumneavoastră sub toate unghiurile posibile, va fi sfârşit
prin a crea această imagine completă a pisicii pe care
vederea dumneavoastră actuală nu v-o conferă niciodată.
La fel şi cu paleta de omorât muşte, pe care n-o observaţi
niciodată decât într-un singur sens, deşi puteţi s-o
vizualizaţi în întregime în mintea dumneavoastră, şi
despre care, miracol, ştiţi, fără a fi nevoie s-o întoarceţi,
cum arată pe partea cealaltă.
Vom fi de acord că această cunoaştere este foarte utilă.
Nu ne-o imaginăm pe Manuela folosind o paletă de
omorât muşte fără a mobiliza numaidecât ştiinţa ei
despre diferitele profilări care sunt necesare perceperii
ei. De altfel, nu ne-o imaginăm pe Manuela folosind o
paletă de omorât muşte pentru bunul motiv că în
apartamentele bogătaşilor nu există niciodată muşte. Nici
muşte, nici sifilis, nici mirosuri urâte, nici secrete de
familie. La cei bogaţi totul este curat, neted, sănătos şi în
consecinţă la adăpost faţă de tirania paletelor de omorât
muşte şi de oprobriul public.
Iată deci fenomenologia: un monolog solitar şi
nesfârşit al conştiinţei cu ea însăşi, un autism pur şi dur
pe care nicio pisică adevărată nu-l deranjează niciodată.

7
În Sudul confederat

— Ce citeşti acolo? mă întreabă Manuela care soseşte,

cu răsuflarea tăiată, de la o doamnă de Broglie căreia cina
la care are invitaţi în această seară i-a provocat un atac
de ftizie. Preluând de la comisionar şapte cutii de caviar
Petrossian, respira ca Darth Vader.
— O antologie de poeme folclorice, zic şi închid pentru
totdeauna capitolul Husserl.
Astăzi, Manuela e binedispusă, se vede. Despachetează
cu vioiciune un coşuleţ ticsit cu financiers7 având încă
încrustate corolele albe în care au fost coapte, se aşază şi
netezeşte frumos faţa de masă cu palma, preludiu la o
declaraţie care-o încântă.
Aranjez ceştile, mă aşez la rândul meu şi aştept.
— Doamna de Broglie nu e mulţumită de ciupercile ei,
începe ea.
— Nu? zic eu în mod politicos.
— Nu au aromă, urmează ea cu un aer înverşunat, ca şi
cum această deficienţă i-ar fi adus o ofensă personală şi
majoră.
Savurăm această informaţie la justa ei valoare şi îmi
face plăcere să mi-o imaginez pe Bernadette de Broglie în
bucătăria ei, năucă şi cu părul vâlvoi, străduindu-se să
pulverizeze asupra contravenientelor un decoct de
mânătărci şi de gălbiori în nădejdea derizorie, dar şuie,
că ele vor sfârşi totuşi prin a exala ceva care să poată
evoca pădurea.
— Şi Neptun a făcut pipi pe piciorul domnului Badoise,
continuă Manuela. Bietul animal trebuie că se ţinea de
câteva ore şi, când domnu’ a luat din cuier lesa, n-a mai
putut să aştepte şi a făcut în antreu, pe cracul
pantalonului său.
Neptun e cockerul proprietarilor de la etajul al treilea,

7 Prăjiturele pentru ceai în genul madlenelor (n. Tr.).

dreapta. Al doilea şi-al treilea sunt singurele etaje
împărţite în două apartamente (de două sute de metri
pătraţi fiecare). La primul locuiesc De Broglie, la al
patrulea familia Arthens, la al cincilea familia Josse şi la al
şaselea familia Pallières. La al doilea sunt familiile
Meurisse şi Rosen. La al treilea, Saint-Nice şi Badoise.
Neptun e câinele familiei Badoise sau mai exact al
domnişoarei Badoise, care urmează dreptul la Assas8 şi
organizează serate cu alţi proprietari de cockeri care
urmează dreptul la Assas.
Am o mare simpatie pentru Neptun. Da, ne apreciem
mult, fără îndoială datorită complicităţii născute din
faptul că sentimentele unuia îi sunt imediat accesibile
celuilalt. Neptun simte că-l iubesc; feluritele lui dorinţe
îmi sunt transparente. Partea savuroasă constă în faptul
că se încăpăţânează să fie un câine când stăpâna lui ar
vrea să facă din el un gentleman. Când iese în curte, la
capătul lesei de piele arămie întinse la maximum,
priveşte cu o poftă nemăsurată băltoacele de apă
murdară ce lenevesc acolo. De cum stăpână-sa îi
smuceşte scurt jugul, îşi lasă dosul până la pământ şi, fără
alte fasoane, îşi linge organele. Atena, ridicola whippet a
Meuriss-ilor, îl face să scoată limba ca un satir obscen şi
să gâfâie anticipat, cu capul plin de fantasme. Ceea ce e
deosebit de caraghios la cockeri, când sunt într-o
dispoziţie jucăuşă, este felul legănat în care înaintează; ai
zice că au montate sub labe nişte arcuri care îi saltă în sus
– dar lin, fără hopuri. Asta le zgâlţâie şi labele, şi urechile,
cum leagănă ruliul o navă, şi cockerul, mică ambarcaţiune
prietenoasă plutind pe uscat, aduce în aceste locuri
urbane o notă maritimă după care mă dau în vânt.

8 Prestigioasă universitate pariziană (n. Tr.).

 Neptun, în fine, e un mare mâncău, gata de orice
pentru o rămăşiţă de nap sau un coltuc de pâine uscată.
Când stăpâna lui trece prin faţa boxei pentru pubele,
trage de nebun în direcţia acesteia, cu limba de-un cot şi
coada dezlănţuită. Pentru Diane Badoise, e ceva
deznădăjduitor. Căci pentru această persoană distinsă,
câinele ei pare-se c-ar fi trebuit să fie ca fetele de familie
bună din Savannah, în Sudul confederat dinainte de
război, care nu puteau să-şi găsească un soţ decât dacă se
prefăceau că n-au nicio poftă de mâncare.
În loc de asta, Neptun face pe yankeul hămesit.

JURNALUL MIȘCĂRII LUMII NR.2

Un Bacon pentru cocker

În imobil există doi câini: whippetul familiei Meurisse,

care seamănă cu un schelet acoperit cu o crustă de piele
bej, şi un cocker roşcat, care îi aparţine Dianei Badoise,
fiica avocatului foarte afectat, o blondă anorexică
purtând impermeabile Burberry. Whippetul se numeşte
Atena, iar cockerul, Neptun. Asta pentru cazul că nu veţi
fi înţeles în ce gen de reşedinţă locuiesc. La noi nu există
de-alde Kiki sau Rex. Ei, bine, ieri, în hol, cei doi câini au
dat unul de altul şi am avut ocazia să asist la un balet
foarte interesant. Trec peste momentul când câinii şi-au
mirosit dosul. Nu ştiu dacă al lui Neptun miroase urât,
dar Atena a făcut un salt înapoi, pe când el avea aerul că
adulmecă un buchet de trandafiri în care s-ar fi aflat o
friptură în sânge.
Nu, ceea ce era interesant erau cele două fiinţe umane
de la capătul celor două lese. Pentru că, la oraş, câinii
sunt cei care îşi ţin stăpânul în lesă, deşi nimeni nu pare
să înţeleagă că faptul de a te fi pricopsit de bunăvoie cu
un câine care trebuie plimbat de două ori pe zi, fie ploaie,
vânt sau viscol, înseamnă a-ţi fi pus singur o lesă în jurul
gâtului.Ca să n-o mai lungesc, Diane Badoise şi Anne-
Hélène Meurisse (acelaşi model, la douăzeci şi cinci de
ani diferenţă) s-au întâlnit în hol, fiecare la capătul lesei
sale. În cazurile astea, e o întreagă tevatură! Cele două
sunt atât de stângace, de parcă ar avea labe de înot la
mâini şi la picioare, fiindcă nu pot să facă singurul lucru
care ar fi eficace în această situaţie: să recunoască lucrul
care se-ntâmplă pentru a putea să-l evite. Dar cum ele se
fac a crede că plimbă distinşi căţeluşi de pluş fără nicio
pulsiune deplasată, nu-s în stare să strige la câinii lor să
nu-şi mai adulmece curul sau să nu-şi lângă biluţele.
Deci iată ce s-a întâmplat: Diane Badoise a ieşit din
ascensor cu Neptun, iar Anne-Hélène Meurisse aştepta
chiar în faţă cu Atena. Şi-au aruncat deci câinii, ca să
zicem aşa, unul în braţele celuilalt şi, evident, chestia n-a
dat greş,Neptun şi-a ieşit din minţi. Să descindă liniştit
din lift şi să dea cu nasul de dosul Atenei nu-i ceva de
care are parte in fiecare zi. Colombe ne toacă de ani
întregi cu kairos-ul, un concept grecesc care înseamnă cu
aproximaţie „momentul propice”, acel lucru pe care, după
părerea ei, Napoleon nu ştia să-l folosească, pentru că,
bineînțeles, soră-mea e o specialistă în strategie militară.
Mă rog, kairos-ul e intuiţia de moment, ce mai. Ei bine,
pot să vă spun că Neptun îşi avea kairos-ul drept în faţa
nasului şi n-a pregetat, a procedat în stil vechi,
soldăţeşte: a încălecat-o pe Atena. „Oh, Dumnezeule!” a
zis Anne-Hélène Meurisse, de parc-ar fi fost ea însăşi
victima ultrajului. „O, nu!” a exclamat Diane Badoise, de
parcă toată ruşinea cădea asupra ei, deşi pariez pe-o
ciocolată Michoko că nu i-ar fi trecut prin cap să sară la
dosul Atenei. Şi au început amândouă deodată să tragă de
câini cu ajutorul leselor, dar a apărut o problemă şi asta a
lăsat loc pentru o mişcare interesantă.
De fapt, Diane ar fi trebuit să tragă în sus iar cealaltă în
jos, ceea ce ar fi desprins cei doi câini, însă, în loc de asta,
ele s-au deplasat lateral şi, cum locul din faţa cabinei
liftului e strâmt, s-au lovit foarte repede de-un obstacol:
una de grilajul ascensorului, cealaltă de peretele din
stânga şi, drept urmare, Neptun, care fusese destabilizat
de prima tracţiune, şi-a luat un nou avânt, ancorându-se
şi mai abitir de Atena care schelălăia rotind ochii
înspăimântaţi. În momentul acela, stăpânele au schimbat
strategia încercând să-şi târască câinii spre spre spaţii
mai largi pentru a putea relua manevra cu mai multă
libertate de mişcare. Treaba însă era urgentă: ştie toată
lumea că vine un moment când câinii ajung de nedezlipit.
Drept care au intrat în viteză strigând împreună „O,
Doamne, o, Doamne” şi trăgând de lese ca şi cum de ele ar
fi depins virtutea lor. Dar, în grabă, Diane Badoise a
alunecat uşor şi şi-a sucit glezna. Şi iată mişcarea
interesantă: glezna i s-a răsucit spre exterior şi, în acelaşi
timp, tot corpul i s-a deplasat în aceeaşi direcţie, cu
excepţia cozii ei de cal care a luat-o în direcţie opusă.
Vă asigur că era magnific: ai fi zis că-i un tablou de
Bacon. În Wc-ul părinţilor mei atârnă de ani întregi un
Bacon înrămat înfăţişând, tocmai, un personaj stând pe
closet, şi a la Bacon, fireşte, în genul torturat şi nu foarte
plăcut la vedere. Mi-am spus întotdeauna că pictura asta
avea probabil un efect asupra tihnei activităţilor, dar, mă
rog, la noi fiecare are Wc-ul lui, aşa că nu m-am plâns
niciodată. Însă când Diane Badoise s-a dezarticulat pe de-
a-ntregul sucindu-şi glezna, făcând cu genunchii, braţele
şi capul unghiuri bizare, totul culminând cu coada de cal
la orizontală, imaginea m-a dus imediat cu gândul la
Bacon.
Pentru o clipă Diane Baudoise a părut o marionetă
dezmembrată, cu un mare „hârşti” corporal, şi timp de
câteva miimi de secundă (fiindcă asta s-a petrecut foarte
repede, dar, cum sunt acum atentă la mişcările trupului,
am văzut totul ca în ralanti), a semănat cu un personaj
baconian.
De aici până la a-mi spune că tabloul ăla stă în WC de
atâţia ani tocmai pentru a-mi permite să apreciez cum se
cuvine această mişcare stranie, nu e decât un pas. Pe
urmă Diane a căzut peste câini şi asta a rezolvat
problema, căci Atena, care era una cu pardoseala, i-a
scăpat lui Neptun.A urmat un mic balet complicat, Anne-
Hélène vrând să-i vină în ajutor Dianei şi ţinându-şi
totodată căţeaua departe de monstrul lubric şi, pe de altă
parte, Neptun, complet indiferent la vaietele şi durerea
stăpânei, continuând să tragă înspre friptura lui cu
trandafiri. Dar, în momentul acela, doamna Michel a ieşit
din ghereta ei, iar eu am apucat lesa lui Neptun şi l-am
dus mai departe.
Era foarte dezamăgit, sărmanul. În consecinţă, s-a
aşezat şi s-a apucat să-şi lângă biluţele scoţând o mulţime
de plescăituri, ceea ce a sporit disperarea bietei lui
stăpâne. Doamna Michel a chemat ambulanţa, deoarece
glezna Dianei începea să semene cu un pepene şi apoi l-a
dus pe Neptun acasă, în timp ce Anne-Hélène Meurisse
stătea cu Diane. M-am dus şi eu acasă, întrebându-mă:
Bun, un Bacon pe viu, asta merită osteneala?
Am decis că nu, fiindcă nu numai că Neptun nu şi-a
făcut pofta, dar, în plus, n-a avut parte nici de plimbare.

8
Prezicătoare a elitelor modeme
 Azi-dimineaţă, ascultând France Inter, am avut
surpriza să descopăr că nu eram ce credeam eu că sunt.
Până atunci atribuisem condiţiei de autodidactă
proletară motivele eclectismului meu cultural. După cum
am amintit deja, am folosit fiecare secundă a existenţei
mele pe care puteam s-o rup de la muncă pentru a citi, a
vedea filme sau a asculta muzică. Dar această frenezie în
devorarea obiectelor culturale mi se părea a suferi de o
greşeală majoră în materie de gust: cea a amestecului
brutal dintre opere respectabile şi altele care erau mult
mai puţin aşa.
Nu încape îndoială că în domeniul lecturii este cel mai
puţin pregnant eclectismul meu, deşi aici diversitatea
intereselor mele e cea mai mare. Am citit lucrări de
istorie, de filosofie, de economie politică, de sociologie,
de psihologie, de pedagogie, de psihanaliză şi, bineînţeles
şi mai cu seamă, de literatură.
Primele m-au interesat: ultima este toată viaţa
mea.Motanul meu, Léon, poartă acest nume din motive
de Tolstoi. Cel dinaintea lui se numea Dongo din motive
de Fabrice del. Pe prima mea pisică o chema Karenina din
motive de Anna, dar n-o strigam decât Karé, de teamă să
nu fiu demascată. În afară de infidelitatea stendhaliană,
preferinţele mele se situează foarte categoric în Rusia
dinainte de 1910, însă am şi satisfacţia de-a fi devorat o
parte, în definitiv apreciabilă, din literatura mondială,
dacă ţinem cont de faptul că sunt o fată de la ţară, ale
cărei speranţe de carieră au întrecut toate aşteptările
ducând până la statutul de portăreasă la numărul 7 de pe
rue de Grenelle, când s-ar fi putut crede că un asemenea
destin e menit cultului veşnic al Barbarei Cartland! Am
într-adevăr o înclinaţie vinovată spre romanele poliţiste
– dar pe cele pe care le citesc le consider literatură de
bună calitate. Mi-e deosebit de greu, în unele zile, să
trebuiască să mă smulg din lectura unui Connelly sau a
unui Mankell pentru a mă duce să răspund la soneria lui
Bernard Grelier sau a Sabinei Pallières, ale căror
preocupări nu sunt congruente cu meditaţiile lui Harry
Bosch, copoiul amator de jazz de la LAPD, mai ales când
mă-ntreabă:
— De ce miroase gunoiul până în curte?
Faptul că Bernard Grelier şi moştenitoarea unei vechi
familii de bancheri pot să fie preocupaţi de aceleaşi
lucruri mărunte şi să ignore concomitent folosirea
pronumelui personal după verb, pe care îl cere forma
interogativă9, aruncă o lumină nouă asupra umanităţii.
La capitolul cinematografic, în schimb, eclectismul meu
înfloreşte. Îmi plac blockbuster-ele americane şi operele
cinema-ului de autor. De fapt, multă vreme am consumat
în mod preferenţial cinema de divertisment american sau
englez, cu excepţia câtorva opere serioase pe care le
priveam cu ochiul meu estetizant, ochiul pasional şi
emfatic neavând legături decât cu divertismentul.
Greenaway îmi stârneşte admiraţie, interes şi căscaturi,
în timp ce plâng ca o madlenă spongioasă de fiecare dată
când Melly şi Mama urcă scara Butlerilor după moartea
lui Bonnie Blue şi consider Blade Runner o capodoperă a
divertismentului de înaltă clasă. Vreme îndelungată am
socotit o fatalitate faptul că a şaptea artă este frumoasă,
puternică şi soporifică şi că cinema-ul de divertisment
este futil, încântător şi bulversant.

9 Comentarii ca acesta şi altele din cuprinsul romanului, au fost traduse

ad litteram deoarece se referă la reguli gramaticale specifice limbii
franceze, care nu au echivalente în gramatica limbii române (n. Tr.).
 Uite, de pildă, astăzi, freamăt de nerăbdare la ideea
cadoului pe care mi l-am oferit. Este rodul unei răbdări
exemplare, satisfacerea mult timp amânată a dorinţei de
a revedea un film pe care l-am văzut pentru prima oară
de Crăciunul anului 1989.

9
Octombrie roşu

În preajma Crăciunului 1989, Lucien era foarte bolnav.

Chiar dacă încă nu ştiam când va veni moartea, eram
legaţi de certitudinea iminenţei ei, legaţi în noi înşine şi
legaţi unul de celălalt de această invizibilă legătură. Când
boala intră într-o casă, ea nu pune stăpânire doar pe un
trup, ci ţese între inimi o pânză întunecată în care se
ascunde speranţa. Zi după zi, ca un fir de păianjen
înfăşurându-se în jurul planurilor noastre şi-al respiraţiei
noastre, boala ne înghiţea viaţa. Când mă întorceam de
afară, aveam sentimentul că pătrund într-un cavou şi îmi
era Mg tot timpul, un frig pe care nimic nu-l alunga, încât,
în ultima perioadă, când dormeam lângă Lucien mi se
părea că trupul său aspira toată căldura pe care al meu
reuşise s-o sustragă de altundeva.
Boala, diagnosticată în primăvara lui 1988, l-a ros
vreme de şaptesprezece luni şi l-a răpus în ajunul
Crăciunului 1989. Bătrâna doamnă Meurisse a iniţiat o
colectă printre locatarii imobilului şi la ghereta mea a
fost depusă o frumoasă coroană de flori, având prinsă o
panglică pe care nu scria nimic. Era o femeie pioasă, rece
şi înţepată, dar în comportamentul ei auster şi un pic
tăios exista ceva sincer, iar când a murit, la un an după
Lucien, mi-am spus că era o femeie de bine şi că avea să-
mi lipsească, deşi, în cincisprezece ani, nu schimbaserăm
niciodată vreo vorbă.
— I-a otrăvit viaţa noră-sii până la capăt. Odihnească-
se în pace, a fost o femeie sfântă, adăugase în chip de
discurs funebru Manuela, care-i purta tinerei doamne
Meurisse o ură raciniană.
În afara Cornéliei Meurisse, cu voaletele şi şiragul ei de
mătănii, boala lui Lucien nu i s-a părut nimănui ceva
demn de interes. Celor bogaţi li se pare că oamenii
mărunţi – poate pentru că viaţa lor este rarefiată, lipsită
de oxigenul banilor şi al abilităţii de a-şi face relaţii –
resimt emoţiile omeneşti cu mai puţină intensitate şi cu o
mai mare indiferenţă. Dat fiind că eram portari, părea de
necontestat că moartea era pentru noi un lucru de la sine
înţeles, în vreme ce pentru avuţi ea ar fi îmbrăcat
veşmintele nedreptăţii şi ale dramei. Moartea unui portar
e doar o ciobitură în viaţa de zi cu zi, o certitudine
biologică neasociată cu vreo tragedie şi, pentru
proprietarii care îl vedeau zilnic în casa scării sau în
pragul gheretei, Lucien era o nonexistență ce se întorcea
într-un neant din care nu apăruse niciodată, o creatură
care, deoarece trăia o semi viață,fără lux şi fără artificii,
trebuia de bună seamă ca şi în momentul morţii să nu
simtă decât o semi revoltă. Faptul că, asemenea oricărei
fiinţe umane, puteam şi noi îndura infernul şi că, cu inima
plină de mânie, pe măsură ce suferinţa ne devasta
existenţa, ajungeam să ne descompunem înăuntrul
nostru, în zbuciumul spaimei şi al ororii pe care moartea
le inspiră fiecăruia, nu-i dădea în gând nimănui în locul
acesta.
Într-o dimineaţă, cu trei săptămâni înainte de Crăciun,
când m-am întors de la cumpărături cu o sacoşă plină de
napi şi de bojoci pentru motan, l-am găsit pe Lucien
îmbrăcat, pregătit de plecare. Îşi înnodase chiar şi fularul
şi mă aştepta stând în picioare. După preumblările
istovitoare ale unui soţ pe care traseul de la cameră la
bucătărie îl secătuia de puteri şi-i provoca o paloare
îngrozitoare, după săptămâni în care nu-l văzusem deloc
părăsind o pijama care mi se părea veşmântul însuşi al
morţii, să-l descopăr cu privirea vioaie şi cu un aer
ştrengar, cu gulerul paltonului ridicat cu grijă până la
nişte obraji ciudat de trandafirii aproape că m-a făcut să
leşin.
— Lucien! am exclamat şi eram pe punctul de a mă
repezi la el ca să-l sprijin, să-l ajut să se-aşeze, să-l
dezbrac, să mai ştiu eu ce, tot ce mă învăţase boala,
gesturi până atunci necunoscute şi care, în ultimul timp,
deveniseră singurele pe care ştiam să le fac, eram pe
punctul de a lăsa jos sacoşa, de a-l prinde în braţe, de a-l
strânge la piept, de a-l conduce la pat şi toate celelalte,
când, cu respiraţia întretăiată, cu o stranie senzaţie de
dilatare a inimii, m-am oprit.
— Avem timp numai bine, mi-a spus Lucien, proiecţia
începe la ora unu.
În căldura sălii, cu ochii aproape în lacrimi, fericită
cum nu mai fusesem vreodată, l-am ținut de o mână
călduţă pentru prima oară după luni de zile. Ştiam că un
aflux nesperat de energie îl făcuse să se ridice din pat, îi
dăduse forţa de a se îmbrăca, foamea de a ieşi, dorinţa de
a împărtăşi încă o dată împreună această plăcere
conjugală şi ştiam de asemenea că acesta era semnul că
nu mai rămânea decât puţin timp, starea de graţie care
precede sfârşitul, dar nu-mi păsa de asta şi voiam doar să
profit de aceste clipe răpite jugului bolii, de mâna lui
călduţă în mâna mea şi de vibraţiile de plăcere care ne
traversau pe amândoi fiindcă, slavă cerului, era un film
căruia puteam să-i împărtăşim împreună savoarea.
 Cred că a murit imediat după aceea. Trupul său a mai
rezistat trei săptămâni, dar spiritul său se dusese la
sfârşitul proiecţiei, fiindcă ştia că era mai bine aşa,
fiindcă îşi luase rămas-bun de la mine în întunericul sălii,
fără regrete prea sfâşietoare, fiindcă îşi găsise astfel
pacea, încrezător în ceea ce ne spuseserăm strecurându-
ne vorbe, privind în deplină înţelegere ecranul luminat
care istorisea o poveste.
Am acceptat faptul.
Vânătoarea lui Octombrie roşu era filmul ultimei
noastre îmbrăţişări. Pentru cine vrea să înţeleagă arta
povestirii, e suficient să-l vadă; e de mirare că
Universitatea se încăpăţânează să predea principiile
narative recurgând la Propp, Greimas sau alte lecturi
suplimentare punitive, în loc să investească într-o sală de
proiecţie. Începuturi, intrigă, protagonişti, peripeţii,
căutare, eroi şi alte adjuvante: sunt de-ajuns un Sean
Connery în uniformă de comandant de submarin rusesc
şi câteva portavioane bine plasate.
Or, spuneam eu, am aflat azi-dimineaţă de la France
Inter că această contaminare a aspiraţiilor mele la
cultura legitimă cu alte înclinaţii spre cultura ilegitimă nu
constituie un stigmat al originii mele joase şi al accesului
meu solitar la luminile spiritului, ci o caracteristică a
claselor intelectualmente dominante în zilele noastre.
Cum am aflat-o? Din gura unui sociolog, despre care mi-
ar fi plăcut teribil să ştiu dacă i-ar fi plăcut şi lui să ştie că
o portăreasă în papuci Scholl tocmai făcuse din el o
icoană sfinţită. Studiind evoluţia practicilor culturale ale
unor intelectuali cândva scăldaţi din zori până la asfinţit
în înalte studii şi, în prezent, poli de sincretism unde
hotarul dintre adevărata şi falsa cultură era în mod
iremediabil tulburat, el descria un titular de agregatură
în literaturi clasice, care altădată ar fi ascultat Bach, ar fi
citit Mauriac şi ar fi vizionat filme de artă şi eseu şi care,
astăzi, ascultă Händel şi MC Solaar, citeşte Flaubert şi
John le Carré, se duce să vadă un Visconti şi ultimul Die
Hard şi mănâncă hamburgeri la prânz şi sashimi seara.
E întotdeauna foarte tulburător să descoperi un
habitus social dominant acolo unde credeai că vezi
semnul distinctiv al singularităţii tale. Tulburător şi
poate chiar ofensator. Că eu, Renée, 54 de ani, portăreasă
şi autodidactă, sunt, în ciuda claustrării mele într-o
gheretă conformă normei, în ciuda unei izolări care ar fi
trebuit să mă protejeze de tarele masei, în ciuda, de
asemenea, a acestei carantine ruşinoase, ignorând
evoluţiile din lumea largă, în care m-am închis, că eu,
Renée, sunt dovada aceleiaşi transformări care agită
elitele actuale – alcătuite din mici Pallières care se
pregătesc pentru Şcoala Normală Superioară, îl citesc pe
Marx şi se duc în gaşcă să vadă Terminator sau de mici
Badoise care urmează dreptul la Assas şi hohotesc de
plâns la Notting Hill – este un şoc din care mi-e greu să-
mi revin. Fiindcă se vede foarte limpede, pentru cine
acordă atenţie cronologiei, că nu-i imit pe aceşti puştani,
ci că, în practicile mele eclectice, i-am devansat.
Renée, prezicătoare a elitelor contemporane.
— Ei bine, de ce nu, mi-am spus extrăgând din sacoşă
bucata de ficat de viţel a pisicii, apoi exhumând de
dedesubt, bine ambalate într-o pungă de plastic anonimă,
două mici fileuri de barbun pe care vreau să le las la
marinat şi pe urmă să le gătesc într-un sos de lămâie cu
coriandru.
Atunci s-a întâmplat.

Cugetare profundă nr. 4

 Îngrijeşte
Plantele
Copiii

Există aici o femeie de serviciu care vine trei ore pe zi,

însă de plante mama e cea care se ocupă. Şi e un circ de
necrezut. Are două stropitoare, una pentru apă cu
îngrăşământ şi un pulverizator cu mai multe poziţii
pentru pulverizări „ţintite”, „în ploaie” sau „în ceaţă”. În
fiecare dimineaţă, trece în revistă cele douăzeci de plante
decorative din apartament şi le administrează
tratamentul ad-hoc. Mormăind o grămadă întreagă de
lucruri, complet indiferentă la restul lumii. Poţi să-i spui
orice mamei când se ocupă de plante, nu-ţi acordă
absolut nicio atenţie. De pildă: „Am de gând să mă
droghez astăzi şi să iau o supradoză” obţine drept
răspuns: „Frunzele kentiei îngălbenesc pe margini, e prea
multă apă, asta nu-i bine deloc.”
Avem deja începutul paradigmei: dacă vrei să-ţi
iroseşti viaţa neauzind nimic din ce-ţi spun ceilalţi,
ocupă-te de plante decorative. Dar asta nu e totul. Când
mama pulverizează apă pe frunzele plantelor, văd bine
speranţa care-o însufleţeşte. Crede că apa-i un fel de
balsam care va pătrunde în plantă şi-i va aduce tot ce-i
trebuie ca să-i meargă bine. La fel şi îngrăşământul, pe
care-l adaugă sub formă de bastonaşe înfipte în pământ
(de fapt în amestecul de pământ-mraniţă-nisip-turbă pe
care îl comandă special pentru fiecare plantă la serele de
la Porte d’Auteuil). Deci mama îşi hrăneşte plantele aşa
cum şi-a hrănit copiii: apă şi îngrăşământ pentru kentia,
fasole verde şi vitamina C pentru noi. Ăsta e centrul
paradigmei: concentrează-te asupra obiectului, oferă-i
elementele nutritive care merg din exterior spre interior
şi, progresând înăuntru, îl fac să crească şi-i fac bine. Un
pşşşit pe frunze şi iată planta înarmată pentru a înfrunta
existenţa. O priveşti cu un amestec de nelinişte şi
speranţă, eşti conştient de fragilitatea vieţii, îngrijorat de
accidentele care ar putea să survină, dar, în acelaşi timp,
ai satisfacţia de a fi făcut ce trebuia, de a-ţi fi jucat rolul
de nutritiv: te simţi mai liniştit, eşti în siguranţă pentru o
vreme. Aşa vede mama viaţa: un şir de acte conjuratorii,
la fel de ineficiente ca un pşşşit, care dau iluzia scurtă a
securităţii.
Ar fi cu mult mai bine dacă am împărtăşi nesiguranţa
noastră, dacă ne-am strânge cu toţii la un loc în noi înşine
pentru a ne spune că fasolea verde şi vitamina C, chiar
dacă hrănesc animalul, nu salvează viaţa şi nu sunt hrană
pentru suflet.

10
Un motan numit Grévisse

Chabrot sună la ghereta mea.

Chabrot este medicul personal al lui Pierre Arthens. E
genul bărbatului în vârstă, mereu bronzat, care se târăşte
în faţa Maestrului ca o râma ce e şi, în douăzeci de ani, nu
m-a salutat niciodată şi nici măcar n-a dat vreun semn că
m-ar vedea. O experienţă fenomenologică interesantă ar
fi cercetarea temeiurilor faptului de a fi vizibil pentru
conştiinţa unora şi invizibil pentru conştiinţa altora. Că
imaginea mea poate concomitent să se imprime în
craniul lui Neptun şi să tragă chiulul din cel al lui Chabrot
este într-adevăr destul de captivant.
Dar în dimineaţa aceasta Chabrot arată total
nebronzat. Obrajii îi atârnă, mâinile îi tremură şi nasul…
îi curge. Da, îi curge. Lui Chabrot, medicul celor puternici,
îi curge nasul. Colac peste pupăză, îmi pronunţă numele.
— Doamnă Michel.
Poate că nu-i Chabrot, ci un soi de extraterestru
transformist care dispune de un serviciu de informaţii ce
lasă de dorit, fiindcă adevăratul Chabrot nu-şi încarcă
mintea cu informaţii referitoare la subalterni prin
definiţie anonimi.
— Doamnă Michel, reia imitaţia ratată de Chabrot,
doamnă Michel.
Ei bine, vom vedea. Doamna Michel e numele meu.
— S-a întâmplat o mare nenorocire, reia Curge-Nas
care, ei drăcie, în loc să-şi sufle nasul, şi-l trage.
Asta-i bună! Şi-l trage zgomotos, trimiţând scursoarea
nazală acolo de unde nici măcar n-a venit vreodată şi
rapiditatea acţiunii mă sileşte să-i văd contracţiile febrile
ale mărului lui Adam menite să faciliteze trecerea
acesteia. E dezgustător, dar mai cu seamă deconcertant.
Privesc în stânga şi-n dreapta. Holul e pustiu. Dacă
E.T.-ul meu are intenţii ostile, sunt pierdută.
El îşi revine, se repetă.
— O mare nenorocire, da, o mare nenorocire. Domnul
Arthens e pe moarte.
— Pe moarte, zic, chiar pe moarte?
— Chiar pe moarte, doamnă Michel, chiar pe moarte. Îi
mai rămân patruzeci şi opt de ore.
— Dar l-am văzut ieri dimineaţă, era sănătos tun.
— O, vai, doamnă, o, vai! Când inima te lasă, e ca
ghilotina. Dimineaţa zburzi ca un ied, seara eşti în
mormânt.
— O să moară acasă, nu se duce la spital?
— Ooooh, doamnă Michel, îmi spune Chabrot privindu-
mă cu acelaşi aer ca al lui Neptun când e în lesă, cine ar
vrea să moară în spital?
Pentru prima oară în douăzeci de ani, încerc un vag
sentiment de simpatie faţă de Chabrot. În definitiv, îmi
zic, e şi el un om şi, până la urmă, suntem cu toţii la fel.
— Doamnă Michel, reia Chabrot şi sunt total năucită de
acest exces de doamnă Michel după douăzeci de ani de
nimic, multă lume va vrea desigur să-l vadă pe Maestru
înainte de-a… înainte. Dar dumnealui nu vrea să
primească pe nimeni. Nu doreşte să-l vadă decât pe Paul.
Aţi putea să-i îndepărtaţi pe inoportuni?
Sunt foarte descumpănită. Observ, ca de obicei, că nu
par a fi remarcată decât pentru a fi pusă la treabă. Dar la
urma urmei, îmi spun, pentru asta-s aici. Mai observ şi că
Chabrot se exprimă într-un fel care îmi place la nebunie –
aţi putea să-i îndepărtaţi pe inoportuni? — şi asta mă
tulbură. Sunt sclava gramaticii, îmi zic, ar fi trebuit să-mi
numesc motanul Grévisse10. Individul ăsta mă indispune,
dar limbajul lui e încântător. În fond, cine ar vrea să
moară în spital? a întrebat frumosul bătrân. Nimeni. Nici
Pierre Arthens, nici Chabrot, nici eu, nici Lucien. Punând
această întrebare anodină, Chabrot ne-a trecut pe toţi în
rândul oamenilor.
— Am să fac tot ce-i posibil, zic. Dar nici să mă ţin după
ei până în casa scării n-o să pot.
— Nu, zice el, dar puteţi să-i descurajaţi. Spuneţi-le că
Maestrul și-a încuiat usa.
Şi mă priveşte bizar.
Trebuie să fiu atentă, trebuie să fiu foarte atentă, în
ultima vreme dau semne de slăbiciune. A fost incidentul

10 Maurice Grévisse (1895-1980), ilustru filolog belgian, specialist în

gramatica limbii franceze, a cărui principală lucrare, Le Bon mage (1936),
s-a bucurat de un succes deosebit (n. Tr.).
cu micul Pallières, felul acela deplasat de-a menţiona
Ideologia germană care, dacă puştiul ar fi avut jumătate
din inteligenţa unei stridii, ar fi putut să-i şoptească la
ureche multe lucruri supărătoare pentru mine. Iar acum,
fiindcă un babalâc prăjit cu ultraviolete foloseşte
exprimări învechite, leşin în faţa lui şi uit de orice
rigoare.
Îmi înec în ochi scânteia care va fi ţâşnit şi adopt
privirea fără expresie a oricărei bune portărese care se
pregăteşte să facă tot ce se poate, fără totuşi a-i urmări
pe oameni până în casa scării.
Aerul bizar al lui Chabrot dispare.
Pentru a şterge orice urmă a relelor mele, îmi permit o
mică erezie.
— E un fel de infart? întreb.
— Da, zice Chabrot, e un infarct.
Scurtă tăcere.
— Mulţumesc, îmi zice.
— N-aveţi pentru ce, îi răspund şi închid uşa.

Cugetare profundă nr. 5

Viaţa
Tuturor
Acest serviciu militar

Sunt foarte mândră de această cugetare profundă.

Colombe e cea care mi-a îngăduit s-o am. Îmi va fi fost de
folos deci cel puţin o dată în viaţă. N-aş fi crezut că voi
putea spune asta înainte de a-mi da duhul.
Încă de la început, între Colombe şi mine a fost război
fiindcă, pentru Colombe, viaţa e o bătălie permanentă în
care trebuie să învingă distrugându-l pe celălalt. Nu
poate să se simtă în siguranţă dacă nu a zdrobit
adversarul şi nu i-a redus teritoriul la raţia minimă
pentru existenţă. O lume în care e loc pentru ceilalţi este
o lume periculoasă, conform criteriilor ei de războinică
de doi bani. În acelaşi timp însă, are nevoie de ei pentru o
trebuşoară esenţială: cineva trebuie să-i recunoască
forţa. Deci nu numai că-şi petrece timpul încercând să mă
zdrobească prin toate mijloacele posibile, dar pe
deasupra ar mai vrea să-i şi spun, cu sabia la grumaz, că
ea e cea mai bună şi c-o iubesc.
Chestia asta se lasă cu zile care mă scot din minţi. Cireaşă
pe tort, dintr-un motiv obscur, Colombe, care n-are
niciun dram de discernământ, a înţeles că lucrul de care
mă tem cel mai mult în viaţă e zgomotul. Cred că e o
descoperire pe care-a făcut-o din întâmplare. Nu i-ar fi
trecut niciodată prin minte, în chip firesc, că cineva poate
să aibă nevoie de linişte. Că tăcerea serveşte pentru a
pătrunde în interior, că ea le e necesară celor ce nu sunt
interesaţi doar de viaţa din afară, nu cred că ea poate să
înţeleagă fiindcă interiorul ei este la fel de haotic şi
zgomotos ca exteriorul din stradă. Dar, în orice caz, s-a
prins că aveam nevoie de linişte şi, din nefericire, camera
mea e alături de-a ei.Drept pentru care, cât e ziua de
lungă, face zgomot. Zbiară la telefon, pune muzică foarte
tare (şi asta chiar că mă omoară), trânteşte uşile,
comentează în gura mare tot ce face, inclusiv lucruri
pasionante ca periatul părului sau căutarea unui creion
într-un sertar. Pe scurt, cum nu poate invada nimic
altceva, deoarece din punct de vedere uman îi sunt total
inaccesibilă, îmi invadează spaţiul sonor şi-mi otrăveşte
viaţa de dimineaţa până seara. Observaţi că trebuie să ai
o concepţie foarte săracă despre teritoriu ca să ajungi
aici; mie, una, puţin îmi pasă de locul în care sunt, cu
condiţia de-a avea răgaz să mă plimb fără piedici prin
propria mea minte. Colombe însă nu se mulţumeşte să
ignore faptul; ea îl transformă în filosofie: „Agasanta de
soră-mea este o mică persoană neurastenică şi
intolerantă, care îi detestă pe toţi ceilalţi şi care ar
prefera să locuiască într-un cimitir, unde toată lumea e
moartă – pe când eu,eu sunt o fire deschisă, voioasă şi
plină de viaţă.” Dacă există într-adevăr un lucru pe care-l
detest e situaţia în care oamenii îşi transformă
neputinţele sau alienările în crez. Cu Colombe, m-am
pricopsit.
De câteva luni însă, Colombe nu se mulţumeşte să fie
numai sora cea mai îngrozitoare din univers. Are şi
prostul gust de-a avea comportamente îngrijorătoare.
Asta-mi mai lipsea: un purgativ agresiv drept soră şi, în
plus, spectacolul micilor ei mizerii. De câteva luni,
Colombe e obsedată de două lucruri: ordinea şi curăţenia.
Consecinţă cum nu se poate mai agreabilă: din zombi
cum eram, devin o şleampătă; ţipă toată ziua la mine
fiindcă am lăsat firimituri în bucătărie sau fiindcă, azi-
dimineaţă, la duş era un fir de păr. Astea fiind zise, nu se
ia doar de mine. Toată lumea e hărţuită de dimineaţa
până seara pe motiv de dezordine sau firimituri. Odaia ei,
care era un bazar de necrezut, a devenit clinică: totul
lună, niciun fir de praf, obiectele la locul lor bine stabilit
şi vai de doamna Grémond, dacă nu le pune exact în
acelaşi loc după ce a făcut curăţenie. Ai zice că-i un spital.
La urma urmei, nu m-ar deranja că soră-mea a devenit
atât de maniacă. Dar ceea ce nu suport e că o face în
continuare pe fata cool. E o problemă, însă toată lumea se
face că n-o vede, iar Colombe continuă să se pretindă
singura dintre noi două care ia viaţa „ca o epicuriană”. Vă
asigur totuşi că nu există nimic epicureic în a face trei
duşuri pe zi şi a urla ca o dementă fiindcă o veioză s-a
deplasat cu trei centimetri.
Care-i problema lui Colombe? Habar n-am. Poate că tot
vrând să zdrobească pe toată lumea s-a transformat în
soldat, în sensul propriu al termenului. Aşa că face totul
la pătrat, curăţă, lustruieşte, ca la armată. Soldatul e
obsedat de ordine şi de curăţenie, e lucru ştiut. E nevoie
de asta pentru a lupta împotriva dezordinii bătăliei, a
murdăriei războiului şi a tuturor fragmentelor de oameni
pe care le lasă în urmă. Dar mă întreb de fapt dacă soră-
mea nu este un caz exacerbat care dezvăluie norma. Oare
nu abordăm cu toţii viaţa aşa cum ne-am satisface
serviciul militar? Făcând ce putem, în aşteptarea liberării
sau a luptei? Unii deretică în dormitor, alţii trag chiulul,
îşi omoară timpul jucând cărţi, fac negoţ, pun la cale
intrigi. Ofiţerii comandă, răcanii execută, dar nimeni nu e
păcălit de această comedie cu uşile închise: într-o bună
dimineaţă, vor trebui totuşi să meargă să moară ofiţerii
ca şi soldaţii, abrutizaţii ca şi descurcăreţii care
comercializează la negru ţigări sau fac trafic de droguri.
În treacăt, vă dau ipoteza de bază a psihanalistului:
Colombe e atât de haotică pe dinăuntru, deopotrivă goală
şi aglomerată, încât încearcă să facă ordine în ea însăşi
rânduindu-şi şi curăţindu-şi camera. Hazliu, nu? De mult
am înţeles că psihanaliştii sunt nişte comici care cred că
metafora-i o chestie de mare înţelept. De fapt, ea e la
îndemâna primului al şaselea venit. Dar ar trebui s-auziţi
cum se amuză prietenii psihanalişti ai mamei la cel mai
mic joc de cuvinte şi ar trebui s-auziţi şi idioţeniile pe
care le relatează mama, pentru că le povesteşte tuturor
şedinţele cu psihanalistul ei, de parc-ar fi fost la
Disneyland: mare atracţie: „viaţa mea de familie”; palatul
de gheaţă: „viaţa mea cu mama”; montagne russe: „viaţa
mea fără mama”;muzeul ororii: „viaţa mea sexuală”
(coborând vocea ca să n-aud eu); şi, în încheiere, tunelul
morţii: „viaţa mea de femeie înainte de menopauză”.
Dar ce mă sperie pe mine la Colombe, adesea, este că
am impresia că nu simte nimic. Tot ce arată Colombe, ca
sentiment, e atât de jucat, atât de fals, încât mă întreb
dacă simte ceva. Şi câteodată asta mă înspăimântă. Poate
că e complet bolnavă, poate că se străduieşte cu orice
preţ să simtă ceva autentic, şi atunci poate că va comite
un act nebunesc. Parcă văd titlurile din ziare: „Un Nero
pe rue de Grenelle: o tânără dă foc apartamentului
familial. Întrebată despre motivele gestului său, ea
răspunde: voiam să simt o emoţie.”
Bun, de acord, exagerez un pic. Şi-apoi, nu eu sunt cea
mai în măsură să denunţ piromania. Dar până una-alta,
ascultând-o cum zbiera azi-dimineaţă fiindcă era păr de
pisică pe paltonul ei verde, mi-am spus: săraca de tine,
lupta-i pierdută dinainte. Ai duce-o mai bine dacă ai şti
asta.

11
Mâhnirea provocată de invaziile mongole

O bătaie uşoară la uşa gheretei. E Manuela, căreia i s-a

dat liber pentru restul zilei.
— Maestrul e pe moarte, îmi spune ea fără să-mi pot
da seama ce e ironic în felul în care reia lamentaţia lui
Chabrot. Dacă nu sunteţi ocupată, am putea lua ceaiul
acum?
Această dezinvoltură în concordanţa
timpurilor,această folosire a condiţionalului la forma
interogativă fără inversarea verbului, această libertate pe
care Manuela şi-o ia cu sintaxa deoarece nu e decât o
sărmană portugheză constrânsă la limba exilului au
acelaşi parfum de desuetudine ca formulările controlate
ale lui Chabrot.
— M-am întâlnit cu Laura pe scară, zice ea aşezându-
se, cu sprâncenele încruntate. Se ţinea de balustradă de
parcă îi venea să facă pipi. Când m-a văzut, a plecat.
Laura este fiica mai mică a familiei Arthens, o fată de
treabă care vine rareori în vizită. Clémence, cea mare, e o
întruchipare dureroasă a frustrării, o bigotă dedicată
indispunerii soţului şi copiilor ei, de dimineaţă până
seara, posomorându-le zilele şi presărându-le cu slujbe,
sărbători parohiale, broderii şi goblenuri. Cât despre
Jean, mezinul, e un drogat care tinde să devină o epavă.
Copil, era un puşti frumuşel cu ochi plini de uimire, care
mergea mereu cu paşi mărunţi în spatele tatălui său, de
parcă viaţa i-ar fi depins de asta, dar, când a început să se
drogheze, schimbarea a fost spectaculoasă: nu se mai
mişca. După o copilărie irosită într-o alergare zadarnică
în urma lui Dumnezeu, mişcările lui deveniseră parcă
împiedicate şi acum se deplasa în sacade, făcând în casa
scării, în faţa liftului şi în curte opriri din ce în ce mai
prelungite, mergând până la a adormi uneori pe
ştergătorul meu de picioare sau în dreptul boxei pentru
pubele. Într-o zi, pe când staţiona cu o atenţie letargică în
faţa răzorului de trandafiri galbeni şi camelii pitice, îl
întrebasem dacă are nevoie de ajutor şi îmi spusesem că
semăna tot mai mult cu Neptun, cu părul lui cârlionţat şi
neîngrijit revărsându-i-se pe tâmple şi ochii lăcrămoşi
deasupra unui nas umed şi fremătând.
— Aă… a, nu, îmi răspunsese vorbind cu aceleaşi pauze
care-i jalonau deplasările.
— Nu vreţi măcar să vă aşezaţi? îi sugerasem eu.
— Să vă aşezaţi? repetase el, mirat. Aă, a… nu, de ce?
— Ca să vă odihniţi puţin, spusesem eu.
 — Aa… daaaa, răspunsese el. Păi, ăă… nu.
L-am lăsat deci în compania cameliilor şi l-am urmărit
de la fereastră. După o bucată lungă de vreme, s-a smuls
din contemplarea florilor şi a venit la ghereta mea cu
viteză redusă. Am deschis înainte de-a nu reuşi să sune.
— O să mă plimb puţin, mi-a spus fără să mă vadă, cu
urechile lui mătăsoase şi clăpăuge. Apoi, cu un efort
vădit: Florile acelea… cum le zice?
— Cameliile? l-am întrebat, surprinsă.
— Camelii… a repetat el încet, camelii… Păi,
mulţumesc, doamnă Michel, a sfârşit prin a spune cu o
voce în mod uimitor întărită.
Şi a luat-o din loc. Nu l-am revăzut săptămâni întregi,
până în această dimineaţă de noiembrie când, în timp ce
trecea prin faţa gheretei mele, nu l-am recunoscut. Într-
atât decăzuse. Da, decăderea… Cu toţii îi suntem sortiţi.
Dar când un om tânăr atinge înainte de vreme punctul de
la care nu se va mai ridica, ea devine atât de vizibilă şi de
crudă, încât ţi se strânge inima de milă. Jean Arthens nu
mai era decât un trup torturat, care se târa într-o viaţă pe
sârmă. M-am întrebat cu groază cum va izbuti să
îndeplinească gesturile simple pe care le cere
manevrarea ascensorului, când apariţia bruscă a lui
Bernard Grelier, prinzându-l şi ridicându-l ca pe un fulg,
m-a scutit de o intervenţie. Pentru scurtă vreme am
privit imaginea acestui bărbat matur şi înapoiat, care
purta în braţe un corp de copil distrus, apoi au dispărut
în hăul din casa scării.
— Dar Clémence o să vină, zice Manuela care, deşi pare
aberant, urmăreşte mereu firul gândurilor mele mute.
— Chabrot mi-a cerut s-o rog să plece, spun eu,
îngândurată. Nu vrea să-l vadă decât pe Paul.
— De jale, baroana şi-a suflat nasul într-o cârpă de
vase, adaugă Manuela, vorbind despre Violette Grelier.
Nu mă miră. La vremea tuturor sfârşiturilor, trebuie ca
adevărul să iasă la iveală. Violette Grelier ţine de cârpă,
după cum Pierre Arthens ţine de mătase şi fiecare,
ferecat în destinul său, trebuie să-i facă faţă fără a mai
avea portiţă de scăpare, iar la epilog să devină ceea ce în
esenţă a fost întotdeauna, indiferent în ce iluzie va fi vrut
să trăiască. Apropierea de ţesătura fină nu-ţi dă mai mult
drept la ea decât îi dă bolnavului la sănătate.
Servesc ceaiul şi îl degustăm în tăcere. Nu l-am luat
niciodată împreună dimineaţa şi această abatere de la
protocolul ritualului nostru are o stranie savoare.
— E plăcut, murmură Manuela.
Da, e plăcut fiindcă ne bucurăm de o dublă ofrandă, cea
de a vedea consacrată prin această ruptură în rânduiala
lucrurilor imuabilitatea unui ritual pe care l-am construit
împreună pentru ca, din după-masă în după-masă, să se
închisteze în realitate până la a-i da sens şi consistenţă şi
care, prin încălcarea lui în dimineaţa aceasta, capătă
dintr-odată întreaga sa forţă. Dar gustăm, ca pe un nectar
preţios, şi darul minunat al acestei dimineţi incongruente
în care gesturile maşinale iau un nou avânt, în care a
aspira, a bea, a lăsa jos ceaşca, a o umple din nou, a sorbi
înseamnă a trăi o nouă naştere. Aceste clipe în care ni se
dezvăluie urzeala existenţei noastre, prin forţa unui
ritual pe care îl vom continua cu şi mai multă plăcere dat
fiind că l-am încălcat, sunt paranteze magice care pun
inima la hotarul sufletului, pentru că, fugitiv, dar intens,
un strop de eternitate a venit deodată să fecundeze
timpul. Afară, lumea urlă sau doarme, războaiele se
încing, oamenii trăiesc şi mor, pier naţiuni, se ivesc altele,
care curând vor fi înghiţite, şi, în tot acest zgomot, în
toată această furie, în aceste erupţii şi aceste resacuri, în
timp ce lumea merge înainte, se înflăcărează, se sfâşie şi
renaşte, freamătă viaţa umană.
Atunci, să bem o ceaşcă de ceai.
Ca şi Okakura Kakuzo, autorul Cărţii ceaiului, pe care îl
mâhnea invazia triburilor mongole din secolul al XIII-lea,
nu pentru că adusese moarte şi jale, ci pentru că-l
distrusese, printre roadele culturii Song, pe cel mai
preţios, arta ceaiului, ştiu că nu-i vorba de o băutură
minoră. Când devine ritual, ea constituie esenţa
aptitudinii de a vedea măreţia în lucrurile mărunte. Unde
se află frumuseţea? în lucrurile măreţe care, ca şi
celelalte, sunt osândite să moară, sau în cele mărunte
care, fără a avea nicio pretenţie, ştiu să incrusteze în clipă
o gemă de infinit?
Ritualul ceaiului, această reînnoire precisă a aceloraşi
gesturi şi a aceleiaşi degustări, această cale de-a accede la
senzaţii simple, autentice şi rafinate, această licenţă
acordată fiecăruia, cu minimă cheltuială, de a deveni un
aristocrat al gustului, fiindcă ceaiul este băutura
bogaţilor la fel cum este şi cea a săracilor, ritualul
ceaiului, aşadar, are această virtute extraordinară de a
introduce în absurditatea vieţilor noastre o breşă de
armonie senină. Da, universul conspiră la deşertăciune,
sufletele pierdute jelesc frumuseţea, insignifianţa ne
împresoară. Atunci, să bem o ceaşcă de ceai. Tăcerea se
lasă, se aude vântul care suflă afară, frunzele toamnei
foşnesc şi-şi iau zborul, motanul doarme într-o lumină
caldă. Şi, în fiecare înghiţitură, se sublimează timpul.

Cugetare profundă nr. 6

Ce vezi
Ce citeşti
 La micul dejun
Şi eu ştiu
Cine eşti

În fiecare dimineaţă, la micul dejun, tata bea o cafea şi

citeşte ziarul. Mai multe ziare, de fapt: Le Monde, Le
Figaro,Libération şi, o dată pe săptămână, revistele
L’Express, Les Échos, Time Magazine şi Courrier
internaţional. Dar îmi dau seama că satisfacţia lui cea mai
mare este prima ceaşcă de cafea cu Le Monde în faţă. Se
cufundă în lectură vreme de o jumătate bună de oră.
Pentru a putea să profite de ea, trebuie să se trezească
într-adevăr foarte devreme fiindcă zilele sale sunt foarte
pline. Dar în fiecare dimineaţă, chiar dacă a avut o
şedinţă nocturnă şi n-a dormit decât două ore, se trezeşte
la şase şi-şi citeşte jurnalul bându-şi cafeaua foarte tare.
Aşa îşi clădeşte tata fiecare zi. Spun „îşi clădeşte”
deoarece cred că e de fiecare dată o nouă construcţie, ca
şi cum totul s-ar fi prefăcut în cenuşă în timpul nopţii şi
trebuie reluat de la zero. Aşa îţi trăieşti viaţa de om, în
universul nostru: trebuie să-ţi reconstruieşti necontenit
identitatea de adult, acest eşafodaj şchiop şi efemer, atât
de precar, care îmbracă disperarea şi, ţie, în faţa oglinzii,
îţi spune minciuna în care ai nevoie să crezi. Pentru tata,
ziarul şi cafeaua sunt baghetele magice care îl
preschimbă în om important. Ca pe-un dovleac în
caleaşcă. Iar el găseşte în asta o mare satisfacţie: nu-l văd
niciodată atât de calm şi destins ca în faţa cafelei de la ora
şase. Dar cu ce preţ! Ce preţ ai de plătit când duci o viaţă
falsă! Când măştile cad, fiindcă survine o criză – şi ea
survine întotdeauna la muritori –, adevărul este cumplit!
Uite la domnul Arthens, criticul gastronomic de la şase,
care e pe moarte. La prânz, mama s-a întors de la
cumpărături ca o tornadă şi, de cum a intrat în vestibul, a
strigat, chipurile fără adresă: „Pierre Arthens e pe
moarte!” Prin preajmă eram doar Constituţia şi cu mine.
Inutil să vă spun că treaba a dat chix. Mama, cu părul un
pic ciufulit, a avut un aer dezamăgit. Seara, când s-a
întors tata, s-a repezit la el cu vestea. Tata a părut
surprins: „Inima? Aşa, dintr-odată?” a întrebat.
Trebuie să spun că domnul Arthens este un adevărat
rău. Tata e doar un copil care se joacă de-a omul mare
fără niciun haz. Domnul Arthens însă… un rău de înaltă
clasă. Când zic rău, nu vreau să zic răuvoitor, crud şi
tiranic, deşi un pic e şi-aşa. Nu, când zic „e un adevărat
rău”, vreau să zic că e un om care s-a lepădat într-atât de
tot ce poate fi bun în el, încât ai zice că-i un cadavru deşi
e încă viu. Fiindcă adevăraţii răi detestă pe toată lumea,
desigur, dar mai ales pe ei înşişi. Nu simţiţi şi voi când
cineva se urăşte pe sine? E ceva care îl face pe om să
devină mort, deşi e în viaţă, să anestezieze sentimentele
rele, dar şi pe cele bune, pentru a nu simţi greaţa de el
însuşi.
Pierre Arthens, fără doar şi poate, era un adevărat
rău.Se zice că era tatăl criticii gastronomice şi campionul
în lumea bucătăriei franceze. Ei bine, asta nu mă miră.
Dacă vreţi să ştiţi părerea mea, bucătăria franceză e
jalnică. Atâta geniu, atâtea mijloace, atâtea resurse
pentru un rezultat atât de indigest… Sosuri, umpluturi,
dulciuri, de să-ţi plesnească pipota! E de-un prost-gust…
Iar când rezultatul nu-i indigest, e plin de fiţe cât
cuprinde: mori de foame cu trei ridichi stilizate şi două
scoici Saint-Jacques cu alge în aspic, pe farfurii de
inspiraţie zen şi cu chelneri la fel de voioşi ca nişte ciocli.
Sâmbătă, ne-am dus la un restaurant de-ăsta foarte şic,
Napoleon’s Bar. Era o ieşire în familie, ca să sărbătorim
aniversarea Colombei. Care a ales mâncărurile cu aceeaşi
graţie ca de obicei: chestii pretenţioase cu castane,miel
cu plante aromatice având nume impronunţabile, un sos
sabayon cu lichior Grand Marnier (culmea ororii).
Sabayonul este emblema bucătăriei franceze: o chestie
care se vrea uşoară şi care-l sufocă pe primul creştin
venit. Eu n-am luat nimic ca antreu (vă scutesc de
remarcele Colombei cu privire la anorexia mea de
băşicată), apoi am mâncat, pentru şaizeci şi trei de euro,
fileu de barbun cu curry (şi cubuleţe crocante de dovlecei
şi de morcovi ca garnitură) şi pe urmă, pentru treizeci şi
patru de euro, ce am găsit mai puţin rău pe listă: un
fondant de ciocolată amară.
Vă mărturisesc: la preţurile astea, aş fi preferat un
abonament pe-un an la McDonald’s. Cel puţin e fără
pretenţii în materie de prost-gust. Ca să nu mai vorbesc
de felul în care era amenajată sala şi masa. Când francezii
vor să se demarce de tradiţia „Empire”, cu draperii bordo
şi poleieli cu carul, o dau pe stilul spital. Te aşezi pe
scaune Le Corbusier11 („Le Corbu”, zice mama), mănânci
din văsăraie albă cu forme geometrice gen birocraţie
sovietică, iar la toaletă te ştergi pe mâini cu prosoape din
eponj atât de fine încât nu absorb nimic.
Epura, simplitatea… nu asta înseamnă. „Dar ce-ai fi
vrut să mănânci?” m-a întrebat Colombe cu un aer
exasperat fiindcă n-am reuşit să-mi termin primul
barbun. N-am răspuns. Pentru că nu ştiu. Nu sunt, totuşi,
decât o fetiţă. Dar în revistele manga, personajele par să
mănânce altfel. Pare ceva simplu, rafinat, cumpătat,

11Charles-Edouard Jeanneret-Gris, cunoscut sub pseudonimul Le

Corbusier (1887-1965), arhitect elveţian, naturalizat în Franţa,
considerat părintele arhitecturii moderne (n. Tr.).
delicios. Se mănâncă aşa cum se priveşte un tablou
frumos sau cum se cântă într-un cor frumos. Nu e nici
prea mult, nici prea puţin: cumpătat, în adevăratul sens al
cuvântului. Poate că mă înşel pe de-a-ntregul; dar
bucătăria franceză, mie mi se pare bătrână şi
pretenţioasă, pe când cea japoneză pare… ei bine, nici
tânără, nici bătrână. Eternă şi divină.
În fine, cum ziceam, domnul Arthens e pe moarte. Mă
întreb ce făcea el, dimineaţa, pentru a reintra în rolul lui
de adevărat rău. Poate bea o cafea mică, citind
concurenţa, sau lua un mic dejun american cu cârnăciori
şi sote de cartofi. Ce facem noi dimineaţa? Tata citeşte
ziarul bând cafea, mama bea cafea răsfoind cataloage,
Colombe bea cafea ascultând France Inter, iar eu, eu beau
cacao citind manga. În momentul de faţă citesc un manga
de Taniguchi, un geniu care mă învaţă multe lucruri
despre oameni.
Dar ieri am întrebat-o pe mama dacă aş putea să beau
ceai. Mami bea ceai negru la micul dejun, un ceai aromat
cu bergamotă. Chiar dacă nu găsesc că e mare lucru, pare
totuşi ceva mai simpatic decât cafeaua, care e o băutură
de rău. Dar la restaurant, ieri seară, mama a comandat un
ceai de iasomie şi mi-a dat să gust. Mi s-a părut atât de
bun, atât de „de-al meu”, încât, azi-dimineaţă, am zis că
asta e ce voiam să beau de acum înainte la micul dejun.
Mama s-a uitat la mine cu un aer bizar (aerul ei „somnifer
prost evacuat”), apoi a zis da da drăguţa mea, acum eşti la
vârsta la care se poate.
Ceai şi manga contra cafea şi ziar: eleganţa şi vraja
contra tristei agresivităţi a jocurilor de putere al
adulţilor.

12
 Comedie-fantomă

După plecarea Manuelei, trec la tot felul de

îndeletniciri captivante: gospodărie, tur cu mopul prin
hol, scoaterea pubelelor în stradă, strângerea
prospectelor publicitare, stropirea florilor, pregătirea
raţiei pentru motan (o felie de jambon cu un şorici
hipertrofiat), prepararea mesei mele – paste chinezeşti
reci cu roşii, busuioc şi parmezan citirea ziarului,
retragerea în bârlogul meu pentru a citi un splendid
roman danez, rezolvarea unei crize în hol, deoarece
Lotte, nepoata familiei Arthens, fiica mai mare a lui
Clémence, plânge în faţa gheretei fiindcă bunelul nu vrea
s-o vadă.
La ora 21, am terminat cu toate şi mă simt deodată
bătrână şi foarte deprimată. Moartea nu mă sperie, cu
atât mai puţin cea a lui Pierre Arthens, dar ceea ce-i
insuportabil e aşteptarea, acel gol suspendat de „nu încă”
prin care simţim inutilitatea bătăliilor. Mă aşez în
bucătărie, în tăcere, fără lumină, şi gust
sentimentul amar al absurdităţii. Gândurile mele plutesc
încet în derivă. Pierre Arthens… Despot brutal, însetat de
glorie şi de onoruri, dar străduindu-se totuşi până la
capăt să urmărească prin cuvintele lui o himeră imposibil
de prins, sfâşiat între aspiraţia la Artă şi foamea de
putere… Unde-i adevărul, în fond? Şi unde-i iluzia? în
putere sau în Artă? Oare nu prin forţa unor discursuri
bine învăţate ridicăm în slăvi creaţiile omului, în timp ce
condamnăm pentru crima de vanitate iluzorie setea de
dominaţie care ne frământă pe toți – da, pe toţi, inclusiv
o biată portăreasă în ghereta ei strâmtă care, chiar dacă a
renunţat la puterea vizibilă, în cugetul ei nu nutreşte mai
puţin visuri de putere?
 De fapt, cum se petrece viaţa? Ne străduim vitejeşte, zi
după zi, să jucăm rolul nostru în această comedie-
fantomă. Ca primate ce suntem, esenţialul activităţii
noastre constă în a ne menţine şi întreţine teritoriul în
aşa fel încât să ne protejeze şi să ne desfete în a urca sau
a nu coborî pe scara ierarhică a tribului şi în a ne deda
luxurii în toate felurile care ne sunt cu putinţă – fie şi în
fantasme – atât pentru plăcere, cât şi pentru descendenţa
promisă. De aceea folosim o parte deloc neglijabilă din
energia noastră pentru a intimida sau a seduce, aceste
două strategii asigurând, de unele singure, căutarea
teritorială, ierarhică şi sexuală care animă conatus-ul12
nostru. Dar nimic din toate astea nu ajunge în conştiinţa
noastră. Vorbim despre iubire, despre bine şi rău, despre
filosofie şi civilizaţie şi ne cramponăm de aceste icoane
respectabile precum căpuşa însetată de câinele ei mare şi
cald.
Câteodată, totuşi, viaţa ne apare ca o comedie-fantomă.
Ca smulşi dintr-un vis, ne privim acţionând şi,
înspăimântaţi la constatarea cheltuielii vitale pe care-o
pretinde satisfacerea cerinţelor noastre primitive,
întrebăm cu stupefacţie ce se întâmplă cu Arta. Frenezia
grimaselor şi-a ocheadelor noastre ni se pare deodată
culmea insignifianţei, cuibuşorul nostru molcuţ, rod al
unei îndatorări de douăzeci de ani, o vană cutumă
barbară, iar poziţia noastră pe scara socială, atât de greu
dobândită şi atât de veşnic precară, de o frustă
zădărnicie. Cât despre descendenţa noastră, o
contemplăm cu ochi noi şi oripilaţi fiindcă, fără
veşmintele altruismului, actul reproducerii pare profund
deplasat. Nu rămân decât plăcerile sexuale; dar, târâţi de

12 Forţă vitală (n. Red.).

fluviul mizeriei primare, ele se clatină în consecinţă,
gimnastica fără dragoste neintrând în cadrul lecţiilor
noastre bine învățate.
Eternitatea ne scapă.
În vremurile acestea, când pe altarul naturii noastre
profunde se dau peste cap toate credinţele romantice,
politice, intelectuale, metafizice şi morale pe care ani de
instrucţie şi de educaţie au încercat să le imprime în noi,
societatea, domeniu teritorial traversat de mari valuri
ierarhice, se afundă în neantul Sensului. Nu mai există
bogaţii şi săracii, gânditorii, cercetătorii,decizionarii,
sclavii, blajinii şi răii, creativii şi conştiincioşii,
sindicaliştii şi individualiştii, progresiştii şi conservatorii;
nu mai sunt decât hominieni ale căror strâmbături şi
surâsuri, fâţâieli şi găteli, limbaj şi coduri, înscrise pe
harta genetică a primatei medii, nu înseamnă decât asta:
a-ţi păstra rangul sau a muri.
În vremurile acestea, ai cu disperare nevoie de Artă.
Năzuieşti cu ardoare s-o reînnozi cu iluzia ta spirituală,
doreşti în chip pătimaş ceva care să te salveze de
destinele biologice pentru ca din această lume să nu fie
excluse orice poezie şi orice măreţie.
Atunci bei o ceaşcă de ceai sau te uiţi la un film de Ozu,
ca să te retragi din hora rivalităţilor şi a bătăliilor, care
sunt datinile rezervate speciei noastre dominatoare, şi să
dai acestui teatru patetic însemnul Artei şi al operelor
sale majore.

13
Eternitate

La ora douăzeci şi unu, introduc deci în videoplayer

caseta cu un film al lui Ozu, Surorile Munakata. E al
zecelea meu Ozu pe luna asta. De ce? Fiindcă Ozu este un
geniu care mă salvează de destinele biologice.
Totul a pornit de la faptul că i-am mărturisit într-o zi
lui Angèle, micuţa bibliotecară, că-mi plăceau mult
primele filme ale lui Wim Wenders, iar ea mi-a zis: ah, şi
aţi văzut Tokyo-Ga? Şi după ce ai văzut Tokyo-Ga, 1 care e
un documentar extraordinar consacrat lui Ozu, ai poftă
de bună seamă să-l descoperi pe Ozu. L-am descoperit
prin urmare pe Ozu şi, pentru prima oară în viaţa mea,
Arta cinematografică m-a făcut să râd şi să plâng ca un
adevărat divertisment.
Introduc caseta, sorb dintr-un ceai de iasomie. Din
când în când dau filmul înapoi, graţie acestui rozariu laic
care se numeşte telecomandă.
Şi iată o scenă extraordinară.
Tatăl, jucat de Chishu Ryu, actorul-fetiş al lui Ozu, fir al
Ariadnei în opera sa, om minunat, radiind de căldură şi
modestie, tatăl, deci, care curând va muri, tăifăsuieşte cu
fiica sa, Setsuko, despre plimbarea pe care tocmai au
făcut-o prin Kyoto. Amândoi beau sake.
Tatăl:
Şi acel Templu al Muşchiului! Lumina punea şi mai
mult în valoare covorul de muşchi.
Setsuko:
Şi camelia aceea, deasupra.
Tatăl:
Oh, ai remarcat-o? Ce frumos era! (Pauză.) Existau
lucruri frumoase în vechea Japonie. (Pauză.) Felul în care
se decretează că toate astea nu-s bune de nimic mi se
pare exagerat.
Apoi filmul continuă şi, la sfârşit de tot, e acea scenă,
într-un parc, când Setsuko, vârstnica, discută cu Mariko,
năstruşnica ei soră mai mică.
 Setsuko, cu chipul radios:
Spune-mi, Mariko, de ce munţii din Kyoto sunt violeţi?
Mariko, răsfăţându-se:
Chiar aşa. Ca turta de azuki13.
Setsuko, zâmbitoare:
E o culoare foarte frumoasă.
În film, e vorba de decepţii în dragoste, de căsătorii
aranjate, de relaţiile dintre părinţi şi copii, dintre surori,
de moartea tatălui, de vechea şi noua Japonie, precum şi
de alcool şi de violenţa bărbaţilor.
Dar e vorba mai cu seamă de un lucru care nouă,
occidentalilor, ne scapă şi pe care doar cultura japoneză
îl lămureşte. Oare de ce aceste două scene scurte şi fără
explicaţie, pe care nimic din intrigă nu le motivează,
trezesc o emoţie atât de puternică şi conţin tot filmul
între parantezele lor inefabile?
Şi iată cheia filmului.
Setsuko:
Adevărata noutate este ceea ce nu îmbătrâneşte, în
ciuda timpului.
Camelia de pe muşchiul templului, violetul munţilor
din Kyoto, o ceaşcă de porţelan albastru, această
ecloziune a frumuseţii pure în mijlocul pasiunilor
efemere, oare nu acesta e lucrul la care aspirăm cu toţii?
Şi la care noi, Civilizaţiile Occidentului, nu ştim să
ajungem?
Contemplarea eternităţii în mişcarea însăşi a vieţii.

JURNALUL MIȘCĂRII LUMII NR.3

Prinde-o din urmă, prinde-o odată!

13 Specie de fasole roşie (n. Tr.).

 Când mă gândesc că există oameni care n-au televizor!
Cum se descurcă? Eu, una, aş sta cu orele în faţa lui. Tai
sunetul şi mă uit. Am impresia că văd lucrurile cu raze X.
Dacă elimini sunetul, elimini de fapt ambalajul,
aspectuoasa hârtie de mătase care înveleşte o porcărie
de doi euro. Dacă priviţi în felul acesta reportajele
jurnalului televizat, veţi vedea: imaginile n-au nicio
legătură unele cu altele, singurul lucru care le uneşte e
comentariul, care face ca o succesiune cronologică de
imagini să treacă drept o succesiune reală de fapte.
În fine, ce mai tura-vura, ador televiziunea. Iar în după-
masa asta am văzut o mişcare interesantă a lumii: un
concurs de sărituri în apă. De fapt, mai multe concursuri.
Era o retrospectivă a campionatului mondial la această
disciplină. Erau sărituri individuale cu figuri impuse sau
cu figuri libere, cu sportivi bărbaţi sau femei, dar ceea ce
m-a interesat mai mult erau săriturile în doi. Pe lângă
dibăcia individuală, cu o grămadă de răsuciri, salturi şi
rostogoliri, săritorii trebuie să fie sincroni. Nu doar
aproximativ împreună: perfect împreună, aproape la
miime de secundă.
Cel mai haios e când sportivii au morfologii foarte
diferite: unul scund şi îndesat cu unul înalt şi filiform. Îţi
zici:n-o să meargă, în termeni de fizică, nu pot să
pornească şi să ajungă în acelaşi timp, dar ei izbutesc,
închipuiţi-vă.Concluzia: în univers, totul e compensare.
Când mergi mai încet, te forţezi mai tare. Dar momentul
în care am găsit cu ce să-mi alimentez Jurnalul a fost când
pe trambulină s-au prezentat două tinere chinezoaice.
Două zeiţe longiline cu cozi negre, lucioase şi care
semănau într-atât, încât ai fi zis că sunt gemene, dar
comentatorul a precizat clar că nu erau nici măcar surori.
Deci au apărut pe trambulină şi în momentul acela cred
că toată lumea va fi făcut ca mine: mi-am ţinut răsuflarea.
După câteva elanuri graţioase, au sărit. În primele
microsecunde, totul a fost perfect. Am simţit această
perfecţiune în corpul meu; se pare că-i o chestiune
de„neuroni-oglindă”: când privim o persoană efectuând o
acţiune, aceiaşi neuroni pe care ea îi activează ca s-o
efectueze se activează în capul nostru, fără să facem
nimic. Un plonjon acrobatic fără să te mişti de pe canapea
şi mâncând chipsuri: de-asta ne place să privim sportul la
televizor.
Pe scurt, cele două graţii sar şi, la început de tot, e
extaz. Pe urmă, oroare! Ai deodată impresia că între ele e
un foarte, foarte uşor decalaj. Scrutezi ecranul, cu
stomacul strâns: fără îndoială, există un decalaj. Ştiu că
pare o prostie să povestesc asta aşa, când saltul sigur nu
durează mai mult de trei secunde cu totul, dar, tocmai
pentru că nu durează decât trei secunde, îi priveşti toate
fazele de parcă ar dura un secol. Şi iată că-i evident, nu
poţi să te faci că nu vezi: sunt decalate! Una va intra în
apă înaintea celeilalte! E oribil!
M-am pomenit zbierând la televizor: prinde-o din
urmă, prinde-o odată! Am simţit o furie incredibilă pe cea
care tândălise. M-am înfundat în canapea, dezgustată. Păi,
ce? Asta-i mişcarea lumii? Un decalaj infim care vine să
strice definitiv posibilitatea perfecţiunii? Am petrecut cel
puţin o jumătate de oră într-o dispoziţie groaznică. Apoi,
brusc, m-am întrebat: dar de ce voiam atât de mult s-o
ajungă din urmă? Ce e atât de dureros în faptul că
mişcarea nu era sincronă? Nu-i prea greu de ghicit: toate
acele lucruri care trec, pe care le ratăm cu o iotă şi care
rămân veşnic pierdute… Toate acele cuvinte pe care ar fi
trebuit să le spunem, acele gesturi pe care ar fi trebuit să
le facem, acele kairos-uri fulgerătoare care s-au ivit într-o
zi, pe care n-am putut să le prindem şi care s-au cufundat
pentru totdeauna în neant… Eşecul cu o fracţiune
infimă… Dar mi-a venit mai ales o altă idee, din cauza
„neuronilor-oglindă”. O idee tulburătoare, de altfel, şi
neîndoios vag proustiană (ceea ce mă enervează). Şi dacă
literatura va fi fiind un televizor la care ne uităm pentru a
ne activa neuronii-oglindă şi a ne oferi cu minime
cheltuieli fiorii acţiunii? Şi dacă, mai rău chiar, literatura
va fi fiind un televizor care ne arată tot ce ratăm?
Salutare, mişcare a lumii! Ar fi putut fi perfecţiunea,
dar e un dezastru. Ar trebui să se trăiască totul cu
adevărat, dar e întotdeauna o plăcere prin procură.
Atunci, vă întreb: de ce să rămâi în această lume?

14
Atunci, vechea Japonie

A doua zi dimineaţă, Chabrot sună la gheretă. Pare să-

şi fi revenit, glasul nu-i tremură, nasul îi e uscat, bronzat.
Dar ai zice că-i o fantomă.
— Pierre a murit, îmi spune el cu o voce metalică.
— Sunt dezolată, zic.
Şi chiar sunt, pentru el, fiindcă dacă Pierre Arthens nu
mai suferă, Chabrot va trebui să înveţe să trăiască fiind ca
şi mort.
— Vor veni cei de la pompe funebre, adaugă Chabrot
pe tonul său spectral. V-aş fi foarte recunoscător dacă aţi
binevoi să-i conduceţi până la apartament.
— Desigur.
— O să mă întorc peste două ore, ca să mă ocup de
Anna.
Mă priveşte o clipă în tăcere.
— Mulţumesc, zice – a doua oară în douăzeci de ani.
 Sunt tentată să răspund conform tradiţiilor ancestrale
ale portăreselor, dar, nu ştiu de ce, cuvintele nu reuşesc
să iasă. Poate că e pentru că Chabrot nu va mai veni
niciodată pe-aici, pentru că în faţa morţii fortăreţele
cedează, pentru că mă gândesc la Lucien, pentru că
decenţa, în sfârşit, interzice o mefienţă care ar aduce
ofensă defuncţilor.
Aşa că nu spun:
— N-aveţi pentru ce.
Ci:
— Ştiţi… toate vin la timpul lor.
Poate să sune ca un proverb popular, deşi astea sunt şi
cuvintele pe care mareşalul Kutuzov, în Război şi pace, i
le adresează prinţului Andrei. Mi s-au adus destule
reproşuri şi pentru război, şi pentru pace… Dar toate au
venit la timpul lor… Toate vin la timpul lor pentru cine ştie
să aştepte…
Aş da oricât s-o pot citi în original. Ceea ce mi-a plăcut
întotdeauna în pasajul ăsta este cezura, balansul
războiului şi al păcii, acest flux şi reflux în evocare, aşa
cum mareea duce şi readuce pe plajă fructele oceanului.
Să fie un capriciu al traducătorului, înfrumuseţând un stil
rusesc foarte cuminte – mi s-au adus destule reproşuri
pentru război şi pentru, pace – şi trimiţând, în această
fluiditate a frazei pe care n-o întrerupe nicio virgulă,
elucubraţiile mele maritime la capitolul extravaganţelor
fără temei? Sau să fie esenţa însăşi a acestui text superb
care, încă şi astăzi, îmi stoarce lacrimi de bucurie?
Chabrot dă din cap, încet, apoi pleacă.
Restul dimineţii se petrece în posomoreală. N-am nicio
simpatie postumă pentru Arthens, dar lâncezesc ca o
fiinţă îndurerată, fără a izbuti nici măcar să citesc.
Paranteza fericită deschisă în brutalitatea lumii de
camelia de pe muşchiul templului s-a închis fără speranţă
şi tristeţea tuturor acestor căderi roade inima mea
amară.
Atunci, intervine vechea Japonie. Dintr-unul din
apartamente coboară o melodie, limpede şi voios
distinctă. Cineva cântă la pian o piesă clasică. Ah, dulce
clipă neprevăzută sfâşiind vălul melancoliei… într-o
fracţiune de eternitate, totul se schimbă şi se
transfigurează. O frântură de muzică scăpată dintr-o
încăpere necunoscută, un pic de perfecţiune în curgerea
lucrurilor omeneşti – înclin uşor capul, mă gândesc la
camelia de pe muşchiul templului, la o ceaşcă de ceai, în
vreme ce vântul, afară, mângâie frunzişurile, viaţa care se
scurge încremeneşte într-un giuvaier fără viitor şi fără
proiecte, destinul oamenilor, salvat de palida înşiruire a
zilelor, se învăluie în sfârşit în lumină şi, depăşind timpul,
încălzeşte inima mea liniştită.

15
Datoria celor bogaţi

Civilizaţia este violenţa stăpânită, victoria mereu

nedesăvârşită asupra agresivităţii primatei. Căci primate
am fost, primate rămânem, indiferent de ce camelie pe
muşchi am învăţa să ne bucurăm. În asta constă toată
funcţia educaţiei. Ce înseamnă a educa?Înseamnă a
propune neîncetat camelii pe muşchi ca derivative la
pulsiunea speciei, deoarece ea nu conteneşte niciodată şi
ameninţă în permanenţă firavul echilibru al
supravieţuirii.
Sunt ca o camelie pe muşchi. Nimic altceva, dacă ne
gândim bine, n-ar putea să explice recluziunea mea în
această gheretă posomorâtă. Convinsă încă de la
începutul existenţei mele de zădărnicia ei, aş fi putut să
aleg revolta şi, luând cerul drept martor la nedreptatea
ursitei mele, să recurg la resursele de violenţă pe care
condiţia noastră le tăinuieşte. Dar şcoala a făcut din mine
o fiinţă pe care deşertăciunea destinului său nu a condus-
o decât la renunţare şi la claustrare.Miracolul celei de-a
doua naşteri pregătise în mine terenul controlului
pulsional: de vreme ce şcoala mă făcuse să mă nasc, îi
datoram credinţă şi m-am conformat aşadar intenţiilor
educatorilor mei, devenind cu docilitate o fiinţă civilizată.
De fapt, când victoria asupra agresivităţii primatei pune
stăpânire pe armele prodigioase care sunt cărţile şi
cuvintele, lucrul acesta este uşor şi astfel am devenit o
persoană educată extrăgând din semnele scrise forţa de a
rezista propriei sale naturi.
De aceea am fost foarte surprinsă de reacţia mea când,
după ce Antoine Pallières a sunat în mod imperios de trei
ori la gheretă şi, fără a mă saluta, s-a apucat să-mi
relateze cu o limbuţie vindicativă dispariţia trotinetei
sale cromate, i-am trântit uşa în nas, fiind cât pe ce ca în
această acţiune să amputez coada cotoiului meu, care se
strecura pe acolo.
Nu chiar atât de camelie pe muşchi, mi-am spus.
Şi, cum trebuia să-i permit lui Léon să se înapoieze la
domiciliu, am deschis uşa imediat după ce am trântit-o.
— Scuze, am zis, e curent.
Antoine Pallières m-a privit cu aerul cuiva care se
întreabă dacă a văzut într-adevăr ce-a văzut. Însă cum e
antrenat să considere că nu se întâmplă decât ce trebuie
să se întâmple, după cum bogătaşii se conving că viaţa lor
urmează un făgaş celest pe care puterea banilor îl
trasează în mod natural pentru ei, a luat hotărârea să mă
creadă. Facultatea pe care-o avem de a ne manipula pe
noi înşine ca nu cumva să se clatine soclul credinţelor
noastre este un fenomen fascinant.
— Da, sigur, a zis el, oricum, venisem mai ales ca să vă
dau asta din partea mamei.
Şi mi-a întins un plic alb.
— Mersi, am spus şi i-am trântit a doua oară uşa în nas.
Şi iată-mă în bucătărie, cu plicul în mână.
— Da’ ce-i cu mine în dimineaţa asta? îl întreb pe Léon.
Moartea lui Pierre Arthens îmi ofileşte cameliile.
Deschid plicul şi citesc această mică notă scrisă pe
dosul unei cărţi de vizită atât de lucioase, încât cerneala,
învingătoare a unor sugative consternate, s-a îmbăloşat
uşor sub fiecare literă.
Doamnă Michel,
Aţi putea, să luaţi în primire pachetele
de la curăţătorie în după-masa aceasta?
Voi trece să le iau de la ghereta
dumneavoastră diseară.
Cu mulţumind anticipate,
Semnătură mâzgălită

Nu mă aşteptam la asemenea perfidie în atac. De

emoţie, mă prăbuşesc pe scaunul cel mai apropiat. Mă
întreb, de altfel, dacă nu sunt puţin sărită de pe fix. Aveţi
şi voi aceeaşi impresie, când vi se întâmplă una ca asta?
Uite:
Pisica doarme.
Citirea acestei scurte propoziţii anodine n-a trezit în
voi niciun sentiment de durere, nicio fulgerare de
suferinţă? Pe bună dreptate.
Acum:
Pisica, doarme.
Repet, ca să nu rămână niciun echivoc:
 Pisica virgulă doarme.
Pisica, doarme.
Aţi putea, să luaţi în primire.
Pe de o parte, avem această extraordinară folosire a
virgulei care, permiţându-şi cam multe cu limba fiindcă
de obicei ea nu se pune înaintea unei conjuncţii
coordonatoare, îi pune în valoare forma:
Mi s-au adus destule reproşuri şi pentru război, şi pentru
pace…
Iar de cealaltă, avem îmbăloşelile pe carton glasat ale
Sabinei Pallières, înjunghiind fraza cu o virgulă devenită
pumnal.
Aţi putea, să luaţi în primire pachetele de la
curăţătorie?
Dacă Sabine Pallières ar fi fost o portugheză de treabă,
născută sub un smochin din Faro, o portăreasă proaspăt
emigrată din Puteaux14 sau o retardată mintal tolerată de
familia ei milostivă, aş fi putut ierta cu dragă inimă
această nonşalanţă vinovată. Dar Sabine Pallières este o
bogătaşă. Sabine Pallières este soţia unui mare grangur
din industria de armament, Sabine Pallières este mama
unui cretin în hanorac verde-închis care, după cele două
clase pregătitoare pentru Normală şi după Sciences-Po15,
se va duce probabil să difuzeze mediocritatea măruntelor
sale cugetări într-un cabinet ministerial de dreapta.
Sabine Pallières este, pe deasupra, fiica unei scorpii în
mantou de blană, care face parte din comitetul de lectură
al unei foarte mari edituri şi este atât de încărcată cu
bijuterii, încât uneori mă aştept s-o văd năruindu-se.

14Oraş de la periferia de vest a Parisului (n. Tr.).

15 Numele sub care e cunoscut Institutul de Studii Politice din Paris (n.
Tr.).
 Pentru toate aceste motive, Sabine Pallières este de
neiertat. Favorurile sorţii au un preţ. Pentru cine
beneficiază de îngăduinţele vieţii, obligaţia rigorii în
preţuirea frumuseţii nu este negociabilă. Limba, această
bogăţie a omului, şi uzanţele sale, această creaţie a
comunităţii sociale, sunt opere sacre. Că ele evoluează cu
timpul, se transformă, se uită şi renasc în vreme ce,
câteodată, încălcarea lor devine sursa unei şi mai mari
rodnicii, nu schimbă nimic din faptul că pentru a-ţi lua
faţă de ele acest drept al jocului şi-al schimbării, trebuie
ca în prealabil să le fi declarat supunere deplină. Aleşii
societăţii, cei pe care destinul îi exceptează de la aceste
servitudini care sunt soarta omului sărac, au prin urmare
această dublă misiune de a adora şi de a respecta
splendoarea limbii. În sfârşit, ca o Sabine Pallières să
abuzeze de punctuaţie este o blasfemie cu atât mai gravă,
cu cât, în acelaşi timp, poeţi minunaţi născuţi în rulote
mizerabile sau în mahalale au pentru ea acea sfântă
veneraţie datorată Frumuseţii.
Cei bogaţi au datoria să respecte Frumosul. Dacă nu,
merită să moară.
Exact la acest punct al reflecţiilor mele indignate
cineva sună la gheretă.

Cugetare profundă nr. 7

A construi
Trăieşti
Mori
Acestea sunt
Consecinţe

Cu cât trece timpul, cu atât mai hotărâtă sunt să dau

foc casei. Ca să nu mai vorbesc de sinucidere. Daţi-vă
seama: m-am ales cu o săpuneală de la tata pentru că l-
am contrazis pe unul din invitaţii săi care spunea un
lucru neadevărat. De fapt, era tatăl lui Tibère. Tibère e
prietenul soră-mii. Urmează Normala Superioară ca şi ea,
dar la mate. Când mă gândesc că asta se numeşte elita…
Singura diferenţă pe care o văd între Colombe, Tibère,
amicii lor şi o gaşcă de tineri „din popor” este că soră-
mea şi tovarăşii ei sunt mai proşti. Beau, fumează, au un
limbaj de cartier şi schimbă între ei replici de genul:
„Hollande l-a spart pe Fabius cu referendumul lui, aţi
văzut, un adevărat killer, tipu’” (veridic) sau: „Toţi ceceii
(conducătorii de cercetare) numiţi de doi ani încoa’ sunt
fascişti de bază, dreapta te-ncuie, nu e recomandabil s-o
dai în bară cu şefu’ de teză” (proaspătă, de ieri). Cu un
nivel mai jos, e cam aşa: „De fapt, blonda căreia-i trage
clopotele J.—B. E o anglistă, o blondă, deh” (idem), iar cu
un nivel mai sus: „Conferinţa lui Marian a fost de comă
când a zis că existenţa nu-i atributul primordial al lui
Dumnezeu” (idem, chiar după închiderea dosarului
„blondă anglistă”). Ce-aţi vrea să cred? Cireaşa de pe tort,
iat-o (aproape cuvânt cu cuvânt): „Nu fiindcă eşti ateu nu
eşti capabil să vezi puterea ontologiei metafizice. Păi, da,
ceea ce contează e puterea conceptuală, nu adevărul. Şi
Marian, al dracu’ de popă, dă asigurări, secătura, asta
linişteşte.”
Perlele albe
Pe mânecile mele căzute când cu inima încă plină
Ne-a despărţit
Le iau cu mine
Ca o amintire a ta.
(Kokinshu)

Mi-am vârât în urechi dopurile din spumă

poliuretanică ale mamei şi am citit hokku-uri din
Antologia poeziei japoneze clasice a tatei, ca să nu mai aud
conversaţia lor de degeneraţi. Pe urmă, Colombe şi
Tibère au rămas singuri şi au făcut zgomote scârboase
ştiind foarte bine că le auzeam. Culmea năpastei, Tibère a
rămas la cină fiindcă mama îi invitase părinţii. Tatăl lui
Tibère e producător de cinema, maică-sa are o galerie de
artă pe cheiul Senei. Colombe e complet moartă după
părinţii lui Tibère, merge cu ei în weekendul viitor la
Veneţia, călătorie sprâncenată,o să am linişte timp de trei
zile.
Deci, la cină, tatăl lui Tibère a spus: „Cum, nu
cunoaşteţi go-ul, acest fantastic joc japonez? în momentul
de faţă produc o ecranizare a romanului lui Sa Shan,
Jucătoarea de go, e un joc fa-bu-los, echivalentul japonez
al şahului, lată încă o invenţie pe care o datorăm
japonezilor, e fa-bu-los, vă asigur!” Şi s-a apucat să
explice regulile go-ului. Spunea vrute şi nevrute. Unu la
mână, chinezii sunt cei care-au inventat go-ul. Ştiu fiindcă
am citit manga-ul cult despre go. Se intitulează Hikaru No
Go. Doi la mână, nu este un echivalent japonez al şahului.
În afara faptului că se joacă pe-o tablă şi că adversarii se
înfruntă cu piese albe şi negre, e la fel de diferit ca un
câine de o pisică. La şah, trebuie să omori pentru a
câştiga. La go, trebuie să construieşti pentru a trăi. Şi trei
la mână, unele dintre regulile enunţate de domnul-sunt-
tatăl-unui-tâmpit erau false. Scopul jocului nu-i de a-l
devora pe celălalt, ci de a construi un teritoriu mai mare.
Regula de capturare a pieselor prevede că te poţi
„sinucide” cu scopul de a captura piese adverse, şi nu că e
strict interzis să te plasezi acolo unde eşti în mod
automat capturat. Etc.
Aşa că atunci când domnul-am-adus-pe-lume-o-
pustulă a zis: „Sistemul de clasare a jucătorilor începe de
la 1 kyu şi urcă până la 30 kyu, după care se trece la dani:
primul dan, apoi al doilea şi aşa mai departe”, n-am putut
să mă abţin şi am spus: „Nu, ordinea-i inversă: se începe
de la 30 kyu şi apoi se urcă până la 1.”
Însă domnul-mă-scuzaţi-nu-ştiam-ce-fac s-a
încăpăţânat, cu un aer arţăgos: „Nu, dragă domnişoară,
sunt sigur că am dreptate.” Am făcut „nu” din cap în timp
ce tata – se uita la mine încruntându-se. Ce-i mai rău e că
am fost salvată de Tibère. „Ba da, tată, are dreptate,
primul kyu este cel mai tare.” Tibère e un matemaniac,
joacă şah şi go. Detest gândul ăsta. Lucrurile frumoase ar
trebui să aparţină oamenilor frumoşi. În orice caz, chestia
e că tatăl lui Tibère se înşela şi că, după cină, tata mi-a
spus cu mânie: „Dacă nu ştii să deschizi gura decât ca să
ne ridiculizezi musafirii, abţine-te.” Ce-ar fi trebuit să fac?
Să deschid gura precum Colombe ca să zic: „Programul
Teatrului Amandiers mă lasă perplexă”, când n-ar fi în
stare să citeze un vers din Racine, ca să nu mai vorbesc
de a-i vedea frumuseţea? Să deschid gura ca să spun, ca
mama: „Se pare că Bienala de anul trecut a dezamăgit
foarte tare”, când ar fi capabilă să se omoare pentru
plantele ei, lăsând pradă flăcărilor orice Vermeer? Să
deschid gura ca să spun, ca tata: „Excepţia culturală
franceză este un paradox subtil”, adică aproape cuvânt cu
cuvânt ce a spus la cele şaisprezece cine precedente? Să
deschid gura ca mama lui Tibère, ca să zic: „în ziua de azi,
în Paris, nu mai găseşti aproape deloc brânzari buni”,
fără tăgadă, de data asta, având în vedere natura ei
profundă de comerciantă din Auvergne?
Când mă gândesc la go:.. Un joc al cărui scop este să
construieşti teritoriu e prin forţa lucrurilor frumos. Pot
exista şi faze de luptă, dar ele nu sunt decât mijloace în
slujba scopului, acela de a-ţi ţine în viaţă teritoriile. Una
dintre cele mai frumoase reuşite ale jocului de go este de
a dovedi că, pentru a câştiga, trebuie să trăieşti, dar să-l
laşi şi pe celălalt să trăiască. Cel care e prea lacom pierde
partida: este un joc subtil de echilibru, în care trebuie să
obţii avantajul fără a-l zdrobi pe celălalt. Până la urmă,
viaţa şi moartea nu sunt aici decât consecinţa unei
construcţii bine sau prost ridicate. E ceea ce spune unul
dintre personajele lui Taniguchi: trăieşti, mori, acestea
sunt consecinţe. E un proverb de go şi un proverb de
viaţă.
A trăi, a muri: acestea nu-s decât consecinţe a ceea ce-
ai construit. Lucrul care contează este să construieşti
bine. Aşa că, iată, mi-am fixat un nou imperativ. Voi
înceta să mai demolez, să deconstruiesc, voi începe să
construiesc. Chiar şi referitor la Colombe, o să fac ceva
pozitiv. Ceea ce contează este ce faci în momentul când
mori şi, la anul, pe 16 iunie, vreau să mor construind.

16
Spleenul Constituţiei

Acel cineva care a sunat se dovedeşte a fi

încântătoarea Olympe Saint-Nice, fiica diplomatului de la
etajul al doilea. O plac foarte mult pe Olympe Saint-Nice.
Găsesc că-ţi trebuie o forţă de caracter considerabilă
pentru a supravieţui unui prenume atât de ridicol16, mai
ales când ştii că e destinat să stârnească râsete. „Ia zi,
Olympe, pot să urc pe muntele tău?” de-a lungul unei
întregi adolescenţe ce pare interminabilă, în plus, după

16în limba franceză, numele Olympe (Olimpia) este omonim cu numele

Olimpului din mitologia greacă (n. Tr.).
toate aparenţele Olympe Saint-Nice nu doreşte să devină
ceea ce naşterea ei îi oferă. Nu aspiră nici la căsătoria
chivernisită, nici la culoarele puterii, nici la diplomaţie,
cu atât mai puţin la statutul de vedetă. Olympe Saint-Nice
vrea să devină medic veterinar.
— În provincii! mi-a mărturisit într-o zi în care
tăifăsuiam despre pisici în faţa ştergătorului meu de
picioare. La Paris nu-s decât animale mici. Eu vreau şi
vaci, şi porci.
Olympe nu face nicio mie de fandoseli, ca unele
locatare ale imobilului, pentru a da de înţeles că vorbeşte
cu portăreasa fiindcă e bine-crescută-de-stânga-fără-
prejudecăţi. Olympe vorbeşte cu mine pentru că am o
pisică, ceea ce ne integrează pe amândouă într-o
comunitate de interes, şi apreciez la adevăratul ei preţ
această aptitudine de a nu se sinchisi de barierele pe care
societatea le pune necontenit pe drumurile noastre
rizibile.
— Trebuie să vă povestesc ce i s-a întâmplat
Constituţiei, îmi spune ea când îi deschid uşa.
— Păi, zic, atunci intraţi, dacă aveţi timp cinci minute.
Nu numai că are timp cinci minute, dar e atât de fericită
să găsească pe cineva cu care să vorbească despre pisici
şi despre micile necazuri ale pisicilor, încât rămâne o oră,
timp în care bea cinci ceşti de ceai una după alta.
Da, chiar o plac foarte mult pe Olympe Saint-Nice.
Constituţia e o pisicuţă încântătoare cu blană caramel,
un botişor de un trandafiriu delicat, mustăţi albe şi
perniţe liliachii, care aparţine familiei Josse şi, ca toate
creaturile îmblănite din imobil, este prezentată spre
examinare lui Olympe la cea mai mică indispoziţie. Or,
această făptură inutilă, dar pasionantă, în vârstă de trei
ani, a mieunat de curând toată noaptea, distrugând
somnul proprietarilor ei.
— De ce? întreb la momentul oportun, fiindcă suntem
absorbite de complicitatea unei poveşti în care fiecare
vrea să-şi joace rolul la perfecţie.
— O cistită! zice Olympe. O cistită!
Olympe nu are decât nouăsprezece ani şi aşteaptă cu o
nerăbdare nebună să între la Şcoala Veterinară, între
timp, se speteşte muncind şi se mâhneşte, bucurându-se
totodată, de năpastele care lovesc fauna imobilului,
singura pe care poate să experimenteze. De aceea îmi
anunţă diagnosticul de cistită al Constituţiei, ca şi când ar
fi vorba de un filon diamantifer.
— O cistită! exclam eu cu entuziasm.
— Da, o cistită, spune ea dintr-o suflare, cu ochi
strălucitori. Biata fetiţă, făcea pipi peste tot şi – inspiră
adânc înainte de a ajunge la partea cea mai frumoasă –
urinele ei erau uşor hemoragice!
Doamne, ce minunat! Dac-ar fi zis că era sânge în pipiul
ei, treaba ar fi fost repede lămurită. Dar Olympe,
îmbrăcând cu emoţie veşmintele doctorului de pisici, şi-a
asumat şi terminologia. Îmi face întotdeauna o mare
plăcere să aud vorbindu-se astfel. „Urinele ei erau uşor
hemoragice” este o frază ce mă recrează, care sună bine
în ureche şi evocă o lume singulară, ce mă face să iau o
pauză de literatură. Din acelaşi motiv îmi place să citesc
prospectele de la medicamente, pentru destinderea
născută din această precizie a termenului tehnic ce dă
iluzia rigorii, fiorul simplităţii şi convoacă o dimensiune
spaţio-temporală din care sunt absente efortul spre
frumos, suferinţa creatoare şi aspiraţia fără sfârşit şi fără
speranţă la orizonturi sublime.
— Există două etiologii posibile pentru cistite, reia
Olympe. Fie un germen infecţios, fie o disfuncţie renală.
Mai întâi i-am palpat vezica, pentru a verifica dacă nu
face glob.
— Glob? mă mir eu.
— Când există o disfuncţie renală şi pisica nu mai
poate să urineze, vezica ei se umple şi formează un fel de
„glob vezical” care se poate simţi când i se palpează
abdomenul, explică Olympe. Dar nu era cazul. Şi nu părea
s-o doară când o palpam. Doar că făcea în continuare pipi
peste tot.
Pentru o clipă mă gândesc la livingul lui Solange Josse
transformat în ladă pentru pisici uriaşă cu tendinţă
ketchup. Dar pentru Olympe, astea nu-s decât pagube
colaterale.
— Aşa că Solange i-a dus urina la analiză.
Însă Constituţia n-are nimic. Niciun calcul renal, niciun
germen insidios pitit în vezica ei cât o arahidă, niciun
agent bacteriologic infiltrat. Cu toate acestea, în ciuda
antiinflamatoarelor, a antispasmodicelor şi-a
antibioticelor, Constituţia se încăpăţânează.
— Dar ce are, atunci? întreb.
— N-o să mă credeţi, zice Olympe. Are o cistită
idiopatică interstiţială.
— Dumnezeule, dar ce-nseamnă asta? zic eu, complet
ademenită.
— Ei bine, cum s-ar zice… Constituţia e o mare isterică,
răspunde Olympe ghiduşă. „Interstiţială” înseamnă
„referitor la inflamarea peretelui vezical”, iar „idiopatică”,
„fără cauză medicală desemnată”. Pe scurt, când se
stresează, are cistite inflamatorii. Exact ca la femeie.
— Dar din ce motiv se stresează? mă întreb cu voce
tare, căci, dacă ea, Constituţia, al cărei trai de mare
trândavă decorativă nu este tulburat decât de
experimente veterinare binevoitoare care constau în a i
se palpa vezica, are motive să se streseze, atunci restul
reprezentanţilor regnului animal ar trebui să cadă pradă
unui atac de panică.
— Veterinara a zis: doar pisica ştie.
Şi Olympe face o mică strâmbătură contrariată.
— Nu de mult, Paul (Josse) i-a spus că era gravidă. Nu
se ştie. Poate fi orice.
— Şi cum se tratează asta?
— Ca la oameni, râde Olympe. Cu Prozac.
— Serios? zic.
— Serios, răspunde ea.
V-am spus eu. Dobitoace suntem, dobitoace o să
rămânem. Faptul că o pisică de îmbuibaţi suferă de
aceleaşi belele care năpăstuiesc femeile civilizate nu
trebuie nicidecum să provoace proteste contra
maltratării felinelor sau a contaminării de către om a
unei nevinovate rase domestice, ci să indice, dimpotrivă,
profunda solidaritate ce leagă destinele animale. Cu
aceleaşi pofte trăim, de aceleaşi năpaste suferim.
— În orice caz, îmi zice Olympe, asta mă va face să
reflectez când voi trata animale pe care nu le cunosc.
Se ridică şi îşi ia la revedere amabilă.
— Ei, mulţumesc, doamnă Michel, doar cu
dumneavoastră pot să vorbesc despre toate astea.
— Dar n-ai pentru ce, Olympe, îi zic, mi-a făcut plăcere.
Şi mă pregătesc să închid uşa, când ea îmi spune:
— A, ştiţi, Anna Arthens o să vândă apartamentul. Sper
ca noii locatari să aibă şi ei pisici.

17
Un dos de potârniche

Anna Arthens vinde!

 — Anna Arthens vinde! îi spun lui Léon.
— Asta-i bună! îmi răspunde el – sau cel puţin aşa am
impresia.
Trăiesc aici de douăzeci şi şapte de ani şi niciodată un
apartament n-a schimbat familia. Bătrâna doamnă
Meurisse a lăsat locul tinerei doamne Meurisse, şi tot
aşa, cu prea puţine deosebiri, în cazul familiilor Badoise,
Josse şi Rosen. Familia Arthens a sosit odată cu noi; într-
un fel, am îmbătrânit împreună. Cât despre De Broglie, ei
erau aici de foarte mult timp şi sunt încă la locul lor. Nu
ştiu care e vârsta domnului consilier, dar, tânăr, părea
deja bătrân, ceea ce dă iluzia că, deşi foarte bătrân, pare
încă tânăr.
Anna Arthens este deci prima care, sub portăria mea,
vinde un bun ce va intra pe alte mâini şi pe un alt nume.
În mod ciudat, această perspectivă mă sperie. Sunt deci
atât de obişnuită cu acest veşnic reînceput al identicului,
încât perspectiva unei schimbări încă ipotetice,
cufundându-mă în fluviul timpului, îmi reaminteşte
curgerea lui? Trăim fiecare zi ca şi cum ea ar trebui să
renască mâine şi stătu quo-ul tacit al numărului 7 de pe
rue de Grenelle, reînnoind dimineaţă de dimineaţă
evidenţa perenităţii, îmi apare deodată ca un ostrov
hărţuit de furtuni.
Puternic zdruncinată, pun mâna pe sacoşa cu rotile şi,
abandonându-l pe Léon care sforăie uşor, pornesc cu paşi
şovăielnici spre piaţă. La colţul dintre rue de Grenelle şi
rue du Bac, locatar imperturbabil al cartoanelor lui uzate,
Gégène mă priveşte apropiindu-mă aşa cum îşi priveşte
păianjenul prada.
— Ei, tanti Michel, iar ţi-ai pierdut cotoiul? îmi strigă şi
se hlizeşte.
Iată măcar un lucru care nu se schimbă. Gégène e un
vagabond care, de ani întregi, îşi petrece iama aici, pe
cartoanele lui rufoase, într-o veche redingotă care
miroase a negustor rus de la sfârşitul secolului şi care, ca
şi cel ce o poartă, a traversat în chip uimitor epocile.
— Ar trebui să te duci la cămin, îi zic ca de obicei, o să
fie frig la noapte.
— Ha-ha, schelălăie el, la cămin, aş vrea să te văd pe
matale acolo. E mai bine aici.
Îmi văd mai departe de drum, apoi, cuprinsă de
remuşcări, mă întorc spre el.
— Voiam să-ţi spun… Domnul Arthens a murit azi-
noapte.
— Criticul? mă întreabă Gégène, cu ochi dintr-odată
vioi, înălţând botul ca un câine de vânătoare care
adulmecă un dos de potârniche.
— Da, da, criticul. L-a lăsat brusc inima.
— Ei drăcie, ei drăcie, repetă Gégène, în mod vădit
emoţionat.
— Îl cunoşteai? întreb ca să spun ceva.
— Ei drăcie, ei drăcie, reiterează vagabondul, mereu
trebuie să dispară mai întâi cei mai buni!
— A avut o viaţă frumoasă, mă hazardez eu să spun,
surprinsă de întorsătura pe care o iau lucrurile.
— Tanti Michel, îmi răspunde Gégène, tipi dintr-ăştia
nu se mai fabrică în ziua de azi. Ei drăcie, reia el, o să-mi
lipsească, fir-ar să fie.
— Îţi dădea ceva, poate nişte bani de Crăciun?
Gégène mă priveşte, îşi trage nasul, scuipă la picioarele
lui.
– Nimic, în zece ani niciun bănuţ, ce credeai? Ah,nimic
de zis, afurisit caracter. Nu se mai fabrică dintr-ăştia în
ziua de azi, nu se mai fabrică, nu.
Acest mic schimb de cuvinte mă tulbură şi, în timp ce
măsor în lung şi în lat aleile pieţei, Gégène îmi ocupă în
întregime gândurile. Nu i-am creditat niciodată pe săraci
cu nobleţe sufletească sub pretextul că sunt săraci şi în
cunoştinţă de cauză cu privire la nedreptăţile vieţii. Dar îi
credeam cel puţin uniţi în ura faţă de marii proprietari.
Gégène îmi deschide ochii şi mă învaţă că dacă există
într-adevăr un lucru pe care săracii îl detestă, acela îl
reprezintă ceilalţi săraci.
În fond, nu e absurd.
Parcurg distrată aleile, ajung la sectorul brânzeturi,
cumpăr parmezan feliat şi o bucată frumoasă de brânză
de Soumaintrain.

18
Riabinin

Când sunt angoasată, mă retrag în refugiu. Nu-i nevoie

să călătoresc; cufundarea în sferele memoriei mele
literare e de-ajuns. Căci ce distragere mai nobilă există,
nu-i aşa, ce tovărăşie mai captivantă, ce transă mai
delicioasă decât cea a literaturii?
Iată-mă deci dintr-odată în faţa unei tarabe cu măsline,
gândindu-mă la Riabinin. De ce Riabinin? Pentru că
Gégène poartă o redingotă desuetă, cu pulpane lungi
ornamentate cu nasturi la spate, care m-a dus cu gândul
la cea a lui Riabinin. În Anna Karenina, Riabinin, un
negustor de lemne purtând redingotă, vine la Levin,
aristocratul de la ţară, pentru a încheia o vânzare cu
Stepan Oblonski, aristocratul moscovit. Negustorul jură
pe toţi sfinţii că Oblonski câştigă din afacere în timp ce
Levin îl acuză că-i jefuieşte prietenul de o pădure care
valorează de trei ori mai mult. Scena e precedată de un
dialog în care Levin îl întreabă pe Oblonski dacă şi-a
numărat copacii din pădure.
— Cum să număr copacii? exclamă acesta. Ar fi ca şi
când aş număra nisipul mării.
— Fii sigur că Riabinin i-a numărat, vine replica lui
Levin.
Îndrăgesc în mod deosebit scena aceasta, mai întâi
fiindcă se desfăşoară la Pokrovskoie, în peisajul rural rus.
Ah, peisajul rural rus… El are acel farmec atât de aparte
al ţinuturilor sălbatice şi totuşi unite cu omul prin
solidaritatea ţărânei din care suntem plămădiţi cu toţii…
Cea mai frumoasă scenă din Anna Karenina se petrece la
Pokrovskoie. Levin, posomorât şi melancolic, încearcă s-o
uite pe Kitty. E primăvară şi se duce să cosească
împreună cu ţăranii săi. Munca i se pare la început prea
grea. Curând, va fi recunoscător când bătrânul mujic care
conduce şirul cosaşilor anunţă un răgaz de odihnă. Apoi
cositul se reia. Din nou, Levin aproape că se prăbuşeşte
de oboseală, dar, încă o dată, bătrânul lasă jos coasa.
Odihnă. Şi iarăşi şirul se pune în mişcare, patruzeci de
omeni culcând la pământ brazdele şi înaintând spre râu
în timp ce soarele urcă. E din ce în ce mai cald, braţele şi
umerii lui Levin sunt scăldaţi în sudoare, dar, pe măsura
pauzelor şi a reluărilor, mişcările sale, la început
neîndemânatice şi dureroase, devin din ce în ce mai
fluide. O răcoare plăcută i se aşterne deodată pe umeri.
Ploaie de vară. Încetul cu încetul, îşi eliberează mişcările
de piedica voinţei sale, intră în transa uşoară care
conferă gesturilor perfecţiunea acţiunilor mecanice şi
conştiente, la care nu chibzuieşti şi nu calculezi, iar coasa
pare să se mânuiască de una singură, în vreme ce Levin
se delectează cu această uitare în voia mişcării care
creează o minunată scindare între plăcerea de-a face
ceva şi eforturile voinţei.
 La fel stau lucrurile cu multe momente fericite din
viaţa noastră. Descotorosiţi de povara deciziei şi a
intenţiei, navigând pe mările noastre lăuntrice, asistăm la
mişcările noastre ca la acţiunile altcuiva, admirând totuşi
involuntara lor perfecţiune. Ce alt motiv aş putea avea
pentru a scrie toate acestea, acest derizoriu jurnal al unei
portărese care îmbătrâneşte, dacă scrisul n-ar avea şi el
ceva din arta cositului? Când rândurile devin propriii lor
demiurgi, când asist, ca la ceva în chip miraculos neştiut,
la naşterea pe hârtie a unor fraze ce scapă voinţei mele şi,
așternându-se pe pagină fără voia mea, îmi spun ce nu
ştiam şi nici nu credeam că vreau, mă bucur de această
naştere fără dureri, de această evidenţă nepusă la cale, de
a urmări fără trudă, fără vreo certitudine, cu fericirea
uimirilor sincere, o pană ce mă călăuzeşte şi mă poartă.
Atunci, ajung, în deplina cunoaştere şi textură a fiinţei
mele, la o uitare de sine ce se învecinează cu extazul şi
gust sublima tihnă a unei conştiinţe spectatoare.
În sfârşit, când urcă din nou în brişcă, Riabinin se
plânge pe faţă logofătului său de purtarea boierilor.
— Dar cu pădurea ce se-aude, Mihail Ignatici? îl
întreabă acesta. Aţi cumpărat-o?
— He, he!… răspunde negustorul.
Ce repede conchidem, din aparenţe şi poziţii, cu privire
la inteligenţa oamenilor… Lui Riabinin, contabil al
nisipului mării, dibaci actor şi manipulator strălucit,
puţin îi pasă de prejudecăţile referitoare la persoana sa.
Născut inteligent şi paria, gloria nu îl atrage; nu-l pun pe
drumuri decât promisiunea profitului şi perspectiva de a-
i tâlhări în chip politicos pe seniorii unui sistem imbecil
care îl dispreţuieşte, dar nu ştie să-l împiedice. Aşa-s şi
eu, biată portăreasă resemnată cu absenţa fastului – dar
anomalie a unui sistem ce se dovedeşte grotesc şi de care
îmi bat joc domol, în fiecare zi, într-un for interior în care
nimeni nu pătrunde.

Cugetare profundă nr. 8

Dacă uiţi viitorul

Pierzi
Prezentul

Astăzi, ne-am dus la Chatou s-o vizităm pe mami Josse,

mama tatei, care se află de două săptămâni într-un azil de
bătrâni. Tata a fost cu ea când s-a instalat acolo şi astăzi
am mers cu toţii. Mami nu mai poate trăi de una singură
în casa ei mare de la Chatou: e aproape oarbă, are artroză
şi aproape că nu mai poate să meargă, nici să ţină ceva în
mâini, şi-i e frică de cum rămâne singură. Copiii ei (tata,
unchiul meu François şi mătuşa mea Laure) au încercat
să rezolve treaba cu o infirmieră particulară, dar aceasta
nu putea să stea 24 de ore din 24, fără a mai pune la
socoteală că prietenele lui mami erau şi ele deja în
cămine de bătrâni şi asta părea deci o soluţie bună.
Căminul lui mami nu e de ici, de colea. Mă întreb cât o
fi costând pe lună un azil de lux? Camera lui mami e mare
şi luminoasă, cu mobilier frumos, draperii frumoase,un
salonaş alături şi o baie cu o cadă din marmură. Mama şi
Colombe s-au extaziat în faţa căzii din marmură, ca şi
cum pentru mami ar fi prezentat cel mai mic interes să
aibă o astfel de cadă, când degetele ei sunt din beton… în
plus, marmura e ceva nasol. Cât despre tata, el n-a prea
zis nimic. Ştiu că se simte vinovat fiindcă mama lui e într-
un cămin de bătrâni. „Doar n-o s-o luăm la noi, totuşi,
nu?” a spus mama, când credeau amândoi că eu nu aud
(dar eu aud tot, mai cu seamă ce nu mi-e destinat). „Nu,
Solange, sigur că nu…” a răspuns tata pe un ton care voia
să zică: „Fac de parcă aş gândi contrarul, spunând «nu,
nu» cu un aer obosit şi resemnat, ca un bun soţ care se
supune, şi astfel rămân în avantaj.” Cunosc bine tonul
ăsta al lui. El înseamnă: „Ştiu că sunt laş, dar să nu cuteze
nimeni să mi-o spună.” Bineînţeles, nu i-a mers: „Chiar că
eşti laş”, a spus mama, aruncând furioasă o cârpă de vase
în chiuvetă. Curios, dar de cum se înfurie trebuie să
arunce ceva. O dată a aruncat-o chiar şi pe Constituţia.
„N-ai nici tu mai mult chef decât mine”, a reluat ea
recuperând cârpa şi vânturând-o sub nasul tatei.
„Oricum, e un fapt împlinit”, a spus tata, ceea ce e o
replică de laş la puterea a zecea.
Cât despre mine, sunt mulţumită că mami nu vine să
locuiască la noi. Deşi, la patru sute de metri pătraţi, n-ar
fi cu adevărat o problemă. Socot că bătrânii au totuşi
dreptul la un pic de respect. Şi să fii într-un cămin de
bătrâni e, fără doar şi poate, sfârşitul respectului. Când
ajungi acolo, înseamnă: „S-a terminat cu mine, nu mai
reprezint nimic, toată lumea, inclusiv eu, nu mai aşteaptă
decât un lucru: moartea, această tristă încheiere a
tuturor necazurilor.” Nu,motivul pentru care nu mi-ar
surâde ca mami să vină la noi este că n-o iubesc pe mami.
E o bătrână afurisită, după ce a fost o tânără rea. Asta, de
asemenea, găsesc că-i o nedreptate profundă: gândiţi-vă,
de pildă, că a ajuns foarte bătrân un simpatic instalator
de încălzire centrală, un om care n-a făcut niciodată decât
bine în jurul lui, a ştiut să creeze iubire, s-o dăruiască, s-o
primească, să împletească legături umane şi sensibile.
Nevasta i-a murit, copiii lui n-au bani şi au ei înşişi o
grămadă de copii pe care trebuie să-i hrănească şi să-i
crească. În plus, locuiesc în celălalt capăt al Franţei. E dus
deci într-un cămin de bătrâni de lângă sătucul în care s-a
născut, unde copiii săi nu pot veni să-l vadă decât de
două ori pe an – un cămin pentru săraci, unde trebuie să
împartă camera, unde mâncarea e scârboasă şi unde
personalul îşi combate certitudinea de-a avea într-o zi
parte de-aceeaşi soartă, maltratând locatarii. Gândiţi-vă
acum la bunică-mea, care n-a făcut din viaţa ei nimic
altceva decât un lung şir de recepţii, strâmbături, intrigi
şi cheltuieli inutile şi ipocrite şi chibzuiţi la faptul că are
dreptul la o cameră cochetă, un salon privat şi scoici
Saint-Jacques la masa de prânz. Ăsta e preţul pe care
trebuie să-l plăteşti pentru dragoste, să-ţi sfârşeşti zilele
fără nicio speranţă într-o promiscuitate sordidă? Asta e
recompensa anorexiei afective, o cadă de marmură într-
un soi de garsonieră elegantă, la un preţ exorbitant?
Aşadar, nu o iubesc pe mami, care nu prea mă iubeşte
nici ea. În schimb, o adoră pe Colombe care i-o întoarce
frumos, adică pândeşte moştenirea cu acea dezinvoltură
perfect autentică a nepoatei-care-nu-pândeşte-
moştenirea.
Gândeam deci că această zi la Chatou avea să fie o
corvoadă îngrozitoare şi nu m-am înşelat: Colombe şi
mama care se extaziază de cadă, tata care are aerul că şi-
a înghiţit umbrela, bătrâni scheletici şi ţintuiţi la pat care
sunt plimbaţi pe culoare cu perfuziile după ei, o nebună
(„Alzheimer”, a zis Colombe cu un aer doct – pe bune!)
care îmi spune „Clara, drăguţo” şi două secunde după
aceea urlă că-şi vrea imediat câinele, fiind cât pe ce să mă
lase chioară cu ineloiul ei cu diamante, şi chiar o
tentativă de evadare! Pensionarii încă valizi au o brăţară
electronică la încheietură: când încearcă să părăsească
incinta, chestia bipăie la recepţie şi personalul se
năpusteşte afară pentru a-l recupera pe fugar, care
fireşte că e prins după un 100 de metri plat anevoios şi
care protestează energic că nu suntem în gulag, cere să
stea de vorbă cu directorul şi gesticulează bizar până
când e ţintuit într-un scaun cu rotile. Doamna care a
încercat sprintul se schimbase după dejun: îmbrăcase
ţinuta de evadare, o rochie cu picăţele şi cu volane peste
tot, foarte practică pentru escaladat garduri. Pe scurt, la
orele paisprezece, după cadă, scoicile Saint-Jacques şi
evadarea spectaculoasă à la Edmond Dante’s, eram în
pragul disperării.
Dar, dintr-odată, mi-am amintit că hotărâsem să
construiesc, nu să demolez. Am privit împrejur căutând
ceva pozitiv şi evitând să mă uit la Colombe. N-am găsit
nimic. Toţi oamenii aceştia care aşteaptă moartea,
neştiind ce să facă… Apoi, miracol, Colombe a fost cea
care mi-a dat soluţia, da, Colombe. Când am plecat, după
ce am îmbrăţişat-o pe mami şi i-am promis că vom reveni
curând, soră-mea a spus: „Bun, mami pare bine instalată.
În rest… ne vom grăbi să uităm asta foarte repede.” Să nu
ne legăm de „ne vom grăbi foarte repede”, ceea ce-ar fi
meschin, şi să ne concentrăm asupra ideii: să uităm asta
foarte repede.
Dimpotrivă, mai cu seamă nu trebuie să uităm asta.
Nu trebuie să uităm bătrânii cu trupul degradat,
bătrânii aflaţi foarte aproape de o moarte la care tinerii
nu vor să se gândească (şi atunci încredinţează căminului
de bătrâni grija de a le duce acolo părinţii, fără tapaj şi
fără tracasări), inexistenta bucurie a acestor ultime
ceasuri de care ar trebui să profite din plin şi pe care le
îndură în plictiseală, amărăciune şi rumegarea la
nesfârşit a aceloraşi regrete.
Nu trebuie să uităm că trupul se deteriorează, că
prietenii mor, că toată lumea te uită, că sfârşitul
înseamnă singurătate. Nu trebuie să uităm nici că aceşti
bătrâni au fost tineri, că durata unei vieţi este derizorie,
că azi ai douăzeci de ani şi mâine optzeci. Colombe crede
că ne putem „grăbi să uităm” fiindcă pentru ea e încă atât
de departe perspectiva bătrâneţii, e ca şi când asta nu i se
va întâmpla niciodată. Eu însă am înţeles foarte devreme
că o viaţă trece într-o clipită, privindu-i pe adulţii din
jurul meu, atât de grăbiţi, atât de stresaţi de scadenţă,
atât de avizi de acum pentru a nu se gândi la mâine… Dar
dacă te temi de viitor este pentru că nu ştii să
construieşti prezentul şi, când nu ştii să construieşti
prezentul, te amăgeşti că vei putea s-o faci mâine şi te-ai
dus pe copcă, fiindcă mâine sfârşeşte întotdeauna prin a
deveni astăzi, nu-i aşa?
Deci mai ales nu trebuie să uităm asta. Trebuie să
trăim cu această certitudine că vom îmbătrâni şi că nu va
fi nici frumos, nici bine, nici vesel. Şi să ne spunem că
prezentul e ceea ce contează: să construim acum ceva, cu
orice preţ, din răsputeri. Să avem tot timpul în minte
căminul de bătrâni, pentru a ne depăşi în fiecare zi,
făcând ziua nepieritoare. Să urcăm pas cu pas Everestul
nostru personal şi s-o facem în aşa fel încât fiecare pas să
fie un pic de eternitate.
Viitorul la asta serveşte: la a construi prezentul cu
adevărate proiecte concepute de fiinţe în viaţă.

DESPRE GRAMATICĂ

1
Infinitezimal

Azi-dimineaţă, Jacinthe Rosen mi l-a prezentat pe noul

proprietar al apartamentului familiei Arthens.
Îl cheamă Kakuro Nuştiucum. N-am auzit bine fiindcă
„dhoahmna” Rosen vorbeşte întotdeauna de parcă ar
avea o libarcă în gură şi fiindcă uşa liftului s-a deschis
exact în clipa aceea pentru a-l lăsa să treacă pe domnul
Pallières-tatăl, îmbrăcat foarte sobru. Ne-a salutat scurt
şi s-a îndepărtat cu pasul său sacadat de industriaş
grăbit.
Cel nou este un domn de vreo şaizeci de ani, foarte
prezentabil şi foarte japonez. E mai degrabă scund, zvelt,
cu faţa ridată, dar cu trăsături regulate. Toată fiinţa sa
emană bunăvoinţă, dar simt şi hotărâre, voioşie şi multă
fermitate.
Pentru moment, îndură fără să se clintească
cotcodăceala pitiatică a lui Jacinthe Rosen, despre care ai
zice că-i o găină în faţa unui munte de grăunţe.
— Bună ziua, doamnă, au fost primele şi singurele lui
cuvinte, într-o franceză fără accent.
Mi-am luat înfăţişarea de portăreasă semi nătângă.
Am de-a face cu un nou locatar căruia forţa obişnuinţei
încă nu-i impune certitudinea inepţiei mele şi cu care
trebuie să depun eforturi pedagogice speciale.
Mă mărginesc aşadar la „da, da, da”-uri astenice drept
răspuns la salvele isterice ale lui Jacinthe Rosen.
— O să-i arătaţi domnului Nuştiucum (Şu?)
dependinţele comune.
— Puteţi să-i explicaţi domnului Nuştiucum
(Psşu?)cum se distribuie corespondenţa?
— Vineri vor veni nişte decoratori. Aţi putea să-i
aşteptaţi pentru domnul Nuştiucum (Opsşu?) între zece
şi zece jumate?
Etc.
Domnul Nuştiucum nu dă niciun semn de nerăbdare şi
aşteaptă politicos privindu-mă cu un surâs amabil.
Consider că totul merge foarte bine. Nu trebuie decât s-
aştept ca doamna Rosen să obosească şi mă voi putea
întoarce în bârlogul meu.
Când, poftim!
— Ştergătorul de picioare care era în faţa uşii familiei
Arthens nu a fost curăţat. Aţi putea să remediaţi la asta?
mă întreabă găina.
De ce trebuie mereu ca o comedie să se preschimbe în
tragedie? Desigur, mi se întâmplă şi mie să mă folosesc
de greşeală, deşi ca de-o armă.
— E un fel de infart? îl întrebasem pe Chabrot, ca
diversiune de la purtarea mea deplasată.
Nu sunt deci chiar atât de sensibilă, încât o abatere
minoră să mă facă să-mi pierd judecata. Trebuie să le
permiţi şi altora ceea ce-ţi permiţi tu însuţi; în plus,
Jacinthe Rosen şi libarca din gura ei sunt născute la
Bondy, într-o îngrămădire de blocuri cu casa scării nu
prea curată şi ca atare am faţă de ea indulgenţe pe care
nu le am faţă de doamna aţi-putea-virgulă-să-luaţi-în-
primire.
Şi totuşi, iată tragedia: am tresărit la să remediaţi la
asta exact în clipa în care domnul Nuştiucum tresărea şi
el, în timp ce privirile ni se încrucişau. De la această
porţiune infinitezimală de timp în care, sunt sigură, am
fost fraţi de limbă în suferinţa concomitentă care ne
străpungea şi, făcând corpul nostru să tresară, ne dădea
la iveală tulburarea, domnul Nuştiucum se uită la mine cu
o privire total diferită.
O privire la pândă.
Şi iată că mi se adresează.
— Aţi cunoscut mai bine familia Arthens? Mi s-a spus
că era o familie cu totul extraordinară, îmi zice.
— Nu, răspund cu prudenţă, nu i-am cunoscut în mod
special, era o familie ca şi celelalte de-aici.
 — Da, o familie fericită, spune doamna Rosen, care se
impacientează în mod vizibil.
— Ştiţi, toate familiile fericite se aseamănă între ele,
mormăi eu pentru a ieşi din discuţie, nu e nimic de zis în
privinţa asta.
— Dar fiecare familie nefericită este nefericită în felul
ei, îmi spune el privindu-mă cu un aer bizar şi deodată,
deşi e a doua oară, tresar.
Da, vă jur. Tresar – dar ca şi cum fără ştirea mea. Mi-a
scăpat, a fost ceva mai puternic decât mine, am fost
depăşită.
Cum o nenorocire nu vine niciodată singură, Léon
alege exact această clipă pentru a se fofila printre
picioarele noastre, atingându-le amical în treacăt pe ale
domnului Nuştiucum.
— Am două pisici, îmi zice el. Pot să aflu cum o cheamă
pe-a dumneavoastră?
— Léon, răspunde pentru mine Jacinthe Rosen care,
retezând-o aici, îşi strecoară braţul sub al lui şi, după ce
mi-a mulţumit fără să se uite la mine, dă să-l conducă
spre ascensor.
Cu o infinită delicateţe, el pune mâna pe antebraţul ei
şi o opreşte cu blândeţe.
— Mulţumesc, doamnă, îmi spune, apoi se lasă dus de
posesiva sa orătanie.

2
Într-un moment de graţie

Ştiţi ce este ceea ce facem fără ştirea noastră?

Psihanaliştii consideră că e rodul manevrelor insidioase
ale unui inconştient ascuns. Ce teorie iluzorie, de fapt.
Ceea ce facem fără ştirea noastră este semnul cel mai
vădit al forţei voinţei noastre conştiente care, când
emoţia noastră i se opune, se foloseşte de toate
vicleşugurile pentru a-şi atinge scopurile.
— S-ar zice că vreau să fiu demascată, îi spun lui Léon
care s-a întors în casă şi, aş fi gata să jur, a conspirat cu
universul pentru a-mi îndeplini dorinţa.
Toate familiile fericite se aseamănă între ele, dar fiecare
familie nefericită este nefericită în felul ei e prima frază
din Anna Karenina pe care, ca orice bună portăreasă, n-aş
fi putut s-o citesc, după cum nu mi-ar fi fost dat nici să
tresar din întâmplare la a doua parte a acestei fraze, într-
un moment de graţie, fără a şti că ea îi aparţinea lui
Tolstoi, căci, dacă oamenii mărunţi sunt sensibili, fără a o
cunoaşte, la marea literatură, ea nu poate pretinde de la
ei perspectiva largă în care o plasează oamenii instruiţi.
Îmi petrec ziua încercând să mă conving că mă agit
degeaba şi că domnul Nuştiucum, care dispune de un
portofel suficient de plin pentru a cumpăra etajul al
patrulea, are alte subiecte de preocupare decât tresăririle
parkinsoniene ale unei portărese arierate.
Apoi, pe la ora 19, un tânăr sună la ghereta mea.
— Bună ziua, doamnă, îmi spune el articulând la
perfecţie, numele meu e Paul N’Guyen, sunt secretarul
particular al domnului Ozu.
Îmi întinde o carte de vizită.
— Aveţi aici numărul meu de mobil. Nişte meşteri vor
veni să lucreze la domnul Ozu şi n-am vrea ca asta să vă
dea de lucru în plus. De aceea, la cea mai mică problemă,
sunaţi-mă, o să vin cât mai degrabă.
Veţi fi remarcat, la acest punct al intrigii, că sceneta e
lipsită de dialoguri, care se recunosc îndeobşte după
faptul că liniuţele se succed pe măsura replicilor.
Ar fi trebuit să existe ceva de genul:
 — Încântată, domnule.
Apoi:
— Foarte bine, aşa voi face.
Dar e limpede că nu există aşa ceva.
Fiindcă, fără a fi nevoie să-mi impun asta, am amuţit.
Sunt perfect conştientă că am gura deschisă, dar din ea
nu iese niciun sunet şi mi-e milă de acest tânăr chipeş
silit să contemple o broască de şaptezeci de kile care se
numeşte Renée.
Acesta e momentul în care, de obicei, protagonistul
întreabă:
— Vorbiţi franceza?
Dar Paul N’Guyen îmi zâmbeşte şi aşteaptă.
Cu preţul unui efort herculean, izbutesc să îngaim ceva.
De fapt, mai întâi e un fel de:
— Grmbill.
Dar el aşteaptă în continuare cu aceeaşi magnifică
abnegaţie.
— Domnul Ozu? sfârşesc prin a rosti anevoie, cu o voce
care sună a Yul Brynner.
— Da, domnul Ozu, răspunde el. Nu-i ştiaţi numele?
— Nu, zic cu dificultate, nu-l înţelesesem prea bine.
Cum se scrie?
— O, z,u, zice.
— Ah, zic, foarte bine. E un nume japonez?
— Exact, doamnă, îmi confirmă el. Domnul Ozu e
japonez.
Îşi ia rămas-bun cu afabilitate, eu bolborosesc un
„bună seara” înfundat, închid uşa şi mă prăbuşesc pe un
scaun, strivindu-l pe Léon.
Domnul Ozu. Mă întreb dacă nu sunt pe cale să am un
vis dement, cu suspans, împletire machiavelică a
acţiunilor, ploaie de coincidenţe şi deznodământ în
cămaşă de noapte, cu un motan obez pe picioare şi o
deşteptare în hârâit de paraziţi reglaţi pe France Inter.
Dar cunoaştem cu toţii, în fond, că starea de vis şi
starea de veghe nu-s din acelaşi aluat şi, examinându-mi
percepţiile senzoriale, ştiu cu siguranţă că sunt cât se
poate de trează.
Domnul Ozu! Fiul cineastului? Nepotul său? Un văr
îndepărtat?
Asta-i bună!

Cugetare profundă nr. 9

Dacă-i serveşti unei doamne vrăjmaşe

Pricomigdale de la Ladurée
Să nu crezi
Că vei putea vedea
Mai departe

Domnul care a cumpărat apartamentul familiei

Arthens este japonez! îl cheamă Kakuro Ozu! Ăsta mi-e
norocul, trebuie ca asta să se întâmple tocmai înainte de
a muri! Doisprezece ani şi jumătate în neant cultural şi,
când se iveşte un japonez, trebuie să mă pregătesc de
ducă… E într-adevăr prea nedrept.
Dar văd cel puţin latura pozitivă a lucrurilor: el e aici
şi, în plus, ieri am avut o conversaţie foarte interesantă.
Mai întâi, trebuie spus că toţi locatarii sunt complet
înnebuniţi după domnul Ozu. Mama nu vorbeşte decât de
asta, tata o ascultă de această dată, deşi de obicei se
gândeşte la altceva când ea pălăvrăgeşte despre
mărunţişurile din imobil, Colombe mi-a şterpelit
manualul de japoneză şi,fapt inedit în analele numărului
7 rue de Grenelle, doamna De Broglie a venit să ia ceaiul
la noi. Locuim la etajul al cincilea, chiar deasupra fostului
apartament al familiei Arthens, şi în ultima vreme acolo
s-a lucrat – dar s-a lucrat la modul gigantic! Era limpede
că domnul Ozu hotărâse să schimbe totul şi toată lumea
saliva de poftă să vadă schimbările. Într-o lume de fosile,
cea mai mică alunecare a unei pietricele pe panta
muntelui riscă deja să provoace crize cardiace în serie –
darămite când cineva aruncă în aer muntele! Pe scurt,
doamna Broglie murea de dorinţa de-a arunca o privire
la etajul al patrulea şi ca atare a reuşit să se facă invitată
de mama când a întâlnit-o săptămâna trecută în hol. Şi
ştiţi care-a fost pretextul? E într-adevăr haios. Doamna
de Broglie este soţia consilierului de stat care locuieşte la
etajul întâi, care a intrat în Consiliul de Stat sub Giscard şi
e atât de conservator, încât nu salută persoanele
divorţate. Colombe îl numeşte „bătrânul fascist” fiindcă
ea n-a citit niciodată ceva despre mişcările de dreapta
franceze, iar tata îl consideră drept un exemplu perfect al
sclerozei ideilor politice. Nevastă-sa e pe măsură: taior,
colier de perle, buze strânse şi o liotă de nepoţi care se
numesc cu toţii Grégoire sau Marie. Până deunăzi, abia
dacă o saluta pe mama (care e socialistă, are părul vopsit
şi pantofi cu vârful ascuţit). Săptămâna trecută însă, s-a
năpustit la noi de parcă de asta îi depindea viaţa. Eram în
hol, ne întorceam de la cumpărături şi mama era foarte
binedispusă deoarece găsise o faţă de masă din în,
culoare naturală, la două sute patruzeci de euro. Ei bine,
am crezut că am halucinaţii auditive. După obişnuitele
„Bună ziua,doamnă”, doamna De Broglie i-a spus mamei:
„Aş vrea să vă rog ceva”, chestie pentru care sigur a
durut-o foarte tare gura. „Dar vă rog”, a zis mama
zâmbind (datorită feţei de masă şi antidepresivelor).
„Ştiţi, nora mea, soţia lui Étienne, nu se simte prea bine şi
cred că ar fi necesară o terapie.” „A, da?” a zis mama
zâmbind şi mai mult. „Da, ăă, ştiţi, un fel de psihanaliză.”
Doamna De Broglie avea aerul unui melc în plină Sahara,
dar se ţinea totuşi bine. „Da, înţeleg foarte bine”, a spus
mama, „şi în ce fel aş putea să vă fiu de ajutor, stimată
doamnă?” „Păi, mi s-a spus că dumneavoastră aţi
cunoaşte bine acest gen de… în fine… acest gen de
abordare… de aceea aş fi vrut să discut despre asta cu
dumneavoastră.” Mama nu-şi revenea din norocul care
dăduse peste ea: o faţă de masă din în, culoare naturală,
perspectiva de a debita tot ce ştia despre psihanaliză şi
doamna de Broglie executându-i dansul celor şapte
voaluri – ah, da, într-adevăr, o zi excelentă! Nu a putut
totuşi să reziste fiindcă ştia foarte bine unde voia cealaltă
să ajungă. O fi maică-mea rustică în materie de subtilitate
intelectuală, dar de nas nu poate fi dusă. Ştia foarte bine
că în ziua în care alde De Broglie se vor interesa de
psihanaliză, gaulliştii or să cânte Internaţionala şi că
succesul ei subit se numea „palierul de la etajul al cincilea
se află chiar deasupra celui de la al patrulea”. Cu toate
astea, a hotărât să se arate mărinimoasă, pentru a-i
dovedi doamnei de Broglie amploarea bunătăţii ei şi
spiritul deschis al socialiştilor – dar nu fără o mică
provocare în prealabil. „Cu mare plăcere, stimată
doamnă. Vreţi să trec pe la dumneavoastră, într-o seară,
să stăm de vorbă?” a întrebat. Cealaltă a părut constipată,
nu prevăzuse această lovitură, dar şi-a venit repede în
fire şi, ca femeie de lume, a zis: „Nu, nu, doar n-o să vă cer
să mai şi coborâţi, o să urc eu la dumneavoastră.” Mama
obţinuse mica ei satisfacţie, n-a insistat. „Păi, atunci, sunt
acasă în după-amiaza asta – a spus –, de ce n-aţi veni la o
ceaşcă de ceai pe la ora cinci?”
Şedinţa de ceai a fost perfectă. Mama a făcut lucrurile
cum trebuie: serviciul de ceai oferit de mami, cel cu
margini aurite şi fluturaşi verzi şi roz, pricomigdale de la
Ladurée şi, totuşi, zahăr brun (o chestie de stânga).
Doamna de Broglie, care tocmai petrecuse un sfert bun
de oră pe palierul de dedesubt, avea aerul un pic
stânjenit, dar satisfăcut. Şi un pic surprins. Cred că-şi
imagina altfel locuinţa noastră. Mama i-a interpretat
toată partitura bunelor maniere şi a conversaţiei
mondene, inclusiv un comentariu expert asupra celor
mai bune magazine de cafea, înainte de a înclina capul cu
un aer compătimitor şi a spune: „Aşadar, stimată
doamnă, vă faceţi griji în privinţa nurorii
dumneavoastră?” „Ăă, ah, da”, a zis cealaltă care aproape
că-şi uitase pretextul şi acum îşi frământa mintea pentru
a găsi ceva de spus. „Ei bine, e deprimată” a fost singurul
lucru care i-a venit. Mama a trecut atunci la viteza
superioară. După toate generozităţile dinainte, era timpul
să prezinte nota de plată. Doamna De Broglie a avut parte
de-un curs întreg despre freudism, incluzând câteva
anecdote picante legate de moravurile sexuale ale
Mântuitorului şi-ale apostolilor săi (cu un pasaj trash
despre Melanie Klein) şi presărat cu unele referiri la
Mişcarea de Eliberare a Femeilor şi la laicitatea
învăţământului francez. Serviciul complet. Doamna de
Broglie a reacţionat ca o bună creştină. A îndurat afrontul
cu un stoicism admirabil, convingându-se totodată că
astfel ispăşeşte relativ ieftin păcatul curiozităţii sale.
Amândouă s-au despărţit satisfăcute, însă din raţiuni
diferite, şi seara, la masă, mama a spus: „Doamna de
Broglie e o bigotă, de acord, dar poate să fie
fermecătoare.”
Într-un cuvânt, domnul Ozu excită pe toată lumea.
Olympe Saint-Nice i-a spus lui Colombe (care o detestă şi
o numeşte „mironosiţa porcilor”) că are două pisici şi că
abia aşteaptă să le vadă. Jacinthe Rosen nu conteneşte să
comenteze agitaţia de la etajul al patrulea, iar asta o face
de fiecare dată să între în transă. Şi pe mine mă
pasionează, dar nu din aceleaşi motive, lată ce s-a
întâmplat.
Am urcat în lift cu domnul Ozu şi cabina s-a blocat
între etajele al doilea şi-al treilea fiindcă un dobitoc
închisese prost grilajul înainte de-a renunţa să între şi-a
coborî pe scări. În asemenea cazuri, trebuie să aştepţi
până când cineva îşi dă seama sau, dacă durează prea
mult, să alarmezi vecinii strigând, dar încercând să rămâi
destins, ceea ce nu-i uşor. Noi însă n-am strigat. Am avut
deci tot timpul să facem cunoştinţă. Toate doamnele ar fi
făcut orice ca să fie în locul meu. În ceea ce mă priveşte,
eram bucuroasă fiindcă profunda mea latură japoneză
este necesarmente bucuroasă să stea de vorbă cu un
domn japonez adevărat. Dar mai cu seamă, ceea ce mi-a
plăcut foarte mult a fost conţinutul conversaţiei. Mai
întâi, el mi-a zis: „Mămica ta mi-a spus că studiezi
japoneza la şcoală. La ce nivel eşti?” Am notat în treacăt
că mama iarăşi a trăncănit ca să facă pe interesanta, apoi
am răspuns în japoneză: „Da,domnule, cunosc un pic
japoneza, dar nu foarte bine.” El mi-a spus în japoneză:
„Vrei să-ţi corectez accentul?” şi a tradus imediat în
franceză. Ceea ce deja era de apreciat. Mulţi ar fi zis: „O,
ce bine vorbeşti, bravo, e grozav!” deşi probabil că am o
pronunţie de vacă din Landes. Am răspuns în japoneză:
„Vă rog, domnule”, el a corectat o inflexiune şi mi-a zis,
tot în japoneză: „Spune-mi Kakuro.” Am răspuns în
japoneză „Da, Kakuro-san” şi am râs amândoi. Ei, şi pe
urmă conversaţia (în franceză) a devenit într-adevăr
pasionantă. Mi-a spus de-a dreptul: „Mă interesează mult
portăreasa noastră, doamna Michel. Aş vrea să ştiu ce
părere ai despre ea.” Cunosc o mulţime de persoane care
ar fi încercat să mă tragă de limbă, fără să aibă aerul că
fac asta. Dar el a fost foarte sincer. „Cred că nu este ceea
ce crede lumea”, a adăugat.
Ce-i drept, de-o vreme am şi eu bănuieli în privinţa ei.
De departe, e într-adevăr o portăreasă. De aproape… ei
bine, de aproape… ceva e ciudat. Colombe nu poate s-o
sufere şi o consideră un rebut al umanităţii. Pentru
Colombe, oricum, rebut al umanităţii este oricine nu
corespunde normei ei culturale, iar norma culturală a lui
Colombe este puterea socială plus bluze Agnès B.
Doamna Michel… Cum să zic? Exprimă inteligenţă. Şi
totuşi, se străduieşte, da, se vede că face tot ce-i stă în
puteri ca să o facă pe portăreasa şi să pară înapoiată. Eu
însă am observat-o deja când i se adresa lui Jean Arthens,
când vorbeşte cu Neptun în spatele Dianei, când se uită la
doamnele din imobil care trec prin faţa ei fără să o salute.
Doamna Michel are pe dinafară e plină de ţepi, o
adevărată fortăreaţă, dar am senzaţia că pe dinăuntru
este la fel de rafinată ca şi aricii, care sunt nişte făpturi în
chip înşelător indolente, cumplit de singuratice şi teribil
de elegante.
Bun, astea fiind zise, mărturisesc, nu sunt extra lucidă.
Dacă nu s-ar fi întâmplat ceva, aş fi văzut şi eu acelaşi
lucru ca toată lumea, o portăreasă în cea mai mare parte
a timpului prost dispusă. Dar ceva s-a întâmplat nu de
mult şi e ciudat că întrebarea domnului Ozu pică tocmai
acum. Cu două săptămâni în urmă, Antoine Pallières a
răsturnat sacoşa doamnei Michel care era cât pe ce să
deschidă uşa gheretei. Antoine Pallières este fiul
domnului Pallières, industriaşul de la şase, un tip care-i
ţine lui tata lecţii de morală cu privire la modul de
administrare a Franţei şi care vinde arme unor
delincvenţi internaţionali. Fiul e mai puţin periculos
fiindcă e un adevărat cretin, dar nu se ştie niciodată:
nocivitatea este adesea un capital familial. Deci Antoine
Pallières a răsturnat sacoşa doamnei Michel. Sfeclele
roşii, tăiţeii, cubuleţele de supă Maggi şi săpunul de
Marsilia s-au împrăştiat şi, ieşind din sacoşa care era pe
jos, am întrezărit o carte. Zic „întrezărit” fiindcă doamna
Michel s-a repezit să adune totul privindu-l pe Antoine cu
mânie (era limpede că nu intenţiona să mişte un deget),
dar şi cu o urmă de nelinişte. El n-a văzut nimic, însă eu
n-am avut nevoie de mai mult timp ca să ştiu ce carte sau,
mai degrabă, ce gen de carte era în sacoşa doamnei
Michel, pentru că există o mulţime de acelaşi gen pe
biroul lui Colombe de când studiază filosofia. Era o carte
de la Vrin, editura ultra specializată în filosofie
universitară. Ce face o portăreasă cu o carte de la Vrin în
sacoşă? este evident întrebarea pe care eu mi-am pus-o,
spre deosebire de Antoine Pallières.
„Aşa cred şi eu”, i-am spus domnului Ozu şi, din vecini,
am trecut imediat la o relaţie mai intimă, cea de
conspiratori. Am schimbat impresiile noastre despre
doamna Michel, domnul Ozu mi-a zis c-ar face pariu că
era o prinţesă clandestină şi erudită şi ne-am despărţit
promiţându-ne să investigăm.
Iată deci cugetarea mea profundă pe ziua de azi: e
pentru prima oară când întâlnesc pe cineva care caută
oamenii şi care vede mai departe. Poate să pară ceva
banal, dar eu cred că este profund. Noi nu vedem
niciodată mai departe de certitudinile noastre şi, mai
grav, am renunţat la întâlnirea cu ceilalţi, nu facem decât
să ne întâlnim pe noi înşine fără a ne recunoaşte în aceste
oglinzi permanente. Dacă ne-am da seama de asta, dacă
am deveni conştienţi că nu ne privim niciodată decât pe
noi înşine în celălalt, că suntem singuri în deşert, am
înnebuni. Când maică-mea îi oferă doamnei de Broglie
pricomigdale de la Ladurée, îşi deapănă ei înseşi
povestea vieţii sale şi nu face decât să-şi ronţăie propria
savoare; când tata îşi bea cafeaua şi îşi citeşte ziarul, se
contemplă într-o oglindă cu tendinţă spre metoda Coué;
când Colombe vorbeşte de conferinţele lui Marian,
vituperează asupra propriei reflecţii şi, când oamenii trec
prin faţa portăresei, nu văd decât golul, pentru că nu sunt
ei.
Eu însă implor soarta să-mi acorde şansa de a vedea
mai departe de mine însămi şi de a întâlni pe cineva.

3
Sub scoarţă

Apoi, trec câteva zile.

Ca în fiecare marţi, Manuela vine la ghereta mea. Până
să închidă uşa, am timp s-o aud pe Jacinthe Rosen care
discută cu tânăra doamnă Meurisse în faţa unui lift ce se
lasă aşteptat.
— Fiul meu zice că toţi chinezii sunt încăpăţânaţi!
Obligată de gândacul bucal, „dhoahmna” Rosen nu spune
„chinezi”, ci „chiunezi”.
Am visat întotdeauna să vizitez China. E, în orice caz,
mai interesant decât să mergi în China.
— A concediat-o pe baroană, mă anunţă Manuela, care
are obrajii îmbujoraţi şi ochii strălucitori. Şi pe toţi
ceilalţi împreună cu ea.
Iau aerul inocenţei personificate.
— Cine? întreb.
— Ei, domnul Ozu! exclamă Manuela privindu-mă
dojenitor.
Trebuie să spun că, de două săptămâni, imobilul nu
cunoaşte decât freamătul provocat de mutarea domnului
Ozu în apartamentul răposatului Pierre
Arthens. În acest loc încremenit, prins în gheţurile puterii
şi ale trândăviei, sosirea unui nou locatar şi actele
extravagante la care s-au dedat la ordinele sale meseriaşi
aflaţi într-un număr atât de impresionant, încât până şi
Neptun a renunţat să-i mai miroasă pe toţi – această
sosire deci a stârnit un vânt de excitare şi panică
amestecate. Căci aspiraţia convenţională la menţinerea
tradiţiilor şi dezaprobarea consecutivă faţă de tot ceea
ce, de aproape sau de departe, evocă proaspăta
îmbogăţire – ca ostentaţia în lucrările de decoraţie,
achiziţionarea de aparatură hi-fi sau abuzul de mâncăruri
livrate la pachet – rivalizau cu o sete mai profundă,
proptită în viscerele tuturor acestor persoane amorţite
de plictis: cea de noutate. Aşa că numărul 7, rue de
Grenelle, a vibrat timp de cincisprezece zile în ritmul
vânzolelii zugravilor, tâmplarilor, instalatorilor,
tehnicienilor, comisionarilor de mobile, de covoare, de
material electronic şi, în cele din urmă, al cărătorilor de
la firma de mutări, pe care domnul Ozu îi angajase, fără
doar şi poate, pentru a transforma de sus până jos un etaj
patru pe care toţi mureau de dorinţa de a-l vizita.
Familiile Josse şi Pallières n-au mai luat ascensorul şi,
descoperindu-şi o nouă vigoare, s-au preumblat la orice
oră pe palierul de la patru prin care, normal, trebuiau să
tranziteze pentru a pleca de acasă şi, în consecinţă, a se
întoarce. Au fost obiectul tuturor invidiilor. Bernadette
de Broglie a uneltit ca să ia ceaiul la Solange Josse, totuşi
o socialistă, în timp ce Jacinthe Rosen s-a oferit voluntară
pentru a-i duce lui Sabine Pallières un colet care tocmai
fusese lăsat la gheretă şi pe care, încântată să scap de
corvoadă, i l-am încredinţat cu o grămadă de sclifoseli
ipocrite.
Căci, dintre toţi, doar eu îl evitam cu grijă pe domnul
Ozu. Ne-am încrucişat de două ori în hol, dar de fiecare
dată era însoțit şi n-a făcut decât să mă salute politicos,
eu răspunzându-i la fel. Nimic nu trăda la el alte
sentimente decât amabilitate şi o indiferenţă
binevoitoare. Dar tot aşa cum copiii simt sub scoarţa
convenienţelor adevăratul aluat din care sunt făcute
fiinţele, radarul meu lăuntric, neliniştindu-se brusc, îmi
spunea să domnul Ozu mă cerceta cu o răbdătoare
atenţie.
Cu toate astea, secretarul său avea grijă de toate
sarcinile care necesitau un contact cu mine. Pun rămăşag
că Paul N’Guyen avea contribuţia lui în fascinaţia pe care
sosirea domnului Ozu o exercita asupra autohtonilor. Era
un tânăr de o frumuseţe rară. Din Asia, de unde era
originar tatăl său vietnamez, luase distincţia şi
misterioasa seninătate. De la Europa şi de la mama sa (o
rusoaică albă) avea statura înaltă şi pomeţii slavi, precum
şi ochii luminoşi şi foarte uşor migdalaţi. În el se însoţeau
virilitatea şi delicateţea, se realiza sinteza dintre
frumuseţea masculină şi blândeţea orientală.
Îi aflasem ascendenţa când, la sfârşitul unei după-
amiezi de harababură în cursul căreia îl văzusem ocupat
până peste cap şi fiindcă sunase la ghereta mea pentru a
mă preveni despre sosirea a doua zi dis-de-dimineaţă a
unei noi şarje de comisionari, îi propusesem o ceaşcă de
ceai pe care o acceptase cu simplitate. Am conversat într-
o încântătoare nonşalanţă. Cine ar fi putut crede că un
bărbat tânăr, frumos şi competent – căci, pe toţi sfinţii,
chiar era, după cum toată lumea şi-a putut da seama
văzându-l cum organizează lucrările şi, fără a părea
niciodată copleşit sau obosit, le duce la bun sfârşit în
linişte – ar fi şi atât de lipsit de snobism? Când a plecat,
mulţumindu-mi călduros, am realizat că, stând la taifas
cu el, uitasem până şi gândul de-a ascunde cine eram.
Dar să revin la ştirea zilei.
— A concediat-o pe baroană; şi pe toţi ceilalţi
împreună cu ea.
Manuela nu-şi ascunde încântarea. Anna Arthens,
plecând din Paris, îi jurase lui Violette Grelier că o va
recomanda noului proprietar. Domnul Ozu, respectând
dorinţa văduvei de la care cumpăra un bun pe care
aceasta părea că şi-l rupe din inimă, acceptase să-i
primească oamenii şi să stea de vorbă cu ei. Cei doi
Grelier, susţinuţi de Anna Arthens, ar fi putut să găsească
un loc bun într-o casă aleasă, dar Violette nutrea
speranţa deşartă de a rămâne acolo unde, după propriile-
i spuse, petrecuse cei mai frumoşi ani din viaţă.
— A pleca de aici ar fi ca şi când aş muri, îi mărturisise
ea Manuelei. În sfârşit, nu vorbesc şi în ceea ce vă
priveşte. Va trebui să vă resemnaţi.
— Să mă resemnez, ei taci! zice Manuela care, de când,
la recomandarea mea, a văzut Pe aripile vântului, se ia
drept Scarlett din Argenteuil. Pleacă ea şi eu rămân!
— Domnul Ozu vă angajează? întreb.
— N-o să ghiciţi niciodată, îmi spune. Mă angajează
pentru douăsprezece ore, plătită ca o prinţesă!
— Douăsprezece ore! zic. Cum o să vă descurcaţi?
— O s-o las baltă pe doamna Pallières, răspunde ea în
pragul extazului, o s-o las baltă pe doamna Pallières.
Şi, pentru că trebuie profitat de lucrurile cu adevărat
bune:
— Da, repetă, o s-o las baltă pe doamna Pallières.
 Savurăm un moment în tăcere această cascadă de
binefaceri.
— O să fac ceai, spun, întrerupând beatitudinea
noastră. Ceai alb, ca să sărbătorim evenimentul.
— Oh, uitasem, am adus asta, zice, scoţând din sacoşă o
cutie învelită în hârtie de mătase crem.
Mă apuc să-i dezleg panglica de catifea albastră,
înăuntru, mendiants17 de ciocolată neagră sclipesc ca
nişte diamante întunecate.
— Îmi plăteşte douăzeci şi doi de euro pe oră, spune
Manuela aranjând ceştile, apoi aşezându-se din nou, nu
fără a-l fi rugat politicoasă pe Léon să se ducă să
descopere lumea. Douăzeci şi doi de euro! Vă vine să
credeţi? Ceilalţi îmi dau opt, zece, unsprezece! Mijaura18
aia de Pallières îmi dă opt euro şi-şi lasă chiloţii murdari
sub pat.
— Poate că-şi lasă şi el chiloţii murdari sub pat, zic eu
zâmbind.
— O, nu e genul, spune Manuela dintr-odată
îngândurată. În orice caz, sper să mă descurc. Pentru că-s
multe lucruri anapoda acolo sus, să ştiţi. Şi sunt toţi
bonzii ăia care trebuie udaţi şi pulverizaţi.
Manuela vorbeşte de bonsaii domnului Ozu. Foarte
mari, cu forme suple şi lipsite de acel aspect chinuit care
lasă de obicei o impresie defavorabilă, mi se păruseră, în
timp ce erau transportaţi prin hol, că vin dintr-un alt veac
şi că, din frunzişul lor foşnitor, răspândesc imaginea
fugitivă a unei păduri îndepărtate.
— Nu mi-aş fi închipuit niciodată că nişte decoratori

17 Rondele de ciocolată Eu alune, migdale, smochine şi stafide glasate (n.

Tr.)
18 Stâlcire „portugheză” a cuvântului mijauree care înseamnă „fandosită”,

„sclifosită” (n. Tr).

fac asta, reia Manuela. Să strice tot, să refacă tot!
Pentru Manuela, un decorator este o fiinţă diafană care
aranjează perne pe canapele costisitoare şi se dă doi paşi
îndărăt pentru a admira efectul.
— Dărâmă pereţii cu barosul, îmi strigase ea cu o
săptămână în urmă, gâfâind, în timp ce urca treptele
două câte două înarmată cu o mătură uriaşă.
— Ştiţi… E foarte frumos acum. Aş vrea să veniţi să
vedeţi.
— Cum le cheamă pe pisicile lui? întreb ca să fac o
diversiune şi să scot din mintea Manuelei această
fantezie periculoasă.
— Oh, sunt minunate! zice ea privindu-l pe Léon cu un
aer consternat. Sunt foarte zvelte şi se deplasează fără
niciun zgomot, mergând aşa.
Execută cu mâna ondulaţii ciudate.
— Ştiţi cum le cheamă? întreb din nou.
— Numele pisicii e Kitty, dar nu l-am reţinut prea bine
pe al motanului.
O picătură de sudoare rece bate un record de viteză
de-a lungul coloanei mele vertebrale.
— Levin? sugerez.
— Da, zice ea, chiar aşa. Levin. Cum de ştiţi?
Strânge din sprâncene.
— Sper că nu revoluţionarul ăla, nu?
— Nu, zic, revoluţionarul e Lenin. Levin este eroul unui
mare roman rusesc. Kitty e femeia de care-i îndrăgostit.
— A pus să se schimbe toate uşile, reia Manuela pe
care marile romane ruseşti o interesează în chip
moderat. Acum sunt culisante. Şi, credeţi-mă, e mult mai
practic. Mă întreb de ce nu face toată lumea la fel. Se
câştigă mult loc şi e mai puţin zgomotos.
Cât e de adevărat. Încă o dată, Manuela are acea
virtuozitate a sintezei care-mi stârnește admiraţia. Dar
această remarcă anodină îmi provoacă şi o senzaţie
delicioasă ce ţine de alte motive.

4
Ruptură şi continuitate

Două motive, ambele legate de filmele lui Ozu.

Primul constă chiar în uşile culisante. Încă de la primul
film, Gustul orezului cu ceai verde, am fost fascinată de
mediul de viaţă japonez şi de aceste uşi culisante care
refuză să spintece spaţiul şi alunecă uşor pe şine
invizibile. Căci, când deschidem o uşă, transformăm
locurile de o manieră foarte meschină. Bruscăm deplina
lor întindere şi introducem o spărtură nechibzuită din
cauză de proporţii incorecte. Dacă ne gândim bine, nu
există nimic mai urât ca o uşă deschisă. În încăperea în
care se află, ea aduce un fel de ruptură, o perturbaţie
stângace care sparge unitatea spaţiului. În odaia
alăturată, ea dă naştere unei depresiuni, unei crăpături
care se cască prosteşte într-un perete care ar fi preferat
să rămână întreg. În ambele cazuri, ea tulbură întinderea
spaţiului fără altă compensaţie decât autorizaţia de-a
circula, care poate fi totuşi asigurată prin destule alte
procedee. Uşa culisantă, în schimb, evită piedicile şi
glorifică spaţiul. Fără a-i modifica echilibrul, îi îngăduie
metamorfoza. Când se deschide, două locuri comunică
fără a se ofensa. Când se închide, îi redă fiecăruia
integritatea. Împărţeala şi reunirea se fac fără intruziune.
Viaţa în aceste locuri este o plimbare liniştită, pe când la
noi ea se înrudeşte cu un lung şir de efracţii.
— E adevărat, îi spun Manuelei, este mai practic şi mai
puţin brutal.
 Al doilea motiv vine dintr-o asociaţie de idei care, de la
uşile culisante, m-a purtat la picioarele femeilor. În
filmele lui Ozu, sunt nenumărate cadrele în care un actor
împinge uşa, intră în vestibul şi se descalţă.Femeile, mai
cu seamă, vădesc în înlănţuirea acestor acţiuni un talent
aparte. Ele intră, fac să alunece uşa de-a lungul peretelui,
efectuează doi mici paşi repezi care le aduc la baza
spaţiului supraînălţat al camerelor de locuit, se descalţă,
fără a se apleca, de încălţări lipsite de şireturi şi, într-o
mişcare a picioarelor fluidă şi graţioasă, se rotesc în jurul
lor însele de îndată ce au urcat pe platforma pe care o
abordează cu spatele. Fustele se umflă uşor, îndoirea
genunchilor, cerută de urcare, este energică şi precisă,
corpul urmează fără trudă această semi rotație a
picioarelor, care se continuă cu un mers în chip curios
sacadat, ca şi cum gleznele ar fi împiedicate de legături.
Dar în vreme ce împiedicarea gesturilor evocă de obicei
constrângerea, paşii mărunţi animaţi de o
incomprehensibilă cadenţă conferă picioarelor şi
mersului acestor femei pecetea operei de artă.
Când mergem, noi, occidentalii – şi pentru că aşa vrea
cultura noastră încercăm să restituim, în continuitatea
unei mişcări pe care o concepem fără intermitenţe, ceea
ce credem a fi esenţa însăşi a vieţii: eficacitatea fără
obstacol, performanţa fluidă ce reprezintă, prin lipsa de
întrerupere, elanul vital prin care se realizează totul. În
privinţa asta, norma noastră este ghepardul în acţiune;
toate mişcările lui se contopesc în mod armonios, nu le
putem distinge unele de altele, iar cursa marii feline ne
apare ca o singură şi lungă mişcare simbolizând
perfecţiunea profundă a vieţii. Dar când femeile japoneze
sparg cu paşii lor mărunţi şi sacadaţi puternica
desfăşurare a mişcării naturale şi când ar trebui să ne
doară sufletul la spectacolul naturii ultragiate, în noi se
naşte, dimpotrivă, o stranie beatitudine, ca şi cum
ruptura ar produce extazul, iar grăuntele de nisip –
frumuseţea. În această ofensă adusă ritmului sacru al
vieţii, în acest mers contrariat, în excelenţa născută din
piedică, avem o paradigmă a Artei.
Atunci, propulsată în afara unei naturi care ar vrea-o
continuă, devenind prin însăşi discontinuitatea ei
deopotrivă renegată şi remarcabilă, mişcarea ajunge la
creaţia estetică.
Fiindcă Arta este viaţa, dar pe un alt ritm.

Cugetare profundă nr. 10

Gramatica
Un strat al conştiinţei
Ducând la frumuseţe

Dimineaţa, în general, îmi rezerv mereu un moment ca

să ascult muzică la mine în cameră. Muzica joacă un rol
important în viaţa mea. Ea este cea care îmi permite să
suport… mă rog… ceea ce trebuie suportat: soră-mea,
maică-mea, colegiul, Achille Grand-Fernet etc. Muzica nu-
i doar o plăcere pentru ureche, cum e gastronomia
pentru vălul palatin sau pictura pentru ochi. Că pun
muzică dimineaţa nu e ceva foarte original: o fac pentru
că asta dă tonul zilei. E foarte simplu şi în acelaşi timp un
pic greu de explicat: cred că putem să ne alegem stările
de spirit, fiindcă avem o conştiinţă care are mai multe
straturi şi dispunem de-un mijloc pentru a accede la ele.
De pildă, pentru a scrie o cugetare profundă, trebuie să
mă plasez într-un strat foarte special, altminteri ideile şi
cuvintele nu vin. Trebuie să uit de mine şi totodată să fiu
hiper concentrată. Însă nu-i o chestiune de „voinţă”, e un
mecanism pe care îl acţionezi sau nu, ca pentru a-ţi
scărpina nasul sau pentru a executa o rostogolire pe
spate. Iar pentru a acţiona mecanismul, nimic nu se
potriveşte mai bine decât un pic de muzică. De exemplu,
ca să mă destind pun ceva care mă face să ajung la un soi
de dispoziţie distantă în care lucrurile nu mă ating cu
adevărat, le privesc ca şi cum aş privi un film: un strat al
conştiinţei „detaşat”. În general, pentru stratul ăsta e
vorba de jazz sau, mai eficace în privinţa duratei, dar
necesitând mai mult timp pentru a-şi face efectul, Dire
Straits (trăiască mp3-ul).
Azi-dimineaţă am ascultat Glenn Miller înainte de a
pleca la şcoală. Dar se pare că efectul nu a durat destul.
Când a avut loc incidentul, mi-am pierdut toată
detaşarea. Era la ora de franceză cu doamna Maigre (care
este un antonim în carne şi oase, într-atât e de
durdulie19). În plus, se îmbracă în roz. Ador rozul şi
găsesc că e o culoare tratată nedrept: se face din ea o
chestie care ţine de bebeluşi sau de femei prea machiate,
când de fapt rozul e o culoare deosebit de subtilă şi
delicată, care se întâlneşte foarte des în poezia japoneză.
Însă rozul şi doamna Maigre sunt ceva ca şi cum ai strica
orzul pe gâşte. În fine, azi-dimineaţă aveam franceză cu
ea. Asta în sine e deja o corvoadă. Franceza cu doamna
Maigre se rezumă la o lungă serie de exerciţii tehnice,
indiferent că e vorba de gramatică sau de literatură. Cu
ea, s-ar zice că un text a fost scris pentru a i se putea
identifica personajele, naratorul,locul, peripeţiile, timpul
naraţiunii etc. Cred că nu i-a trecut niciodată prin cap că
un text este scris în primul rând pentru a fi citit şi a-i

19 Maigre „slab (a)” (n. Tr.).

provoca emoţii cititorului. Închipuiţi-vă că nu ne-a pus
niciodată întrebarea: „V-a plăcut acest text/această
carte?” Este totuşi singura întrebare care ar putea să dea
sens punctelor de vedere narative sau construcţiei
povestirii… Fără a mai vorbi de faptul că minţile elevilor
de colegiu sunt, după părerea mea, mai deschise decât
cele ale liceenilor sau ale studenţilor. Mă explic: la vârsta
noastră, e de ajuns să ni se vorbească despre ceva cu
pasiune şi să ni se atingă corzile potrivite (cea a
dragostei, a revoltei, a interesului pentru nou etc.),
pentru a avea toate şansele de reuşită. Proful nostru de
istorie, domnul Lermit, a izbutit să ne înflăcăreze din
două cursuri, arătându-ne fotografiile unor inşi cărora li
se tăiaseră o mână sau buzele, aplicându-li-se legea
coranică, fiindcă furaseră sau fumaseră. Şi totuşi, n-a
făcut-o în genul filmului horror. Era un lucru
impresionant şi am ascultat cu toţii atenţi lecţia care-a
urmat, o lecţie care punea în gardă contra nebuniei
oamenilor şi nu în mod specific contra islamului. Aşa că
dacă doamna Maigre şi-ar fi dat osteneala de-a ne citi cu
tremur în glas câteva versuri de Racine („Ca ziua să-
nceapă şi noaptea să cadă, / Fără ca Titus pe Berenice s-o
vadă”), ar fi remarcat că adolescentul la gimnaziu este cât
se poate de copt pentru tragedia amoroasă. La liceu, e
mai dificil: vârsta adultă îşi iţeşte nasul, intuieşti deja
moravurile oamenilor mari, te întrebi ce rol şi ce loc vei
moşteni din piesă şi-apoi ceva deja s-a stricat, bolul cu
peştişori nu mai e prea departe.
Aşadar când, azi-dimineaţă, adăugându-se la corvoada
obişnuită a unui curs de literatură fără literatură şi a unui
curs de limbă fără inteligenţa limbii, am încercat un
sentiment de fie ce-o fi, n-am putut să mă stăpânesc.
Doamna Maigre făcea o recapitulare a adjectivului
calificativ epitet, pe motiv că el lipsea cu totul din
compunerile noastre, „deşi ar trebui să fiţi capabili de
asta încă din clasa întâi elementară”. „Nu se poate elevi
atât de incompetenţi în gramatică”, a adăugat ea,
privindu-l în special pe Achille Grand-Fernet. Nu-mi place
Achille, dar de data asta am fost de acord cu el când a pus
întrebarea. Consider că ea se impunea. În plus, ca o profă
de litere să se exprime atât de neglijent, pe mine, una, mă
şochează. E ca un măturător care ar lăsa ghemotoace de
praf. „Dar, în fond, la ce serveşte gramatica?” a întrebat
el. „Ar trebui să ştii”, a răspuns doamna-sunt-totuşi-
plătită-pentru-a-vă-învăţa. „Păi nu, a răspuns Achille
măcar o dată cu sinceritate, nu s-a îngrijit nimeni să ne
explice asta.” Doamna Maigre a scos un suspin lung, de
genul „de ce-o fi trebuind să am iar de-a face cu întrebări
stupide?”, şi a răspuns: „Serveşte la a vorbi bine şi a scrie
bine.”
Ei, la asta am crezut că fac o criză cardiacă. N-am auzit
niciodată ceva atât de inept. Şi cu asta nu vreau să zic că e
fals, vreau să zic că e într-adevăr inept. Să le spui unor
adolescenţi care ştiu deja să vorbească şi să scrie că
gramatica la asta serveşte, e ca şi cum i-ai spune cuiva că
trebuie să citească o istorie a closetelor de-a lungul
secolelor pentru a şti să facă bine pipi şi caca. E lipsit de
sens! Măcar de ne-ar fi demonstrat, cu exemple, că e
necesar să cunoşti o serie de lucruri despre limbă ca s-o
foloseşti bine, mă rog, de ce nu, e un prealabil. De pildă,
că a şti să conjugi un verb la toate timpurile te fereşte de-
a face greşeli grave care să te facă de râs în faţa lumii la o
cină mondenă („Aş fi venit mai devreme, dar greșisem
drumul”). Sau că, pentru a scrie o invitaţie în regulă la o
mică serată la palatul Versailles, este foarte folositor să
cunoşti regula acordului adjectivului calificativ epitet: te
scuteşte de ceva gen „Dragi prieteni, vreţi să veniţi la
Versailles astă-seară? Aş fi deosebit de încântat. Marchiza
de Grand-Fernet”. Dar dacă doamna Maigre crede că doar
la asta serveşte gramatica…S-a ştiut să se rostească şi să
se conjuge un verb înainte de a se şti că e verb. Iar dacă
ştiinţa poate s-ajute, nu cred totuşi că asta e decisiv.
Eu cred că gramatica este o cale de acces la
frumuseţe.Când vorbeşti, când citeşti sau când scrii, simţi
dacă ai compus o frază frumoasă sau dacă eşti pe cale să
citeşti una. Eşti capabil să recunoşti o topică frumoasă
sau un stil elegant. Dar când faci gramatică, ai acces la o
altă dimensiune a frumuseţii limbii. A face gramatică
înseamnă a decortica limba, a examina cum este ea
făcută, a o vedea goală-goluţă, într-un fel. Şi asta e ce-i
minunat, pentru că-ţi zici: „Ce bine-i făcută, ce bine
sună!”, „Cât e de solidă, ingenioasă, bogată, subtilă!” Pe
mine, numai şi faptul de-a şti că există mai multe feluri de
cuvinte şi că trebuie să le cunoşti pentru a te pronunţa
asupra întrebuinţărilor lor şi a compatibilităţilor dintre
ele mă încântă. Găsesc că nu e nimic mai frumos, de
exemplu, decât ideea de bază a limbii, şi anume că există
substantive şi verbe. Când le ai pe acestea, ai deja miezul
oricărui enunţ. E grozav, nu? Substantive, verbe.
Poate că, pentru a ajunge la toată această frumuseţe a
limbii, trebuie să te pui într-o stare de spirit specială? Eu,
una, am impresia că o fac fără efort. Cred că pe la vreo doi
ani, ascultându-i vorbind pe adulţi, am înţeles dintr-o
dată cum e făcută limba. Lecţiile de gramatică au fost
întotdeauna pentru mine sinteze a posteriori şi, poate,
precizări terminologice. Oare pot fi învăţaţi copiii să
vorbească bine şi să scrie bine făcând gramatică, dacă nu
au avut parte de această iluminare pe care-am avut-o eu?
Mister. Până una-alta, toate doamnele Maigre din lume ar
trebui mai degrabă să se întrebe ce muzică să le pună
elevilor lor pentru a-i face să între în transă gramaticală.
Drept pentru care i-am spus doamnei Maigre: „Dar nu”
se poate, asta înseamnă să simplificaţi totul!” în clasă s-a
aşternut o mare tăcere fiindcă, de obicei, nu deschid gura
şi fiindcă o contrazisesem pe profă. Ea m-a privit cu
surprindere, apoi şi-a luat un aer veninos, ca toţi profii
când simt că vântul începe să sufle din nord şi că mica lor
lecţie paşnică despre adjectivul calificativ epitet ar putea
foarte bine să se transforme în tribunal al metodelor lor
pedagogice. „Şi ce anume ştii dumneata, domnişoară
Josse?” a întrebat ea pe un ton muşcător. Toată lumea îşi
ţinea răsuflarea. Când fruntaşa clasei nu-i mulţumită, e
rău pentru corpul didactic, mai ales dacă e şi cam gras,
aşa că în dimineaţa aceasta era vorba de thriller şi circ la
acelaşi preţ: toată lumea aştepta să vadă rezultatul
duelului, pe care-l spera cât mai sângeros.
„Păi, am spus, după ce l-ai citit pe Jakobson, pare
evident că gramatica e un ţel şi nu doar un scop: este un
acces la structura şi la frumuseţea limbii, nu doar un truc
care serveşte la a te descurca în societate.” „Un truc! Un
truc!” a repetat ea cu ochii gata să iasă din orbite. „Pentru
domnişoara Josse, gramatica e un truc!”
Dacă mi-ar fi ascultat bine fraza, ar fi înţeles că, tocmai,
pentru mine nu este un truc. Dar cred că referirea la
Jakobson a făcut-o s-o ia complet razna, fără a mai pune
la socoteală că toată clasa rânjea, inclusiv Cannelle
Martin, fără a fi înţeles nimic din ce spusesem, însă
simţind că un nor din Siberia plutea deasupra grasei
profe de franceză. De fapt, n-am citit nimic de Jakobson,
vă daţi seama. Chiar dacă sunt supradotată, prefer totuşi
benzile desenate sau literatura. Dar o prietenă de-a
mamei (care e profesoară la Universitate) vorbea de
Jakobson ieri (în timp ce se înfruptau, la ora cinci, cu
camembert şi-o sticlă de vin roşu). Drept care mi-am
amintit brusc, azi-dimineaţă.
În clipa aceea, simţind cum haita îşi arăta colţii, mi-a
fost milă. Mi-a fost milă de doamna Maigre. Şi-apoi, nu-mi
plac linşajele. Nu onorează niciodată pe nimeni. Fără a
mai pune la socoteală că n-am niciun chef să-i vină cuiva
ideea să scotocească după cunoştinţele mele în materie
de Jakobson şi să înceapă a intra la bănuieli cu privire la
realitatea coeficientului meu de inteligenţă.
Aşa că am bătut în retragere şi n-am mai spus nimic.
M-am ales cu două ore de consemnare şi doamna Maigre
şi-a salvat pielea ei de profă. Dar când am ieşit din clasă,
am simţit ochii ei mici şi neliniştiţi care m-au urmărit
până la uşă.
Iar în drum spre casă, mi-am spus: nefericiţi cei săraci
cu duhul care nu cunosc nici transa, nici frumuseţea
limbii.

5
O impresie agreabilă

Dar Manuela, insensibilă la paşii femeilor japoneze,

navighează deja spre alte ţinuturi.
— Madam Rosen face mare caz pentru faptul că nu
există două lămpi la fel, zice ea.
— E adevărat? întreb, uimită.
— Da, e adevărat, îmi răspunde. Ei şi? La familia Rosen,
totul e în dublu exemplar, fiindcă se tem să nu rămână
vreodată în lipsă. Ştiţi care-i povestea preferată a
doamnei?
— Nu, zic, vrăjită de largile perspective spre care ne
poartă această conversaţie.
 — În timpul războiului, bunicu-său, care stoca o
grămadă de lucruri în pivniţă, şi-a salvat familia
servindu-l pe un german care căuta un mosor de aţă ca
să-şi coasă un nasture de la uniformă. Dacă n-ar fi avut
mosorul, ar fi ajuns pe lumea cealaltă şi toţi ai lui
împreună cu el. Ei bine, credeţi sau nu, în dulapuri şi-n
pivniţă, are totul în dublu exemplar. Şi o face asta mai
fericită? Vezi mai bine într-o odaie fiindcă există două
lămpi la fel?
— Nu m-am gândit niciodată la asta, zic. E adevărat că
ne decorăm interioarele cu redundanţe.
— Cu ce? întreabă Manuela.
— Cu repetiţii, ca la familia Rosen. Aceleaşi lămpi şi
vaze în dublu exemplar pe şemineu, aceleaşi fotolii
identice de-o parte şi de alta a canapelei, două noptiere
asortate, şiruri de borcane asemănătoare în bucătărie…
— Acum, că m-aţi făcut să mă gândesc, nu-i vorba doar
de lămpi, reia Manuela. De fapt, la domnul Ozu nu există
două lucruri la fel. Şi, trebuie s-o spun, asta dă o impresie
agreabilă.
— Agreabilă în ce fel? întreb.
Ea se gândeşte o clipă, cu fruntea încreţită.
— Agreabilă ca după sărbători, când ai mâncat prea
mult. Mă gândesc la acele clipe după ce toată lumea a
plecat… Bărbatu-meu şi cu mine mergem în bucătărie, eu
prepar o supă simplă de legume proaspete, tai feliuţe
subţiri de ciuperci crude şi ne mâncăm supa în care am
pus ciupercile. Avem impresia că am ieşit dintr-o furtună
şi că e din nou linişte.
— Nu ne mai temem să rămânem în lipsă de ceva.
Suntem bucuroşi de clipa prezentă.
— Simţim că aşa-i firesc, că asta înseamnă a mânca.
— Putem să ne bucurăm de lucrul pe care-l avem, nu-l
concurează cu nimic. O senzaţie după alta.
— Da, avem mai puţin, dar ne bucurăm mai mult de
ceea ce avem.
— Cine poate mânca mai multe lucruri deodată?
— Nici măcar sărmanul domn Arthens.
— Am două veioze la fel pe cele două noptiere identice,
spun amintindu-mi deodată faptul.
— Şi eu, zice Manuela.
Dă din cap.
— Poate că suntem bolnave, din cauză de prea mult.
Se ridică, mă îmbrăţişează şi se întoarce la familia
Pallières, la munca ei de sclavă modernă. După plecarea
sa, rămân aşezată în faţa ceştii mele goale. A mai rămas
un mendiant, pe care îl ronţăi din lăcomie cu dinţii din
faţă, ca un şoarece. Schimbând stilul de a-l cronţăni e ca
şi cum aş degusta ceva nou.
Şi meditez, savurând caracterul neaşteptat al acestei
conversaţii. S-a mai pomenit vreodată de bone şi
portărese care, stând la taifas într-o pauză, să discute
sensul cultural al decoraţiunilor interioare? Aţi fi
surprinşi de ce pot să-şi spună oamenii mărunţi. Ei
preferă poveştile, nu teoriile, anecdotele, nu conceptele,
imaginile, nu ideile. Asta nu-i împiedică să filosofeze.
Aşadar, suntem civilizaţii atât de măcinate de gol, încât
nu trăim decât în angoasa lipsei? Nu ne bucurăm de
bunurile noastre sau de simţurile noastre decât când
suntem asiguraţi că putem să ne bucurăm şi mai mult de
ele? Poate că japonezii ştiu că nu guşti o plăcere decât
fiindcă o ştii efemeră şi unică şi, dincolo de această
cunoaştere, sunt capabili să-şi construiască viaţa cu ea.
Dar vai! Temă şi veşnică repetiţie, smulgându-mă o
dată în plus din reflecţiile mele – plictiseala s-a născut
într-o zi din uniformitate se sună la ghereta mea.
 6
Wabi

E un curier care mestecă un chewing-gum pentru

elefanţi, judecând după vigoarea şi amplitudinea
mandibulare la care îl sileşte această masticaţie.
— Doamna Michel? întreabă.
Îmi vâră în mâini un pachet.
— Nu-am nimic de semnat? întreb.
Dar deja a dispărut.
E un pachet dreptunghiular învelit în hârtie de ambalaj
prinsă cu o sfoară de genul celei ce se foloseşte pentru a
lega sacii cu cartofi sau pentru a trage prin casă un dop
de plută pentru a distra pisica şi-a o sili să facă singurul
exerciţiu fizic la care consimte. De fapt, acest pachet legat
cu sfoară mă face să mă gândesc la ambalajele de mătase
ale Manuelei, fiindcă deşi, în cazul de faţă, hârtia ţine mai
degrabă de rusticitate decât de rafinament, există în grija
acordată autenticităţii împachetării ceva similar şi
profund adecvat.
De remarcat că elaborarea celor mai nobile concepte
se face pornind de la cel mai rudimentar banal. Frumosul
înseamnă adecvarea este o cugetare sublimă, ivită din
mâinile unui curier rumegător.
Estetica, dacă ne gândim la ea ceva mai serios, nu este
nimic altceva decât iniţierea în Calea Adecvării, un fel de
Cale a Samuraiului aplicată la intuiţia formelor autentice.
Avem cu toţii ancorată în noi cunoaşterea adecvatului. Ea
este cea care, în fiecare clipă a vieţii, ne îngăduie să-i
înţelegem calitatea şi, în acele rare ocazii când totul e în
armonie, să ne bucurăm de ea cu intensitatea cuvenită. Şi
nu vorbesc de acel fel de frumuseţe care este domeniul
exclusiv al Artei. Cei care, ca mine, sunt inspiraţi de
măreţia lucrurilor mărunte, o urmăresc până în miezul
neesenţialului, acolo unde, îmbrăcată în hainele de
fiecare zi, ţâşneşte dintr-o anumită rânduială a lucrurilor
obişnuite şi din certitudinea că este aşa cum trebuie să fie,
din convingerea că aşa este bine.
Deznod sfoara şi rup hârtia. E o carte, o ediţie
frumoasă legată în piele bleumarin cu granulaţie aspra,
foarte wabi. În japoneză, wabi înseamnă „o formă ştearsă
a frumosului, un gen de rafinament mascat de
rusticitate”. Nu ştiu bine ce vrea să zică asta, dar această
legătură este în mod incontestabil wabi.
Îmi pun ochelarii şi descifrez titlul.

Cugetare profundă nr. 11

Mesteceni
Învăţaţi-mă că nu sunt nimic
Şi că sunt vrednică să trăiesc

Mama a anunţat ieri seară la cină, de parcă ar fi fost un

motiv să curgă şampania în valuri, că se împlineau fix
zece ani de când îşi începuse „aanaaliza”. Toată lumea va
fi de acord că asta e mi-nu-nat! Nu văd decât psihanaliza
în măsură de a face concurenţă creştinismului în
dragostea pentru suferinţele prelungite. Ceea ce maică-
mea nu spune este că se împlinesc tot zece ani de când ia
antidepresive. Dar e limpede că nu face legătura. În ceea
ce mă priveşte, cred că nu pentru a-şi alina angoasele ia
pastile, ci pentru a suporta analiza. Când îşi povesteşte
şedinţele, e ceva de-ţi vine să te dai cu capul de toţi
pereţii. Tipul face „Hmmm” la intervale regulate
repetându-i ultimele cuvinte („Şi m-am dus la Lenôtre cu
mama”: „Hmmm, cu mama?” „îmi place mult ciocolata”:
„Hmmm, ciocolata?”), în cazul ăsta, pot să mă proclam
psihanalistă mâine. Dacă nu face asta, îi plasează
conferinţe din La Cause freudienne, care, contrar a ceea ce
se crede, nu sunt rebusuri, ci lucruri care ar trebui să
vrea să spună ceva. Fascinaţia pentru inteligenţă este
ceva fascinant. Pentru mine, inteligenţa nu-i o valoare în
sine. Oameni inteligenţi sunt cu duiumul. Există mulţi
proşti, dar şi multe creiere performante. Am să spun o
banalitate, dar inteligenţa, în sine, nu are într-adevăr
nicio valoare şi nu prezintă niciun interes. Oameni foarte
inteligenţi şi-au consacrat viaţa problemei sexului
îngerilor, de pildă. Dar mulţi oameni inteligenţi au un
defect de sistem:consideră inteligenţa un scop. Au o
singură idee în cap: să fie inteligenţi, ceea ce e foarte
stupid. Iar când inteligenţa se ia drept scop, funcţionează
ciudat: dovada că ea există nu constă în ingeniozitatea şi
simplitatea a ceea ce produce, ci în obscuritatea
exprimării sale. Dacă aţi vedea literatura pe care-o aduce
mama de la „şedinţele” ei… Chestii care simbolizează,
spintecă exclusul şi subsumează realul cu o grămadă de
matheme şi o sintaxă îndoielnică. Verzi şi uscate! Până şi
textele pe care le citeşte Colombe (se ocupă de William
Ockham, un franciscan din secolul al XIV-lea) sunt mai
puţin groteşti. Ceea ce dovedeşte că un călugăr cugetător
e de preferat unui gânditor postmodern.
Şi, în plus, era ziua freudiană. După prânz, mâneam
nişte ciocolată. Îmi place mult ciocolata şi ăsta e fără
îndoială singurul punct comun pe care-l am cu mama şi
soră-mea. Muşcând dintr-un baton cu alune, am simţit că
mi se sparge un dinte. M-am dus să mă uit în oglindă şi
am constatat că, într-adevăr, pierdusem încă o bucăţică
de incisiv. Astă vară, la Quimper, în piaţă, am căzut când
mi s-a agăţat piciorul într-o frânghie şi mi-am spart pe
jumătate dintele ăsta, iar de-atunci se fărâmiţează câte
un pic din când în când. În fine, mi-am pierdut bucăţica
de incisiv şi asta m-a făcut să pufnesc în râs, fiindcă mi-
am amintit ce povestea mama despre un vis pe care-l are
adesea: că-şi pierde dinţii, că se fac negri şi cad unul după
altul. Şi uite ce i-a zis analistul în legătură cu acest vis:
„Stimată doamnă, un freudian v-ar spune că e un vis de
moarte.” Nu-i de râs? Nu doar pentru naivitatea
interpretării (dinţi care cad moarte, umbrelă penis etc.),
ca şi cum cultura n-ar avea o mare putere de sugestie
care n-are nimic de-a face cu realitatea lucrului, ci mai
ales pentru procedeul presupus a înscăuna
superioritatea intelectuală („un freudian v-ar spune”) pe
erudiţia distanţată, când de fapt impresia pe care o lasă
este că vorbeşte un papagal.
Din fericire, pentru a mă restabili după toate astea,
astăzi am fost la Kakuro să beau ceai şi să mănânc
prăjituri cu nucă de cocos foarte bune şi foarte fine.
Kakuro a venit la noi ca să mă invite, spunându-i mamei:
„Am făcut cunoştinţă în lift şi am început o conversaţie
foarte interesantă.” „A, da?” a zis mama, surprinsă. „Ei
bine, aveţi noroc, fiica mea nu vorbeşte cu noi niciodată”.
„Vrei să vii să bei o ceaşcă de ceai şi să-ţi prezint pisicile
mele?” a întrebat Kakuro şi, bineînţeles, mama,
ademenită de urmările pe care le putea avea povestea, a
acceptat cu ardoare. Îşi făcea deja planul „gheişa modernă
invitată la bogatul domn japonez”. Trebuie să spun că
unul dintre motivele fascinaţiei colective pentru domnul
Ozu ţine de faptul că e într-adevăr foarte bogat (pare-se).
În fine, m-am dus să iau ceaiul la el şi să fac cunoştinţă cu
pisicile lui. Mă rog, în ce le priveşte nu-s mult mai
convinsă decât de-ale noastre, dar ale lui Kakuro cel
puţin sunt decorative, l-am expus punctul meu de vedere
şi mi-a răspuns că el credea în radiaţia şi în sensibilitatea
unui stejar, deci cu atât mai mult în cele ale unei pisici.
Am continuat, discutând puţin despre definiţia
inteligenţei şi el m-a întrebat dacă putea să-şi noteze în
blocnotes formularea mea: „Nu este un dar sacru, e
singura armă a primatelor.”
Şi pe urmă am revenit la doamna Michel. Kakuro crede
că motanul ei se numeşte Léon după Lev Tolstoi şi
suntem amândoi de acord că o portăreasă care citeşte
Tolstoi şi cărţi de la Vrin poate că nu-i ceva tocmai
obişnuit. El are chiar elemente foarte pertinente pentru a
considera că doamnei Michel îi place mult Anna Karenina
şi e hotărât să-i trimită un exemplar. „Să vedem cum
reacţionează”, a zis.
Dar nu asta e cugetarea mea profundă de azi. Ea vine
de la o frază pe care a pronunţat-o Kakuro. Vorbeam
despre literatura rusă, pe care nu o cunosc deloc. Kakuro
îmi spunea că ceea ce îi place la romanele lui Tolstoi este
că sunt „romane-universuri” şi că, în plus, totul se
întâmplă în Rusia, o ţară unde există mesteceni la fiecare
colţ de câmp şi unde, la vremea campaniilor lui
Napoleon, aristocraţia a trebuit să reînveţe rusa deoarece
nu vorbea decât în franceză. Bine, asta e vorbărie de
adult, dar ceea ce-i bine cu Kakuro este că face totul cu
politeţe. E foarte plăcut să-l asculţi vorbind, chiar dacă
puţin îţi pasă despre ce povesteşte, fiindcă îţi vorbeşte cu
adevărat, ţi se adresează ţie, E pentru prima oară când
întâlnesc pe cineva care se sinchiseşte de mine când îmi
vorbeşte: nu pândeşte aprobarea sau dezacordul, mă
priveşte cu aerul că ar spune: „Cine eşti? Vrei să vorbeşti
cu mine? Ce plăcere îmi face să fiu cu tine!” La asta mă
refeream vorbind despre politeţe, la această atitudine a
unuia care îi dă celuilalt impresia că se află acolo. Bun,
subiectul, Rusia marilor ruşi, mă lasă rece. Vorbeau
franceza? Foarte bine! Şi eu o vorbesc şi nu exploatez
mujici. În schimb, şi iniţial n-am priceput bine de ce, am
fost sensibilă la mesteceni. Kakuro vorbea de peisajul
rusesc cu toţi acei mesteceni unduitori, foşnitori, şi m-am
simţit uşoară, uşoară…
Mai apoi, reflectând un pic, am înţeles în parte acea
bucurie subită care m-a năpădit când Kakuro vorbea
despre mestecenii ruseşti. Am aceeaşi senzaţie când se
vorbeşte despre copaci, despre orice copac: teiul din
curtea fermei, stejarul din spatele vechiului hambar,
marii ulmi acum dispăruţi, pinii încovoiaţi de vijelii de-a
lungul coastelor bătute de vânturi etc. E atât de
omenească această capacitate de a iubi arborii, e atâta
nostalgie a primelor noastre uimiri, atâta intensitate în a
te simţi cât de neînsemnat eşti în sânul naturii… da, asta
e: evocarea copacilor, a măreţiei lor indiferente şi a
dragostei pe care le-o purtăm ne învaţă cât suntem de
derizorii, paraziţi mizerabili mişunând la suprafaţa
pământului, şi în acelaşi timp ne face vrednici de a trăi,
pentru că suntem capabili să recunoaştem o frumuseţe
care nu ne datorează nimic.
Kakuro vorbea de mesteceni şi, uitându-i pe
psihanalişti şi pe toţi acei oameni inteligenţi care nu ştiu
să-şi folosească inteligenţa, mă simţeam dintr-odată mai
mare, fiindcă eram capabilă să înţeleg extraordinara lor
frumuseţe.

PLOAIE DE VARĂ

1
Clandestină
 Îmi pun deci ochelarii şi descifrez titlul.
Lev Tolstoi, Anna Karenina.
Cu un cartonaş:
Stimată doamnă,
Ca omagiu adus pisicii dumneavoastră,
Cu multă cordialitate,
Kakuro Ozu
E întotdeauna reconfortant să ţi se arate că nu te înşeli
cu privire la propria-ţi paranoia.
Văzusem bine. Sunt demascată.
Mă năpădeşte panica.
Mă ridic mecanic, mă aşez la loc. Recitesc cartonaşul.
Ceva se mută în mine – da, nu ştiu s-o exprim altfel, am
strania senzaţie că un organ intern se duce să ia locul
altuia. Nu vi se întâmplă niciodată asta?
Simţi reamenajări interioare a căror natură nu eşti
nicidecum capabil s-o defineşti, dar e ceva deopotrivă
mental şi spaţial, ca o mutare.
Ca omagiu adus pisicii dumneavoastră.
Cu o neîncredere deloc prefăcută, aud un chicot, un fel
de cotcodăcit, care provine din propriu-mi gâtlej.
E neliniştitor, dar hazliu.
Mânată de un impuls periculos – toate impulsurile sunt
periculoase la cineva care trăieşte o existenţă clandestină
–, mă duc să caut o foaie de hârtie, un plic şi un marker
(portocaliu) şi scriu:
Mulţumesc, nu trebuia.
Portăreasa
Ies în hol cu precauţii de indian sioux – nimeni – şi
strecor misiva în cutia domnului Ozu.
Mă întorc în gheretă cu paşi furişaţi – fiindcă nu e nici
ţipenie de om – şi, epuizată, mă prăvălesc în fotoliu, cu
sentimentul datoriei împlinite.
O puternică senzaţie de fie ce-o fi pune stăpânire pe
mie.
Fie ce-o fi.
Acest impuls stupid, departe de a pune capăt hăituielii,
o stimulează însutit. E o greşeală strategică majoră.
Nenorocita asta de fară-ştirea-mea începe să mă calce pe
nervi.
Un simplu: Nu înţeleg, semnat portăreasa, ar fi fost
totuşi la mintea cocoşului.
Sau: V-aţi înşelat, vă înapoiez pachetul.
Fără fasoane, scurt şi precis: Eroare de destinatar.
Viclean şi definitiv: Nu ştiu să citesc.
Subtil: Mersi, dar cadourile de Anul Nou se fac în
ianuarie.
Sau chiar administrativ: Rog confirmaţi primirea
returului.
În loc de asta, eu mă sclifosesc de parcă ne-am afla
într-un salon literar.
Mulţumesc, nu trebuia.
Mă ejectez din fotoliu şi mă reped spre uşă.
Vai, de trei ori vai!
Prin geam, îl zăresc pe Paul N’Guyen care, cu
corespondenţa în mână, se îndreaptă spre ascensor.
Sunt pierdută.
O singură opţiune de-acum: să fac pe moarta-n
păpuşoi.
Orice s-ar întâmpla, nu sunt aici, nu ştiu nimic, nu
răspund, nu scriu, nu iau nicio iniţiativă.
Trei zile trec, una după alta. Mă conving că lucrul la
care decid să nu mă gândesc nu există, dar nu încetez să
mă gândesc la el, până într-atât încât o dată uit să-l
hrănesc pe Léon, care e de-acum reproşul mut felinificat.
 Apoi, pe la ora zece, cineva sună la uşă.

2
Marea operă a sensului

Deschid.
În faţa gheretei mele e domnul Ozu.
— Stimată doamnă, îmi spune el, mă bucur că micul
meu colet nu v-a indispus.
De emoţie, nu înţeleg nimic.
— Ba da, ba da, răspund, simţind cum năduşesc dintr-
odată. Aă, nu, nu, rectific cu o patetică încetineală. Adică,
vă mulţumesc.
Îmi zâmbeşte amabil.
— Doamnă Michel, nu am venit ca să-mi mulţumiţi.
— Nu? zic, reînnoind cu brio arta „de a lăsa vorbele să
moară pe buze”, pe care o împărtăşesc cu Fedra, Berenice
şi sărmana Didona.
— Am venit pentru a vă ruga să cinaţi cu mine mâine
seară, spune el. Astfel, vom avea prilejul să vorbim
despre gusturile noastre comune.
— Aă, zic, ceea ce e relativ scurt.
— O simplă cină între vecini, urmează el.
— Între vecini? Dar eu sunt portăreasa, pretextez, deşi
foarte zăpăcită.
— Poţi să ai două calităţi în acelaşi timp, răspunde el.
Sfântă Maria Maică Precistă, ce-i de făcut?
Există întotdeauna calea facilităţii, cu toate că îmi
repugnă s-o folosesc. Nu am copii, nu mă uit la televizor
şi nu cred în Dumnezeu, toate, poteci pe care apucă
oamenii pentru ca viaţa să le fie mai facilă. Copiii ne ajută
să amânăm sarcina dureroasă de ne face nouă înşine faţă,
lucru de care pe urmă au grijă nepoţii. Televiziunea ne
distrage de la istovitoarea necesitate de a construi
proiecte pornind de la nimicul existenţelor noastre
frivole; amăgind ochii, descarcă mintea de marea operă a
sensului. Dumnezeu, în sfârşit, linişteşte temerile noastre
de mamifere şi insuportabila perspectivă ca plăcerile
noastre să ia sfârşit într-o zi. De aceea, fără viitor, nici
descendenţă, fără pixeli pentru a abrutiza conştiinţa
cosmică a absurdităţii, cu certitudinea sfârşitului şi
anticiparea vidului, cred că pot spune că nu am ales calea
facilităţii.
Cu toate astea, sunt foarte tentată.
— Nu, mulţumesc, am deja o obligaţie, ar fi procedura
cea mai indicată.
Există mai multe variaţiuni politicoase.
— E foarte amabil din partea dumneavoastră, dar am o
agendă de ministru (puţin credibil).
— Îmi pare foarte rău, mâine plec la Megève20 (fantast).
— Regret, dar am familie (arhifals).
— Motanul meu e bolnav, nu pot să-l las singur
(sentimental).
— Sunt bolnavă, prefer să rămân acasă (neruşinat). Mă
pregătesc în fine să zic: mulţumesc, dar am musafiri
săptămâna asta, când, brusc, afabilitatea senină cu care
domnul Ozu aşteaptă în faţa mea deschide în timp o
breşă fulgerătoare.

3
În afara timpului
În interiorul globului cad uşor fulgii, în faţa ochilor
memoriei mele, pe biroul Domnişoarei, învăţătoarea mea
până la clasa celor mari a domnului Servant, se

20 Staţiune tradiţională de schi din Alpii francezi (n. Tr.).

materializează mica sferă de sticlă. Când ne dovedeam
merituoşi, aveam dreptul s-o întoarcem şi s-o ţinem în
căuşul mâinii până la aşternerea ultimului fulg la baza
turnului Eiffel cromat. Nu împlinisem şapte ani când
ştiam deja că lenta melopee a minusculelor particule albe
prefigurează ceea ce simte inima în timpul unei mari
bucurii. Durata încetineşte şi se dilată, baletul se
eternizează în absenta oricărui şoc şi, când ultimul fulg se
aşază, ştim că am trăit acel moment din afara timpului
care e semnul marilor iluminări. Copil, adesea, mă
întrebam dacă îmi va fi dat să trăiesc asemenea momente
şi să stau în mijlocul lentului şi maiestuosului balet al
fulgilor, smulsă în sfârşit din terna frenezie a timpului.
Oare asta înseamnă să te simţi goală? Cu trupul lipsit
de orice veşminte, mintea rămâne totuşi plină de
podoabe. Dar invitaţia domnului Ozu provocase în mine
sentimentul acelei nudităţi totale care este cea doar a
sufletului şi care, aureolată de fulgi, producea în inima
mea un fel de arsură delicioasă.
Îl privesc.
Şi mă arunc în apa neagră, adâncă, îngheţată şi sublimă
din afara timpului.

4
Diafane

— De ce, dar de ce, pentru numele lui Dumnezeu? o

întreb chiar în aceeaşi după-amiază pe Manuela.
— Cum adică? zice ea, aşezând serviciul pentru ceai.
Dar e foarte bine!
— Glumiţi, gem eu.
— Trebuie să gândiţi practic, acum, spune ea. Doar n-o
să vă duceţi aşa. Coafura asta nu prea merge, continuă
privindu-mă cu un ochi de expertă.
Aveţi idee de concepţiile Manuelei în materie de
coafură? Această aristocrată a inimii este o proletară a
părului. Încreţit, îmbârligat, umflat şi apoi pulverizat cu
substanţe diafane, părul, în viziunea Manuelei, trebuie să
fie arhitectural sau să nu fie deloc.
— O să merg la coafor, zic, încercând să nu par
precipitată.
Manuela mă priveşte cu un aer bănuitor.
— Cu ce-o să vă îmbrăcaţi? mă întreabă.
În afara rochiilor mele de toate zilele, adevărate rochii
de portăreasă, n-am decât o rochie albă de mireasă
îngropată în naftalină şi-un veşmânt de doliu lugubru de
care mă folosesc pentru rarele înmormântări la care sunt
convocată.
— O să-mi pun rochia neagră, zic.
— Rochia de înmormântări? întreabă Manuela
consternată.
— Dar n-am altceva.
— Atunci va trebui să cumpăraţi.
— Dar e doar o cină.
— Tocmai, răspunde guvernanta care se piteşte în
Manuela. Dar ca să cinaţi la cineva nu vă îmbrăcaţi?

5
Dantele şi farafastâcuri

Dificultatea începe aici: de unde să cumpăr o rochie?

De obicei, îmi comand hainele prin corespondenţă,
inclusiv ciorapii, chiloţii şi combinezoanele. Ideea de a
încerca sub privirile unei fetişcane anorexice lucruri care,
pe mine, vor arăta ca un sac m-a ţinut la distanţă de
magazine. Nenorocirea face să fie prea târziu pentru a
spera la o livrare în timp util.
Să nu aveţi decât o singură prietenă, dar s-o alegeţi
bine.
A doua zi dimineaţă, Manuela dă buzna în ghereta mea.
Poartă o husă pentru îmbrăcăminte pe care mi-o
întinde cu un zâmbet victorios.
Manuela e cu vreo cincisprezece centimetri mai înaltă
decât mine şi cântăreşte cu zece kilograme mai puţin. Nu
văd decât o singură femeie din familia ei a cărei statură s-
ar putea potrivi cu a mea: soacra ei,redutabila Amalia,
care în mod ciudat se dă în vânt după dantele şi
farafastâcuri, deşi nu e deloc genul de persoană care să
aprecieze fantezia. Dar pasmanteria în stil portughez e
cam rococo: niciun pic de imaginaţie sau de lejeritate,
doar delirul acumulării, care face ca rochiile să semene
cu nişte furouri din dantelă croşetată şi orice bluză, cu un
concurs de festoane.
Vă daţi deci seama cât de neliniştită sunt. Cina asta,
care se anunţă a fi un calvar, ar putea deveni şi o farsă.
— O să arătaţi ca o stea de cinema, zice Manuela. Apoi,
milostivindu-se: Glumesc, şi extrage din husă o rochie bej
ce pare scutită de orice înfloritură.
— Unde-aţi găsit-o? întreb examinând-o.
Din ochi, mărimea e bună. Tot din ochi, e o rochie
scumpă, din gabardină, cu o croială foarte simplă, guler
răsfrânt şi nasturi în faţă. Foarte sobră, foarte şic. Genul
de rochie de care poartă doamna de Broglie.
— M-am dus la Maria ieri seară, spune o Manuelă
aflată cu totul în al nouălea cer.
Maria e o croitoreasă portugheză care locuieşte chiar
alături de salvatoarea mea. Dar e mai mult decât o simplă
compatrioată. Maria şi Manuela au crescut împreună la
Faro, s-au căsătorit cu doi dintre cei şapte fraţi Lopes şi i-
au urmat de comun acord în Franţa unde au reuşit
isprava de a-şi face copiii practic în acelaşi timp, cu o
decalare de câteva săptămâni. Merg până la a avea în
comun o pisică şi pasiunea pentru prăjiturile rafinate.
— Vreţi să spuneţi că e rochia altcuiva? întreb.
— Mda, răspunde Manuela cu o mică strâmbătură. Dar
să ştiţi că nu va fi reclamată. Doamna respectivă a murit
săptămâna trecută. Şi de-aici până la a-şi da cineva seama
că există o rochie la croitoreasă… aveţi timp să cinaţi de
zece ori cu domnul Ozu.
— E rochia unei moarte? zic eu oripilată. Dar nu pot să
fac asta.
— De ce? întreabă Manuela strângând din sprâncene. E
mai bine decât dac-ar fi fost vie. Închipuiţi-vă ca o pătaţi
din greşeală. Fugi la curăţătorie, caută o scuză, mai mare
bătaia de cap.
Pragmatismul Manuelei are ceva galactic. Poate că ar
trebui să mă inspire să cred că moartea nu înseamnă
nimic.
— Din punct de vedere moral nu pot face asta,
protestez.
— Moral? zice Manuela pronunţând cuvântul de parcă
ar fi dezgustător. Ce are a face asta? Furaţi? Faceţi vreun
rău?
— Dar e bunul altuia, zic, nu pot să mi-l însuşesc.
— Dar e moartă! exclamă ea. Şi nu furaţi, împrumutaţi
pentru diseară.
Când Manuela începe să speculeze asupra diferenţelor
semantice, nu se mai poate lupta.
— Maria mi-a spus că era o doamnă foarte cumsecade.
I-a dăruit rochii şi un frumos mantou din palpaca. Ea nu
mai putea să le poarte fiindcă se îngrășase, aşa că i-a spus
Mariei: credeţi că astea v-ar putea fi de folos? Vedeţi, era
o doamnă extrem de cumsecade.
Palpaca e o specie de lamă cu blană deasă, foarte
apreciată, şi având capul împodobit cu o papaia.
— Nu ştiu… zic eu ceva mai moale. Am impresia că fur
o moartă.
Manuela mă priveşte cu exasperare.
— Împrumutaţi, nu furaţi. Şi ce-aţi vrea să facă
sărmana doamnă cu rochia?
La asta nu e nimic de răspuns.
— E ora doamnei Pallières, zice Manuela, schimbând
subiectul şi fiind încântată.
— O să savurez acest moment împreună cu
dumneavoastră, îi spun.
— Mă duc, anunţă îndreptându-se spre uşă. Până una-
alta, încercaţi-o, mergeţi la coafor şi mai târziu o să trec
pe-aici să vă văd.
Privesc un moment rochia, cu îndoială. Pe lângă
reticenţa de a îmbrăca veşmântul unei defuncte, mă tem
că pe mine va arăta nepotrivit. Violette Grelier ţine de
cârpă, după cum Pierre Arthens ţine de mătase, iar eu, de
rochia-şorţ fără formă, cu imprimeu mov sau bleumarin.
Amân greaua încercare pentru când mă voi întoarce.
Îmi dau seama că nici măcar nu i-am mulţumit
Manuelei.

Jurnalul mişcării lumii nr. 4

Frumuseţea unui cor

Ieri după-amiază a cântat corul colegiului. În colegiul

meu aparţinând cartierelor elegante există un ansamblu
coral; nimeni nu-l consideră ceva răsuflat, toată lumea se
bate pentru a face parte din el, însă e super select:
domnul Trianon, proful de muzică, alege coriştii pe
sprânceană. Motivul pentru care corul are succes este
domnul Trianon însuşi. E tânăr, e chipeş şi include în
repertoriu atât piese clasice de jazz, cât şi ultimele hituri,
în aranjamente corale de înaltă clasă. Toată lumea se
pune la patru ace şi corul cântă în faţa elevilor colegiului.
Nu sunt invitaţi decât părinţii coriştilor, altminteri ar fi
prea multă lume. Şi-aşa sala de sport e plină până la refuz
şi domneşte o atmosferă clocotitoare.
Aşadar, ieri, direcţia sala de sport, la trap, sub
conducerea doamnei Maigre fiindcă de obicei marţi
după-amiaza prima oră avem franceza. Sub conducerea
doamnei Maigre e mult spus: s-a străduit pe cât i-a stat în
puteri să ţină ritmul, răsuflând ca o balenă bătrână. În
fine, am sfârşit prin a ajunge la sală, toată lumea s-a
instalat de bine de rău, a trebuit să suport în faţă, în
spate, alături şi deasupra (pe gradene) conversaţii tâmpe
în stereofonie (mobil, modă, mobil, cine este cu cine,
mobil, profii care sunt nişte nulităţi, mobil, petrecerea de
la Cannelle) şi apoi, întâmpinaţi cu aclamaţii, au intrat
coriştii, în alb şi roşu, băieţii cu papion, iar fetele în rochii
lungi cu bretele. Domnul Trianon s-a aşezat pe un taburet
înalt, cu spatele la asistenţă, a ridicat un fel de baghetă cu
o luminiţă roşie pâlpâitoare la capăt, s-a făcut linişte şi a
început.
De fiecare dată, e un miracol. Toată această mulţime,
toate grijile, toate urile şi toate dorinţele, toată babilonia,
tot acest an de şcoală cu vulgarităţile lui, cu evenimentele
lui minore şi majore, profesorii lui, elevii lui pestriţi,
toată această viaţă în care ne târâm, făcută din ţipete şi
din lacrimi, din lupte, din rupturi, din speranţe năruite şi
din şanse nesperate: totul dispare dintr-odată când
coriştii încep să cânte.Cursul vieţii se pierde în cântec,
există deodată o impresie de fraternitate, de solidaritate
profundă, de dragoste chiar,şi asta diluează urâţenia
cotidianului într-o comuniune perfectă. Până şi chipurile
celor ce cântă sunt transfigurate; nu-l mai văd pe Achille
Grand-Fernet (care are o foarte frumoasă voce de tenor),
nici pe Déborah Lemeur, nici pe Ségolène Rachet, nici pe
Charles Saint-Sauveur. Văd fiinţe umane care se dăruiesc
în cântec.
De fiecare dată, e la fel, îmi vine să plâng, mi se pune
un nod în gât şi fac tot ce pot pentru a mă stăpâni, dar
uneori e la limită: abia mă abţin să nu izbucnesc în
hohote de plâns. Când e un canon, privesc în pământ
fiindcă e prea multă emoţie deodată: e prea frumos, prea
solidar, prea copleşitor. Nu mai sunt eu însămi, fac parte
dintr-un tot sublim căruia îi aparţin şi ceilalţi şi, la
momentul acela, mă întreb întotdeauna de ce nu-i asta
regula vieţii de zi cu zi şi nu doar un moment coral de
excepţie.
Când corul se opreşte, toată lumea îi aclamă, cu feţele
luminoase, pe coriştii radioşi. E atât de frumos.
Până la urmă, mă întreb dacă adevărata mişcare a
lumii nu e cântecul.

6
O recondiţionare

N-o să credeţi, dar n-am fost niciodată la coafor. Când

am plecat de la ţară pentru a veni la oraş, am descoperit
că existau două meserii care mi se păreau la fel de
aberante prin aceea că îndeplineau o funcţie pe care
oricine ar fi trebuit s-o poată îndeplini el însuşi. Îmi este
şi astăzi greu să consider că florarii şi frizerii nu sunt
paraziţi care trăiesc din exploatarea unei naturi ce
aparţine tuturor şi care realizează, cu o grămadă de
sclifoseli şi de produse parfumate, o treabă pe care eu o
fac singură în baie cu o foarfecă bine ascuţită.
— Cine v-a tuns în halul ăsta? întreabă cu indignare
coafeza la care, cu preţul unui efort dantesc, m-am dus
pentru a-i încredinţa sarcina de a face din părul meu o
operă de profesionist.
Trage şi scutură de fiecare parte a urechilor mele două
meşe incomensurabile.
— De fapt, ce să vă mai întreb, reia ea cu un aer
dezgustat, cruţându-mă de ruşinea de a mă autodenunţa.
Oamenii nu mai au respect pentru nimic, văd asta în
flecare zi.
— Vreau doar o recondiţionare, spun eu.
Nu prea ştiu ce înseamnă asta, dar e o replică des
întâlnită în serialele de televiziune care se transmit la
începutul după-amiezii şi care sunt populate de tinere
foarte machiate, aflate în mod invariabil la coafor sau
într-o sală de gimnastică.
— O recondiţionare? Nu e nimic de recondiţionat!
spune ea. Totul e de Scut, stimată doamnă!
Îmi priveşte craniul cu un aer critic, emite un mic
fluierat.
— Aveţi un păr frumos, asta deja-i bine. Ar trebui să
putem scoate ceva de aici.
De fapt, coafeza mea se dovedeşte a fi o fată de treabă.
După ce i-a trecut valul de mânie menit mai degrabă să
facă impresie – şi pentru că e atât de plăcut să reiei
scenariul social căruia îi datorăm credinţă –, se ocupă de
mine cu amabilitate şi voioşie.
Ce se poate face cu o masă de păr dată, dacă nu să se
taie din toate părţile atunci când ia amploare? constituia
precedentul meu crez în materie de coafat. A sculpta în
aglomerat pentru ca el să capete o formă este de de bază.
 — Aveţi într-adevăr un păr frumos, sfârşeşte ea prin a
spune examinându-şi lucrarea în chip vizibil satisfăcută.
E des şi mătăsos. N-ar trebui să-l lăsaţi pe mâna oricui.
E cu putinţă ca o coafură să ne transforme într-o
asemenea măsură? Nu-mi vine să cred în propria-mi
reflexie în oglindă. Casca neagră împrejmuind o figură pe
care am numit-o deja ingrată a devenit unduire zglobie în
jurul unei feţe ce nu mai e aşa de urâtă. Îmi dă un aer…
respectabil. Îmi găsesc chiar un fals aer de matroană
romană.
— E… fantastic, zic, întrebându-mă totodată cum să
ascund această extravaganţă de privirile locatarilor.
E de neconceput ca atâţia ani de cultivare a în
vizibilităţii să eşueze pe bancul de nisip al unei
pieptănături de matroană.
Mă întorc acasă strecurându-mă pe lângă ziduri.
Printr-un noroc nemaipomenit nu întâlnesc pe nimeni.
Dar mi se pare că Léon mă priveşte ciudat. Mă apropii şi
el îşi dă urechile pe spate, semn de mânie sau de
perplexitate.
— Ei hai, îi zic, nu mă mai iubeşti? — înainte de a-mi
da seama că adulmecă împrejur.
Şamponul. Trăsnesc a avocado şi-a migdale.
Îmi pun un fular pe cap şi mă dedau la o grămadă de
îndeletniciri pasionante, al căror apogeu constă într-o
curăţare conştiincioasă a butoanelor de alamă din cabina
liftului.
Apoi se face ora două fără zece.
În zece minute, Manuela va apărea din neantul scărilor
pentru a veni să inspecteze lucrările terminate.
N-am timp să meditez. Scot fularul, mă dezbrac în
grabă, trag pe mine rochia de gabardină bej care-i
aparţine unei moarte şi aud bătaia în uşă.
 7
Dichisită ca o fecioară virtuoasă

— Uau, la naiba! zice Manuela.

O onomatopee şi o asemenea familiaritate din gura
Manuelei, pe care n-am auzit-o vreodată pronunţând o
vorbă trivială, este cam ca şi cum papa, uitând de sine, le-
ar striga cardinalilor: Dar unde e nenorocita aia de mitră?
— Nu râdeţi de mine, spun.
— Să râd? zice ea. Dar sunteţi superbă!
Şi, de emoţie, se aşază.
— O adevărată doamnă, adaugă.
Este exact ceea ce mă nelinişteşte.
— O să am un aer ridicol venind la o cină, aşa, dichisită
ca o fecioară virtuoasă, zic în timp ce pregătesc ceaiul.
— Ba deloc, zice ea, e firesc, eşti invitat la cină, te
îmbraci frumos. Toată lumea găseşte asta normal.
— Da, dar asta, zic ducând mâna la cap şi simţind
acelaşi şoc la atingerea a ceva vaporos.
— V-aţi pus ceva pe cap după aia, e turtit rău în spate,
spune Manuela încreţind din sprâncene şi totodată
extrăgând din sacoşa ei o bocceluţă din hârtie de mătase
roşie.
— Gogoşele, zice.
Da, să trecem la altceva.
— Ei? întreb.
— Ah, dac-aţi fi văzut! suspină ea. Am crezut c-o să facă
o criză de inimă. I-am spus: Doamnă Pallières, îmi pare
rău, dar n-o să mai pot veni. Ea s-a uitat la mine, fără să
înţeleagă. A trebuit să-i spun de două ori! Atunci s-a
aşezat şi mi-a zis: Dar ce-o să mă fac?
Manuela face o pauză, contrariată.
 — Măcar de-ar fi zis: Dar ce-o să mă fac fără
dumneavoastră? Are noroc că i-o plasez pe Roşie. Altfel i-
aş fi spus: Doamnă Pallières, puteţi să faceţi ce vreţi, mi
se r…
Împuţita aia de mitră, zice papa.
Roşie e una dintre numeroasele nepoate ale Manuelei.
Ştiu ce vrea să zică asta. Manuela se gândeşte la
momentul revenirii, dar un filon atât de suculent ca
numărul 7 de pe rue de Grenelle trebuie să rămână în
familie – drept pentru care o introduce pe Roşie în
aşteptarea marii zile.
Dumnezeule, dar ce-o să mă fac eu fără Manuela?
— Ce-o să mă fac fără dumneavoastră? îi spun
zâmbind.
Dintr-odată avem amândouă lacrimi în ochi.
— Ştiţi ce cred eu? întreabă Manuela, ştergându-şi
obrajii cu o batistă foarte mare şi roşie ca de toreador.
Am părăsit-o pe doamna Pallières, e un semn. Or să fie
schimbări în bine.
— V-a întrebat de ce?
— Asta-i partea cea mai frumoasă, zice Manuela. N-a
îndrăznit. Buna creştere, uneori, e o problemă.
— Dar va afla foarte repede, zic.
— Da, spune dintr-o suflare Manuela, căreia-i creşte
inima. Dar ştiţi ceva? adaugă. Peste o lună, îmi va spune:
Mica dumneavoastră Roşie e o adevărată perlă, Manuela.
Bine-aţi făcut că aţi predat ştafeta. Ah, bogătaşii ăştia…
Rahat!
Fucking mitră, se enervează papa.
— Orice s-ar întâmpla, spun eu, suntem prietene.
Ne privim zâmbind.
— Da, spune Manuela. Orice s-ar întâmpla.
 Cugetare profundă nr. 12

De astă dată o întrebare

Despre destin
Şi semnele lui timpurii
Pentru unii
Şi pentru alţii nu

Sunt destul de necăjită: dacă dau foc apartamentului,

incendiul riscă să provoace pagube în cel al lui Kakuro. A
complica existenţa singurei persoane adulte care, până
acum, mi se pare demnă de stimă nu e chiar cel mai
potrivit lucru. Dar să dau foc este totuşi un plan la care
ţin. Astăzi am avut o întâlnire captivantă. Am fost să iau
ceaiul la Kakuro. Era acolo şi Paul, secretarul său. Când
eu şi Marguerite treceam prin hol împreună cu mama,
ne-am întâlnit cu Kakuro, care ne-a invitat. Marguerite e
cea mai bună prietenă a mea. Suntem în aceeaşi clasă de
doi ani şi a fost dragoste la prima vedere. Nu ştiu dacă
aveţi cea mai mică idee despre ce înseamnă un colegiu în
ziua de azi la Paris, în cartierele şic, dar, sincer vorbind,
nu se deosebeşte prea mult de cartierele din nordul
Marsiliei. Poate că e chiar mai rău, fiindcă acolo unde
sunt bani, sunt şi droguri – şi nu doar un pic, şi nu doar
de-un fel. Prietenii ex-şaizeci-optişti ai părinţilor mei mă
fac să râd cu amintirile lor vesele despre fumat marijuana
şi haşiş. La colegiu (public totuşi, tata a fost ministru), se
poate cumpăra orice: LSD, ecstasy, cocaină, amfetamine
etc. Când mă gândesc la timpurile când adolescenţii
inspirau vapori de clei la closet, mi se par apă de ploaie.
Colegii mei de clasă se droghează cu ecstasy de parcă ar
înfuleca batoane de ciocolată şi ce-i mai rău este că acolo
unde există droguri există şi sex. Să nu vă mire: astăzi se
începe foarte devreme. Există elevi de-a şasea (mă rog,
nu mulţi, dar câţiva sunt) care au avut deja relaţii
sexuale. E dezolant. Unu la mână, cred că sexul, ca şi
dragostea, este un lucru sacru. Nu mă cheamă De Broglie,
dar dacă ar fi fost să trăiesc mai departe de vârsta
pubertăţii, mi-aş fi dorit din toată inima să am parte de o
viaţă sexuală cu adevărat minunată. Doi la mână, un
adolescent care se joacă de-a adultul rămâne totuşi un
adolescent. Să-ţi închipui că a te droga la un chef şi a ţi-o
pune cu cineva te va face persoană cu drepturi depline e
ca şi cum ai crede că deghizându-te în indian o să devii
indian. Trei la mână, trebuie să ai totuşi o concepţie
bizară despre viaţă ca să vrei să devii adult imitând tot
ce-i mai catastrofic în adultitudine… în ceea ce mă
priveşte, faptul de-a o vedea pe maică-mea drogându-se
cu antidepresive şi somnifere m-a vaccinat pe viaţă
contra acestui gen de substanţe. Şi, în sfârşit, adolescenţii
cred că devin adulţi maimuţărind nişte adulţi care au
rămas puşti şi care fug din faţa vieţii. E patetic.
Mă întreb într-adevăr cum mi-aş putea omorî zilele
altfel decât drogându-mă dacă aş fi Cannelle Martin,
vedeta clasei mele. Destinul îi e deja scris în frunte. Peste
cincisprezece ani, după ce va fi făcut o căsătorie
chivernisită de dragul de a face o căsătorie chivernisită,
va fi înşelată de soţul ei care va căuta la alte femei ceea ce
perfecta, glaciala şi superficiala sa soţie va fi fost
întotdeauna incapabilă să-i dăruiască – să zicem, căldură
umană şi sexuală. Ea îşi va reporta aşadar toată energia
asupra caselor şi copiilor ei din care, din răzbunare
inconştientă, va face propriile-i clone. Îşi va farda şi
îmbrăca fiicele ca pe nişte curtezane de lux, le va arunca
în braţele primului bancher ce se va ivi şi-şi va însărcina
fiii să cucerească lumea, ca tatăl lor, şi să-şi înşele soţiile
cu fete de nimic. Credeţi că bat câmpii? Când mă uit la
Cannelle Martin, cu vaporosul ei păr lung şi blond, cu
ochii ei mari, albaştri, minijupele ei ecosez, tricourile
ultra colante şi buricul perfect, vă asigur că văd totul la
fel de limpede ca şi cum deja s-ar fi întâmplat.
Deocamdată, tuturor băieţilor din clasă le curg balele
după ea şi are iluzia că aceste omagii ale pubertăţii
masculine aduse idealului de consum feminin pe care îl
reprezintă sunt recunoaşteri ale farmecului ei personal.
Credeţi că sunt răutăcioasă? Câtuşi de puţin. Mă face într-
adevăr să sufăr când văd asta, mă doare pentru ea, mă
doare cu adevărat. De aceea, când am văzut-o pe
Marguerite pentru prima oară… Marguerite e de origine
africană şi dacă se numeşte Marguerite nu este fiindcă
locuieşte în Auteuil, ci pentru că e un nume de floare.
Mama ei e franţuzoaică, iar tatăl e de origine nigeriană.
Lucrează la Quai d’Orsay, însă nu seamănă deloc cu
diplomaţii pe care-i cunoaştem. E natural. Dă impresia
că-i place ce face. Nu e defel cinic. Şi are o fiică frumoasă
foc: Marguerite e frumuseţea însăşi, un ten, un surâs, un
păr de vis. Zâmbeşte tot timpul. Când Achille Grand-
Fernet (cocoşul clasei) i-a cântat, în prima zi: „Mélissa,
metisa din Ibiza, umblă mereu dezbrăcată”, i-a răspuns
pe loc şi cu un zâmbet larg: „Alo, mămico, buba! Cum m-ai
făcut tu nu-s frumos.”21 Ăsta e unul din lucrurile pe care
le admir la Marguerite: nu-i tocmai spirt pe latura
conceptuală sau logică, dar are un simţ al replicii
nemaipomenit. E un dar. Eu sunt supradotată intelectual,

21Primele versuri ale unor cântece de succes interpretate de Julien

respectiv, Alain Souchon (n. Tr.)
21Colombe porumbiţă, (poet.) porumbel (n. Tr.).Clere şi, respectiv,
Alain Souchon (n. Tr.)
Marguerite în schimb e o unitate de măsură a apropoului.
Mi-ar plăcea la nebunie să fiu ca ea; eu găsesc replica
mereu cu cinci minute prea târziu şi refac dialogul în
minte. Când Marguerite a venit pentru prima dată la noi
acasă şi Colombe i-a spus: „Marguerite e frumos, dar e un
prenume de bunicuţă”, ea i-a răspuns prompt: „Cel puţin
nu-i un nume de pasăre22.” Colombe a rămas cu gura
căscată, a fost adorabil! Probabil că a rumegat ore în şir
subtilitatea răspunsului Margueritei, amăgindu-se că era
fără doar şi poate o întâmplare – indispusă, totuşi! La fel,
când Jacinthe Rosen, marea amică a mamei, i-a spus:
„Sigur nu-i uşor de pieptănat un păr ca al tău”
(Marguerite are o coamă de leu din savană), ea a replicat:
„Eu nu înţelege ce doamna albă zice.”
Cu Marguerite, subiectul de discuţie preferat este
dragostea. Ce înseamnă ea? Cum vom iubi? Pe cine?
Când?
Pentru ce? Avem păreri divergente. În mod curios,
Marguerite are o viziune intelectuală asupra dragostei,
pe când eu sunt o romantică incorigibilă. Ea vede în
dragoste rodul unei alegeri raţionale (de genul
www.gusturilenoastre.com). În timp ce eu fac din ea
vlăstarul unei pulsiuni delicioase, în schimb, suntem de
acord cu un lucru: a iubi nu trebuie să fie un mijloc,
trebuie să fie un scop.
Celălalt subiect de discuţie al nostru e prospectiva în
materie de destin. Cannelle Martin: neglijată şi înşelată
de soţ, îşi mărită fata cu un finanţist, îşi încurajează
băiatul să-şi înșele nevasta, îşi sfârşeşte viaţa la Chatou
într-o cameră de opt mii de euro pe lună. Achille Grand-
Fernet: devine dependent de heroină, intră la

22 Colombe porumbiţă, (poet.) porumbel (n. Tr.).

dezintoxicare la 20 de ani, preia firma de pungi de plastic
a tăticului, se căsătoreşte cu o blondă spălăcită, concepe
un fiu schizofrenic şi o fiică anorexică, devine alcoolic,
moare de cancer la ficat la 45 de ani etc. Şi dacă vreţi să-
mi cunoaşteţi părerea, cel mai groaznic nu este că jucăm
acest joc, ci că nu-i un joc.
Fapt e că, întâlnindu-ne în hol – Marguerite, mama şi
eu –, Kakuro a zis: „Azi după-masă o să vină la mine
nepoţica mea, n-aţi vrea să veniţi şi voi?” Mama a zis: „Ba
da, ba da, desigur” înainte de-a avea timp să scoatem
vreo vorbă, simţind că se apropie momentul când avea să
coboare ea însăşi la etajul de dedesubt. Aşa că ne-am dus.
Pe nepoţica lui Kakuro o cheamă Yoko şi e fiica nepoatei
sale, Élise, care este ea însăşi fiica surorii lui, Mariko. Are
cinci ani. E cea mai drăguţă fetiţă din lume! Şi adorabilă,
pe deasupra. Ciripeşte, gângureşte, râde în hohote şi se
uită la oameni cu acelaşi aer binevoitor şi deschis ca şi
fratele bunicii ei. Ne-am jucat de-a v-aţi ascunselea şi,
când Marguerite a găsit-o într-un dulap din bucătărie, a
râs cu asemenea poftă, încât a făcut pipi pe ea. Pe urmă
am mâncat prăjitură cu ciocolată stând de vorbă cu
Kakuro, iar ea ne asculta privindu-ne drăgălaş cu ochii ei
mari (şi cu ciocolată şi pe sprâncene).
Uitându-mă la ea, m-am întrebat: „Oare va deveni şi ea
precum ceilalţi?” Am încercat să mi-o imaginez cu zece
ani în plus, blazată, în cizme înalte şi cu ţigara în gură, şi
alţi zece ani mai târziu, într-un interior aseptizat,
aşteptând să se întoarcă de la şcoală copiii şi jucând rolul
bunei mame şi soţii japoneze. Dar nu mergea.
Atunci am simţit un vast sentiment de fericire. Este
pentru prima oară în viaţa mea când întâlnesc pe cineva
al cărui destin nu mi se pare previzibil, cineva pentru
care drumurile vieţii rămân deschise, un cineva plin de
prospeţime şi de posibilităţi. Mi-am spus: „O, da, pe Yoko
aş vrea să o văd crescând” şi ştiam că nu era doar o iluzie
legată de vârsta ei fragedă, pentru că niciunul dintre
copiii prietenilor părinţilor mei nu mi-a făcut vreodată
această impresie. Şi mi-am mai spus că şi Kakuro trebuie
să fi fost aşa când era mic, întrebându-mă dacă, la vremea
aceea, îl privise cineva aşa cum o priveam eu pe Yoko, cu
plăcere şi curiozitate, aşteptând să vadă cum iese
fluturele din crisalidă şi fiind deopotrivă neştiutor şi
încrezător în privinţa motivelor de pe aripile lui.
Atunci mi-am pus o întrebare: De ce? De ce aceştia şi
nu ceilalţi?
Şi încă una: Dar eu? Mi se citeşte şi mie deja pe frunte
destinul? Dacă vreau să mor este pentru că aşa cred eu.
Dar dacă, în universul nostru, există posibilitatea de a
deveni ceea ce încă nu suntem… voi şti oare s-o detectez
şi să fac din viaţa mea o altă grădină decât cea a
strămoşilor mei?

8
Un iad

La ora şapte, mai mult moartă decât vie, mă îndrept

spre etajul al patrulea, rugându-mă din adâncul fiinţei
mele să nu mă întâlnesc cu cineva.
Holul e pustiu.
Scara e pustie.
Palierul de la apartamentul domnului Ozu e pustiu.
Acest pustiu cufundat în tăcere, care ar fi trebuit să mă
mulţumească la culme, îmi umple inima de un sumbru
presentiment şi mă cuprinde o dorinţă irepresibilă de a o
lua la fugă. Ghereta mea obscură îmi apare deodată ca un
refugiu molcuţ şi luminos şi am un acces de nostalgie
când mă gândesc la Léon zăcând în faţa unui televizor
care nu mi se mai pare atât de abuziv. La urma urmei, ce
am de pierdut? Pot să fac stânga împrejur, să cobor
scările, să mă întorc în gheretă. Nimic mai uşor. Nimic
mai la mintea cocoşului, spre deosebire de această cină
care frizează absurdul.
Un zgomot la etajul al cincilea, chiar deasupra capului
meu, îmi întrerupe gândurile. De spaimă, transpir
instantaneu – ce favoare! — şi, fără măcar să-nţeleg
gestul, apăs cu frenezie pe butonul soneriei.
Inima nici nu apucă să-mi bată: uşa se deschide.
Domnul Ozu mă întâmpină cu un zâmbet larg.
— Bună seara, doamnă! trâmbiţează el cu, s-ar zice, o
voioşie neprefăcută.
E un iad, zgomotul de la cinci se precizează: cineva
închide o ușă.
— Da, bună seara, zic şi practic îmi îmbrâncesc gazda
pentru a intra.
— Daţi-mi voie să vă ajut, spune domnul Ozu,
continuând să zâmbească din belşug.
Îi întind poşeta, parcurgând cu privirea imensul
vestibul.
Privirea mea se loveşte de ceva.

9
Auriu mat

Chiar în faţa intrării, sub un fascicul de lumină, e un

tablou.
Iată situaţia: eu, Renée, 54 de ani şi bătături la picioare,
născută în glod şi sortită să rămân acolo, ducându-mă să
iau cina la un japonez bogat, căruia îi sunt portăreasă,
doar din vina de a fi tresărit la un citat din Anna
Karenina, eu, Renée, intimidată şi speriată până în
măduva oaselor, conştientă că mă ia cu leşin din cauza
necuviinţei şi-a caracterului blasfemator ale prezenţei
mele în acest loc care, chiar dacă accesibil din punct de
vedere spaţial, nu reprezintă mai puţin o lume căreia nu-i
aparţin şi care se fereşte de portărese, eu, Renée, aşadar,
îmi îndrept ca din greşeală privirea chiar în spatele
domnului Ozu spre această rază de lumină ce cade
asupra unui mic tablou cu ramă din lemn de culoare
închisă.
Doar Arta în toată splendoarea ei poate să explice
volatilizarea subită a conştiinţei nevredniciei mele în
favoarea unei sincope estetice. Nu mai ştiu de mine. Îi
dau ocol domnului Ozu, absorbită de imagine.
E o natură moartă înfăţişând o masă aşternută pentru
o gustare uşoară cu stridii şi pâine. În prim plan, într-o
farfurie de argint, o lămâie pe jumătate cojită şi un cuţit
cu mânerul cizelat. În fundal, două stridii închise, o
jumătate de cochilie căreia i se vede sideful şi o farfurie
din cositor care conţine fără îndoială piper. Între cele
două, un pahar culcat, o chiflă căreia i se vede miezul alb
şi, în stânga, pe jumătate plin cu un lichid chihlimbariu,
un pahar mare, bombat ca o cupolă inversată, având
piciorul gros şi cilindric împodobit cu buline de sticlă.
Gama cromatică merge de la galben la negrul de abanos.
Fondul este de un auriu mai, un pic murdar.
Sunt o înfocată amatoare de naturi moarte. Am
împrumutat de la bibliotecă toate lucrările existente în
fondul pictural şi le-am scotocit în căutarea operelor de
acest gen. Am vizitat Luvrul, Orsay, Muzeul de Artă
Modernă şi am văzut – revelaţie şi desfătare – expoziţia
Chardin din 1979 de la Petit Palais. Dar toată opera lui
Chardin nu valorează cât o singură piesă măiastră a
picturii olandeze din secolul al XVII-lea. Naturile moarte
ale lui Pieter Claesz, Willem Claesz-Heda, Willem Kalf şi
Osias Beert sunt capodoperele genului – şi capodopere
pur şi simplu, pentru care, fără o clipă de şovăială, aş da
tot quattrocento-ul italian.
Or, tabloul acesta, tot fără şovăială, este un Pieter
Claesz.
— E o copie, rosteşte în spatele meu un domn Ozu de
care-am uitat cu totul.
Trebuie ca omul acesta să mă facă încă o dată să
tresar?
Tresar.
Mă pregătesc, venindu-mi în fire, să zic ceva de genul:
— E foarte drăguţ. (Ceea ce pentru Artă este ceea ce e
să remediaţi la pentru frumuseţea limbii.)
Mă pregătesc, recâştigându-mi stăpânirea de sine, să-
mi reiau rolul de portăreasă obtuză continuând cu un:
— Ce nu e omul în stare să facă în ziua de azi. (Ca
răspuns la: e o copie.)
Şi mă pregătesc de asemenea să aplic lovitura fatală,
după care bănuielile domnului Ozu nu se vor mai ridica
de la podea şi care va statornici pentru totdeauna
evidenţa netrebniciei mele:
— Sunt ciudate, paharele alea.
Mă întorc.
Cuvintele:
— O copie a ce? despre care decid brusc că-s mai
potrivite mi se opresc în gâtlej.
În loc de asta, zic:
— Cât e de frumos.

10
Ce concordanţă?
 De unde vine uimirea pe care o resimţim în faţa
anumitor opere? Admiraţia se naşte la prima privire şi,
dacă descoperim mai apoi, în răbdătoarea încăpăţânare
cu care ne străduim a-i depista cauzele, că toată această
frumuseţe este rodul unei virtuozităţi ce nu se desluşeşte
decât scrutând munca unui penel care a-a priceput să
supună umbra şi lumina şi să redea, glorificându-le,
formele şi texturile – giuvaerul străveziu al paharului,
granulaţia clocotitoare a cochiliilor, catifelarea luminoasă
a lămâii –, asta nu risipeşte, nici nu explică, misterul
încântării dintâi.
E o enigmă mereu reînnoită: marile opere sunt forme
vizuale care ajung înăuntrul nostru la certitudinea unei
adecvări atemporale. Evidenţa faptului că anumite forme,
sub aspectul aparte pe care li-l dau creatorii lor,
traversează istoria Artei şi, în filigranul gemului
individual, constituie tot atâtea faţete ale geniului
universal are ceva profund tulburător. Ce concordanţă
există între un Claesz, un Rafael, un Rubens şi un
Hopper? în pofida diversităţii subiectelor, a suporturilor
şi a tehnicilor, în pofida insignifianţei şi a efemerului
unor existenţe mereu sortite a nu aparţine decât unei
singure epoci şi unei singure culturi, care nu vede
niciodată decât ceea ce alcătuirea ei îi îngăduie şi suferă
de sărăcia individualităţii sale, geniul marilor pictori a
pătruns până în inima misterului şi a dezgropat, sub
diferite înfăţişări, aceeaşi formă sublimă pe care o
căutăm în orice producţie artistică. Ce concordanţă există
între un Claesz, un Rafael, un Rubens şi un Hopper?
Ochiul găseşte la ei, fără a trebui să caute, o formă ce
declanşează senzaţia adecvării, deoarece ea i se
înfăţişează fiecăruia ca esenţa însăşi a Frumosului, fără
variaţii şi fără rezerve, fără context şi fără efort. Or, în
natura moartă cu lămâie, ireductibilă la măiestria
execuţiei, făcând să ţâşnească sentimentul adecvării,
sentimentul că aşa trebuiau să fie aşezate aceste lucruri,
permiţând să se simtă puterea obiectelor şi a
interacţiunilor dintre ele, să se vadă solidaritatea lor şi
câmpurile magnetice care le atrag sau le resping, legătura
inefabilă care le uneşte şi zămisleşte o forţă, acea undă
tainică şi nelămurită ce se naşte din stările de tensiune şi
de echilibru ale configuraţiei – făcând să ţâşnească deci
sentimentul adecvării, dispunerea obiectelor şi-a
merindelor ajungea la acest universal în singularitate: la
atemporalul formei adecvate.

11
O existenţă fără durată

La ce serveşte Arta? La a ne da scurta, dar fulguranta

iluzie a cameliei, deschizând în timp o breşă emoţională
ce pare ireductibilă la logica animală. Cum se naşte Arta?
Ea se iveşte din capacitatea pe care o are mintea de a
sculpta domeniul senzorial. Ce face Arta pentru noi? Pune
informă, şi face vizibile emoţiile noastre şi, astfel, le
aplică acea pecete a eternităţii pe care o poartă toate
operele care, printr-o formă particulară, ştiu să
întruchipeze universalitatea afectelor umane.
Pecetea eternităţii… Ce viaţă absentă sugerează inimii
noastre aceste merinde, aceste cupe, aceste covoare şi
aceste pahare? Dincolo de marginile tabloului, fără doar
şi poate, tumultul şi neplăcerile vieţii, acea necontenită şi
iluzorie cursă istovită de proiecte – dar înăuntru,
plenitudinea unui moment suspendat, smuls timpului, al
jinduirii omeneşti. Jinduirea omenească!
 Nu putem înceta să dorim, iar asta ne glorifică şi ne
ucide. Dorinţa! Ea ne poartă şi ne crucifică, conducându-
ne în fiecare zi pe câmpul de luptă unde în ajun am
pierdut bătălia, dar care, în lumina soarelui, ni se pare
din nou un teren de cuceriri, ne face să construim, chiar
dacă mâine vom muri, imperii sortite să ajungă praf şi
pulbere, ca şi cum cunoaşterea căderii lor viitoare n-ar
conta cât contează setea de-a le edifica acum, ne insuflă
forţa de a vrea din nou ceea ce nu putem avea şi ne
aruncă dimineaţa în iarba presărată cu cadavre,
furnizându-ne până la moarte proiecte de îndată
împlinite şi de îndată renăscând. Dar e atât de extenuant
să dorim neîncetat… Curând, aspiram la o plăcere fără
căutare, visăm la o stare preafericită fără de început şi
fără de sfârşit, când frumuseţea n-ar mai fi năzuinţă, nici
proiect, ci ar deveni evidenţa însăşi a naturii noastre. Or,
această stare este Arta. Căci această masă, eu va fi trebuit
s-o aştern? Iar aceste merinde, trebuie oare să jinduiesc
la ele pentru a le vedea?
Undeva, altundeva, cineva a dorit această masă, a
aspirat la această transparenţă minerală şi a căutat
plăcerea de a mângâia cu limba miezul mătăsos şi sărat al
unei stridii cu lămâie. A trebuit să existe acest proiect,
unul printre o sută altele, făcând să se ivească mii,
această intenţie de a pregăti şi de a savura o gustare cu
fructe de mare – acest proiect al celuilalt, în realitate,
pentru ca tabloul să prindă formă.
Dar când privim o natură moartă, când ne delectăm,
fără a fi căutat-o, cu această frumuseţe ce poartă cu ea
reprezentarea glorificată şi imobilă a lucrurilor, ne
bucurăm de ceva la care n-a trebuit să jinduim,
contemplăm ceva ce nu a trebuit să vrem, preţuim ceva
pentru care nu a trebuit să nutrim dorinţa. Şi atunci
natura moartă, pentru că materializează o frumuseţe ce
se adresează dorinţei noastre, dar este zămislită de cea a
altcuiva, pentru că e pe potriva plăcerii noastre fără a
intra în niciun plan de-al nostru, pentru că ni se dăruieşte
fără a ne cere efortul de-a o dori, reprezintă chintesenţa
Artei, acea certitudine a atemporalului. În scena mută,
fără viaţă, nici mişcare, se materializează un timp lipsit
de proiecte, o perfecţiune smulsă duratei şi obositei sale
avidităţi – o plăcere fără dorinţă, o existenţă fără durată,
o frumuseţe fără vrere.
Căci Arta este emoţia fără dorinţă.

Jurnalul mişcării lumii nr. 5

O să se mişte, n-o să se mişte

Astăzi, mama m-a dus la psihanalistul ei. Motivul: mă

ascund, lată ce mi-a spus mama: „Drăguţa mea, ştii că ne
scoate din minţi faptul că te ascunzi tot timpul. Cred că ar
fi o idee bună să vii să discutăm despre asta cu doctorul
Theid, mai ales după ce-ai spus deunăzi.” în primul rând,
doctorul Theid nu e doctor decât în micul creier tulburat
al maică-mii. Nu e mai medic sau titular al vreunui
doctorat decât mine, dar e limpede că mamei îi provoacă
o foarte mare satisfacţie să-i zică „doctor”, din cauza
ambiţiei pe care el o are în aparenţă de-a o trata, dar fără
a se grăbi (zece ani). E doar un fost stângist reconvertit la
psihanaliză după câţiva ani de studii neviolente la
Nanterre şi o întâlnire providenţială cu un grangur de la
La Cause Freudienne. Şi în al doilea rând, nu văd care-i
problema. „Mă ascund” nici nu-i adevărat: mă izolez
acolo unde nu pot fi găsită. Vreau doar să-mi pot scrie
Cugetările profunde şi Jurnalul mişcării lumii în linişte, iar
înainte voiam doar să gândesc în tihnă cu mintea mea,
fără a fi perturbată de neghiobiile pe care soră-mea le
spune sau le ascultă la radio ori în boxele ei sau fără a fi
deranjată de mama care vine să-mi murmure: „E mami la
noi, drăguţa mea, vino să-i dai un pupic”, o frază dintre
cele mai puţin captivante pe care le cunosc.
Când tata, arborând privirea lui supărată, mă întreabă:
„în definitiv, de ce te ascunzi?” în general nu răspund.
Ce-ar trebui să spun? „Pentru că mă călcaţi pe nervi şi
pentru că am de scris o operă de anvergură înainte de-a
muri”?
E clar că nu pot. Aşa că ultima dată, am încercat
umorul, doar ca să înlătur dramatismul. Mi-am luat un
aer puţin rătăcit şi-am zis, privindu-l pe tata şi cu un glas
ca de muribundă: „E din cauza vocilor pe care le aud în
capul meu.” Fir-ar să fie! S-a iscat învălmăşeala dinaintea
bătăliei decisive! Tata a făcut ochii cât cepele, mama şi
Colombe au venit val-vârtej când s-a dus să le cheme şi
toată lumea a început să-mi vorbească deodată: „Draga
mea, nu e grav, o să te te scăpăm noi de asta” (tata), „îl
chem chiar acum pe doctorul Theid” (mama), „Câte voci
auzi?” (Colombe) etc. Mama avea expresia ei de zile mari,
între îngrijorare şi excitaţie: şi dacă fiica mea o fi un Caz
pentru ştiinţă? Ce oroare, dar şi ce glorie! Bun, văzându-i
cum se dau de ceasul morţii, am spus: „Ei hai, am
glumit!”, dar a trebuit s-o repet de mai multe ori până să
mă audă, ba chiar de şi mai multe ori până ce să mă
creadă. Şi încă nu-s sigură că i-am convins. Până la urmă,
mama mi-a fixat o întâlnire cu Dr. T. Şi azi-dimineaţă ne-
am dus la el.
Mai întâi am stat într-o sală de aşteptare foarte
elegantă, cu reviste ilustrate din diverse epoci: Géo-uri
de-acum zece ani şi ultimul Elle, pus la vedere, deasupra.
Pe urmă a apărut Dr. T. Conform cu fotografia sa (dintr-o
revistă pe care mama a arătat-o la toată lumea), dar de-
adevăratelea, adică în culori şi miros: castaniu şi tutun de
pipă. La vreo cincizeci de ani fercheşi, ţinută îngrijită, dar
îndeosebi părul, barbă tunsă scurt, ten (stil insulele
Seychelles), pulover, pantaloni, pantofi, curea de ceas:
totul era castaniu, în aceeaşi nuanţă, adică exact ca o
castană adevărată. Sau ca frunzele veştede. Şi, în plus, un
miros de pipă calitate superioară (tutun blond: miere şi
fructe uscate). Bun, mi-am zis, să ne pregătim de-o mică
şedinţă în genul conversaţie autumnală la gura sobei
între persoane de familie bună, o conversaţie rafinată,
constructivă şi poate chiar mătăsoasă (ador adjectivul
ăsta).
Mama a intrat împreună cu mine, ne-am aşezat pe
două scaune în faţa biroului, iar el s-a aşezat în spatele
lui, într-un imens fotoliu pivotant având de-o parte şi de
alta a spătarului nişte clape bizare, un pic în stil Star
Trek. Şi-a încrucişat braţele, ne-a privit şi a spus: „Mă
bucur să vă văd pe amândouă.”
Ei, treaba începea foarte rău. Chestia asta m-a scos
imediat din sărite. O frază de agent comercial de
supermarket, folosită pentru a vinde periuţe de dinţi cu
două feţe doamnei şi fiicei sale adăpostite în spatele
căruciorului pentru cumpărături… oricum, nu asta
aştepţi de la un psihanalist. Dar furia mea s-a oprit dintr-
odată când mi-am dat seama de posibilul subiect
captivant pentru Jurnalul mişcării lumii. M-am uitat bine,
concentrându-mă din răsputeri şi spunându-mi: nu, aşa
ceva nu-i posibil! Ba da, ba da! Era posibil! De necrezut!
Eram atât de fascinată, încât abia o auzeam pe mama
povestind toate aiurelile ei (fiica mea se ascunde, fiica
mea ne sperie spunându-ne că aude voci, fiica mea nu
vorbeşte cu noi, ne facem griji pentru fiica mea) zicând
„fiica mea” de două sute de ori, deşi eram la cincisprezece
centimetri şi, ca atare, când el mi s-a adresat, aproape că
m-a făcut să tresar.
Trebuie să vă explic. Ştiam că Dr. T. este viu pentru că
mersese în faţa mea, se aşezase şi vorbise. Dar în rest, ar
ti putut la fel de bine să fie mort: nu se mişca. Odată calat
în fotoliul lui, nicio altă mişcare: doar buzele care
fremătau, dar cu mare economie. Restul: imobil, perfect
imobil. De obicei, când vorbeşti, nu-ţi mişti numai buzele,
faci, în mod automat, şi alte mişcări: muşchii feţei, gesturi
mărunte ale mâinilor, ale gâtului, ale umerilor; chiar şi
când nu vorbeşti, e totuşi foarte greu să rămâi perfect
imobil; un mic zvâcnet există întotdeauna pe undeva, o
clipire a pleoapelor, o mişcare imperceptibilă a piciorului
etc.
Dar aici: nimic! Nada! Nothing! O statuie în viaţă!
Extraordinar! „Aşadar, domnişoară, mi-a spus el luându-
mă prin surprindere, ce zici despre toate astea?” Mi-a
venit greu să-mi adun gândurile fiindcă eram complet
captivată de imobilitatea lui şi, în consecinţă, am întârziat
un pic cu răspunsul. Mama se sucea pe scaunul ei de
parcă ar fi avut hemoroizi, dar dom’ doctor mă privea
fără să clipească. Mi-am zis: „Trebuie să-l fac să se mişte,
trebuie să-l fac să se mişte, trebuie să existe ceva care să-l
facă să se mişte.”
Atunci am spus: „Nu voi vorbi decât în prezenţa
avocatului meu” sperând că asta o să meargă. Chix total:
nicio mişcare. Mama a suspinat ca o madonă supusă
supliciului, dar celălalt a rămas perfect imobil. „Avocatul
tău… Hmm…”, a zis el fără a se mişca. Ei, provocarea
devenea pasionantă. Am decis să-mi lansez toate forţele
în bătălie. „Aici nu e un tribunal, a adăugat el, doar ştii
asta, hmm.” Eu îmi spuneam: dacă reuşesc să-l fac să se
mişte, o să merite osteneala, nu-mi voi fi pierdut ziua de
pomană! „Bun”, a zis statuia, „draga mea Solange, o să
stau puţin de vorbă între patru ochi cu această
domnişoară.” Draga mea Solange s-a ridicat adresându-i
o privire de cocker lăcrimos şi a ieşit din cameră făcând o
mulţime de mişcări inutile (fără îndoială pentru a
compensa).
„Mama ta îşi face multe griji pentru tine”, a atacat el,
realizând performanţa de a nu-şi mişca nici măcar buza
de jos. Am reflectat o clipă şi am hotărât că tactica
provocării avea puţine şanse de reuşită. Vreţi să-i întăriţi
psihanalistului vostru certitudinea măiestriei sale?
Provocaţi-l aşa cum îşi provoacă un adolescent părinţii.
Am ales deci să-i spun cu multă seriozitate: „Sunteţi de
părere că e ceva legat de excluderea Numelui Tatălui?”
Credeţi că asta l-a făcut să se mişte? Absolut deloc. A
rămas imobil şi de nezdruncinat. Dar mi s-a părut că văd
ceva în ochii lui, un fel de tremur. Am decis să exploatez
filonul. „Hmm? a făcut el. Nu cred că înţelegi ce spui.” „A,
ba da, ba da, am zis, dar e ceva ce nu înţeleg la Lacan:
natura exactă a relaţiei lui cu structuralismul.” A
întredeschis gura pentru a spune ceva, dar eu am fost
mai rapidă. „A, da, şi mathemele.
Toate acele noduri, e cam confuz. Dumneavoastră
pricepeţi ceva din topologie? De mult ştie toată lumea că-
i o escrocherie, nu-i aşa?” La asta, am observat un
progres. Nu avusese timp să închidă gura şi, până la
urmă, a rămas deschisă. Apoi şi-a revenit şi pe chipul său
imobil a apărut o expresie fără mişcare, de genul: „Vrei să
te joci de-a asta cu mine, drăgălaşo?” Sigur că da, vreau să
mă joc de-a asta cu tine, căstănoiul meu glasat. Aşa că am
aşteptat. „Eşti o tânără foarte inteligentă, ştiu asta”, a zis
el (costul acestei informaţii transmise de Draga mea
Solange: 60 de euro jumătatea de oră). „Dar cineva poate
să fie foarte inteligent şi în acelaşi timp foarte frustrat,
ştii, foarte lucid şi foarte nefericit.” Nu zău. Ai aflat asta
din Pif Gadget? am fost cât pe ce să-l întreb. Şi, dintr-
odată, mi-a venit să apăs pe acceleraţie. Mă aflam totuşi
în faţa unui tip care o costă pe familia mea 600 de euro
pe lună de un deceniu şi cu rezultatul ştiut: trei ore pe zi
pentru pulverizat plante verzi şi un impresionant
consum de substanţe care costă. Am simţit că-mi sare
muştarul. Dar rău de tot. M-am aplecat spre birou şi am
coborât foarte mult vocea pentru a-i spune: „Ascultă-mă
bine, domnule stană de piatră, o să facem un mic târg noi
doi. Tu o să mă laşi în pace şi, în schimb, eu n-am să
distrug micul tău comerţ cu nefericiri răspândind zvonuri
nasoale pe seama ta în lumea afacerilor şi a politicii din
Paris. Şi crede-mă, cel puţin dacă eşti capabil să înţelegi
cu adevărat cât sunt de inteligentă, îmi stă pe deplin în
puteri s-o fac.” După părerea mea, chestia asta nu avea
cum să meargă. Nu credeam în ea. Trebuie să fii într-
adevăr idiot ca să crezi o asemenea înşiruire de
bazaconii. Dar, incredibil, victorie: o umbră de nelinişte a
trecut pe faţa bunului doctor Theid. Am impresia că m-a
crezut. E nemaipomenit: dacă există într-adevăr un lucru
pe care n-am să-l fac niciodată, acela e de a răspândi un
zvon mincinos pentru a-i face cuiva rău. Republicanul de
taică-meu mi-a inoculat virusul deontologiei şi chiar dacă
mi se pare ceva la fel de absurd ca şi restul, mă
conformez întru totul. Dar bunul doctor, care nu
dispusese decât de mamă pentru a evalua familia, a
conchis, după toate aparenţele, că ameninţarea era reală.
Drept care, miracol: o mişcare! A plesnit din limbă, şi-a
descrucişat braţele şi a lovit cu palma în mapa de birou
din şevro. Un gest de exasperare, dar şi de intimidare.
Apoi s-a ridicat, cu blândeţea şi bunăvoinţa dispărute cu
totul, s-a dus la uşă, a chemat-o pe mama, i-a turnat nişte
gogoşi despre buna mea sănătate mintală şi cum că totul
o să fie în regulă, după care ne-a expediat degrabă de la
gura sobei lui autumnale.
La început, am fost mai degrabă mulţumită de mine.
Izbutisem să-l fac să se mişte. Dar pe măsură ce ziua
înainta, m-am simţit din ce în ce mai deprimată. Pentru
că ceea ce s-a întâmplat când s-a mişcat nu e ceva foarte
frumos, ceva foarte curat. Degeaba ştiu că există adulţi
care au măşti pline de blândeţe şi de înţelepciune, dar
care sunt foarte urâţi şi foarte duri în spatele lor, degeaba
ştiu că e de-ajuns să ghiceşti aceste măşti pentru ca ele să
cadă, când lucrul se întâmplă cu asemenea violenţă, mă
doare. Când el a lovit cu palma în mapă, gestul voia să
spună: „Foarte bine, mă vezi aşa cum sunt, n-are rost să
continuăm comedia, bate palma în privinţa micului tău
pact mizerabil şi şterge-o din ograda mea în viteză.” Ei
bine, asta m-a durut, da, m-a durut. Chiar dacă ştiu că
lumea-i urâtă, n-am nicio poftă s-o văd.
Da, trebuie să părăsim această lume unde ceea ce se
mişcă dezvăluie ce-i urât.

12
Un val de speranţă

E comod să le reproşezi fenomenologilor autismul fără

CHAT23; eu mi-am dedicat viaţa căutării atemporalului.
Dar cine vânează eternitatea culege singurătatea.
— Da, spune el luându-mi poşeta, aşa cred şi eu. E una

23CHAT – acronim pentru Cheklist for Autism iu Toddlers, test pentru

depistarea precoce a autismului (n. Red.).
dintre cele mai puţin încărcate şi totuşi de-o mare
armonie.
Apartamentul domnului Ozu e foarte mare şi foarte
frumos. Relatările Manuelei mă pregătiseră pentru un
interior japonez, dar dacă există într-adevăr multe uşi
culisante, bonsai, un gros covor negru cu bordură gri şi
destule obiecte de provenienţă asiatică – o masă joasă
lăcuită într-o culoare închisă sau, de-a lungul unui şir
impresionant de ferestre, storuri din bambus care, trase
în chip felurit, conferă încăperii atmosfera ei orientală
există şi o canapea, fotolii, console, lămpi şi biblioteci de
factură europeană.Totul e foarte… elegant. În schimb, aşa
cum remarcaseră Manuela şi Jacinthe Rosen, nimic nu e
de prisos. Nu este însă niciun spaţiu epurat şi gol, cum
mi-l închipuisem transpunând interioarele din filmele lui
Ozu la un nivel mai luxos, dar în bună măsură identic în
simplitatea caracteristică acestei ciudate civilizaţii.
— Veniţi, îmi spune domnul Ozu, n-o să stăm aici,e
prea ceremonios. Vom cina în bucătărie. De altfel, eu o să
pregătesc masa.
Îmi dau seama că poartă un şorţ verde-crud deasupra
unui pulover de culoare castanie, cu guler rotund, îţi
pantaloni de pânză bej. E încălţat cu nişte pantofi vechi
de piele neagră.
Îl urmez până în bucătărie. Dumnezeule! într-un
asemenea decor mi-ar plăcea să gătesc în fiecare zi,
inclusiv pentru Léon. Aici nimic n-ar putea fi banal, până
şi deschiderea unei cutii de Ronron ar părea o adevărată
încântare.
— Sunt foarte mândru de bucătăria mea, spune
domnul Ozu cu simplitate.
— Puteţi fi, zic, fără pic de sarcasm.
Totul e alb şi lemn natur, cu planuri de lucru lungi îţi
dulapuri încăpătoare pline de farfurii şi boluri din
porţelan albastru, negru şi alb. În centru, cuptorul,
arzătoarele, o chiuvetă cu trei bazine şi un spaţiu-bar de
unde, cocoţându-mă pe unul dintre primitoarele-i scaune
înalte, îl privesc pe domnul Ozu care trebăluieşte la
maşina de gătit. Pentru început a pus în faţa mea o mică
sticlă de sake cald şi două încântătoare păhărele din
porţelan cu aspect fisurat.
— Nu ştiu dacă bucătăria japoneză vă e cunoscută, îmi
spune.
— Nu foarte bine, răspund.
Un val de speranţă îmi insuflă încredere. Se va fi
remarcat într-adevăr că până acum n-am schimbat nici
douăzeci de cuvinte şi iată-mă stând ca o veche
cunoştinţă în faţa unui domn Ozu care găteşte încins cu
un şorţ verde-crud, după un episod olandez şi hipnotic
asupra căruia n-a glosat nimeni şi care e deja trecut la
capitolul lucrurilor uitate.
Seara ar putea foarte bine să nu fie decât o iniţiere în
bucătăria asiatică. La naiba cu Tolstoi şi cu toate
bănuielile: domnul Ozu, nou locatar în necunoştinţă de
cauză cu privire la ierarhii, îşi invită portăreasa la o cină
exotică. Se discută despre sashimi şi tăiţei cu soia.
Poate exista împrejurare mai anodină?
În momentul acela se produce catastrofa.

13
Vezică mică

Mai întâi trebuie să mărturisesc că am o vezică mică.

Cum altfel s-ar explica faptul că o simplă ceaşcă de ceai
mă trimite imediat la locul singuratic şi că un ceainic mă
face să reiterez acest lucru pe măsura capacităţii sale?
Manuela e o adevărată cămilă: reţine ceea ce bea ore în
şir şi ronţăie mendiants în timp ce eu efectuez numeroase
şi patetice curse la Wc. Dar asta se întâmplă la mine acasă
şi, în cei şaizeci de metri pătraţi ai mei, closetul, care nu e
niciodată prea departe, se află într-un loc de mult timp
bine cunoscut.
Or, întâmplarea face ca în momentul acesta mica mea
vezică să-şi manifeste prezenţa şi, pe deplin conştientă
de litrii de ceai absorbiţi în această după-masă, trebuie
să-i aud mesajul: autonomie redusă.
Cum se întreabă asta când eşti în societate?
— Unde este veceul? în mod ciudat nu mi se pare
potrivit.
Invers:
— Puteţi să-mi spuneţi unde e locul acela? deşi delicat
în efortul de a nu spune lucrului pe nume, prezintă riscul
unei neînţelegeri şi, în consecinţă, al unei jene înzecite.
— Aş vrea să fac pipi, sobru şi informaţional, nu se
spune când eşti la masă şi cu atât mai puţin unui
necunoscut.
— Unde e toaleta? îmi pune probleme. E o solicitare
rece, care aduce a restaurant de provincie.
Îmi place destul de mult asta:
— Unde-i closetul? pentru că existăm această denumire
ceva care duce cu gândul la copilărie şi la cabina din
fundul curţii. Dar există şi o conotaţie inefabilă care
invită mirosul urât.
În momentul următor am o străfulgerare de geniu.
— Lamens este un preparat pe bază de tăiţei şi bulion,
de origine chineză, dar pe care japonezii îl mănâncă în
mod curent la prânz, e pe cale să spună domnul Ozu
ridicând în aer o cantitate impresionantă de paste pe
care tocmai le-a înmuiat în apă rece.
 — Unde e baia, vă rog? este singurul răspuns pe care
mă învrednicesc să i-l dau.
E, recunosc, cam abrupt.
— Oh, scuze, nu v-am arătat, zice domnul Ozu cu toată
naturaleţea. Uşa din spatele dumneavoastră, apoi a doua
din dreapta pe culoar.
Totul ar putea fi întotdeauna atât de simplu?
E de presupus că nu.

Jurnalul mişcării lumii nr. 6

Chiloţi sau Van Gogh?

Astăzi am fost cu mama la magazinele cu reduceri de

pe rue Saint-Honoré. Un infern. La unele buticuri se
stătea la coadă. Şi cred că vă daţi seama ce fel de buticuri
sunt pe rue Saint-Honoré: să dai dovadă de atâta
tenacitate ca să cumperi cu reducere fulare sau mănuşi
care, chiar ţi aşa, încă mai au preţul unui Van Gogh e
totuşi stupefiant. Însă atâtea doamne fac asta cu o
pasiune turbată. Şi chiar cu o oarecare lipsă de eleganţă.
Dar nu pot să mă plâng pe de-a-ntregul de această zi
fiindcă am avut prilejul să observ o mişcare foarte
interesantă, deşi, din păcate, foarte puţin estetică. În
schimb, foarte intensă, asta da! Şi amuzantă. Sau tragică,
nu-mi dau seama prea bine. De când am început jurnalul
ăsta, l-am redus destul de mult pretenţiile, de fapt.
Pornisem de la ideea de a descoperi armonia mişcării
lumii şi am ajuns la doamne de condiţie foarte bună care
se bat pentru nişte Chiloţi din dantelă. Bun… Cred că,
oricum, nu eram prea convinsă de treaba asta. Însă, dacă
tot m-am apucat s-o fac, măcar să mă distrez puţin…
Iată povestea: am intrat cu mama într-un butic de
lenjerie fină. Lenjerie fină e deja interesant ca denumire.
Dacă nu aşa, cum altfel? Lenjerie aspră? Mă rog, de fapt
asta vrea să spună lenjerie sexy; aici n-o să dai de chiloţii
de bumbac de pe vremea bunicii. Dar cum e rue Saint-
Honoré, evident, e vorba de sexy şic, cu desuuri din
dantelă brodată manual, string-uri de mătase şi furouri
din caşmir. N-a trebuit să stăm la coadă, dar poate că ar fi
fost tot aia fiindcă înăuntru era ticsit. Am avut impresia
că pătrund într-un storcător. Colac peste pupăză, mama a
căzut imediat în extaz scotocind printre desuuri în culori
suspecte (negru şi roşu sau bleu-petrol). M-am întrebat
unde m-aş putea pune la adăpost până îşi va găsi (slabă
speranţă) o pijama din bumbac pluşat şi m-am strecurat
în spatele cabinelor de probă. Nu eram singură: mai era
un bărbat, singurul bărbat, cu un aer la fel de nefericit ca
al lui Neptun când ratează dosul Atenei. Ăsta e rezultatul
planului greşit „te iubesc, scumpa mea”. Nefericitul se
lasă momit la o vicleană şedinţă de probat desuuri şic şi
se pomeneşte în teritoriu inamic, cu treizeci de femele în
transă care îl calcă pe picioare şi îl fulgeră cu privirea în
orice loc ar încerca să-şi gareze voluminosul corp de
bărbat. Cât despre dulcea sa amică, iat-o metamorfozată
în furie răzbunătoare gata să facă moarte de om pentru
un tanga roz-fucsie.
I-am aruncat o privire de simpatie la care a răspuns cu
o privire de animal hăituit. De unde mă aflam, aveam o
vedere inexpugnabilă asupra întregului magazin şi a
mamei, pe cale să saliveze în faţa unui gen de sutien
foarte foarte foarte mic cu dantelă albă (măcar asta), dar
şi cu flori mov foarte mari. Maică-mea are 45 de ani,
câteva kilograme în plus, dar nu se teme de flori mov
foarte mari;! În schimb, sobrietatea şi eleganţa bejului
uni o umple de groază. Ca să n-o mai lungesc, iat-o pe
mama extirpând cu greu de pe un suport un mini sutien
floral ce i se pare mărimea ei şi înşfăcând chiloţii asortaţi,
trei etaje mai jos. Trage de ei cu convingere, dar, brusc, se
încruntă: pentru că de partea cealaltă a chiloţilor se află o
altă doamnă, care trage şi ea de ei şi care se încruntă şi
ea. Se uită una la alta, se uită la suport, constată că
perechea de chiloţi este ultima scăpată teafără dintr-o
lungă dimineaţă de solduri şi se pregătesc de bătălie
aruncându-şi reciproc un surâs infernal.
Şi iată începuturile mişcării interesante: o pereche de
chiloţi de 130 de euro măsoară totuşi doar câţiva
centimetri de dantelă ultra fină. Trebuie deci să-i
zâmbeşti celeilalte, să ţii bine chiloţii şi să-i tragi spre
tine, însă fără a-i rupe. V-o spun pe şleau: dacă, în
universul nostru, legile fizicii sunt constante, acest lucru
nu e posibil. După câteva secunde de încercare zadarnică,
doamnele îi spun „amin” lui Newton, dar nu renunţă.
Războiul trebuie deci continuat cu alte mijloace, adică
diplomaţia (unul dintre citatele preferate ale tatei).
Rezultă următoarea mişcare Interesantă: trebuie să te
faci că ignori faptul că tragi cu fermitate de chiloţi şi să
dai impresia că îi ceri politicos prin cuvinte. Ca atare iată
că, dintr-odată, mama şi doamna nu mai au mână
dreaptă, cea care ţine chiloţii. E ca şi cum ea n-ar exista,
ca şi când mama şi doamna ar discuta în linişte despre
nişte chiloţi aflaţi în continuare pe suport şi pe care
nimeni nu încearcă a şi-i însuşi cu forţa. Unde e mâna
dreaptă? Ffuit! Dusă! Dispărută! E momentul diplomaţiei!
După cum ştie toată lumea, diplomaţia eşuează
întotdeauna când raportul de forţe este echilibrat.
Niciodată cineva mai puternic n-a acceptat propunerile
diplomatice ale celuilalt. În consecinţă, negocierile care
au început la unison printr-un: „Ah, dar cred că am fost
mai iute decât dumneavoastră, stimată doamnă” nu
izbutesc mare lucru. Când mă apropii de mama, s-a ajuns
la: „N-am să le dau drumul” şi e uşor să le dai crezare
celor două beligerante.
Bineînţeles, mama a pierdut: când am ajuns lângă ea,
şi-a amintit că era o mamă de familie respectabilă şi că
nu-i era cu putinţă, fără a-şi pierde orice urmă de
demnitate în faţa mea, să-şi proiecteze mâna stângă în
figura celeilalte. Şi-a regăsit aşadar uzul mâinii drepte şi a
dat drumul chiloţilor. Rezultatul cumpărăturilor: una a
plecat cu chiloţii, cealaltă cu sutienul. La cină, mama era
într-o dispoziţie execrabilă. Când tata a întrebat-o ce s-a
întâmplat, a răspuns: „Tu care eşti deputat ar trebui să fii
mai atent la degradarea mentalităţilor şi a
comportamentului civilizat.”
Dar să revenim la mişcarea interesantă: două doamne
în deplină sănătate mintală care dintr-odată nu-şi mai
cunosc o parte a corpului. Ceea ce se observă e foarte
straniu: e ca şi cum s-ar produce o ruptură în real, o
gaura neagră ce se deschide în spaţiu-timp, ca într-un
adevărat roman SF. O mişcare negativă, un gen de gest
găunos.
Şi mi-am spus: dacă te poţi preface că ignori existenţa
mâinii tale drepte, ce altceva te mai poţi preface că
ignori? Poi avea o inimă rea, un suflet găunos?

14
Un singur asemenea sul

Prima fază a operaţiunii se petrece bine.

Găsesc a doua uşă la dreapta de pe culoar, fără a fi
tentată să le deschid pe celelalte şapte, într-atât de mică
mi-e vezica, şi mă execut cu o uşurare pe care jena nici
măcar n-o umbreşte. Ar fi fost o impertinenţă să-l
interpelez pe domnul Ozu cu privire la closetul său. Un
closet n-ar putea fi alb ca zăpada, de la pereţi până la
chiuvetă, trecând printr-un scaun de WC pe care abia
îndrăzneşti să te aşezi, de teamă să nu-l murdăreşti.
Toată această albeaţă e totuşi temperată – astfel încât
actul să nu fie prea clinic – de o groasă, moale, mătăsoasă,
satinată şi dezmierdătoare mochetă de un galben solar,
care salvează locul de la ambianţa unui bloc operator.
Din toate aceste observaţii capăt o mare stimă pentru
domnul Ozu. Simplitatea netă a albului, fără marmură sau
înflorituri – slăbiciuni frecvente ale celor înstăriţi care ţin
să facă somptuos tot ce-i banal – şi dulcea moliciune a
unei mochete solare sunt, în materie de WC, condiţiile
înseşi ale adecvării. Ce căutăm noi când mergem
acolo?Lumină, pentru a nu ne gândi la toate acele
adâncuri întunecate care fac coaliţie, şi ceva pe podea,
pentru H iu îndeplini datoria fără a face penitenţă lăsând
să ho îngheţe picioarele, în special când ne ducem acolo
noaptea.
Hârtia igienică aspiră, şi ea, la canonizare. Găsesc mult
mai convingător acest semn al bogăţiei, decât posesia, de
pildă, a unui Maserati sau a unui Jaguar coupé. Ceea ce
face hârtia igienică posteriorului oamenilor adânceşte
mult mai mult prăpastia dintre ranguri decât multe
semne exterioare. Hârtia de la domnul Ozu, groasă,
moale, catifelată şi delicios parfumată are menirea de a
copleşi cu atenţii acea parte a trupului nostru care, mai
mult decât oricare alta, le doreşte cu osebită lăcomie. Cât
o fi costând un singur asemenea sul? mă întreb apăsând
pe butonul intermediar al rezervorului de apă, marcat cu
două flori de lotus, căci vezica mea mică, în ciuda
autonomiei sale reduse, are o capacitate mare. O singură
floare mi se pare prea exact, trei ar fi vanitoase.
 Şi atunci se întâmplă treaba.
Un vuiet monstruos, copleşindu-mi urechile, e cât pe ce
să mă omoare pe loc. Ceea ce-i înfricoşător este că nu
reuşesc să-i identific originea. Nu e rezervorul de apă, pe
care nici măcar nu-l aud, e ceva care vine de sus şi se
prăvăleşte asupră-mi. Inima îmi bate să-mi spargă
pieptul. Cunoaşteţi tripla alternativă: în faţa pericolului,
fight, flee sau freeze. Eu freeze. Aş prefera să flee, dar,
deodată, nu mai ştiu să descui o uşă. Mintea mea
construieşte ipoteze? Poate, dar fără prea multă
limpezime. Am apăsat oare pe butonul greşit, estimând
incorect cantitatea produsă – ce trufie, ce orgoliu, Renée,
doi lotuşi pentru o contribuţie atât de derizorie – şi sunt
în consecinţă pedepsită de o justiţie divină, al cărei fulger
asurzitor se abate asupra urechilor mele? Am savurat
excesiv – luxură – voluptatea actului în acest loc care te
îmbie la asta, când de fapt el ar trebui considerat ca
impur? M-am lăsat pradă poftelor, râvnind la acel sul
princiar şi mi se notifică fără echivoc acest păcat capital?
Degetele mele ţepene de muncitoare, sub efectul unei
mânii inconştiente, au maltratat mecanismul subtil al
butonului cu lotuşi şi au declanşat în instalaţie un
cataclism care ameninţă cu prăbuşirea etajul al patrulea?
Încerc încă din răsputeri să fug, dar mâinile mele sunt
incapabile să se supună ordinelor pe care le dau.
Răsucesc frenetic clanţa sferică de alamă care, acţionată
cum se cuvine, ar trebui să mă elibereze, dar nimic
adecvat nu se produce.
În clipa aceea, sunt absolut convinsă că am înnebunit
sau că am ajuns în cer fiindcă sunetul până acum
indistinct se precizează şi, inimaginabil, sună a Mozart.
Mai exact, a Confutatis din Recviemul lui Mozart.
Confutatis maledictis, Flammis acribus addictis! intonează
foarte frumoase voci lirice.
Am înnebunit.
— Doamnă Michel, totu-i în ordine? întreabă o voce
din spatele uşii, cea a domnului Ozu sau, mai plauzibil, îi
Sfântului Petru la porţile purgatoriului.
— Nu re… zic, nu reuşesc să deschid uşa! încercam pe
toate căile să-l conving pe domnul Ozu de nerozia mea.
Ei bine, e un fapt împlinit.
— Poate că rotiţi clanţa în direcţie greşită, sugerează în
mod respectuos glasul Sfântului Petru.
Cântăresc un moment informaţia; ea îşi croieşte cu
greu drum până la circuitele care trebuie s-o prelucreze.
Răsucesc clanţa în celălalt sens.
Uşa se descuie.
Confutatis se opreşte brusc. Un delicios duş de linişte
îmi inundă trupul recunoscător.
— Am… îi spun domnului Ozu – căci nu-i decât el - m-
am… în sfârşit… Ştiţi, Recviemul…
Ar fi trebui să-mi botez motanul Iocsintaxă.
— Oh, pariez că v-aţi speriat! zice el. Trebuia să vă
previn. E un specific japonez, pe care fiica mea a vrut să-l
importe aici. Când se trage apa, porneşte muzica. E mai…
agreabil, înţelegeţi?
Înţeleg mai ales că suntem pe culoar, în faţa toaletei,
într-o situaţie care spulberă toate canoanele ridicolului.
— Ah… zic, ăă… am fost surprinsă (şi trec peste toate
acele păcate ale mele care-au ieşit la lumina zilei).
— Nu sunteţi prima persoană, spune domnul Ozu cu
amabilitate şi, parcă, o urmă de amuzament pe buza
superioară.
— Recviemul… la closet… e o alegere… surprinzătoare,
răspund eu pentru a-mi recăpăta stăpânirea de sine,
imediat îngrozită de întorsătura pe care o dau
conversaţiei când încă n-am părăsit culoarul şi stăm faţă
în faţă, cu braţele atârnând, nesiguri de soluţie.
Domnul Ozu mă priveşte.
Eu îl privesc.
Ceva se rupe în pieptul meu, cu un mic pocnet insolit,
ca o clapetă care se deschide şi se închide scurt. Apoi
asist, neputincioasă, la un uşor tremur care îmi scutură
torsul şi, parcă anume, mi se pare că acelaşi embrion de
tresăltare scutură umerii domnului Ozu.
Ne privim, şovăitori.
Apoi, un fel de uh uh uh foarte uşor, foarte slab, iese
din gura domnului Ozu.
Realizez că acelaşi uh uh uh înfundat, dar de nestăvilit,
urcă din propriu-mi gâtlej.
Facem uh uh uh amândoi, încetişor, privindu-ne de
parcă nu ne-ar veni să credem.
Apoi uh uh uh-ul domnului Ozu se intensifică.
Uh uh uh-ul meu virează pe semnal de alarmă.
Ne privim în continuare, expulzând din toţi bojocii uh
uh uh-uri din ce în ce mai dezlănţuite. De fiecare dată
când se domolesc, ne uităm unul la altul şi izbucnim într-
o nouă serie. Pe mine mă doare burta, domnului Ozu îi
şiroiesc lacrimile.
Cât timp rămânem acolo, râzând cu convulsii în faţa
uşii de la WC? Nu ştiu. Dar durata e suficient de lungă
pentru a ne epuiza toate forţele. Mai comitem câteva uh
uh uh-uri extenuate, apoi, de oboseală mai mult decât de
saţietate, redevenim serioşi.
— Să ne întoarcem în bucătărie, zice domnul Ozu,
trecând primul linia de sosire a răsuflării recăpătate.

15
O sălbatică foarte civilizată
 — Nu se plictiseşte omul cu dumneavoastră, este
primul lucru pe care mi-l spune domnul Ozu odată
reîntorşi în bucătărie şi în timp ce, cocoţată în mod
confortabil pe scaunul de la bar, sorb din sake-ul călduţ
găsind enunţul destul de mediocru.
— Sunteţi o persoană mai puţin obişnuită, adaugă el
împingând spre mine un bol alb plin cu ravioli mititele
care nu par nici prăjite, nici fierte, ci un pic din
amândouă. Alături plasează un bol cu sos de soia.
— Gyoza, precizează el.
— Dimpotrivă, răspund, cred că sunt o persoană foarte
obişnuită. Sunt portăreasă. Viaţa mea este de o banalitate
exemplară.
— O portăreasă care citeşte Tolstoi şi ascultă Mozart,
zice el. Nu ştiam că intră în practicile breslei
dumneavoastră.
Şi îmi face cu ochiul. S-a aşezat fără ceremonie în
dreapta mea şi a început cu beţigaşele sale propria-i
porţie de gyoza.
De când mă ştiu nu m-am simţit mai bine. Cum să vă
spun? Pentru prima oară, mă simt total încrezătoare, deşi
nu sunt singură. Nici chiar cu Manuela, căreia i-aş
destăinui totuşi viaţa mea, nu există această senzație de
absolută siguranţă, născută din certitudinea că ne
înţelegem. A-ţi destăinui viaţa nu înseamnă a-ţi deschide
sufletul şi chiar dacă o iubesc pe Manuela ca pe o soră, nu
pot să împărtăşesc cu ea acel minimum de sens şi de
emoţie pe care existenţa mea nefirească îl răpeşte
universului.
Degust cu beţişoarele gyoza ticsite cu coriandru şi
came aromată şi, experimentând un uluitor sentiment de
destindere, trăncănesc cu domnul Ozu de parcă ne-am
cunoaşte dintotdeauna.
— E nevoie şi de distracţie, zic. Merg la biblioteca
municipală şi împrumut tot ce pot găsi.
— Vă place pictura olandeză? mă întreabă el şi, fără a
aştepta răspunsul: Dacă aţi avea de ales între pictura
olandeză şi pictura italiană, pe care aţi salva-o?
Argumentăm vreme de-un fals schimb de replici în
cursul căruia îmi face plăcere să mă înflăcărez pentru
penelul lui Vermeer – dar foarte repede se dovedeşte că
suntem oricum de acord.
— Credeţi că e un sacrilegiu? întreb.
— Absolut deloc, stimată doamnă, îmi răspunde
legănând cu nonşalanţă de la stânga la dreapta un
nefericit ravioli deasupra bolului, absolut deloc, credeţi
că mi-aş fi comandat o copie după un Michelangelo
pentru a o expune în vestibul?
— Tăiţeii trebuie înmuiaţi în sosul ăsta, adaugă
aşezând în faţa mea un coş de răchită plin cu sus-numiţii
şi un somptuos bol albastru-verde din care se înalţă o
aromă de… arahide. E un zalu ramen, o mâncare de tăiţei
reci cu un sos un pic îndulcit. Să-mi spuneţi dacă vă place.
Îmi întinde un şervet mare din în culoare naturală.
— Se pot produce pagube colaterale, aveţi grijă să nu
vă pătaţi rochia.
— Mulţumesc, zic.
Şi, habar n-am de ce, adaug:
— Nu-i a mea.
Inspir adânc şi spun:
— Ştiţi, trăiesc singură de foarte multă vreme şi nu ies
niciodată în societate. Mă tem că sunt puţin… sălbatică.
— O sălbatică foarte civilizată, în cazul acesta, îmi zice
zâmbind.
Gustul tăiţeilor înmuiaţi în sosul de arahide este divin.
În schimb n-aş putea să bag mâna în foc pentru starea
rochiei împrumutate de la Mana. Nu-i prea uşor să
cufunzi un metru de tăiţei într-un sos semilichid şi să-l
ingurgitezi fără a provoca stricăciuni. Şi cum domnul Ozu
şi-i înghite pe-ai săi cu dexteritate, dar cu o grămadă de
zgomot, mă simt eliberată de complexe şi aspir cu
ardoare lungimile mele de paste.
— Serios, îmi spune domnul Ozu, nu găsiţi că-i
fantastic? Motanul dumneavoastră se numeşte Léon,
pisicile mele – Kitty şi Levin, ne plac amândurora Tolstoi
şi pictura olandeză şi locuim în acelaşi loc. Oare e
probabilitatea ca un asemenea lucru să se producă?
— Nu trebuia să-mi oferiţi ediţia aceea splendidă, zic,
nu merita osteneala.
— Stimată doamnă, răspunde domnul Ozu, v-a făcut
plăcere?
— Păi, zic, mi-a făcut foarte multă plăcere, dar m-a şi
speriat un pic. Ştiţi, ţin să rămân discretă, n-aş vrea ca
oamenii de aici să-şi imagineze…
— … cine sunteţi? completează el. De ce?
— Nu vreau să fac valuri. Nimeni n-are nevoie de o
portăreasă cu pretenţii.
— Pretenţii? Dar dumneavoastră n-aveţi pretenţii,
aveţi gusturi, cunoştinţe, calităţi!
— Dar sunt portăreasa! zic. Şi-apoi, n-am nicio
pregătire, nu-s din aceeaşi lume.
— Mare scofală! spune domnul Ozu exact la fel – dacă
vă vine să credeţi – ca Manuela, ceea ce mă face să râd.
El ridică o sprânceană întrebătoare.
— E expresia preferată a celei mai bune prietene, zic
eu în chip de explicaţie.
— Şi ce spune prietena dumneavoastră cea mai bună
despre… discreţia dumneavoastră?
 Pe cuvântul meu, asta chiar nu ştiu.
— O cunoaşteţi, zic, e Manuela.
— A, doamna Lopes? zice el. Ea este prietena
dumneavoastră?
— Singura mea prietenă.
— E o mare doamnă, zice domnul Ozu, o aristocrată.
Vedeţi? Nu sunteţi singura care dezminte normele
sociale. Ce-i rău în asta? Suntem în secolul XXI, ce naiba!
— Cu ce se ocupau părinţii dumneavoastră? întreb, un
pic enervată de atât de puţin discernământ.
Domnul Ozu îşi închipuie fără îndoială că privilegiile
au dispărut odată cu Zola.
— Tatăl meu a fost diplomat. Pe mama n-am cunoscut-
o, a murit la puţin timp după naşterea mea.
— Îmi pare rău, zic.
El face un gest cu mâna, ca pentru a spune: asta a fost
demult.
Îmi duc mai departe ideea.
— Sunteţi fiu de diplomat, eu sunt fiică de ţărani
săraci. E chiar de neconceput faptul că cinez la
dumneavoastră în seara aceasta.
— Şi totuşi, zice el, cinaţi aici în seara aceasta.
Apoi adaugă, cu un surâs foarte amabil:
— Şi sunt foarte onorat.
Iar conversaţia continuă astfel, cu bonomie şi
naturaleţe. Evocăm, în ordine: Yasujiro Ozu (o rudă
îndepărtată), Tolstoi şi Levin cosind pe pajişte cu ţăranii
săi, exilul şi ireductibilitatea culturilor şi multe alte
subiecte pe care le înlănţuim sărind cu entuziasm de la
una la alta în timp ce apreciem ultimele noastre pogoane
de tăiţei şi, mai cu seamă, surprinzătoarea similitudine a
felului nostru de a vedea lucrurile.
Iar la un moment dat, domnul Ozu îmi spune:
 — Aş vrea să-mi spuneţi Kakuro, e totuşi mai puţin
nefiresc. Vă deranjează să vă spun Renée?
— Deloc, zic – şi chiar asta gândesc.
De unde îmi vine această subită uşurinţă în
complicitate?
Sake-ul, care îmi moleşeşte în chip delicios creierul,
face întrebarea teribil de puţin urgentă.
— Știți ce înseamnă azuki? întreabă Kakuro.
— Munţii din Kyoto… spun zâmbind la această
amintire a infinitului.
— Poftim? întreabă el.
— Munţii din Kyoto au culoarea turtei de azuki, zic eu
străduindu-mă totuşi să vorbesc desluşit.
— E dintr-un film, nu-i aşa? întreabă Kakuro.
— Da, din Surorile Munakata, chiar la sfârşit.
— Oh, am văzut filmul ăsta cu foarte mult timp în
urmă, dar nu mi-l mai amintesc prea bine.
— Nu vă amintiţi de camelia de pe muşchiul templului?
zic.
— Nu, deloc, răspunde el. Dar îmi faceţi poftă să-l
revăd. V-ar surâde să-l vedem împreună, într-una din
zilele următoare?
— Am caseta, spun, încă n-am înapoiat-o la bibliotecă.
— În weekendul acesta, poate? întreabă Kakuro.
— Aveţi un videoplayer?
— Da, zice el zâmbind.
— Atunci, de acord, zic. Dar vă propun următorul
lucru: duminică, ne uităm la film la ora ceaiului, iar eu
aduc prăjiturile.
— S-a făcut, răspunde Kakuro.
Şi seara se desfăşoară mai departe în timp ce vorbim
tot fără nicio preocupare pentru coerenţă, nici pentru
orar, sorbind la nesfârşit o infuzie cu un curios gust de
alge. Deloc surprinzător, trebuie să reiau relaţia cu
scaunul alb ca neaua şi mocheta solară. Optez pentru
butonul cu un singur lotus – mesaj recepţionat – şi
suport asaltul Confutatis-ului. Cu seninătatea marilor
iniţiaţi. Ceea ce e deopotrivă tulburător şi minunat cu
Kakuro Ozu este că reuneşte un entuziasm şi o candoare
juvenile cu o atenţie şi o bunăvoinţă de mare înţelept. Nu
sunt obişnuită cu un astfel de raport cu lumea; am
impresia că el o priveşte cu indulgenţă şi curiozitate, în
timp ce alte fiinţe umane pe care le cunosc o abordează
cu neîncredere şi gentileţe (Manuela), ingenuitate şi
gentileţe (Olympe) sau aroganţă şi cruzime (restul
universului). Cârdăşia dintre apetit, luciditate şi
mărinimie reprezintă un inedit şi savuros cocteil.
Şi-apoi privirea îmi cade pe ceas.
E ora trei.
Sar în picioare.
— Dumnezeule, zic, aţi văzut cât e ceasul?
Îşi priveşte propriu-i ceas, apoi ridică ochii spre mine,
cu un aer îngrijorat.
— Am uitat că lucraţi devreme mâine. Eu sunt
pensionar, nu mai am grija asta. O să vă descurcaţi?
— Da, bineînţeles, zic, dar trebuie să dorm puţin.
Trec sub tăcere faptul că, dată fiind vârsta mea şi bine
cunoscutul fapt că bătrânii dorm puţin, îmi trebuie un
somn sănătos de cel puţin opt ore pentru a putea percepe
lumea cu discernământ.
— Pe duminică, îmi spune Kakuro din uşa
apartamentului său.
— Mulţumesc mult, zic eu, am petrecut o seară
excelentă, vă sunt foarte recunoscătoare.
— Eu vă mulţumesc, zice el, n-am mai râs aşa de foarte
mult timp şi nici n-am mai purtat de mult o conversaţie
atât de plăcută. Vreţi să vă însoţesc până la
dumneavoastră?
— Nu, mulţumesc, zic, n-are rost.
Există oricând posibilitatea ca un Pallières să bântuie
pe scări.
— Păi, pe duminică, spun, sau poate c-o să ne mai
vedem pe hol înainte.
— Mulţumesc, Renée, mai zice el cu un foarte larg
zâmbet tineresc.
Închizând propria-mi uşă şi rezemându-mă de ea,
descopăr un Léon care sforăie ca un salahor în fotoliul de
la televizor şi constat inimaginabilul: pentru prima oară
în viaţă, mi-am făcut un prieten.

16
Atunci

Atunci, ploaie de vară.

17
O nouă inimă

Cu această ploaie de vară, îmi amintesc.

Zi după zi, ne parcurgem viaţa cum se parcurge un
culoar.
Să mă gândesc la mâncarea pentru motan… nu mi-aţi
văzut trotineta e a treia oară când mi se fură… plouă atât
de tare încât ai zice că-i noapte… avem timp numai bine
proiecţia începe la unu… vrei să-ţi scoţi pelerina… ceaşcă
de ceai amar… liniştea după-amiezii… poate că suntem
bolnavi de prea mult… toţi bonzii ăia care trebuie udaţi…
o ingenuă dintre acelea care devin nişte mari
destrăbălate… ia te uită ninge… florile acelea cum se
numesc… biata fetiţă făcea pipi peste tot… cer de toamnă
cât e de trist… ziua se sfârşeşte atât de devreme acum…
de ce miroase gunoiul până în curte… ştiţi toate vin la
timpul lor… nu nu i-am cunoscut în mod special… o
familie ca şi celelalte de aici… chiar aşa ca turta de
azuki… fiul meu zice că toţi chinezii sunt încăpăţânaţi…
cum le cheamă pe pisicile lui… aţi putea să luaţi în
primire pachetele de la curăţătorie… toate aceste
Crăciunuri aceste colinde aceste cumpărături ce
oboseală… ca să mănânci o nucă trebuie să pui o faţă de
masă… îi curge nasul asta-i bună… e deja cald şi nu-i nici
măcar ora zece… tai feliuţe subţiri de ciuperci crude şi ne
mâncăm supa în care am pus ciupercile… îşi lasă chiloţii
murdari sub pat… ar trebui refăcută tapiţeria…
Şi apoi, ploaie de vară…
Ştiţi ce este o ploaie de vară?
Mai întâi, frumuseţea pură spărgând cerul verii, acea
teamă respectuoasă care pune stăpânire pe inimă, faptul
de a te simţi atât de derizoriu în miezul însuşi al
sublimului, atât de firav şi atât de plin de măreţia
lucrurilor, siderat, captivat, fermecat de dărnicia lumii.
Pe urmă, să parcurgi un culoar şi, deodată, să pătrunzi
într-o încăpere de lumină. Altă dimensiune, certitudini
abia născute. Trupul nu mai e o coajă, spiritul sălăşluieşte
în nori, puterea apei îi aparţine, se anunţă zile fericite,
într-o nouă naştere.
Apoi, aşa cum lacrimile, uneori, când sunt rotunde,
puternice şi solidare, lasă în urma lor o lungă plajă
curăţată de vrajbă, ploaia, vara, spălând colbul
imobil,aduce în sufletele fiinţelor un fel de respiraţie fără
de sfârşit.
Astfel, anumite ploi de vară se înrădăcinează în noi ca
o nouă inimă care bate la unison cu cealaltă.
 18
Dulce insomnie

După două ore de dulce insomnie, adorm în pace.

Cugetare profundă nr. 13

Cine crede
Că poate face miere
Fără să împărtăşească soarta albinelor?

În fiecare zi îmi spun că soră-mea nu are cum să se

cufunde mai adânc în mocirla abjecţiei şi, în fiecare zi,
sunt surprinsă să văd că o face.
Azi după-amiază, când m-am întors de la şcoală, nu era
nimeni acasă. Am luat o ciocolată cu alune din bucătărie
şi m-am dus s-o mănânc în salon. Mă instalasem comod
pe canapea şi îmi ronţăiam ciocolata, reflectând la
următoarea mea cugetare profundă. Mă gândeam să fie o
cugetare profundă despre ciocolată sau mai curând
despre felul în care se ronţăie ea, cu o interogaţie
centrală: ce anume e bun la ciocolată? Substanţa în sine
sau tehnica dinţilor care o rod?
Dar mă străduiam în zadar să găsesc acest lucru mai
degrabă interesant, n-o pusesem la socoteală pe soră-
mea care s-a întors mai devreme decât era de aşteptat şi
s-a apucat numaidecât să-mi facă viaţa amară, vorbindu-
mi despre Italia. De când a fost la Veneţia cu părinţii lui
Tibère (la hotel Danieli), Colombe nu vorbeşte decât
despre asta. Culmea nenorocirii, sâmbătă s-au dus să
cineze la nişte prieteni ai familiei Grinpard care au o
mare proprietate în Toscana. Numai când rosteşte
„Tooscaana”, Colombe leşină de plăcere, iar mama îi ţine
hangul. Vă informez că Toscana nu este un ţinut milenar.
Ea nu există decât pentru a le da unor persoane precum
Colombe, mama sau cei din familia Grinpard fiorul
posesiunii. „Tooscaana” le aparţine, la fel ca şi Cultura,
Arta şi tot ce se poate scrie cu Majusculă.
În ceea ce priveşte Tooscaana, aşadar, am avut deja
parte de recitalul despre măgari, uleiul de măsline,
lumina asfinţitului, la dolce vita şi tot restul poncifelor.
Dar cum, ca de fiecare dată, m-am sustras discret,
Colombe n-a putut să-şi testeze pe mine povestea
preferată. Şi-a scos pârleala descoperindu-mă pe canapea
şi distrugându-mi degustarea şi viitoarea cugetare
profundă.
Pe pământurile prietenilor părinţilor lui Tibère sunt
stupi, destui pentru a produce un chintal de miere pe an.
Toscanii au angajat un apicultor, care se ocupă de toată
treaba pentru ca ei să poată comercializa miere marcată
„Domeniul Flibaggi”. Bineînţeles, nu pentru bani. Însă
mierea „Domeniul Flibaggi” este considerată una dintre
cele mai bune din lume şi asta contribuie la prestigiul
proprietarilor (care sunt rentieri), deoarece e folosită în
mari restaurante de către mari bucătari care fac mare caz
de ea… Colombe, Tibère şi părinţii lui Tibère au fost
invitaţi la o degustare de miere în genul celor ce se fac
pentru vinuri, iar Colombe nu mai conteneşte cu privire
la diferenţa dintre o miere de cimbrişor şi o miere de
rozmarin. Să-i fie de bine. Până la acest punct al poveştii,
o ascultam fără atenţie, gândindu-mă la „ronţăitul
ciocolatei” şi îmi ziceam că, dacă treaba putea să se
oprească aici, scăpăm ieftin.
Nu trebuie să speri niciodată aşa ceva cu Colombe.
Dintr-odată, şi-a luat aerul ei nesuferit şi a început să-mi
povestească obiceiurile albinelor. Pare-se că au avut
parte de-un curs complet şi mica minte deranjată a lui
Colombe a fost frapată în mod deosebit de partea
referitoare la riturile nupţiale ale reginelor şi-ale
trântorilor. În schimb, incredibila organizare a stupului
n-a impresionat-o prea mult, pe când mie asta mi se pare
într-adevăr ceva pasionant, mai cu seamă dacă te
gândeşti că aceste insecte au un limbaj codificat ce
relativizează definiţiile care se pot da inteligenţei
comunicării ca fiind specific umană. Asta însă n-o
interesează deloc pe Colombe, care nu urmăreşte totuşi
obţinerea unui Certificat de Aptitudine Profesională
pentru galvanizarea cu zinc, ci pregăteşte un masterat de
filosofie. Nu, pe ea o extaziază sexualitatea micilor gâze.
Vă rezum cum stă treaba: regina albinelor, când e
pregătită, porneşte în zborul nupţial, urmărită de-un roi
de trântori. Primul care-o ajunge copulează cu ea, apoi
moare fiindcă, după act, organul lui genital rămâne prins
în albină, îi este deci amputat şi asta-l ucide. Al doilea
trântor care ajunge la regină trebuie, ca să copuleze cu
ea, să extragă cu picioarele sale organul genital al celui
dinainte, după care, bineînţeles, i se întâmplă acelaşi
lucru şi aşa mai departe, până la zece sau cincisprezece
trântori, care umplu punga spermatică a reginei şi-i vor
permite, timp de patru sau cinci ani, să producă două
sute de mii de ouă pe an.
Asta îmi povesteşte Colombe, privindu-mă cu aerul ei
veninos şi presărându-şi relatarea cu picanterii de genul:
„N-are parte de asta decât o dată, nu? aşa că foloseşte
vreo cinşpe masculi!” Dacă aş fi Tibère, nu prea mi-ar
plăcea ca prietena mea să spună povestea asta la toată
lumea. Fiindcă, hm, bun, nu te poţi împiedica să faci
puţină psihologie de doi bani: când o fată excitată
povesteşte că unei femele îi trebuie cincisprezece
masculi ca s-o satisfacă şi, drept recunoştinţă, îi castrează
şi îi omoară, vrând-nevrând, îţi pui întrebări. Colombe e
convinsă că asta o face imediat tânără-eliberată-nu-
încuiată-care-abordează-sexul-cu-naturaleţe. Colombe
uită însă că nu-mi povesteşte toate astea decât cu scopul
de-a mă şoca şi că, în plus, povestea are un conţinut care
nu-i deloc lipsit de importanţă. Unu la mână, pentru
cineva ca mine, care consideră că omul este un animal,
sexualitatea nu-i un subiect scabros, ci o chestiune
ştiinţifică. Găsesc că e ceva captivant. Şi doi la mână, le
reamintesc tuturor că soră-mea se spală pe mâini de trei
ori pe zi şi zbiară la cea mai mică bănuială de fir de păr
invizibil în cabina de duş (firele de pâr vizibile fiind mai
improbabile). Nu ştiu de ce, dar mi se pare că asta se
potriveşte foarte bine cu sexualitatea reginelor.
Dar mai cu seamă, e de speriat în ce fel interpretează
oamenii natura şi cum îşi închipuie că pot să-i scape.
Dacă soră-mea spune această poveste aşa e deoarece
crede că n-are nicio legătură cu ea. Dacă îşi râde de
pateticele zbenguieli ale trântorului e fiindcă-i convinsă
că nu i-ar putea împărtăşi soarta. Eu însă nu văd nimic
şocant sau picant în zborul nupţial al reginelor şi în
soarta trântorilor pentru că mă simt profund
asemănătoare cu toate aceste făpturi, chiar dacă
obiceiurile mele diferă. Să trăieşti, să te hrăneşti, să te
reproduci, să-ţi îndeplineşti treaba pentru care te-ai
născut şi să mori: toate astea n-au niciun sens, e
adevărat, dar aşa stau lucrurile. Această aroganţă a
oamenilor de a-şi imagina că pot să forţeze natura, să
scape destinului lor de nimicuri biologice… şi această
orbire în privinţa cruzimii sau a violenţei propriilor
moduri de a trăi, de-a iubi, de a se reproduce şi de a se
război cu semenii lor…
 Eu cred că doar un singur lucru e de făcut: să găsim
treaba pentru care ne-am născut şi s-o îndeplinim cât
mai bine suntem în stare, din toate puterile noastre, fără
a umbla după cai verzi pe pereţi şi fără a crede că există
vreo latură divină în natura noastră animală. Doar aşa
vom avea sentimentul că suntem pe cale să facem ceva
constructiv în momentul în care ne va lua moartea.
Libertatea, hotărârea, voinţa, toate astea sunt himere.
Credem că putem face miere fără să împărtăşim soarta
albinelor: dar nici noi nu suntem altceva decât nişte
sărmane albine sortite să-şi facă treaba şi pe urmă să
moară.

PALOMA

1
Ascuţiţi

În aceeaşi dimineaţă, la ora şapte, cineva sună la

ghereta mea.
Îmi trebuie câteva clipe ca să ies la suprafaţă din vid.
Două ore de somn nu predispun la o mare bunăvoinţă
faţă de specia umană, şi numeroasele apăsări pe sonerie
care urmează în timp ce-mi pun rochia şi papucii şi-mi
trec mâna printr-un păr ciudat de pufos nu-mi
stimulează altruismul.
Deschid uşa şi dau nas în nas cu Colombe Josse.
— Da’ ce-i, îmi spune, aţi fost blocată într-un
ambuteiaj?
Mi-e greu să cred ce aud.
— E ora şapte, zic.
Se uită la mine.
 — Da, ştiu, zice.
— Ghereta se deschide la ora opt, precizez, făcând un
efort enorm cu mine însămi.
— Cum adică, la ora opt? întreabă ea cu un aer şocat.
Aveţi orar?
Nu, ghereta portăresei e un sanctuar protejat care nu
cunoaşte nici progresul social, nici legile salariale.
— Da, zic, incapabilă să pronunţ vreun cuvânt în plus.
— A, face ea cu o voce apatică. Păi, dacă tot am venit…
— … o să reveniţi mai târziu, zic închizându-i uşa în
nas şi îndreptându-mă spre fierbător.
În spatele geamului, o aud exclamând: „Ei, asta-i chiar
culmea!” apoi luând-o din loc cu paşi furioşi şi apăsând
cu mânie pe butonul de apel al liftului.
Colombe Josse este fiica mai mare a soţilor Josse.
Colombe Josse mai este şi un soi de prăjină blondă care
se îmbracă precum o ţigancă lefteră. Dacă există un lucru
pe care-l detest e această perversiune a bogaţilor care se
îmbracă asemeni unor săraci, cu haine şleampete, berete
de lână gri, încălţări de vagabond şi bluze înflorate sub
pulovere obosite. Nu numai că e urât, dar e insultător;
nimic nu e mai demn de dispreţ decât dispreţul celor
bogaţi pentru dorinţele celor săraci.
Din păcate, Colombe Josse urmează şi studii dintre cele
mai înalte. În toamna asta, a intrat la Normala
Superioară, secţia filosofie.
Îmi pregătesc ceaiul şi nişte biscuiţi cu dulceaţă de
corcoduşe, încercând să-mi stăpânesc tremurul de mânie
al mâinilor, în timp ce o durere de cap insidioasă mi se
infiltrează în craniu. Fac un duş, nervoasă, mă îmbrac, îi
servesc lui Léon o mâncare infectă (pateu de cap de porc
şi şorici jilav), ies în curte, ies cu pubelele, îl oblig pe
Neptun să iasă din boxa pentru pubele şi, la ora opt,
istovită de toate aceste ieşiri, mă întorc din nou în
bucătărie, câtuşi de puţin calmată.
În familia Josse, mai e şi mezina, Paloma, care-i atât de
discretă şi diafană, încât am senzaţia că n-o văd niciodată,
desi se duce în fiecare zi la scoală. Or, chiar ea este cea pe
care, la ora opt fix, mi-o trimite ca emisar Colombe.
Ce manevră laşă.
Biata copilă (câţi ani să aibă? unsprezece?
doisprezece?) stă pe ştergătorul meu de picioare,
neclintită precum justiţia. Inspir adânc – să nu-mi
descarc asupra unui nevinovat mânia provocată de
diavol – şi încerc să zâmbesc cu naturaleţe.
— Bună dimineaţa, Paloma, zic.
Îşi frământă tivul jachetei roz, în expectativă.
— Bună dimineaţa, spune cu un glas delicat.
O privesc cu atenţie. Cum de mi-a scăpat asta? Anumiţi
copii au darul dificil de a-i intimida pe adulţi. Nimic în
comportamentul lor nu corespunde standardelor vârstei
pe care o au. Sunt prea gravi, prea serioşi, prea
imperturbabili şi, în acelaşi timp, extraordinar de
ascuţiţi. Da, ascuţiţi. Privind-o pe Paloma cu mai multă
băgare de seamă, desluşesc o agerime tăioasă, o
perspicacitate rece pe care n-am luat-o drept rezervă, îmi
spun, decât pentru că îmi era imposibil să-mi imaginez că
triviala Colombe poate avea drept soră un judecător al
Omenirii.
— Sora mea, Colombe, m-a trimis să vă anunţ că
urmează să primească un plic foarte important pentru ea,
spune Paloma.
— Foarte bine, zic, având grijă să nu-mi îndulcesc
tonul, cum fac adulţii când le vorbesc copiilor, ceea ce
este, până la urmă, un semn de dispreţ la fel de mare ca
hainele de săraci ale bogătaşilor.
 — Va întreabă dacă puteţi să-l aduceţi la noi, continuă
Paloma.
— Da, zic.
— Bine, spune Paloma.
Şi rămâne pe loc.
E destul de interesant.
Rămâne pe loc fixându-mă calm, fără să se mişte, cu
braţele de-a lungul corpului, cu gura uşor întredeschisă.
Are cosiţe subţiri, ochelari cu ramă roz şi ochi foarte
mari, albaştri.
— Pot să-ţi ofer o cacao? întreb, în pană de idei.
Ea dă din cap, la fel de imperturbabilă.
— Intră, zic, tocmai îmi beam ceaiul.
Şi las deschisă uşa gheretei, pentru a reteza net orice
învinuiri de răpire.
— Aş prefera şi eu ceai, dacă nu vă supăraţi, zice ea.
— Nu, bineînţeles, răspund, puţin surprinsă, notând în
gând că anumite date încep să se acumuleze: judecător al
Omenirii, vorbire aleasă, preferă ceai.
Ea se aşază pe un scaun şi îşi bălăngăne picioarele în
gol, privindu-mă în timp ce îi servesc ceai de iasomie. Îl
depun în faţa ei şi iau loc în faţa propriei mele ceşti.
— Fac în fiecare zi în aşa fel încât sora mea să mă ia
drept nătângă, îmi declară ea, după o înghiţitură lungă de
specialist. Sora mea, care petrece seri întregi cu amicii ei
fumând şi bând şi vorbind ca tinerii de la periferie,
deoarece crede că inteligenţa ei nu poate fi pusă la
îndoială.
Ceea ce se potriveşte foarte bine cu moda „boschetar”.
— Sunt aici pe post de emisar fiindcă e o laşă şi o
fricoasă, urmează Paloma privindu-mă în continuare fix
cu ochii ei mari şi limpezi.
— Ei, asta ne-a dat prilejul să facem cunoştinţă, spun
eu politicos.
— Pot să mai vin? întreabă ea şi e ceva rugător în
glasul ei.
— Sigur că da, răspund, eşti bine-venită. Dar mă tem c-
o să te plictiseşti aici, nu prea ai ce face.
— Aş vrea doar să am linişte, replică ea.
— Nu poţi să ai linişte în camera ta?
— Nu, spune ea, nu pot avea linişte dacă toată lumea
ştie unde sunt. Înainte, mă ascundeam. Dar acum toate
ascunzătorile mele sunt cunoscute.
— Să ştii că şi eu sunt deranjată tot timpul. Nu ştiu
dacă o să poţi gândi în linişte aici.
— Pot sta acolo (arată spre fotoliul din faţa
televizorului aprins, cu sunetul în surdină). Oamenii cu
dumneavoastră au treabă, n-or să mă deranjeze.
— N-am nimic împotrivă, zic, dar mai întâi va trebui s-
o întrebi pe mama ta dacă e de acord.
Manuela, care îşi ia serviciul în primire la opt şi
jumătate, vâră capul prin uşa deschisă. Se pregăteşte să-
mi spună ceva, când dă cu ochii de Paloma şi de ceaşca ei
de ceai aburindă.
— Intraţi, îi spun, luam o gustare stând la palavre.
Manuela înalţă o sprânceană, ceea ce înseamnă, în
portugheză cel puţin: Ce-i cu ea aici? Ridic imperceptibil
din umeri. Ea îşi ţuguie buzele, perplexă.
— Ei? mă întreabă totuşi, incapabilă să aştepte.
— Treceţi pe-aici mai târziu? zic cu un zâmbet larg.
— Ah, zice ea, văzându-mi zâmbetul, foarte bine, foarte
bine, da, o să trec, ca de obicei.
Apoi, privind-o pe Paloma:
— Bun, o să vin puţin mai târziu.
Şi, politicos:
— La revedere, domnişoară.
 — La revedere, spune Paloma schiţând primul ei surâs,
un biet surâs insuficient exersat, care îmi frânge inima.
— Trebuie să te întorci acasă acum, zic. Ai tăi or să se
îngrijoreze.
Ea se ridică şi se îndreaptă spre uşă târşâind
picioarele.
— E limpede, îmi zice, că sunteţi foarte inteligentă.
Şi cum, uluită, nu spun nimic, ea continuă:
— Aţi găsit ascunzătoarea bună.

2
Acest invizibil

Plicul pe care un curier îl depune la ghereta mea

pentru Maiestatea Sa Colombe de Mahala este deschis.
Deschis cu adevărat, în sensul că n-a fost niciodată
lipit. Clapa mai are încă pe dos banda protectoare albă şi
plicul stă căscat ca un pantof vechi dezvăluind un teanc
de foi prinse cu o spirală.
De ce nu şi-a dat expeditorul osteneala să-l închidă?
mă întreb respingând ipoteza încrederii în probitatea
curierilor şi-a portăreselor şi presupunând mai degrabă
încredinţarea că nu-i va interesa conţinutul plicului.
Jur pe toţi sfinţii că o fac pentru prima oară şi rog să se
ţină seamă de fapte (noapte scurtă, ploaie de vară,
Paloma etc.).
Extrag cu mare grijă teancul din plic.
Colombe Josse, Argumentarea de potentia Dei absoluta,
lucrare de masterat, sub conducerea domnului profesor
Marian, Universitatea Paris I – Sorbona
Dragă Colombe Josse,
Iată adnotările mele. Mulţumesc pentru curier.
Ne vedem mâine la Saulchoir.
 Cu cordialitate,
J. Marian
E vorba de filosofie medievală, după cum aflu din
introducere. De fapt, este o lucrare despre William
Ockham, călugăr franciscan şi filosof logician din secolul
al XIV-lea. Cât despre Saulchoir, este o bibliotecă de
„ştiinţe religioase şi filosofice” care se află în
arondismentul al XIII-lea şi e administrată de dominicani.
Posedă un important fond de literatură medievală, cu,
pariez, operele complete ale lui William Ockham în latină
şi în cincisprezece volume. De unde ştiu? Fiindcă am fost
acolo acum câţiva ani. De ce? De florile mărului.
Descoperisem pe un plan al Parisului această bibliotecă şi
mă dusesem din spirit de colecţionară. Parcursesem
pasajele bibliotecii, mai degrabă răzleţe şi populate în
exclusivitate de domni bătrâni foarte docţi sau de
studenţi cu un aer pretenţios. Sunt întotdeauna fascinată
de abnegaţia cu care noi, fiinţele umane, suntem în stare
să consacrăm atâta energie căutării nimicului şi
frământării unor idei inutile şi absurde. Discutasem cu un
tânăr doctorand în patristică greacă şi mă întrebasem
cum de se putea irosi atâta tinereţe în slujba neantului.
Dacă ne gândim bine la faptul că preocupările
primordiale ale primatelor sunt sexul, teritoriul şi
ierarhia, reflecţia asupra sensului rugăciunii la Sfântul
Augustin pare relativ frivolă. Ştiu, se va argumenta fără
îndoială că omul aspiră la un sens care merge dincolo de
pulsiuni. Replica mea însă e că lucrul acesta e în acelaşi
timp foarte adevărat (altfel, la ce bun literatura?) şi
foarte fals: sensul e tot pulsiune, e chiar pulsiunea dusă la
gradul ei cel mai înalt de împlinire, prin aceea că
foloseşte mijlocul cel mai performant, înţelegerea, pentru
a-şi atinge scopul. Căci această căutare de sens şi de
frumuseţe nu este semnul unei naturi trufaşe a omului
care, scăpând animalităţii sale, ar găsi în luminile
spiritului justificarea fiinţei sale: ea este o armă ascuţită
în slujba unui scop material şi trivial. Iar când arma se ia
pe ea însăşi drept obiect, e o simplă consecinţă a acelui
cablaj neuronal specific care ne deosebeşte de celelalte
animale şi, îngăduindu-ne să supravieţuim prin acest
mijloc performant care este inteligenţa, ne oferă şi
posibilitatea complexităţii fără temei, a gândirii fără un
folos anume, a frumuseţii fără funcţie. E ca un defect
intern, o consecinţă fără consecinţă a subtilităţii
cortexului nostru, o aberaţie de prisos utilizând în pură
pierdere mijloace disponibile.
Dar chiar şi când căutarea nu divaghează astfel, ea
rămâne o necesitate care nu se abate de la animalitate.
Literatura, de pildă, are o funcţie pragmatică. Ca orice
formă de Artă, ea are misiunea de a face suportabilă
îndeplinirea datoriilor noastre vitale. Pentru o fiinţă care,
ca omul, îşi plămădeşte destinul prin forţa reflecţiei şi a
reflexivităţii, cunoaşterea ce decurge din ea are
caracterul insuportabil al oricărei lucidităţi pure. Ştim că
suntem făpturi înzestrate cu o armă de supravieţuire şi
nu zei modelând lumea potrivit propriilor concepţii şi e
într-adevăr nevoie de ceva pentru ca această sagacitate
să ne devină tolerabilă, ceva care să ne salveze de trista şi
eterna angoasă a destinelor biologice.
Atunci, inventăm Arta, acest alt procedeu al animalelor
care suntem, pentru ca specia noastră să supravieţuiască.
Adevărul nu iubeşte nimic mai mult decât simplitatea
adevărului – iată lecţia pe care Colombe Josse ar fi trebuit
s-o înveţe din lecturile ei medievale. Nişte mofturi
conceptuale în slujba nimicului reprezintă însă tot
beneficiul pe care ea pare să-l extragă din această
poveste. E una dintre acele bucle inutile şi este şi o risipă
neruşinată de resurse, inclusiv curierul şi eu însămi.
Parcurg paginile abia adnotate a ceea ce trebuie să fie
o versiune finală şi sunt consternată. Admit că
domnişoara are o pană care nu argumentează prea rău,
deşi e destul de tânără. Dar ca păturile sociale mijlocii să
se spetească muncind pentru a finanţa cu sudoarea şi cu
impozitele lor cercetări atât de vane şi pretenţioase e
ceva care mă lasă fără glas. Secretare, meseriaşi, slujbaşi,
mici funcţionari, şoferi de taxi şi portărese îndură o viaţă
plină de dimineţi cenuşii pentru ca floarea tineretului
francez, beneficiind de cele mai bune condiţii de viaţă, să
risipească rodul acestei existenţe terne pe altarul unor
lucrări ridicole.
A priori e totuşi foarte pasionant: Există oare
universalii sau doar lucruri singulare? este întrebarea
căreia înţeleg că Ockham i-a consacrat mai toată viaţa.
Găsesc că e o interogaţie fascinantă: este fiecare lucru o
entitate individuală – în care caz, ceea ce-i asemănător de
la un lucru la altul nu e decât o iluzie sau un efect al
limbajului, care lucrează cu cuvinte şi concepte, cu
generalităţi ce desemnează şi înglobează mai multe
lucruri particulare – sau există - realmente forme
generale de care ţin lucrurile singulare şi care nu sunt
simple fapte de limbă? Când spunem: o masă, când
pronunţăm denumirea de masă, când formulăm
conceptul de masă, desemnăm întotdeauna doar masa
aceasta pe care o vedem sau facem trimitere realmente la
o entitate „masă” universală care întemeiază realitatea
tuturor meselor particulare existente? Ideea de masă este
reală sau ea nu aparţine decât minţii noastre? în care caz,
de ce anumite obiecte sunt asemănătoare? Limbajul e cel
ce le regrupează în mod artificial şi, pentru comoditatea
înţelegerii umane, în categorii generale sau există o
formă universală de care ţine orice formă specifică?
Pentru Ockham, lucrurile sunt singulare, realismul
universaliilor – eronat. Nu există decât realităţi
particulare, generalitatea e doar a minţit şi a presupune
existenţa unor realităţi generice înseamnă a complica
ceea ce este simplu. Dar suntem atât de siguri de asta?
Ce concordanţă există între un Rafael şi un Vermeer
întrebam eu chiar ieri seară? Ochiul recunoaşte o formă
comună de care ţin amândoi, cea a Frumuseţii. Iar în ceea
ce mă priveşte, eu cred că trebuie să existe realitate în
această formă, că ea nu este un simplu expedient al minţii
umane care clasează pentru a înţelege, care face
deosebire pentru a percepe: căci nu se poate clasa nimic
care nu se pretează la asta, nu se poate regrupa nimic ce
nu-i regrupabil, nu se poate asambla nimic ce nu-i
asamblabil. Niciodată o masă nu va fi Priveliştea din Delft:
mintea umană nu poate crea această disimilitudine, tot
aşa cum nu are puterea de a da naştere solidarităţii
profunde care uneşte o natură moartă olandeză şi o
Fecioară cu pruncul. La fel cum fiecare masă ţine de o.
Esenţă care îi dă forma, orice operă de artă ţine de o
formă universală, singura care poate să-i aplice această
pecete. Fireşte, noi nu percepem în mod direct această
universalitate: este unul dintre motivele pentru care
atâţia filosofi au fost reticenţi la a considera reale
esenţele, căci eu nu văd niciodată decât această masă
prezentă şi nu forma universală „masă”, doar acest tablou
din faţa mea şi nu esenţa însăşi a Frumosului. Şi totuşi…
totuşi, ea este aici, sub ochii noştri: fiecare tablou de
maestru olandez este o întruchipare, o apariţie
fulgurantă pe care n-o putem contempla decât prin
intermediul singularului, dar care ne dă acces la
eternitate, la atemporalitatea unei forme sublime.
Eternitatea, acest invizibil pe care-l privim.

3
Dreapta cruciadă

Or, credeţi că toate astea o interesează pe aspiranta

noastră la gloria intelectuală?
Aş!
Colombe Josse, care nu are pentru Frumuseţe sau
pentru destinul meselor nicio consideraţie logică, se
înverşunează să exploreze gândirea teologică a lui
Ockham în voia unor fandoseli semantice lipsite de
interes. Lucrul cel mai remarcabil este intenţia aflată la
baza acestei iniţiative: e vorba de a face din tezele
filosofice ale lui Ockham consecinţa concepţiei sale
despre acţiunea lui Dumnezeu, reducându-i anii de trudă
filosofică la rangul de excrescenţe secundare ale gândirii
sale teologice. E ceva care siderează, ceva care îmbată ca
vinul prost şi mai ales ceva foarte grăitor pentru felul în
care funcţionează lumea universitară: dacă vrei să faci
carieră, ia un text marginal şi exotic (Tratatul de logică al
lui William Ockham) încă puţin cercetat, insultă sensul
lui literal, căutând în el o intenţie pe care autorul însuşi
n-o observase (căci ştie toată lumea că făcutul-fără-de-
ştire în materie de concept este mult mai puternic decât
toate scopurile conştiente), deformează-l până într-atât
încât să semene cu o teză originală (puterea absolută a
lui Dumnezeu este cea care întemeiază o analiză logică
ale cărei mize filozofice sunt ignorate), sparge-ţi, făcând
asta, toate icoanele (ateismul, credinţa în Raţiune contra
raţiunii credinţei, dragostea de înţelepciune şi alte
mofturi dragi socialiştilor), consacră-ţi un an din viaţă
acestui mic joc nedemn pe cheltuiala unei colectivităţi pe
care o trezeşti la şapte dimineaţa şi trimite un curier la
conducătorul tău de masterat.
La ce serveşte inteligenţa, dacă nu la a servi? Şi nu
vorbesc de acea falsă servitute, care este cea a înalţilor
funcţionari ai statului şi pe care o etalează cu mândrie ca
un semn distinctiv al virtuţii lor: o modestie de faţadă
care nu e decât vanitate şi dispreţ. Împodobit în fiecare
dimineaţă cu modestia ostentativă a marelui slujitor,
Étienne de Broglie m-a convins de mult de orgoliul castei
sale. Dimpotrivă, privilegiile impun adevărate datorii.
Apartenenţa la micul cerc al elitei implică datoria de a
sluji pe măsura gloriei şi a fluidităţii în existenţa
materială, care se dobândeşte de pe urma acestei
apartenenţe. Sunt, precum Colombe Josse, o tânără
normaliană cu viitorul în faţă? Trebuie să mă preocup de
progresul umanităţii, de rezolvarea problemelor cruciale
pentru supravieţuire, bunăstarea sau înălţarea speciei
umane, de instaurarea Frumuseţii în lume sau de dreapta
cruciadă pentru autenticitatea filosofică. Nu e un
sacerdoţiu, se poate alege, domeniile sunt vaste. Nu se
intră în filosofie ca la seminar, cu un crez drept sabie şi o
cale unică drept destin. Te ocupi de Platon, Epicur,
Descartes, Spinoza, Kant, Hegel sau chiar Husserl? De
estetică, politică, morală, epistemologie, metafizică? Te
dedici învăţământului, creării unei opere, cercetării,
Culturii? N-are importanţă. Căci, în privinţa aceasta, tot
ce contează este intenţia: să duci pe culmi mai înalte
gândirea, să contribui la interesul comun sau să te raliezi
unei scolastici care nu are alt obiect decât propria-i
perpetuare şi nici altă funcţie decât autoreproducerea
unor elite sterile – în care caz lumea universitară devine
sectă.
 Cugetare profundă nr. 14

Mergi la Angelina
Ca să afli
De ce ard maşinile

Astăzi s-a întâmplat ceva captivant! M-am dus la

doamna Michel pentru a o ruga să aducă la noi acasă un
pachet pentru Colombe, de îndată ce curierul îl va lăsa la
gheretă. De fapt, e vorba de lucrarea ei de masterat
despre William Ockham, într-o primă redactare, pe care
îndrumătorul ei o va fi citit şi i-o înapoiază cu adnotări.
Chestia simpatică e că soră-mea a fost trimisă la plimbare
de doamna Michel fiindcă a sunat la gheretă la ora şapte
ca să-i ceară să-i aducă pachetul. Pesemne că doamna
Michel a luat-o la rost (ghereta se deschide la opt),
deoarece Colombe s-a întors acasă precum o furie,
răgând că portăreasa era o scorpie bătrână care drept
cine se lua, ei drăcia dracului? Mama a părut a-şi aminti
brusc că, da, într-adevăr, într-o ţară dezvoltată şi
civilizată, nu se deranjează portăresele la orice oră din zi
şi din noapte (ar fi făcut mai bine să-şi amintească înainte
de-a coborî Colombe), dar asta n-a calmat-o pe soră-mea
care a continuat să zbiere că numai faptul că se înşelase
în privinţa orarului nu-i dădea dreptul neisprăvitei ăleia
să-i trântească uşa în nas. Mama a lăsat-o să se descarce.
Dac-ar fi fost Colombe fiica mea (ferească Darwin!), i-aş fi
cârpit două palme.
Zece minute mai târziu, Colombe a venit în camera
mea cu un zâmbet mieros. Ei, asta chiar nu pot să suport.
Prefer oricând să ţipe la mine. „Paloma, puişor, vrei să-mi
faci un mare serviciu?” a uguit ea. „Nu”, am răspuns. Ea a
tras adânc aer în piept regretând că nu sunt sclava ei
personală – ar fi putut pune să fiu biciuită – s-ar fi simţit
mult mai bine – ce mă enervează mucoasa asta! „Vreau o
învoială”, am adăugat. „Nici măcar nu ştii ce vreau”, a
replicat ea cu un uşor aer dispreţuitor. „Vrei să mă duc la
doamna Michel”, am spus. A rămas cu gura deschisă. Tot
zicându-şi că sunt nătângă, sfârşeşte prin a crede asta.
„OK, dacă nu pui muzică tare în camera ta timp de o
lună.” „0 săptămână”, a zis Colombe. „Atunci nu mă duc”,
am zis eu. „OK”, a zis Colombe, „du-te la lepădătura aia
bătrână şi spune-i să-mi aducă pachetul de la Marian de
îndată ce soseşte la gheretă.” Şi a ieşit trântind uşa.
M-am dus aşadar la doamna Michel şi ea m-a invitat să
beau un ceai.
Deocamdată, o testez. N-am spus mare lucru. Ea m-a
privit ciudat, de parcă mă vedea pentru prima oară. N-a
zis nimic de Colombe. Dacă ar fi fost o adevărată
portăreasă, ar fi spus ceva de genul: „Da, bun, dar sora
dumneavoastră, nu trebuie să creadă că poate să-şi
permită orice.” în loc de asta, ea mi-a oferit o ceaşcă de
ceai şi mi-a vorbit foarte politicos, ca şi când aş fi fost o
persoană adultă.
În gheretă, televizorul era aprins. Însă nu se uita la el.
Era un reportaj despre tinerii care dau foc la maşini în
cartierele periferice. Văzând imaginile, m-am întrebat:
ce-l poate determina pe un tânăr să dea foc unei maşini?
Ce poate să fie în capul lui? Şi după aceea mi-a venit acest
gând: dar eu? Eu de ce vreau să dau foc apartamentului?
Jurnaliştii vorbesc de şomaj şi de mizerie, eu vorbesc de
egoismul şi făţărnicia familiei mele. Dar astea sunt
nerozii. Au existat întotdeauna şomaj şi mizerie şi familii
căcăcioase. Cu toate astea, nu se dă foc la maşini sau la
apartamente în fiecare zi! Mi-am spus că, până la urmă,
acestea erau false motive. De ce se dă foc unei maşini? De
ce vreau să dau foc apartamentului?
N-am găsit răspuns la întrebare până când n-am fost să
facem cumpărături cu mătuşa mea Hélène, sora mamei, şi
verişoara mea Sophie. De fapt, era vorba de a merge să
cumpărăm un cadou pentru ziua mamei, pe care-o
sărbătorim duminica viitoare. Am invocat pretextul că
mergem împreună la muzeul Dapper şi în realitate am
fost să batem magazinele de decoraţiuni interioare din
arondismentele al II-lea şi-al VIII-lea. Ideea era de a găsi
un suport pentru umbrele şi de a cumpăra şi eu cadoul
meu.
În ceea ce priveşte suportul, am crezut că nu se mai
termină. Treaba asta a durat trei ore când, după mine,
toate cele pe care le-am văzut erau absolut identice, fie
nişte cilindri şi-atâta tot, fie chestii din fier forjat gen
magazin de antichităţi. Totul, peste măsură de scump. Pe
voi nu vă deranjează pe undeva ideea că un suport
pentru umbrele poate să coste două sute nouăzeci şi
nouă de euro? Şi totuşi ăsta e preţul pe care Hélène l-a
plătit pentru ceva pretenţios din „piele îmbătrânită”
(aiurea: frecată cu peria de sârmă, asta da) cu nişte
cusături ca de harnaşament, de parcă am fi locuit într-o
crescătorie de cai de prăsilă. Eu i-am cumpărat mamei o
cutiuţă pentru somnifere, din lac negru, de la o
prăvălioară asiatică. Treizeci de euro. Mie mi se părea
deja foarte scump, dar Hélène m-a întrebat dacă nu
voiam să mai adaug ceva, dat fiind că asta nu era mare
lucru. Soţul Hélènei este gastroenterolog şi pot să vă
garantez că, în ţara medicilor, gastroenterologul nu e cel
mai sărac… Dar mie îmi place de Hélène şi de Claude
fiindcă sunt… hmm, nu prea ştiu cum să spun… integri.
Sunt mulţumiţi de viaţa lor, cred… în sfârşit, nu se prefac
a fi altceva decât ceea ce sunt. Şi o au pe Sophie.
Verişoara mea Sophie e trisomică. Nu sunt genul care să
se extazieze la vederea trisomicilor, cum e de bonton să
se facă în familia mea (până şi Colombe se pretează).
Discursul convenit e: sunt handicapaţi, dar sunt atât de
afectuoşi, atât de emoţionanţi! Personal, găsesc prezenţa
Sophiei mai degrabă penibilă: îi curg balele, ţipă, se
bosumflă, face mutre şi nu înţelege nimic. Ceea ce însă nu
înseamnă că nu-i aprob pe Hélène şi pe Claude. Ei înşişi
spun că e dificilă şi că-i un adevărat chin să ai o fiică
trisomică, dar o iubesc şi se ocupă de ea foarte bine, cred
eu. Asta, plus caracterul lor integru, iată de ce îmi place
de ei. Când o vezi pe mama, care se preface a fi o femeie
modernă ce se simte în largul ei, sau.pe Jacinthe Rosen,
care se preface a fi o burgheză-de-când-era-în-leagăn,
Hélène, care nu se preface a fi nimic şi care e mulţumită
cu ceea ce are, pare mai degrabă simpatică.
Dar, pe scurt, după circul cu suportul pentru umbrele,
ne-am dus să mâncăm o prăjitură şi să bem o cacao la
Angelina, salonul de ceai de pe rue de Rivoli. O să-mi
spuneţi că nimic nu poate fi mai îndepărtat de tematica
tinerilor de la periferie care dau foc la maşini. Ei bine, nu-
i deloc aşa! La Angelina am văzut un lucru care mi-a
permis să înţeleg alte câteva lucruri. La masa de lângă noi
era o pereche cu un copil mic. O pereche albă cu un copil
asiatic, un băieţel pe care-l chema Théo. Hélène şi ei au
înţeles şi au stat puţin de vorbă. Au înţeles ca părinţi ai
unui copil diferit, evident, aşa s-au recunoscut şi au
început să vorbească. Am aflat că Theo era un băieţel
adoptat, că avea cincisprezece luni când l-au adus din
Thailanda, că părinţii lui au murit la tsunami, împreună
cu toţi fraţii şi surorile lui. Eu mă uitam în jurul meu şi-mi
spuneam: cum o să se descurce? Eram la Angelina, totuşi:
toate acele persoane bine îmbrăcate, ronţăind cu
preţiozitate prăjituri ruinătoare şi care nu se aflau aici
decât pentru… ei bine, pentru semnificaţia locului, pentru
apartenenţa la o anumită lume, cu credinţele ei, codurile
ei, proiectele ei, istoria ei etc. Un loc simbolic, ce mai.
Când iei ceaiul la Angelina, eşti în Franţa, într-o lume
bogată, ierarhizată, raţională, carteziană, rafinată. Cum se
va descurca el, micuţul Théo? Şi-a petrecut primele luni
din viaţă într-un sat de pescari din Thailanda, într-o lume
orientală, dominată de valori şi de emoţii proprii, unde
apartenenţa simbolică se manifestă, poate, la sărbătoarea
satului, când se slăveşte zeul Ploii, unde copiii se scaldă
în credinţe magice ete. Şi iată-l în Franţa, la Paris, la
Angelina, cufundat fără tranziţie într-o cultură diferită şi
într-o poziţie care s-a schimbat pe de-a-ntregul: din Asia
în Europa, din lumea săracilor în cea a bogaţilor.
Atunci, dintr-odată, mi-am spus: lui Théo poate c-o să-i
vină să dea foc la maşini mai târziu. Fiindcă e un gest de
mânie şi de frustrare şi poate că mânia cea mai mare şi
frustrarea cea mai mare nu sunt şomajul, mizeria, lipsa
de viitor: ci sentimentul de a nu avea o cultură fiindcă
eşti sfâşiat de culturi, de simboluri incompatibile. Cum să
exişti dacă nu ştii unde eşti? Dacă trebuie să asumi în
acelaşi timp o cultură de pescari thailandezi şi una de
mari burghezi parizieni? De fii de imigranţi şi de membri
ai unei vechi naţiuni conservatoare? Aşa că dai foc la
maşini pentru că, atunci când nu ai o cultură, nu mai eşti
un animal civilizat: eşti un animal sălbatic. Şi un animal
sălbatic dă foc, ucide, jefuieşte.
Ştiu că nu e ceva foarte profund, dar am avut totuşi o
cugetare profundă după aceea, când m-am întrebat: şi
eu? Care este problema mea culturală? Prin ce sunt eu
sfâşiată de credinţe incompatibile? Prin ce sunt eu o fiară
sălbatică?
Atunci, am avut o iluminare: mi-am amintit de
îngrijirile conjuratorii ale mamei pentru plantele ei verzi,
de fobiile Colombei, de angoasa tatei, fiindcă mami e într-
un cămin de bătrâni şi o grămadă de alte fapte ca acesta.
Mama crede că se poate schimba soarta cu un
pşşşit,Colombe – că se poate alunga teama spălându-te
pe mâini, iar tata – că este un fiu rău, care va fi pedepsit
pentru că şi-a abandonat mama: în definitiv, şi ei au
credinţe magice, credinţe de primitivi, dar, spre
deosebire de pescarii thailandezi, nu pot să le asume
pentru că sunt francezi-educaţi-bogaţi-cartezieni.
Iar eu, eu sunt poate cea mai mare victimă a acestei
contradicţii fiindcă, dintr-un motiv necunoscut, sunt
hipersensibilă la tot ce este disonant, ca şi când aş avea
un fel de ureche absolută pentru sunete discordante,
pentru contradicţii. Această contradicţie şi toate
celelalte… Şi ca atare, nu mă recunosc în nicio credinţă, în
niciuna dintre aceste culturi familiale incoerente.
Poate că sunt simptomul contradicţiei familiale şi deci
cea care trebuie să dispară pentru ca familiei să-i meargă
bine.

4
Adagiul de bază

Când Manuela a revenit, la ora două, de la De Broglie,

am avut timp să reintroduc lucrarea în plic şi s-o duc la
familia Josse.
Cu această ocazie am avut o conversaţie interesantă cu
Solange Josse.
Să ne reamintim că, pentru locatari, sunt o portăreasă
mărginită, aflată la liziera înceţoşată a vederii lor eterice.
În această privinţă, Solange Josse nu e o excepţie, dar,
cum e căsătorită cu un parlamentar socialist, face totuşi
eforturi.
— Bună ziua, îmi spune deschizând uşa şi luând plicul
pe care i-l întind.
Iată, referitor la eforturi.
— Ştiţi, continuă ea, Paloma este o fetiţă foarte
excentrică.
Mă priveşte pentru a verifica dacă mi-e cunoscut
cuvântul. Îmi iau un aer neutru, unul dintre preferatele
mele, care face posibilă orice interpretare.
Solange Josse este socialistă, dar nu crede în om.
— Vreau să zic că-i un pic ciudată, articulează ea, ca şi
cum i-ar vorbi cuiva greu de cap.
— E foarte drăguţă, spun, luându-mi răspunderea de a
injecta în conversaţie puţină filantropie.
— Sigur, sigur, zice Solange Josse pe tonul celei care ar
vrea să ajungă la subiect, dar în prealabil are de
surmontat obstacolele pe care i le ridică subcultura
celeilalte. E o fetiţă drăguţă, însă câteodată se poartă
ciudat. Îi place teribil să se ascundă, de pildă.
Dispare cu orele.
— Da, zic, mi-a spus.
E un uşor risc, în comparaţie cu strategia care constă în
a nu spune nimic, a nu face nimic şi a nu înţelege nimic.
Dar cred că pot interpreta rolul fără a-mi da în vileag
felul.
– A, v-a spus?
Tonul lui Solange Josse e dintr-odată nesigur. Cine
poate să ştie ce a înţeles portăreasa din ce i-a spus
Paloma? este întrebarea care, mobilizându-i toate
resursele cognitive, o descumpăneşte şi îi conferă aerul
absent.
 — Da, mi-a spus, răspund eu cu, de ce să n-o zic, un
oarecare talent în laconism.
În spatele lui Solange Josse o zăresc pe Constituția care
trece cu viteză redusă, cu botul blazat.
— Ah, atenţie, pisica, zice ea.
Şi iese pe palier închizând uşa în spatele ei. „Nu lăsa să
iasă pisica şi nu lăsa să între portăreasa” este adagiul de
bază al doamnelor socialiste.
— În sfârşit, reia ea, Paloma mi-a spus că ar vrea să
vină la ghereta dumneavoastră din când în când. Este un
copil foarte visător, îi place să se aşeze undeva şi să nu
facă nimic. Ca să fiu sinceră, mi-ar plăcea mai mult să facă
asta acasă.
— A, zic.
— Dar din când în când, dacă nu vă deranjează… Aşa,
măcar voi şti unde e. Ne pierdem cu toţii minţile căutând-
o pretutindeni. Pe Colombe, care are de lucru până peste
cap, nu o încântă deloc să răscolească cerul şi pământul
cu orele ca să-şi găsească sora.
Întredeschide uşa, verifică dacă pisica a plecat din
vestibul.
— Nu vă supără? întreabă, deja preocupată de altceva.
— Nu, zic, nu mă deranjează.
— A, foarte bine, foarte bine, spune Solange Josse, a
cărei atenţie este în mod hotărât acaparată de o treabă
urgentă şi mult mai importantă. Mersi, mersi, e foarte
amabil din partea dumneavoastră.
Şi închide uşa.

5
Antipod

După asta, îmi îndeplinesc funcţia de portăreasă şi,

pentru prima oară în cursul zilei, am timp să meditez.
Seara din ajun îmi revine cu un gust curios. O plăcută
aromă de arahide, dar şi un început de angoasă
nedefinită. Încerc să-mi abat atenţia, mă concentrez să ud
plantele de pe toate palierele imobilului, exact tipul de
îndeletnicire pe care-l consider la antipodul inteligenţei
umane.
La două fără un minut, Manuela îşi face apariţia, cu un
aer la fel de captivat ca al lui Neptun când examinează de
departe o coajă de dovlecel.
— Ei? reiterează ea, Iară a mai aştepta, în timp ce-mi
întinde nişte madlene într-un coşuleţ rotund din răchită.
— O să am încă o dată nevoie de serviciile
dumneavoastră, îi zic.
— A, da? modulează ea, lungind foarte tare şi fără voia
ei „daaa”-ul.
N-am văzut-o niciodată pe Manuela într-o asemenea
stare de excitare.
— Luăm împreună ceaiul duminică şi eu trebuie să duc
prăjiturile, zic.
— Ooooo, zice ea radioasă, prăjiturile!
Şi imediat pragmatică:
— Trebuie să vă fac ceva care se păstrează.
Manuela lucrează până sâmbătă la prânz.
— Vineri seară o să vă fac un gloutof, declară ea după
un scurt răgaz de reflecţie.
Gloutof-ul e o prăjitură alsaciană. Dar gloutof-ul
Manuelei e şi un nectar. Tot ce în Alsacia e greu şi uscat
se transformă în mâinile ei în capodoperă înmiresmată.
— O să aveţi timp? întreb.
— Bineînţeles, zice ea în al nouălea cer, am
întotdeauna timp de-un gloutof pentru dumneavoastră.
Atunci îi povestesc tot: sosirea, natura moartă, sake-ul,
Mozart, gyoza, zalu-ul, Kitty, surorile Munakata şi tot
restul.
Să nu aveţi decât o singură prietenă, dar s-o alegeţi
bine.
— Sunteţi formidabilă, spune Manuela când îmi închei
relatarea. Toţi dobitocii ăştia de-aici, şi dumneavoastră,
când apare pentru prima oară un domn bine, sunteţi
invitată la el.
Înfulecă o madlenă.
— Ha! exclamă ea deodată, aspirând foarte tare „h”-ul.
O să vă fac şi nişte mini tarte cu whisky!
— Nu, zic, nu trebuie să vă daţi atâta osteneală,
ajunge… gloutof-ul.
— Osteneală, eu? replică ea. Dar, Renée,
dumneavoastră sunteți cea care-și dă osteneala cu mine
de-atâţia ani!
Se gândeşte o clipă, îşi aduce aminte.
— Ce făcea Paloma aici? întreabă.
— Păi, zic, îşi lua o mică pauză de la familie.
— Ah, exclamă Manuela, sărăcuţa! Ce-i drept, cu o soră
ca a ei…
Manuela are sentimente fără echivoc pentru Colombe,
căreia i-ar arde cu plăcere bulendrele de cerşetoare,
înainte de-a o trimite la câmp pentru o mică revoluţie
culturală.
— Micul Pallières rămâne cu gura deschisă când o
vede trecând, adaugă ea. Dar ea nici nu-l bagă în seamă.
Bietul băiat ar trebui să-şi pună pe cap o
— Pungă pentru pubele. Ah, dacă toate domnişoarele
din imobil ar fi ca Olympe…
— Într-adevăr, Olympe e foarte drăguţă, încuviinţez
eu.
— Da, zice Manuela, o puştoaică de treabă. Neptun a
avut diarei marţi, ştiţi? S-a ocupat ea de el.
O singură diaree e mult prea meschin.
— Ştiu, spun, am scăpat ieftin, alegându-ne cu un covor
nou în hol. Va fi adus mâine. Cu atât mai bine, ăsta era
groaznic.
— Ştiţi, zice Manuela, puteţi să păstraţi rochia. Fiica
doamnei i-a spus Mariei: Păstraţi-o dumneavoastră şi
Maria mi-a zis să vă spun că v-o dăruieşte.
— Oh, zic, e într-adevăr foarte drăguţă, dar nu pot să
accept.
— Ah, nu începeţi iară, spune Manuela, agasată.
Oricum, va trebui să plătiţi la curăţătorie. Uitaţi-vă la
petele alea.
— Bine, atunci mulţumiţi-i lui Mărie din partea mea,
zic, sunt într-adevăr foarte mişcată.
— Ei, aşa mai merge, spune ea. Sigur că da, o să-i
transmit mulţumirile dumneavoastră.
Se aud două bătăi scurte în uşă.

6
A bea scorbus

E Kakuro Ozu.
— Bună ziua, bună ziua, zice el dând buzna în gheretă.
Oh, bună ziua, doamnă Lopes, adaugă văzând-o pe
Manuela.
— Bună ziua, domnule Ozu, răspunde ea aproape
strigând.
Manuela e o persoană foarte entuziastă.
— Luam ceaiul. Nu vreţi să ne ţineţi companie? zic eu.
— Cum să nu, cu plăcere, spune Kakuro trăgându-şi un
scaun. Şi, zărindu-l pe Léon: Oh, dolofanul! Nu l-am văzut
bine data trecută. Ai zice că-i un luptător de sumo!
 — Serviţi-vă cu o madlenă, sunt prăjiturele dulci,
spune Manuela care se zăpăceşte în timp ce împinge
coşuleţul spre Kakuro.
— Mulţumesc, zice Kakuro luând una.
— Grozavă! rosteşte de îndată ce-a înghiţit-o.
Manuela se suceşte pe scaun, într-o stare de
beatitudine.
— Am venit să vă cer părerea, spune Kakuro după
patru madlene. Sunt în plină gâlceavă cu un prieten pe
tema supremaţiei europene în materie de cultură,
continuă el, făcându-mi un semn hâtru cu ochiul.
Manuela, care ar face bine să fie mai indulgentă cu
micul Pallières, are gura larg deschisă.
— El înclină pentru Anglia, eu sunt, evident, pentru
Franţa. I-am spus că ştiu pe cineva care ar putea să ne
departajeze. Aţi vrea să fiţi arbitrul?
— Dar eu sunt şi lup, şi oaie, zic aşezându-mă, nu pot
să votez.
— Nu, nu, nu, spune Kakuro, nu trebuie să votaţi. Doar
să răspundeţi la întrebarea mea: care sunt cele două
invenţii majore ale culturii franceze şi-ale culturii
britanice? Doamnă Lopes, am noroc în după-masa
aceasta, o să vă daţi şi dumneavoastră cu părerea, dacă
nu vă supăraţi, adaugă el.
— Englezii… începe Manuela foarte în formă, după
care se opreşte. Mai întâi dumneavoastră, Renée, zice ea,
îndemnată la mai multă prudenţă, fără îndoială fiindcă şi-
a amintit că e portugheză.
Reflectez un moment.
— Pentru Franţa: limba din secolul al XVIII-lea şi
brânza topită.
— Şi pentru Anglia? întreabă Kakuro.
— Pentru Anglia, e uşor, zic eu.
 — Pudingul? sugerează Manuela pronunţând exact aşa.
Kakuro se prăpădeşte de râs.
— Mai trebuie una, spune el.
— Păi, ruibiul, zice ea, la fel de british.
— Ha, ha, râde Kakuro. Sunt de acord! Ei, Renée,
propunerea dumneavoastră?
— Habeas corpus24 şi gazonul, spun eu râzând.
Şi, de fapt, asta ne face pe toţi să râdem, inclusiv pe
Manuela care a înţeles „a bea scorbus”, ceea ce nu
înseamnă nimic, dar asta n-o împiedică să se strice de
râs.
Exact în clipa aceea, cineva bate la uşa gheretei.
E extraordinar cum această gheretă care, ieri, nu
interesa pe nimeni, pare astăzi în centrul atenţiei
mondiale.
— Intraţi, zic fără să mă gândesc, în toiul conversaţiei.
Solange Josse vâră capul prin deschizătura uşii.
O privim toţi trei cu un aer întrebător, de parcă am fi
participanţi la un banchet, pe care îi stinghereşte o
servitoare necuviincioasă.
Ea deschide gura, se răzgândeşte.
Paloma îşi iţeşte capul în dreptul clanţei.
Mă dezmeticesc, mă ridic.
— Pot să v-o las pe Paloma vreo oră? întreabă doamna
Josse, care şi-a venit şi ea în fire, dar al cărei curiozimetru
explodează.
— Bună ziua, stimate domn, îi spune ea lui Kakuro,
Cure s-a ridicat şi vine să-i strângă mâna.
— Bună ziua, stimată doamnă, zice el amabil. Bună,

24 Habeas corpus (lb. Lat. „a păstra corpul”): Lege cu caracter

constituţional prin care se garantează libertatea persoanei, promulgată
în 1079 de către Parlamentul englez (n. Tr.).
Paloma, mă bucur să te văd. Ei bine, stimată prietenă, e
pe mâini bune, puteţi să ne-o lăsaţi.
Cum se expediază cu fineţe şi într-o singură lecţie.
— Aă… bine… da… mulţumesc, zice Solange Josse şi se
trage încet înapoi, încă buimăcită.
Închid uşa în urma ei.
— Vrei o ceaşcă de ceai? mă interesez.
— Cu mare plăcere, îmi răspunde Paloma.
O adevărată prinţesă în cadrele partidului.
Îi servesc o jumătate de ceaşcă de ceai de iasomie, în
timp ce Manuela o alimentează cu madlenele care au
scăpat nevătămate.
— Ce au inventat englezii, după părerea ta? o întreabă
Kakuro, rămas tot la concursul lui cultural.
Paloma se gândeşte intens.
— Pălăria ca emblemă a psihorigidităţii, spune ea.
— Magnific, zice Kakuro.
Notez că probabil am subestimat-o mult pe Paloma şi
că va trebui să aprofundez povestea asta, dar, fiindcă
destinul bate la uşă întotdeauna de trei ori şi întrucât toţi
conspiratorii sunt sortiţi să fie într-o zi demascaţi, se
ciocăneşte din nou în geamul gheretei şi trebuie să-mi
amân reflecţiile.
Paul N’Guyen este prima persoană care nu pare
surprinsă de nimic.
— Bună ziua, doamnelor.
— Bună ziua tuturor.
— Ah, Paul, zice Kakuro, am discreditat definitiv
Anglia.
Paul zâmbeşte blajin.
— Foarte bine, zice. Tocmai a telefonat fiica
dumneavoastră. O să vă sune din nou peste cinci minute.
Şi îi întinde un mobil.
 — În regulă, spune Kakuro. Ei, doamnelor, trebuie să-
mi iau rămas bun.
Se înclină în faţa noastră.
— La revedere, rostim toate trei într-un glas, ca un cor
virginal.
— Ei, zice Manuela, bună treabă.
— Care? întreb.
— S-au mâncat toate madlenele.
Râdem.
Ea mă priveşte cu un aer visător, surâde.
— De necrezut, nu? îmi zice.
Da, de necrezut.
Renée, care de acum are doi prieteni, nu mai e atât de
sălbatică.
Dar Renée, care de acum are doi prieteni, simte cum
încolţeşte în ea o spaimă nedesluşită.
După ce Manuela pleacă, Paloma se ghemuieşte fără
fasoane în fotoliul pisicii, în faţa televizorului, şi,
privindu-mă cu ochii ei mari, serioşi, mă întreabă:
— Credeţi că viaţa are un sens?

7
Albastru-închis

La curăţătorie, trebuise să înfrunt mânia doamnei

prezente la faţa locului.
— Asemenea pete pe o rochie de calitatea asta!
bombănise ea înmânându-mi un tichet azuriu.
În dimineaţa aceasta, cea căreia îi întind cartonaşul
meu e alta. Mai tânără şi mai puţin trezită. Scotoceşte la
nesfârşit printre şiruri compacte de umeraşe, apoi îmi
întinde o rochie frumoasă din în de culoare prunei,
învelită în plastic transparent.
 — Mulţumesc, spun luând-o după o infimă ezitare.
Trebuie deci să adaug la capitolul turpitudinilor mele
şterpelirea unei rochii care nu-mi aparţine, în schimbul
celei a unei moarte căreia i-o furasem. Răul se cuibăreşte,
de altfel, în infimul ezitării mele. Măcar de şi-ar avea
obârşia într-o remuşcare legată de conceptul de
proprietate, tot aş mai putea să implor iertarea Sfântului
Petru! Dar ea nu se datorează, mă tem,decât timpului
necesar pentru a valida practicabilitatea nelegiuirii.
La ora unu, Manuela vine la gheretă să-şi depună
gloutof-ul.
— Aş fi vrut să vin mai devreme, zice, dar doamna de
Broglie mă supraveghea cu coada.
Pentru Manuela, coada ochiului este o precizare
incomprehensibilă.
Cât despre gloutof, descopăr, răvăşind un adevărat
dezmăţ de hârtie de mătase de un albastru-închis, un
magnific chec alsacian revizitat de inspiraţie, mini tarte
cu whisky atât de fine, încât te-ai teme să nu le sfărâmi şi,
pe margini, fursecuri cu migdale bine caramelizate.
Salivez instantaneu.
— Mulţumesc, Manuela, zic, dar ştiţi, nu suntem decât
doi.
— N-aveţi decât să începeţi imediat, spune ea.
— Mulţumesc încă o dată, zău, cred că v-a luat o
grămadă de timp.
— Ce vorbiţi! zice Manuela. Am făcut totul în dublu
exemplar şi Fernando vă mulţumeşte.

Jurnalul mişcării lumii nr. 7

Această tijă ruptă pe care am iubit-o pentru voi

Mă întreb dacă nu sunt pe cale să mă transform într-un

estet contemplativ. Cu o mare tendinţă zen şi, totodată, o
fărâmă de Ronsard.
Să mă explic. E vorba de o „mişcare a lumii” un pic
specială, pentru că nu este o mişcare a corpului. Dar azi-
dimineaţă, în timp ce luam micul dejun, am văzut o
mişcare. THE mişcarea. Perfecţiunea mişcării. Ieri (era
luni), doamna Grémont, femeia care face menajul, i-a
adus mamei un buchet de trandafiri. Doamna Grémont şi-
a petrecut duminica la sora ei, care are o mică grădină la
Suresnes, una dintre ultimele, şi a adus de acolo un
buchet cu primii trandafiri de sezon: trandafiri galbeni,
de un frumos galben-deschis, gen ciuboţica-cucului. După
spusele doamnei Grémont, soiul ăsta de trandafir se
numeşte „The Pilgrim”, „Pelerinul”. Doar atât, şi a fost de-
ajuns ca să-mi placă. E totuşi mai elevat, mai poetic sau
mai puţin insipid decât să numeşti nişte trandafiri
„Madame Figaro” ori „Un amour de Proust”(nu inventez
nimic). Bun, trecem peste faptul că doamna Grémont îi
oferă trandafiri mamei. Între ele există aceeaşi relaţie ca
între toate burghezele progresiste şi femeia care le face
menajul, deşi mama este convinsă că ea reprezintă un caz
aparte: o bună şi clasică relaţie paternalistă cu tendinţă
roz (oferi cafea, plăteşti corect, nu dojeneşti niciodată,
dăruieşti hainele vechi şi mobilele stricate, te interesezi
de copii şi, în schimb, ai parte de buchete de trandafiri şi
de cuverturi de pat maro şi bej croşetate). Dar cu aceşti
trandafiri… a fost ceva cu totul deosebit.
Deci mă pregăteam să-mi iau micul dejun şi priveam
buchetul din vaza de pe planul de lucru din bucătărie.
Cred că nu mă gândeam la nimic. De altfel, poate că de-
asta am văzut mişcarea; poate că dacă aş fi fost absorbită
de altceva, dacă bucătăria n-ar fi fost cufundată în tăcere,
dacă nu aş fi fost singură în bucătărie, n-aş fi fost
suficient de atentă. Dar eram singură şi liniştită şi goală
lăuntric. Am putut prin urmare s-o primesc înăuntrul
meu.
S-a auzit un mic zgomot, un fel de freamăt al aerului
care a făcut „şşşşş” foarte, foarte, foarte încet: era un
boboc de trandafir cu codiţa ruptă care cădea pe masă. În
momentul în care l-a atins, a făcut „pof”, un „pof” de tip
ultrasunet, doar pentru urechile şoarecilor sau pentru
urechile oamenilor când e foarte foarte foarte linişte. Am
rămas cu lingura în aer, complet încremenită. Era
minunat. Dar ce era atât de minunat? Nu-mi venea să
cred: era doar un boboc de trandafir la capătul unei tije
rupte, care tocmai căzuse pe tăblia mesei. Atunci?
Am înţeles, apropiindu-mă şi privind bobocul
nemişcat, care îşi terminase căderea. E o chestie care are
de-a face cu timpul, nu cu spaţiul. Oh, sigur, e ceva oricum
frumos, un boboc de trandafir care tocmai a căzut în chip
graţios. E atât de artistic: s-ar putea descrie la nesfârşit!
Dar nu asta explică THE mişcarea. Mişcarea, acest
fenomen care e considerat spaţial…
Eu, privind cum cad această tijă şi acest boboc, am
intuit într-o miime de secundă esenţa Frumuseţii. Da, eu,
o copilandră de doisprezece ani şi jumătate, am avut
această şansă nemaipomenită pentru că, azi-dimineaţă,
erau reunite toate condiţiile: mintea liberă, casa tăcută,
trandafirii frumoşi, căderea unui boboc. Şi de-asta m-am
gândit la Ronsard, fără a înţelege prea bine la început:
fiindcă e o chestiune de timp şi de trandafiri. Fiindcă ceea
ce este frumos este ceea ce surprinzi în timp ce trece.
Este configuraţia efemeră a lucrurilor în momentul în
care le vezi în acelaşi timp frumuseţea şi moartea.
Au, au, au, mi-am zis, asta înseamnă că aşa trebuie să
ne ducem viaţa? Mereu în echilibru între frumuseţe şi
moarte, mişcare şi dispariţia ei?
Poate că asta înseamnă a fi în viaţă: a urmări clipe care
mor.

8
Cu mici înghiţituri fericite

Şi vine duminica.
La ora cincisprezece, apuc spre etajul al patrulea.
Rochia de culoarea prunei mi-e puţin mare – o
întâmplare fericită în această zi cu gloutof - şi inima,
strânsă ca un pisoi făcut ghem.
Între etajele al treilea şi-al patrulea, dau nas în nas cu
Sabine Pallières. Sunt câteva zile de când, ori de câte ori
mă vede, se uită ţintă şi cu dezaprobare la coafura mea
vaporoasă. Se va fi remarcat faptul că am renunţat să mai
ascund de lume noua mea înfăţişare. Dar această
insistenţă mă stinghereşte, oricât de eliberată m-aş simţi.
Întâlnirea noastră duminicală nu se abate de la regulă.
— Bună ziua, doamnă, spun, continuând să urc
treptele.
Ea îmi răspunde cu o înclinare severă a capului
privindu-mi craniul, apoi, descoperindu-mi ţinuta, se
opreşte brusc pe o treaptă. Un vânt de panică se abate
asupra mea şi-mi perturbă reglajul sudaţiei,
ameninţându-mi cu ruşinea aureolelor rochia furată.
— Dacă tot urcaţi, aţi putea să udaţi florile de pe
palier? îmi spune ea pe un ton exasperat.
Trebuie să amintesc? E duminică.
— Acelea sunt prăjituri? întreabă ea deodată.
Duc pe un platou operele Manuelei învelite în mătase
bleumarin şi realizez că rochia mea induce în eroare,
astfel încât ceea ce trezeşte dezaprobarea doamnei nu
sunt câtuşi de puţin pretenţiile mele vestimentare, ci
presupusa lăcomie a vreunui amărât.
— Da, o livrare neprevăzută, zic.
— Ei bine, profitaţi de ea pentru a uda florile, spune ea
şi-şi reia coborârea iritată.
Ajung pe palierul de la patru şi sun cu dificultate,
deoarece duc şi caseta, dar Kakuro îmi deschide cu
promptitudine şi îmi ia numaidecât platoul care mă
incomodează.
— O-ho, zice, dar văd că nu glumiţi, salivez de pe acum.
— O să-i mulţumiţi Manuelei, zic, urmându-l în
bucătărie.
— Chiar? întreabă el în timp ce eliberează gloutof-ul de
excesul de mătase albastră. E o adevărată comoară.
Îmi dau dintr-odată seama că se aude o muzică.
Nu-i pusă prea tare şi emană din boxe invizibile care
difuzează sunetul în toată bucătăria.
Thy hand, lovest soul, darkness shades me,
On thy bonom let me rest.
When I am laid în earth
May my wrongs create
No trouble in thy breast.
Remember me, remember me,
But ah! for get my fate.25
E moartea Didonei, din Didona şi Enea de Purcell. Dacă
vreţi să ştiţi părerea mea, e cea mai frumoasă arie din
lume. Nu numai că e frumoasă, e sublimă şi asta datorită
înlănţuirii incredibil de dense a sunetelor, ca şi cum ar fi
legate de o forţă invizibilă, ca şi cum, rămânând totuşi

25 „Suflete iubit, când întunericul mă umbreşte, / Pe piept lasă-mă mâna

să-ţi odihnesc. / Când una cu ţărâna voi fi, / Relele mele să nu aducă /
Nicio durere în inima ta! / Să nu mă uiţi, să nu mă uiţi! / Dar, ah! uită-mi
soarta!” (n. Red.).
distincte, s-ar topi unele într-altele, la hotarul vocii
umane, aproape în teritoriul vaietului animal – dar cu o
frumuseţe pe care nişte glasuri de animal n-o vor atinge
niciodată, o frumuseţe născută din subminarea
articulaţiei fonetice şi transgresarea grijii pe care
limbajul verbal o acordă de obicei distingerii sunetelor.
A întrerupe paşii, a contopi sunetele.
Arta este viaţa, dar pe un alt ritm.
— Să mergem! zice Kakuro, care a aşezat ceşti, ceainic,
zahăr şi şerveţele de hârtie pe un mare platou negru.
Îl preced pe culoar şi, la indicaţiile lui, deschid a treia
uşă din stânga.
— Aveţi un videoplayer? îl întrebasem eu pe Kakuro
Ozu.
— Da, răspunsese el cu un zâmbet enigmatic.
A treia uşă din stânga dă într-o sală de cinema în
miniatură. Există un mare ecran alb, o mulţime de
aparate strălucitoare şi misterioase, trei rânduri de câte
cinci adevărate fotolii de cinematograf, tapisate cu catifea
bleumarin, o masă joasă lungă în faţa primului rând, iar
pereţii şi tavanul sunt tapetaţi cu mătase neagră.
— De fapt, asta era meseria mea, zice Kakuro.
— Meseria dumneavoastră?
— Timp de mai mult de treizeci de ani, am importat în
Europa aparatură hi-fi, pentru mari firme de lux. E un
comerţ foarte rentabil – dar mai ales minunat de ludic
pentru mine, care sunt pasionat de orice gadget
electronic.
Iau loc pe un fotoliu delicios de confortabil şi proiecţia
începe.
Cum să descriu acest moment de mare încântare? Ne
uităm la Surorile Munakata pe un ecran uriaş, într-o
blândă penumbră, cu spatele rezemat de un spătar
primitor, ciugulind gloutof şi bând ceai fierbinte, cu mici
înghiţituri fericite. Din când în când, Kakuro opreşte
filmul şi comentăm împreună, alandala, cameliile de pe
muşchiul templului şi destinul oamenilor când viaţa e
prea aspră. De două ori, mă duc să-l salut pe prietenul
meu Confutatis şi revin în sală ca într-un pat cald şi
moale.
E un în afara timpului în timp… Când am simţit pentru
prima oară acest abandon desfătător, care nu e cu putinţă
decât în doi? Acea tihnă lăuntrică pe care o încercăm
când suntem singuri, acea certitudine despre noi înşine
în liniştea singurătăţii nu sunt nimic în comparaţie cu
această lăsare a lucrurilor să meargă de la sine, să vină de
la sine şi să vorbească de la sine, care se trăieşte cu
celălalt, în tovărăşie complice… Când am simţit pentru
prima oară această odihnă fericită în prezenţa unui om?
Astăzi e prima oară.

9
Sanae

Când, la orele nouăsprezece, după ce am stat încă mult

de vorbă bând ceai şi în timp ce mă pregătesc să-mi iau
rămas-bun, traversăm din nou salonul mare, observ, pe o
masă joasă de lângă o canapea, fotografia înrămată a unei
femei foarte frumoase.
— Soţia mea, rosteşte încet Kakuro, văzând că o
privesc. A murit acum zece ani, de cancer. O chema
Sanae.
— Îmi pare rău, spun. A fost o… femeie foarte
frumoasă.
— Da, zice el, foarte frumoasă.
Pentru o clipă se face tăcere.
 — Am o fată, care locuieşte la Hong Kong, adaugă el, şi
deja doi nepoţei.
— Sigur le duceţi dorul, zic.
— Merg acolo destul de des. Îi iubesc mult. Nepoţelul
meu, pe care îl cheamă Jack (tatăl lui e englez) şi care are
şapte ani, mi-a spus azi-dimineaţă la telefon că ieri a
pescuit primul lui peşte. E evenimentul săptămânii, vă
daţi seama!
O nouă tăcere.
— Şi dumneavoastră sunteţi văduvă, cred, zice Kakuro
conducându-mă în vestibul.
— Da, spun, sunt văduvă de peste cincisprezece ani.
Am un nod în gât.
— Pe soţul meu îl chema Lucien. Tot cancer…
Suntem în faţa uşii, ne privim cu tristeţe.
— Noapte bună, Renée, spune Kakuro.
Şi, cu o aparenţă de veselie regăsită:
— A fost o zi fantastică.
O imensă mohoreală se năpusteşte asupra mea cu
viteză supersonică.

10
Nori negri

— Eşti o biată idioată, îmi spun dezbrăcând rochia de

culoarea prunei şi descoperind glazură cu whisky pe o
butonieră. Ce credeai? Nu eşti decât o amărâtă de
portăreasă. Nu poate exista prietenie între clase. Şi-apoi,
ce credeai tu, sărmană nebună?
— Ce credeai tu, sărmană nebună? nu contenesc să-mi
repet, făcându-mi toaleta de seară şi strecurându-mă în
aşternut după o scurtă luptă cu Léon, care nu doreşte să
cedeze teren.
 Chipul frumos al lui Sanae Ozu joacă în faţa ochilor mei
închişi şi am impresia că un lucru vechi a fost readus
brusc la o realitate lipsită de bucurie.
Adorm cu inima neliniştită.
În dimineaţa următoare încerc o senzaţie aproape de
mahmureală.
Cu toate astea, săptămâna se petrece cât se poate de
bine. Kakuro îşi face câteva apariţii spontane,
solicitându-mi talentele de arbitraj (îngheţată cu frişcă
sau fără? Atlanticul sau Mediterana?) şi regăsesc aceeaşi
plăcere în revigoranta sa companie, în ciuda norilor negri
care patrulează pe tăcute deasupra inimii mele. Manuela
face haz când îmi vede rochia de culoarea prunei şi
Paloma se instalează definitiv în fotoliul lui Léon.
— Mai târziu, o să fiu portăreasă, îi declară ea mamei
sale, care se uită la mine cu o privire nouă, în care se
amestecă prudenţa, când vine să-şi lase progenitura la
ghereta mea.
— Să te ferească Dumnezeu! răspund eu cu un surâs
amabil adresat doamnei. O să fii prinţesă.
Paloma etalează concomitent un tricou roz bombon
asortat la ochelari şi un aer combativ de fată-care-va-fi-
portăreasă-în-ciuda-şi-contra-a-orice-mai-cu-seamă-a-
maică-mii.
— Ce miroase aşa? întreabă ea.
E o problemă la canalizarea din baie şi pute ca într-un
dormitor de cazarmă. Am chemat instalatorul acum şase
zile, dar nu părea prea entuziasmat la ideea de a veni.
— Canalul, zic, puţin dispusă să dezvolt subiectul.
— Un eşec al liberalismului, spune ea, de parcă n-aş fi
răspuns nimic.
— Nu, zic, e înfundată canalizarea.
— E aşa cum vă spun eu, zice Paloma. De ce încă n-a
venit instalatorul?
— Pentru că are alţi clienţi?
— Nicidecum, replică ea. Răspunsul corect este: pentru
că nu-i obligat să vină. Şi de ce nu e obligat?
— Pentru că n-are destui concurenţi, zic.
— Exact, spune Paloma cu un aer triumfător, nu există
suficientă ordine. Prea mulţi feroviari, prea puţini
instalatori. Personal, aş prefera colhozul.
Din păcate, se bate în gemuleţ şi se întrerupe acest
pasionant dialog.
E Kakuro, cu un vag nu-ştiu-ce solemn.
Intră şi dă cu ochii de Paloma.
— Oh, bună ziua, fetiţo, spune el. Păi… Renée, poate
trec pe-aici mai târziu?
— Cum doriţi, zic. Sunteți bine?
— Da, da, răspunde el.
Apoi, luând o hotărâre subită, se aruncă în apă:
— Vreţi să cinaţi cu mine mâine seară?
— Ăă… zic, simţind cum un uriaş sentiment de panică
pune stăpânire pe mine. Adică…
E ca şi cum presimţirile difuze din ultimele zile s-ar
materializa dintr-odată.
— Aş vrea să vă duc la un restaurant care îmi place
mult, continuă el cu aerul unui câine care speră un os.
— La restaurant? zic eu, din ce în ce mai panicată.
În stânga mea, Paloma scoate un sunet de şoarece.
— Ascultaţi-mă, spune Kakuro, care pare puţin jenat,
vă rog cu toată sinceritatea. Mâine e… e ziua mea de
naştere şi aş fi bucuros să vă am drept parteneră.
— Oh, zic, incapabilă de mai mult.
— Plec la fiica mea luni, voi sărbători acolo în familie,
fireşte, dar… mâine seară… dacă aţi fi de acord…
Face o mică pauză, mă priveşte cu speranţă.
 Să fie doar o impresie? Mi se pare că Paloma exersează
la apnee.
Domneşte o scurtă tăcere.
— Uitaţi ce-i, zic, serios, îmi pare rău. Nu cred că e o
idee bună.
— Dar de ce? întreabă Kakuro, în mod vizibil uluit.
— Sunteţi foarte amabil, zic eu, întărind o voce care
are tendinţa să slăbească, vă sunt foarte recunoscătoare,
dar prefer să nu, mulţumesc. Sunt sigură că aveţi prieteni
cu care veţi putea să sărbătoriţi ocazia.
Kakuro mă priveşte, buimăcit.
— Dar… sfârşeşte el prin a spune, eu… da, desigur,
dar… în fine… sincer, mi-ar face mare plăcere… nu văd
ce…
Se încruntă, spune:
— În sfârşit, nu înţeleg.
— E mai bine aşa, zic, credeţi-mă.
Şi, în timp ce îl resping cu blândeţe spre uşă, păşind
către el, adaug:
— Vom avea alte prilejuri să stăm de vorbă, sunt
sigură.
El bate în retragere, cu aerul pietonului care nu mai
găseşte trotuarul.
— Păi, păcat, spune, şi eu care mă bucuram de pe-
acum! Totuşi…
— La revedere, zic, şi-i închid încetişor uşa în nas.

11
Ploaia

Ce-i mai rău a trecut, îmi spun.

Asta pentru că nu pun la socoteală un destin de culoare
roz bombon: mă întorc şi dau nas în nas cu Paloma.
 Care nu pare deloc mulţumită.
— Mi-aţi putea spune de-a ce vă jucaţi? mă întreabă ea,
pe un ton care îmi aminteşte de doamna Billot, ultima
mea învăţătoare.
— Nu mă joc de-a absolut nimic, spun anemic,
conştientă de purtarea mea puerilă.
— Aveţi ceva special de făcut mâine seară?
— Ei bine, nu, zic, dar nu pentru asta…
— Atunci aş putea şti pentru ce, de fapt?
— Cred că nu e un lucru bun, zic.
— Şi de ce, mă rog? insistă comisarul meu politic.
De ce?
Oare eu ştiu de ce, în fond?
Şi în clipa aceea, fără veste, începe ploaia.

12
Surori

Toată ploaia aceea…

În ţinutul meu, iarna, ploua. Nu-mi amintesc de zile
însorite: doar ploaie, jugul noroiului şi-al frigului,
umezeala care ne impregna hainele, părul şi care, chiar la
gura sobei, nu dispărea niciodată cu adevărat.De câte ori
m-am gândit, de atunci, la acea seară ploioasă, câte
rememorări, în peste patruzeci de ani, ale unui
eveniment ce reapare astăzi, sub această ploaie
puternică?
Toată ploaia aceea…
Surorii mele i se dăduse prenumele uneia mai
vârstnice, care se născuse moartă, care purta deja
prenumele unei mătuşi defuncte. Lisette era frumoasă şi,
deşi doar un copil, îmi dădeam seama de asta, cu toate că
ochii mei nu ştiau încă să determine forma frumuseţii, ci
doar să-i presimtă schiţa. Cum în casa noastră nu se
vorbea mai deloc, lucrul acesta nici măcar nu era
pomenit vreodată; dar prin vecini se bârfea şi, când
trecea sora mea, i se comenta frumuseţea. „Atât de
frumoasă şi atât de săracă, nefericită soartă”, glosa
vânzătoarea de la merceria aflată în drumul spre şcoală.
Eu, urâtă şi infirmă la trup, precum şi la minte, o ţineam
de mână pe sora mea şi Lisette mergea, cu capul sus, cu
paşi vioi, lăsând să se dea glas, la trecerea ei, tuturor
acelor destine funeste pe care toată lumea se străduia să i
le prevadă.
La şaisprezece ani, a plecat la oraş să vadă de copiii
unor oameni bogaţi. N-am mai văzut-o mai mult de un an.
S-a întors să petreacă Crăciunul la noi, cu cadouri ciudate
(turtă dulce, panglici în culori vii, săculeţe cu levănţică) şi
o înfăţişare de regină. Exista vreun chip mai trandafiriu,
mai plin de viaţă, mai perfect decât al ei? Pentru prima
oară, cineva ne spunea o poveste şi noi îi sorbeam
cuvintele, însetaţi de deşteptarea misterioasă pe care o
provocau în noi vorbele ieşite din gura acestei fete de la
ţară, devenită bonă la cei puternici, şi care descria o lume
necunoscută, împodobită şi strălucitoare, unde femeile
conduceau automobile şi se întorceau seara în case
înzestrate cu aparate care făceau treaba în locul
oamenilor sau dădeau ştiri din toată lumea, când apăsai
pe-un buton…
Când mă gândesc la toate astea, am măsura sărăciei
lucii în care trăiam. Nu locuiam decât la vreo cincizeci de
kilometri de oraş, iar la doisprezece kilometri se afla un
târg destul de mare, dar noi trăiam ca pe vremea cetăţilor
fortificate, fără confort, fără speranţă, atât timp cât dura
încredinţarea noastră intimă că vom rămâne întotdeauna
nişte ţărani. Fără îndoială că există încă şi astăzi, în vreun
fund de ţară, o mână de bătrâni în derivă care ignoră
viaţa modernă, dar în cazul nostru era vorba de o familie
întreagă, încă tânără şi activă, care, atunci când Lisette
descria străzile oraşelor iluminate de Crăciun,
descoperea că exista o lume pe care nici măcar n-o
bănuise vreodată.
Lisette a plecat înapoi. Timp de câteva zile, ca printr-o
inerţie mecanică, am continuat să vorbim câte-un pic.
Vreme de câteva seri, la masă, tatăl a comentat poveştile
fiicei sale. „Tare afurisite, tare ciudate, toate astea.” Apoi
tăcerea şi răcnelile s-au abătut din nou asupra noastră ca
ciuma asupra unor păcătoşi.
Când mă gândesc la asta… Toată ploaia aceea, toţi
morţii aceia… Lisette purta numele a două defuncte; mie
nu mi se acordase decât una, bunica din partea mamei,
decedată cu puţin înaintea naşterii mele. Fraţii mei
purtau prenumele unor veri ucişi în război, iar mama
însăşi îl preluase pe-al ei de la o verişoară care a murit la
naştere, pe care n-o cunoscuse. Astfel trăiam fără vorbe
în acel univers de morţi unde, într-o seară de noiembrie,
Lisette s-a întors de la oraş.
Îmi amintesc de toată ploaia aceea… Zgomotul apei
care răpăia pe acoperiş, uliţele şiroind, marea de glod de
la porţile fermei, cerul negru, vântul, sentimentul atroce
al unei umezeli fără sfârşit, a cărei apăsare asupra
noastră o simţeam la fel cum o simţeam pe cea a vieţii
noastre: fără a conştientiza faptul, fără revoltă. Eram
strânşi unii într-alţii lângă foc când, deodată, mama s-a
ridicat, dezechilibrând toată haita; surprinşi, am privit-o
cum se îndreaptă spre uşă şi, mânată de o pornire
obscură, o deschide brusc.
Toată ploaia aceea, oh, toată ploaia aceea… În cadrul
uşii, nemişcată, cu părul lipit de faţă, cu rochia leoarcă şi
pantofii năclăiţi de noroi, cu privirea fixă, stătea Lisette.
Cum de ştiuse mama? Cum de această femeie care, deşi
nu ne maltratase vreodată, nici nu lăsase vreodată de
înţeles că ne iubea, nici prin gesturi, nici prin cuvinte,
cum de această femeie aspră, care îşi aducea copiii pe
lume la fel cum săpa pământul sau hrănea găinile, cum de
această femeie analfabetă, abrutizată până într-atât încât
nu ne spunea niciodată pe numele pe care ea ni le dăduse
şi pe care ?
Mă îndoiesc că şi le amintea întotdeauna, cum de ştiuse
că fiica ei pe jumătate moartă, care nu se mişca,nici nu
vorbea şi privea fix uşa în ploaia torenţială fără măcar a
se gândi să bată, aştepta ca s-o deschidă cineva şi s-o lase
să între la căldură?
Asta e oare dragostea de mamă, această intuiţie în
miezul dezastrului, această scânteie de empatie ce
rămâne chiar şi când omul e silit să trăiască precum un
animal? Aşa îmi spusese Lucien: o mamă care îşi iubeşte
copiii ştie întotdeauna când sunt la ananghie, în ceea ce
mă priveşte, nu înclin deloc pentru această interpretare.
Nu am nici resentimente faţă de această mamă care nu
era o mamă. Mizeria e o secerătoare: seceră din noi orice
aptitudine pentru legătura cu celălalt şi ne lasă goi, lipsiţi
de sentimente, pentru a putea îndura toată posomoreala
prezentului. Dar nu am nici convingeri atât de frumoase;
n-a existat nicio dragoste maternă în acea intuiţie a
mamei mele, ci doar traducerea în gesturi a certitudinii
unei nenorociri. E un fel de conştiinţă nativă,
înrădăcinată în adâncul inimilor noastre, şi care
reaminteşte că nişte amărâţi ca noi au întotdeauna parte
într-o seară ploioasă de o fiică dezonorată care se
întoarce să moară acasă.
Lisette a mai trăit atât cât să-şi aducă pe lume copilul.
Nou-născutul a făcut ce se aştepta de la el: a murit în trei
ore. Din această tragedie, care părinţilor mei li se părea
mersul firesc al lucrurilor, astfel încât nu i-a impresionat
mai mult – şi nici mai puţin – decât dacă ar fi pierdut o
capră, am învăţat două certitudini: cei puternici trăiesc şi
cei slabi mor, cu bucurii şi suferinţe proporţionale cu
locurile lor ierarhice şi, aşa cum Lisette fusese frumoasă
şi săracă, eu eram inteligentă şi săracă, sortită unei
pedepse pe măsură dacă nădăjduiam să trag foloase de
pe urma minţii mele, în ciuda clasei căreia îi aparţineam.
Şi, cum nici nu puteam să încetez a fi ce eram, calea pe
care trebuia să apuc mi s-a părut a fi cea a secretului:
trebuia să ascund ce eram şi să nu mă amestec niciodată
cu lumea celorlalţi.
Din tăinuitoare, am devenit deci clandestină.
Şi deodată, realizez că stau aşezată în bucătăria mea, la
Paris, în această altă lume în sânul căreia mi-am creat
mica mea nişă invizibilă şi cu care am avut bine grijă să
nu mă amestec, şi plâng cu lacrimi fierbinţi, în timp ce o
fetiţă cu privirea incredibil de caldă îmi ţine o mână
căreia îi mângâie cu blândeţe falangele – şi mai realizez
că am spus tot, am povestit tot: Lisette, mama, ploaia,
frumuseţea profanată şi, în cele din urmă, mâna de fier a
destinului, care le dă celor născuţi morţi mame moarte
pentru că au vrut să renască. Plâng cu lacrimi mari,
fierbinţi, lungi, convulsive, ruşinată, dar, în chip
neînţeles, fericită de transfigurarea privirii triste şi
severe a Palomei într-un izvor de căldură în care îmi
încălzesc hohotele de plâns.
— Doamne Dumnezeule, zic, calmându-mă un pic,
Doamne Dumnezeule, Paloma, uite ce proastă sunt!
— Doamnă Michel, îmi răspunde ea, ştiţi, îmi redaţi
speranţa.
 — Speranţa? Spun, smiorcăindu-mă patetic.
— Da, zice ea, se pare că destinul poate fi schimbat.
Şi rămânem aşa minute îndelungate, ţinându-ne de
mână, fără să spunem nimic. Am devenit prietena unui
suflet nobil de doisprezece ani, faţă de care încerc un
sentiment de mare recunoştinţă, iar neconcordanţa
acestui ataşament, asimetric ca vârstă, condiţie socială şi
circumstanţe nu izbuteşte să-mi ştirbească emoţia. Când
Solange Josse se prezintă la gheretă pentru a-şi recupera
fiica, ne privim amândouă cu complicitatea prieteniilor
indestructibile şi ne luăm la revedere cu certitudinea
unor regăsiri viitoare. După ce închid uşa, mă aşez în
fotoliul de la televizor, cu mâna pe piept, şi mă surprind
spunând cu voce tare: poate că asta înseamnă a trăi.

Cugetare profundă nr. 15

Dacă vrei să te îngrijeşti
Îngrijeşte-i
Pe ceilalţi
Şi zâmbeşte sau plângi
La această întorsătură a sorţii

Ştiţi ce? Mă întreb dacă nu cumva am ratat ceva. Cam

ca în cazul cuiva care ar avea un anturaj prost şi care-ar
descoperi o altă cale întâlnind pe cineva cumsecade.
Anturajul meu prost sunt mama, Colombe, tata şi toată
clica. Dar astăzi am întâlnit într-adevăr pe cineva
cumsecade. Doamna Michel mi-a povestit trauma ei: îl
evită pe Kakuro fiindcă a fost traumatizată de moartea
surorii ei, Lisette, sedusă şi abandonată de un băiat de
bani gata. A nu fraterniza cu cei bogaţi pentru a nu-şi
pierde viaţa e, de atunci, tehnica ei de supravieţuire.
Ascultând-o pe doamna Michel, m-am întrebat un
lucru: ce este mai traumatizant? O soră care moare
pentru că a fost abandonată sau efectele permanente ale
acestui eveniment: frica să nu mori dacă nu rămâi la locul
tău? Peste moartea surorii ei, doamna Michel ar fi putut
trece; dar peste punerea în scenă a propriei tale morţi se
poate trece?
Şi-apoi, mai cu seamă, am simţit încă ceva, un
sentiment nou şi, scriind asta, sunt foarte emoţionată; de
altfel, a trebuit să las jos stiloul vreo două minute, ca să
plâng. Deci iată ce am simţit: ascultând-o pe doamna
Michel şi văzând-o plângând, dar mai ales dându-mi
seama în ce măsură îi făcea bine să-mi spună toate astea
mie, am înţeles ceva: am înţeles că eu sufeream fiindcă
nu puteam face bine nimănui din jurul meu. Am înţeles că
le purtam pică tatei, mamei şi îndeosebi lui Colombe
deoarece sunt incapabilă să le fiu de folos, deoarece nu
pot face nimic pentru ei. Boala lor e prea avansată, iar eu
sunt prea slabă. Văd bine simptomele lor, dar nu sunt în
stare să le acord îngrijiri şi, drept urmare, asta mă face la
fel de bolnavă ca ei, însă fără să-mi dau seama. Pe când,
ţinând mâna doamnei Michel, am simţit că eram şi eu
bolnavă. Şi ce-i sigur, în orice caz, este că nu pot să mă
tratez pedepsindu-i pe cei pe care nu pot să-i vindec.
Poate că-i necesar să reexaminez chestia cu incendiul şi
sinuciderea. De altfel, trebuie s-o mărturisesc: nu mai
doresc chiar atât de mult să mor, doresc să-i revăd pe
doamna Michel şi pe Kakuro şi pe Yoko, nepoţica lui atât
de imprevizibilă, şi să le cer ajutor. O, fireşte, n-o să mă
înfiinţez spunând: please, help me, sunt o fetiţă cu intenţii
suicidare. Însă doresc să-i las pe ceilalţi să-mi facă bine:
la urma urmei, nu-s decât o fetiţă nefericită şi, chiar dacă
sunt extrem de inteligentă, asta nu schimbă cu nimic
faptul, nu? O fetiţă nefericită care, în cel mai neprielnic
moment, are şansa de-a avea întâlniri fericite. Am din
punct de vedere moral dreptul de a lăsa să treacă această
şansă?
Habar n-am. La urma urmei, povestea asta este o
tragedie. Există oameni valoroşi, bucură-te! mi-a venit să-
mi spun, dar în fond, ce tristeţe! Sfârşesc cu toţii în bătaia
ploii! Nu prea mai ştiu ce să cred. O clipă, am crezut că-mi
găsisem vocaţia; am crezut că înţeleg faptul că, pentru a
mă îngriji pe mine, trebuie să-i îngrijesc pe ceilalţi, în
fine, pe cei „îngrijibili”, cei care pot fi salvaţi, în loc de-a
mă frământa că nu-i pot salva pe ceilalţi. Atunci, ce? Ar
trebui să devin medic? Sau scriitor? E cam tot aia, nu?
Şi-apoi pentru o doamnă Michel, câte Colombe, câţi
jalnici Tibère?

13
Pe cărările infernului

După plecarea Palomei, complet întoarsă pe dos,

rămân multă vreme în fotoliu.
Apoi, luându-mi inima în dinţi, formez numărul lui
Kakuro Ozu.
Paul N’Guyen răspunde la al doilea ţârâit.
— A, bună dimineaţa, doamnă Michel, îmi spune el, ce
pot face pentru dumneavoastră?
— Păi, zic, aş fi vrut să vorbesc cu Kakuro.
— Nu-i acasă, îmi zice, vreţi să vă sune când se
întoarce?
— Nu, nu, zic, uşurată că pot să apelez printr-un
intermediar. Vreţi să-i spuneţi că, dacă nu s-a răzgândit,
aş fi bucuroasă să cinez cu dumnealui mâine seară?
— Cu plăcere, spune Paul N’Guyen.
După ce închid telefonul, mă las să cad din nou în
fotoliu şi mă cufund vreo oră în gânduri incoerente, dar
plăcute.
— Nu miroase prea bine la dumneavoastră, zice o
blândă voce masculină în spatele meu. Nu v-a reparat
nimeni asta?
A deschis uşa atât de încet, încât nu l-am auzit. E un
tânăr chipeş, cu părul brunet un pic zburlit, cu o geacă de
blugi nou-nouţă şi ochi mari de cocker paşnic.
— Jean? Jean Arthens? întreb, fără să-mi vină a crede
ce văd.
— Da, zice el înclinând capul într-o parte, ca pe
vremuri.
Dar asta e tot ce mai rămâne din epavă, din tânărul
chinuit, cu trupul descărnat; Jean Arthens, nu demult pe
marginea prăpastiei, a optat în chip vizibil pentru
renaştere.
— Arătaţi extraordinar! îi zic, adresându-i zâmbetul
meu cel mai frumos.
Mi-l întoarce cu gentileţe.
— Bună ziua, doamnă Michel, zice el, mă bucur să vă
văd. Vă stă bine, adaugă, arătând spre părul meu.
— Mersi, zic. Dar ce vă aduce aici? Beţi o ceaşcă de
ceai?
— Aă… zice el cu o urmă din ezitarea de odinioară,
sigur, cu plăcere.
Pregătesc ceaiul în timp ce el ia loc pe un scaun,
privindu-l pe Léon cu ochi miraţi.
— Era chiar aşa gras motanul ăsta? se interesează el
fără niciun fel de perfidie.
— Da, zic, nu prea face sport.
— Nu cumva el miroase aşa? întreabă adulmecând
înspre Léon, cu un aer mâhnit.
— Nu, nu, zic, e o problemă de instalator.
 — Trebuie să vi se pară ciudat că pic aici, aşa, spune el,
mai ales că n-am prea stat mult de vorbă niciodată, nu?
Nu eram cine ştie ce vorbăreţ pe vremea… în fine, pe
vremea tatălui meu.
— Sunt bucuroasă să vă văd şi, mai cu seamă, că păreţi
să vă simţiţi bine, zic cu sinceritate.
— Mda, zice el…mă întorc de foarte departe.
Sorbim simultan două înghiţituri mici din ceaiul
fierbinte.
— M-am vindecat, în sfârşit, cred că m-am vindecat,
spune el, dacă te vindeci cu adevărat vreodată. Dar nu mă
mai ating de drog, am întâlnit o fată drăguţă, în fine, o
fată fantastică, mai degrabă, trebuie să spun (ochii i se
aprind şi-şi trage uşor nasul, privindu-mă), şi am găsit o
slujbuliţă destul de simpatică.
— Ce anume? întreb.
— Lucrez într-un magazin de castelatură.
— Piese pentru ambarcaţiuni?
— Da. Şi e foarte simpatic. Uneori îmi lasă impresia că-
s în vacanţă, acolo. Vin tot felul de tipi care-mi vorbesc de
vasul lor, de mările unde se duc, de mările de unde vin,
îmi place asta… şi-apoi sunt mulţumit că lucrez, ştiţi?
— Dar în ce constă, exact, munca dumneavoastră?
— Sunt un fel de om bun la toate, magazioner, curier,
dar cu timpul învăţ destule, aşa că acum, câteodată, mi se
încredinţează treburi mai interesante: să repar vele,
hobane, să întocmesc inventare de provizionare.
Sunteţi sensibili la poezia acestui termen? Un vas se
pro vizionează, un oraş se aprovizionează. Celor ce n-au
înţeles că vraja limbii se naşte din asemenea subtilităţi, le
adresez următoarea rugăminte: aveţi grijă la virgule.
— Dar şi dumneavoastră păreţi în formă, spune el,
privindu-mă cu amabilitate.
 — Zău? zic. Ei bine, da, sunt câteva schimbări care-mi
priesc.
— Ştiţi, spune, n-am venit să revăd apartamentul sau
oamenii de pe-aici. Nici măcar nu-s sigur că m-ar
recunoaşte; de altfel, mi-am luat cu mine cartea de
identitate, pentru cazul în care nu m-aţi fi recunoscut. Nu,
continuă el, am venit fiindcă nu reuşesc să-mi amintesc
ceva care m-a ajutat mult, pe vremea când eram bolnav,
dar şi pe urmă, în timpul vindecării.
— Şi vă pot fi eu de folos?
— Da, pentru că dumneavoastră mi-aţi spus numele
acelor fiori, într-o zi. În răzorul ăla de-acolo (arată cu
degetul spre fundul curţii), sunt nişte floricele frumoase,
albe şi roşii, dumneavoastră le-aţi pus, nu-i aşa? Şi într-o
zi v-am întrebat ce erau, dar n-am fost în stare să reţin
numele. Cu toate astea, mă gândeam tot timpul la florile
acelea, nu ştiu de ce. Sunt foarte frumoase şi, când mi-era
foarte rău, mă gândeam la flori şi asta-mi făcea bine. Aşa
că, am trecut prin apropiere, adineauri, şi mi-am zis: o să
mă duc s-o întreb pe doamna Michel dacă poate să-mi
spună.
Îmi pândeşte reacţia, puţin stingherit.
— Vi se pare bizar, nu? Sper că nu vă sperii, cu
povestea asta a mea despre flori.
— Nu, zic, deloc. Dacă aş fi ştiut cât de bine vă făceau…
Aş fi pus peste tot!
Râde ca un copil fericit.
— Ah, doamnă Michel, dac-aţi şti, asta mi-a salvat viaţa
practic. E deja un miracol! Deci puteţi să-mi spuneţi ce
sunt?
Da, puiule, pot. Pe cărările infernului, sub potop, cu
răsuflarea tăiată şi în chinul greţurilor, un licăr slab, o
luminiţă: cameliile.
 — Da, zic. Sunt camelii.
Mă priveşte fix, cu ochii căscaţi. Apoi o lacrimă mică se
scurge de-a lungul obrazului său de copil scăpat cu viaţă.
— Camelii… rosteşte, pierdut într-o amintire care nu-i
aparţine decât lui. Camelii, da, repetă privindu-mă din
nou. Aşa e. Camelii.
Simt o lacrimă care curge pe propriu-mi obraz.
Îl prind de mână.
— Jean, îi spun, nu vă închipuiţi cât de bucuroasă sunt
că aţi venit astăzi.
— Da? face el, cu un aer mirat. Dar pentru ce?
Pentru ce?
Pentru că o camelie poate să schimbe destinul.

14
De la un culoar la cărări

Care este războiul pe care-l purtăm, având certitudinea

înfrângerii? Dimineaţă după dimineaţă, deja istoviţi de
toate bătăliile ce vin, reînnoim teroarea cotidianului,
acest culoar fără sfârşit care, în ceasul de pe urmă, pentru
a fi fost parcurs vreme atât de îndelungată, va conta ca
destin. Da, puiule, iată cotidianul: posomorât, gol şi
copleşit de suferinţă. Cărările infernului nu-i sunt deloc
străine; dai peste ele într-o zi fiindcă ai rămas prea mult
timp în el. De la un culoar la cărări: atunci se produce
căderea, fără şoc, nici surpriză. În fiecare zi, resimţim
tristeţea culoarului şi, pas cu pas, parcurgem drumul
mohorâtei noastre damnări.
A văzut el cărările? Cum te naşti după ce te-ai
prăbuşit? Ce pupile noi apar în ochi calcinaţi? Unde
începe războiul şi unde încetează lupta?
Atunci, o camelie.
 15
Pe umerii săi năduşiţi

La ora 20, Paul N’Guyen se prezintă la ghereta mea cu

braţele supraîncărcate cu pachete.
— Domnul Ozu nu s-a întors încă – o problemă cu viza,
la ambasadă –, aşa că m-a rugat să vă predau toate
acestea, spune el cu un zâmbet drăguţ.
Depune pachetele pe masă şi îmi întinde un un plic.
— Mulţumesc, zic. Nu vreţi să gustaţi ceva?
— Mulţumesc, zice el, dar mai am încă foarte multe de
făcut. Păstrez invitaţia dumneavoastră de rezervă, pentru
o altă ocazie.
Îmi zâmbeşte din nou, într-un fel călduros şi fericit
care îmi face bine, fără niciun fel de rezervă.
Rămasă singură în bucătărie, mă aşez în faţa
pachetelor şi desfac plicul.
„Deodată, în toiul lucrului - fără să-şi dea seama ce e şi
de unda vine -
avu o senzaţie plăcută de răcoare pe umerii săi
înfierbântaţi, năduşiţi.
Se uită la cer, în timp ce Tit îi ascuţea coasa.
Un nor jos, negru, care era deasupra lor se rupsese
şi se pornise o ploaie cu picături mari.”
Vă rog să acceptaţi aceste câteva cadouri cu simplitate.
Kakuro
Ploaie de vară pe umerii lui Levin, care coseşte… îmi
duc mâna la piept, mai mişcată ca niciodată. Deschid,
unul câte unul, pachetele.
O rochie de mătase gri-perlat, cu un guleraş înalt,
închisă lateral cu o gaică din mătase neagră.
O eşarfă de mătase purpurie, uşoară şi densă ca vântul.
 Pantofi decupaţi cu toc jos, dintr-o piele neagră atât de
fină şi moale, încât mi-o frec uşor de obraz.
Privesc rochia, eşarfa, pantofii.
De afară, îl aud pe Léon care râcâie la uşă şi miaună ca
să între.
Încep să plâng încetişor, domol, cu o camelie
fremătândă în piept.

16
Ceva trebuie să sfârşească

A doua zi la zece, cineva bate în gemuleţ.

E un lungan îmbrăcat complet în negru, cu un fes de
lână bleumarin pe cap şi purtând bocanci militari care au
cunoscut Vietnamul. E de asemenea prietenarul lui
Colombe şi un specialist internaţional al elipsei în
formula de politeţe. Îl cheamă Tibère.
— O caut pe Colombe, zice Tibère.
Apreciaţi, vă rog, ridicolul acestei propoziţii. O caut pe
Julieta, zice Romeo, e totuşi mai fastuos.
— O caut pe Colombe, zice, deci, Tibère, care nu se
teme decât de şampon, după cum se dovedeşte când îşi
scoate fesul, nu pentru că e politicos, ci pentru că îi e
foarte cald.
Suntem în mai, ce naiba.
— Paloma mi-a zis că-i aici, adaugă.
Şi adaugă iar:
— Rahat, ce mă ’nervează!
Paloma, cum mă poţi amuza! îi dau cu promptitudine
paşaportul şi mă cufund în gânduri bizare.
Tibère… Tiberius… Ilustru nume pentru o înfăţişare
atât de jalnică… Rememorez proza lui Colombe Josse,
rafturile bibliotecii Saulchoir… şi mintea îmi zboară la
Roma… Tiberius… Amintirea figurii lui Jean Arthens îmi
revine pe neaşteptate, revăd figura tatălui său şi acea
lavalieră nepotrivită, amorezată de ridicol… Toate aceste
căutări, toate aceste lumi… Putem să fim atât de
asemănători şi să trăim în universuri atât de îndepărtate?
E cu putinţă să împărtăşim aceeaşi frenezie, când nu
suntem totuşi nici de aceeaşi sorginte, nici de acelaşi
sânge şi cu aceleaşi ambiţii? Tibère… Mă simt obosită, cu
adevărat obosită de toţi bogătaşii aceştia, obosită de toţi
săracii aceştia, obosită de toată această farsă… Léon sare
din fotoliu şi vine să se frece de piciorul meu. Motanul
ăsta, care nu e obez decât din caritate, este şi un suflet
generos, care simte când fluctuează al meu. Obosită, da,
obosită…
Ceva trebuie să sfârşească, ceva trebuie să înceapă.

17
Suferințele dichiselii

La ora 20, sunt gata.

Rochia şi pantofii sunt exact măsura mea (42 şi 37).
Eşarfa este romană (60 cm lăţime, 2 în lungime).
Am zvântat cu uscătorul Babyliss 1600 W un păr spălat
de 3 ori şi l-am pieptănat de 2 ori în toate sensurile.
Rezultatul este surprinzător.
M-am aşezat de 4 ori şi m-am ridicat tot de 4, ceea ce
explică faptul că, în prezent, sunt în picioare, neştiind ce
să fac.
Să mă aşez, poate.
Am scos din cutiuţa lor, de sub cearşafurile din fundul
dulapului, 2 cercei moşteniţi de la soacra mea,
monstruoasa Yvette – cercei străvechi din argint, cu 2
granate şlefuite în formă de pară. Am efectuat 6 tentative
până am reuşit să mi-i prind corect în urechi şi acum
trebuie să trăiesc cu senzaţia că am 2 motani burtoşi
atârnaţi de lobii întinşi peste măsură. 54 de ani fără
bijuterii nu te pregătesc pentru suferințele dichiselii .Mi-
am badijonat buzele cu strat de ruj Carmen profond
cumpărat acum 20 de ani pentru căsătoria unei
verişoare. Longevitatea acestor lucruri inepte, când vieţi
preţioase pier zilnic, nu va conteni niciodată să mă
uimească. Fac parte din cele 8 procente din populaţia
lumii care îşi calmează neliniştea îngropându-se în cifre.
Kakuro Ozu bate de 2 ori la uşă.
Deschid.
E foarte chipeş. Poartă un costum compus dintr-un
veston gri-antracit cu guler chinezesc şi brandenburguri
în nuanţe închise şi deschise de gri, pantaloni drepţi
asortaţi şi mocasini din piele moale, care seamănă cu
nişte papuci de casă luxoşi. E foarte… euro asiatic.
— O, dar sunteţi superbă! îmi spune.
— Ah, mulţumesc, zic, emoţionată, dar şi
dumneavoastră sunteţi foarte frumos. La mulţi ani!
El îmi zâmbeşte şi, după ce am închis cu grijă uşa în
spatele meu şi în faţa lui Léon, care încearcă o
străpungere, îmi întinde un braţ pe care pun o mână uşor
tremurândă. Măcar de nu ne-ar vedea nimeni, imploră
înăuntrul meu o instanţă care opune rezistenţă, cea a
clandestinei Renée. Degeaba am pus pe rug toate
temerile, tot nu sunt pregătită să alimentez tabloidele de
Grenelle.
Aşa că e de mirare?
Uşa de la intrare, spre care ne îndreptăm, se deschide
chiar înainte de-a ajunge la ea.
Sunt Jacinthe Rosen şi Anne-Hélène Meurisse.
Fir-ar să fie! Ce-i de făcut?
 Suntem deja faţă în faţă cu ele.
— Bună seara, bună seara, stimate doamne, glăsuieşte
în triluri Kakuro, trăgându-mă ferm la stânga şi
depăşindu-le cu repeziciune, bună seara, dragi prietene,
suntem în întârziere, vă facem plecăciune şi o luăm din
loc!
— Ah, bună seara, domnule Ozu, se sclifosesc ele,
subjugate, întorcându-se simultan pentru a ne urmări cu
privirea.
— Bună seara, doamnă, îmi spun ele (mie), zâmbindu-
mi cu toată dantura.
N-am văzut niciodată atâţia dinţi deodată.
— La revedere, scumpă doamnă, îmi susură Anne-
Hélène Meurisse privindu-mă cu aviditate în timp ce ne
repezim afară pe uşă.
— Desigur, desigur! ciripeşte Kakuro împingând cu
călcâiul batantul uşii.
— La naiba, spune apoi, dacă ne-am fi oprit, ne-ar fi
ţinut o oră.
— Nu m-au recunoscut, zic eu.
Mă opresc în mijlocul trotuarului, complet năucită.
— Nu m-au recunoscut, repet.
Se opreşte şi el, cu mâna mea tot pe braţul său.
— Fiindcă nu v-au văzut niciodată, îmi spune. Eu v-aş
recunoaşte în orice împrejurare.

18
Apa curgătoare

E de ajuns să-ţi fi dat seama o singură dată că poţi fi

orb în plină lumină şi văzător pe întuneric pentru a
medita despre vedere. De ce vedem? Urcând în taxiul pe
care îl comandase Kakuro şi gândindu-mă la Jacinthe
Rosen şi la Anne-Hélène Meurisse, care nu văzuseră din
mine decât ce puteau să vadă (la braţul domnului Ozu,
într-o lume a ierarhiilor), evidenţa faptului că privirea e
asemenea unei mâini care ar încerca să apuce apa
curgătoare mă izbeşte cu o foiţă nemaipomenită. Da,
ochiul percepe, dar nu scrutează, crede, dar nu
cercetează, primeşte, dar nu caută – lipsit de dorinţă, fără
sete, nici cruciadă.
Şi în vreme ce taxiul alunecă în înserarea ce se lasă, mă
gândesc.
Mă gândesc la Jean Arthens, cu pupilele arse, iluminate
de camelii.
Mă gândesc la Pierre Arthens, ochi jignitori şi cecitate
de cerşetor.
Mă gândesc la acele doamne avide, ochi insistenţi în
chip atât de inutil orbi.
Mă gândesc la Gégène, orbite moarte şi fără vlagă, care
nu mai văd decât căderea.
Mă gândesc la Lucien, inapt de vedere pentru că
întunericul, uneori, este până la urmă prea mare.
Mă gândesc până şi la Neptun, ai cărui ochi sunt un nas
care nu ştie să se mintă.
Şi mă întreb dacă văd bine eu însămi.

19
Sclipeşte

Aţi văzut Black Rain?

Pentru că dacă n-aţi văzut Black Rain – sau măcar
Blade Runner vă e foarte greu să înţelegeţi de ce, când
intrăm în restaurant, am sentimentul că pătrundem într-
un film de Ridley Scott. E scena aceea din Blade Runner,
în barul femeii-şarpe, de unde Deckard o sună pe Rachel
de la un videofon mural. E şi barul cu call-girls din Black
Rain, cu pletele blonde şi spatele gol al lui Kate Capshaw.
Şi sunt cadrele acelea cu lumină de vitraliu şi atmosferă
de catedrală împresurate de toată penumbra Infernului.
— Îmi place mult lumina, îi spun lui Kakuro în timp ce
mă aşez.
Am fost conduşi la un mic separeu liniştit, care se
scaldă într-o licărire solară înconjurată de umbre
sclipitoare. Cum poate să sclipească umbra? Sclipeşte, şi
gata.
— Aţi văzut Black Rain”? mă întreabă Kakuro.N-aş fi
crezut niciodată că între două fiinţe ar putea să existe o
asemenea concordanţă de gusturi şi de trasee psihice.
— Da, zic, de cel puţin zece ori.
Atmosfera este strălucitoare, spumoasă, distinsă,
tihnită, cristalină. Magnific.
— Vom face o orgie de sushi, spune Kakuro
despăturindu-şi şervetul cu un gest entuziast. Sper să nu
vă supăraţi pe mine, dar am făcut deja comanda; ţin să vă
dezvălui ceea ce eu consider a fi tot ce are mai bun
gastronomia japoneză din Paris.
— Nicio supărare, zic făcând ochii mari, căci chelnerii
au depus în faţa noastră sticle de sake şi, într-o miriadă
de boluri scumpe, tot felul de legume mărunte ce par
marinate într-un nu-ştiu-ce, care sigur e foarte bun.
Şi începem. Eu trec la pescuit de castravete marinat,
care, deşi nu are decât aspectul de castravete şi de
marinată, este atât de delicios pentru limbă.Kakuro ridică
delicat cu beţigaşele lui de lemn cafeniu-roşcat o bucăţică
de… mandarină? roşie? mango?
Şi o face să dispară cu dexteritate. Cotrobăi numaidecât
în acelaşi bol.
E morcov zaharisit pentru zei gurmanzi.
 — La mulţi ani, aşadar! zic ridicând paharul de sake.
— Mulţumesc, foarte mulţumesc! spune el ciocnind cu
mine.
— Asta e caracatiţă? întreb fiindcă tocmai am dibuit o
bucată de tentacul crenelat într-un bol cu sos de culoarea
şofranului.
Ni se aduc două mici platouri de lemn, fără margini,
încărcate cu bucăţi de peşte crud.
— Sashimi, zice Kakuro. Şi aici o să găsiţi caracatiţă.
Mă adâncesc în contemplarea aranjamentului.
Frumuseţea vizuală îţi taie răsuflarea. Imobilizez o
bucăţică de carne alb-cenuşie între beţigaşele mele
neîndemânatice (cambulă-aurie, îmi precizează
îndatoritor Kakuro) şi, ferm, gata de extaz, o gust.
De ce să căutăm eternitatea în eterul unor esenţe
invizibile? Această feliuţă albicioasă e o fărâmă din ea, cât
se poate de tangibilă.
— Renée, îmi spune Kakuro, sunt foarte fericit să-mi
sărbătoresc ziua de naştere în compania dumneavoastră,
dar mai am un motiv important pentru a cina cu
dumneavoastră.
Deşi nu ne cunoaştem decât de trei săptămâni, încep să
desluşesc destul de bine motivele lui Kakuro. Franţa sau
Anglia? Vermeer sau Caravaggio? Război şi pace sau
draga de Anna?
Înfulec un nou şi aerian sashimi – ton? — de o mărime
respectabilă care, pe cuvântul meu, ar fi trebuit totuşi să
fie tăiat un pic.
— V-am invitat într-adevăr pentru a-mi aniversa ziua
de naştere, dar, între timp, cineva mi-a oferit nişte
informaţii foarte importante. Aşa că vreau să vă spun
ceva capital.
Bucata de ton îmi acaparează toată atenţia şi nu mă
pregăteşte pentru ceea ce va urma.
— Nu sunteţi sora dumneavoastră, spune Kakuro
privindu-mă în ochi.

20
Triburile găgăuze

Doamnelor.
Doamnelor, care sunteţi invitate într-o seară de către
un domn bogat şi simpatic să cinaţi într-un restaurant
luxos, comportaţi-vă în orice împrejurare cu aceeaşi
eleganţă. Vă surprinde ceva, vă agasează ceva, vă tulbură
ceva, trebuie să păstraţi acelaşi rafinament în
impasibilitate şi, la cuvinte surprinzătoare, să reacţionaţi
cu distincţia care se cuvine unor asemenea circumstanţe.
În loc de asta, şi fiindcă sunt o necioplită care se îndoapă
cu sashimi de parc-ar fi barabule, sughit spasmodic şi,
simţind cu groază că fărâma de eternitate mi se
înţepeneşte în gâtlej, încerc cu o distincţie de gorilă s-o
evacuez de acolo. La mesele cele mai apropiate se face
tăcere în timp ce, după numeroase eructaţii şi într-un
ultim şi foarte melodios spasm, izbutesc în sfârşit să
disloc împricinata şi, înşfăcând şervetul, s-o strămut
acolo în extremis.
— Trebuie să repet ce-am spus? întreabă Kakuro care
pare – drace! — să se amuze.
— N-am… chî… chî… tuşesc eu.
Chî-chî-ul e un răspuns tradiţional la rugăciunea
frăţească intonată de triburile găgăuze.
— N-am… adică… chî… chî… urmez eu în chip strălucit.
Apoi, în culmea distincţiei / rafinamentului:
— Ceee?!
— V-o spun a doua oară, ca să fie foarte clar, zice el cu
acel soi de răbdare infinită pe care o ai cu copiii sau, mai
degrabă, cu cei grei de cap. Renée, nu sunteţi sora
dumneavoastră.
Şi cum stau ca prostită, privindu-l:
— Vă repet pentru ultima oară, cu speranţa că de data
asta n-o să vă înecaţi cu nişte sushi de treizeci de euro
bucata, în treacăt fie spus, şi care cer ceva mai multă
delicateţe la ingestie: nu sunteţi sora dumneavoastră,
putem să fim prieteni. Şi chiar tot ce mai vrem.

21
Toate acele ceşti de ceai

Tum tum tum tum turn tum turn

Look, if you had one shot, one opportunity,
To seize everything you ever wanted
One moment
Would you capture it or just let it slip?26
Asta… e Eminem. Mărturisesc că, în calitate de
prezicătoare a elitelor modeme, mi se întâmplă să ascult
şi aşa ceva, când nu mai e cu putinţă să ignor faptul că
Didona a murit.
Dar mai cu seamă, mare confuzie.
O dovadă?
Iat-o.
Remember me, remember me
But ah! forget my fate
Treizeci de euro bucata
Would you capture it

26„Tum tum tum tum tum tum tum / Dac-ai avea o singură şansă/ Să pui
mâna pe tot ce ţi-ai dorit vreodată / 0 clipă / Ai pune mâna sau a-i lăsa-o
să-ţi scape?” (n. Red.).
 Or just let it slip?27
Asta se întâmplă în capul meu şi drept comentariu.
Felul ciudat pe care-l au melodiile de a mi se întipări în
minte mă va mira întotdeauna (fără a mai aminti de un
anumit Confutatis, bun prieten al portăreselor cu vezica
mică) şi remarc cu un interes marginal, deşi sincer, că de
data aceasta are câştig de cauză potpuriul.
După care mă pun pe plâns.
La Braseria Amicilor, din Puteaux, o comeseană care e
cât pe ce să se sufoce, dar scapă ca prin urechile acului şi
pe urmă izbucneşte în lacrimi, cu nasul în şervet,
constituie un divertisment apreciat. Dar aici, în acest
templu solar cu sashimi vândute la bucată, excesele mele
au efectul invers. O undă de dezaprobare tăcută mă
circumscrie şi iată-mă hohotind, cu nasul ud, nevoită să
recurg la un şervet deja destul de încărcat pentru a şterge
stigmatele emoţiei mele şi a încerca să maschez ceea ce
opinia publică dezaprobă.
Şi hohotele se înteţesc.
Paloma m-a trădat.
Atunci, purtate de aceste hohote de plâns, defilând
înăuntrul meu… toată această viaţă petrecută în
clandestinitate, toate acele lungi lecturi solitare, toate
acele ierni de boală, toată acea ploaie de noiembrie pe
chipul frumos al lui Lisette, toate acele camelii, reîntoarse
din infern şi eşuate pe muşchiul templului, toate acele
ceşti de ceai în căldura prieteniei, toate acele cuvinte
minunate rostite de Domnişoara, acele naturi moarte atât
de wabi, acele esenţe eterne, iluminând reflexele lor
singulare, ca şi acele ploi de vară survenind cu surpriza

27„Să nu mă uiţi, să nu mă uiţi / Dar, vai! să-mi ierţi soarta! / Treizeci de

euro bucata / Ai pune măna / Sau a-i lăsa-o să-ţi scape?” (n. Red.).
plăcerii, fulgi dansând melopeea inimii şi, în caseta de
bijuterii a vechii Japonii, chipul pur al Palomei. Şi plâng,
un plâns de nestăvilit, cu lacrimi calde şi mari şi
frumoase, de fericire, în timp ce în jurul nostru lumea se
îndoapă şi nu mai lasă altă senzaţie decât cea a privirii
acestui bărbat în tovărăşia căruia mă simt cineva şi care,
prinzându-mi cu blândeţe mâna, îmi zâmbeşte cu toată
căldura din lume.
— Mulţumesc, reuşesc să murmur dintr-o suflare.
— Putem fi prieteni, spune el. Şi chiar tot ce mai vrem.
Remember me, remember me
And ah! envy my fate28

22
Iarba pajiştilor

Acum ştiu de ce trebuie să ai parte înainte de a muri.

Da, şi pot să v-o spun. Înainte de a muri trebuie să ai
parte de-o ploaie torenţială care se preschimbă în
lumină.
N-am dormit toată noaptea. În urma şi în ciuda
descărcării mele pline de graţie, cina a fost minunată:
mătăsoasă, complice, cu lungi şi delicioase tăceri. Când
Kakuro m-a condus înapoi la ghereta mea, mi-a sărutat
îndelung mâna şi ne-am despărţit aşa, fără nicio vorbă, cu
un simplu şi electric surâs.
N-am dormit toată noaptea.
Şi ştiţi de ce?
Bineînţeles că ştiţi.
Bineînţeles, toată lumea bănuieşte că, pe lângă tot
restul, adică o zguduire telurică bulversând de la un

28 „Să nu mă uiţi, să nu mă uiţi / Şi, da! să-mi invidiezi soarta!” (n. Red.)
capăt la celălalt o existenţă brusc decongelată, ceva
stăruie în căpşorul meu de midinetă la cincizeci şi ceva
de ani. Iar acel ceva se pronunţă: „Şi chiar tot ce mai
vrem.”
La ora şapte, mă trezesc, ca împinsă de un resort,
catapultându-mi motanul în celălalt capăt al patului. Mi-e
foame. Mi-e foame la propriu (o colosală felie de pâine,
cocoşată sub stratul de unt şi de dulceaţă de corcoduşe,
nu reuşeşte decât să aţâţe dantescul meu apetit) şi mi-e
foame la figurat: mor de nerăbdare să cunosc urmarea.
Mă învârt prin bucătărie ca o fiară în cuşcă, ocărăsc un
cotoi care nu-mi acordă nicio atenţie, înfulec o a doua
repriză de pâine-unt-dulceaţă, mă preumblu în lung şi-n
lat, aranjând lucruri care n-au deloc nevoie de asta şi mă
pregătesc pentru o a treia ediţie brutărească.
Şi-apoi, deodată, la ora opt, mă calmez.
Fără veste, în chip surprinzător, un vast sentiment de
linişte se prelinge asupră-mi. Ce s-a întâmplat? O mutaţie.
Nu văd nicio altă explicaţie; unora le cresc branhii, mie
îmi vine înţelepciunea.
Mă aşez pe un scaun şi viaţa îşi reia cursul.
Un curs de altfel puţin exaltant: îmi aduc aminte că
sunt tot portăreasă şi că la ora nouă trebuie să fiu pe rue
du Bac ca să cumpăr detergent pentru alămuri. „La ora
nouă” e o precizare fantezistă: mai bine zis, în cursul
dimineţii. Dar planificându-mi ieri treaba de-a doua zi,
îmi spusesem: „O să merg pe la nouă.” îmi iau deci sacoşa
şi poşeta şi plec în lumea largă să caut substanţa care
face să lucească ornamentele din casele bogătaşilor.
Afară e o superbă zi de primăvară. De departe, îl zăresc
pe Gégène, care se extrage din cartoanele lui; mă bucur
pentru el de zilele frumoase care se anunţă. Vreme de-o
clipă, mă gândesc la ataşamentul vagabondului faţă de
tatăl arogant al gastronomiei şi asta mă face să zâmbesc;
când eşti fericit, lupta de clasă ţi se pare dintr-odată
secundară, îmi spun mie însămi, surprinsă de înmuierea
conştiinţei mele revoltate.
Şi apoi se întâmplă: brusc, Gégène se clatină. Nu mai
sunt decât la vreo cincisprezece paşi de el şi mă încrunt,
îngrijorată. El se clatină rău, ca pe puntea unui vapor,
pradă tangajului, şi pot să-i văd faţa şi aerul rătăcit. Ce-i
cu el? mă întreb cu voce tare grăbind pasul spre bietul
om. De obicei, la ora asta, Gégène nu e beat şi, oricum,
ţine la fel de bine la băutură ca o vacă la iarba pajiştilor.
Culmea ghinionului, strada e practic pustie; sunt singura
care l-a observat pe amărâtul care se clatină. Face câţiva
paşi stângaci în direcţia carosabilului, se opreşte, apoi,
când nu mai sunt decât la vreo doi metri de el, ţâşneşte
deodată într-un sprint, de parcă l-ar urmări o mie de
demoni.
Şi iată urmarea.

23
Cameliile mele

Mor.
Ştiu cu o certitudine care pare efectul unei divinaţii că
urmează să mor, că mă voi stinge din viaţă pe rue du Bac,
într-o frumoasă dimineaţă de primăvară, pentru că un
vagabond pe nume Gégène, apucat de o criză de coree, a
luat-o la fugă pe carosabilul pustiu, fără să-i pese nici de
oameni, nici de Dumnezeu.
De fapt, nu-i chiar aşa de pustiu carosabilul.
Am fugit după Gégène, dând drumul sacoşei şi poşetei.
Apoi am fost izbită.
Abia în timp ce cădeam, după o clipă de stupoare şi de
totală neînţelegere şi înainte ca durerea să mă
zdrobească, am văzut ce mă lovise. Acum zac pe spate cu
o vedere de neclintit spre latura unei furgonete de
curăţătorie. A încercat să mă evite şi a virat la stânga,dar
prea târziu: am luat în plin aripa faţă din dreapta.
„Curăţătoria Malavoin” indică inscripţia albastră de pe
mica utilitară albă. Dac-aş putea, aş râde. Căile Domnului
sunt atât de limpezi pentru cine se încăpăţânează să le
descifreze… Mă gândesc la Manuela, care n-o să-şi ierte
până la sfârşitul zilelor această moarte venită de la
curăţătorie care nu poate fi decât pedeapsa pentru dublul
furt de care, din imensa ei greşeală, m-am făcut
vinovată… Şi durerea mă copleşeşte; durerea trupului,
iradiantă, zdrobitoare, reuşind turul de forţă de a nu fi
nicăieri în special şi de a se infiltra pretutindeni unde pot
simţi ceva; şi durerea sufletului, pe urmă, pentru că m-
am gândit la Manuela, pe care o voi lăsa singură, pe care
n-o voi mai revedea, şi pentru că asta îmi face o rană
chinuitoare în inimă.
Se zice că în clipa morţii îţi revezi toată viaţa. Dar în
faţa ochilor mei larg deschişi, care nu mai disting nici
furgoneta, nici şoferiţa ei, tânăra de la curăţătorie care
îmi întinsese rochia din în de culoarea prunei şi care
acum plânge şi ţipă în pofida bunului gust, nici trecătorii
care, după şoc, au venit în fugă şi îmi vorbesc într-una,
fără ca asta să aibă vreun rost – în faţa ochilor mei larg
deschişi, care nu mai văd nimic din această lume, se
perindă chipuri dragi şi, pentru fiecare dintre ele, am un
gând sfâşietor.
Dintre chipuri, mai întâi, un bot. Da, primul meu gând
se îndreaptă spre motanul meu, nu pentru că e cel mai
important dintre toţi, ci pentru că, înainte de adevăratele
mâhniri şi de adevăratele gânduri de rămas-bun, am
nevoie să mă liniştesc cu privire la soarta tovarăşului
meu cu patru labe. Zâmbesc în sinea mea gândindu-mă la
burduful obez care mi-a slujit drept partener în aceşti
ultimi zece ani de văduvie şi de singurătate, zâmbesc un
pic trist şi cu tandreţe fiindcă, văzută din moarte,
apropierea de animalele noastre de companie nu mai
pare acea evidenţă minoră pe care viaţa de zi cu zi o face
banală; zece ani de viață s-au cristalizat în Léon şi îmi
dau seama în ce măsură aceste pisici ridicole şi inutile
care traversează existenţele noastre cu placiditatea şi
indiferenţa imbecililor sunt depozitarele momentelor lor
de plăcere şi bucurie şi-ale împletirii lor fericite, chiar şi
sub baldachinul nenorocirii. Adio, Léon, îmi zic mie
însămi spunând adio unei vieţi la care n-aş fi crezut că ţin
până într-atât.
Apoi în minte pun soarta motanului meu în mâinile lui
Olympe Saint-Nice, cu profunda uşurare născută din
certitudinea că ea se va ocupa cum se cuvine de el.
Acum, pot să-i înfrunt pe ceilalţi.
Manuela.
Manuela, prietena mea.
În pragul morţii, te tutuiesc în sfârşit.
Îţi aminteşti de acele ceşti de ceai în mătasea
prieteniei? Zece ani de ceai şi de vorbit la persoana a
doua plural şi, în cele din urmă, o căldură în pieptul meu
şi această recunoştinţă imensă faţă de nu ştiu cine sau ce
– viaţa, poate – pentru a fi avut privilegiul să fiu prietena
ta. Ştii oare că alături de tine am avut gândurile mele cele
mai frumoase? Trebuie să mor pentru a-mi da în sfârşit
seama de asta… Toate acele ore de ceai, acele lungi plaje
de rafinament, acea mare doamnă nudă, lipsită de
podoabe şi de palat, fără de care, Manuela, n-aş fi fost
decât o portăreasă, pe când aşa, prin contagiune, pentru
că aristocraţia inimii este o afecţiune contagioasă, tu ai
făcut din mine o femeie capabilă de prietenie… Aş fi putut
eu să transform atât de uşor setea mea de femeie
nevoiaşă în preţuire a Artei şi să mă îndrăgostesc de
porţelan albastru, de frunzişuri foşnitoare, de camelii
languroase şi de toate acele nestemate eterne în veac, de
toate acele perle de preţ în curgerea necontenită a
fluviului, dacă tu n-ai fi adus jertfa împreună cu mine,
săptămână după săptămână, oferindu-mi inima ta, în
ritualul sacru al ceaiului?
Cum îmi lipseşti deja… în dimineaţa aceasta, înţeleg ce
înseamnă a muri: la ceasul dispariţiei, pentru noi, ceilalţi
sunt cei care mor, căci eu sunt aici, întinsă pe caldarâmul
un pic rece şi nu-mi pasă că mă duc; asta n-are mai mult
sens în dimineaţa aceasta decât avea ieri. Dar n-am să-i
mai revăd pe cei pe care-i iubesc şi, dacă asta înseamnă a
muri, e într-adevăr o tragedie, aşa cum se zice.
Manuela, sora mea, fie ca destinul să nu vrea ca eu să fi
fost pentru tine ce ai fost tu pentru mine: o pavăză
împotriva nefericirii, un zid de apărare împotriva
trivialităţii. Continuă să trăieşti, gândindu-te la mine cu
bucurie.
Dar, în inima mea, faptul că nu te voi mai vedea e o
tortură infinită.
Şi iată-te, Lucien, într-o fotografie îngălbenită,
medalion înaintea ochilor memoriei mele. Zâmbeşti,
fluieri uşor. Vei fi simţit şi tu asta la fel, moartea mea, nu
a ta, sfârşitul privirilor noastre cu mult înaintea spaimei
de cufundarea în beznă? Ce rămâne dintr-o viaţă, de fapt,
când cei care au trăit-o împreună sunt de acum morţi de
atâta vreme? încerc astăzi un sentiment curios, cel de a te
trăda; să mor este ca a te ucide cu adevărat. Nu-i este deci
de ajuns încercării să-i simţim pe ceilalţi că se
îndepărtează; mai trebuie să-i şi condamnăm la moarte
pe cei care nu mai subzistă decât prin noi. Şi totuşi, tu
zâmbeşti, fluieri uşor şi, dintr-odată, zâmbesc şi eu.
Lucien… Te-am iubit, să ştii, şi pentru asta, poate, merit
odihna. Vom dormi în pace în micul cimitir din satul
nostru. În depărtare, se-aude râul. Oamenii se duc acolo
să pescuiască scrumbii şi porcuşori, iar copiii vin să se
joace, strigând cât îi ţine gura. Seara, la asfinţitul soarelui,
răsună clopotele angelusului.
Şi dumneavoastră, Kakuro, drag Kakuro, care m-aţi
făcut să cred în posibilitatea unei camelii…
Doar fugitiv mă gândesc astăzi la dumneavoastră;
câteva săptămâni nu dau cheia; nu vă cunosc deloc
dincolo de ce-aţi fost pentru mine: un binefăcător ceresc,
un balsam miraculos contra certitudinilor destinului. Mai
putea fi şi altcumva? Cine ştie… Nu pot să nu am inima
îndurerată de această incertitudine. Şi dacă? Şi dacă m-aţi
mai fi făcut încă să râd şi să vorbesc şi să plâng, spălând
toţi acei ani de murdăria greşelii şi redându-i lui Lisette,
în complicitatea unei improbabile iubiri, onoarea
pierdută? Ce păcat… Acum dispăreţi în noapte şi, la
ceasul la care ştiu că n-am să vă mai revăd nicicând,
trebuie să renunţ la ideea de a mai cunoaşte vreodată
răspunsul sorţii…
Asta înseamnă a muri? Atât de jalnic e? Şi cât timp
încă?
O veşnicie, dacă tot nu ştiu.
Paloma, fetiţa mea.
Tu eşti cea spre care mă întorc. Tu, ultima.
Paloma, fetiţa mea.
Nu am avut copii, fiindcă n-a fost să fie. Am suferit din
cauza asta? Nu. Dar dacă aş fi avut o fiică, tu ai fi fost
aceea. Şi, din toate puterile mele, mă rog ca viaţa ta să fie
la înălţimea a ceea ce promiţi.
Şi-apoi, iluminarea.
O adevărată iluminare: văd frumosul tău chip grav şi
pur, ochelarii tăi cu rame roz şi acel fel al tău de a-ţi
frământa tivul jachetei, de a privi drept în ochi şi de a
mângâia motanul de parcă ar putea să vorbească.
Şi încep să plâng. Să plâng de bucurie înăuntrul meu.
Oare ce văd toţi aceşti gură-cască aplecaţi deasupra
trupului meu zdrobit? Nu ştiu.
Dar înăuntru, un soare.
Cum hotărâm cât valorează o viaţă? Ceea ce contează,
mi-a spus într-o zi Paloma, nu este că mori, este ce faci în
momentul morţii. Ce făceam eu în momentul morţii? mă
întreb, cu un răspuns deja pregătit în căldura inimii.
Ce făceam?
Îl întâlnisem pe celălalt şi eram gata să-l iubesc.
După cincizeci şi patru de ani de deşert afectiv şi
moral, abia emailat de tandreţea unui Lucien care nu era
decât propria mea umbra resemnată, după cincizeci şi
patru de ani de clandestinitate şi de triumfuri mute în
interiorul capitonat al unei minţi însingurate, după
cincizeci şi patru de ani de ură pentru o lume şi o castă
din care făcusem derivativele frivolelor mele frustrări,
după aceşti cincizeci şi patru de ani de nimic, de a nu
întâlni pe nimeni şi de a nu fi niciodată cu celălalt:
Manuela, mereu.
Dar şi Kakuro.
Şi Paloma, sufletul meu geamăn.
Cameliile mele.
Mi-ar plăcea să beau cu voi o ultimă ceaşcă de ceai.
Atunci, un cocker jovial, cu urechile şi limba atârnând,
traversează câmpul meu vizual. E stupid… dar iar îmi
vine să râd. Adio, Neptun. Eşti un nătărău de câine, dar se
pare că moartea ne face s-o cam luăm razna; poate că la
tine mă voi gândi, în cele din urmă. Şi dacă asta are vreun
sens, el îmi scapă cu totul.
Ah, nu. Ia te uită!
O ultimă imagine.
Ce curios… Nu mai văd chipuri…
Curând, vine vara. E ora şapte. La biserica din sat bat
clopotele. Îl revăd pe tatăl meu cu spatele încovoiat, cu
braţele încordate de efort, arând pământul de iunie.
Soarele asfinţeşte. Tatăl meu îşi îndreaptă spatele, îşi
şterge fruntea cu dosul mânecii, porneşte spre casă.
Sfârşitul trudei.
În curând va fi ora nouă.
Mor împăcată.

Ultima cugetare profundă

Ce poţi face
Confruntându-te cu niciodată
Decât să cauţi
Întotdeauna
În câteva note prinse din zbor?

Azi-dimineaţă a murit doamna Michel. A fost lovită de

o furgonetă de curăţătorie, în apropiere de rue du Bac.
Nu-mi vine să cred că voi scrie aceste cuvinte.
Kakuro e cel care mi-a dat de ştire. Se pare că Paul,
secretarul lui, se afla pe stradă în momentul acela. A
văzut accidentul de departe, dar când a ajuns era prea
târziu. Doamna Michel a vrut să-l ajute pe Gégène,
vagabondul care îşi făcea veacul la colţul cu rue du Bac şi
care era umflat ca un butoi. A fugit după el, însă n-a văzut
furgoneta. Am înţeles că şoferiţa a trebuit să fie dusă la
spital, era în plină criză de nervi.
Kakuro a venit să sune la noi pe la unsprezece. A cerut
să mă vadă, m-a prins de mână şi mi-a spus: „Nu-i chip să
te scutesc de această suferinţă, Paloma, aşa că am să-ţi
spun ce s-a întâmplat: Renée a avut un accident ceva mai
devreme, în jurul orei nouă. Un accident foarte grav. A
murit.” Plângea. Mi-a strâns mâna foarte tare.
„Dumnezeule, dar cine-i Renée?” a întrebat mama,
speriată. „Doamna Michel”, i-a răspuns Kakuro. „Oh!” a
făcut mama, uşurată. El şi-a luat privirea de la ea,
dezgustat. „Paloma, trebuie să mă ocup de o grămadă de
lucruri deloc vesele, dar o să ne vedem după aceea,
bine?” mi-a spus. Am dat din cap şi i-am strâns foarte tare
mâna. Am schimbat un mic salut în stil japonez, o
plecăciune rapidă. Ne înţelegem unul pe celălalt. Ne
doare atât de rău.
După ce a plecat, singurul lucru pe care mi-l doream
era s-o evit pe mama. Ea a deschis gura, dar am făcut un
semn cu mâna, cu palma ridicată spre ea, pentru a spune:
„Nici măcar să nu-ncerci.” A scos un mic icnet, însă nu s-a
apropiat, m-a lăsat să mă duc în camera mea. Acolo, m-
am făcut ghem pe pat. După vreo jumătate de oră, mama
a bătut uşor la uşă. Am zis: „Nu.” N-a insistat.
De atunci, au trecut zece ore. Multe lucruri s-au
petrecut şi în imobil. Le rezum: Olympe Saint-Nice a dat
fuga la gheretă când a aflat vestea (venise un lăcătuş să
deschidă), pentru a-l lua pe Léon, pe care l-a instalat la
ea. Cred că doamna Michel, că Renée… cred că ea ar fi
vrut asta. Gândul ăsta m-a uşurat. Doamna de Broglie a
preluat conducerea operaţiunilor, sub comandamentul
suprem al lui Kakuro. E bizar, dar capra asta bătrână
aproape că mi-a părut simpatică, l-a spus mamei, noua sa
prietenă: „Era aici de douăzeci şi şapte de ani. O să-i
simţim
lipsa.” A organizat numaidecât o colectă pentru flori şi s-a
însărcinat să ia legătura cu membrii familiei lui Renée.
Există aşa ceva? Nu ştiu, dar doamna de Broglie o să
caute.
Cel mai rău a fost cu doamna Lopes. Tot doamna de
Broglie a fost cea care i-a spus, când a venit la ora zece
pentru menaj. Se pare că a rămas pe loc două secunde,
fără să înţeleagă, cu mâna la gură. Şi pe urmă a căzut.
Când şi-a revenit, un sfert de oră mai târziu, a murmurat
doar: „Scuze, oh, scuze”, după care şi-a pus la loc fularul
şi s-a întors acasă.
O inimă frântă.
Şi eu? Eu ce simt? Trăncănesc despre evenimentele de
la numărul 7, rue de Grenelle, dar nu sunt prea curajoasă.
Mi-e frică să intru înăuntrul meu şi să văd ce se întâmplă.
Mi-e şi ruşine. Cred că aş vrea să mor şi să-i fac să sufere
pe Colombe, pe mama şi pe tata pentru că încă nu
suferisem cu adevărat. Sau mai degrabă: sufeream, dar
fără ca asta să doară şi, dintr-odată, toate micile mele
planuri se dovedeau a fi lux de adolescentă fără
probleme. Justificări de fetiţă bogată care vrea să facă pe
interesanta.
Dar de data asta şi pentru prima oară, m-a durut, m-a
durut rău. Un pumn în burtă, răsuflarea tăiată, inima zob,
stomacul complet strivit. O durere fizică insuportabilă…
M-am întrebat dacă o să-mi revin vreodată din durerea
asta. Mă durea de-mi venea să urlu. Dar n-am urlat. Ceea
ce simt acum, deşi durerea există în continuare, dar nu
mă mai împiedică să merg şi să vorbesc, e o senzaţie de
neputinţă şi de absurditate totale. Vasăzică aşa este?
Dintr-o dată, toate posibilităţile pier? O viaţă plină de
proiecte, de discuţii abia începute, de dorinţe nici măcar
împlinite se stinge într-o secundă şi nu mai e nimic, nu
mai e nimic de făcut, nu se mai poate veni înapoi?
Pentru prima oară în viaţa mea, am simţit sensul
cuvântului niciodată. Ei bine, e înfiorător. Pronunţăm
cuvântul ăsta de o sută de ori pe zi, dar nu ştim ce
spunem până ce nu ne confruntăm cu un adevărat
„niciodată”. Până la urmă, avem întotdeauna iluzia că
putem controla ceea ce se întâmplă; nimic nu ni se pare
definitiv. În zadar mă străduiam să-mi spun în aceste
ultime săptămâni că în curând aveam să mă sinucid,
credeam oare asta cu adevărat? Mă făcea această
hotărâre să simt cu adevărat sensul cuvântului
„niciodată”? Câtuşi de puţin. Ea mă făcea să simt puterea
mea de a decide. Şi cred că, cu câteva secunde înainte de
a-mi lua viaţa, ideea de a nu mai fi„niciodată” ar rămâne
încă o vorbă goală. Dar când cineva pe care-l iubeşti
moare… atunci pot să vă spun că simţi ce înseamnă asta
şi că doare foarte, foarte, foarte rău. E ca un foc de
artificii care se stinge deodată şi totul se cufundă în
beznă. Mă simt singură, bolnavă, mi-e rău şi fiecare
mişcare mă costă eforturi colosale.
Şi apoi s-a întâmplat ceva. Mai că nu-i de crezut, într-o
zi plină de atâta tristeţe. Pe la cinci am coborât cu Kakuro
la ghereta doamnei Michel (vreau să spun, a lui Renée),
fiindcă voia să ia nişte haine de-ale ei pentru a le duce la
morga spitalului. A sunat la noi şi a întrebat-o pe mama
dacă poate să vorbească cu mine. Dar eu ghicisem că era
el: ajunsesem deja la uşă. Bineînţeles, am vrut să-l
însoţesc.
Am luat amândoi ascensorul, fără a ne vorbi. Kakuro
părea foarte obosit, mai mult obosit decât trist; mi-am
spus: aşa se vede suferinţa pe chipurile înţelepte. Ea nu
se afişează, dă doar impresia unei foarte mari oboseli.
Oare şi eu par obosită?
Fapt este că am coborât la gheretă, cu Kakuro. Dar, în
timp ce traversam curtea, ne-am oprit brusc, amândoi în
acelaşi moment: cineva cânta la pian şi se auzea foarte
bine ce cânta acel cineva. Ceva de Satie, cred, în sfârşit, nu
sunt sigură (dar în orice caz era ceva clasic).
Nu am cu adevărat o cugetare profundă în această
privinţă. De altfel, cum să ai o cugetare profundă când un
suflet geamăn zace într-un frigider de spital? însă ştiu că
ne-am oprit brusc amândoi şi că am respirat
adânc,lăsând soarele să ne încălzească faţa şi ascultând
muzica aceea care venea de undeva de sus. „Cred că lui
Renée i-ar fi plăcut momentul acesta”, a zis Kakuro. Şi-am
mai și rămas acolo câteva minute, ascultând muzica.
Eram de acord cu el. Dar de ce?
Gândindu-mă astfel, în seara aceasta, cu inima şi
stomacul zdrobite, îmi spun că, în cele din urmă, poate că
asta e viaţa: multă disperare, dar şi câteva momente de
frumuseţe în care timpul nu mai este acelaşi. E ca şi cum
notele muzicale ar face un fel de paranteze în timp, o
suspensie, un altundeva chiar aici, un întotdeauna în
niciodată.
Da, asta e, un întotdeauna în niciodată.
Nu vă temeţi, doamnă Michel, Renée, n-am să mă
sinucid şi n-am să dau foc la nimic.
Căci, pentru dumneavoastră, voi urmări de acum
înainte tot ce înseamnă întotdeauna în niciodată.
Frumuseţea din această lume.
colecţie coodonată de Dana Ionescu
MURIEL BARBERY, romancieră franceză născută la Casablanca, Maroc, la 28 mai 1969. A studiat la
École Normale Supérieure de Fontenay-Saint-Cloud și a obținut diploma de studii
aprofundate în filosofie. A predat într-un liceu, apoi la IUFM din Saint-Lô. A scris primul
volum în 2000, O delicatesă, tradus în douăsprezece limbi. Eleganța ariciului, al doilea său
roman, constituie surpriza editorială a anului 2006: s-a vândut în peste un milion de
exemplare și a fost tradus rapid în lumea întreagă. Succesul la public a fost dublat și de o
primire entuziastă din partea criticii, care a răsplătit volumul cu numeroase premii: Prix
Georges Brassens în 2006 și Prix des Libraires, Prix des Bibliothèques pour Tous, Prix Rotary,
Prix de l’Armitière de Rouen și Prix Vivre Livre des lecteurs de Val d’Isère, toate în 2007.
Romanul i-a permis să figureze în topul celor mai bine vânduți autori ai anului 2007 la nivel
internațional, fiind adaptat pentru marele ecran de Mona Achache, cu Josiane Balasko și
Garance Le Guillermic în rolurile principale. Muriel Barbery mărturisește că poartă cu ea
mereu un exemplar din Război și pace, pe care nu încetează să-l recitească. Este fascinată de
Japonia, unde și trăiește în prezent, la Kyoto.
traducere din limba engleză
ADRIAN PĂTRUȘCĂ
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
BARBERY, MURIEL
O delicatesă / Muriel Barbery; trad.: Adrian Pătrușcă. - București: Nemira Publishing House, 2015
ISBN print: 978-606-579-974-5
ISBN epub: 978-606-758-230-7
ISBN mobi: 978-606-758-237-6

I. Pătrușcă, Adrian (trad.)

821.133.1-31=135.1

Muriel Barbery
UNE GOURMANDISE
Une gourmandise @ Éditions Gallimard, 2000

© Nemira, 2015
Coperta: Cristian FLORESCU
Ilustrația copertei: Agnes KESZEG
Redactor: Monica ANDRONESCU
Tehnoredactor: Magda BITAY
Lector: Oana IONAȘCU
Tehnoredactor ebooks: Mihai Eftimescu

Orice reproducere, totală sau parţială, a acestei lucrări, fără acordul scris al editorului, este strict interzisă și se pedepsește
conform Legii dreptului de autor.
 Cuprins

Despre autor
Savoarea
(Renée)
Proprietarul
(Laura)
Carnea
(Georges)
Peștele
(Jean)
Grădina de zarzavaturi
(Violette)
Hrana crudă
(Chabrot)
Oglinda
(Gégène)
Pâinea
(Lotte)
Ferma
(Venus)
Câinele
(Anna)
Pâinea prăjită
(Rick)
Whisky-ul
(Laure)
Înghețata
(Marquet)
Maioneza
(Paul)
Revelația
Note
Lui Stéphane, fără de care...
 Savoarea

STRADA GRENELLE, CAMERA

Mă așezam la masă ca un suveran. Noi eram regii, aștrii acelor câtorva ceasuri de festin care
urma să le decidă viitorul, să le traseze orizontul, tragic de apropiat sau delicios de îndepărtat
și luminos, al speranţelor lor de maeștri gastronomi. Îmi făceam intrarea în sală cum pășește
un consul în arenă pentru a fi aclamat și porunceam să înceapă ospăţul. Cine nu a cunoscut
niciodată mireasma ameţitoare a puterii nu-și poate imagina acea explozie de adrenalină care
se răspândește în tot corpul, descătușează armonia gesturilor, șterge orice oboseală, orice
realitate care nu se supune ordinelor plăcerii tale, acest extaz al forţei fără limite, când vremea
luptei a trecut și îţi rămâne doar să te desfeţi cu ce ai câștigat, să savurezi la nesfârșit beţia de a
stârni teama.

Așa eram noi și domneam ca niște seniori și stăpâni peste cele mai importante mese din
Franţa, ghiftuiţi de excelenţa felurilor de mâncare, de propria noastră măreţie și de dorinţa
neostoită, mereu la fel de aţâţătoare ca prima urmă descoperită de un ogar, de a fi noi cei care
stabilesc această excelenţă.

Sunt cel mai mare critic gastronomic din lume. Cu mine, această artă minoră s-a înălţat la
rangul celor mai prestigioase. Toată lumea îmi știe numele, de la Paris la Rio, de la Moscova la
Brazzaville, din Saigon la Melbourne și Acapulco. Am creat și am stricat reputaţii, am fost
mentorul lucid și nemilos al tuturor agapelor somptuoase, împrăștiind cu pana mea veninul
sau mierea în toate cele patru vânturi ale diverselor jurnale, emisiuni sau tribune unde eram
invitat să ţin discursuri despre ceea ce până atunci era rezervat cadrului restrâns al revistelor
de specialitate sau al cronicilor săptămânale. Pentru eternitate, am atârnat în vitrina mea cu
trofee de vânătoare unele dintre cele mai vestite bonete. Mie și numai mie mi se datorează mai
întâi mărirea și apoi decăderea Casei Partais, prăbușirea Casei Sangerre, strălucirea mereu mai
puternică a Casei Marquet. Pentru eternitate, da, pentru eternitate le-am făcut ceea ce sunt
acum.

Am avut eternitatea în coaja cuvintelor mele și mâine voi muri. Voi muri în patruzeci și opt de
ore – dacă nu cumva mor în fiecare zi, de șaizeci și opt de ani încoace, și abia astăzi îmi dau
seama. Oricum, verdictul doctorului, amicul Chabrot, a picat ieri ca din cer: „Bătrâne, îţi mai
rămân patruzeci și opt de ore“. Ce ironie! După decenii de crăpelniţă, de valuri de vin, de
alcool de toate felurile, după o viaţă înecată în unt, frișcă, sos, prăjelniţă, de excese la orice oră,
pregătite cu rafinament, migălos alintate, cei mai fideli locotenenţi ai mei, meșterul Ficat și
acolitul său Stomac, se simt de minune, iar inima mă lasă. Mor din cauza unei insuficienţe
cardiace. Și ce amărăciune! Le-am reproșat altora că nu pun inimă în bucătăria, în arta lor, și
nu m-am gândit niciodată că poate eu sunt cel căruia ea îi lipsește; inima aceasta, care acum
mă trădează așa de brutal și dispreţuitor, într-atât s-a ascuţit de repede lama ghilotinei...

Voi muri, dar asta nu are importanţă. De ieri, după Chabrot, un singur lucru contează. Voi
muri și nu reușesc să îmi amintesc o savoare care mă obsedează. Știu că gustul acesta este
adevărul primordial și ultim al întregii mele vieţi, că are cheia unei inimi pe care am făcut-o de
atunci să tacă. Știu că este un deliciu din copilărie sau adolescenţă, un preparat original și
minunat, dinainte de apariţia oricărei vocaţii critice, dinainte de orice dorinţă sau pretenţie de
a vorbi despre plăcerea mea de a mânca. O savoare uitată, ascunsă într-o firidă tainică din
mine și care se dezvăluie la apusul vieţii mele drept singurul adevăr rostit sau înfăptuit. Caut
și nu găsesc.
 (Renée)

STRADA GRENELLE, GHERETA PORTARILOR

Și mai ce?

Nu le ajunge că în fiecare zi lăsată de la Dumnezeu șterg noroiul prelins de pe ghetele lor de

bogătani, că aspir praful ridicat de fâţâiala lor de bogătani, că ascult discuţiile și frământările
lor de bogătani, că dau de mâncare la căţeii și la mâţele lor, că le ud florile, că le șterg plozii la
nas, că le primesc gratificaţia de Anul Nou, și atunci e singurul moment când nu mai fac pe
bogătanii, că le miros parfumurile, că le deschid ușa cunoscuţilor lor, că le împart
corespondenţa doldora de extrase ale conturilor lor de bogătani, de rente de bogătani și de
datorii de bogătani, că mă chinui să le răspund la zâmbete, că, în fine, locuiesc în casa lor de
bogătani, eu, portăreasa, neica nimeni, chestia din spatele geamului de la intrare, pe care o
saluţi din fugă ca să ai cugetul împăcat, pentru că e deranjant să vezi fiinţa asta bătrână,
tupilată în celula ei întunecoasă, fără lustră de cristal, fără pantofi de lac, fără mantou din păr
de cămilă, asta deranjează, dar în același timp este liniștitor, ca o întruchipare a diferenţei
sociale care justifică superioritatea clasei lor, ca un fundal gri care le pune în valoare
generozitatea și le măgulește eleganţa – nu, nu le ajunge, pentru că mai mult decât toate astea,
mai mult decât a duce zi după zi, ceas după ceas, minut după minut, dar, mai ales, an după
an, existenţa asta jalnică de întemniţată, ar mai trebui să le și înţeleg acum și necazurile de
bogătani?

Dacă vor să afle ce mai face Dooomnu’, n-au decât să-i sune la ușă.
 Proprietarul

STRADA GRENELLE, CAMERA

De când mă știu, mi-a plăcut să mănânc. Nu aș putea să spun cu precizie care au fost primele
mele extaze gastronomice, dar identitatea primei mele bucătărese preferate, bunica mea, nu
îngăduie prea multe dubii asupra subiectului. În meniul sărbătorilor erau carne cu sos, cartofi
cu sos și sos din belșug. Prin urmare, toată viaţa n-am știut dacă după copilărie tânjeam sau
nu după tocăniţele ei, dar niciodată nu am degustat cu atâta lăcomie – oximoron la care sunt
specialist – ca la mesele bunicii cartofii îmbibaţi cu sos, ca niște mici bureţi delicioși. Aceasta să
fie senzaţia uitată care îmi dă târcoale prin piept? Ar fi de ajuns să-i cer lui Anne să lase la
marinat câţiva tuberculi în sosul unui coq au vin 1 burghez? Vai, știu bine că nu. Știu prea bine
că gustul după care tânjesc a scăpat mereu vervei mele, memoriei mele, gândirii mele. Pot-au-
feu 2 mirifice și poulets chasseur 3 să leșini de plăcere, coqs au vin ameţitoare, ciulamale
aiuritoare, voi sunteţi tovarășii copilăriei mele carnivore și înecate în sosuri. Vă ador cratiţe cu
efluvii de vânat, dar nu pe voi vă caut acum.

Mai târziu, în ciuda acestor iubiri vechi și niciodată trădate, gusturile mele s-au îndreptat spre
alte ţinuturi culinare, iar dragostei mele pentru tocăniţe i s-a adăugat, cu deliciul suplimentar
pe care îl dă certitudinea propriului eclectism, chemarea imperioasă a gusturilor dezgolite.
Fineţea mângâierii primului sushi 4 asupra cerului gurii nu mai are acum secrete pentru mine
și binecuvântez ziua în care mi s-a dezvăluit pe limbă catifelarea ameţitoare și aproape erotică
a stridiei care urmează unei bucăţi de pâine cu unt sărat. Le-am decorticat cu atâta fineţe și
atât de remarcabil delicateţea vrăjită, încât descoperirea dumicatului divin a devenit pentru
toţi un act religios. Între aceste două extreme, între bogăţia caldă a cărnii înăbușite și
simplitatea de cristal a cochiliei, am parcurs tot spectrul artei culinare, ca un estet enciclopedic,
mereu cu un fel înaintea tuturor – dar totdeauna în urmă cu inima.

Îi aud pe Paul și pe Anna vorbind în șoaptă pe coridor. Deschid ochii pe jumătate. Privirea îmi
întâlnește, ca de obicei, arcuirea perfectă a unei sculpturi de Fanjol, cadou de la Anna când am
împlinit șaizeci de ani, mi se pare că a trecut o veșnicie. Paul intră ușurel în cameră. Dintre toţi
nepoţii și nepoatele mele, el e singurul pe care îl iubesc și îl respect, singurul căruia îi accept
prezenţa în ultimele ore de viaţă și căruia, la fel ca și soţiei mele, i-am mărturisit, cât mai pot
să vorbesc, zbuciumul meu.

„Un fel de mâncare? Un desert?“ a întrebat Anna suspinând.

Nu suport să o văd așa. Îmi iubesc soţia, așa cum am iubit întotdeauna obiectele frumoase din
viaţa mea. Asta este. Ca un proprietar am trăit, ca un proprietar voi muri, fără dispoziţii
sufletești și fără gust pentru sentimentalisme, fără nicio remușcare de a fi agonisit bunurile
astfel, de a fi cucerit sufletele și fiinţele așa cum dobândești un tablou de preţ. Operele de artă
au suflet. Poate pentru că știu că nu pot fi reduse la o simplă viaţă minerală, la elementele fără
viaţă care le alcătuiesc, nu am încercat niciodată vreo cât de mică rușine să o consider pe Anna
cea mai frumoasă dintre toate, ea, care vreme de patruzeci de ani a înveselit cu frumuseţea ei
cizelată și cu tandreţea ei demnă camerele regatului meu.

Nu-mi place s-o văd plângând. În pragul morţii simt că așteaptă ceva, că suferă de iminenţa
sfârșitului care se profilează la orizontul ceasurilor următoare și că se teme să nu dispar în
același neant de comunicare ca acela pe care îl întreţinem de la căsătoria noastră – același, dar
definitiv, fără recurs, fără speranţa, fără alibiul că mâine va fi poate o altfel de zi. Știu că asta
gândește sau asta simte, dar nu am soluţie. Nu avem nimic să ne spunem, ea și cu mine, și va
trebui să accepte ceea ce eu am vrut. Mi-aș dori doar ca ea să înţeleagă, pentru a-și ușura ei
suferinţele și mie, mai ales, disconfortul.

Nimic nu mai are importanţă acum. În afara acelei savori după care bâjbâi prin infernul
memoriei mele și care, furioasă din cauza unei trădări de care nici măcar nu-mi amintesc, îmi
rezistă și se derobează cu încăpăţânare.
 (Laura)

STRADA GRENELLE, SCARA

Îmi amintesc de vacanţele din Grecia, pe când eram copii, în Tinos, această insulă oribilă,
pârjolită și descărnată, pe care am detestat-o de la prima privire, de la primul pas făcut pe
pământul ei, odată ce am părăsit puntea bărcii, odată ce am lăsat în urmă vânturile adriatice...

Un motan mare, gri cu alb, sărise pe terasă și de acolo pe micul zid care depărţea locul nostru
de vilegiatură de casa nevăzută a vecinului. Un motan uriaș: pentru standardele locului, era
impresionant. Împrejurimile erau pline de dobitoace flămânde, cu capetele clătinându-se
jalnic, a căror înfăţișare îmi rupea inima. Acesta, totuși, părea să fi înţeles foarte repede legea
supravieţuirii: trecuse proba terasei, îndrăznise până la ușa sufrageriei, se încumetase
înăuntru și, fără rușine, s-a năpustit cu un aer justiţiar asupra puiului fript care trona pe masă.
L-am găsit înfulecând din merindele noastre, prea puţin speriat, poate doar cât să ne
îmbuneze, până ce a smuls o aripă cu o mușcătură scurtă de expert și a șters-o pe fereastră, cu
prada în gură, scoţând și un mieunat, spre încântarea noastră, a copiilor.

Normal, el nu era acolo. Va reveni de la Atena peste câteva zile, îi vom povesti pozna – mămica
i-o va povesti, oarbă la mutra lui dispreţuitoare, la răceala lui –, nu-i va da niciun pic de
atenţie, deja pe picior de plecare spre un alt ospăţ, departe, la antipozi: fără noi. Mă va privi
totuși cu un licăr de dezamăgire în adâncul ochilor, dacă nu cumva repulsie, sau poate
cruzime – toate trei laolaltă, cu siguranţă –, și-mi va zice „Iată cum se supravieţuiește, motanul
ăsta este o lecţie vie“ și cuvintele lui vor suna funebru ca un clopot, cuvinte menite să
rănească, s-o chinuie pe fetiţa speriată, atât de slabă, de umilă: lipsită de importanţă.

Era un om brutal. Brutal în gesturi, în felul său dominator de a apuca obiectele, în râsul lui
satisfăcut, în privirea lui de animal de pradă; niciodată nu l-am văzut să se destindă; totul era
pretext pentru tensiune. De la micul dejun, în rarele zile când ne făcea pomană cu prezenţa lui,
începea martiriul; într-o atmosferă de psihodramă, cu izbucniri vocale sacadate, se dezbătea
supravieţuirea Imperiului: ce vom mânca la prânz? Drumurile la piaţă se succedau într-o
isterie. Mama lăsa capul în jos, ca de obicei. Și apoi el pleca din nou, spre alte restaurante, spre
alte femei, spre alte vacanţe, unde noi nu eram, unde nu figuram, sunt sigură, nici măcar ca
amintiri; doar în momentul plecării, poate, să fi fost ca niște muște, niște gâze indezirabile pe
care le gonești cu dosul palmei, pentru a nu te mai gândi la ele: noi eram coleopterele lui.

Într-o seară, când se întuneca, el pășea în faţa noastră, cu mâinile în buzunare, printre
dughenele cu suvernire de pe singura stradă comercială din Tinos, cu un mers autoritar, fără
să arunce o privire în jur. De s-ar fi scufundat pământul sub tălpile noastre, tot ar fi rămas
indiferent. Pășea repede și piciorușele noastre de copii căutau cu disperare să acopere
prăpastia care să căsca între noi. Nu știam atunci că aceasta avea să fie ultima vacanţă pe care
o petrecea cu noi. Vara următoare am primit cu o ușurare și cu o bucurie nebună vestea că nu
ne va mai însoţi. Dar a trebuit să ne resemnăm curând cu o altă pacoste: mama bântuind ca o
stafie prin locurile vacanţelor noastre, iar asta ni s-a părut și mai chinuitor, pentru că prin
absenţa lui reușea să ne facă și mai rău. Dar în ziua aceea era prezent și suia coasta cu o viteză
descurajantă – eu mă oprisem lângă un birt luminat cu neon, cu mâinile în șold, sâcâită de un
junghi la splină și abia mai puteam să-mi trag sufletul, când l-am văzut cu groază coborând,
urmat de Jean, livid, care mă fixa cu ochii lui mari, plini de lacrimi; mi s-a tăiat respiraţia. A
trecut prin faţa mea fără să mă privească, a intrat în locantă, l-a salutat pe birtaș și, în timp ce
noi, zăpăciţi, ne bâţâiam de pe un picior pe altul în faţa ușii, el a arătat ceva în spatele
tejghelei, a ridicat o mână cu degetele desfăcute larg pentru a arăta „trei!“, ne-a făcut un semn
scurt să intrăm și s-a așezat la o masă, în fundul bufetului.

Erau loukoumades, niște gogoșele perfect rotunde, care se aruncă în uleiul clocotind doar atât
cât trebuie ca epiderma lor să devină crocantă, în vreme ce interiorul rămâne fraged și pufos,
și care apoi se înmoaie în miere și se servesc fierbinţi, pe o farfurie mică, cu o furculiţă și un
pahar mare cu apă alături. Ca și el, decojesc senzaţiile una câte una, ca și el, le învălui cu
adjective, le domolesc, le întind pe distanţa unei fraze, a unei incantaţii lexicale și nu păstrez
din hrana trecută decât vorbe de prestidigitator, care îl fac pe cititor să creadă că a mâncat
asemenea nouă... Sunt într-adevăr fata lui tata...

El a gustat o gogoașă, s-a strâmbat, a împins farfuria și ne-a observat. Fără să-l privesc,
simţeam că în dreapta mea Jean înghiţea cu noduri; cât despre mine, mă codeam să mai iau
încă o îmbucătură și, înlemnită, îl priveam ca proasta cum ne fixează cu privirea.

– Îţi place? m-a întrebat cu vocea lui aspră.

Panică și dezorientare. Lângă mine, Jean gâfâia ușurel. Mi-am adunat toate puterile.

– Da, am spus cu un mormăit slab.

– De ce? a insistat el, cu o răceală sporită, dar vedeam cum, în străfundurile ochilor lui, care
mă examinau pentru prima oară după ani buni, era un licăr nou, nemaicunoscut, ca un
sâmbure de așteptare, de speranţă, de neconceput, neliniștitor și paralizant, pentru că mă
obișnuisem de mult ca el să nu mai aștepte nimic de la mine.

– Pentru că e bun? am riscat eu, gârbovindu-mi umerii.

Pierdusem. De câte ori n-am retrăit de atunci în minte acest episod sfâșietor, acest moment
când ceva s-ar fi putut schimba, când uscăciunea copilăriei mele fără tată ar fi putut să se
transforme într-o dragoste nouă, intensă... Cu încetinitorul, parcă, pe pânza dureroasă a
dorinţelor mele dezamăgite, secundele se târăsc: întrebarea, răspunsul, așteptarea și apoi
prăbușirea. Licărul din ochi i se stinge la fel de repede cum se aprinsese. Dezgustat, se
întoarce, plătește, iar eu sunt expediată la loc în temniţa indiferenţei lui.

Dar ce caut eu aici, pe scară, cu inima bătând, depănând iar aceste orori de mult depășite – în
fine, care ar fi trebuit să fie depășite, orori care ar fi trebuit să capituleze, după atâţia amar de
ani de suferinţă –, ce caut eu aici pe divan, înverșunându-mă să mă ţin de promisiunea pe care
singură mi-am făcut-o și să cuceresc în fiecare zi câte ceva din dreptul de a nu mai fi ură, de a
nu mai fi teroare, ci doar eu însămi. Laura. Fata lui... Nu. Nu voi urca. M-am împăcat cu
gândul că eu n-am avut tată.
 Carnea

STRADA GRENELLE, CAMERA

Coboram din barcă, osteniţi, în îmbulzeala, în hărmălaia și în praful de pe ţărm. După două
zile istovitoare de traversare, Spania nu mai era decât o fantomă care bântuia la hotarele
memoriei noastre. Îngălaţi, epuizaţi de kilometrii străbătuţi pe drumuri aventuroase,
nemulţumiţi de popasurile pe fugă și de mesele frugale, topiţi de căldură în mașina încărcată,
care, încet, avansa totuși în sfârșit pe chei, mai trăiam o vreme în universul călătoriei, dar
presimţeam deja bucuria sosirii.

Tanger. Probabil cel mai semeţ oraș din lume. Mândru de portul său, de statutul său de oraș-
cheie, oraș de îmbarcare și de debarcare, la jumătatea drumului între Madrid și Casablanca și
mândru că nu este la fel ca Algeciras, de pe partea cealaltă a strâmtorii 5 , doar un oraș
portuar. Vârtos, afirmându-și de la intrare identitatea puternică și închisă în sine, în ciuda
cheiurilor căscate spre alte zări, animat de o viaţă suficientă sieși, enclavă la răscruce de
drumuri, Tanger ne înghiţea cu putere din prima clipă. Călătoria noastră se sfârșea. Și, chiar
dacă destinaţia noastră era Rabat, orașul natal al familiei mamei, unde, după mutarea noastră
în Franţa, petreceam toate verile, la Tanger simţeam deja că am ajuns. Parcam mașina în faţa
hotelului Bristol, modest, dar curat, pe o stradă în pantă care ducea spre medina, cartierul
vechi. Urma un duș și porneam pe jos spre teatrul deliciilor promise.

Intrarea în cartierul vechi. Așezate în cerc, sub arcadele pieţei, câteva zahanale care serveau
carne la frigare îi întâmpinau pe trecători. Intram în „a noastră“, urcam la etaj, unde o singură
masă uriașă se înstăpânea peste camera îngustă, cu pereţi zugrăviţi în albastru, care dădeau
spre centrul pieţei, și ne așezam cu stomacul strâns și aţâţat în așteptarea meniului, mereu
același, imuabil, care năzuia să ne câștige bunăvoinţa. Un ventilator bătrân, dar conștiincios,
mai mult dădea farmec încăperii decât făcea răcoare. Ospătarul grăbit punea pe tăblia puţin
lipicioasă a mesei pahare și o carafă cu apă de la gheaţă. Mama comanda într-o arabă perfectă.
Nu treceau nici cinci minute și mâncarea era pe masă.

Poate că nu voi găsi ceea ce caut. Dar măcar am avut prilejul să-mi amintesc asta: carnea
friptă, salata mechouia 6 , ceaiul de mentă și cornuleţele de gazelă 7 . Eram Ali Baba. Și aici era
peștera cu comori, acest ritm desăvârșit, această armonie fastuoasă între feluri, delicioase
fiecare în parte, dar a căror succesiune strictă și ritualică atingea sublimul. Buletele de carne
tocată, fripte până își dobândeau consistenţa, dar care totuși nu păstrau de pe urma trecerii lor
prin foc niciun semn de uscăciune, îmi umpleau gura de carnasier înnăscut cu o undă caldă,
condimentată, suculentă și uniformă de plăcere a masticaţiei. Ardeii grași dulci, onctuoși și
fragezi, îmi înduioșau papilele seduse de severitatea virilă a cărnii și le pregăteau din nou
pentru acest asalt puternic. Erau de toate din belșug. Uneori beam cu înghiţituri mici apa
gazoasă pe care o găsim și în Spania, dar care nu are echivalent în Franţa: o apă acidulată,
obraznică și înviorătoare, dar fără a fi fadă ori exagerat de înţepătoare. Când, în fine, sătui și
puţin obosiţi, împingeam farfuriile din faţa noastră și căutam la banchetă un spătar inexistent
să ne rezemăm, ospătarul venea cu ceaiul, îl turna potrivit ritualului și așeza pe masă, grabnic,
o farfurie cu cornuleţe de gazelă. Nimănui nu-i mai era foame, dar exact așa trebuie să fie la
momentul patiseriilor: nu le poţi aprecia în toată subtilitatea lor decât atunci când nu mănânci
ca să-ţi potolești foamea și când orgia dulce nu e acoperită de o necesitate primară, ci îţi
tapetează cerul gurii cu toată iubirea de pe lume.

Dacă această căutare a mea va trebui să mă conducă astăzi undeva, fără îndoială nu va fi
departe de un contrast: o opoziţie uluitoare, chintesenţă a civilizaţiei, între asprimea cărnii
simple și robuste și fineţea complice a unei lăcomii gratuite. Întreaga istorie a omenirii, a
tribului de prădători sensibili ce suntem, este rezumată în ospeţele din Tanger și îi explică, în
schimb, extraordinara forţă de a triumfa.

Nu mă voi mai întoarce niciodată în acest frumos oraș maritim, acolo unde ajungi în port,
refugiul atât de mult râvnit în angoasele furtunii – niciodată. Dar ce contează? Sunt pe drumul
ispășirii. Pe scurtăturile pe care se vădește natura condiţiei noastre umane, departe de faima
festinurilor luxoase ale carierei mele de critic, pe aici trebuie să caut instrumentul mântuirii
mele.
 (Georges)

STRADA PROVENCE

Prima oară a fost la Marquet. Trebuia să fi văzut asta, trebuia să fi văzut măcar o dată în viaţa
sa acest animal de pradă punând stăpânire pe salon, acea maiestate leonină, acel clătinat de
cap regal pentru a-l saluta pe șeful de sală, ca un obișnuit al locului, ca un oaspete de vază, ca
un proprietar. Rămâne în picioare, aproape în mijlocul sălii, conversează cu Marquet, care
tocmai a ieșit din bucătărie, din bârlogul ei, îi pune mâna pe umăr în vreme ce se îndreaptă
spre masa lui. În jurul lor e lume, vorbesc tare, toţi sunt magnifici în aroganţa lor combinată cu
eleganţă, dar se simte în aer că îl pândesc pe ascuns, că strălucesc în umbra lui, că atârnă de
vocea lui. Este Stăpânul și, înconjurat de aștrii de la curtea sa, el dă dispoziţii în timp ce ei
tăifăsuiesc.

A trebuit ca șeful de sală să-i șoptească la ureche: „Se află aici unul dintre tinerii
dumneavoastră confraţi, Domnule“. S-a întors spre mine, m-a scrutat o clipă, timp în care m-
am simţit radiografiat până în cele mai intime mediocrităţi, s-a întors din nou spre convivii săi.
Aproape imediat am fost invitat la masa lor.

Era un master class, una din acele zile când, îmbrăcând haina de ghid spiritual, invita la masă
toată floarea cea rafinată a tinerei critici gastronomice europene, și, cu aerul unui pontif
reconvertit la predică, de la înălţimea catedrei sale îi învăţa meserie pe cei câţiva adepţi căzuţi
în admiraţie. Papa tronând în mijlocul cardinalilor săi: avea ceva de liturghie fastuoasă acest
conciliu gastronomic peste care oficia autoritar în faţa unei elite reculese. Regula era simplă. Se
mânca, se comenta după bunul plac, el asculta, venea sentinţa. Eram paralizat. Ca tânărul
ambiţios prezentat întâia oară în faţa Șefului, ca provincialul la prima lui serată pariziană, ca
admiratorul tremurând de emoţie, care se întâlnește cu Diva, ca măruntul croitor care
surprinde privirea Prinţesei, ca junele autor care pătrunde prima oară în templul editurii, ca și
ei, eram încremenit. Era Hristos și, la acea Cină, eu eram Iuda, convins nu că vreau să-l trădez,
ci că sunt un impostor, rătăcit în Olimp, invitat din greșeală și a cărui platitudine meschină
avea să iasă la lumină dintr-un moment în altul. Am tăcut, deci, pe toată durata ospăţului, iar
el nu mi-a cerut părerea, păstrându-și biciul sau mângâierea verdictelor pentru turma
obișnuiţilor. La desert, totuși, m-a interpelat tăcut. Toţi glosau fără succes pe marginea unei
cupe cu sorbet 8 de portocale.

Fără succes: toate criteriile sunt subiective. Ceea ce pentru bunul-simţ comun pare minunat și
magistral se sfarmă jalnic la poalele falezei geniului. Conversaţia lor era aiuritoare; arta de a
vorbi o substituia pe cea de a degusta. Cu toţii promiteau, prin măiestria și precizia
comentariilor, prin virtuozitatea tiradelor bine stăpânite, care străpungeau sorbetul cu
scăpărări de sintaxă, cu fulguraţii poetice, de a deveni într-o zi maeștri ai verbului culinar, pe
care aura bătrânului nu îi eclipsa decât temporar. Dar sfera portocalie și neregulată, cu
flancurile aproape zgrunţuroase, continua totuși să se topească în farfurie, antrenând în
această avalanșă silenţioasă ceva din dezaprobarea lui. Nimic nu îi era pe plac.

Iritat, în pragul unei crize de nervi, aproape dispreţuindu-se pentru că s-a lăsat prins în
capcana unei asemenea companii jenante... ochi lui tenebroși mă fixează, mă invită... îmi dreg
vocea, îngrozit și roșu de rușine, căci acest sorbet îmi inspiră multe lucruri, dar cu siguranţă
nu din acelea care pot fi spuse aici, în acest concert și printre aceste formulări de înaltă ţinută,
în mijlocul acestui public de strategi gurmanzi, în faţa acestui geniu în viaţă, cu pană
nemuritoare și cu pupilele arzând ca jarul. Îmi dreg deci vocea din nou, îmi trec limba peste
buzele uscate și îndrăznesc.

„Îmi aduce aminte de sorbet-urile pe care le făcea bunica...“

Pe faţa îngâmfată a tânărului din faţa mea mijește un zâmbet zeflemitor, obrajii i se umflă
ușor, prefigurând explozia unui hohot homeric, funeralii de lux: bună ziua, la revedere,
domnule, aţi venit, să nu mai călcaţi pe aici, bună seara!

Dar el îmi surâde cu o căldură uimitoare, cu un zâmbet larg și neprefăcut, surâs de lup, dar
unul de la lup la lup, în complicitatea haitei, amical, destins, ceva de genul: salut, bătrâne, ce
bine că ne-am întâlnit. Și îmi spune: „Povestește-mi despre bunica dumitale.“

Este o invitaţie, dar și o ameninţare voalată. Peste această solicitare, aparent binevoitoare, simt
apăsarea obligaţiei de a mă executa și primejdia ca după o atât de frumoasă introducere să îl
dezamăgesc. Răspunsul meu l-a surprins plăcut, prin contrast cu demonstraţiile de iscusinţă
ale acestor soliști virtuozi, îl găsește pe gustul său. Deocamdată.

„Bucătăria bunicii...“ spun și îmi caut cu disperare cuvintele, în încercarea de a găsi formula
decisivă care să legitimeze atât răspunsul, cât și arta mea, talentul meu.

Dar, în mod neașteptat, el îmi sare în ajutor.

– Îţi vine să crezi (și îmi surâde aproape afectuos) că și eu aveam o bunică a cărei bucătărie era
pentru mine un locaș magic. Cred că întreaga mea carieră își are originea în efluviile și
aromele care se răspândeau de acolo și care, copil fiind, mă înnebuneau de poftă. Mă
înnebuneau pur și simplu. Este greu să înţelegi ce este pofta, adevărata poftă, atunci când te
subjugă, când îţi pune stăpânire pe tot sufletul, te învăluie ameţitoare, în așa fel încât te
transformă într-un nebun, un posedat în stare de orice pentru o firimitură cât de mică, pentru
un strop din ce se prepară acolo, sub nările tale subjugate de miresmele diavolului! Iar ea
deborda de energie, de o bună-dispoziţie copleșitoare, de o forţă de viaţă uluitoare, care
lumina bucătăria cu o vitalitate copleșitoare și aveam sentimentul că mă aflu în mijlocul unei
materii în ebuliţie, iradia și mă năpădea cu valurile sale calde și aromate!

– Aveam mai curând impresia că pătrund într-un templu, rostesc ușurat, primind confirmarea
intuiţiei mele și curaj pentru argumentaţie (un oftat greu se eliberează în sinea mea). Bunica
mea nu era nici pe departe atât de veselă și de radioasă. Întruchipa mai degrabă demnitatea
austeră și supusă, protestantă până în vârful unghiilor, nu gătea decât cu calm și migală, fără
patimă sau exaltare, în supiere și platouri din porţelan alb, care erau aduse la o masă cu
convivi tăcuţi, mâncând fără grabă sau emoţie vizibilă feluri care ar fi trebuit să te facă să
explodezi de veselie și de plăcere.

– Este ciudat, îmi spune el, întotdeauna am crezut că buna-dispoziţie și senzualitatea

meridională sunt cauzele reușitei și magiei acestei bucătării în care identificam blândeţea și
savoarea. Mă gândeam chiar, uneori, că tocmai ignoranţa ei, puţina educaţie și cultură o
făceau o bucătăreasă desăvârșită, rezervând cărnii toată energia care nu alimenta spiritul.

– Nu, zic eu după un scurt moment de gândire, arta lor nu era dată nici de caracterul lor, nici
de forţa lor de viaţă, cum nu era dată nici de simplitatea spirituală, de dragostea pentru
munca bine făcută sau de austeritatea lor. Cred că ele erau cumva conștiente, fără măcar să-și
spună asta, că îndeplinesc o îndatorire nobilă, în care se puteau remarca și care nu era decât în
aparenţă inferioară, materială sau vulgar utilitară. Ele știau bine, dincolo de toate umilinţele
îndurate, nu în nume propriu, ci din cauza condiţiei lor de femei, că atunci când bărbaţii se
întorceau acasă și se așezau la masă putea începe domnia lor. Și nu era vorba de a pune mâna
pe „economia internă“, unde, suverane la rândul lor, ele s-ar fi putut răzbuna pentru puterea
pe care bărbaţii o aveau la „exterior“. Cu mult mai mult decât atât, ele știau că înfăptuiesc
lucruri mari, care mergeau direct la inima și trupul bărbaţilor și le confereau în ochii acestora
mai multă preţuire decât puneau ele însele pe intrigile pentru putere, pe bani sau pe
argumentele forţei sociale. Ele își ţineau bărbaţii legaţi nu prin cordoanele administraţiei
casnice, prin copii, respectabilitate sau chiar așternut, ci prin papile și asta, cu tot atâta
siguranţă ca și cum i-ar fi ţinut într-o cușcă unde singuri s-au băgat.

Mă ascultă cu foarte multă atenţie și învăţ să descopăr în el acea calitate, rară la bărbaţii
puternici, cu ajutorul căreia, când se încheie parada, conversaţia unde fiecare nu face altceva
decât să-și marcheze teritoriul și să-și expună semnele puterii, și începe adevăratul dialog. În
jurul nostru, în schimb, este dezastrul. Junele prezumţios, atât de grăbit adineaori să mă
spintece cu zeflemeaua lui, are faţa pământie și privirea buimacă. Ceilalţi tac mâlc, pe buza
prăpastiei dezolării. Continui.
– Ce senzaţii încercau acești bărbaţi plini de sine, acești capi de familie, deprinși încă din zorii
societăţii patriarhale să fie stăpâni, atunci când duceau la gură prima îmbucătură a felurilor
simple și extraordinare pe care femeile lor le pregătiseră în laboratoare? Ce trăiește un bărbat,
a cărui limbă, până atunci săturată de condimente, de sos, de carne, de smântână, de sare, se
răcorește brusc în atingere cu o lungă avalanșă de gheaţă și fructe, doar puţin grosieră, doar
puţin zgrunţuroasă, doar cât să facă efemerul mai puţin efemer, întârziat de lichefierea mai
lentă a micilor sloiuri fructate care se dislocă domol?... Acelor bărbaţi li se deschidea
paradisul, pur și simplu, și chiar dacă nu o puteau mărturisi, știau bine că ei înșiși nu puteau
să le ofere același lucru femeilor; cu tot imperiul, cu toată aroganţa lor, bărbaţii nu le puteau
face să leșine de plăcere, așa cum ele izbuteau să aducă și să topească raiul în gura lor!

Mă întrerupe cu blândeţe.

– E foarte interesant, zice, te urmăresc cu atenţie. Dar astfel explici talentul prin nedreptate,
harul bunicilor noastre prin condiţia lor de asuprite, câtă vreme au fost mari bucătari care nu
sufereau nici de pe urma unei inferiorităţi de castă, nici de pe urma unei existenţe lipsite de
faimă sau de putere. Cum împaci asta cu teoria dumitale?

– Niciun bucătar nu gătește și n-a gătit niciodată ca bunicile noastre. Toţi factorii pe care noi îi
evocăm aici (și accentuez ușor „noi“ pentru a da de înţeles că în acel moment eu oficiez) au
creat această bucătărie atât de specifică, aceea a femeilor casnice, sub acoperișul spaţiului lor
privat: o bucătărie căreia uneori îi lipsește rafinamentul, care are întotdeauna acel specific
„familial“, adică consistent și hrănitor, făcut pentru a „umple maţul“, dar care este în fond și
mai ales de o senzualitate fierbinte, prin care înţelegem că atunci când vorbim despre „carne“
nu este o întâmplare că asta ne evocă deopotrivă plăcerile gurii și ale dragostei. Bucătăria era
momeala lor, farmecele lor, seducţia lor, toate astea o inspirau și o făceau fără egal.

Îmi surâde din nou. Apoi, în faţa epigonilor descumpăniţi, distruși, care nu înţeleg, nu pot
înţelege că, după ce s-au jucat de-a echilibriștii gastronomiei, după ce au înălţat temple în
cinstea zeiţei Crăpelniţa, îi lasă cu buzele umflate un prăpădit de maidanez, care aduce un os
vechi în bot, ros de tot și îngălbenit; deci, în faţa acestei asistente pleoștite, îmi zice: „Pentru a
ne continua liniștiţi discuţia pasionantă, îmi faci plăcerea să iei masa cu mine mâine, la
Lessière?“

Am sunat-o adineaori pe Anna și am înţeles că nu voi merge. Nu voi mai merge. Niciodată.
Așa se sfârșește o epopee, aceea a uceniciei mele, care, ca în romane, a mers de la încântări la
ambiţii, de la ambiţii la deziluzii și de la deziluzii la cinism. Tânărul care eram, puţin timid și
foarte sincer, a devenit un critic influent, temut, ascultat, produsul celei mai bune școli, ajuns
în cea mai bună dintre lumi, dar care, de la o zi la alta, prematur, se simte din ce în ce mai
bătrân, din ce în ce mai obosit, din ce în ce mai inutil: un ramolit palavragiu și plin de venin,
dondănind la nesfârșit vechile formule de succes care se tocesc inexorabil și care anunţă o
senectute de dobitoc lucid și jalnic. Oare asta simte și el acum? Oare asta se infiltra ca un
filigran pe pleoapele lui puţin umbrite de o picătură de tristeţe, de un strop de nostalgie?
Merg și eu, cumva, pe urmele sale, trăiesc aceleași regrete, aceleași rătăciri? Sau mă aflu doar
la ceasul înduioșării de propria mea soartă, departe, atât de departe de strălucirea visurilor
mele profunde? Nu voi afla niciodată.

Regele a murit. Trăiască regele!

 Peștele

STRADA GRENELLE, CAMERA

În fiecare vară mergeam în Bretagne. Pe atunci școala nu începea decât la jumătatea lui
septembrie 9 ; bunicii mei, îmbogăţiţi de curând, închiriau pe coastă, la sfârșitul sezonului,
case mari unde se reunea întreaga familie. Era un timp miraculos. Nu eram încă destul de
mare pentru a aprecia cum se cuvine faptul că acești oameni care munciseră din greu toată
viaţa și cărora, abia târziu, destinul le surâsese, aleg să cheltuiască împreună cu ai lor, în
timpul vieţii, niște bani pe care alţii i-ar fi păstrat la saltea. Dar eu știam că noi, cei mici, eram
răsfăţaţi cu o înţelepciune care și acum mă uimește, eu, care nu am știut decât să-mi distrug
copiii – să-i distrug în cel mai strict sens al cuvântului. I-am pervertit și i-am stricat, trei fiinţe
fade ieșite din viscerele nevestei mele, cadouri pe care eu i le făceam cu indiferenţă în
schimbul devotamentului ei de soţie decorativă – teribile cadouri, dacă mă gândesc astăzi, căci
ce sunt copiii, dacă nu monstruoase excrescenţe din noi înșine, jalnice substitute ale
năzuinţelor noastre neîmplinite? Nu sunt demni de interes pentru cei care, ca mine, au de ce
să se bucure în viaţă decât atunci când în sfârșit pleacă și devin altceva decât fiii și fiicele
noastre. Nu îi iubesc, nu i-am iubit niciodată și nu mă încearcă nicio remușcare. N-au decât să-
și irosească toată energia urându-mă, nu mă interesează, singura paternitate pe care o
revendic este cea asupra operei mele. Și nici măcar: savoarea tainică, după care tânjesc, mă
face să mă îndoiesc chiar și de asta.

Bunicii mei însă aveau felul lor de a ne iubi: fără rezerve. Pe copiii lor îi transformaseră într-o
frigăruie cu nevropaţi și degeneraţi – un fiu melancolic, o fată isterică, o alta sinucigașă,
înșiraţi până la taică-meu, care evitase sminteala sacrificându-și toate fanteziile și își luase
nevastă după chipul său: indolenţa și mediocritatea erau parapetul părinţilor mei, care îi ferea
de excese, adică de prăbușirea în abis. Singura rază de soare din existenţa mamei mele eram
eu, dumnezeul ei, și dumnezeu am rămas, nepăstrând nimic din figura ei ștearsă, din
bucătăria ei fără viaţă și din vocea ei puţin plângăcioasă, ci doar întreaga ei iubire care m-a
înzestrat cu încrederea unui rege. Să fii adorat de mama ta... Datorită ei am cucerit imperii, am
abordat viaţa cu acea impetuozitate irezistibilă care mi-a deschis porţile gloriei. Copil răsfăţat,
am ajuns un bărbat nemilos graţie iubirii unei Megaere 10 , pe care până la urmă doar lipsa de
ambiţie o resemna la blândeţe.

Dar cu nepoţeii lor bunicii mei erau cei mai fermecători oameni din lume. Înclinaţia lor
firească spre generozitate și bună-dispoziţie, înăbușită de responsabilitatea de părinţi, înflorise
de când deveniseră mamaie și tataie. Vara mirosea a libertate. Totul părea posibil în acest
univers al explorărilor, al expediţiilor vesele și, vezi Doamne, secrete, pe înnoptat, pe stâncile
de pe plajă, în această generozitate uluitoare care îi strângea la masa noastră pe toţi vecinii
dăruiţi de hazardul sezonului estival. Bunica mea oficia la cuptoare cu un aer calm și
maiestuos. Cântărea peste o sută de kilograme, avea mustaţă, râdea ca un bărbat și, când ne
aventuram în bucătărie, zbiera la noi cu o graţie de camionagiu. Dar sub vraja mâinilor ei
măiastre substanţele cele mai banale se transformau în miracole. Vinul alb curgea în valuri, iar
noi mâncam, mâncam, mâncam. Arici de mare, stridii, midii, creveţi fripţi, crustacee cu
maioneză, calamari cu sos, dar și („vechile obiceiuri nu se schimbă niciodată“) daube 11 ,
blanquettes 12 , paellas 13 , pui fripţi, pui la cuptor, pui cu smântână; o abundenţă.

O dată pe lună bunicul își lua la micul dejun o figură severă și solemnă, se ridica fără să scoată
o vorbă și se îndrepta singur spre cherhana. Știam atunci că este ACEA zi. Bunica ridica ochii
spre cer, „iar o să pută o veșnicie“, bombănea ea și mai mormăia câteva vorbe înţepate la
adresa talentelor culinare ale bărbatului. Eu, emoţionat până la lacrimi de ce urma să se
petreacă, deși știam că glumește, mă necăjeam că nu lasă capul în pământ cu smerenie în
momentul acela sacru. Un ceas mai târziu, bunicul revenea din port cu o cutie uriașă, care
mirosea a maree. Pe noi, „mucoșii“, ne expedia la plajă și plecam tremurând de nerăbdare, dar
având grijă să nu-l supărăm. Pe la ora unu, când ne întorceam de la scăldat, morţi de poftă,
adulmecam de la colţul străzii aroma divină. Îmi venea să plâng de fericire.

Sardinele la grătar răspândeau în tot cartierul mireasma lor de ocean și de fript. Un fum gros
se înălţa din spatele tufelor de tuia care înconjurau grădina. Bărbaţii din casele vecine veniseră
să-i dea o mână de ajutor lui tata-mare. Pe niște grătare imense peștișorii argintii se rumeneau
deja în bătaia vântului meridional. Se râdea, se vorbea, se destupau sticlele cu vin alb sec de la
gheaţă, bărbaţii se așezau în sfârșit la masă, iar femeile ieșeau din bucătărie cu vrafurile de
farfurii imaculate. Bunica apuca îndemânatică un peștișor grăsuţ, îl mirosea și-l expedia în
farfurie, alături de alţi câţiva. Mă privea cu duioșie, cu ochii ei buni și tâmpi, și zicea: „Uite,
puișor, prima e pentru tine. Vuaai, ce-i mai place lui papa bun!“ Și toată lumea izbucnea în
râs, mă băteau pe spate, în timp ce porţia fabuloasă ateriza în faţa mea. Nu-mi mai trebuia
nimic. Cu ochii ieșiţi din orbite, fixam obiectul dorinţelor mele; pieliţa cenușie și crocantă,
vârstată de urme negre de arsură, nici nu mai stătea lipită de coastele pe care le învelea.
Cuţitul meu cresta spinarea animalului și separa cu grijă carnea alburie, potrivit de friptă, care
se desprindea în lamele perfecte, fără urmă de rezistenţă.

Se află în carnea peștelui fript, de la macroul cel mai modest până la cel mai rafinat somon,
ceva care este mai presus de cultură. Omul, învăţând să-și frigă peștii, a trebuit pentru întâia
oară să-și exercite umanitatea asupra acestei materii căreia focul îi dezvăluia simultan
puritatea și sălbăticia fundamentale. Să spui despre această carne că este fină, că gustul său
este subtil și exuberant în același timp, că aţâţă gingiile, la jumătatea drumului între tărie și
delicateţe, să spui că ușoara amărăciune a pielii fripte, combinată cu extrema onctuozitate a
ţesuturilor compacte, robuste, viguroase, care umplu gura cu o savoare ireală, fac din sardina
friptă o apoteoză culinară ar fi ca și cum ai evoca virtutea adormitoare a opiului. Căci aici nu
este vorba nici de fineţe, nici de delicateţe, nici de forţă, ci de sălbăticie. Trebuie să fii un
caracter puternic pentru a înfrunta acest gust; el ascunde în sine, într-un chip foarte precis,
brutalitatea primitivă în contact cu care se forjează umanitatea noastră. Mai trebuie să fii și
nesofisticat ca să știi să mesteci energic, dând de-o parte orice alt aliment; eu ignoram cartofii
și untul sărat pe care bunica mi le așeza lângă farfurie și devoram fără istov șuviţele de pește.

Carnea este virilă, puternică, peștele este straniu și crud. Vine dintr-o altă lume, cea a unei
mări al cărei mister nu ni se va descoperi niciodată, el mărturisește despre relativitatea
absolută a existenţei noastre, și totuși ni se dăruiește în efemera dezvăluire a unui tărâm
necunoscut. Când savuram aceste sardine fripte ca un autist pe care nimic pe lume, în acele
momente, nu-l putea tulbura, știam că mă umanizam prin această extraordinară confruntare
cu o senzaţie venită de aiurea și care, prin contrast, scotea la iveală calitatea mea de om. Mare
nesfârșită, haină, primitivă, rafinată, cu gurile noastre lacome înfulecam roadele misterioasei
tale existenţe. Sardina friptă îmi învăluia cerul gurii cu buchetul său direct și exotic, iar eu
creșteam cu fiecare înghiţitură, mă înălţam cu fiecare mângâiere pe limbă a pulberei marine a
pielii crocante.

Dar nici asta nu este ce caut. Am scos la suprafaţă din adâncurile memoriei senzaţii uitate,
îngropate sub fastul banchetelor mele regale, am refăcut legătura cu primii pași pe calea
vocaţiei mele, am exhumat miresmele din copilăria sufletului meu. Și nu am găsit. Timpul
care mă presează acum desenează contururile nesigure, dar terifiante ale eșecului meu final.
Nu vreau să renunţ. Fac un efort uriaș să-mi amintesc. Și dacă, la urma urmei, ceea ce mă
stârnește nici măcar nu e ceva delicios? Ca și abominabila madlenă a lui Proust, acea bizarerie
de patiserie mărunţită, într-o sinistră și ternă după-amiază, în firimituri spongioase, într-o –
supremă ofensă! – linguriţă de ceai de plante, amintirea mea poate că nu e în definitiv asociată
decât unui preparat mediocru la care doar emoţia ce se leagă de el rămâne dragă și care mi-ar
revela darul de a trăi, nedescoperit până acum.
 (Jean)

CAFÉ DES AMIS, ARONDISMENTUL AL XVIII-LEA

Bășică putredă cu puroi. Stârv împuţit. Crapă, crapă odată. Crapă în așternuturile tale de
mătase, în iatacul tău de bimbașă, în colivia ta de burjui, crapă, crapă, crapă. Măcar punem
gheara pe mălaiul tău, dacă de atenţia ta n-am avut parte. Toţi biștarii tăi de nabab al halelii,
care nu-ţi mai ajută la nimic, o să meargă la alţii, mangoţii tăi de proprietar, lovelele corupţiei
tale, ale meseriei tale de parazit, toată glojdeala asta, tot luxul, ah, ce jaf... Crapă... În jurul tău
dau cu toţii fuga – mama, mama ar trebui să te lase să te cureţi singur, să te părăsească așa
cum ai părăsit-o tu, dar ea nu o face, rămâne pe loc, neconsolată, ca și cum ar fi pe cale să
piardă tot. Asta nu o să pot înţelege niciodată, orbirea asta, resemnarea, capacitatea pe care o
are de a se convinge singură că a avut viaţa pe care și-a dorit-o, vocaţia asta de sfântă
muceniţă, ah, drace, cât mi-e de scârbă, mamă, mamă... Și mai e și ticălosul de Paul, cu aerele
lui de fiu risipitor, cu făţărniciile lui de moștenitor spiritual, care trebuie să se târască în jurul
patului, vrei să-ţi dau o pernă, unchiule dragă, vrei să-ţi citesc câteva rânduri din Proust, din
Dante, din Tolstoi? Nu pot să-l înghit pe gagiul ăsta, o javră, cu figura lui de burghez
cumsecade cu aere de mare somitate, care merge la curve în strada Saint-Denis, l-am văzut,
zău, l-am văzut când ieșea dintr-un stabiliment de-acolo... Și apoi, cum ar fi, să mor eu, cum ar
fi să renunţ la blana mea de oaie neagră și să-i dau dreptate: copiii mei sunt niște imbecili,
spunea asta liniștit în faţa noastră, toţi din jur se simţeau stingheriţi, numai el nu, nici măcar
nu înţelegea de ce era şocant, nu s-o spui, dar chiar s-o gândești! Copiii mei sunt niște imbecili,
dar mai ales fi-miu. N-ai ce-i face! Ba da, tată, ai făcut ceva din plozii tăi, nu sunt altceva decât
opera ta, i-ai tăiat în bucăţi mici, i-ai tocat, i-ai înecat într-un sos împuţit și uite-i ce-au ajuns:
niște gunoaie, niște rataţi, niște neajutoraţi, niște nenorociţi. Și totuși! Totuși, ai fi putut face
niște dumnezei din plozii tăi! Îmi aduc aminte cât de mândru eram când ieșeam cu tine, când
mă luai la piaţă, la restaurant; eram mic de tot și tu erai atât de înalt, cu mâna ta mare și caldă,
care mă ţinea strâns, și profilul tău, în contraplonjeu, profilul de împărat și coama aia de leu!
Aveai o înfăţișare măreaţă, iar eu eram copleșit, copleșit să am un tată ca tine... Și iată-mă
înecat de suspine, cu vocea spartă, cu inima frântă, distrus; te urăsc, te iubesc și mă urăsc de-
mi vine să urlu pentru ambiguitatea asta, împuţita asta de ambiguitate care mi-a distrus viaţa,
pentru că am rămas fiul tău, pentru că niciodată nu am fost altceva decât fiul unui monstru!

Adevăratul calvar nu este să te despărţi de cei care te iubesc, ci să te desprinzi de cei care nu te
iubesc. Iar viaţa mea jalnică se scurge dorind cu ardoare iubirea ta refuzată, iubirea asta
absentă, o, Dumnezeule!, chiar n-am nimic mai bun de făcut decât să bocesc la căpătâiul
sărmanei mele soarte de băieţel neiubit? Sunt atâtea lucruri mai importante, în curând voi
muri eu însumi și li se rupe tuturor și mi se rupe și mie, mi se rupe că în clipele astea stă să
crape, iar eu îl iubesc pe nenorocit, îl iubesc, o, drace...
 Grădina de zarzavaturi

STRADA GRENELLE, CAMERA

Casa mătușii Marthe, o bojdeucă bătrână, îngropată în iederă, avea, din cauza faţadei
împodobite cu o fereastră astupată, o înfăţișare cumva chioară, care se potrivea de minune cu
locurile și cu proprietara. Tanti Marthe, cea mai vârstnică dintre surorile mamei și singura care
nu se căpătuise cu nicio poreclă, era într-adevăr o fată bătrână ursuză, slută și urât
mirositoare, care trăia, între coteţul găinilor și cușca iepurilor, într-o duhoare incredibilă.
Înăuntru, ca și cum ar fi fost de la sine înţeles, nu avea nici apă, nici curent electric, nici
telefon, nici televizor. Dar mai ales, dincolo de aceste derogări de la confortul modern, faţă de
care pasiunea mea pentru raitele rustice mă lăsa indiferent, la ea acasă ne confruntam cu un
flagel mult mai îngrijorător: nu exista nimic în cocioaba ei care să nu fie năclăit, să nu se
lipească de degetele care voiau să apuce ceva, să nu se prindă de cotul care lovea din greșeală
vreo mobilă; ba chiar se putea vedea cu ochiul liber pelicula vâscoasă care acoperea toate
lucrurile. Nu mâncam niciodată împreună cu ea, ci, prea fericiţi că puteam găsi argumente
pentru picnicuri imperative („Pe o vreme splendidă ca asta ar fi o crimă să nu luăm masa pe
malul Golottei“), ne pierdeam în depărtare cu inima ușurată.

La ţară... Toată viaţa mea am trăit la oraș, desfătat de marmura care pavează vestibulul casei
mele, de covorul roșu care îmi înăbușă pașii și simţămintele, de vitraliile de Delft care
decorează casa scării și de lambriurile care îmbracă discret micul budoar luxos numit
„ascensor“. În fiecare zi, în fiecare săptămână, revenind de la ospeţele mele provinciale, mă
întorceam la asfalt, la lustrul distins al reședinţei mele burgheze, îmi ferecam setea de
verdeaţă între patru pereţi încărcaţi de opere de artă și de fiecare dată uitam un pic mai mult
că m-am născut pentru arbori. La ţară... Catedrala mea verde... Aici, inima mea ar fi cântat
imnuri, ochiul meu ar fi deprins tainele văzului, gustul meu aromele vânatului și verdeţurilor,
iar nasul meu, eleganţa parfumurilor. Căci, în ciuda bârlogului său dezgustător, tanti Marthe
era stăpână peste o comoară. I-am cunoscut pe cei mai mari experţi în tot ce are legătură, mai
mult sau mai puţin, cu universul gusturilor. Nu poţi fi pe deplin artist în bucătărie decât prin
mobilizarea celor cinci simţuri. Un fel de mâncare trebuie să fie un regal pentru privire, miros,
gust, bineînţeles – dar și pentru pipăit, care orientează alegerea maestrului în atâtea ocazii și
joacă un rol atât de important în sărbătoarea gastronomică. Este adevărat, auzul pare că se
plasează ceva mai la coada balului; dar mâncatul nu se face în liniște, cum nu se face nici în
hărmălaie, orice sunet care interferează cu degustarea participă la ea sau o deranjează, astfel
că masa este chinestezică. Deseori s-a întâmplat să fiu dus la festinuri de niște maeștri
parfumieri care tânjeau după aromele bucătăriei, după ce se îmbătaseră de miresmele florilor.
Niciunul nu putea rivaliza cu nasul mătușii Marthe. Căci bătrâna sfrijită era un Nas, un
adevărat, un imens Nas, care nu era conștient de valoarea sa, dar a cărui sensibilitate uluitoare
n-ar fi avut, dacă ar fi participat la întâlnirile acelea, nicio concurenţă. Astfel, această femeie
primitivă, aproape analfabetă, acest rebut al umanităţii care răspândea în jur o miasmă grea de
putreziciune, crease o grădină cu parfumuri paradiziace. Într-o savantă învălmășeală de flori
sălbatice, de caprifoi, de trandafiri de epocă 14 cu o nuanţă de veșted iscusit întreţinută, un
strat de zarzavaturi, presărat cu bujori strălucitori și cu salvie albastră, se fălea cu cele mai
frumoase salate din zonă. Cascade de petunii, tufe de lavandă, câţiva arbuști pereni de cimișir,
o glicină bătrână pe frontonul casei: această dezordine magistral orchestrată era rodul a tot ce
era mai bun în ea și nu putea fi acoperită nici de mizeria, nici de mirosurile fetide, nici de
sordidul unei existenţe consacrate deșertăciunii. Câte bătrâne, la ţară, nu sunt astfel înzestrate
cu o intuiţie senzorială ieșită din comun, pe care o pun în slujba grădinăritului, a poţiunilor
din plante sau a tocăniţelor de iepure cu cimbru și, genii anonime, mor în vreme ce harul lor
este ignorat de noi toţi – căci nu știm de cele mai multe ori că ceea ce ni se pare atât de anodin
și derizoriu, o grădină haotică de la ţară, poate dezvălui una dintre cele mai frumoase opere
de artă. În acest vis de flori și zarzavat zdrobeam sub picioarele mele bronzate smocurile de
iarbă uscată și mă îmbătam de parfumuri.

Mai cu seamă de cel al frunzelor de mușcată, pe care, întins pe burtă, printre vrejurile de
mazăre și roșii, le frecam între degete, paralizat de plăcere: o frunză cu o ușoară aciditate,
suficient de vie în insolenţa ei acrișoară, dar nu într-atât încât să nu amintească de suava
amărăciune a lămâii confiate, cu o umbră de miros înţepător de la frunzele roșiilor, de la care
păstrează obrăznicia și aroma fructată; asta este ceea ce exală frunzele de mușcată, cu asta mă
îmbătam, întins pe burtă pe pământul grădinii de zarzavat și cu capul printre flori, în care îmi
băgam nasul cu concupiscenţa hămesiţilor. O, splendide amintiri din niște timpuri în care
eram suveran peste un regat al simplităţii... Batalioane, legiuni roșii, albe, galbene sau roz, cu
rândurile îngroșate an de an de noi recruţi până ce formau adevărate armate, garoafele se
înălţau mândre în cele patru colţuri ale curţii și, printr-un inexplicabil miracol, nu se
prăbușeau sub greutatea tijelor prea lungi, ci se încăpăţânau să-și înalţe trufașe ciudatele
corole cizelate, cu formele lor atât de strânse și creţe împrăștiind în jur un parfum pudrat, din
acelea pe care le răspândesc frumoasele care pleacă seara la bal...

Dar mai presus de toate era teiul. Imens și acaparator, ameninţa an de an să copleșească
magherniţa cu crengile lui tentaculare, pe care ea refuza cu îndărătnicie să le taie, încât orice
discuţie pe această temă era inutilă. La ceasurile cele mai fierbinţi ale verii, frunzișul lui
supărător oferea cel mai parfumat umbrar. Mă așezam, deci, pe băncuţa de lemn mâncată de
cari, lipită de trunchi, și adulmecam inspirând adânc mirosul de miere pur și catifelat degajat
de florile aurii. Un tei care își răspândește miresmele în amurg are un farmec ce se imprimă în
noi într-un fel de neșters și, în miezul bucuriei noastre de a trăi, lasă o dâră de fericire pe care
doar dulceaţa unei seri de iulie nu o poate singură explica. Inspirând cu putere, în amintire,
un parfum care nu mi-a mai atins de multă vreme nările, am înţeles în sfârșit ce ascundea acea
aromă: era complicitatea dintre miere și mirosul atât de specific pe care îl capătă frunzele
copacilor atunci când căldurile ţin mult și ele se împregnează cu praful zilelor însorite, încât
provoacă acea impresie, absurdă, dar sublimă, că sorbi din aer un concentrat de vară. Ah,
zilele cu soare! Eliberat de piedicile iernii, corpul simte în sfârșit mângâierea brizei pe pielea
goală, oferită lumii, căreia i se deschide cu desfrânare în extazul libertăţii regăsite... În aerul
nemișcat, saturat de bâzâitul gâzelor invizibile, timpul s-a oprit... De-a lungul malurilor înalte
ale canalului, în jocurile sclipitoare de lumini și umbre, plopii îi îngână vântului un cântecel
foșnit... O catedrală, da, o catedrală de verdeaţă împroșcată de soare mă înconjură cu
splendoarea ei... Nici măcar iasomia, la căderea serii pe străzile Rabatului, nu avea o asemenea
putere de evocare... Urc pe firul unei arome legate de tei... Legănare languroasă a ramurilor, o
albină cotrobăie după polen la liziera viziunii mele... Îmi amintesc...

A cules-o, dintre toate, fără nicio ezitare. De atunci am înţeles că aceasta este perfecţiunea,
această impresie de ușurinţă și de certitudine, acolo unde noi știm că e nevoie de secole de
experienţă, de o voinţă de oţel și de o disciplină ascetică. De unde căpătase mătușa Marthe
această știinţă, alcătuită din hidrometrie, radiaţie solară, maturaţie biologică, fotosinteză,
orientări geodezice și o mulţime de alţi factori pe care ignoranţa mea nu va risca să-i enumere?
Ceea ce omul obișnuit cunoaște prin experienţă și raţiune ea știa din instinct. Discernământul
ei ascuţit baleia suprafaţa grădinii de zarzavat și îi lua pulsul climatic într-o microsecundă
insesizabilă percepţiei obișnuite a timpului – și știa. Știa la fel de sigur și cu tot atâta
nonșalanţă cum aș fi spus eu: e frumos afară, știa care dintre acei mici bulgări roșii trebuie
culeși acum. În mâna murdară și deformată de munca câmpului se odihnea ea, stacojie în
parura de mătase întinsă, abia vălurită de câteva ondulări blânde; buna ei dispoziţie era
molipsitoare, cea a unei cucoane un pic grăsuţe, strânsă în rochia de sărbătoare, dar
compensând această nepotrivire prin forma durdulie care-ţi dădea pofta irezistibilă de a
mușca din ea cu toată gura. Tolănit pe bancă, sub tei, mă trezeam din siesta voluptuoasă,
legănată de cântecul frunzișului și, sub această streașină de miere zaharisită, mușcam din rod,
mușcam din roșie.

În salată, la cuptor, în ghiveci, în dulceţuri, coapte, umplute, confiate, prunicele, mari și

cărnoase, verzi și acrișoare, cinstite cu ulei de măsline, cu sare grunjoasă, zdrobite, în sos, în
compot, în spumă, chiar în sorbet: credeam că am cunoscut totul, că le-am dibuit taina, prin
cronici inspirate de marile meniuri. Ce idiot, bietul de mine... Am inventat mistere acolo unde
nu erau, doar pentru a justifica un negoţ jalnic. La ce bun să scrii, fie și cronici somptuoase,
dacă ele nu spun nimic despre adevăr, fără să se sinchisească de inimă, robite cum sunt de
plăcerea de a străluci? Roșia, totuși, o știam dintotdeauna, din grădina mătușii Marthe, de
când vara ghiftuiește mica excrescenţă plăpândă cu un soare din ce în ce mai arzător, de la
sfâșierea făcută în ea de dinţii mei ca să-mi pot bălăci limba cu zeama generoasă, călduţă și
bogată, căreia răceala frigiderelor, insulta oţeturilor și falsa nobleţe a untdelemnului îi acoperă
generozitatea esenţială. Zahăr, apă, fruct, pulpă, lichid sau solid? Roșia crudă, devorată în
grădină, îndată ce a fost culeasă, este cornul abundenţei senzaţiilor simple, o cascadă care se
răspândește în gură și înmănunchează toate plăcerile. Rezistenţa pielii întinse, doar puţin,
doar o idee, carnea topindu-se în gură, licoarea amestecată cu sâmburi care se scurge pe la
colţurile buzelor, pe care o ștergi fără grijă că te mânjești pe degete, acest mic bulgăre cărnos
ce-și revarsă în noi torentele naturii: aceasta este roșia, aceasta este aventura.

Sub teiul secular, între parfumuri și papile, mușcam din frumoasele sângerii alese de mătușa
Marthe, având sentimentul tulburător că sunt aproape de un adevăr crucial. Un adevăr
crucial, dar care totuși nu este cel după care bâjbâi la porţile morţii. Mi-e scris să beau în
dimineaţa asta până la fund paharul deznădejdii de a mă rătăci prin alte locuri decât cele unde
mă cheamă inima. Roșia crudă, nici asta nu e încă ce caut... și iată că-mi apare o altă cruditate.
 (Violette)

STRADA GRENELLE, BUCĂTĂRIA

Biata Doamna. Mi se rupe inima când o văd cât e de necăjită, nici nu mai știe ce să facă. Și pe
bună dreptate, când lui îi e atât de rău... Nici nu l-am recunoscut! Doamne, cât poţi să te
schimbi într-o zi! „Violette“, mi-a zis Doamna, „vrea o mâncare, înţelegi, vrea o mâncare, dar
nu știe ce.“ N-am înţeles. „Vrea o mâncare, Doamnă, sau nu vrea?“ „Caută, se gândește ce i-ar
face plăcere“, mi-a răspuns, „dar nu găsește.“ Și își frângea mâinile, ce prostie să te chinui în
halul ăsta pentru o mâncare, când ești cu un picior în groapă. Eu, dacă ar trebui să mor mâine,
normal că nu m-aș mai gândi la mâncare!

Aici eu fac tot. Mă rog, aproape tot. Acum treizeci de ani am venit ca menajeră. Doamna și
Domnul abia se luaseră, aveau ceva cheag, bănuiesc, dar nu cine știe ce. Doar cât să cheme o
menajeră de trei ori pe săptămână. Abia după un timp au venit banii, o groază de bănet,
vedeam cum se îmbogăţesc și își făceau socoteala că o să aibă și mai mulţi, pentru că s-au
mutat în apartamentul ăsta mare de acum și Doamna a făcut o groază de schimbări, era tare
veselă, era așa de fericită, se vedea de la o poștă, și era așa de frumoasă! Când Domnul a ajuns
să aibă o situaţie strălucită, au angajat și alţi servitori și pe mine Doamna m-a păstrat ca
„guvernantă“, mai bine plătită, cu program complet, ca să-i „supervizez“ pe ceilalţi: menajera,
majordomul, grădinarul (nu există decât o terasă mare, dar grădinarul găsește mereu ceva de
făcut, de fapt e bărbată-meu, așa că va avea întotdeauna ceva de lucru). Dar atenţie: să nu
credeţi că nu e mult de muncă, alerg toată ziua, am inventare de făcut, liste, ordine de dat și,
fără să vreau să-mi dau importanţă, dacă n-aș fi eu, sincer, nimic n-ar merge cum trebuie în
casa asta.

Ţin mult la Domnul. Știu că are păcate, mai ales că a făcut-o pe biata Doamna atât de
nefericită, nu doar acum, ci de la bun început, era mereu plecat, se întorcea fără să întrebe ce s-
a mai întâmplat, o privea ca și cum se uita prin ea și îi făcea cadouri ca și cum ar fi dat un
bacșiș. Să nu mai spun de copii. Mă întreb dacă Laura va veni. Mai demult credeam că atunci
când va îmbătrâni totul se va aranja, că până la urmă o să se înmoaie, și apoi nepoţeii îi împacă
pe părinţi cu copiii, nu poţi să reziști. Mă rog, Laura nu are copii. Dar orișicât. Se poate să
vină, totuși...

Ţin mult la Domnul din două motive. Mai întâi, pentru că a fost mereu politicos și drăguţ cu
mine și cu Bernard, bărbată-meu. Mai politicos și mai drăguţ decât cu nevastă-sa și cu copiii
lui. Așa e el, manierat, când îmi zice „Bună ziua, Violette. Ce mai faci în dimineaţa asta?
Băiatul dumitale se simte mai bine?“, asta în timp ce pe nevastă-sa nu o mai salută de
douăzeci de ani. Mai rău e că are aerul sincer, cu vocea lui puternică și groasă, atât de amabilă,
nu e înfumurat deloc, deloc, e foarte galant cu noi. Și se uită la mine, e atent la ce-i spun,
zâmbește pentru că sunt mereu binedispusă, mereu săritoare, nu stau niciodată și știu că îmi
ascultă răspunsurile pentru că și el îmi răspunde când îi întorc întrebarea: „Și dumneavoastră,
Domnule, cum vă simţiţi în dimineaţa asta?“ „Bine, bine, Violette, dar am întârziat mult la
muncă și n-am încotro, trebuie să mă duc“, și-mi face cu ochiul înainte să dispară pe culoar.
Nevesti-sii nu i-ar face niciodată așa. Domnul ţine la oameni ca mine, îi preferă, se simte asta.
Cred că e mai în largul lui cu noi decât cu toate persoanele din lumea bună pe care o
frecventează: se vede bine că vrea să le fie pe plac, să-i epateze, să-i îndoape, să-i privească
cum îl ascultă, dar nu-i plac: nu sunt lumea lui.

Al doilea motiv pentru care ţin la Domnul e puţin mai greu de spus... pentru că trage pârţuri
în pat! Prima dată nu mi-am dat seama ce se auzea, ca să zic așa... Pe urmă s-a mai întâmplat o
dată, era ora șapte dimineaţa, zgomotul venea dinspre culoarul salonașului unde Domnul
dormea câteodată când venea seara târziu, era ca un fel de detunătură, un cârâit, dar
extraordinar de puternic, nu mai auzisem niciodată așa ceva! Apoi mi-a căzut fisa și m-a
pufnit râsul, dar, mamă, ce râs! Mă îndoisem de râs, mă durea burta, dar am avut totuși
prezenţa de spirit să mă duc la bucătărie, m-am așezat pe o bancă, credeam că nu-mi mai
revin! De atunci, am prins drag de Domnul, da, drag, pentru că și bărbată-meu trage pârţuri în
pat (totuși, nu chiar așa de puternice!). Un bărbat care trage pârţuri în pat, spunea bunica, e un
bărbat care iubește viaţa. Și apoi, cum să spun, asta mi l-a făcut mai apropiat...

Eu știu bine după ce tânjește Domnul. Nu e ceva de mâncare. E frumoasa cucoană blondă care
a venit aici acum douăzeci de ani, cu un aer trist, o doamnă foarte plăcută, foarte elegantă,
care m-a întrebat: „Domnul este acasă?“ Am răspuns: „Nu, dar este Doamna.“ A ridicat
sprânceana, am văzut că era mirată, după care a făcut stânga-mprejur și nu am mai văzut-o
niciodată, dar sunt sigură că era ceva între ei și că, dacă nu-și iubea soţia, asta era din cauză că
tânjea după cucoana blondă, cu haină de blană.
 Hrana crudă

STRADA GRENELLE, CAMERA

Perfecţiunea înseamnă să te întorci la rădăcini. De aceea, doar societăţile decadente sunt în

stare să o facă: în Japonia, unde rafinamentul a atins culmi inegalabile, în sânul unei culturi
milenare care a adus omenirii cele mai înalte contribuţii, a fost posibilă întoarcerea la hrana
crudă, ca realizare recentă. În sânul bătrânei Europe, care, ca și mine, nu încetează să
agonizeze, s-a mâncat pentru prima dată din preistorie, carne crudă, căreia i s-au adăugat
doar câteva mirodenii.

Hrana crudă. Cât de iluzoriu este să crezi că se rezumă doar la devorarea brută a unui produs
nepreparat! A tăia în carnea unui pește crud e ca și cum ai ciopli într-o piatră. Unui novice
blocul de marmură îi pare monolitic. Să încerce doar să-și pună dalta la întâmplare și să
lovească și unealta îi sare din mâini în timp ce piatra, intactă, își păstrează integritatea. Un
cioplitor bun cunoaște materia. Ghicește unde spărtura, deja existentă, dar așteptând pe
cineva să o dezvăluie, va ceda sub lovitura sa și, la milimetru, știe dinainte cum se va desena
forma pe care doar ignoranţii o pun pe seama voinţei sculptorului. Acesta, dimpotrivă, nu face
decât să dezvăluie, pentru că talentul său nu constă în inventarea de forme, ci în scoaterea la
iveală a celor invizibile.

Bucătarii japonezi pe care îi cunosc nu au ajuns maeștri în arta peștelui crud decât după lungi
ani de ucenicie, în care cartografia cărnii își dezvăluie tainele, cu încetul. Unii dintre ei, este
adevărat, au deja talentul de a simţi sub degete breșele prin care vietatea se poate trasforma în
sashimi 15 delicioase, pe care experţii reușesc să le dezgroape din rărunchii fără gust ai peștelui.
Totuși, ei nu devin cu adevărat artiști decât după ce au reușit să-și stăpânească acest dar
înnăscut și au învăţat că doar instictul nu e suficient: mai trebuie și abilitate pentru a tranșa,
discernământ pentru a alege ce e mai bun și tărie de caracter pentru a respinge mediocrul. Cel
mai mare dintre toţi, maestrul Tsuno, nu putea să extragă dintr-un somon gigantic decât o
singură bucată mică și aparent ridicolă. În materie de pește crud, într-adevăr, abundenţa nu
înseamnă nimic, perfecţiunea este cea care ordonează totul. O bucată mică, proaspătă, unică,
simplă, crudă: perfectă.

Pe maestru l-am cunoscut la bătrâneţe, când dezertase din propriile lui bucătării și, în spatele
tejghelei, orbserva clienţii fără să mai atingă preparatele. Din când în când, totuși, în cinstea
vreunui oaspete sau la ocazii speciale, revenea la arta sa – însă numai pentru sashimi. În ultimii
ani, aceste ocazii deja excepţionale deveniseră din ce în ce mai rare, până la a se constitui în
evenimente cu adevărat extraordinare.
Eram pe atunci un tânăr critic a cărui carieră se afla abia în faza premiselor promiţătoare și îmi
ascundeam încă o aroganţă care ar fi putut să treacă drept îngâmfare și care abia mai târziu va
fi recunoscută ca marcă a geniului meu. Așadar, cu o falsă smerenie m-am așezat la barul
Oshiri, singur, pentru o cină pe care o estimam onorabilă. Nu gustasem în viaţa mea pește
crud și așteptam o plăcere nouă. Nimic din cariera mea de gastronom cu caș la gură, într-
adevăr, nu mă pregătise pentru asta. Nu aveam pe buze, deși nu-i înţelegeam semnificaţia,
decât cuvântul „teritoriu“ – astăzi știu, însă, că nu există „teritoriu“ decât prin mitologia pe
care o reprezintă copilăria noastră și că, dacă inventăm această lume de tradiţii înrădăcinate în
pământ și identitatea unei regiuni, este pentru că dorim să materializăm, să obiectivăm acei
ani magici și pe vecie pierduţi care au precedat oroarea de a deveni adulţi. Doar voinţa
înverșunată împotriva timpului care trece poate explica această credinţă în existenţa unui
„teritoriu“, ea înseamnă o întreagă viaţă pierdută, amestec de mirosuri, arome și parfumuri
împrăștiate ce se sedimentează în riturile ancestrale, în mâncărurile locale, creuzete ale unei
memorii iluzorii care vor să transforme nisipul în aur curat, timpul în eternitate. Nu există
bucătărie mare, ba dimpotrivă, fără evoluţie, fără erodare și uitare. Repusă mereu pe masa de
lucru, unde trecut și viitor, aici și aiurea, crud sau copt, sărat sau dulce se amestecă, așa a
devenit bucătăria artă și continuă să fie vie, să nu anchilozeze în obsesia celor care nu vor să
moară.

Ca să nu lungesc vorba, printre cassoulets 16 și potées aux choux 17 , ajunsesem virgin de orice
contact – dar și fără prejudecăţi – cu bucătăria japoneză, în localul Oshiri, unde trebăluia o
întreagă echipă de bucătari care aproape ascundeau în spatele lor, pe partea dreaptă, un
omuleţ îndesat într-un scaun. În restaurantul lipsit de orice decoraţiuni, în sala sobră și cu
scaune austere, domnea o zarvă veselă, tipică locurilor unde convivii sunt mulţumiţi de masă
și de serviciu. Nimic uimitor. Nimic deosebit. De ce a făcut-o? Știa el cine sunt, numele pe care
începusem să mi-l fac în mica lume a gastronomiei ajunsese oare până la urechile lui de bătrân
blazat? O făcea pentru el? O făcea pentru mine? Oare ce determină un om vârstnic, hârșit de
toate emoţiile, să reaprindă în el văpaia care abia mai pâlpâie și, într-o ultimă reprezentaţie,
să-și mistuie toată forţa vitală? Ce se petrece în confruntarea dintre cel care abdică și cel care
cucerește? Să fie oare filiaţie, să fie renunţare? Straniu, nici măcar o dată nu s-a uitat spre
mine; la sfârșit, doar m-a privit cu ochi goi, devastaţi, care nu spuneau nimic.

Când s-a ridicat de pe scaunul lui prăpădit, o liniște de gheaţă s-a întins din aproape în
aproape în tot localul. Mai întâi, la bucătari, împietriţi de uimire, și pe urmă, ca și cum o undă
invizibilă s-ar fi propagat rapid în asistenţă, printre clienţii de la bar, apoi printre cei din sală,
până la cei care tocmai intraseră și care, perplecși, contemplau scena. S-a ridicat fără să zică un
cuvânt și s-a îndreptat spre masa de lucru, cu faţa spre mine. Cel despre care bănuisem că este
șeful echipei s-a înclinat, cu acel gest marcat de o deferenţă absolută, atât de specific culturilor
asiatice, și s-a dat încet înapoi, împreună cu toţi ceilalţi, spre ușile bucătăriei, fără însă a intra,
ci rămânând acolo, într-o încremenire religioasă. Maestrul Tsuno și-a preparat compoziţia în
faţa mea cu gesturi line și măsurate, aproape austere, dar vedeam sub palma sa cum se
nășteau și dispăreau, cu reflexe de sidef și moar, sclipirile cărnii roz, albe, gri și, fascinat, eram
martor la o minune.

A fost ceva ireal. Ceea ce a trecut de bariera dinţilor mei nu era nici materie solidă, nici apă, ci
doar o substanţă intermediară care de la prima păstrase personalitatea, consistenţa ce rezistă
neantului, iar de la a doua împrumutase fluiditatea și delicateţea miraculoase. Adevăratul
sashimi nu se mușcă, după cum nici nu se topește pe limbă. El invită la o mestecare lentă și
suplă, care nu are ca scop să schimbe natura alimentului, ci doar să-i savureze molcomirea
eterală. Da, molcomirea: nici moliciune, nici aromire; sashimi, pulbere de catifea la frontierele
mătăsii, împrumută câte puţin de la amândouă și, în alchimia extraordinară a esenţei sale
vaporoase, își păstrează o consistenţă lăptoasă pe care nici norii nu o au. Prima înghiţitură roz
care a provocat în mine o asemenea emoţie era somon, dar am descoperit apoi cambula, scoica
Saint-Jacques și caracatiţa. Somonul e gras și dulce, deși puţin fad, caracatiţa este strictă și
riguroasă, tenace, cu legături secrete care nu se lasă desfăcute de dinţi decât după o dârză
rezistenţă. Priveam, înainte de a o înghiţi, ciudata bucăţică dantelată, marmorată cu roz și cu
mov, dar aproape neagră la vârfurile excrescenţelor zimţuite, o apucam neîndemânatic cu
beţișoarele pe care abia reușeam să le mânuiesc, o primeam pe limba surprinsă de o asemenea
densitate și fremătam de plăcere. Între cele două, între somon și caracatiţă, toată paleta de
senzaţii se răspândea în gură, dar păstrând mereu acea fluiditate compactă care îţi pogoară
cerul pe limbă și face inutil orice lichid suplimentar, fie el apă, Kirin 18 sau saké 19 fierbinte. Cât
despre miezul de Saint-Jacques, el dispare imediat ce îl sesizezi, până într-atât este de ușor și
evanescent, dar mult timp după aceea obrajii își amintesc de mângâierea lui intensă; cambula,
în fine, care poate părea, în mod greșit, cea mai rustică dintre toate, este o delicatesă acrișoară,
a cărei constituţie rară se manifestă între dinţi cu o plenitudine uimitoare.

Acesta este sashimi – un fragment cosmic la îndemâna inimii, dar, vai!, prea departe de
mireasma sau gustul care fug de sagacitatea mea, dacă nu cumva de lipsa mea de
sensibilitate... Am nădăjduit că evocarea acestei întâmplări delicate, cea a unui preparat crud,
la o mie de poște distanţă de barbaria devoratorilor de animale, va degaja parfumul de
autenticitate care să-mi inspire amintirea, acea amintire necunoscută pe care mor să o
descopăr... Poate că nici hrana crudă nu este delicatesa?
 (Chabrot)

STRADA BOURGOGNE, CABINET MEDICAL

Trei căi posibile.

O cale asimptotică: un salariu de mizerie, o bluză verde, gărzi lungi ca medic rezident, o
carieră probabilă, calea puterii, calea onorurilor. Domnul Profesor Cardiolog. Spitalul public,
devotamentul faţă de meserie, dragostea faţă de știinţă: doar un pic de ambiţie, de isteţime și
de competenţă. Eram copt pentru asta.

O cale de mijloc: cotidianul. Mult, mult bănet. O clientelă cu moţ, numai burghezi depresivi,
bogătași bătrâni și risipitori, toxicomani din lumea bună, angine, gripe, un plictis lung și
abisal. Montblancul pe care soţia mi-l face cadou la fiecare 25 decembrie alunecă pe albeaţa
reţetei. Ridic capul, schiţez un zâmbet forţat la momentul potrivit, un dram de îmbărbătare, o
picătură de curtoazie, multă falsă omenie și Doamna Derville, nevasta președintelui baroului,
e bună de plată pentru absolvirea de angoasele sale isterice incurabile.

O cale tangenţială: să tratezi sufletele, nu trupurile. Ziarist, scriitor, pictor, eminenţă cenușie,
mandarin al literelor, arheolog? Orice altceva, în afara panourilor lambrisate din cabinetul
meu de doctor monden, dar nu anonimatul celebru și gras al tarifului meu curativ, pe strada
mea de nababi, în fotoliul meu ministerial...

Bineînţeles: calea de mijloc. Și ani lungi de lipsă dureroasă de satisfacţie, de fiert în suc
propriu, de gânduri rumegate, uneori răbufnind, alteori stăpânindu-mă, dar mereu
zbuciumat.

Prima oară când a venit la mine mi-am întrevăzut salvarea. Ceea ce nu puteam să fiu, prea
corupt de sângele meu de burghez pentru a renunţa, el îmi oferea doar prin consimţământul
lui tacit de a fi clientul meu, doar prin frecventarea regulată a sălii mele de așteptare, doar prin
docilitatea sa banală de pacient fără nazuri. Mai târziu, cu mărinimie, mi-a mai dăruit ceva:
conversaţia sa; lumi până atunci nebănuite se iveau și, ceea ce năzuinţa mea arzătoare tânjea și
nu spera să mai găsească am trăit graţie lui, prin procură.

Să trăiești prin procură: să creezi maeștri bucătari, să-i îngropi, din chiolhane să plăsmuiești
cuvinte, fraze, simfonii de limbaj și din banchete să naști frumuseţi fulgurante; să fii un
Magistru, să fii o Călăuză, să fii o Divinitate; să atingi cu spiritul sfere inaccesibile, să pătrunzi
pe furiș în labirinturile inspiraţiei, să atingi perfecţiunea, să pipăi Geniul! Zău, ce să preferi?
Să-ţi trăiești sărmana viaţă de homo sapiens conformist, fără ţel, fără sare și piper, pentru că
ești prea slab pentru a te ţine de un obiectiv? Sau, mai curând, aproape fraudulos, să te bucuri
la nesfârșit de extazele altuia care știe ce trebuie să caute, care și-a antamat deja cruciada și
care, având astfel un scop suprem, e pe punctul de a atinge nemurirea?

Mai târziu, alte gesturi de largheţe: prietenia sa. Și acceptând privirea pe care o îndrepta spre
mine, în intimitatea discuţiilor noastre de la bărbat la bărbat, când deveneam, în focul pasiunii
mele pentru Artă, martorul, discipolul, protectorul și admiratorul, deopotrivă, am primit
însutit roadele subordonării mele consimţite. Prietenia lui! Cine n-a visat la prietenia unui
Ilustru al secolului, cine nu și-a dorit să-l tutuiască pe Erou, să-l îmbrăţișeze pe fiul risipitor,
pe Marele Maestru al orgiilor culinare? Prietenul lui! Prietenul și confidentul lui, până la
privilegiul, o, cât de preţios și de dureros deopotrivă, de a-i anunţa propria moarte... Mâine?
În zori? Sau în noaptea asta? Noaptea asta... E și noaptea mea, pentru că martorul moare
nemaiputând să mărturisească, pentru că discipolul moare de durerea pierderii, pentru că
protectorul moare din cauză că a eșuat și că, în fine, admiratorul moare pentru că adoră un
cadavru destinat liniștii cimitirelor... Noaptea mea...

Nu regret nimic, dar revendic totul, pentru că eram doar el și cu mine.

 Oglinda

STRADA GRENELLE, CAMERA

Îl chema Jacques Destrères. Mă aflam chiar la începutul carierei mele. Tocmai terminasem un
articol despre specialitatea casei Gerson, cel care avea să-mi schimbe cariera și să mă
propulseze pe firmamentul criticii gastronomice. În așteptarea înfrigurată, dar încrezătoare în
ceea ce avea să se întâmple, mă refugiasem acasă la unchiul meu, fratele mai vârstnic al tatei,
un burlac bătrân care știa să-și trăiască viaţa și care în familie era privit ca un original. Nu
fusese niciodată însurat, ba chiar, pentru că nicio femeie nu fusese văzută în preajma lui, tata îl
suspecta că e „pe invers“. Reușise în afaceri și, la vârsta maturităţii, se retrăsese la o mică, dar
splendidă proprietate la marginea pădurii de la Rambouillet, unde își ducea zilele tihnit,
tăindu-și trandafirii, plimbându-și câinii, fumându-și trabucul în compania câtorva dintre
vechii parteneri de afaceri sau gătind reţete de celibatar.

Așezat în bucătăria lui, îl priveam la treabă. Era iarna. Dejunasem foarte devreme, la Groers,
în Versailles, și apoi bătusem drumeagurile înzăpezite într-o dispoziţie sufletească mai mult
decât agreabilă. Un foc plăcut trosnea în cămin și unchiul meu pregătea masa. Bucătăria
bunicii mele mă obișnuise cu o atmosferă gălăgioasă și agitată, unde, în hărmălaia cratiţelor, în
sfârâiala untului și zăngănitul cuţitelor, se dezlănţuia o harpie în transă, căreia doar experienţa
îndelungată îi conferea o aură de serenitate – dintre acelea pe care le păstrează martirii când
sunt arși în flăcările supliciului. Însă Jacques le făcea pe toate cu măsură. Nu se grăbea deloc,
dar nici nu zăbovea. Fiecare gest venea la timpul lui.

A spălat cu grijă orezul thailandez într-o sită mică, argintie, l-a scurs, l-a vărsat într-o cratiţă, l-
a acoperit cu o măsură și jumătate de apă cu sare, i-a pus capac și l-a lăsat pe foc. Creveţii
așteptau într-un bol de faianţă. Tăifăsuind cu mine, mai ales despre articolul meu și despre
proiectele de viitor, i-a curăţat cu o concentrare meticuloasă. Nicio clipă nu a grăbit ritmul,
nicio clipă nu l-a încetinit. După ce ultimul mic arabesc a fost despuiat de carapacea lui
protectoare, s-a spălat atent pe mâini, cu un săpun care mirosea a lapte. Cu aceeași constanţă
liniștită a pus o tigaie de fontă pe foc, a turnat o picătură de ulei de măsline, a lăsat să se
încingă și a aruncat în ploaie creveţii curăţaţi. Cu îndemânare, o spatulă de lemn îi manipula,
nelăsând micilor semilune nicio scăpare, împingându-le din toate părţile, făcându-le să
valseze în lichidul parfumat. Apoi curry. Nici prea mult, nici prea puţin. O pulbere senzuală,
înfrumuseţând cu auriul ei exotic arămiul trandafiriu al crustaceelor: Orientul reinventat. Sare,
piper. Cu o foarfecă a scuturat deasupra tigăii seminţele de pe o crenguţă de coriandru. În
sfârșit, la repezeală, un strop de coniac, un chibrit; din recipient a ţâșnit o flacără înaltă și
arţăgoasă ca un strigăt, ca o chemare eliberată în sfârșit, suspin descătușat care se stinge de
îndată ce a izbucnit.

Pe masa de marmură aștepta o farfurie de porţelan, un pahar de cristal, o pereche superbă de

tacâmuri argintii și un șervet de in brodat. În farfurie, a aranjat cu grijă, cu ajutorul unei
linguri de lemn, jumătate din creveţi, orezul tasat mai întâi într-un bol minuscul și întors sub
forma unei mici cupole durdulii, peste care a așezat o frunză de mentă. În pahar, și-a turnat cu
generozitate un lichid de un auriu translucid

– Un pahar de Sancerre? 20

Am dat din cap că nu. S-a așezat la masă.

Un dejun la botul calului. Era ceea ce Jacques Destrères numea un dejun la botul calului. Și
știam că nu glumește, că în fiecare zi își pregătea o îmbucătură de paradis, ignorând
rafinamentul obișnuitului, adevăratului gurmet, un estet autentic, care își trăia viaţa cotidiană
în absenţa oricărei mizanscene. Îl priveam mâncând, fără a mă atinge eu însumi de bucatele pe
care le preparase sub ochii mei, mâncând cu aceeași grijă detașată și subtilă pe care o avusese
la gătit, iar această masă din care nu am gustat a fost una dintre cele mai bune din viaţa mea.

A degusta este un act de plăcere, a scrie despre această plăcere este un act artistic, dar singura,
adevărata operă de artă, în definitiv, este festinul altuia. Masa lui Jacques Destrères era o
întruchipare a perfecţiunii pentru că nu îmi aparţinea, pentru că nu se revărsa înaintea și
înapoia cotidianului meu și, unitate de sine stătătoare, putea să rămână în memoria mea,
moment unic, gravat în afara timpului și a spaţiului, perlă a spiritului meu eliberată de
sentimentele vieţii mele. Cum privești o cameră reflectată într-o oglindă „glob de vrăjitoare“ 21
și care se transformă într-un tablou din cauză că nu se deschide spre nimic, ci arată o lume în
sine, pentru care nu există „altundeva“, înscrisă strict între marginile oglinzii și izolată de
viaţa din jur, masa altuia este închisă în rama contemplaţiei noastre, la adăpost de linia de
fugă infinită a amintirilor sau proiectelor noastre. Mi-ar fi plăcut să trăiesc viaţa aceea, cea pe
care oglinda sau farfuria lui Jacques mi-o sugerau, o viaţă fără perspective prin care să dispară
posibilitatea de a deveni o operă de artă, o viaţă fără cândva și fără mâine, fără împrejurimi și
fără orizont: aici și acum, este frumos, este totul, este închis.

Dar nu e asta. Ceea ce marile mese au adus geniului meu alimentar, ceea ce creveţii lui
Destrères au sugerat inteligenţei mele nu învaţă nimic inima mea. Spleen. Soare negru.

Soarele...
 (Gégène)

STRADA GRENELLE, COLȚ CU STRADA DU BAC

Tu și cu mine suntem croiţi din aceeași stofă.

Sunt două categorii de trecători. Mai întâi, cea mai frecventă, cu toate că are și ea nuanţele ei.
Lor nu le întâlnesc niciodată privirea sau poate doar fugitiv, atunci când îmi dau bănuţul.
Câteodată surâd vag, ușor jenaţi și își iau tălpășiţa repede. Sau nici nu se opresc și trec în cea
mai mare viteză, cu conștiinţa care îi sâcâie preţ de o sută de metri – cincizeci înainte, când m-
au zărit de departe și s-au grăbit să se uite în partea cealaltă până ce, cincizeci de metri după
ce au trecut de zdrenţăros, își regăsesc mobilitatea obișnuită – apoi mă uită, respiră din nou
liber și înţepătura de milă sau de rușine pe care au simţit-o în inimă dispare încet, încet. Știu ce
zic toţi ăștia seara, când se întorc acasă, cu o frântură de gând care le-a mai rămas într-un
ungher al inconștientului: „E teribil, sunt din ce în ce mai mulţi, asta îmi frânge inima, dau și
eu de pomană, sigur că da, dar după al doilea mă opresc, da, știu, e arbitrar, e oribil, dar nu
poţi să dai la nesfârșit, când mă gândesc la impozitele pe care le plătim, nu noi ar trebui să fim
cei care dăm, Statul este slab, Statul nu-și face datoria, noroc că avem un guvern de stânga,
altfel, ar fi mai rău, bun, ce avem în seara asta de mâncare, paste?“

Ăștia, mă piș pe ei. Ca să mă exprim politicos. Îi calc pe nervi pe burjuii ăștia care se dau
socialiști, care se vor și cu slănina în pod, și cu sufletul în rai, vor și abonament la Châtelet 22 ,
și pe săraci salvaţi din mizerie, și ceaiul la Mariage 23 , și egalitatea între oameni pe pământ, și
vacanţe în Toscana, și trotuarele măturate de acele care le înţeapă conștiinţele, și să-și
plătească menajerele la negru și să li se asculte tiradele de apărători altruiști ai aproapelui
sărman. Statul, Statul! Poporul fără școală îl iubește pe rege și de toate relele nu-i acuză decât
pe răii miniștri corupţi; e Nașul care le spune zbirilor: „Nu-mi place mutra ăstuia!“ și nu vrea
să știe că tocmai i-a ordonat omului execuţia; e fiul sau fiica abuzată tăbărând cu ocări pe
asistentul social care cere socoteala părinţilor nedemni! Statul! Statul e ţapul ispășitor perfect
când trebuie să acuzi pe oricine altcineva decât pe tine!

Apoi e cealaltă categorie. Cea a brutelor, a ticăloșilor adevăraţi, care nu grăbesc pasul, care nu-
și întorc capul, care mă fixează cu privirea lor de gheaţă, fără o umbră de compasiune, cu atât
mai rău pentru tine, bătrâne, dă în primire dacă n-ai știut să te baţi, nicio milă pentru pârliţi,
pentru jegoșii care vegetează pe cartoanele lor de suboameni, nicio îndurare, câștigi sau pierzi,
și dacă crezi că mi-e rușine cu biștarii mei, te înșeli amarnic.

Vreme de zece ani, în fiecare dimineaţă, ieșind din palatul lui, și-a aliniat dinaintea mea pașii
de bogătan satisfăcut, la rugămintea mea a răspuns întotdeauna cu un dispreţ rece în ochi.

Dacă aș fi fost în locul lui, și eu aș fi făcut la fel. Să nu credeţi că toţi cerșetorii sunt comuniști
și că sărăcia te face obligatoriu revoluţionar! Cum se pare că stă s-o mierlească, îi spun:
„Crapă, amice, crapă cu toate lovelele pe care nu mi le-ai dat, crapă cu supele tale de grangur,
crapă cu viaţa ta de barosan, crapă, dar eu n-o să mă bucur. Tu și cu mine suntem croiţi din
aceeași stofă.“
 Pâinea

STRADA GRENELLE, CAMERA

Trebuia să plecăm de pe plajă cu sufletul la gură. Timpul îmi păruse deopotrivă delicios de
scurt și de lung. În locul acela ]ărmul era un arc lung de nisip întinzându-se leneș, dar devorat
de valuri, unde se făceau băile cele mai grozave, fără mari pericole. Dis-de-dimineaţă, cu
verișorii mei, plonjam neobosiţi pe sub rulourile de apă sau zburam pe crestele lor până nu
mai puteam, îmbătaţi de sulurile care se rostogoleau la nesfârșit, fără să ne întoarcem la
cartierul general, o mare umbrelă de familie, decât pentru a înfuleca o gogoașă sau un
ciorchine de strugure, înainte de a o tuli din nou în apele oceanului. Câteodată, totuși, mă
prăbușeam pe nisipul cald și scârţâitor, împietrit brusc într-o stare de bine stupidă, abia
conștient de amorţeala corpului meu și de zgomotele atât de caracteristice ale plajei, printre
ţipete de pescăruși și râsete de copii – o paranteză de intimitate în această stupoare atât de
stranie a fericirii. Dar cel mai des, plutind în voia valurilor, apăream și dispăream sub masa
lichidă și învolburată. Entuziasm de copil: câţi ani pierdem pentru a uita pasiunea care ne
însufleţea în orice activitate ce promitea să ne facă plăcere? Cum am devenit incapabili de
dăruire totală, de bucurie înălţătoare, de elanuri de-un lirism fermecător? Era în acele zile de
baie atâta fericire, atâta simplitate... vai, cât de repede înlocuite de dificultatea din ce în ce mai
mare de a face ceva cu plăcere...

Pe la unu după-amiază, ridicam tabăra. Întoarcerea spre Rabat, care se afla la vreo zece
kilometri, prin furnicarul de mașini, îmi lăsa răgazul să admir faleza. Nu mă mai săturam. Mai
târziu, tânăr fiind și lipsit de aceste veri marocane, mi se întâmpla să evoc în gând cele mai
mici detalii ale drumului care duce de la Nisipurile de Aur la oraș și inventariam străzi și
grădini cu o minuţioasă euforie. Era un drum minunat, care în numeroase puncte domina
Atlanticul; vile îngropate în oleandri lăsau să se întrevadă uneori, prin falsa transparenţă a
unui grilaj maur, crâmpeie din viaţa luminoasă care fremăta acolo; mai departe, deasupra
valurilor de smarald, se înălţa fortăreaţa galben-brună despre care mult mai târziu am aflat că
era de fapt o temniţă sinistră; apoi mica plajă de la Temara, izolată, ferită de vânt și de curenţi
și pe care o priveam de sus cu dispreţul celor care la mare nu iubesc decât talazurile și
tumultul; următoarea plajă, prea periculoasă pentru a ne scălda aici, presărată cu câţiva
pescari, cu picioarele brune linse de valuri și pe care oceanul părea că vrea să-i înghită într-un
vacarm furios; apoi marginile orașului cu bazarul ticsit de oi și de pânzele de cort în culori
deschise care trosneau bătute de vânt, mahalalele foșgăind de lume, cuprinse de o gălăgie
veselă, sărace, dar curate în aerul iodat. Aveam nisip lipit de glezne, obrajii îmi ardeau ca
para, mă moleșeam în zăduful din mașină și mă lăsam legănat de inflexiunile atât de
melodioase și agresive, în același timp, în voia crâmpeielor neinteligibile care pătrundeau prin
fereastra deschisă a automobilului. Dulce calvar, cel mai dulce dintre toate: oricine și-a
petrecut verile pe malul mării știe asta – exasperanta necesitate de a te reîntoarce, de a părăsi
apa în favoarea uscatului, de a suporta neplăcerea de a redeveni greu și asudat – știe asta, a
urât asta, pentru ca apoi să-și amintească despre aceste momente ca despre niște clipe
binecuvântate. Ritualuri de vacanţă, senzaţii unice: un gust de sare în colţul buzelor, degete
încreţite, piele fierbinte și uscată, părul ud și lipit din care se preling pe gât picături de apă,
respiraţie tăiată, ce bine era, ce ușor... Ajunși acasă ne repezeam sub duș de unde ieșeam
lucind, epiderma moale și părul docil, iar după-amiaza începea cu o masă.

O cumpărasem de la o dugheană din faţa zidurilor orașului, frumos ambalată în hârtie de ziar,
înainte de a urca înapoi în mașină. O priveam cu coada ochiului, încă prea buimăcit pentru a
mă bucura de prezenţa sa, dar liniștit să o știu acolo, pentru „după“, pentru „amiază“.
Straniu... Cum amintirea cea mai viscerală despre pâine care îmi răsare în ziua morţii mele
este cea despre kesra 24 marocană, această frumoasă bilă turtită, cu o consistenţă mai apropiată
de prăjitură decât de baghetă, nu încetează să mă frământe. Oricum ar fi fost: spălat și
îmbrăcat, în euforia de dinaintea plimbării de după plajă prin orașul vechi, mă așezam în jurul
mesei, rupeam din bucata pe care mi-o întindea mama un prim dumicat apetisant și în
moliciunea afânată și aurie a alimentului regăseam consistenţa nisipului, culoarea și
înfăţișarea sa îmbietoare. Pâinea, plaja: două dogori îngemănate, două atracţii complice; de
fiecare dată, un întreg univers de fericiri patriarhale care ne invadează simţurile. E greșit să se
pretindă că ceea ce constituie nobleţea pâinii este că își ajunge ei înseși, însoţind în același
timp toate celelalte feluri. Iar pâinea „își este suficientă sieși“ pentru că este complexă, nu în
sortimentele sale particulare, ci în chiar esenţa sa, pentru că pâinea este bogată, pâinea este
multiplă, pâinea este microcosm. În ea este încorporată o diversitate extraordinară, ca un
univers în miniatură care își dezvăluie toate ramificaţiile de-a lungul degustării. Mușcătura,
care se lovește la început de zidurile crustei, este surprinsă, îndată ce a depășit acest obstacol,
de consimţământul pe care i-l dă miezul proaspăt. Este o atât de mare diferenţă între coaja
crocantă, uneori tare ca piatra, alteori doar aparenţă care cedează repede atacului, și
delicateţea substanţei care se lasă mulată de obraji cu o docilitate calină, ceea ce este aproape
tulburător. Crăpăturile învelișului sunt tot atâtea insinuări campestre; ai spune că e un ogor, te
gândești la ţăran, la orele serii; clopotniţa din sat sună ora șapte; își șterge fruntea cu dosul
mânecii; sfârșitul zilei de muncă.

La intersecţia dintre crustă și miez, în schimb, o moară se întruchipează sub ochii noștri
interiori; făina de grâu zboară de sub piatra de moară, aerul este saturat de praful volatil; și
din nou, schimbare de tablou, pentru că cerul gurii a îmbrăţișat pasta alveolară eliberată din
strânsoare și munca maxilarelor poate începe. Este pâine, și totuși se mănâncă de parcă ar fi o
prăjitură; dar, spre deosebire de alte produse de brutărie sau chiar de patiserie, mestecatul
pâinii te duce la un rezultat surprinzător, un rezultat... cleios. Trebuie ca bila de miez
mestecată și răsmestecată să ajungă să se strângă într-o masă cleioasă și fără spaţii pe unde să
se poată infiltra aerul; pâinea lipește, chiar așa, lipește. Cine nu a îndrăznit să frământe
niciodată îndelung cu dinţii, cu limba, cu cerul gurii și cu obrajii inima pâinii nu a fost
niciodată surprins să simtă în interiorul său înflăcărarea triumfală a materiei vâscoase. Ceea ce
mestecăm nu mai este nici pâine, nici miez, nici prăjitură, este o copie a noastră înșine, a ceea
ce trebuie să fie gustul ţesuturilor noastre intime pe care le plămădim cu gurile noastre
experimentate și în care saliva și maiaua se combină într-o ambiguă fraternitate.

În jurul mesei, mestecam cu toţii conștiincios, în liniște. Se petrecea acolo o stranie

comuniune... Departe de ritualul și de fastul liturghiilor rânduite, în afara actului religios al
frângerii pâinii și al mulţumirii înălţate lui Dumnezeu, ne uneam totuși într-o comuniune
sacră, care ne făcea să atingem, fără să știm, un adevăr superior, esenţial. Și dacă unii dintre
noi, vag conștienţi de această rugăciune mistică, o atribuiau cu ușurătate plăcerii de a fi
împreună, de a împărţi o asemenea delicatesă recunoscută, în atmosfera de convivialitate și
relaxare a vacanţelor, știam că doar lipsa cuvintelor și a luminilor potrivite pentru a spune și a
desluși o atare elevaţie îi făcea să se înșele. Provincia, satul, dulceaţa vieţii și elasticitatea
organică: toate se găsesc în pâine, în cea de aici ca și în cea de aiurea. Aceasta și face din ea,
fără îndoială, instrumentul privilegiat prin care rătăcim prin noi înșine în căutarea noastră
înșine.

După acest prim contact cu rol de aperitiv, înfruntam continuarea ostilităţilor. Salate
proaspete – e limpede câtă savoare câștigă morcovii și cartofii tăiaţi cubuleţe mici și regulate și
doar presăraţi cu puţin coriandru, în comparaţie cu semenii lor grosolan ciopârţiţi –, tajine 25
îmbelșugate: mă lingeam pe buze și înfulecam fără grijă, ca un îngeraș hulpav. Dar gura mea
nu uita, gura mea își amintea încă de mișcările maxilarelor care inauguraseră acest ospăţ de
sărbătoare cu albeaţa unei pâini fragede și chiar dacă, pentru a-i demonstra gratitudinea mea,
o întingeam pe fundul farfuriei încă pline cu sos, știam bine că nu mai era același lucru. Cu
pâinea, ca și cu orice alt lucru, doar prima oară contează.

Îmi amintesc abundenţa florală din salonul ceaiului din Oudaia 26 de unde admiram Salé 27 și
marea, departe, la vărsarea fluviului 28 care curgea pe sub meterezele ei; străduţele strident
colorate ale orașului vechi; iasomia căzând în cascade pe zidurile curţilor, bogăţia sărăciei, la o
mie de poște de luxul parfumierilor din Occident; în fine, viaţa sub razele soarelui, care nu e la
fel ca în alte părţi, pentru că a trăi în aer liber te face să percepi diferit spaţiul... și pâinea pe
vatră, serenadă fulgurantă adresată tuturor simţurilor. Simt, da, simt că sunt aproape. Este
ceva din asta în ceea ce caut. Ceva, dar încă nu este exact asta... pâine... pâine... Dar ce altceva?
Cu ce altceva mai trăiesc oamenii pe pământ?
 (Lotte)

STRADA DELBET

Îi spuneam mereu: nu vreau să merg, pe Buni o iubesc, dar nu-l iubesc pe Bunu, mă sperie, are
ochii mari și negri de tot și când ne vede nu se bucură deloc, deloc. De aceea, astăzi se
întâmplă ceva ciudat. Pentru că de data asta eu chiar vreau să merg, aș vrea s-o văd pe Buni, și
pe Rick, și acum uite că nu vrea mami, zice că Bunu e bolnav și că-l deranjăm. Bunu bolnav?
Nu se poate. Jean e bolnav, el, da, e foarte bolnav, dar nu-i nimic, îmi place să fiu cu el, îmi
place vara, când mergem după pietre rotunde pe plajă, el ia o piatră și se uită la ea și
inventează o poveste, dacă e una mare și dodoloaţă, atunci e un nene care a mâncat prea mult,
așa că acum nu mai poate să meargă, se dă de-a dura, dura, dura, iar dacă e una mică și
turtită, înseamnă că l-a călcat cineva și hop, s-a lăţit ca o clătită și câte alte povești de-astea.

Bunu nu mi-a spus niciodată povești, niciodată, nu-i plac poveștile și nici copiii nu-i plac și
nici gălăgia, îmi aduc aminte de o zi la Rudgrenèle 29 , mă jucam frumos cu Rick și pe urmă cu
Anaïs, fata surorii lui Paul, râdeam grozav, și s-a întors spre noi și mi-a aruncat o privire
urâtă, dar urâtă de tot, mi-a venit să plâng și să mă ascund, îmi trecuse tot râsul și el i-a zis lui
Buna, dar fără să se uite la ea: „Fă-i să tacă!“ Atunci Buna a făcut mutra ei tristă, n-a răspuns
nimic, a venit să ne vorbească: „Hai, copii, să mergem să ne jucăm în parc, Bunu e obosit.“
Când ne-am întors Bunu plecase, nu l-am mai văzut, am mâncat cu Buna și cu mami și cu
Adèle, sora lui Paul, și iar ne-am distrat grozav, dar eu vedeam că Buna e tristă.

Când o iau la întrebări pe mami, îmi răspunde că nu, că totul este bine, că sunt treburi de
oameni mari, că nu trebuie să-mi fac eu griji de toate astea și că mă iubește mult, mult de tot.
Asta știu. Dar mai știu și multe alte chestii. Știu că Bunu nu o iubește pe Buna, că nici Buna nu
se mai iubește pe ea, că Buna îl iubește pe Jean mai mult decât pe mami sau pe Laura, dar că
Jean nu poate să-l sufere pe Bunu, iar Bunu nu poate să-l sufere pe Jean. Știu că Bunu crede că
tati e un tâmpit. Știu că tati e supărat pe mami pentru că e fata lui Bunu, dar și pentru că ea m-
a dorit, iar el nu-și dorea copii sau cel puţin nu încă; știu și că tati mă iubește tare mult și poate
chiar că e supărat pe mami pentru că mă iubește atât de mult, el, care nu m-a vrut, și mai știu
și că mami e supărată pe mine câteodată, pentru că m-a dorit în timp ce tati nu m-a dorit
deloc. Ei, da, știu toate astea. Știu că sunt toţi nefericiţi pentru că nimeni nu iubește pe cine
trebuie și că nu înţeleg că mai ales pe ei sunt supăraţi.

Oamenii mari cred că noi, copiii, nu știm nimic. Ce aiureală, zău așa, ei n-au fost copii odată?
 Ferma

STRADA GRENELLE, CAMERA

Ajunsesem să eșuez în această fermă cochetă de pe Côte du Nacre după două ore de eforturi
sterile de a descoperi un han gastronomic recent deschis, mi se spusese, prin împrejurimile din
Colleville și ale cimitirului american 30 . Dintotdeauna mi-a plăcut această parte din
Normandia. Nu pentru cidrul, merele, crema, sau puii săi flambaţi cu calvados 31 , ci pentru
plajele sale imense, cu prundișul larg descoperit de reflux și unde am descoperit cu adevărat
ce înseamnă expresia „între cer și pământ“. Făceam plimbări lungi pe Omaha Beach 32 , puţin
ameţit de singurătate și nemărginire, priveam pescărușii și căţeii care rătăceau pe nisip, îmi
puneam mâna streașină la ochi pentru a scruta un orizont care nu-mi dezvăluia nimic și mă
simţeam fericit și încrezător, înviorat de această escapadă tăcută.

În dimineaţa aceea, o frumoasă dimineaţă de vară, luminoasă și proaspătă, rătăcisem cu o

proastă dispoziţie crescândă în căutarea hanului meu, pierzându-mă pe drumuri străine,
mărginite de taluzuri abrupte și neprimind pe parcurs decât indicaţii contradictorii. În sfârșit,
m-am angajat pe un drumeag care se înfunda în curtea unei ferme din piatră de ţară, cu un
pridvor deasupra căruia se întindea o glicină falnică, cu ferestre vampirizate de mușcate roșii
și cu obloane proaspăt vopsite în alb. La umbra unui tei, în faţa casei, era așezată o masă
întinsă, la care cinci persoane (patru bărbaţi și o femeie) tocmai terminau de mâncat. Nu
cunoșteau adresa pe care o căutam. Când m-am interesat, în lipsă de altceva, de un loc nu prea
îndepărtat unde aș putea să mănânc, au pufnit cu o umbră de dispreţ. „Cel mai bine se
mănâncă la tine acasă“, spune unul dintre bărbaţi, cu un accent încărcat de subînţeles. Cel
despre care bănuiam că este stăpânul locului și-a pus mâna pe acoperișul mașinii, s-a aplecat
spre mine și mi-a propus fără prea multe fasoane să împart cu ei prânzul lor modest. Am
primit.

Așezaţi sub teiul al cărui parfum era atât de puternic, încât aproape că îmi tăia pofta de
mâncare, îi ascultam tăifăsuind în faţa cafelelor cu calva, în vreme ce fermiera, o tânără
plinuţă, cu câte o gropiţă atrăgătoare la fiecare dintre colţurile buzelor, mă servea zâmbind.

Patru stridii de crescătorie, reci, sărate, fără lămâie sau mirodenii. Înghiţite încet,
binecuvântate pentru gheaţa care intra în contact cu cerul gurii. „Ah, nu au mai rămas decât
astea, au fost o grămadă, douăsprezece duzini, dar când vin de la muncă bărbaţii mănâncă, nu
glumă.“ Râde încetișor.

Patru stridii, fără alte floricele. Preludiu total și lipsit de concesii, regal în frusta sa modestie.
Un pahar de vin alb, sec, aburit, cu un gust fructat rafinat – „e un Saché, avem un văr în
Touraine, care ni-l face la un preţ bun!“

O gustare care să trezească pofta de mâncare. Tipii de lângă mine discutau despre mașini cu o
limbuţie uimitoare. Cele care merg. Cele care nu merg. Cele care pârâie, care dau rateuri, care
fac nazuri, care scuipă, care gâfâie, care trag greu în pante, care derapează în viraje, care se
îneacă, care fumegă, care sughit, care tușesc, care se cabrează, care se răstesc. Amintirea
despre o Simca 1100, tare îndărătnică, se bucură de privilegiul unei lungi tirade. O adevărată
mizerie, care avea motorul rece chiar și în miezul verii. Toţi dau din cap indignaţi.

Două felii fine de jambon crud și afumat, mătăsoase și mișcătoare în îndoirea lor molatică, unt
sărat, o bucată de pâine rotundă. O supradoză de delicateţe viguroasă. Surprinzător, dar
plăcut. Un alt pahar din același vin alb, care nu mă va mai părăsi până la sfârșit. Prolog
excitant, seducător, aţâţâtor.

„Da, pădurea e plină“, mi se răspunde la întrebarea politicoasă despre vânatul din regiune.
„De altfel“, spune Serge (mai sunt și Claude, și Christian, stăpânul casei, dar nu reușesc să-i
atribui un nume celui din urmă conviv), „asta provoacă des accidente.“

Câteva fire de sparanghel, verzi, mari și fragede să te topești de plăcere. „Ca să vă facă
așteptarea mai ușoară până se încălzește restul“, spune grăbită femeia, crezând fără îndoială
că sunt uimit de un asemenea fel principal sărăcăcios. „Nu, nu“, îi spun eu, „e minunat.“
Tonalitate delicioasă, rustică, aproape bucolică. Ea se îmbujorează și dispare izbucnind în râs.
În jurul meu, discuţia continuă și mai aprins în jurul vânatului care traversează pe neașteptate
drumurile din pădure. Vine vorba despre un anume Germain, care, lovind într-o noapte fără
lună un mistreţ aventuros, îl crede mort din cauza întunericului, îl aruncă în portbagaj
(„Gândiţi-vă, ce noroc!“), pleacă din nou la drum, în timp ce jivina își vine încet, încet în fire și
începe să se zbată în portbagaj („se zgâlţâia toată mașina“), apoi, izbind cu botul, îndoaie tabla
și o șterge în pădure. Râd cu toţii ca niște puști.

„Resturi“ (suficiente să hrănească un regiment) de la o găină îndopată. Belșug de smântână,

de slăninuţă, un praf de piper negru, cartofi pe care-i bănuiesc că provin de la Noirmoutier 33
și nicio picătură de ulei.

Taifasul s-a abătut de la subiectul iniţial și a apucat-o prin meandrele încurcate ale băuturilor
locului. Cele bune, cele mai puţin bune, cele de-a dreptul de nebăut; alcoolul ilicit, cidrul prea
fermentat, din mere putrede, prost spălate, prost zdrobite, prost adunate, calvadosul din
supermarket, care seamănă cu un sirop, și adevăratul calva, care îţi arde gura, dar îţi
parfumează bolta palatină. Licoarea unui oarecare faimos Nea Joseph iscă niște hohote
copioase de râs: dezinfectant, asta e sigur, dar nu și digestiv!

„Sunt necăjită“, îmi zice tânăra femeie, care nu vorbește cu același accent ca soţul ei, „nu mai e
brânză, trebuie să mă duc la cumpărături după-amiază.“

Aflu cum câinele lui Thierry Coulard, un patruped grozav, cunoscut pentru sobrietatea lui, a
uitat o dată de el, leorpăind dintr-o băltoacă de sub butoi, și, fie pentru că era prea emoţionat,
fie pentru că a fost otrăvit, a căzut ţeapăn ca o mătură și nu a scăpat din ghearele morţii decât
graţie unei constituţii ieșite din comun. Se ţin cu mâinile de burtă de râs, iar eu abia îmi mai
trag sufletul.

O tartă cu mere, cu aluat fin, crăpat, crocant, fructe aurite, insolente sub caramelul discret al
cristalelor de zahăr. Termin sticla. La ora cinci femeia îmi servește cafeaua cu calva. Bărbaţii se
ridică, mă bat pe spate, zicându-mi că se întorc la muncă și că, dacă diseară mă găsesc tot
acolo, se vor bucura să mă revadă. Îi îmbrăţișez ca pe niște fraţi și promit să mă întorc într-o zi
cu o sticlă grozavă.

La umbra arborelui secular de la ferma din Colleville, sub semnul porcilor mistreţi care
zgâlţâie portbagajele, spre deliciul bărbaţilor care o povestesc apoi, am avut parte de una
dintre cele mai bune mese. Gastronomia era simplă și încântătoare, dar ceea ce am savurat
astfel, transformând stridiile, jambonul, sparanghelul și găina îndopată în accesorii secundare,
era pitorescul vorbirii lor, brutală în sintaxa ei fără perdea, dar călduroasă în autenticitatea sa
juvenilă. M-am delectat cu cuvinte, da, cu cuvinte izvorând din întâlnirea lor de fârtaţi rustici,
din aceste cuvinte care uneori depășesc în savoare lucrurile cărnii. Cuvintele: scrinuri care
strâng în ele o realitate unică și o transformă într-un moment antologic, vrăjitori care schimbă
faţa realităţii înfrumuseţând-o cu dreptul de a deveni memorabilă, așezată în biblioteca
amintirilor. Orice viaţă există doar prin osmoza cuvântului și a întâmplării, în care primul o
îmbracă pe cea de-a doua cu straiele sale de gală. Astfel, cuvintele prietenilor mei ocazionali,
încununând masa cu o graţie inedită, constituiseră substanţa festinului meu și ceea ce
apreciasem cu atâta voioșie era verbul, nu carnea.
Un zgomot surd, care nu îmi înșală urechile, mă trezește din reverie. O zăresc printre
pleoapele întredeschise pe Anna, care se strecoară hoţește pe coridor. Calitatea soţiei mele de a
se deplasa fără să meargă, fără să altereze înaintarea prin frântura obișnuită a pașilor, m-a
făcut întotdeauna să bănuiesc că această fluiditate aristocratică nu a fost creată decât pentru
mine. Anna... Dacă ai ști în ce stare de fericire mă cufundă redescoperirea acelei după-amiezi
labile, între rachiu și pădure, să sorb cu nesaţ eternitatea cuvintelor! Poate că aici se află
resortul vocaţiei mele, între a vorbi și a mânca... iar savoarea continuă să fugă de mine
vertiginos... Gândurile mă trag spre viaţa mea provincială... o casă mare... plimbările pe
câmp... câinele printre picioarele mele, vesel și inocent...
 (Venus)

STRADA GRENELLE, BIROUL

Sunt o Venus primitivă, o mică zeiţă a fecundităţii, cu un corp gol de alabastru, cu șolduri
largi și generoase, cu pântece bombat, cu sâni toropiţi și coapse zvelte, lipite una de alta într-
un gest de timiditate ușor comic. Mai mult femeie decât gazelă: totul din mine mai mult
ispitește decât invită la contemplare. Și totuși, el mă privește, nu încetează să mă privească,
îndată ce își ridică ochii din hârtiile lui, îndată ce începe să se gândească și, fără să mă vadă,
stăruie îndelung cu privirea întunecată asupra mea. Uneori, în schimb, mă scrutează gânditor,
încearcă să străpungă sufletul meu de sculptură nemișcată, simt că e atât de aproape să intre
în contact, să ghicească, să discute, pentru ca apoi să renunţe brusc, și am sentimentul
exasperant de a fi asistat la spectacolul unui bărbat care se contemplă într-o oglindă-spion,
fără să bănuiască măcar că din spatele geamului cineva îl observă. Alteori mă mângâie ușor cu
degetele, îmi pipăie curbele de femeie nurlie, își plimbă palmele pe faţa mea fără trăsături și
simt la suprafaţa fildeșului meu fluidul lui de personalitate neîmblânzită. Când se așază la
birou, când trage cordonul lămpii mari de aramă și o rază de lumină caldă îmi inundă umerii,
reapar de nicăieri, această lumină demiurgică mă face să renasc de fiecare dată; la fel sunt
pentru el fiinţele din carne și sânge care trec prin viaţa sa, absente pentru memoria lui atunci
când le întoarce spatele, pentru ca atunci când revin iarăși în câmpul percepţiei sale să fie din
nou prezente într-un fel pe care nu îl pricepe. Și pe ele le privește fără să le vadă, le măsoară în
gol, ca un orb care pipăie în faţa lui și care își imaginează că apucă ceva, dar nu face decât să
frământe efemerul, să îmbrăţișeze neantul. Ochii săi pătrunzători, ochii săi inteligenţi sunt
despărţiţi de ce vede printr-un văl imaterial, care îi înceţoșează judecata, care face opac ceea ce
el ar putea atât de bine ilumina cu verva lui. Iar vălul acesta este rigiditatea lui de despot,
înfricoșat veșnic în angoasa că celălalt din faţa lui s-ar putea dezvălui a fi și altceva decât un
obiect pe care îl poate îndepărta după bunul plac din raza sa vizuală, în veșnica angoasă ca
celălalt, totodată, să nu reprezinte o libertate care să i-o recunoască pe a sa...

Atunci când mă caută fără să mă găsească vreodată, când se resemnează în fine să coboare
ochii sau să apuce cordonul pentru a distruge certitudinea existenţei mele, fuge, fuge, fuge din
faţa insuportabilului. Dorinţa lui după celălalt, frica lui de celălalt.

Mori, bătrâne! Nu există nici pace, nici loc pentru tine în această viaţă.
 Câinele

STRADA GRENELLE, CAMERA

Sunt o Venus primitivă, o mică zeiţă a fecundităţii, cu un corp gol de alabastru, cu șolduri
largi și generoase, cu pântece bombat, cu sâni toropiţi și coapse zvelte, lipite una de alta într-
un gest de timiditate ușor comic. Mai mult femeie decât gazelă: totul din mine mai mult
ispitește decât invită la contemplare. Și totuși, el mă privește, nu încetează să mă privească,
îndată ce își ridică ochii din hârtiile lui, îndată ce începe să se gândească și, fără să mă vadă,
stăruie îndelung cu privirea întunecată asupra mea. Uneori, în schimb, mă scrutează gânditor,
încearcă să străpungă sufletul meu de sculptură nemișcată, simt că e atât de aproape să intre
în contact, să ghicească, să discute, pentru ca apoi să renunţe brusc, și am sentimentul
exasperant de a fi asistat la spectacolul unui bărbat care se contemplă într-o oglindă-spion,
fără să bănuiască măcar că din spatele geamului cineva îl observă. Alteori mă mângâie ușor cu
degetele, îmi pipăie curbele de femeie nurlie, își plimbă palmele pe faţa mea fără trăsături și
simt la suprafaţa fildeșului meu fluidul lui de personalitate neîmblânzită. Când se așază la
birou, când trage cordonul lămpii mari de aramă și o rază de lumină caldă îmi inundă umerii,
reapar de nicăieri, această lumină demiurgică mă face să renasc de fiecare dată; la fel sunt
pentru el fiinţele din carne și sânge care trec prin viaţa sa, absente pentru memoria lui atunci
când le întoarce spatele, pentru ca atunci când revin iarăși în câmpul percepţieÎn primele
ceasuri ale tovărășiei noastre nu încetam să fiu fascinat de evidenta eleganţă cu care își lăsa în
jos posteriorul; bine proptit pe picioarele dinainte, cu coada măturând pământul cu
regularitatea unui metronom, burtica lui golașă și rozalie, încreţită sub pieptul lânos, se așeza
năvalnic și ridica spre mine ochii ca niște alune lichide, în care de multe ori mi s-a părut că
întrezăresc altceva decât pofta de mâncare.

Aveam un câine. Sau mai degrabă un nas pe patru labe. Un mic receptacul de proiecţii
antropomorfice. Un tovarăș fidel. O coadă bătând măsura după cum i-o dictau emoţiile. Un
cangur surescitat la primele ore ale dimineţii. Deci, un câine. Când a venit în casa noastră,
cutele lui grăsuţe te-ar fi îndemnat la o înduioșare tâmpă; dar, în câteva săptămâni, mingea
durdulie devenise un căţel zvelt, cu botul bine conturat, cu ochii limpezi și luminoși, cu nasul
agitat, cu pieptul robust și cu labele puternice. Era un dalmaţian și îl numisem Rhett, în semn
de omagiu pentru Pe aripile vântului, filmul meu fetiș, pentru că, dacă aș fi fost femeie, mi-ar fi
plăcut să fiu Scarlett – cea care supravieţuiește într-o lume agonizantă. Blana lui imaculată,
abia pătată cu negru, era incredibil de mătăsoasă; efectiv, dalmaţianul e un câine foarte
mătăsos, la mângâiat, dar și la privit. Totuși, nu era mieros. Nu e nimic complezent, nici
prefăcut, în simpatia instantanee pe care o inspiră fizionomia lui, ci doar o mare propensiune
pentru sinceritatea afectuoasă. Iar când își pleca botul într-o parte, cu urechile pleoștite în faţă,
căzându-i fluide ca niște picături de-a lungul fălcilor atârnânde, nu regretam că am înţeles cât
de mult dragostea pe care i-o porţi unui animal participă la reprezentarea pe care ţi-o faci
despre tine însuţi, într-atât era de irezistibil în acele momente. De altfel, nu încape nicio
îndoială că după câtva timp de coabitare omul și animalul împrumută unul din trăsăturile
celuilalt. La urma urmei, Rhett, destul de needucat, ca să nu spunem prost-crescut de-a
dreptul, suferea de o patologie care nu avea nimic foarte surprinzător. A califica drept lăcomie
ceea ce la el era bulimie obsesivă ar fi însemnat să fii mult sub nivelul realităţii. O foaie de
salată să fi căzut pe jos, că se și repezea la ea ca o vijelie pentru a frâna apoi cu o alunecare,
înfipt în labele dinainte, o hăpăia fără măcar să o mestece, disperat să nu i se ia bucăţica de la
gură, și, sunt sigur, nu identifica decât ulterior ce înghiţise. Deviza lui era, fără îndoială: întâi
mâncăm și pe urmă vedem și îmi spuneam câteodată că sunt stăpânul singurului câine din
lume care pune mai mult preţ pe dorinţa de a mânca decât pe a mânca, într-atât de mult
cheltuia pe zi doar pentru a fi acolo unde putea spera să șterpelească ceva de-ale gurii. Totuși,
ingeniozitatea lui nu mergea până acolo încât să inventeze tertipuri pentru a și le procura; dar
avea arta de a se plasa strategic în locul exact unde un cârnăcior uitat putea fi subtilizat de pe
grătar, unde un chips strivit, vestigiu al unui aperitiv luat în grabă, ar fi putut scăpa atenţiei
stăpânilor casei. Mai grav încă, această pasiune irepresibilă de a mânca s-a manifestat foarte
puternic (dar puţin dramatic) în timpul unui Crăciun la Paris, la bunicii mei, unde masa,
potrivit unei tradiţii antediluviene, trebuia să se încheie, așa cum se cuvine, cu o prăjitură
„Buturugă“, pregătită cu dragoste de bunica, un simplu aluat de biscuit rulat și umplut cu
cremă de unt și cafea sau ciocolată – simplu biscuit, poate, dar încărcat cu măreţia
capodoperelor. Rhett, într-o formă extraordinară, se fâţâia prin apartament, mângâiat de unii,
hrănit pe furiș de alţii cu bunătăţi lăsate neglijent pe covor în spatele tatălui meu, și făcea
astfel, de la începutul mesei, ture regulate (coridor, salon, sufragerie, bucătărie și iar coridor
etc.) punctate de pauze generoase de lins. Marie, sora tatălui meu, a fost prima care i-a
remarcat absenţa. Mi-am dat seama, odată cu ceilalţi, că nu mai observasem de o bună bucată
de vreme trecerea periodică a panașului alb și agitat care depășea nivelul fotoliilor și după
care îl recunoșteam pe câinele care se fâţâia pe-acolo. După un timp, în care am înţeles cu
brutalitate, tata, mama și cu mine, ceea ce probabil se petrecea, am sărit în picioare ca zvârliţi
în sus de un singur arc și ne-am repezit spre camera în care, din precauţie, cunoscându-l pe
caraghios și iubirea lui pentru bucătării, bunica mea depozitase preţiosul desert.

Camera era deschisă... Fără îndoială, în ciuda avertismentelor, cineva (vinovatul nu a fost
identificat niciodată) uitase să închidă ușa și câinele, căruia nu i se poate cere totuși să reziste
fără ajutor propriei sale naturi, ajunsese foarte natural la concluzia că „Buturuga“ îi aparţinea.
Mama a scos un strigăt disperat; nici pescărușul aflat în pericol nu scoate asemenea ţipete
sfâșietoare. Rhett, după toate probabilităţile, prea îngreunat de găinăria lui pentru a mai
reacţiona ca de obicei, stătea pe loc și se uita la noi cu o privire lipsită de expresie, lângă
platoul gol, care îi depășise așteptările. Gol nu este, de altfel, cuvântul cel mai potrivit. Cu o
sistematică tenacitate, convins că nu va fi deranjat prea curând, atacase „Buturuga“ de la
dreapta spre stânga, apoi de la stânga spre dreapta, și tot așa pe toată lungimea ei, până când
am ajuns noi și din minunăţia cu unt fin nu mai rămăsese decât un firicel lung și subţire, pe
care era greu de crezut că-l mai puteam pune în farfuriile noastre. După cum Penelopa își
deșira munca, fir cu fir, pe lungime, o pânză destinată totuși să devină tapiserie, Rhett
efectuase cu fălcile lui laborioase o navetă minuţioasă, ţesând plăcerea pentru stomacul său de
cunoscător.

Bunica a izbucnit în râs, astfel că accidentul galactic s-a transformat în anecdotă savuroasă.
Avea ea talentul ăsta de a dibui sarea și piperul din existenţă acolo unde alţii nu vedeau decât
necazuri. A pus pariu că potaia își va primi cu vârf și îndesat pedeapsa de la monumentala
indigestie pe care îngurgitarea unei prăjituri pentru cincisprezece persoane nu putea să nu o
declanșeze grabnic. Se înșela. În ciuda protuberanţei suspecte, vizibilă ore bune la nivelul
stomacului, Rhett și-a digerat foarte bine festinul de Crăciun, pe care l-a desăvârșit cu o siestă
profundă, întretăiată de câteva schelălăieli de plăcere, iar a doua zi și-a contemplat fără prea
mare indignare bolul gol, sărmană măsură de retorsiune hotărâtă de tatăl meu, care, dinspre
partea lui, nu gustase câtuși de puţin șotia.

E nevoie de o morală la această istorie? Supărarea mea pe Rhett, pentru că m-a lipsit de o
plăcere anunţată, n-a ţinut mult. Dar am și râs din toată inima de ofensa nevinovată adusă
muncii pasionate a balaurului de bunică-mea. Și, mai cu seamă, un gând mi s-a năzărit și l-am
găsit foarte îmbucurător. Cu această ocazie erau adunate la masă atâtea rude pentru care, în
cel mai bun caz, simţeam numai dispreţ și, în cel mai rău caz, ostilitate, astfel că până la urmă
mi se părea încântător că prăjitura destinată jalnicelor lor papile ajunsese să le bucure pe ale
căţelului meu, căruia îi atribuiam talente de fin degustător. Nu sunt totuși dintre cei pentru
care propriul câine e mai preţios decât un om pe care nu-l cunosc. Un câine nu este decât o
chestie mișcătoare, lătrătoare și fâţâitoare, care se vântură zi de zi pe lângă noi. Dar dacă e
vorba să ne exprimăm dezgustul faţă de cei care o merită, măcar să o facem cu ajutorul acestor
caraghioase animale cu blană, fără însemnătate, dar și fabuloase prin puterea de derâdere pe
care, fără voia lor, o răspândesc cu inocenţă.

Un clovn, un cadou, o clonă: el era toate trei la un loc, caraghios în rafinamentul molatic al
siluetei lui ridicole, făcându-se pe sine însuși cadou, împrăștiind drăgălășenia fără ifose din
sufletul lui de căţel, clonă a mea însumi, fără a fi totuși cu adevărat: nu mai vedeam în el
câinele, după cum nu era nici om; era Rhett, Rhett înainte de toate, înainte de a fi câine, înger,
animal sau demon. Dar dacă îl evoc cu câteva ceasuri înainte de sfârșitul meu este pentru că
am comis un afront uitându-l în evocarea precedentă, a parfumurilor naturale. Într-adevăr,
Rhett era el singur o desfătare olfactivă. Da, câinele meu, dalmaţianul meu avea un miros
trăsnet; mă credeţi sau nu, dar pe pielea gâtului și în vârful capului său puternic mirosea a
brioșă puţin arsă, așa cum parfumează ea bucătăria dimineaţa, împreună cu untul și dulceaţa
de corcodușe. Astfel, Rhett mirosea bine a brioșe călduţe, a drojdie exuberantă, stârnind
imediat dorinţa de a-ţi înfige dinţii și trebuie să vă imaginaţi asta: cât era ziulica de lungă
cotrobăia prin toate cotloanele din casă și din grădină; fie că lipăia grozav de aferat din salon
în birou, fie că galopa până la capătul pajiștii, într-o cruciadă împotriva a trei ciori
impertinente, ori că tropăia în bucătărie în așteptarea vreunei delicatese, câinele răspândea
mereu în jurul lui mirosul evocator, fiind astfel o odă permanentă și însufleţită adusă brioșei
de duminică dimineaţă, când, adormit, dar bucuros de această zi liberă care începe, tragi pe
tine un pulover vechi, însă comod și cobori să-ţi faci cafeaua, trăgând cu coada ochiului la
bulgărele brun care se răsfaţă pe masă. Te simţi delicios de somnoros, te mai bucuri câteva
clipe, în liniște, că azi nu trebuie să muncești, te freci la ochi cu o simpatie înduioșată pentru
tine însuţi și când se simte mirosul palpabil de cafea caldă te așezi în fine în faţa bolului
aburind, apeși cu tandreţe brioșa care se rupe ușor, înmoi o bucată în farfuria cu zahăr pudră
din mijlocul mesei și, cu ochii pe jumătate închiși, recunoști fără să ţi-o spui, inflexiunile dulci-
amare ale fericirii. Toate astea le evoca Rhett cu prezenţa lui odorantă, iar turele lui de brutărie
ambulantă erau unul dintre motivele dragostei pe care i-o purtam.

În aceste evocări ale lui Rhett, de-a lungul peripeţiei la care nu mă mai gândisem de o veșnicie,
am regăsit un miros uitat: cel al prăjiturii călduţe și parfumate pe care o găzduia capul câinelui
meu. Un miros, deci alte amintiri, pâine prăjită cu unt pe care dimineaţa, în America, le
devoram uimit de simbioza dintre pâine și unt, puse să se prăjească împreună.

sale să fie din nou prezente într-un fel pe care nu îl pricepe. Și pe ele le privește fără să le vadă,
le măsoară în gol, ca un orb care pipăie în faţa lui și care își imaginează că apucă ceva, dar nu
face decât să frământe efemerul, să îmbrăţișeze neantul. Ochii săi pătrunzători, ochii săi
inteligenţi sunt despărţiţi de ce vede printr-un văl imaterial, care îi înceţoșează judecata, care
face opac ceea ce el ar putea atât de bine ilumina cu verva lui. Iar vălul acesta este rigiditatea
lui de despot, înfricoșat veșnic în angoasa că celălalt din faţa lui s-ar putea dezvălui a fi și
altceva decât un obiect pe care îl poate îndepărta după bunul plac din raza sa vizuală, în
veșnica angoasă ca celălalt, totodată, să nu reprezinte o libertate care să i-o recunoască pe a
sa...

Atunci când mă caută fără să mă găsească vreodată, când se resemnează în fine să coboare
ochii sau să apuce cordonul pentru a distruge certitudinea existenţei mele, fuge, fuge, fuge din
faţa insuportabilului. Dorinţa lui după celălalt, frica lui de celălalt.

Mori, bătrâne! Nu există nici pace, nici loc pentru tine în această viaţă.
 (Anna)

STRADA GRENELLE, CORIDORUL

Ce mă fac, Doamne, ce mă fac? Nu mai am putere, nu mai am aer, sunt sleită, golită... Știu bine
că ei nu înţeleg, în afară de Paul, poate, știu bine ce gândesc... Jean, Laura, Clémence, unde
sunteţi? De ce această tăcere, de ce această răceală, de ce acestă vrajbă, când am fi putut fi atât
de fericiţi toţi cinci? Voi nu vedeţi decât un bătrân arţăgos și autoritar, dintotdeauna aţi văzut
doar un tiran, un asupritor, un despot care ne făcea viaţa imposibilă, vouă și mie – aţi dorit să
fiţi îngerii mei păzitori care să mă consoleze în nenorocirea mea de nevastă părăsită și în cele
din urmă nu v-am dezamăgit, v-am lăsat să-mi faceţi viaţa mai frumoasă cu râsetele voastre
de copii drăgăstoși și tonici și v-am ascuns patima mea, v-am ascuns motivele mele. V-am
ascuns că sunt singură.

Am știut dintotdeauna ce viaţă urmează să ducem împreună. Am prevăzut onorurile care i se

vor aduce, înstrăinarea de mine, celelalte femei, cariera de seducător cu un talent nebun,
miraculos; un prinţ, un senior mereu plecat la vânătoare dincolo de zidurile cetăţii sale și care,
de la an la an, se va îndepărta din ce în ce mai mult, nu mă va mai vedea deloc, va străpunge
sufletul meu bântuit cu ochii lui de vultur, pentru a îmbrăţișa, dincolo, o vedenie care îmi va
scăpa. Am știut dintotdeauna, dar nu a contat. Contau doar revenirile lui, căci se întorcea
mereu, și asta îmi ajungea, să fiu cea lângă care își găsește refugiul, absent, confuz – dar în
mod sigur. Dacă aţi ști, aţi înţelege... Dacă aţi ști ce nopţi am petrecut, ce nopţi în braţele lui,
tremurând de excitare, moartă de dorinţă, strivită de greutatea lui regală, de forţa lui divină,
fericită, atât de fericită, ca femeia îndrăgostită din harem în serile când îi vine rândul, când
primește recunoscătoare perlele privirilor lui – căci nu trăiește decât pentru el, pentru
îmbrăţișările lui, pentru lumina lui. Poate o găsește stângace, timidă, copilăroasă; afară sunt
alte amante, tigrese, feline senzuale, pantere voluptuoase, cu care urlă de plăcere, într-un
desfrâu de gemete, de gimnastică erotică, și, când totul s-a terminat, are impresia că a
reinventat cosmosul, umflat de orgoliu, umflat de încredere în virilitatea lui – în vreme ce ea,
ea este topită de o plăcere mai profundă, o plăcere tăcută; ea se dăruiește, se dă toată, ea
primește cu religiozitate și într-o liniște de catedrală atinge orgasmul, aproape în taină, pentru
că nu are nevoie decât de asta: de prezenţa lui, de sărutările lui. Este fericită.

Atunci copiii... îi iubește, sigur că da. A cunoscut fericirile maternităţii și ale educaţiei; dar și
oroarea de a trebui să crească niște copii pe care tatăl lor nu-i iubește, tortura de a-i vedea
încet, încet, învăţând să-l urască pentru că îi dispreţuia și pentru că o neglijează... Dar mai ales
se simte vinovată pentru că-i iubește mai puţin decât pe el, pentru că nu a vrut, nu a putut să-i
apere de cel pe care îl aștepta cu toată energia trează, fără să mai lase loc pentru restul, pentru
ei... Dacă aș fi plecat, dacă aș fi avut puterea să-l urăsc și eu, i-aș fi salvat și ar fi fost eliberaţi
din celula în care i-am aruncat, cea a resemnării mele, cea a dorinţei mele nebune pentru
propriul meu călău... Mi-am educat copiii să-și iubească torţionarul... Și astăzi plâng cu lacrimi
de sânge că moare, că se duce...

Îmi amintesc ce frumoși eram, eu la braţul lui, surâdeam în aerul blând al serii, în rochia mea
de mătase neagră, eram femeia ta și toată lumea se întorcea după noi, cu acel murmur, acea
șușoteală admirativă în ritmul pașilor noștri, care ne însoţea peste tot, care ne urmărea ca o
briză ușoară, veșnic... Nu muri, nu muri... Te iubesc...
 Pâinea prăjită

STRADA GRENELLE, CAMERA

Era în vremea când ajunsesem recunoscut. Invitat de comunitatea franceză din San Francisco
la un seminar, îmi găsisem cazare acasă la un jurnalist francez, care locuia aproape de Pacific,
în cartierele din sud-vestul orașului. Era prima dimineaţă, aveam o foame de lup și gazdele
discutau prea mult, după gustul meu, despre locul unde să mă ducă să luăm „breakfastul“
vieţii mele. Prin fereastra deschisă contemplam pe o clădire ce părea din prefabricat, o
pancartă pe care scria John’s Ocean Beach Cafe și am hotărât să mă mulţumesc cu ea.

Ușa m-a cucerit din prima. Agăţată de ramă cu un șnur aurit, placheta „open“ se asorta foarte
bine cu ţumburușul din aramă lucioasă și îţi dădea la intrarea în cafenea un mic nu-știu-ce
primitor care m-a impresionat plăcut. Dar când am intrat în sală am fost fascinat. Era așa cum
îmi imaginasem America și, în ciuda oricăror așteptări, în dispreţul certitudinii mele că, odată
la faţa locului, îmi voi revizui toate clișeele, era chiar așa: o mare sală dreptunghiulară, cu
mese din lemn și banchete acoperite cu scai roșu; pe pereţi, fotografii de actori, o imagine din
Pe aripile vântului cu Scarlett și Rhett pe vaporul care îi duce spre New Orleans; o tejghea
imensă din lemn ceruit, înţesată cu unt, carafe cu sirop de sicomor și sticle cu ketchup. O
chelneriţă blondă, cu un puternic accent slav a venit spre noi cu cafetiera în mână; în spatele
barului, John, bucătarul cu alură de mafioso italian, frigea niște hamburgeri, cu o strâmbătură
dispreţuitoare pe buze și cu o privire blazată. Interiorul contrazicea exteriorul: aici totul era
numai patină, mobilier desuet și mirosuri divine de prăjit. Ah, John! Am consultat meniul, am
comandat „Scrambled Eggs with Sausages and John’s Special Potatoes“ și am văzut sosind
înaintea mea, pe lângă o ceașcă aburindă cu o poșircă de cafea, o farfurie sau mai degrabă un
platou dând pe dinafară cu ouă jumări și cartofi prăjiţi la foc iute cu usturoi, ornat cu trei
cârnaţi grași și parfumaţi, în vreme ce frumoasa rusoaică punea lângă toate astea o farfurie
mai mică, plină cu pâine prăjită cu unt, la care se adăuga o chisea cu dulceaţă de afine. Se zice
că americanii sunt obezi pentru că mănâncă prea mult și prost. Așa e, dar nu trebuie să dăm
vina pe mic dejunurile lor pantagruelice. Înclin să cred că, dimpotrivă, exact de asta are nevoie
un bărbat pentru a înfrunta ziua și că jalnicele noastre mese din Franţa, în teama lor acoperită
de snobism de a evita sarea și carnea de porc, sunt veritabile ofense pentru nevoile trupului.

În momentul în care am mușcat din bucata de pâine, satisfăcut că am cinstit cum se cuvine,
până la ultima furculiţă, farfuria mea bine încărcată, m-a cuprins o inexprimabilă stare de
bine. De ce oare, la noi, se încăpăţânează să nu ungă felia de pâine cu unt decât după ce a fost
prăjită? Dacă cele două entităţi sunt supuse împreună ocheadelor focului, aceasta face ca, în
intimitatea căldurii, să capete o complicitate fără egal. Astfel, untul, care și-a pierdut
consistenţa cremoasă, nu este nici lichid, cum ar fi ajuns dacă ar fi fost topit singur, la bain-
marie, într-o caserolă. În armonie cu untul, pâinea prăjită își pierde uscăciunea puţin tristă și
devine o substanţă umedă, nici burete, nici pâine, ci, la jumătatea drumului dintre cele două,
seduce papilele cu delicateţea dobândită.

Este teribil cât de aproape simt că sunt. Pâinea, brioșa... Cred că am apucat în fine pe calea cea
bună, cea care conduce spre adevărul meu. Sau poate nu e decât o nouă înșelăciune, o pistă
falsă care mă rătăcește și nu-mi dă încredere decât pentru a mă dezamăgi și a râde sarcastic de
eșecul meu? Încerc și alte căi. Risc.
 (Rick)

STRADA GRENELLE, CAMERA

Așșaaa! Mă-ntiiind alene, mi-e leeene și-mi vine Ene pe la gene, haha... Ce stil felin!

Mă cheamă Rick. Stăpânul meu are talentul ăsta de a da nume de cinema animalelor lui
domestice, dar trebuie să precizez imediat că, dintre toate, favoritul lui sunt eu. Ei da. Au fost
niște mâţe pe aici, unele, sărmanele, prea plăpânde, care au dispărut curând, altele, victime ale
unor tragice accidente (ca în anul când a trebuit să se repare streașina care a cedat sub
greutatea unei mâţe mici, albe și foarte simpatice care se numea Scarlett); altele cu longevitate
mai mare, dar acum nu am rămas decât eu, eu cu cei nouăsprezece ani ai mei să-mi târâi
ghetrele de motan pe covoarele orientale din apartament, eu, preferatul, eu, alter ego-ul
stăpânului, singurul, unicul, cel căruia i-a declarat iubirea lui meditativă, într-o zi, când mă
tolănisem peste ultima lui critică, pe birou, sub lampa cea mare și caldă. – „Rick“, mi-a spus el,
în timp ce-mi dezmierda plăcut blana de la baza spinării, „Rick, favoritul meu, da, da, ești un
cotoi frumos, așa, așa... pisoiul meu cu mustăţi de crai... cu blană moale... cu mușchi de
Adonis... cu spate de Hercule... cu ochi de opal irizaţi... da, pisoiul meu minunat...
neasemuitul meu...“

De ce Rick? vă întrebaţi. Eu însumi mi-am pus întrebarea de nenunărate ori, dar, cum nu am
cuvinte s-o formulez, a rămas literă moartă până în acea seară de decembrie de acum zece ani,
când domniţa roșcată care lua ceaiul acasă cu Stăpânul l-a întrebat de unde mi se trăgea
numele, mângâindu-mă încetișor pe gât (o iubeam mult pe doamna asta, aducea mereu cu ea
un iz de vânat foarte neobișnuit la o femeie, în timp ce suratele ei sunt fără excepţie îmbibate
cu parfumuri grele și ameţitoare, fără niciun iz de pradă în care pisica „cea adevărată“ își
găsește fericirea). El a răspuns: „Vine de la personajul Rick din Casablanca, un bărbat care știe
să renunţe la o femeie pentru a-i dărui libertatea.“ Am simţit imediat cum ea s-a crispat puţin.
Dar am apreciat și aura de seducător viril cu care Stăpânul mă încânta prin răspunsul lui
cavaleresc.

Bineînţeles, astăzi nu mai poate fi vorba de asta. Astăzi Stăpânul va muri. O știu, l-am auzit pe
Chabrol când îi spunea și, după ce doctorul a plecat, Stăpânul m-a luat pe genunchii lui, m-a
privit în ochi (trebuie că bieţii mei ochi obosiţi arătau jalnic și dacă pisicile nu știu să plângă
nu înseamnă că nu știu să-și arate tristeţea) și mi-a zis grav: „Să nu pleci niciodată urechea la
ce spun doctorii, dragul meu“. Dar văd eu bine că ăsta este sfârșitul. Al lui și al meu, căci am
știut dintotdeauna că vom muri împreună. Și, în timp ce mâna lui dreaptă se odihnește pe
coada mea supusă, iar eu îmi trag pernuţele pe rotunjimile plăpumii de puf, îmi aduc aminte.
Era mereu la fel. Auzeam pașii lui grăbiţi pe dalele de la intrare, apoi urcând treptele două
câte două. Imediat ţâșneam pe labele mele de catifea, fugeam numaidecât în antreu și, pe
carpeta orientală, de lână, dintre cuier și poliţa de marmură, așteptam cuminte.

Deschidea ușa, își scotea pardesiul, îl atârna cu un gest rapid, mă vedea în sfârșit și se apleca
spre mine pentru a mă mângâia surâzând. Anna sosea foarte repede, dar el nu ridica privirea
spre ea, continua să mă alinte și să mă dezmierde încet. „Nu ţi se pare că mâţa asta a slăbit,
Anna?“ întreba el cu o umbră de neliniște în voce. „Nu, dragul meu, sigur că nu.“ Îl urmam în
biroul lui, executam numărul lui preferat (mă încordam, săream și aterizam fără zgomot pe
mapa de scris din marochin de pe birou) – „A, pisoi, ia vino aici, vino să-mi povestești ce s-a
mai întâmplat în tot timpul ăsta... mdeah... am o muncă de ocnaș... dar ţie nici că-ţi pasă și ai
dreptate... ia uite ce burtică mătăsoasă... hai, întinde-te acolo, ca să pot lucra...“

Niciodată nu se vor mai auzi foșnetele regulate ale peniţei pe hârtia albă, niciodată nu vor mai
veni după-amiezile cu ploaia răpăind în ochiul de geam, când, în liniștea groasă, confortabilă,
a biroului său impenetrabil, leneveam lângă el și asistam fidel la gestaţia operei lui
grandioase. Niciodată.
 Whisky-ul

STRADA GRENELLE, CAMERA

Tataie făcuse războiul cu el. Despre vremurile acelea memorabile nu mai aveau multe să-și
povestească, dar pecetluiseră între ei o prietenie de nezdruncinat, căreia nici măcar moartea
bunicului meu nu i-a pus capăt, din moment ce Gaston Bienheureux – așa îl chema – nu a
încetat să-i facă vizite văduvei lui și a avut chiar delicateţea să moară la câteva săptămâni
după ea, cu datoria împlinită.

Uneori, pentru afaceri, venea la Paris și niciodată nu rata ocazia de a trece pe la prietenul lui
cu o cutie cu mostre din ultima producţie a podgoriei lui. Dar de două ori pe an, de Paște și de
Ziua Sfinţilor, tataie era cel care „descindea“ în Burgundia, singur, fără nevastă, pentru trei
zile, despre care se cuvine să bănuim că erau stropite din belșug și de unde se întorcea
taciturn, catadicsind doar să spună că „au stat mult la taclale“.

Când am împlinit cincisprezece ani m-a luat și pe mine cu el. Burgundia este faimoasă mai
ales pentru vinurile de pe „Coastă“ – fâșia subţire și înverzită care se întinde de la Dijon la
Beaune și înșiră o impresionantă paletă de nume prestigioase: Gevrey-Chambertin, Nuits-
Saint-Georges, Aloxe-Corton, și, mai la sud, Pommard, Monthélie, Meursault, aproape
surghiunite la graniţa comitatului. Dar Gaston Bienheureux nu invidia aceste regiuni
înfloritoare. La Irancy se născuse, la Irancy trăia, la Irancy va muri. În acest sătuc din Yonne,
ascuns în lanţul de coline din jur și cu totul dedicat viilor care împânzesc pământul generos,
nimeni nu-i invidiază pe vecinii îndepărtaţi, căci nectarul făcut aici cu dragoste nu caută
competiţia. Își cunoaște forţele, își știe valoarea: nu-i trebuie mai mult pentru a dăinui.

În materie de vinuri, francezii sunt adeseori de un formalism care frizează ridicolul. Tata mă
dusese cu câteva luni mai înainte să vizitez beciurile de la Château du Meursault: cât fast!
Arcadele și bolţile, splendoarea etichetelor, strălucirea arămie a rafturilor, cristalul paharelor
erau tot atâtea argumente pentru valoarea vinului, dar și tot atâtea piedici în calea plăcerii
mele de a-l degusta. Parazitat de aceste intruziuni luxoase ale decorului și ale protocolului, nu
izbuteam să disting dacă din licoare ori din cele înconjurătoare provenea ceea ce îmi gâdila
limba cu acul său somptuos. La drept vorbind, nu devenisem încă foarte sensibil la farmecele
vinului; dar, prea conștient că orice bărbat care se respectă este dator să aprecieze degustarea
cotidiană, nu o mărturiseam nimănui – cu speranţa că lucrurile vor sfârși cândva prin a o
apuca pe drumul cel bun – că nu mă alegeam de pe urma acestor exerciţii decât cu satisfacţii
mediocre. Între timp, bineînţeles, am fost iniţiat în confreria vinului, am înţeles și apoi am
dezvăluit și altora corpolenţa vinului care pulsează în gură și o inundă cu un buchet de tanin
care îi sporește savoarea. Dar pe atunci, prea crud pentru a mă putea măsura cu el, beam cu
oarecare reticenţă, așteptând nerăbdător să-mi împărtășească din calităţile lui recunoscute.
Astfel, m-am bucurat mai puţin de favoarea pe care mi-o făcea tataie pentru promisiunile
alcoolice ascunse, cât mai ales pentru plăcerea de a fi în tovărășia lui și de a descoperi o zonă
rustică pe care nu o cunoșteam.

Regiunea îmi plăcuse, la fel și beciul lui Gaston, fără zorzoane, o simplă pivniţă mare, cu
podeaua din lut bătătorit și cu pereţi din chirpici. Nici bolţi, nici arcade; nici castel, unde să-l
primești pe client, doar o casă burgundă, prosperă prin ospitalitate și discretă prin vocaţie;
câteva pahare cu picior obișnuite, pe un butoi, la intrarea în hrubă. Acolo, de cum ne-am dat
jos din mașină, am început degustarea.

Și-am tăifăsuit, și-am tăifăsuit. Pahar după pahar, pe firul sticlelor pe care podgoreanul le
destupa unele după altele și, dispreţuind scuipătorile așezate în încăpere pentru cei care voiau
să deguste fără teamă de a se chercheli, beau metodic, însoţind trăncăneala despre o
sumedenie de amintiri, imaginare fără îndoială, cu un sorb impresionant. Eu însumi am simţit
că-mi pierd curajul când Gaston, care până atunci nu-mi acordase decât o atenţie discretă, mi-
a aruncat o privire caustică și i-a spus bunicului: „Lui ţâcă ăsta nu-i place deloc vinul, nu?“
Eram prea pilit ca să pledez nevinovat. Pe urmă, așa cum era, cu pantalonii lui de lucru, cu
bretelele late și negre, cu cămașa cu carouri roșii, în ton cu culoarea nasului și a obrajilor săi, și
cu bascul negru, n-aveam niciun chef să-l contrazic. N-am protestat.

Orice bărbat este, în felul lui, senior la el pe moșie. Cel mai sărac dintre ţărani, cel mai incult
dintre podgoreni, cel mai mărunt dintre angajaţi, cel mai modest dintre comercianţi, ultimul
paria dintre toţi cei care din considerente sociale au fost deja excluși sau subestimaţi, așadar,
cel mai simplu om are în sine însuși geniul care îi va aduce clipa de glorie. Cu atât mai mult cu
cât Gaston nu era un paria. Acest muncitor simplu, negustor prosper, desigur, dar, înainte de
toate, ţăran izolat pe podgoriile lui, a devenit într-o clipă pentru mine un prinţ între prinţi,
pentru că în orice activitate, nobilă sau infamă, există întotdeauna un moment de graţie.

„Nu ar trebui să-l înveţi ce e viaţa, Albert?“ a întrebat el. „Lupanu’ ăsta n-o fi gata pentru un
PMG 34 ?“ Și bunicul a râs încetișor. „Vezi tu, băiete“, a reluat Gaston, îmboldit de perspectiva
iminentă de a contribui la educaţia mea, „tot ce ai băut astăzi e bun, e veritabil. Dar
podgoreanul nu vinde totu’, își păstrează cevașilea și pentru el, pentru poftă, nu pentru negoţ
(mutra lui bonomă era despicată de la o ureche la alta de un zâmbet șiret de vulpoi), îţi dai
seama. Așa că-ntr-un cotlon își păstrează niște PMG, niște «Pentru Mângâierea Gâtiţei». Și
când are tovărășie, bună tovărășie, ei bine, atunci umblă la PMG.“ Cu o mișcare bruscă s-a
dezlipit de paharul lui, lângă care zăbovise destul de multișor. „’Aida... ’ai cu mine!“, a repetat
el nerăbdător, în timp ce eu încercam cu greu să mă urnesc. Cu ochii micșoraţi, cu limba
îngreuiată de lucrarea alcoolului, l-am urmat în fundul pivniţei și, deși foarte interesat de acest
nou concept, PMG-ul, ce îmi deschidea noi orizonturi asupra stilului de viaţă al gentilomilor
gustului, anticipam o nouă gâlgâială cu vinaţuri, fapt care era de natură să mă îngrijoreze.
„Cum ești încă niţel cam necopt pentru lucruri serioase“, a reluat el în faţa unui dulap
fortăreaţă, încuiat cu un lacăt enorm, „și cu părinţii pe care îi ai nu e indicat nici să-ntârziem
prea mult (a aruncat spre bunicul o privire poznașă, plină de apropouri – Albert n-a zis nici
pâs), socot că trebe să-ţi curăţăm burlanu’ cu ceva mai astringent. N-ai băut în viaţa ta
minunăţia de-o scot io acu’ la iveală. Bună rău! O să fie ca un botez. Fii atent: asta e educaţie
adevărată.“

Dintr-un buzunar fără fund a scos o legătură doldora de chei, a băgat una în broasca gigantică,
a învârtit. Figura lui tataie a devenit subit mai gravă. Alarmat de această solemnitate bruscă,
mi-am îndreptat spinarea serios încovoiată de băutură și am așteptat relativ îngrijorat ca
Gaston, cu un aer foarte important, să scoată din dulap o sticlă cu o bandă neagră, care nu era
de vin, și un pahar fără picior, larg și fără ornamente.

Niște PMG. Își aducea whisky-ul din Scoţia, de la una dintre cele mai bune distilerii din ţară.
Proprietarul era un tip pe care îl cunoscuse în Normandia imediat după război și cu care își
descoperise ca afinitate licorile cu grade multe. An de an câte o ladă din preţiosul whisky
venea să se alăture celor câtorva sticle puse deoparte pentru uzul personal. De la cupaj la
afumat, de la rubiniu la chihlimbariu și de la alcool la alcool le împăca pe cele două înainte și
după masă, numindu-le „fundamental europene“.

„Eu vând lucruri bune, dar cele mai bune sunt pentru gâtiţa mea“. Trataţiile cu ceea ce punea
deoparte din recoltele sale și cu whisky-ul de la prietenul Mark (invitaţilor obișnuiţi nu le
dădea decât un foarte bun whisky cumpărat din regiune, care era faţă de cel scoţian ce este
roșia din conservă faţă de cea din grădină) l-au ridicat brusc în ochii mei de adolescent, care
înţeleseseră deja că măsura nobleţei și a excelenţei stă în excepţii, nu în legi, fie ele chiar și ale
regilor. În ochii mei, această mică pivniţă personală făcuse din Gaston Bienheureux un artist
de forţă. De atunci nu am încetat să-i bănuiesc pe patronii restaurantelor la care am mâncat că
nu-și etalează pe masă decât operele minore pentru a-și păstra în secretul alcovurilor lor
culinare ambrozia și nectarul inaccesibile muritorilor de rând. Dar aceste consideraţii filosofice
încă nu erau de actualitate. Fixam cu o privire neajutorată licoarea cu reflexii de ambră turnată
cu zgârcenie și, plin de teamă, căutam în mine curajul de a o înfrunta.

Parfumul necunoscut m-a tulburat dincolo de orice limite. Ce explozie formidabilă, ce atac
puternic, brutal, sec și fructat în același timp, ca o descărcare de adrenalină care a dezertat din
ţesuturi, acolo unde se complace de obicei, pentru a se pulveriza la suprafaţa nărilor,
condensat gazos al unor faleze senzoriale... Uimit, am constatat că acest iz ascuţit de
fermentaţie îmi plăcea.

Ca o marchiză neprihănită îmi înmuiam prudent buzele în magma afumată și... o, ce efect
violent! O deflagraţie picantă de elemente dezlănţuite care erupe instantaneu în gură; organele
nu mai există, nici cerul gurii, nici obrajii, nici mucoasele: doar senzaţia răvășitoare că în mine
însumi s-a dezlănţuit o gherilă telurică. Extaziat, am lăsat prima înghiţitură să întârzie o clipă
pe limbă, iar undele concentrice au continuat să o năpădească încă o bucată bună de timp. Iată
prima metodă de a bea whisky: să-l sorbi cu sălbăticie pentru a inhala gustul aspru și puternic.
A doua înghiţitură, în schimb, s-a produs la repezeală: dată pe gât, ea mi-a încălzit plexul solar
cu întârziere – dar ce căldură! Gestul stereotip de băutor de rachiuri tari, care absoarbe dintr-
odată obiectul poftei sale, așteaptă o clipă, apoi închide ochii în urma șocului și scoate un
geamăt, suspin de plăcere și icnet de suferinţă în același timp, este a doua metodă de a bea
whisky-ul, cu acea cvasiinsensibilitate a papilelor, căci alcoolul nu face decât să tranziteze spre
beregată și acea perfectă sensibilitate a plexului pe care căldura îl invadează dintr-odată ca o
bombă cu plasmă etilică. Încinge, reîncinge, contrariază, stârnește, face bine. Este un soare
care, cu razele sale binefăcătoare, întărește corpul cu puterea lui radioasă.

Așa s-a făcut că, în inima Burgundiei vinicole am băut primul meu whisky și am simţit întâia
dată puterea lui de a scula morţii. Ironia sor]ii: faptul că Gaston însuși mi l-a descoperit ar fi
trebuit să-l așeze pe lista marilor mele pasiuni. De-a lungul întregii mele cariere nu l-am
considerat niciodată mai mult decât o băutură, care, deși plăcută, era totuși de mâna a doua, și
n-am închinat decât aurului vinului elogiile și profeţiile cele mai importante ale operei mele.
Vai... recunosc doar astăzi: vinul este bijuteria fină pe care doar femeile în toată firea admit că
o preferă strassurilor sclipitoare admirate de fetiţe; am învăţat să iubesc ceea ce merită, dar am
neglijat să întreţin ceea ce o pasiune imediată mă scutea de la orice obligaţie de educaţie. Nu
iubesc cu adevărat decât berea și whisky-ul – chiar dacă admit că vinul este divin. Și, pentru
că stă scris ca astăzi să fie o zi a căinţelor, iată deci o alta: o, whisky mefistofelic, te-am iubit de
la prima dușcă, te-am trădat de la a doua – dar niciodată nu am regăsit, în tirania aromelor
impusă de poziţia mea, o asemenea exuberanţă nucleară, care să-ţi mute fălcile de fericire.

Vai, armatele gândurilor mele, în căutarea savorii pierdute, au asediat din nou o citadelă
greșită... Nici vânt, nici neguri peste lande pustiite, fiorduri adânci și ziduri întunecate. Toate
asta sunt lipsite de blândeţe, de afecţiune, de moderaţie. Apă, nu foc. M-am rătăcit într-o
fundătură.
 (Laure)

NISA

Pe lume suntem trecători, mi-a dezvăluit în zori prietena mea, roza 35 ... Doamne, ce cântec
trist... ce tristă sunt și eu... și obosită, atât de obosită...

M-am născut într-o veche familie din Franţa, unde valorile s-au păstrat cu sfinţenie. Cu o
rigiditate de granit. Niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap că ele ar putea fi puse la îndoială; o
tinereţe idioată și desuetă, un pic romantică, un pic diafană, așteptându-l pe Făt-Frumos,
expunându-mi profilul de camee potrivit etichetei, la ocaziile mondene. Apoi m-am măritat și,
firesc, am trecut de sub tutela părinţilor sub tutela soţului, cu toate speranţele mele înșelate și
cu toată mediocritatea vieţii mele de femeie ţinută prizonieră în copilărie, dedicată bridge-ului
și recepţiilor, într-un inconștient farniente.

Atunci l-am cunoscut pe el. Eram încă tânără și frumoasă, o căprioară delicată, o pradă prea
ușoară. Excitaţia clandestinităţii, adrenalina adulterului, febra sexului interzis: îmi găsisem
Făt-Frumosul, mă trezisem la viaţă, o făceam pe frumoasa languroasă pe sofa, îl lăsam să-mi
admire splendoarea longilină și rasată, eram în sfârșit, existam și, în ochii lui, deveneam zeiţa,
deveneam Venus.

Evident, el nu avea ce să facă cu o fetiţă sentimentală. Ceea ce pentru mine era un păcat
asumat pentru el era un divertisment frivol, o distracţie fermecătoare. Indiferenţa este mai
crudă decât ura; din neant veneam, în neant mă întorceam. La soţul meu sinistru, la
frivolitatea mea cenușie, la erotismul meu de gâscă albă, la gândurile mele goale de becaţă
graţioasă: la crucea mea, la Waterloo-ul meu.

Să moară, deci.
 Înghețata

STRADA GRENELLE, CAMERA

La Marquet îmi plăcea generozitatea ei. Fără să caute noutatea cu orice preţ acolo unde atâţia
gastronomi se tem să nu fie taxaţi pentru lipsă de mobilitate, dar nici să se complacă în
succesele prezente, ea trudea fără odihnă pentru că așa îi era felul și pentru că își iubea munca.
Astfel, la ea puteai la fel de bine să te zbengui, alegând dintr-un meniu veșnic împrospătat,
sau să ceri un fel de mâncare din anii trecuţi, pe care îl pregătea cu bunăvoinţa unei
primadone adulate, implorate să cânte încă o dată una dintre ariile ce au făcut-o faimoasă.

Se împlineau douăzeci de ani de când benchetuiam la ea. Dintre toţi maeștrii pe care am avut
privilegiul să-i cunosc îndeaproape, ea a fost singura care întruchipa idealul meu de
perfecţiune creatoare. Nu m-a dezamăgit niciodată; preparatele sale mă tulburau până la
sânge, mă aduceau până în pragul atacului, pentru că, la ea, această dezlănţuire și
originalitate, într-o bucătărie mereu inventivă, erau naturale.

În seara aceea de iulie îmi ocupasem locul la masa mea de afară cu o surescitare de copil
ștrengar. La picioarele mele, Marna clipocea domol. Piatra albă a vechii mori restaurate,
așezate între pământ și apă, mâncată pe alocuri de mușchi verzui care se infiltrau în fiecare
crăpătură, lucea încetișor în amurgul ce se lăsa. În câteva clipe se vor aprinde luminile pe
terasă. Dintotdeauna mi-au plăcut peisajele de ţară, cu pământuri fertile, unde o gârlă, un râu,
un torent ce se scurg la vale prin câmpie conferă locurilor calmul senin al luncilor, al
mlaștinilor. O casă pe malul apei: este liniștea cristalină, este atracţia apei care doarme, este
indiferenţa minerală a cascadei, acum vine, acum se duce, și care relativizează continuu toate
grijile omului. Dar în ziua aceea, incapabil să savurez farmecele locului, eram închis în mine și
așteptam cu prea puţină răbdare sosirea stăpânei. A venit aproape imediat.

„Uite“, i-am spus, „în seara asta aș vrea o cină ceva mai specială.“ Și i-am enumerat dorinţele
mele.

Meniu. 1982: Arici de mare Royal cu piper Sansho, arţar, rinichi şi ficat de iepuraş cu rapane.
Prăjitură de grâu negru. 1979: Cartofi macaire de Agria 36 ; azime maco violet du Midi 37 , stridii grase
38 Gillardeau şi foie gras fript. Fiertură de macrou legat cu praz. 1989: Felii groase de calcan înăbuşit cu

mirodenii; deglasaj cu cidru de casă 39 , Sferturi de pere Comices 40 cu castraveţi tineri. 1996: Pastis 41
de porumbel Gauthier 42 cu nucşoară, fructe confiate şi foie gras cu ridichi. 1988: Madlene cu boabe
Tonka. 43
Era un florilegiu. Toate seducţiile descoperite în acești ani de frenezie culinară le-am strâns
laolaltă într-o singură tranșă de eternitate la cuptor, am extras din masa informă a reţetelor
acumulate cele câteva pepite veritabile, perle înșirate într-un colier de zeiţă, pentru a crea o
operă de legendă.

Un moment de triumf. Ea m-a privit o clipă consternată, atât cât i-a trebuit să înţeleagă; și-a
coborât ochii spre farfuria mea încă goală; apoi, încet, fixându-mă cu o privire, o, doamne!, cât
de încântată, de elogioasă, de admirativă și de respectuoasă totodată a dat din cap și a strâns
din buze cu o expresie de omagiu deferent. „Dar sigur că da, firește“, a spus ea, „bineînţeles; e
limpede ca lumina zilei...“

Evident, a fost o crăpelniţă antologică și poate pentru prima dată în lunga noastră coabitare de
gastronomi ni s-a întâmplat să fim cu adevărat uniţi în pasiunea pentru o masă, nu critic, nici
bucătăreasă, ci doar cunoscători de mare rafinament supuși ai aceleiași înalte pasiuni. Dar, cu
toate că această amintire nobilă îmi flatează mai mult decât oricare alta orgoliul meu de
creator, nu pentru asta am scos-o din negurile inconștientului.

Madlenele cu boabe Tonka sau arta de a sintetiza cu dezinvoltură. Ar fi o insultă să credeţi că

un desert la Marquet poate însemna doar să trântești în farfurie câteva madlene decente
smălţate cu seminţe presărate pe deasupra. Prăjitura nu era decât un pretext pentru un psalm
dulce, cu zahăr, cu miere, fondant și cremos, unde, în nebunia biscuiţilor, a cofeturilor, a
glazurilor, a clătitelor, a ciocolatei, a lichiorului cu ouă, a fructelor de pădure, a îngheţatelor și
a sorbeturilor, avea loc o perpetuă trecere de la cald la rece și înapoi, în care limba mea
expertă, plescăind cu satisfacţie compulsivă, ţopăia ca într-o sarabandă îndrăcită la un bal
frenetic. Îngheţatele și sorbeturile mai cu seamă se bucurau de toată pasiunea mea. Ador
îngheţatele: creme glasate pline de lapte, de unt, de arome artificiale, de bucăţele de fructe, de
boabe de cafea, de rom, gelati italienești cu consistenţă de catifea și cu straturi de vanilie,
căpșune sau ciocolată, cupe topindu-se sub frișcă, piersici sau migdale și toppinguri de toate
felurile, simple bastonașe cu glazură crocantă, fină și tenace în același timp, care se degustă pe
stradă, între două întâlniri, sau în serile de vară, în faţa televizorului, când este evident că
numai așa, și nu altfel îţi poate fi mai puţin cald, mai puţin sete, sorbeturile, în fine, sinteza
perfectă între gheaţă și fruct, răcoritoare viguroase care se topesc în gură ca niște izvoare
glaciare. Farfuria ce-mi fusese așezată dinainte tocmai reunea câteva dintre producţiile ei: un
sorbet de roșii, un altul, clasic, de fructe de pădure, și al treilea, în fine, de portocale.

În simplul cuvânt „sorbet“ se concentrează o lume întreagă. Faceţi exerciţiul de a rosti cu voce
tare „Vrei o îngheţată?“, apoi, imediat, „Vrei un sorbet?“ și observaţi diferenţa. Într-un fel, e ca
și cum am arunca peste umăr, deschizând ușa, „Mă duc să iau niște prăjituri“, când, fără
dezinvoltură sau banalitate, am fi putut anunţa foarte bine: „Mă duc să cumpăr niște cofeturi“
(despărţind limpede și apăsat silabele: „co-fee-turi“) și prin magia unei expresii puţin desuete,
puţin preţioase, să creezi, din nimic, o lume de armonii arhaice. Astfel, a invoca un „sorbet“
acolo unde alţii nu se gândesc decât la „îngheţată“ (în care, adeseori, profanii clasează la
grămadă preparatele cu lapte și cele cu apă), înseamnă deja a alege lejeritatea, a opta pentru
rafinament, a propune o perspectivă aeriană, refuzând anevoiosul marș terestru cu orizont
îngust. Aeriană, da: sorbetul este aerian, aproape imaterial, face doar puţină spumă în contact
cu căldura noastră, apoi, învins, presat, lichefiat, se evaporă pe gât lăsându-i limbii doar
amintirea fermecătoare a fructelor și a apei ce au curs pe acolo.

Am atacat deci sorbetul de portocale, am gustat ca un avizat, sigur de ce voi descoperi, dar
atent la senzaţiile care se schimbau mereu. Apoi ceva m-a oprit. Celelalte ape îngheţate le
băusem cu tihna spirituală a celui care-și cunoaște meseria. Dar aceasta, de portocale, se
deosebea de toate celelalte prin granulaţia neobișnuită, prin consistenţa excesiv de apoasă, ca
și cum s-ar fi umplut un bol cu puţină apă și o portocală care, băgate apoi la rece atât cât se
cuvenea, produseseră cuburi de gheaţă parfumate, rugoase, așa cum este orice lichid impur,
pus la congelat, și care amintește foarte mult de zăpada pulverizată, zgrunţuroasă, pe care o
beam din palme când eram copii în zilele geroase, atunci când ne jucam afară. La fel făcea și
bunica vara, când era atât de cald, încât uneori îmi băgam capul pe ușa congelatorului, iar ea,
transpirată și bodogănind, își înfășura în jurul gâtului cârpe mari și jilave, care serveau în
același timp și la lichidarea celor câtorva muște leneșe aciuate acolo unde nu le era locul. Când
gheaţa se prindea, ea răsturna vasul, îl scutura tare deasupra unui bol, zdrobea blocul
portocaliu și ne servea cu câte un polonic în pahare mari, pe care le apucam ca pe niște racle
cu sfinte moaște. Și am realizat în fine că tot acel ospăţ îl comandasem doar pentru asta:
pentru a ajunge la acest sorbet de portocale, la aceste stalactite ale copilăriei mele, pentru a
pune la încercare, în acea seară unică, valoarea și adevărul pasiunilor mele gastronomice.

Mai târziu, în penumbră, am întrebat-o pe Marquet în șoaptă:

– Cum îl faci? Cum faci sorbetul de portocale?

Și-a întors capul pe pernă, șuviţe fine au căzut pe umărul meu:

– Ca bunica, a răspuns ea cu un surâs fermecător.

Sunt aproape. Focul... gheaţa... crema!

 (Marquet)

CASA MARQUET, ÎMPREJURIMILE ORAȘULUI MEAUX

Trebuie să recunosc că era frumos, ticălosul! În stare să ne înghită, pe mine și bucătăria mea,
cu un tupeu de mitocan, ca și cum nimic nu ar fi fost mai firesc decât ca Marquet să stea sluj în
faţa lui și să-i ofere mâncărurile și fesele chiar de la prima vizită... Era frumos, ticălosul, și am
avut perioade grozave împreună, și astea el nu mi le poate lua, căci, în definitiv, este și meritul
meu că m-am bucurat de dialogul cu un adevărat geniu al gastronomiei, că m-am desfătat cu
un amant excepţional și că am rămas, cu toate astea, o femeie liberă, o femeie mândră...

Nu zic: dacă ar fi fost și el liber și dacă ar fi fost un bărbat capabil să facă dintr-o femeie și
altceva decât o gâscă disponibilă la orice oră – atunci, da... Dar atunci nu ar mai fi fost același
bărbat, nu-i așa?
 Maioneza

STRADA GRENELLE, CAMERA

Nimic nu este mai plăcut decât să vezi ordinea lumii cum se pliază pe cea a dorinţelor noastre.
Este un privilegiu extraordinar ca într-un templu al gastronomiei să ai fericirea de a-ţi putea
oferi orice fel de mâncare năzuiești. Îţi înfrânezi un frison de plăcere atunci când șeful de sală
se apropie cu pași de pisică: privirea lui impersonală, compromis fragil, dar reușit între
respect și discreţie, este un omagiu adus poziţiei tale sociale. Nu ești un nimeni pentru că ești
cineva. Aici, nimeni nu te va iscodi, nimeni nu te va judeca. Faptul că ai putut pătrunde în
acest loc este o garanţie suficientă de legitimitate. Inima îţi bate mai tare când deschizi meniul
cu foi veline îmbrăcate în damasc, luat parcă din șervetele de odinioară. Cu o lene savant
dozată, fruzărești la întâmplare, pe fundalul clinchetului ușor al veselei. Privirea alunecă,
refuză să se lase atrasă de un poem anume, doar prinde din zbor fragmente voluptuoase,
zburdă prin bogăţia luxoasă a termenilor pescuiţi la întâmplare. Rasol de viţel de lapte...
casată cu fistic... pește undiţar pe pat de langustine... scorpie de mare... natur... vinete în aspic
brun... asezonate cu muștar cremonez... dulceaţă de arpagic... marinată de biban de mare...
îngheţată de lichior de ouă... cu must de struguri... homar albastru... piept de raţă Pekin... În
fine, atingi extazul când magia își desăvârșește singură lucrarea și un rând anume îţi absoarbe
toată atenţia:

Piept de raţă Pekin frecat cu condimente berbere şi tras la tigaie; plăcintă de grepfrut de Jamaica cu
dulceaţă de arpagic.

Îţi reprimi salivaţia abundentă, forţa ta de concentrare ajunge la culme.

Nu atât raţa, mirodeniile berbere și grepfrutul te-au electrizat într-o asemenea măsură, chiar
dacă ele învelesc titulatura într-o sonoritate însorită, condimentată și zaharisită și, în gama
cromatică, îl plasează undeva între auriu, bronz și maroniu de migdală. Dar dulceaţa de
arpagic, cu aromă puternică și fondantă, înţepând limba încă goală cu savoarea anticipată a
unui amestec de ghimbir proaspăt, ceapă marinată și mosc, îţi surprinde, cu fineţea și
generozitatea ei, dorinţa care nu aștepta decât asta. Dar ea singură nu ar fi fost suficientă. Era
nevoie și de poezia incomparabilă a acelui „tras la tigaie“, evocând într-o cascadă olfactivă
mirosul de pasăre friptă la grătar, în aer liber, răspândit deasupra târgurilor de vite, vacarmul
simţurilor în pieţele chinezești, irezistibilul crocant-fraged al cărnii abia pătrunse, fermă și
suculentă în mijlocul crustei arse, misterul familiar al acestei tigăi (nici frigăruie, nici grătar)
care leagănă raţa în timp ce se coace, toate erau necesare pentru a te decide, împletind mirosul
și gustul, asupra alegerii zilei. Nu-ţi rămâne decât să brodezi în jurul temei.
De câte ori am plonjat astfel într-un meniu așa cum plonjezi în necunoscut? Ar fi fost inutil să
ţin socoteala. De fiecare dată, plăcerea pe care am trăit-o a fost intactă. Dar niciodată atât de
intensă ca în ziua în care, lângă cuptoarele maestrului Lessières, în sfânta sfintelor explorării
gastronomice, am dispreţuit un meniu ticsit cu delicii pentru a mă lăfăi în desfrâul unei simple
maioneze.

Mi-am muiat degetul neglijent, trecând, așa cum îţi cufunzi mâna în apa rece, când te afli într-
o barcă lăsată în voia curentului. După-amiaza discutam împreună despre noul lui meniu în
mijlocul valului de comeseni, mă simţeam în bucătăria lui ca în cea a bunicii: un străin adus în
harem. Ce am gustat m-a uimit. Era chiar o maioneză și asta mă tulbura; mioara rătăcită în
haita lupilor, condimentul tradiţional apărea aici ca un arhaism aberant.

– Ce e asta? am întrebat, vrând de fapt să zic: Cum de a aterizat aici o simplă maioneză de
gospodină?

– Dar e o maioneză! mi-a răspuns el râzând. Nu-mi spune că nu știi ce e aia o maioneză!

– Cum așa? O maioneză simplă?

Eram stupefiat.

– Da, simplă. Nu cunosc un mod de preparare mai bun. Un ou, ulei, sare și piper.

Am insistat.

– Și pentru ce mâncare?

M-a privit cu atenţie.

– O să-ţi zic, mi-a răspuns el încet, o să-ţi zic pentru ce mâncare.

Și, după ce i-a comandat unui ucenic să-i aducă legume și friptură rece de porc, s-a apucat
imediat să le cureţe pe primele.

Uitasem, uitasem asta, iar el, pe care calitatea de maestru, iar nu de critic, îl obliga să nu uite
niciodată ceea ce în mod greșit numim „fundaţia“ bucătăriei și care, mai curând, constituie
acoperișul, avea grijă să mi-o amintească printr-o lecţie puţin superioară pe care îmi făcea
favoarea să mi-o dea, căci criticii gastronomici și maeștrii-bucătari sunt precum cârpa și
șervetul: se completează, se întâlnesc, lucrează împreună, dar nu se iubesc.
Morcovi, ţelină, castraveţi, roșii, ardei, ridichi, conopidă și broccoli: le tăiase pe lungime, cel
puţin pe cele care se pretau la asta, adică mai puţin pe ultimele două, care, având bucheţele,
puteau fi luate de codiţă, cam cum apuci garda unei săbii. Împreună, câteva feliuţe fine dintr-o
friptură de porc natur, rece și suculentă. Am început să întingem.

Niciodată nu mi se va putea scoate din cap faptul că crudităţile cu maioneză au ceva

fundamental sexual. Tăria legumei se insinuează în onctuozitatea cremei; nu există, așa cum se
întâmplă în cazul atâtor preparate, o chimie prin care fiecare dintre cele două alimente pierde
puţin din natura sa pentru a o îmbrăţișa pe a celeilalte și, ca pâinea și untul, să devină prin
osmoză o nouă și minunată substanţă. Aici, maioneza și legumele rămân neschimbate,
identice cu ele însele, dar, ca în actul carnal, arzând de dorinţa împreunării. Cât despre carne,
câștigă totuși ceva; asta, fiindcă ţesuturile sale sunt sfărâmicioase, se despart sub presiunea
dinţilor și se umplu cu arome, astfel încât ceea ce mesteci, fără falsă pudoare, este un miez
vârtos înmuiat în catifea. La asta se adaugă delicateţea unei savori uniforme, căci maioneza nu
are nimic aspru, nimic picant și, la fel ca apa, uimește gura cu neutralitatea ei prietenoasă; apoi
tonurile încântătoare din hora legumelor: înţepătorul insolent la ridiche și conopidă, dulcele
apos la roșie, aciditatea discretă la broccoli, generozitatea răspândită în gură de morcov,
savoarea crocantă de anason a ţelinei... este un regal.

Dar în momentul în care îmi amintesc de acest ospăţ neobișnuit, ca un picnic estival la liziera
unei păduri, într-una din acele zile perfecte, când soarele strălucește, când vântul adie, când
banalul se pavoazează, o nouă evocare se suprapune peste amintirea mea și, iluminare subită,
venită să confere memoriei mele profunzimea autenticităţii, iscă în inima mea un uragan de
emoţii, ca bulele de aer care grăbesc spre suprafaţa apei și, eliberate, explodează într-un ropot
de aplauze. Căci mama, am mai spus, era o bucătăreasă jalnică, ne servea și ea destul de des
maioneză, dar o maioneză pe care o cumpăra gata făcută de la supermarket, într-un borcan de
sticlă și care, în ciuda acestei ofense aduse gustului adevărat, exercita asupra mea o seducţie
de nedescris. Pentru că, văduvită de pecetea pe care scrie „de casă“ și „gustos“, pe care o
revendică maioneza pură, maioneza industrială are, totuși, o calitate pe care cealaltă nu o are;
mai devreme sau mai târziu, cel mai iscusit dintre bucătari trebuie să se încline în faţa
evidenţei: chiar și cea mai omogenă și cea mai onctuoasă maioneză, foarte repede, se taie
puţin, se descompune ușor, o, puţin, atât de puţin, dar suficient totuși să se modifice
consistenţa cremei, căpătând un fin contrast, trebuind să renunţe, într-un mod microscopic, la
a fi ceea ce era iniţial: fină, catifelată, absolut netedă. În vreme ce maioneza de magazin este
dincolo de orice vâscozitate. Nu are granulaţie, nu are elemente, nu are părţi componente și
tocmai asta îmi plăcea la nebunie, acest gust de nimic, această materie fără neregularităţi, fără
repere care să o definească și care aluneca pe limba mea cu fluiditatea unei substanţe solubile.
Da, asta este, aproape asta. Între Pieptul de Raţă Pekin și pomada la conservă, între bârlogul
unui geniu și raioanele băcăniei, le aleg pe cele din urmă, aleg micul supermarket oribil, unde
sunt păstraţi, în rânduri triste și uniforme, vinovaţii pentru plăcerile mele. Supermaketul... E
ciudat cum asta trezește în mine un val de emoţii... da, poate... poate...
 (Paul)

STRADA GRENELLE, CORIDORUL

Ce prăpăd!

A distrus tot în calea lui. Totul. Copiii, nevasta, amantele, până la opera lui pe care în clipa
morţii o reneagă printr-o jalbă pe care nici el nu o înţelege, dar care înseamnă condamnarea
știinţei lui, denunţarea angajamentelor lui, și pe care ne-o adresează ca un cerșetor, ca un
sărăntoc la marginea drumului, lipsit de o viaţă care să aibă sens, rupt de propria lui
înţelegere – nenorocit să descopere, în acest moment unic între toate, că a fugit dintotdeauna
după o himeră și a predicat greșit. O mâncare... Ce crezi tu, ţicnit bătrân, ce crezi tu? Că printr-
o savoare regăsită vei șterge deceniile de greșeli și te vei afla în faţa unui adevăr care să
răscumpere uscăciunea inimii tale de piatră? Totuși, avea toate armele marilor spadasini:
pană, spirit, cutezanţă, panaș! Proza lui... Proza lui era nectar, era ambrozie, imn înălţat limbii,
de fiecare dată mă topeam de plăcere, nu conta dacă vorbea despre mâncare sau altceva,
subiectul nu avea nicio importanţă: verbul lui strălucea. Potolul nu era decât un pretext, poate
chiar o portiţă de scăpare pentru a fugi de ceea ce talentul lui de bijutier ar fi putut izvodi:
conţinutul exact al emoţiilor sale, asprimea și suferinţele, în fine, eșecul... Și astfel, deși ar fi
putut cu geniul lui să disece pentru posteritate și pentru el însuși diversele simţăminte care îl
chinuiau, s-a rătăcit pe căi lăturalnice, convins că misiunea lui e să mărturisească accesoriul,
nu esenţialul... Ce prăpăd... Ce nenorocire...

Orbit de succesele lui de paie, nu vedea nici măcar cine sunt eu cu adevărat. Nici contrastul
bulversant între ambiţiile mele de tânăr năvalnic și viaţa de burghez așezat pe care o duc
împotriva voinţei mele; nici pornirea mea tenace de a bruia dialogul, de a disimula sub un
cinism pompos inhibiţiile mele de copil trist, de a juca în preajma lui o comedie care, deși
fastuoasă, nu era totuși decât o amăgire. Paul, nepotul risipitor, copilul iubit, iubit pentru că
îndrăznește să spună nu, îndrăznește să sfideze legile tiranului, îndrăznește să vorbească tare
și limpede, când toţi ceilalţi din jurul tău șușotesc: dar, nebunule, chiar și cel mai turbulent, cel
mai violent, cel mai îndărătnic dintre fii nu este așa decât cu permisiunea expresă a tatălui și
tot tatăl este cel care, pentru un motiv al lui necunoscut, are nevoie de acest rebel, de acest spin
înfipt în inima căminului, de acest ostrov de opoziţie, prin care sunt dezminţite toate
categoriile prea simple ale voinţei și caracterului. Nu am fost sufletul tău blestemat decât
pentru că tu ai vrut-o și ce băieţel isteţ ar fi putut rezista tentaţiei flatante de a deveni cel care-l
pune în valoare pe un demiurg universal, asumându-și rolul de opozant, pe care îl scrisese
special pentru el? Bătrân nebun, bătrân nebun... Îl dispreţuiești pe Jean, pe mine mă
divinizezi, și totuși amândoi nu suntem decât roadele dorinţei tale, cu singura diferenţă că
Jean este distrus, iar eu mă bucur.

Dar e prea târziu pentru asta, prea târziu pentru a mai spune adevărul, pentru a mai salva ce
ar fi putut să fie. Nu sunt într-atât de creștin încât să cred în convertiri, cu atât mai puţin în
cele din ceasul morţii, și, pentru ispășire, voi fi nevoit să trăiesc cu povara lașităţii mele, aceea
de a fi interpretat un rol care mi-era străin, până când îmi va suna ceasul și mie.

Totuși, voi sta de vorbă cu Jean.

 Revelația

STRADA GRENELLE, CAMERA

Apoi, deodată, îmi amintesc. Din ochi îmi ţâșnesc lacrimi. Bodogănesc frenetic câteva cuvinte
de neînţeles pentru cei din jur, plâng și râd în același timp, îmi ridic braţele și desenez
convulsiv prin aer câteva cercuri mari. În jurul meu se agită, se neliniștesc. Știu că probabil par
ceea ce, în fond, chiar sunt: un om matur agonizând, întors în copilărie la sfârșitul vieţii. Cu
preţul unui efort dantesc reușesc să-mi domin provizoriu frenezia – luptă titanică împotriva
propriei mele jubilaţii, pentru că trebuie neapărat să mă fac înţeles.

– Micul... meu... Paul, am reușit să articulez cu greutate, micul... meu... Paul... fă... ceva...
pentru... mine.

S-a aplecat deasupra mea, nasul lui aproape că-l atinge pe al meu, sprâncenele chinuite de
îngrijorare trasează curbe admirabile deasupra ochilor lui albaștri, înduioșaţi, este cu totul
încordat în efortul de a mă înţelege.

– Da, da, unchiule, spune el, ce vrei, ce dorești?

– Du-te... să-mi cumperi... niște... chouquettes 44 , zic eu, înţelegând îngrozit că exultarea care-
mi inundă sufletul când pronunţ aceste cuvinte minunate ar putea să mă facă să crăp înainte
să-mi sune ceasul.

Împietresc, așteptând ce e mai rău, dar nu se întâmplă nimic. Îmi regăsesc suflul.

– Chouquettes? Vrei chouquettes?

Clatin din cap cu un surâs jalnic. Schiţează și el unul, încet, cu buzele lui amare.

– Deci asta vrei, bătrân nebun, niște gogoșele?

Îmi strânge braţul cu afecţiune.

– Mă duc, mă duc imediat.

În spatele lui o văd pe Anna că prinde viaţă.

– Du-te la Lenôtre, el e cel mai aproape.

Un junghi dureros îmi străpunge inima. Ca în cele mai cumplite coșmaruri, mi se pare că
vorbelor mele le trebuie un timp nesfârșit să-mi iasă din gură, în vreme ce mișcările fiinţelor
din jurul meu se accelerează vertiginos. Simt că Paul va dispărea prin deschiderea ușii înainte
ca vorba mea să atingă aerul liber, aerul salvării mele, aerul izbăvirii finale. Atunci mă mișc,
gesticulez, îmi arunc perna pe jos și, o, Dumnezeule mare, o, minune cerească, o, ușurare de
nespus, se întorc spre mine.

– Ce e, unchiule?

Din doi pași – dar cum fac să fie atât de sprinteni, atât de rapizi?, trebuie că mă aflu, fără
îndoială, într-o altă lume, de unde îmi par cuprinși de o agitaţie ca aceea de la începuturile
cinemascopului, când actorii aveau gesturile accelerate și sacadate ale demenţei – este din nou
în raza vocii mele. Gem ușurat, îi văd cum se crispează îngroziţi, îi liniștesc cu un gest jalnic,
în timp ce Anna se repede să-mi ridice perna.

– Nu... la... Le... nôtre, zic eu hârâind, în... nici... un... caz... la... Le... nôtre... Nu... te... duce...
la... un... pati... ser... Vreau... niște... go... goși... în... pungă... de... plastic... de... la... Le... clerc.
Respir spasmodic. Go... goși... moi... Vreau... go... goși... de super... market...

Și în timp ce plonjez în adâncul ochilor lui și îmi încarc privirea cu toată puterea dorinţei și a
deznădejdii mele, căci este pentru prima dată, în sensul propriu al termenului, o chestiune de
viaţă și de moarte, văd că a înţeles. Simt, știu. Dă din cap și această clătinare a capului are o
reminiscenţă fulgurantă a vechii noastre complicităţi, ce renaște dureros, o durere veselă și
mângâietoare. Nu mai trebuie să vorbesc. În timp ce pleacă aproape fugind, mă las să alunec
în culcușul moale și fericit al amintirilor.

Mă așteptau în plasticul lor transparent. În galantarul de lemn, lângă baghetele împachetate,

pâinile integrale, brioșe și flancuri, punguţele cu chouquettes adăstau răbdătoare. Fuseseră
aruncate la grămadă, fără respect pentru arta patiserului, care le așază cu dragoste, frumos
aranjate pe rafturi, chiar în faţa tejghelei, zăceau aglutinate pe fundul ambalajului, strânse
unele într-altele ca niște căţeluși aţipiţi într-o învălmășeală caldă și aromitoare. Dar, mai ales,
așezate în punga lor de veci, calde încă și aburinde, ele condensaseră pe pereţii recipientului,
creând un mediu propice pentru înmuiere.

Condiţia pentru niște chouquettes perfecte este cea a oricărui aluat pentru gogoși care se
respectă: trebuie să eviţi moliciunea, ca și duritatea. Gogoașa nu trebuie să fie nici elastică, nici
flască, nici casantă, nici prea uscată. Măiestria este să fie fragedă fără a fi înmuiată și fermă
fără a fi tare. Marea provocare a patiserului este să evite ca aluatul să se contamineze de la
moliciunea cremei cu care umple mica gogoașă. Am scris multe cronici mânioase și
devastatoare despre gogoșile de care se alegea praful, pagini impunătoare despre importanţa
capitală a graniţei la gogoșelele cu cremă – despre gogoașa greșită, cea care nu se mai
deosebește de untul care o pătrunde din interior și a cărei identitate se pierde în indolenţa
unei substanţe căreia, dimpotrivă, ar fi trebuit să-i opună perenitatea diferenţei sale. Sau ceva
de genul ăsta.

Cum poţi să te trădezi pe tine însuţi în asemenea hal? Ce pervertire, mai profundă chiar decât
cea a puterii, te împinge să renegi evidenţa propriei plăceri, să blamezi ce ai iubit, să-ţi
deformezi până într-atât gustul? Aveam cincisprezece ani, terminam liceul, înfometat așa cum
ești numai la vârsta aceea, fără discernământ și totuși cu o liniște pe care abia azi mi-o
amintesc și care este exact ce lipsește, fără pic de milă, din toată opera mea. Operă pe care în
astă-seară aș da-o toată fără părere de rău, fără umbra vreunei remușcări, fără nicio brumă de
nostalgie, doar pentru o singură, ultimă chouquette de supermarket.

Deschideam la repezeală punga, trăgeam de plastic și lărgeam apoi cu brutalitate gaura făcută
de nerăbdarea mea. Îmi înfigeam mâna în pungă, mă dezgusta atingerea lipicioasă cu zahărul
lipit pe pereţi de condensarea aburului. Desprindeam cu grijă o gogoșică de semenele sale, o
duceam cu sfinţenie la gură și o înfulecam închizând ochii.

A curs multă cerneală despre prima înghiţitură, despre a doua și a treia. S-au spus multe
lucruri corecte despre acest subiect. Toate sunt adevărate. Dar nu ating nici pe departe
inefabilul acelei senzaţii, al atingerii și apoi al zdrobirii aluatului umed într-o gură devenită
orgasmică. Zahărul îmbibat cu apă nu crănţănea: cristaliza între dinţi, particulele se
descompuneau lin, armonios, maxilarele nu le spărgeau, le împrăștiau încetișor într-un
inefabil balet fondant și suculent. Mica gogoașă se lipea de mucoasele cele mai intime ale gurii
mele, moliciunea ei senzuală se cununa cu obrajii mei, elasticitatea ei indecentă o transforma
imediat într-o pastă omogenă și onctuoasă pe care fineţea zahărului o înălţa pe o culme a
perfecţiunii. O hăpăiam la iuţeală pentru că mai rămâneau alte nouăsprezece de savurat. Doar
ultimele vor fi mestecate și răsmestecate cu deznădejdea sfârșitului iminent. Mă consolam
gândind la ultima ofrandă a acestui săculeţ divin: cristalele de zahăr depuse pe fund, în lipsa
unei gogoșele de care să se agaţe și în care voi înmuia ultimele sfere magice, cu degetele
lipicioase, terminând festinul cu o explozie dulce.

În comuniunea aproape mistică dintre limba mea și aceste gogoșele de supermarket, cu aluat
industrial și zahăr transformat în melasă, l-am atins pe Dumnezeu. De atunci l-am pierdut și l-
am sacrificat pe altarul visurilor glorioase care nu erau ale mele și care, în amurgul vieţii, au
fost pe punctul de a mi-l răpi încă o dată.
Dumnezeu, adică plăcerea brută, totală, cea care își are obârșia în însăși natura noastră
profundă, care nu ia seama decât la propriile noastre delicii, pentru a se întoarce de unde a
izvorât; Dumnezeu, adică acest ţinut tainic al intimităţii noastre, unde suntem cu totul singuri,
doar noi înșine în apoteoza unei dorinţe autentice și a unei plăceri pure, nealterate. Asemenea
miezului care se ascunde în adâncul fantasmelor și pe care numai eul nostru intim îl inspiră,
mica gogoașă era asumarea puterii mele de a trăi și de a exista. Aș fi putut să scriu toată viaţa
despre ea, însă toată viaţa am scris împotriva ei. Abia în ceasul morţii mele o regăsesc în
sfârșit, după atâţia ani de rătăcire. Și, în definitiv, prea puţin contează dacă Paul mi-o aduce
înainte să mă prăpădesc.

Treaba nu e să mănânci sau să trăiești, ci să știi de ce. În numele Tatălui, al Fiului și al

Gogoașei, amin. Mor.
Îi mulţumesc lui Pierre Gagnaire pentru lista de bucate şi pentru poezia lui
 Note

1 - Coq au vin - literal, „cocoș în vin“, reţetă-cult a gastronomiei franceze. Pe lângă carne de
cocoș și vin, de obicei roșu, reţeta mai cuprinde ciuperci, arpagic, usturoi, pătrunjel, coniac
sau lichior de cafea etc. Legenda o leagă de cucerirea Galiei de către Iulius Caesar. Ca
răspuns la ameninţările Romei, un șef de trib gal i-ar fi trimis în dar lui Caesar un cocoș, ca
simbol al cutezanţei poporului său. Drept răspuns, Caesar l-ar fi invitat pe gal la masă,
unde l-ar fi tratat cu cocoșul primit, gătit în vin (n. tr.).

2 - Pot-au-feu – literal, „oală pe foc“, un fel tradiţional al gastronomiei franceze. Este o mâncare
din carne de vită lăsată să fiarbă înăbușit, timp îndelungat, la foc mic, într-o fiertură de
legume: morcovi, praz, napi, ceapă, ţelină, cartofi, cimbru, dafin etc. (n. tr.).

3 - Poulet chasseur – literal, „pui gătit vânătorește“, reţetă italiană („pollo alla cacciatore“),
adoptată și de bucătăria franceză. Pe lângă carne de pui și vin (alb sau roșu), se folosesc
roșii, ceapă, ciuperci, usturoi, ardei gras, oregano, cimbru și rozmarin (n. tr.).

4 - Sushi – preparat specific bucătăriei japoneze, făcut din orez acrit cu oţet, combinat cu
diverse ingrediente, dintre care cel mai des folosit este peștele crud (n. tr.).

5 - Strâmtoarea Gibraltar (n. tr.).

6 - Salata mechouia – literal, „salată friptă“ în arabă, un fel tunisian, răspândit și în restul ţărilor
magrebiene. Se prepară cu roșii, ardei gras, ceapă și uneori vinete, fripte la grătar, tăiate
cubuleţe, peste care se presară sare, piper, usturoi, coriandru și chimen și stropite cu ulei de
măsline. Pentru un gust mai picant se poate adăuga harissa, un piure de ardei iuţi roșii, din
zona Africii de Nord. Se servește cu măsline, ton și sferturi de ouă fierte tari (n. tr.).

7 - Cornuleţe de gazelă – desert specific zonei magrebiene. E vorba de cornuleţe făcute de

obicei cu făină, unt și apă de portocale, umplute cu cremă de migdale și tăvălite prin zahăr
pudră. Se servesc cu ceai de mentă (n. tr.).

8 - Sorbet – un fel de îngheţată fără frișcă, lapte sau gălbenuș de ou. Se prepară din piure de
fructe, căruia i se adaugă sirop de zahăr și apă (n. tr.).

9 - Acum, în Franţa, școala începe în jurul datei de 1 septembrie (n. tr.).

10 - Dușmănia, una dintre cele trei Erinii din mitologia greacă (Furii, la romani), divinităţi ale
infernului (n. tr.).

11 - Daube – mâncare tradiţională provensală, din carne de vită gătită în vin roșu (n. tr.).
12 - Blanquette – fel de tocăniţă cu carne de pui, porc, iepure sau miel, fiartă cu morcovi și sos
de unt. Totuși, cea mai răspândită este cea de viţel. Atât comisarul Maigret, cât și comisarul
San Antonio se dădeau în vânt după blanquette de viţel (n. tr.).

13 - Paella – preparat originar din zona Cataluniei, pe bază de orez cu bob rotund de Valencia.
Deși există o sumedenie de reţete de paella, valencienii nu o recunosc ca tradiţională decât
pe cea din carnea animalelor de curte (pui, raţă, iepure etc.) rumenită în ulei de măsline.
Apoi în tigaie se adaugă roșii coapte zdrobite, fasole verde, gerofons (un soi de fasole de
Lima cu boabe foarte mari și albe). Se mai pot pune melci de câmp, anghinare, ardei gras,
usturoi, șofran și rozmarin. Se toarnă apă, se lasă să fiarbă și apoi se pune orezul. În
variantele sale neortodoxe, paella se poate prepara și cu cotlete de porc cubuleţe, calamar,
sepie, crustacee, midii sau alte fructe de mare (n. tr.).

14 - Soiuri de trandafiri cultivaţi în Franţa înainte de 1867, când crearea soiului „La France“ se
consideră că a marcat începutul trandafirilor moderni. Trandafirii de epocă sunt mândria
oricărui horticultor francez care se respectă (n. tr.).

15 - Sashimi – literal, în japoneză, „corp tăiat“, preparat tradiţional al gastronomiei nipone,

datând din secolul al XV-lea, făcut din bucăţi de pește crud sau din fructe de mare. Cele
mai frecvente feluri de carne folosite sunt tonul, somonul, dorada, stridia Saint Jacques,
caracatiţa, langusta, crustaceele (n. tr.).

16 - Cassoulet – preparat originar din zona Languedoc, pe bază de boabe de fasole albă, fiartă
cu mai multe feluri de carne: raţă, slănină, cârnaţi, șorici, picior de porc etc. Legenda spune
că ar fi apărut în timpul asediului cetăţii Castelnaudary de către englezi, în vremea
Războiului de o sută de ani (1337–1453). Din cauza foametei s-ar fi dat un edict pentru ca
fiecare locuitor al cetăţii să aducă toate merindele din casă și să se facă o fiertură uriașă,
menită să-i hrănească pe luptători. Acestui fapt i s-ar datora varietatea mare a cărnurilor
folosite (n. tr.).

17 - Potée aux choux – mâncare preparată în vas de pământ, cu mai multe soiuri de carne de
porc (slănină, cap, piept, picior, coadă, cârnaţi, jambon) cu varză călită. Se poate face însă și
cu alte feluri de carne (vită, oaie, miel, viţel, pui, gâscă sau raţă) sau legume (morcovi,
ţelină, nap sau cartofi) (n. tr.).

18 - Marcă de bere populară în Germania (n. tr.).

19 - Alcool produs prin fermentarea orezului, a cărui tărie poate varia între 14 și 17 grade (n.
tr.).

20 - Vin cu denumire de origine controlată, dintr-o veche zonă viticolă a Franţei, de pe Valea
 Loarei, unde se produc multe soiuri de vinuri, cele albe fiind renumite (n. tr.).

21 - Oglindă „glob de vrăjitoare“ – oglindă convexă, semisferică, apărută în Evul Mediu în

gospodăriile flamande. Așezată în faţa unei ferestre, ea răspândea lumina în toată
încăperea. Adeseori, din cauza formei, asemănătoare unui glob de ghicit, i se atribuiau
puteri magice. I se mai spunea și „oglinda bancherilor“, pentru că ei puteau supraveghea
prin ea toată încăperea. Oglinzile „glob de vrăjitoare“ au rămas foarte populare în nordul
Europei, iar cele de epocă sunt foarte apreciate de colecţionari (n. tr.).

22 - Prestigioasă scenă muzicală din Paris. Teatrul a fost construit între 1860 și 1862, la
solicitarea baronului Haussmann. A găzuit mai ales spectacole de operă, operetă și balet. În
ultima perioadă este renumit pentru spectacolele de musical, balet contemporan și jazz (n.
tr.).

23 - Mariage Frères – un lanţ de șase ceainării de lux din Paris. Ceaiurile casei se vând și în alte
locuri exclusiviste din lume precum Ritz (Paris), Claridge’s (Londra), Mamounia
(Marrakesh), Oriental Hotel (Bangkok) (n. tr.).

24 - Pâine algeriană, răspândită în toată zona maghrebiană. Se face din griș, ulei, unt, apă
(eventual de trandafiri) la foc iute și e rotundă și plată (n. tr.).

25 - Tajine – preparat tradiţional din Maroc și Algeria, un fel de tocăniţă înăbușită dintr-un
amestec de carne, pui, pește sau legume și fruncte cu condimente, în vasele de pământ
omonime (n. tr.).

26 - Mic cartier fortificat din Rabat (n. tr.).

27 - Oraș de lângă Rabat. Cele două sunt numite „orașe gemene“ (n. tr.).

28 - Bourgreg, râul care izvorăște din Munţii Atlas și se varsă în Atlantic (n. tr.).

29 - Rudgrenèle – pronunţie repezită, de copil, pentru „Rue de Grenelle“, „Strada Grenelle“ (n.
tr.).

30 - Cimitirul din Colleville-sur-Mer al ostașilor americani mor]i cu ocazia debarcării for]elor

aliate în Normandia, la 6 iunie 1944 (n. tr.).

31 - Calvados (familiar numit și calva) – rachiu specific Normandiei, obţinut prin distilarea
cidrului sau a perelor (n. tr.).

32 - Denumire codificată pentru una dintre cele cinci plaje pe care s-a petrecut debarcarea în
Normandia la 6 iunie 1944. Aici au avut loc cele mai mari pierderi ale aliaţilor, ceea ce i-a
 atras denumirea „Bloody Omaha“, „Omaha însângerată“ (n. tr.).

33 - Insulă franceză din Atlantic, de unde provine un soi foarte apreciat de cartofi: bonnotte (n.
tr.).

34 - Préparation Militaire Gendarmerie – Un stagiu de cincisprezece zile anual, menit să

pregătească rezerviști pentru Jandarmerie. Se va vedea însă că Gaston vorbea despre
altceva (n. tr.).

35 - Primele versuri dintr-un cântec lansat în 1964 de Françoise Hardy (n. tr.).

36 - Cartofi preparaţi la cuptor în formă de plăcintă. Cartofii de Agria sunt un soi de tuberculi
făinoși, deosebit de apreciaţi (n. tr.).

37 - Pâine nedospită, pe care evreii, îndeosebi, o pregătesc pentru sărbătorile lor. Violetul este
dat de măslinele din compoziţie (n. tr.).

38 - Stridiile sunt grase sau lăptoase din mai și până în august, perioada de reproducere.
Atunci stridia, care este hermafrodită, se umple cu lapţi (n. tr.).

39 - Sos realizat prin turnarea cidrului pe fundul tăvii, încă fierbinţi, unde s-a copt carnea și au
rămas bucăţi lipite (n. tr.).

40 - Soi de pere creat la Angers în secolul al XIX-lea, cu coajă galbenă și miez alb, fondant și
parfumat (n. tr.).

41 - Pastis – a nu se confunda cu băutura pe bază de anason – este o plăcintă foarte fină,

tradiţională în sud-vestul Franţei, preparată la sărbători de femei. Este aromată cu rom,
vanilie sau apă de trandafiri (n. tr.).

42 - Alexis Gauthier, unul dintre cei mai renumiţi maeștri-bucătari din lume (n. tr.).

43 - Seminţele unui arbore din America Centrală. Au o aromă de vanilie și migdale foarte
puternică: 2 boabe sunt suficiente să aromatizeze 350-500 de grame de compoziţie (n. tr.).

44 - Chouquettes – produse de patiserie foarte asemănătoare cu micile gogoși din profiterol. Se

prepară dintr-un aluat de unt, făină, ou, zahăr, apă și sare, presărate cu zahăr perlat și
băgate la cuptor (n. tr.).


MURIEL BARBERY

VIAŢA ELFILOR

Traducere din limba franceză

Adrian Pătrușcă

NEMIRA 2015

NAŞTERI

MICUŢA DIN SPANIA

Cea mai mare parte a timpului de joacă micuţa şi-l petrecea printre
crengi. Când nu o găseau, se duceau la copaci, mai întâi la fagul mare, care
domina magazia de la miazănoapte şi unde îi plăcea să viseze iscodind tot ce
mişcă în fermă, apoi la teiul cel bătrân din grădina popii, de după zidul cu
pietre jilave, şi în fine, iar asta se întâmpla cel mai des iarna, la stejarii din
văioaga aflată la răsărit de câmpul învecinat, o râpă plantată cu trei
exemplare cum nu se găseau mai frumoase în tot ţinutul. Micuţa îşi făcea
veacul prin pomi tot timpul pe care îl îngăduia o viaţă la ţară făcută din
învăţătură, masă şi liturghii; uneori se întâmpla să invite sus şi tovarăşi de-
ai săi, care se minunau de podinile uşoare pe care ea le înjghebase şi
petreceau acolo zile minunate de taifas şi de râs.
Într-o seară, pe când stătea pe creanga joasă a stejarului din mijloc, iar
văioaga începea să fie cuprinsă de umbre, deşi ştia că e vremea să vină după
ea, să o cheme acasă, s-a hotărât s-o taie peste câmp ca să salute oile
vecinului. A pornit prin ceaţa care începuse să se lase. Cunoştea fiecare
smoc de iarbă pe toată întinderea dintre contraforţii fermei tatălui său, până
la hotarul cu alde Marcelot; ar fi putut să închidă ochii şi, ca şi cum s-ar fi
călăuzit după stele, să dibuiască toate dâmburile câmpului, trestiile
pârâului, pietrele drumurilor şi pantele line; în loc să facă asta, dintr-un
motiv foarte întemeiat i-a deschis larg. Cineva păşea prin negură, la numai
câţiva centimetri de ea, iar prezenţa această îi producea o ciudată strângere
de inimă, ca şi cum mădularul s-ar fi răsfrânt asupra lui însuşi, stârnind în
copilă imagini curioase. A văzut un cal alb într-un crâng arămiu şi un drum
pavat cu pietre negre care luceau sub frunzişul înalt.
Trebuie spus ce fel de copil era ea când s-au petrecut evenimentele din
acea zi de pomină. Cei şase adulţi care trăiau la fermă - tata, mama, două
surori ale bunicii şi cele două fete ale lor - o adorau. Avea un alt fel de
farmec decât cel întâlnit la copiii cu care viaţa se arătase îngăduitoare, adică
acel soi de drăgălăşenie născută din amestecul inocenţei cu fericirea; la ea
era vorba mai degrabă de o aură irizată, care o înconjura când se mişca şi pe
care duhurile păşunilor şi ale pădurilor o asemuiau cu vibraţiile marilor
arbori. Doar tuşica cea mai bătrână, în virtutea unei mai mari înclinaţii
pentru tot ce nu poate fi explicat, gândea în sinea ei că trebuie să fie ceva
vrăjit înlăuntrul micuţei, însă ce se ştia sigur era că avea un fel de a se mişca
neobişnuit la o copilă de o vârstă atât de fragedă, purtând cu ea un strop din
invizibilitatea şi din tremurul aerului, aşa cum se întâmplă cu libelulele sau
cu rămurelele în vânt. Altminteri, foarte negricioasă şi foarte vioaie, cam
prea slăbuţă, dar cu multă graţie; ochii, ca două obsidiane strălucitoare;
pielea, mată, aproape măslinie; câte un rotocol rumen în partea de sus a
pomeţilor uşor boltiţi; în fine, buzele, puternic conturate şi de culoarea
sângelui proaspăt. O splendoare. Şi ce fire! Mereu gata s-o ia la fugă peste
câmp, să se arunce în iarbă şi de-acolo să privească cerul întins, să treacă în
picioarele goale prin pâraie, chiar şi iarna, căutând răcoarea sau muşcătura
lor îngheţată, şi să le povestească tuturor, sfătoasă ca un protopop,
peripeţiile mari şi mărunte ale zilelor petrecute pe-afară. Peste toate, o
uşoară tristeţe, cum au sufletele a căror inteligenţă covârşeşte simţirea şi
care, după câteva semne care se găsesc pretutindeni, chiar şi în locurile
ocrotite, fie ele şi tare sărace, unde au crescut, presimt deja durerile lumii. Ei
bine, această copilă năvalnică şi ciudată a simţit lângă ea, în ceaţa de la ora
cinci, prezenţa unei făpturi nevăzute, despre care ştia, mai sigur decât bunul
părinte când propovăduia despre existenţa lui Dumnezeu, că era deopotrivă
prietenoasă şi supranaturală. Aşa că nu i-a fost frică. În schimb, s-a abătut de
la calea pe care o apucase, cea către oile vecinului.
Ceva a luat-o de mână. Era ca şi cum un pumn mare ar fi fost înfăşurat
într-un scul de lână călduţ, care făcea un căuş moale, în care mânuţa ei se
pierdea. Dar această strângere de palmă căreia, prin ghemotocul mătăsos, îi
simţea adâncituri şi forme asemănătoare unei copite de mistreţ uriaş nu
putea aparţine niciunui om de pe pământ. La un moment dat, au apucat
pieziş spre stânga şi ea a înţeles că se îndreptau spre crâng, ocolind oile şi
ferma lui alde Marcelot. Era acolo o pârloagă plină cu iarbă deasă şi umedă,
care acoperea o pantă blândă de unde, pe un drumeag şerpuit, ajungeai în
vârful unui colnic, într-o încântătoare pădurice de plopi cu un covor de fragi
şi merişoare, şi unde, nu cu multă vreme în urmă, fiecare familie avea
dreptul la o cotă de lemne, pe care o tăiau înaintea primei zăpezi; vai, acele
timpuri au trecut şi nu o să vorbim acum despre ele, din cauza amărăciunii
şi a uitării şi din cauză că la ora această micuţa aleargă în întâmpinarea
destinului ei, ţinând în mână strâns o copită uriaşă de mistreţ. Era o seară
de toamnă blândă cum nu se mai văzuse de mult. Pusul merelor şi perelor la
uscat pe rafturile de lemn din cămară întârziase, şi o ploaie de gâze îmbătate
de recoltă livezilor cădea din cer cât era ziua de lungă. Şi mai plutea în aer ca
o melancolie blândă, ca un suspin leneş, o încredere tihnită că lucrurile nu
se vor termina niciodată, iar oamenii munceau aşa cum erau obişnuiţi, fără
răgaz şi fără să se plângă, şi se bucurau tainic de această toamnă nesfârşită,
care le spunea să nu uite să iubească.
Iată că, pe când micuţa se îndrepta către luminişul din pădurea
dinspre răsărit, s-a întâmplat iarăşi ceva neaşteptat. A început să ningă. Să
ningă dintr-odată, şi nu cu fulgi mici şi sfioşi, care scămoşează amurgul
mohorât şi abia de ajung să se aştearnă pe pământ, nu, a început să ningă
des, cu fulgi mari ca nişte boboci de magnolie, care se îngrămădeau
închipuind un ecran lăptos. În sat, spre ceasurile şase, toată lumea a fost
luată prin surprindere: tata, care spărgea lemne doar în cămaşă de dril, alde
Marcelot, care îşi scosese câinii de vânătoare să se dezmorţească pe lângă
heleşteu, alde Jeannette, care frământa pâinea rotundă, şi câţi alţii care în
acest sfârşit de toamnă trebăluiau prin atelier, prin magazie ori prin
hambar; da, toţi fuseseră luaţi pe nepregătite şi acum trăgeau la iuţeală
zăvoarele la porţile grajdurilor, strângeau oile şi câinii şi se pregăteau
pentru ceea ce este aproape la fel de plăcut ca încântătoarele trude ale
toamnei: prima seară la gura focului, în timp ce afară ninge de parcă ar fi
sfârşitul lumii.
Se pregăteau şi se gândeau.
Îşi aminteau de un sfârşit de zi de toamnă de acum zece ani, când
ninsese pe neaşteptate, ca şi cum deodată cerul ar fi plesnit şi s-ar fi
transformat în firimituri imaculate. Se gândeau mai ales cei de la ferma
micuţei, unde i se descoperise absenţa, iar tatăl îşi pusese căciula de blană şi
îşi trăsese un surtuc de vânătoare care mirosea de la o poştă a levănţică.
- De n-ar veni să ne-o ia înapoi, a mormăit el înainte să dispară în
noapte.
A bătut la porţile caselor din sat, unde se aflau alţi fermieri, meşterul
curelar, primarul (care era şi şeful cantonierilor), pădurarul şi încă alţi
câţiva. Peste tot nu trebuia să zică decât atât: puştoaica a dispărut, după
care să treacă la poarta următoare, că bărbatul striga după scurteica lui de
vânătoare sau paltonul pentru geruri mari, se echipa şi se adâncea în
furtună până la următoarea casă. Aşa au ajuns să se strângă cincisprezece la
alde Marcelot, a cărui nevastă pregătise deja o tigaie de slănină prăjită şi un
urcior cu vin fiert. Au ras totul în zece minute, întrerupte de ordinele de
bătaie, care nu se deosebeau prea mult de cele pe care şi le împărţeau în
dimineţile când se pregăteau de vânătoare, cu diferenţa că potecile
mistreţilor nu mai aveau niciun secret pentru ei, în schimb, micuţa era mai
imprevizibilă ca un spiriduş. Pur şi simplu, tatăl, ca şi ceilalţi, de altfel, îşi
făcuse socotelile lui, pentru că pe aceste meleaguri, unde Dumnezeu
drăguţul face casă bună cu eresul, nimeni nu crede în coincidenţe, iar
oamenii de aici încă ştiu taine pe care orăşenii le-au uitat de mult. Pentru că,
vedeţi voi, prin părţile noastre, când e să cauţi vreun suflet pierdut, rareori
te bizui pe judecată, ci mai degrabă te încrezi în ochi, în picior, în intuiţie şi
în răbdare. Aşa şi ei, pomeneau de o noapte asemănătoare de-acum zece ani,
când au urcat pe drumul spre munte, căutând pe cineva ale cărui urme
duceau drept spre luminişul din pădurea de răsărit. Iar tatăl se temea că,
odată ajunşi acolo sus, ortacii nu vor mai putea decât să caşte ochii mari, să
se crucească şi să dea din cap, exact cum făcuseră când urmele au dispărut
brusc în centrul cercului şi când s-au pomenit holbându-se la o zăpadă
netedă ca pielea de bebeluş şi la un loc neatins şi mut unde, şi asta ar fi
putut jura toţi vânătorii, nu călcase nimeni de două zile.
Să-i lăsăm să urce prin viforniţă.
Cât despre micuţă, ea ajunsese în poiană. Ninge. Nu-i este frig. Cel care
a adus-o aici îi vorbeşte. Este o splendoare de cal mare şi alb, al cărui păr
scoate aburi în amurg şi răspândeşte o ceaţă albicioasă în toate direcţiile
1
lumii - spre apus, unde noaptea se lasă peste Morvan , spre răsărit, unde
recolta nu avusese parte de nicio picătură de ploaie, spre miazănoapte, unde
se întinde câmpia, şi spre miazăzi, unde bărbaţii se chinuie să urce cu
zăpada pană la jumătatea coapselor şi cu inima strânsă de grijă. Da, o
splendoare de cal mare şi alb, cu braţe şi picioare, ba şi cu pinteni, şi care nu
este nici cal, nici om, nici mistreţ, ci un amestec din cele trei, fără să le poţi
deosebi părţile - capul de cal devine la răstimpuri unul de om, iar corpul se
lungeşte şi se împodobeşte cu copite, care se strâng şi se preschimbă în
picioare de godac, apoi cresc până devin cele ale unui mistreţ şi aşa continuă
la nesfârşit, iar micuţa s-a obişnuit cu acest dans al alcătuirilor care se
cheamă şi se amestecă într-un caleidoscop al cunoaşterii şi credinţei. Îi
vorbeşte domol şi ceaţa se risipeşte. Acum ea vede. Nu ştie ce-i spune, dar
vede o seară cu ninsoare ca aceasta, în acelaşi sat unde este ferma ei, şi pe
prag se află o mogâldeaţă albă, aşezată pe albeaţa zăpezii. Şi această
mogâldeaţă este ea însăşi.
Nu există niciun suflet care să nu-şi amintească, atunci când se
întâlneşte cu fătuca ăsta plina de viaţă, ca un puişor de găină căruia stă să-i
sară mereu inima din piept. Tuşica Angele a fost cea care a găsit-o, când se
ducea să bage păsările în coteţ: sărmana micuţă o fixa atât de stăruitor cu
ochii ei mari şi negri, înconjuraţi de o mutriţă leneşă, încât a rămas aşa o
vreme, cu un picior în aer, până şi-a revenit şi a început să ţipe un copil în
noapte!, după care a luat-o în braţe şi a băgat-o în casă pe micuţa pe care
fulgii o feriseră cu grijă, deşi afară ningea de parcă toată zăpada de pe lume
îşi găsise să cadă acolo, în seara aceea. Ceva mai târziu, tuşica a încercat să
se destăinuie: parcă am simţit cum bunul Dumnezeu îmi vorbea, apoi a tăcut
încurcată, pentru că nu-şi putea găsi vorbele care să spună tot zbuciumul
din sufletul ei când a descoperit bebeluşul în scutecele albe, explozia de
lumină şi căile necunoscute care se presimţeau în noapte, în vreme ce
spaţiile şi timpul se contractau - dar ea ştia ce simţise şi i-a lăsat bunului
Dumnezeu grija de a înţelege.
La un ceas după ce Angele o găsise pe micuţă, ferma se umpluse de
săteni care ţineau sfat, iar câmpul, de bărbaţi care luaseră o urmă. Nişte paşi
solitari plecau de la fermă şi urcau spre pădurea de la răsărit, abia
afundându-se în zăpada în care oamenii intrau pană la şold. Urmarea se ştie:
ajunşi în luminiş, vânătorii au renunţat la urmărire şi s-au întors în sat cu
sufletele grele.
– Măcar dacă, a spus tata.
Nimeni nu a mai rostit vreo vorbă, însă toţi s-au gândit la nefericita
care poate... Şi şi-au făcut crucea
Micuţa observa totul din scutecele ei de batist fin, garnisite cu nişte
dantele cum nu se mai pomeniseră prin partea locului, pe care erau brodate
o cruce, care a încălzit inimile mătuşilor, şi două cuvinte într-o limbă
necunoscută, care le-au speriat foarte. Două cuvinte asupra cărora s-a
concentrat zadarnic atenţia tuturor, până la sosirea lui Jeannot, factorul
poştal; în războiul care făcuse ca douăzeci şi unu de bărbaţi din sat să nu se
mai întoarcă acasă şi pentru care se ridicase un monument în piaţa din faţa
primăriei şi bisericii, Jeannot ajunsese pe vremuri foarte departe pe tărâmul
căruia i se spunea Europa - şi care în mintea salvatorilor nu reprezenta
altceva decât nişte pete roz, albastre, verzi şi roşii, cum se vedeau ele pe
harta din sala comunală, căci ce altceva este Europa, când prin partea
locului graniţele severe despart sate care nu sunt mai aproape de trei leghe
unele de altele?
Când a sosit plin de zăpadă, după ce mama l-a tratat cu o cafea şi un
pahar plin ochi cu rachiu, alde Jeannot a privit la inscripţia brodată cu
bumbac satinat şi a zis:
- Drace, asta-i spaniolească!
- Eşti sigur? A întrebat tata.
Vajnicul bărbat şi-a clătinat cu putere nasul înroşit de rachiu.
- Şi ce înseamnă? A întrebat din nou tata.
- Cine poa’ să ştie? A răspuns alde Jeannot, care nu pricepea nicio
limbă străină.
Au clătinat cu toţii din cap şi au dat pe gât încă o duşcă de rachiu ca să
mistuie vestea mai bine. Aşa, deci, o micuţa care venea din Spania? Ei,
drăcie!
 În timpul ăsta, femeile au trimis după alde Lucette, care abia născuse
şi îşi împărţea laptele celor doi plozi cuibăriţi la pieptul ei alb ca zăpada de
afară; se uitau fără nicio umbră de zeflemea ori invidie la cei doi sâni
frumoşi ca nişte căpăţâni de zahăr şi care, aşijderea, îţi făceau poftă să-i
lingi, şi de la pruncii îndesându-se la ţâţele hrănitoare parcă izvora un fel de
pace care se lăsa peste lume. După ce a înfulecat bine, micuţa a scos un
râgâit simpatic, limpede şi gălăgios, încât toată lumea a izbucnit în râs şi şi-a
dat amuzată ghionţi complici. Atmosfera s-a destins, Lucette şi-a aranjat
aranjat corbul, femeile au adus pateu de iepure întins pe bucăţi mari de
pâine prăjită în untură de gâscă, pentru că ştiau ca acestea erau marele
păcat al domnului părinte, şi îşi puseseră în cap sa o păstreze pe
domnişorică aşa cum se cuvine într-o casă de buni creştini. Altminteri, nu şi-
au făcut prea multe probleme cum s-ar fi întâmplat poate prin alte părţi,
dacă un boţ de carne din Spania ar fi răsărit din senin pe pragul cuiva.
- Boon, a făcut tatăl, cre’ că micuţa e aca’ la ea, si s-a uitat la mama care
i-a zâmbit, i-a privit pe fiecare dintre comesenii sătui, ai căror ochi se
înduioşau de bebeluşii aşezaţi pe o pătură lângă vatră, şi în sfârşit a ajuns cu
privirea la domnul preot, a cărui faţă radia după pateul de iepure şi untura
de gâscă şi care în sfârşit s-a ridicat şi s-a apropiat de sobă.
S-au ridicat cu toţii.
Nu o să repetăm aici binecuvântarea unui preot de tară; toată latina aia,
în timp ce noi ne-am dori să ştim o brumă de spaniolă, ne-ar zăpăci de tot.
Dar s-au sculat în picioare, părintele s-a rugat pentru micuţă, si fiecare
dintre cei prezenţi a ştiut că noaptea aceea cu zăpezi este o noapte
binecuvântată. Se gândeau la povestea unui moş care le spusese de un ger
cumplit pe vremea războiului, înaintea ultimei lupte, cea care le va aduce
izbânda şi blestemul veşnic al amintirii morţilor pe care ei îi uciseseră -
ultima lupta, în timp ce coloanele înaintau în lumina slabă a lunii şi el însuşi
nu mai ştia daca potecile copilăriei sale existaseră cu adevărat, si alunul de
la cotitura, şi alaiul de Sântion, nu mai ştia nimic si ceilalţi camarazi la fel,
pentru că era atât de frig, atât de frig... nimeni nu-şi poate face măcar o idee
despre acea soartă blestemată. Însă în zori, după o noapte de coşmar, în care
frigul nimicise oamenii pe care duşmanul nu reuşise să-i doboare, a început
dintr-odată să ningă şi zăpada aceea... zăpada aceea era mântuirea lumii,
căci niciun ger nu se va mai abate asupra vreunui regiment şi pe frunţi se va
lăsa binecuvântarea călduţă şi minunată a fulgilor de moină.
Micuţa nu mai simţea frigul, la fel ca soldaţii din ultima bătălie, la fel ca
sătenii care ajunseseră în poiană şi, încremeniţi ca nişte copoi în aret,
contemplau scena. Mai târziu, nu-şi vor mai aminti aşa de clar ce acum văd
ca ziua, şi la toate întrebările vor răspunde pe tonul nesigur al celui care
caută în sinea lui o amintire înceţoşată. De cele mai multe ori, vor zice doar
atât:
- Fătuca era în mijlocu’ viforniţei, da’ ei îi era cald şi bine şi şedea la
vorbă cu o dihanie care p-ormă a plecat.
- Ce dihanie? vor întreba femeile.
- A, o dihanie, vor face ei.
Şi, cum ne găsim pe meleagurile unde Dumnezeu drăguţul face casă
bună cu eresul etc., se vor mulţumi cu răspunsul ăsta şi vor continua să
vegheze asupra fetiţei ca asupra Sfântului Mormânt însuşi.
O dihanie ciudat de umană, aşa cum simţea fiecare privind undele la
fel de vizibile ca materia care se învârtejeau în jurul micuţei, şi era un
spectacol nemaivăzut care le dădea frisoane ciudate, ca şi cum viaţa s-ar fi
crăpat deodată în două şi puteai în sfârşit privi înăuntru. Dar ce se poate
vedea în interiorul vieţii? Se văd copaci, pădure, zăpadă, poate şi o punte, şi
privelişti care se perindă fără ca ochiul să apuce să le reţină. Se văd munca şi
zefirul, anotimpurile şi necazurile, iar fiecare vede imaginile care sunt doar
ale inimii lui, o curea de piele într-o cutie de tinichea, un petic de câmp
înţesat cu măceşi, faţa brăzdată de riduri a unei femei dragi şi zâmbetul
micuţei care spune o istorioară cu brotaci. Bărbaţii îşi vor aminti că brusc
lumea s-a prăbuşit la loc în rosturile ei cu o bubuitură care i-a lăsat pe toţi
năuci - după care au văzut că luminişul era lăptos din cauza ceţii, că ningea
din greu şi că micuţa stătea singură în centrul cercului, unde nu existau alte
urme în afară de ale sale. Apoi au coborât cu toţii la fermă şi au aşezat
copilul în faţa unei ulcele cu lapte fierbinte, iar bărbaţii au dat la iuţeală
puştile jos de pe umăr, pentru că îi aştepta o tocăniţă de hribi cu pateu din
căpăţână de porc şi zece sticle cu vin vechi.
Iată povestea fetiţei care strângea în mânuţa ei o copită uriaşă de
mistreţ. Ar mai fi ceva de spus: cele două cuvinte brodate pe spatele
scutecului din batist alb într-o spaniolă frumoasă, fără complement, nici
logică, şi pe care micuţa le va afla abia după ce va fi părăsit satul şi va fi
declanşat mecanismele destinului. Înainte de asta mai trebuie zis şi altceva:
orice om are dreptul să cunoască taina naşterii sale. Aşa ne rugăm în
bisericile şi în pădurile noastre şi tot aşa ne luăm lumea în cap, pentru că ne-
am născut în noaptea în care ningea de parcă ar fi fost sfârşitul lumii şi am
moştenit două cuvinte care veneau din Spania.
2
Mantendre siempre.

MICUŢA DIN ITALIA

Cei care nu ştiu să citească printre rândurile vieţii vor reţine doar că
3
micuţa crescuse într-un sătuc pierdut din Abruzzo între un preot de ţară şi
o doică bătrână şi neştiutoare de carte.
Locuinţa părintelui Centi era o casă înaltă, cu beciuri, o grădină cu
pruni unde se întindeau rufele în zori, ca să aibă timp să se usuce în vântul
ce bătea dinspre munte. Se găsea la jumătatea satului care urca pieptiş spre
cer, cu străduţele înfăşurându-se în jurul colinei ca firele strânse într-un
ghem, în care fuseseră aşezate o biserică, un han şi tot ce mai era nevoie din
piatră ca să adăpostească şaizeci de suflete. După ce se zbenguia toată ziua
pe-afară, Clara nu se întorcea niciodată acasă fără să treacă prin livadă, unde
invoca duhurile locului şi le ruga să o pregătească de intrarea în casă. Apoi
mergea la bucătărie, o sală lungă şi joasă, căreia i se adăuga o cămară unde
mirosea a prune, a dulceţuri şi a praf nobil de beci vechi.
Aici îşi depăna bătrâna doică poveştile din zori şi până-n seară.
Părintelui ii spusese că le ştia de la bunica ei, însă Clarei îi zisese că duhurile
4
din Sasso i le suflau în timp ce dormea, iar micuţa credea că trebuie să fie
adevărat, de vreme ce la Paolo auzise poveşti pe care le culesese el însuşi de
la duhurile păşunilor din Alpi. Însă nu după eroii şi peripeţiile lor se dădea
în vânt fetiţa, ci după catifeaua şi cântul din vocea povestitoarei, căci această
femeie simplă pe care numai două cuvinte o despărţeau de analfabetism -
ştia să-şi scrie numele şi pe cel al sătucului, iar la liturghie nu citea
rugăciunile, ci le spunea pe de rost - avea o dicţie care contrasta cu modestia
acelei parohii pierdute de la poalele masivului Sasso, şi pentru asta trebuie
să vă imaginaţi ce era Abruzzo pe-atunci, în partea sa muntoasă, unde
locuiau protectorii Clarei: opt luni cu zăpadă şi viscol pe crestele prinse
între două mări, unde nu rareori se întâmpla ca fulgii să apară şi vara. Pe
deasupra, o sărăcie lucie, cea a ţinuturilor unde oamenii trăiesc doar din
munca pământului şi din creşterea animalelor, care în anotimpul călduros
erau suite pe costişele cele mai înalte. Prin urmare, puţine suflete sălăşluiau
aici şi încă mai puţine rămâneau când dădea zăpada şi când lumea pleca
5
împreună cu vitele spre meleagurile însorite ale Apuliei . Rămân în sat doar
ţăranii căliţi de munci, cultivatori de linte, care nu creşte decât în
pământurile sărace, şi femeile vrednice, care în iernile viforoase se îngrijesc
de copii, de rugăciune şi de gospodărie. Însă, dacă vântul şi zăpada strujesc
în oamenii acestor meleaguri trăsături de cremene, ele sunt cizelate de
farmecul priveliştilor, care îi face pe ciobani să împerecheze rimele în
negurile îngheţate ale păşunilor şi care iscă furtuni în cătunele atârnate de
pânza cerului.
Aşa şi bătrânei, căreia viaţa i se trecuse între zidurile unui sătuc
nevoiaş, vraja acelor peisaje îi pusese în voce o moliciune mângâietoare.
Micuţa era sigură: fusese trezită la viaţă de timbrul acestei voci, deşi toată
lumea îi spusese că pe atunci nu era decât un prunc înfometat, părăsit pe
pragul bisericii. Însă Clarei nimic nu-i putea schimba convingerea. Fusese
mai întâi un mare gol de senzaţii, un nimic uriaş, tivit cu albeaţă şi cu vânt;
apoi o cascadă melodioasă care a străpuns neantul şi pe care o auzea în
fiecare dimineaţă când bătrâna doică îi dădea bineţe. De fapt, micuţa
învăţase italiana uimitor de repede, ceea ce crease în jurul ei un fel de aură
de mister, însă Paolo, păstorul, simţise altceva şi într-o seară de şezătoare îi
murmurase blând: asta e muzica, micuţo, tu auzi muzica, nu-i aşa? La care ea
a ridicat spre el ochii ei la fel de albaştri ca pâraiele îngheţate şi i-a răspuns
cu o privire în care cântau îngerii tuturor tainelor. Iar viaţa se scurgea pe
coastele din Sasso cu încetineala şi încordarea tărâmurilor unde totul cere
trudă egală şi timp egal în cursul acestui vis împlinit, în care oamenii au
cunoscut deopotrivă melancolia şi asprimea întreţesute ale lumii. Munceau
mult, se rugau aşijderea şi ocroteau o micuţă a cărei vorbă era ca un cânt şi
care stătea la sfat cu duhurile stâncilor şi ale văilor.
Într-o după-amiază de iunie s-au auzit bătăi în uşa casei parohiale şi
doi bărbaţi au intrat în bucătărie, ştergându-şi frunţile. Unul era fratele mai
mic al părintelui, celălalt era căruţaşul care mânase din L'Aquila hărăbaia cu
doi cai în care se vedea o matahală înfăşurată în pături şi prinsă zdravăn în
chingi. După prânz, Clara urmărise din priviri transportul cum înainta pe
drumul dinspre miazănoapte în timp ce ea stătea pe tăpşanul de deasupra
satului, de unde puteai să cuprinzi cu ochii cele două văi în acelaşi timp, iar
în zilele fără ceaţă zăreai chiar Pescara şi marea. Când caii au început al
doilea urcuş, a coborât ca o vijelie coasta şi a ajuns la casa parohială cu faţa
îmbujorată de bucurie. Cei doi bărbaţi lăsaseră căruţa in faţa intrării în
biserică şi urcaseră până la grădina de pruni, unde au fost întâmpinaţi cu
sărutări şi şi-au spălat gâtlejul cu câte un pahar de vin alb, rece şi dulce, care
era servit în zilele călduroase, şi lângă care fuseseră aşezate şi oarece
gustări pentru întremarea călătorilor - apoi, lăsând cina pe mai târziu, s-au
şters la gură cu dosul mânecii şi au mers la biserică, unde aştepta părintele
Centi. A fost nevoie de întăriri din partea altor doi bărbaţi pentru a instala
colosul din căruţă în naos şi a începe să îl elibereze de legături, în vreme ce
sătenii începuseră să umple băncile bisericuţei şi în aer se simţea o
seninătate care coincidea cu sosirea acestui dar neaşteptat de la oraş. Clara
se retrăsese, nemişcată şi tăcută, în umbra unei coloane. Acesta era ceasul
ei, o ştia din clipa în care descoperise punctul mişcător pe drumul dinspre
miazănoapte, iar dacă bătrâna doică văzuse cum i se ivise pe faţă o exaltare
de mireasă, aceasta era pentru că se simţea în pragul unei cununii
deopotrivă familiare şi străine. Când ultima chingă a căzut şi s-a putut în
sfârşit vedea obiectul, s-a auzit un murmur de încântare, urmat de o salvă de
aplauze, căci era un minunat pian negru, neted ca o piatră de râu şi aproape
fără nicio zgârietură, deşi trăise şi fusese plimbat mult.
Iată care-i era povestea. Părintele Centi se trăgea dintr-o familie
înstărită din L’Aquila, a cărei descendenţă se stingea odată ce el se făcuse
preot, doi dintre fraţi muriseră, iar celui de-al treilea, Alessandro, care
ispăşea la o mătuşă rătăcirile unei vieţi destrăbălate, nici prin cap nu-i
trecuse să-şi ia nevastă. Tatăl celor doi fraţi murise înainte de război,
lăsându-i văduvei sale o neaşteptată colecţie de datorii şi o casă prea
luxoasă pentru femeia sărmană care devenise peste noapte. Când creditorii
au terminat de bătut la uşa ei, după ce îşi vânduse toată agoniseala, s-a
retras la aceeaşi mănăstire unde a murit câţiva ani mai târziu, cu mult
înainte de venirea Clarei în sat. În momentul în care se pregătea să
părăsească viaţa lumească pentru a se închinovia definitiv în mănăstire, a
adus la sora ei o fată bătrână care trăia la marginea oraşului, singurul
vestigiu al gloriei sale apuse, pe care îl păstrase în ciuda tuturor hultanilor,
şi îi ceruse să aibă grijă de el pentru nepoţeii care poate vor veni. Nu o să-i
cunosc, dar vor şti că e de la mine; iar acum mă duc şi-ţi doresc viaţă bună
transcrisese cu fidelitate mătuşa în testamentul său, lăsând pianul aceluia
dintre nepoţi care va avea urmaşi în ziua în care va muri la rândul ei,
adăugând: faceţi cum i-a fost voia. Ceea ce notarul, care aflase despre sosirea
unei orfeline la parohie, s-a gândit că împlineşte cum se cuvenea, rugându-l
pe Alessandro să însoţească pianul până la locuinţa fratelui său. Cum pianul
rămăsese în pod pe tot timpul războiului, fără să se gândească cineva să-l
dea jos, acelaşi notar a adăugat şi o scrisoare însoţitoare, în care prevenise
că este nevoie să fie acordat la sosire, la care părintele a răspuns că
acordorul, care făcea o dată pe an turul târgurilor din împrejurimi, fusese
anunţat să se abată prin sat în primele zile ale verii.
Toată lumea admira frumosul pian care strălucea în lumina vitraliilor,
râdea, comenta şi se lăsa în voia veseliei acelei minunate seri de la sfârşitul
primăverii. Însă Clara tăcea. Auzise orga cântând la ceremoniile funerare de
la biserica vecină, unde bătrâna bigotă care executa piesele liturgice era pe
cât de fudulă de urechi, pe atât de proastă interpretă - şi trebuie spus că
acordurile pe care le lua fără să le audă nu erau nici ele memorabile. Clara
prefera de o mie de ori melopeea pe care Paolo o plăsmuia cu fluierul lui de
cioban şi pe care ea o găsea mai plăcută şi mai puternică decât hărmălaia
orgii închinată Celui Preaînalt. Aşa că atunci când zărise căruţa jos,
străbătând coturile drumului, inima ei tresăltase vestind un eveniment
extraordinar. Acum, când obiectul se afla în faţa ei, sentimentul creştea
vertiginos şi Clara se întreba cum ar putea îndura aşteptarea, pentru că îi
spuseseră, spre regretul celor care şi-ar fi dorit un aperitiv muzical, că
nimeni nu se va atinge de instrument până nu va fi acordat. Însă hotărârea
păstorului de suflete trebuia respectată, aşa că lumea se pregătea mai
degrabă pentru o seară plăcută, în care să savureze vinul la lumina stelelor.
Până la urmă, totul a ieşit minunat. Masa a fost aşezată sub prunii din
grădină şi au fost invitaţi la cină vechii prieteni ai lui Alessandro. Acesta
fusese foarte frumos în tinereţe şi încă i se mai vedeau, sub urmele timpului
şi ale exceselor de altădată, fineţea trăsăturilor şi aerul mândru al chipului.
Mai mult, vorbea italiana pe un ton egal, care totuşi nu-i strica melodia, şi
spunea întotdeauna istorii cu femei foarte frumoase şi cu după-amieze
nesfârşite, în care se stătea pe terasă şi se purtau discuţii cu poeţi şi cu
filosofi. În seara aceea începuse o poveste care se petrecea în saloane
parfumate şi unde se serveau ţigări fine şi lichioruri aurii şi din care Clara
nu înţelegea nimic, într-atât îi erau de străine aceste decoruri şi obiceiuri.
Însă în momentul în care se pregătea să istorisească despre ceva necunoscut
numit concert, bătrâna doică l-a întrerupt, zicând: Sandro, al vino ci pensi tu?
6
Iar bărbatul cumsecade, a cărui întreagă viaţă arsese în câţiva ani de
tinereţe incandescentă şi fastuoasă, a plecat în beci să caute câteva sticle, pe
care le-a destupat cu aceeaşi eleganţă cu care îşi distrusese viaţa şi cu
acelaşi surâs pe buze cu care întâmpinase orice dezastru. Atunci, sub razele
cu care luna caldă smulgea întunericului petice luminoase şi le arunca pe
masa cinei de la parohie, a fost o clipă tânărul strălucitor de altădată. Apoi
cenuşa nopţii a acoperit expresia aceea care îi vrăjise pe toţi. În depărtare,
se vedeau lumini atârnând în gol şi au ştiut că şi alţii turnau din vinul verii
mulţumind Domnului pentru darul amurgului plăcut. Era plin de maci
proaspeţi pe munte şi era o micuţă mai blondă decât păiuşul pe care
părintele o va învăţa curând pianul, aşa cum se întâmplă cu domnişoarele de
la oraş. Ah... răgaz şi tihnă în nesfârşita roată a muncilor... aceasta seară era
una mare şi cu toţii ştiau asta.
Alessandro Centi a rămas la parohie zilele care au urmat sosirii
pianului şi tot el l-a primit pe acordor în primele zile călduroase ale lui iulie.
Clara i-a urmat pe cei doi până la biserică şi l-a privit tăcută pe bărbatul care
îşi scotea uneltele. Primele lovituri pe clapele dezacordate i-au dat senzaţia
amestecată a unei lame tăioase şi a unui leşin voluptuos, iar Alessandro şi
acordorul discutau şi glumeau, în timp ce viaţa ei se legăna între tatonările
fildeşului şi ale pâslei. Apoi Alessandro s-a aşezat în faţa claviaturii, şi-a
aranjat în faţă o partitură şi a cântat mulţumitor, în ciuda anilor de pauză. La
sfârşitul piesei, Clara a venit lângă el şi, arătându-i notele cu degetul, i-a
făcut semn să întoarcă paginile. El a zâmbit amuzat, dar ceva în privirea ei l-
a surprins şi a dat paginile aşa cum îi ceruse. Le-a întors încet, una după alta,
apoi a luat-o de la capăt. Când a terminat, ea a zis: mai cântă, şi el a mai
cântat o dată bucata. Apoi nimeni nu a mai vorbit. Alessandro s-a ridicat şi a
plecat să caute în sacristie o pernă mare, roşie, pe care a aşezat-o pe
taburetul de catifea. Vrei să cânţi? a întrebat el şi vocea îi era răguşită.
Mâinile micuţei erau fine şi graţioase, mai degrabă mari pentru un
copil care abia împlinise zece ani în noiembrie şi foarte delicate. Ea le-a ţinut
deasupra clapelor, aşa cum se cuvenea pentru a începe piesa, dar a rămas cu
ele suspendate un răstimp în care cei doi bărbaţi au avut sentimentul că un
vânt inefabil sufla în naos. Apoi le-a aşezat.
Atunci o furtună a măturat biserica, o vijelie adevărată care a făcut să
zboare foile şi a mugit ca un talaz care izbeşte stâncile. În fine, curentul a
trecut şi micuţa a cântat.
A cântat încet, fără să-şi privească mâinile şi fără să greşească nici
măcar o dată. Alessandro a întors paginile pentru ea şi ea a continuat să
cânte cu aceeaşi perfecţiune inexorabilă, cu acelaşi ritm şi cu aceeaşi
precizie, până ce liniştea s-a aşezat în biserica transfigurată.
- Tu citeşti ce cânţi? a întrebat Alessandro după un lung moment de
tăcere.
- Mă uit, a răspuns ea.
- Poţi să cânţi fără să te uiţi?
Ea a clătinat din cap.
- Te uiţi doar ca să înveţi?
Ea a mai clătinat o dată din cap şi s-au privit amândoi nehotărâţi, ca şi
cum li s-ar fi dat un cristal atât de delicat, încât nu ştiau cum să-l ţină în
palmă. Alessandro Centi frecventase cândva transparenţele şi purităţile
ameţitoare ale cristalului şi îi cunoştea deopotrivă desfătările şi epuizările.
Însă existenţa pe care de mult o ducea mai lăsa să ajungă până la el ecoul
acestor beatitudini trecute numai prin trilurile din zori ale păsărilor sau
prin marile caligrafii ale norilor. Aşa se face că atunci când micuţa a început
să cânte durerea pe care a simţit-o i-a zgândărit o amărăciune despre care
nici nu mai ştia că trăieşte în el... fulgerătoare reminiscenţă a cruzimii
plăcerilor... în clipa aceea a întrebat din nou: te uiţi ca să înveţi? Dar
Alessandro ştia răspunsul pe care i-l va da Clara.
Au mers după părintele Centi şi după doică şi au luat cu ei toate
partiturile pe care Alessandro le adusese de la oraş. Preotul şi bătrâna s-au
aşezat în prima bancă a credincioşilor şi Alessandro i-a cerut Clarei să mai
interpreteze o dată bucata din memorie. Când a început să cânte uimirea i-a
pocnit pe cei doi ca o lovitură de ciocan. Apoi bătrâna doică şi-a făcut sute
de cruci, în timp ce Clara cânta de două ori mai repede, într-o formidabilă
dezlănţuire, citind unele după altele partiturile pe care i le dădea
Alessandro. Vom vedea mai târziu cum cânta Clara şi cum rigoarea
interpretării nu era nici pe departe cel mai şocant lucru al acelui miracol de
iulie. Să spunem doar că, înainte de a ataca o partitură albastră, pe care
Alessandro o aşezase cu un gest solemn în faţa ei, a respirat adânc, încât toţi
cei prezenţi au avut senzaţia unei brize rătăcite pe sub bolţile înalte. Apoi a
cântat. Lacrimile curgeau pe obrajii lui Alessandro fără ca el să încerce să şi
le stăpânească. O imagine i-a trecut prin minte, atât de dragă, încât nu o va
putea uita vreodată şi pe fondul acelei viziuni fugitive, în care o femeie
suspina strângând la sân un crucifix, şi-a adus aminte că nu mai plânsese de
zece ani.
A doua zi a plecat, promiţând că o să revină în primele zile ale lui
august. S-a întors aşa cum zisese. La o săptămână după revenirea sa, un
bărbat înalt şi puţin adus de spate a bătut la uşa parohiei. Alessandro a
coborât să-l întâmpine la bucătărie şi s-au îmbrăţişat ca doi fraţi.
 - Sandro, în sfârşit! a făcut bărbatul.
Clara rămăsese nemişcată în pragul uşii din spate. Alessandro a luat-o
de mână şi a adus-o în faţa vizitatorului încovoiat.
- Ţi-l prezint pe Pietro, a spus el.
S-au privit cu o curiozitate reciprocă, însă din motive diferite: el
auzise vorbindu-se despre ea, iar ea nu ştia nimic despre el. Fără a-şi lua
ochii de la ea, Pietro i-a zis lui Alessandro:
- Acum îmi explici?
Era un plăcut sfârşit de după-amiază şi lumea stătea în pragul caselor,
privind la cei trei cum coborau pe stradă spre biserică. Deşi pe unul dintre
bărbaţi îl cunoşteau, amândoi aveau ceva neobişnuit în felul de a se îmbrăca
şi de a se purta. Apoi Clara a cântat şi Pietro a înţeles de ce a trebuit să bată
atâta drum de la Roma până pe coclaurile din Sasso. Ultima notă cântată a
fost ca un vârtej de o formidabilă intensitate, care l-a făcut să se clatine, apoi
a explodat într-o jerbă de imagini ce a dispărut aproape imediat - însă cea
de pe urmă a rămas întipărită în mintea lui mult timp după ce a părăsit satul
- şi a privit-o lung, cu preţuire, pe fetiţa atât de firavă, prin care miracolul
acelei renaşteri se manifestase. S-a uitat mai ales la faţa ei, peste care se
suprapunea cea a unei femei ce râdea în clarobscurul unei grădini uitate.
A cântat până la sfârşitul zilei. Apoi, o linişte mare a învăluit bolţile
bisericii, în care un pian rătăcit venise la ea, în vara aceea în care nu
împlinise unsprezece ani. Vezi dumneata, este un basm, desigur, dar este şi
adevărul gol-goluţ. Cine ar putea descurca lucrurile? În orice caz, nimeni
dintre cei care auziseră istoria acestei puştoaice dintr-un sat pierdut din
Abruzzo, crescută de un preot de ţară şi bătrâna sa doică fără carte. Singurul
lucru care se ştia era că se numea Clara Centi şi că povestea nu s-a oprit aici,
pentru că Pietro nu străbătuse atâta cale doar pentru a asculta o fetiţă puţin
sălbatică şi apoi să plece nepăsător înapoi la Roma. Doar un lucru vom mai
zice înainte de a-i urma în marele oraş în care acum se coace războiul, ceea
ce Pietro i-a spus Clarei în taina bisericii, după ce ea îşi încheiase ultima
7
partitură: Alle orfane la grazia.










 ARCAŞI

Angele
SĂGEŢILE NEGRE

Micuţa, pe care o botezaseră Maria, pentru a aduce un dublu omagiu
Sfintei Fecioare, mai întâi, şi apoi vorbelor ce veneau din Spania, creştea la
fermă ocrotită de patru vajnice bătrâne, degrabă rugătoare, înzestrate cu
Ochiul lui Dumnezeu, cum se spune despre mătuşile care ştiu tot ce mişcă
preţ de douăzeci de leghe de jur împrejur, şi asta, fără să plece de-acasă
decât la înmormântarea vreunui cumătru sau la nunta vreunei nepoţele şi
care, pe cât îşi amintesc, n-au ieşit niciodată din ţinutul lor.
Ce femei! Cea mai tânără abia împlinise optzeci şi unu de ani şi tăcea
cu respect când cele mai bătrâne hotărau cum trebuie dată carnea la
saramură sau când trebuie adăugate frunzele de salvie. Sosirea micuţei nu
schimbase mare lucru în curgerea zilelor dedicate activităţilor pioase şi
gospodăreşti, care, în lumea creştină, sunt treaba femeilor; aveau grijă doar
să mulgă laptele cât mai de dimineaţă şi să-i citească din Scripturi, asta, dacă
nu aveau de uscat pelinul şi atunci o învăţau plantele de leac, şi ea trebuia să
le enumere - în ordine, te rog! - proprietăţile medicinale şi morale. Nu, la
prima vedere, sosirea micuţei nu schimbase câtuşi de puţin înfăţişarea
lunilor şi a anilor, burduşiţi cu cele patru produse cu care se hrănesc
oamenii pe aceste meleaguri, adică evlavia, munca, vânătoarea şi deliciile
unui ospăţ cu cei dragi; în realitate, însă, ea le transfigurase timpul şi dacă
nu şi-au dat seama imediat a fost pentru că schimbarea s-a făcut încet, aşa
cum şi puterile i se dezvoltau şi i se întăreau fără ca ea să-şi dea măcar
seama. Dar au fost primăveri roditoare şi ierni mirifice, despre care nimeni
nu gândea că ar putea avea vreo legătură cu acea primă noapte de zăpadă,
după cum sporirea darurilor mătuşilor nu a fost văzută altfel decât ca o
binecuvântare, cum se întâmplă acolo unde oamenii se roagă mult, fără să-i
treacă prin minte cuiva că prisosul de har al acestor bătrâne, aprige şi iuţi ca
nişte prâsnele, ar fi venit de la două vorbe spanioleşti.
Cea mai bănuitoare dintre cele patru mămăiţe era tuşa Angele, sora
bunicii paterne, dintr-o ramură a familiei reputată pentru femeile mărunte
ca nişte şoricei, dar mai aprige decât mistreţul zgornit din desişul său.
Angele nu se deosebea de strămoaşele sale, ba chiar contribuise la
îmbogăţirea descendenţei, cultivând o formă specială de îndărătnicie, care,
în absenţa inteligenţei, ar fi fost confuză, dar cum ea era zglobie ca un pârâu
de munte, îi conferea o agerime ce îi permitea să înţeleagă lumea fără să iasă
din gospodăria ei. Cum am povestit, Angele ghicise că micuţa avea ceva
fermecat. După istoria cu lighioana, despre care bărbaţii nu izbutiseră să
spună cu ce aducea, dar despre care ea ar fi putut jura că nu era un animal
oarecare, nu a mai avut nicio îndoială. Ba, mai mult, a căpătat certitudinea că
micuţa, nu doar că era fermecată, dar avea şi puteri foarte mari. Murea de
curiozitate să descopere semne care s-o încredinţeze că fetiţa era o aleasă.
Aşa că în fiecare dimineaţă spunea vreo două Ave Maria şi tot pe-atâtea
Tatăl nostru şi pândea cu coada Ochiului lui Dumnezeu toate mişcările
micuţei, chiar de-ar fi fost să pună de zece ori laptele la îmbrânzit pe focul
lăsat nesupravegheat.
Trecuse un an de la istoria din luminişul de la răsărit, un an scurs ca
într-un vis, în ritmul bucuriilor tihnite. Într-o dimineaţă de sfârşit de
noiembrie, Angele îşi roti Ochiul lui Dumnezeu în căutarea copilei, care
fusese văzută în zori cum se servise cu o bucată de brânză din cămară, după
care o luase la sănătoasa spre pomii şi lecţiile ei. Unii, care au uitat ce
înseamnă viaţa în natura sălbatică, vor zice că este doar o metaforă, că este
doar vorba să iscodeşti prin vecini, însă, în realitate, această ţesătură
întâlnită la noi la ţară, mai strânsă decât căsuţele fagurelui, a existat
dintotdeauna. Însă Ochiul lui Dumnezeu este mai mult decât gura satului şi
aduce mai degrabă cu o sondă care te face să desluşeşti ca într-o penumbră
făpturi şi lucruri în afara razei vizuale imediate. Bineînţeles, nimic din toate
astea nu se pomenea în forul interior al tuşii Angele, iar dacă cineva le-ar fi
întrebat pe bunici despre Ochi, ele şi-ar fi luat la înşirat rozariul şi ar fi
mormăit ceva despre clarviziunea mamelor - căci farmecele înseamnă
diavolul, de care se păzeau chiar de-ar fi trebuit să-şi nege harurile cu care
fuseseră înzestrate, şi care, la drept vorbind, nu erau mai puţin creştineşti.
În dimineaţa aceea, câmpul strălucea tot. Îngheţase în zori şi chiciura
trosnea dintr-un capăt în altul al ţinutului; apoi soarele s-a înălţat deodată
deasupra pământului acoperit cu un brocart, care scânteia ca o mare de
raze. Când Angele şi-a aţintit Ochiul peste câmpurile îmbrăcate în
promoroacă şi a descoperit-o de îndată pe micuţă la marginea unei păduri,
la răsărit de gospodărie, ea nu a fost câtuşi de puţin uimită de claritatea
viziunii sale şi a zăbovit o clipă încântată de scena într-adevăr foarte
frumoasă, cu Maria decupându-se pe fondul copacilor îmbrăcaţi în alb,
arcuiţi deasupra capului ei ca nişte bolţi de diamant. Să stai aşa şi să
contempli nu e un păcat, pentru că nu e trândăvie, ci slavă dată minunilor
Celui de Sus. Trebuie spus că în acele vremuri, pe acele meleaguri unde se
trăia în simplitate, în intimitate cu norii, cu pietrele şi cu zorile măreţe, care
îşi zvârleau în salve spre pământ transparenţele, era lesne a atinge tălpile lui
Dumnezeu. Aşa se face că, în bucătăria ei, Angele, cu privirea pierdută în gol,
zâmbea imaginii micuţei de la marginea crângului înfăşurat în horbote de
gheaţă proaspătă, când o străfulgerare a cutremurat-o. Cum de-i scăpase aşa
ceva? Limpezimea aceea nu era una obişnuită, şi-a zis, arcadele luminoase şi
catedralele de diamant ascundeau faptul că micuţa nu era singură şi, prin
urmare, putea fi în pericol. Nu a mai stat pe gânduri. Mama şi celelalte
mămăiţe plecaseră devreme la o înmormântare, de unde nu aveau să se
întoarcă mai înainte de două ceasuri bune. La gospodăria vecină nu a găsit-o
decât pe-a lui Marcelot; tot ce era parte bărbătească în sat se adunase din
straja dimineţii la prima mare vânătoare a iernii. Cât despre preot, până la
care ar fi putut da o fugă să-l ia cu ea, i-a apărut în toată splendoarea
mândrului său burdihan umplut cu grăsime de gâscă (s-a jurat că va face
mai târziu penitenţă pentru acest gând păcătos), într-o stare cu totul
nepotrivită, aşadar, pentru a lupta cu forţele întunecate ale lumii.
În vremurile acelea, care habar n-aveau încă de binefacerile
progresului, Angele purta trei corsaje şi şapte fuste şi jupoane, pe deasupra
cărora şi-a pus o lungă pelerină de postav şi şi-a strâns bine boneta peste
cele câteva fire de păr care îi mai rămăseseră, înainte de a ieşi astfel
încotoşmănată în lumina înşelătoare a acelei zile de primejdie. Întregul,
adică mamaia cu cele opt învelitori de iarnă, cu saboţii, cu trei căciuliţe şi cu
o cruce de argint atârnând la capătul unui lănţug, fără a mai socoti scufia cu
panglici peste care îşi legase o broboadă groasă de lână, nu trăgea mai mult
de patruzeci de kilograme, aşa că nouăzeci şi patru de primăveri păreau că
plutesc pe deasupra drumurilor, încât nici nu se auzea scârţâitul tălpilor pe
zăpada îngheţată, şi a gonit pe tăcute până a ajuns cu răsuflarea întretăiată
şi cu nasul roşu la peticul de pământ pe care îl explorase mai devreme cu
Ochiul său. Abia a avut timp s-o zărească pe micuţă, care striga ceva în
direcţia unui cal mare şi sur cu umbre de argint, şi să scoată un sunet care ar
fi vrut să zică Măicuţa Domnului şi cu toţi sfinţii, aveţi milă de noi!, dar care
până la urmă abia a fost un of! of! of! şi bezna s-a lăsat peste câmp. Da, o
vijelie s-a abătut asupra micuţei şi a intrusului, şi ar fi răsturnat-o pe Angele,
dacă aceasta nu s-ar fi agăţat de un şir de mătănii care, m-oţi crede ori ba, se
transformase pe loc în toiag. O minune.
Aşa că mătuşa îşi agita în aer rozariul prin vântoasa cumplită şi
blestema bariera de vârtejuri întunecate care o despărţea de Maria. Îşi
pierduse broboada şi scufia cu panglici, iar cele două cozi albe cu fire subţiri
ca de păianjen se ridicaseră drept în sus, deasupra capului pe care şi-l mişca
mânioasă în bătaia vântului. Ofofof!Ofofof!, făcea ea, şi de data asta voia să
spună: nu care cumva si veniţi să ne-o luaţi pe micuţă, că vă scarmăn spinările
ticăloase. Trebuie să ştiţi că un sabot zvârlit de o mătuşă înfuriată are darul
să deschidă calea prin toate trombele, ca un fel de Moise cu toate jupoanele
ridicate, până la ultimul, care era roşu ca marea din Cartea Sfântă. Când a
văzut breşa făcută de sabot, Angele a sărit prin ea ca o căpriţă şi a aterizat cu
toate fustele în cap într-o vântoasă furioasă, ai cărei curenţi vuiau în jurul ei.
Însă trombele care o orbeau şi o împiedicau să ajungă la micuţă înconjurau
acum această magmă de energie şi (a înţeles într-o străfulgerare a minţii
imposibil de tradus în cuvinte) o imobilizau ca într-o oală sub presiune. Şi-a
deschis larg ochii miopi şi, folosindu-se de rozariul prefăcut în baston, a
încercat să se ridice şi să-şi adune fustele. Rochiile Mariei se învârtejeau în
curentul care urla şi ea striga ceva către calul sur ce se dăduse înapoi până
la lizieră, căci era între ei o linie neagră, din fum, care mugea ca tunetul şi se
îngroşa răsucindu-se. Însă calul era el însuşi cuprins de ceţuri care jucau
uşor în jurul capului său nobil cu nări mătăsoase; era minunat, cu pielea de
culoarea mercurului strălucitor, coama vârstată cu fire subţiri, argintii, pe
care mătuşa, deşi oarbă ca un sobol, nu s-a mirat că le zăreşte de la douăzeci
de paşi (după povestea cu rozariul, asta era o bagatelă). Micuţa continua să
ţipe ceva ce bătrâna nu auzea, dar vălătucii negri erau mai puternici decât
dorinţa calului de a ajunge la Maria şi, în gestul pe care l-a făcut spre ea, cu
capul arcuit a tristeţe în semn de liniştire şi rămas bun, fetiţa a citit
deopotrivă amărăciune şi nădejde, ceva care spunea: ne vom revedea, şi a
avut prosteşte (ne aflam totuşi în inima furtunii) chef să plângă şi să-şi sufle
nasul multă vreme.
Şi a dispărut.
Soarta celor două suflete prinse în vârtejul întunecat parcă a stat în
cumpănă câteva clipe. Apoi, s-a auzit un şuierat groaznic, bezna s-a risipit,
fumurile negre au ţâşnit mânioase spre cer ca nişte săgeţi ale morţii, iar
câmpul şi-a recăpătat acoperământul de beteală îngheţată într-o linişte
împietrită, până ce cumătră şi-a venit în fire şi a strâns-o pe micuţă la piept,
mai s-o înăbuşe în pelerina groasă de postav.
 În seara aceea au chemat bărbaţii la fermă. Femeile pregăteau cina şi îl
aşteptau pe tata, care îşi făcuse mai devreme o scurtă apariţie (başca doi
iepuri şi promisiunea unor apetisante fleici de purcel), în cursul căreia i-au
povestit peripeţiile zilei, drept care el plecase iar să bată la câteva porţi, în
vreme ce cumetrele puseseră masa pentru cincisprezece inşi. În mod
obişnuit, s-ar fi mulţumit cu supă, cu slănină, cu o jumătate de roată de
brânză de om şi cu niscai peltea de gutui de la Eugenie. Acum însă
trebăluiau de zor la un iepure şi la o plăcintă cu gălbiori la borcan de anul
acela. Aşezată în faţa unei pere frumoase, stropite cu o picătură de miere,
care mirosea a cimbrişor Maria tăcea. Încercaseră să-i pună câteva întrebări,
dar renunţaseră, văzând scânteierea febrilă din pupilele ei negre, şi se
întrebau ce-i strigase calului sur din negură.
Însă, cum nimeni nu punea la îndoială povestea Angelei, au prins să se
ospăteze într-o hărmălaie în care se vorbea de mătănii, de furtună şi de
vremea la sfârşit de noiembrie, iar Angele a trebuit să depene iar şi iar, cu
de-amănuntul, întreaga tărăşenie, şi trebuie să spunem că de fiecare dată a
izbutit să nu se abată nici cu o virgulă.
O istorie amănunţită, dar nu întru totul completă, aşa cum observa
Maria, care, în faţa perei sale, tăcea şi se gândea. Se gândea că Angele îi
aruncase o privire cu coada ochiului când începuse o anumită parte a
poveştii, cea în care fumurile negre luau forma unor săgeţi ascuţite, pe care,
doar privindu-le, ştiai că sunt ucigătoare. Le priveai, ştiai şi gata! Iar Maria
vedea cum, dintr-o seamă de motive care îi chinuiau setea de adevăr, tuşica
trecea sub tăcere oroarea pe care i-o întipărise în suflet viziunea funestă.
Spusese doar atât: şi fumurile s-au ridicat spre cer uite-aşa şi au explodat
dintr-odată acolo sus şi cerul s-a făcut iar albastru. Apoi a tăcut. Maria se
gândea. Se gândea că ştia multe lucruri pe care aceşti oameni cumsecade le
ignorau şi că îi iubea cu toată forţa pe care un copil de unsprezece ani o
poate pune într-o dragoste care nu se naşte doar din ataşamentul timpuriu,
ci şi din înţelegerea celuilalt, cu măreţiile şi mizeriile lui. Dacă Angele nu a
suflat o vorbuliţă despre puterea ucigătoare a săgeţilor negre era în parte
pentru că se temea ca nu cumva cuvintele, odată rostite, să devină
prevestire, în parte pentru că nu voia s-o sperie pe micuţă, despre care
habar n-avea dacă ştie şi ea, în parte, în fine, pentru că fusese cândva o
femeie năvalnică. Deşi tuşica ei semăna astăzi cu o nucă uscată, care se
hrănea cu rugăciunea imaterială, Maria putea să vadă, pentru că dobândise
de la zece ani darul de a vedea trecutul, de a-l cunoaşte în imagini, că fusese
cândva o splendoare de licurici, pe care firea şi spiritul îl hărăziseră aripilor
de vânt ale libertăţii. Putea să vadă că trecuse adesea pârâul cu picioarele
goale şi visa cu ochii spre cer; dar putea să vadă şi timpul, şi soarta, liniile de
fugă care nu fug niciodată, şi ştia că focul Angelei se retrăsese cu vremea în
interior şi se concentrase într-un tăciune cu desăvârşire uitat sub spuză.
Însă descoperirea micuţei din Spania pe pragul casei reaprinsese amintirea
căldurii care odată cursese prin vinele ei, şi a doua ei viaţă îi spunea că
Maria trebuie să fie liberă şi năvalnică. Angele se mai temea de ceva: dacă ar
fi vorbit despre săgeţile morţii, toţi ar fi găsit de cuviinţă că e bine să-i
îngrădească viaţa micuţei, iar ea credea - sau cel puţin nădăjduia - că are
suficientă putere să o protejeze decât să încuie în casă un copil pe care o
după-amiază între patru pereţi ar fi ucis-o mai sigur decât toate săgeţile pe
care un biet rozariu izbutise să le alunge.
Maria se gândea şi oamenii mari discutau. Vinul burgund îi cam
cherchelise pe bărbaţii cărora dihăniile fantastice şi fumurile negre nu li se
mai păreau atât de ameninţătoare, dar continuau să discute dacă n-ar trebui
mobilizaţi jandarmii sau exorciştii, ori n-ar fi mai cuminte să se lase în
scama înţelepciunii străbune, care zice că natura te apără de rău dacă ai
inima curată. Era destul ca bărbaţii să o privească pe tuşa Angele instalată
de femei pe locul de cinste din balansoar, Angele, al cărei chip bătrân,
încălzită de friptura de iepure şi de vin, sub noua ei scufie cu panglici bleu ca
de nu-mă-uita, părea cioplit într-un lemn nobil, da, era destul ca bărbaţii să
arunce o privire către draga lor mamaie, pentru a vedea dârzenia cu care
sunt binecuvântate ţinuturile noastre; ba chiar chibzuiau că era meritul
acestor ţinuturi că au plămădit femei aşa cum vedeai că se leagănă în
balansoarele bătrâneţilor lor, femei care, în ciuda cuptorului, a grădinii de
zarzavat, a păsărilor, a vitelor, a simplităţii şi a rugăciunilor, îşi luau fără
preget broboada şi rozariul şi săreau în ajutorul sărmanilor aflaţi în
primejdie. Bune tovarăşe mai avem, gândeau bărbaţii sorbindu-şi vinul, şi
frumoase ţinuturi. Iar dacă la această cugetare avea un rol şi plăcinta cu
gălbiori, ea nu contrazicea firea sinceră a acestor bărbaţi care îşi iubeau
pământurile şi femeile şi ştiau că unele se îngemănau cu celelalte tot atât de
sigur cum ei aparţineau ogoarelor lor şi priveau truda arăturilor şi a
secerişului ca pe un tribut plătit mărinimiei sorţii.
Preotul, care nu era de acord să se vorbească despre exorcişti, şi în
mod obişnuit nu rata nicio ocazie pentru a-şi muştrului oiţele duhovniceşti,
simţea cum lupta împotriva superstiţiilor se topea în para cu miere pe care
i-o serviseră cu un pahar zdravăn de vin bun. Dar era un om cumsecade,
care se bucura de un ospăţ ca să le facă plăcere gazdelor (în vreme ce
bunăvoinţa altora vine doar din faptul că sunt nişte păcătoşi cu pântecele) şi
învăţase chiar după ce ieşise din seminar, imediat ce ajunsese în sat, că
oamenii pământului rareori se abăteau de la dreapta credinţă şi că trebuia
să fie atent la ce lupte poartă dacă vrea să fie alături de ei. Or, exact aşa îşi
gândea el misiunea: îşi dorea să fie unul de-ai lor, şi nu împotriva lor, iar
aceasta îi aducea, în afară de aprecierea enoriaşilor, plăcute recompense
lumeşti, sub forma unui pateu de iepure sau a dulceţurilor de gutui pe care
Eugenie ştia să le transforme în mană cerească.
În această atmosferă tihnită, îmbibată de dulceaţa mierii de cimbrişor
şi de taninul viilor noastre, alde Marcelot a adus vorba despre un subiect
care i s-a părut potrivit:
- De când e micuţa aicea, am avut cele mai frumoase anotimpuri, aşa-i?
În sala bine încălzită, în care mătuşile moţăiau, în care bărbaţii se
lăsaseră pe spătarele scaunelor pentru a savura paharul de rămas-bun, în
care Maria se gândea şi nu privea pe nimeni, dar observa totul, s-a auzit un
suspin lung, ca şi cum ferma însăşi ar fi tras adânc în piept aerul nopţii şi
apoi ar fi oftat înainte de a-şi ţine răsuflarea şi a aştepta. S-a lăsat o linişte
grea, în care se simţea tensiunea pe care cincisprezece oameni stând la
pândă încordaţi o răspândesc în jur. Totuşi, se simţea cum prin acea clipă
împietrită curge un curent puternic de dorinţă şi fiecare ştia că
încremenirea nu este decât aşteptarea dinaintea mult aşteptatei
descătuşări. Doar Maria părea absentă la evenimentele din cameră, însă
ceilalţi erau încordaţi ca arcurile cheyenilor (imaginea asta i-a venit în minte
părintelui, care tocmai citea cartea unui misionar printre indieni) şi, în acel
moment de tensiune, nimeni nu ar fi putut spune care va fi deznodământul.
În fine, alde Marcelot, care nu se aşteptase la o asemenea reacţie, şi-a
dres vocea şi s-a uitat insistent spre părinte. A fost semnalul eliberator şi
toată lumea a prins să vorbească deodată într-o plăcută hărmălaie
înfrigurată.
- Unsprezece veri de când avem recolte atât de bogate, spunea
primarul.
- Zăpada vine totdeauna când trebuie şi, pe deasupra, parcă plouă cu
vânat.
Şi era adevărat că pădurile din câmpie erau cele mai bogate în vânat
din întregul ţinut, până într-atât încât le era greu să le păstreze doar pentru
ei, iar oameni din ţinuturile vecine, care nu cunoşteau asemenea belşug,
veneau ades pe aici să-şi domolească frustrările.
- Iar livezile, cât sunt de frumoase, adăuga Eugenie, piersici şi pere ca
în Rai!
În acel moment a aruncat o privire neliniştită spre părinte, dar acesta
era felul ei de a-şi reprezenta grădina Edenului, cu piersici aurii şi catifelate
ca un sărut nevinovat şi cu pere atât de zemoase, încât, băgate la cuptor, nu
le mai adăugai vin decât dintr-o slăbiciune păcătoasă. Însă preotul avea alte
preocupări în locul înfăţişării piersicilor din Rai în imaginaţia unei cumetre
de altminteri foarte evlavioase, dinspre partea lui n-avea decât să şi le
închipuie şi albastre sau cu harul vorbirii, tot atât de puţin l-ar fi interesat.
Băga de seamă că oiţele sale păstraseră o sumedenie de gânduri care băteau
bine spre magie. Totuşi, era tulburat. Deşi preot de ţară, era neobişnuit de
cultivat pentru un om cu o misiune atât de modestă. Era pasionat de
poveştile cu exploratori şi i se întâmplă adesea să lăcrimeze la lumina
veiozei, citind despre suferinţele îndurate de fraţii care merseseră să ducă
vestea cea bună în Americi. Dar, mai presus de toate, era pasionat de
plantele medicinale şi aromatice şi nota în fiecare seară, cu scrisul său
frumos de seminarist, observaţii pe marginea desicării sau a uzului
terapeutic al ierburilor de leac, despre care avea o impresionantă colecţie de
gravuri preţioase şi lucrări erudite. Iar această cultură pe care o agonisise,
pentru că era bun şi curios, făcea din el un om capabil să-şi pună întrebări,
care nu scotea cartea de rugăciuni la orice întâmplare neobişnuită, ci o
aborda cu o circumspecţie raţională. Or, despre prosperitatea ţinutului de
jos care dura de unsprezece ani încoace trebuia să recunoască că era
adevărată, ba, mai mult decât adevărată, era miraculoasă. Era de ajuns să
baţi drumurile prin împrejurimi, să vezi cât de frumoşi erau pomii şi cât de
adânci arăturile, puzderia de insecte care recoltau şi polenizau şi numărul
tot mai mare de libelule, cărora Maria le privea pe cer roiurile vibrante şi
compacte cum nu mai vedeai nicăieri aiurea: căci această mulţime de
binefaceri, acest desfrâu de fructe arămii şi de recolte minunate, se
concentra doar în sat, pe drumurile sale şi în pădurile comunei şi înceta
brusc dincolo de o frontieră invizibilă, mai tangibilă pentru locuitorii
acestor meleaguri decât marile tratate ale Europei. În seara aceea, îşi
aduceau aminte de o dimineaţă de primăvară de acum doi ani, când toată
lumea ieşise în faţa casei şi ţipase uimită şi încântată în faţa unui imens
covor de violete care smălţau câmpurile şi taluzurile cu inundaţia lor
vaporoasă; sau de nişte zori de vânătoare, acum patru ierni, când bărbaţii,
ieşind în aerul îngheţat cu fularele groase şi căciulile cu urechi, s-au mirat să
vadă pe uliţele satului un duium de iepuri care ţopăiau spre pădure. Nu se
întâmplase decât o singură dată, dar a fost de pomină! Bărbaţii au urmărit
iepurii până la pădure, fără să-i fi trecut cuiva prin cap să ţintească vreunul
pe drum, apoi animalele s-au împrăştiat şi vânătoarea a început ca de obicei.
Fusese însă ca şi cum vietăţile îşi alcătuiseră propria abundenţă înainte ca
lucrurile să reintre în ordinea obişnuită.
Aşa că părintele era tulburat. O voce păgână din interiorul lui intuise,
aşa cum un câine amuşină vânatul, că Maria era o anomalie a lumii care nu
datora nimic lui Dumnezeu, iar această parte secretă care la un om al
Bisericii nu este exprimată decât în paginile despre decoctul curativ al
pelinului sau aplicarea unguentului de urzici mirosise o legătură între
apariţia nou-născutei în zăpadă şi uimitoarea tihnă care învăluia ţinutul. S-a
uitat la fetiţa ce părea că moţăie, dar a simţit că în sinea ei stă de veghe şi şi-
a dat seama imediat că ea auzea şi vedea tot ce o înconjura şi că neatenţia ei
aparentă venea dintr-o stare pe care o mai experimentezi şi în transa
rugăciunii, când sufletul se detaşează de corp, dar înregistrează lumea cu o
acuitate înzecită.
A tras adânc aer în piept.
- Există un mister pe care trebuie să-l lămurim, a zis el, ridicând
păhăruţul cu rachiu pe care o mână serviabilă îl aşezase alături de resturile
perei cu miere. Micuţa este binecuvântată şi noi vom desluşi în ce fel.
Şi, după ce a luat hotărârea de a nu-i mustra pe bieţii oameni care îşi
doreau să vadă dihănii fantastice răspândind neguri până la Marele Morvan,
a luat-o şi pe cea de a sta de vorbă cu Maria cu prima ocazie. Vorbele lui au
avut exact efectul scontat: toată lumea a fost destul de mulţumită că
misterul a fost recunoscut de autoritatea spirituală, care, deşi se lăsa tratată
de toţi cu pateu din căpăţână de porc, se situa totuşi deasupra turmei sale, şi
destul de mulţumită de sentimentul de siguranţă că vor afla, şi încă de la
bunul Dumnezeu însuşi, ce se petrecea acolo. Prin urmare, cu toţii au
răsuflat uşuraţi că părintele făcuse în sfârşit acea constatare şi erau destul
de mulţumiţi cu concluzia pe care o trăsese; dar nimeni nu a fost mulţumit
pe deplin, iar primul dintre ei era chiar părintele: se lua o pauză convenabilă
în elucidarea enigmelor şi se putea chibzui în tihnă la ce e de făcut, dar
fiecare ştia că într-o zi va trebui să intre într-o horă în care îl aşteaptă multe
surprize şi mult zbucium. Adevăratei credinţe, se ştie, îi pasă prea puţin de
sfintele lăcaşuri, ea se bizuie pe complicitatea misterelor şi topeşte în
îmbrăţişarea ei candidă tentaţiile prea sectare.

Gustavo
VOCEA UNUI MORT

La începutul lui septembrie, cu două luni înainte de evenimentele de la
ferma franţujilor, Clara sosea la Roma, însoţită de Pietro.
Frumuseţea priveliştilor nu-i putea alina durerea pricinuită de
părăsirea munţilor ei dragi. De când se ştia suferise întotdeauna când
trebuia să se întoarcă acasă la parohie; de fiecare dată, avea grijă să treacă
prin grădini înainte de a împinge uşa bucătăriei; pe cât îi era de necesar ca
aerul acel spaţiu plantat cu pomi frumoşi, care o ajuta să se acomodeze, pe
atât se temea de zidurile oraşului mai mult decât de orice altă grozăvie din
visele ei. De altfel, era limpede că până atunci nicio fiinţă omenească nu îi
înfiorase sufletul cum o făcuse muntele, astfel că zăpezile şi furtunile trăiau
înlăuntrul unei inimi încă deschise deopotrivă fericirii şi necazurilor
destinului. Or, pe măsură ce înainta în interiorul oraşului, această inimă
sângera. Nu descoperea doar un tărâm care capitulase sub acoperirea
pietrelor, ci şi ce li se făcuse acestor pietre, care cândva se înălţau spre cer
sub forma unor stânci drepte şi netede, şi care încetaseră să mai respire sub
agresiunea ce le mutilase pe vecie. Astfel, în înserarea care se lăsa, îmbiind
pe străzi o mulţime veselă, încântată de revenirea brizei răcoroase de
munte, Clara nu vedea decât o grămadă de pietre moarte şi un cimitir în
care oamenii se îngropau de bunăvoie.
Trăsura înainta spre vârful unei coline unde întâlneai puţină lume şi
unde se putea respira mai în voie. Pe tot drumul, Pietro veghease ca ei să-i
fie bine, dar altminteri nu căutase să intre în vorbă şi ea tăcuse cum o făcea
în fiecare zi, cu sufletul invadat de piscuri, de portative şi de note. S-au oprit
în sfârşit în faţa unei clădiri mari, cu zidurile brune foarte înalte, având în
spate nişte pini zvelţi care ţâşneau din aleile unei curţi interioare şi se
înălţau spre cer ca jeturile unor fântâni arteziene încremenite. De pe coama
zidurilor, caprifoiul se revărsa în cascade parfumate spre pavajul străzii, iar
ferestrele îşi etalau în amurg perdelele ca nişte lungi voalete transparente.
Au fost poftiţi într-un vestibul imens, unde Pietro a părăsit-o, iar ea a fost
condusă prin nişte camere uriaşe, încărcate de tablouri şi de sculpturi, pe
care le privea cu o uimire ce tindea să se transforme în speranţă, pe măsură
ce înţelegea că aceste lucruri stranii ar putea să o consoleze de doliul după
munţii ei. Apoi s-a deschis o uşă spre o încăpere albă şi goală, având doar un
tablou pe perete. A fost lăsată singură, după ce i s-a spus că în curând va
veni cineva să-i pregătească baia şi să-i aducă cina, că toţi se vor culca
devreme după drumul obositor şi că va fi trezită devreme pentru a fi
condusă la Maestro. S-a apropiat de tablou cu o teamă plină de respect Te
cunosc, dar nu ştiu de unde. Un lung răstimp a trecut. Apoi ceva s-a schimbat
în aerul camerei şi pe Clara a apucat-o o ameţeală uşoară de care păreau
vinovate straturile picturii, pe care nu o mai vedea în cele două dimensiuni
ale tabloului, ci într-o profunzime nouă care îi deschidea intrarea spre locuri
de vis. Nu mai ştia dacă dormea sau era trează, deşi timpul trecea în acelaşi
ritm, ca nişte nori zburând foarte sus pe un cer de tuş şi de argint. De bună
seamă că a adormit, pentru că scena s-a schimbat şi a zărit o femeie ce râdea
în decorul crepuscular al unei grădini de vară. Nu putea să-i desluşească
faţa, dar era tânără, cu siguranţă, şi foarte veselă - apoi a dispărut - şi Clara
nu a mai văzut decât reflexele tuşului mişcător înainte de a cădea într-un
somn fără vise.
- Mergem să-l vedem pe Maestro, i-a spus Pietro a doua zi. E un om
dificil, dar tu vei cânta şi asta va fi de ajuns.
Sala de repetiţii a lui Maestro Gustavo Acciavatti se afla la ultimul etaj
al unui frumos imobil cu ferestre mari, prin care ziua se revărsa
transformând parchetul într-un lac de lumină lichidă. Bărbatul aşezat în faţa
claviaturii pianului părea în acelaşi timp foarte tânăr şi foarte bătrân, iar
Clara, întâlnindu-i privirea, s-a gândit la un copac la care mergea când se
simţea tristă. Rădăcinile lui se înfigeau adânc în pământ, dar crengile îi erau
viguroase ca nişte mlădiţe tinere, şi avea o atenţie încordată, care radia şi
supraveghea tot ce se petrecea în jur şi cu care o asculta fără ca ea să-i
vorbească. Fata ar fi putut să descrie forma fiecărei pietre din drumurile
sale şi să deseneze din memorie toate ramurile copacilor săi, dar chipurile
oamenilor se perindau pe lângă ea ca în vis, înainte de a se topi repede într-
o confuzie generală. Or, acest bărbat care o privea tăcut era pentru ea la fel
de prezent şi de viu cum erau copacii ei şi îi vedea aluniţa de pe piele şi
sclipirile ochilor lui atât de strălucitori, încât aproape că o răneau. A rămas
în picioare lângă el. Te cunosc, dar nu ştiu de unde. Revelaţia că el ştia cine
este a sfâşiat spaţiul, apoi a dispărut imediat. Deodată, a remarcat într-un
colţ al camerei o formă chircită pe un scaun. O mişcare i-a atras privirea şi i
s-a părut că distinge un bărbat scund şi, pe cât îşi putea da seama,
burduhănos. Avea părul roşcat şi sforăia cu capul căzut pe un umăr. Însă,
cum nimeni nu-i dădea atenţie, l-a ignorat şi ea.
Apoi Maestro a vorbit.
- Cine te-a învăţat muzica? a întrebat el.
- Alessandro, a răspuns ea.
- El spune că ai învăţat singură. Dar nimeni nu învaţă într-o singură zi.
Ţi-a dat preotul lecţii?
Ea a scuturat din cap.
- Altcineva din sat?
- Eu nu mint, a zis ea.
- Oamenii mari mint, a răspuns el, iar copiii îi cred.
- Atunci şi dumneata ai putea minţi, a spus ea.
- Ştii cine sunt eu?
- Maestro.
- Ce vrei să cânţi?
- Nu ştiu.
I-a făcut semn să ia loc, i-a potrivit taburetul, s-a aşezat lângă ea şi a
deschis partitura de pe stativ.
- Hai, cântă, i-a zis el, cântă acum. O să-ţi întorc eu paginile.
Privirea Clarei a măsurat cu iuţeală şi concentrare cele două pagini
deschise ale partiturii - o bătaie a pleoapelor, două, trei - iar pe faţa lui
Maestro s-a aşternut o expresie imposibil de descris. Apoi, ea a început să
cânte. A cântat atât de încet, atât de trist, atât de precis, a cântat cu o atât de
infinită lentoare, cu o atât de nespusă dulceaţă şi cu o asemenea perfecţiune,
încât au rămas fără grai. Îşi terminase de mult piesa şi ei încă erau amuţiţi.
Nu cunoşteau niciun adult care să ştie să cânte astfel acel preludiu, pentru
că acest copil cânta cu o tristeţe şi o durere de copil, dar cu o încetineală şi o
perfecţiune de om mare, câtă vreme niciun adult nu mai ştie cum să atingă
vraja tinereţii şi a bătrâneţii la un loc. După o lungă tăcere, Maestro i-a cerut
să-l lase la pian şi a cântat prima parte a unei sonate. Spre final, a strecurat o
modificare infimă. Ea fixa un punct undeva în spaţiu, fără să vadă nimic. I-a
cerut să repete ce a auzit. Ea a repetat. El s-a dus să caute partitura. Ea a
urmărit ceea ce era scris, fără nicio modificare, dar când a trebuit să atace
măsura cu pricina a ridicat capul şi l-a privit. Apoi au fost aduse o
sumedenie de alte partituri pe care i le-au aşezat în faţă. Ea le-a deschis
unele după altele, o bătaie a pleoapelor, două, trei şi la fiecare bătaie cu toţii
mureau şi renăşteau într-o beţie de fulgi de zăpadă scăpaţi dintr-un vis
minunat. În fine, totul a părut că încremeneşte într-o imensă linişte
vibrantă. O singură tresărire de pleoape şi Clara a fixat paginile unei
partituri sângerii şi uzate, tremurând atât de tare, încât cu toţii au fost
cutremuraţi de un frison ce a căscat în ei prăpăstii. Ea a mers la pianul mare
şi a cântat sonata rusă care o răpise din vârtejul piscurilor; şi ei au ştiut că
aşa trebuie oamenii să trăiască şi să iubească, cu această furie şi cu această
pace, cu această măreţie şi cu această patimă, într-o lume vârstată de
culorile pământului şi ale furtunii, într-o lume care se luminează în zori şi se
întunecă la vijelie.
A trecut o clipă. Te cunosc, dar nu ştiu de unde.
O bătaie discretă s-a auzit în uşă.
- Da? a zis Maestro.
- Guvernatorul Santangelo, i s-a răspuns.
Clara a rămas singură în cameră, în compania scundacului gras cu
părul roşcat, care nu se mişcase deloc şi nici nu dădea semne de trezire. I-au
adus apoi ceai şi nişte fructe necunoscute acoperite cu o catifea portocalie şi
i s-au dat partituri noi, spunându-i-se că Maestro insistase să nu cânte decât
una singură. Prima i-a dat senzaţia unei profanări şi a închis-o imediat,
dezgustată de notele care semănau cu revărsările sforăitoare ale orgii la
slujba de înmormântare. Nicio alta nu i-a mai făcut o asemenea impresie
funebră, dar a deschis multe, fără a mai găsi ce o tulburase în sonata rusă şi,
la Santo Stefano, în ultima bucată pe care Sandro i-o aşezase dinainte în
biserică. În sfârşit, a ajuns la o cărticică pe a cărei primă pagină se arătau
nişte arabescuri nemaivăzute. Urmăreai liniile curbe cum par să-şi ia zborul
ca nişte fulgi şi care aveau aceeaşi fineţe ca pieliţa catifelat a fructelor
minunate pe care le primise. Mai devreme, când cântase sonata rusă,
impresia fusese cea a unor copaci mândri, cu frunze de argint, răsăriţi pe
nişte mari întinderi sterpe, străbătute de râuri, iar la sfârşit avusese
viziunea unei pale de vânt într-un lan de grâu, ale cărui tije se încovoiau sub
vijelie, pentru a se înălţa apoi cu un muget de fiară. Dar această muzică nouă
strecura în perindarea imaginilor o blândeţe mângâietoare ca aceea din
povestirile lui Alessandro, iar ea simţea că e nevoie de rădăcini adânci
pentru ca o asemenea gingăşie să fie posibilă şi se întreba dacă va ajunge
cândva să cunoască locurile încântătoare unde acea delicateţe se născuse.
Cel puţin, ştia acum că existau ţări unde frumuseţea se naşte senin, pe când
ea nu cunoscuse decât asprimea şi măreţia, iar asta i-a plăcut, în timp ce
descoperea gustul fructului neştiut prin întâlnirea cu o muzică ce povestea
despre pământ. Când a încheiat bucata, a rămas visând la continente străine
şi a zâmbit în singurătatea amiezii.
Petrecuse o oră în această reverie luminoasă, când din încăperea
alăturată s-au auzit sunete înăbuşite. Apoi a fost o agitaţie în mijlocul căreia
a recunoscut vocea lui Maestro, care îl conducea pe vizitator, apoi a auzit o
voce străină şi, cu toate că vorbele nu se puteau desluşi, s-a ridicat în
picioare, căci era glasul unui mort sunând ca un dangăt funebru şi
ameninţător, şi a îngheţat simţind cum este urmărită de o umbră vestind
teroare şi haos. Vocea aceea era de două ori înfricoşătoare, pentru că era
frumoasă şi pentru că izvora dintr-o energie străveche, acum pervertită. Te
cunosc, dar nu ştiu de unde.
- Trebuie să recunosc că nu eşti lipsită de îndemânare, s-a auzit o voce
în spatele ei.
Roşcovanul se trezise, cu oarece greutate, după câte se vedea, căci se
clătina apropiindu-se şi îşi petrecea mâna prin păr cu un gest nesigur. Avea
figura rotundă, o bărbie dublă, care îi dădea un aer copilăros, şi ochi vii şi
strălucitori, care acum se uitau un pic saşiu.
- Mă numesc Petrus, a spus el, înclinându-se înaintea ei şi prăvălindu-
se în acelaşi timp pe jos.
L-a privit stupefiată, în timp ce se ridica greu şi îşi repeta grăbit
reverenţa.
- Maestro nu este un tip comod, însă acest neam este blestemat, a zis el
după ce s-a îndreptat.
A înţeles că vorbeşte despre vocea mortului.
- Îl cunoşti pe Guvernator? a întrebat ea.
- Toată lumea îl cunoaşte pe Guvernator, a răspuns el perplex.
- Regret că sunt atât de puţin prezentabil, a surâs apoi. Noi, ăştia, nu
prea ne împăcăm cu băutura, e o chestie de constituţie. Dar muscatul de la
cină a fost divin.
- Cine eşti? a întrebat ea.
- Ah, adevărat, a făcut el, încă nu ne-am prezentat.
Şi s-a înclinat a treia oară în faţa ei.
- Petrus, la serviciile dumitale. Sunt un fel de secretar al lui Maestro.
Dar din această dimineaţă sunt mai ales protectorul dumitale.
Apoi, surâzând pocăit:
- Îţi dau dreptate, mahmureala mea nu este de cel mai bun augur
pentru o primă întâlnire. Dar o să mă străduiesc să mă fac plăcut, cu atât mai
mult cu cât chiar cânţi foarte bine.
Aşa s-au scurs primele zile la Roma. Nu a uitat glasul mortului, deşi
repetau fără răgaz şi fără să se gândească la ce este afară. Acciavatti îi
spusese să vină dimineaţa devreme, când sala era goală, pentru ca nimeni să
nu afle despre fetiţa-minune pe care o luase ca elevă.
- Roma iubeşte monştrii, îi spusese el, şi nu vreau să te transforme şi
pe tine într-unul.
În fiecare zi, în zori, Petrus venea să o caute în camera ei şi o conducea
pe străduţele liniştite. Se întorcea apoi la vila Volpe, unde îl regăsea la
prânz; după aceea o lăsa în sala din grădina interioară, unde era un pian
pentru studiu şi unde repeta până la cină, pe care o lua în compania lui
Pietro. Uneori Maestro venea şi seara şi studiau până înainte de culcare.
Clara era surprinsă de îngăduinţa pe care Acciavatti şi Pietro i-o arătau lui
Petrus. Îl salutau cu prietenie şi nu dădeau atenţie purtării lui ciudate. Cu
toate astea, nu se putea spune că dădea dovadă de prea mult rafinament;
când venea să o trezească dimineaţa, gâfâia, cu părul ciufulit şi ochii tulburi;
ea nu mai credea că muscatul din prima zi fusese o excepţie, căci se poticnea
cu regularitate în covoare şi în orele de studiu se tolănea într-un fotoliu şi
trăgea la aghioase, cu un firicel de salivă prelins în colţul buzelor; la
răstimpuri, scotea nişte mormăieli neînţelese; când se trezea, părea foarte
mirat că se afla acolo. Apoi încerca să se aranjeze, trăgând cu convingere de
surtuc sau de pantaloni, dar îndeobşte fără vreun efect convingător, şi se
resemna, cu nasul în jos. În fine, când îşi amintea că ea era acolo şi voia să-i
vorbească, avea nevoie de două-trei încercări, căci ceea ce-i ieşea la început
pe gură era total lipsit de vocale. Totuşi, îl iubea mult, fără să înţeleagă prea
bine ce făcea pe lângă ea, însă noua viaţă de pianistă îi consuma toată
energia, astfel că nu îi mai rămânea deloc pentru celelalte aspecte ale
existenţei ei la Roma.
Lecţiile cu Maestro nu semănau cu nimic din ce îşi închipuise. Cea mai
mare parte din timp îi vorbea. Dacă îi dădea partituri, nu îi spunea niciodată
cum să le interpreteze. Însă după aceea îi punea întrebări, la care ea ştia de
fiecare dată ce să răspundă, pentru că el nu se interesa de ce gândise ea, ci
de ce văzuse. Ca şi cum i-ar fi zis că sonata rusă trezise în ea imagini ale
unor câmpii uscate şi ale unor râuri de argint, îi vorbise despre stepele din
Miazănoapte şi despre imensitatea acelor ţinuturi cu sălcii şi gheţuri.
- Însă energia unui asemenea uriaş este legată de încetineala lui şi de
aceea ai cântat atât de lent.
 O întreba şi despre satul natal şi ea îi descria deschizătura îngustă
dintre două acoperişuri cu ţigle prin care vedea munţii, cărora le ştia pe
dinafară formele şi piscurile. Îndrăgea atât de mult orele petrecute cu el,
încât la începutul lui noiembrie, după două luni de la sosirea la Roma,
suferinţa după munţii ei pierduţi nu i se mai părea insuportabilă. Totuşi,
Maestro nu îi arăta nicio afecţiune specială şi ea avea sentimentul că
întrebările lui nu erau menite să o înveţe, ci să o pregătească pentru ceva
anume ce numai el putea înţelege, tot aşa cum treptat îşi crease impresia că
el o cunoştea de fapt foarte bine, deşi nu se cunoscuseră decât în
septembrie. Într-o zi, pe când studiau o partitură teribil de plictisitoare şi ea
a dat dovadă de umor, accelerând caraghios ritmul interpretării, el i-a zis
iritat:
- Aici te recunosc.
Ea l-a întrebat cum se numeau fructele din prima zi şi i-a răspuns.
- Atunci, mai bine mi-ai da nişte piersici.
A privit-o şi mai agasat, dar i-a pus în faţă o partitură şi i-a spus:
- Din nefericire pentru el, acest bărbat era german, dar se pricepea la
piersici.
Cântând şi reînnodând volutele plăcerii, ea se gândise la ce zărise în
spatele iritării lui Maestro, un avânt adresat cuiva a cărui siluetă vagă
plutise o clipă prin încăpere. Deşi semănau cu celelalte, zilele au purtat
totuşi semnul cel nou al mustrării adresate unei fantome.
Foarte des venea să o caute la Pietro după cină. Pianul se afla în sala
mare din grădina interioară şi, în timp ce studiau, lăsau ferestrele deschise
ca să intre aerul proaspăt al serii. Pietro îi asculta fumând şi bând lichioruri,
însă nu vorbea până nu se termina lecţia. La fel, Petrus moţăia sau sforăia pe
o canapea mare, până când pianul tăcea şi era trezit de linişte. Atunci ea îi
asculta cum discută în timp ce citea sau cădea pe gânduri, după care era
condusă în camera sa, iar ei rămâneau la taifas până noaptea târziu şi, din
grădina adormită, timbrul vocilor lor îi legăna somnul multă vreme. Astfel,
într-o seară de la jumătatea lui noiembrie, când lăsaseră închise ferestrele,
căci ploua tare, Clara îi asculta vorbind, în timp ce frunzărea partiturile
aduse pentru studiu. L-a auzit pe Acciavatti spunând: dar vor a o cânta în
tempoul potrivit în cele din urmă, după care a deschis o partitură veche şi
terfelogită.
Erau două rânduri scrise cu cerneală neagră pe marginea primelor
portative.

la lepre e il cinghiale vegliano su di voi quando camminate sotto gli
alberi
8
vostri padri attraversano il ponte per abbracciarvi quando dormite

A urmat un moment golit cu totul de senzaţii şi Clara a văzut bula de
tăcere cum se propagă cu viteza undelor înainte de a exploda într-o
apoteoză mută. A recitit poemul şi de data asta n-a mai fost nicio explozie,
dar ceva se schimbase, ca şi cum spaţiul s-ar fi dedublat şi, dincolo de o
frontieră invizibilă, ar fi existat o ţară unde îşi dorea să meargă. Deşi bănuia
că partitura nu are niciun rol în această vrajă, s-a dus totuşi la pian şi a
cântat piesa, care nu a făcut decât să aducă în aer un parfum de ape repezi şi
de pământ reavăn şi un mister sub forma unor poteci umbroase şi a unor
emoţii ascunse.
Când şi-a ridicat ochii, după ultima notă, a văzut înaintea ei un bărbat
pe care nu l-a recunoscut.
- Unde ai găsit partitura asta? a întrebat-o Maestro
A arătat spre colecţia pe care i-o aduseseră mai devreme din dispoziţia
lui.
- De ce ai cântat-o?
- Am citit poemul, a spus ea.
A ocolit pianul şi a venit să privească pe deasupra umărului ei. I-a
simţit suflul respiraţiei şi valurile emoţiilor amestecate. Văzându-l în lumina
bruscă pe care această surpriză o aruncase asupra scenei sentimentelor ei,
au frapat-o imaginile care se perindau în transparenţa siluetei lui înalte -
mai întâi o herghelie de cai sălbatici, al căror tropot l-a auzit multă vreme
după ce se îndepărtaseră, apoi, în umbrele unui crâng cu cărări aurite de
razele soarelui, o piatră mare aşezată pe muşchi, ale cărei colţuri, scobituri
şi fisuri nobile fuseseră tăiate de lucrarea înfrăţită a puhoaielor şi a
secolelor, iar ea ştia că această piatră splendidă şi vie era Maestro însuşi,
căci bărbatul şi roca, printr-o inexplicabilă alchimie, se suprapuneau perfect.
În sfârşit, imaginile au dispărut şi ea s-a trezit din nou în faţa bărbatului din
carne şi sânge care o privea sever.
- Ştii tu ce este războiul? a întrebat el. Da, sigur că ştii... Vai, un război
se apropie, un război mai lung şi mai teribil decât toate cele de până acum,
dorit de oameni mai puternici şi mai îngrozitori decât în trecut.
- Guvernatorul, a zis Clara.
- Guvernatorul, a zis el, şi alţii.
 - Este diavolul? a întrebat ea.
- Într-un fel, da, a răspuns el, poţi să spui că este diavolul, însă numele
nu este cel mai important.
Crescută la parohia unui sat de munte, orfana auzise vorbindu-se
despre diavol şi nu era nimeni în toţi Apeninii care să nu ştie despre
bătăliile împotriva lui şi să nu-şi facă semnul crucii, pomenindu-i pe cei
pieriţi în ele. Însă, dincolo de aceste poveşti ale copilăriei, Clara credea că
înţelege de unde venea dorinţa de război a diavolului. Să trăieşti în cavourile
aliniate unele lângă altele i se părea prea îndeajuns să explice manevrele
vocii de mort şi se întreba dacă piatra vie care era Maestro gândea la fel ca
ea.
- Războaiele se poartă pe câmpul de bătaie, dar se decid în cancelariile
guvernatorilor, care sunt experţi în manipularea ficţiunilor. Totuşi, mai sunt
şi alte lucruri, şi alte ficţiuni... Vreau să-mi vorbeşti despre ce vezi şi auzi,
despre poemele pe care le citeşti şi despre visele pe care le ai.
- Chiar dacă nu ştiu pentru ce? a întrebat ea.
- Trebuie să ai încredere în muzică şi în poezie, a răspuns el.
- Cine a scris poemul? a întrebat ea din nou.
- Un membru al alianţei noastre. Pot doar să-ţi spun că îţi este dedicat,
a adăugat după un lung moment de tăcere. Dar nu mă gândeam că o să-l poţi
citi atât de repede.
În clipa aceea a văzut că Pietro căuta poemul sub partitură şi, din felul
în care i-a privit, a înţeles că nu îl mai găsea.
Atunci Gustavo Acciavatti, în faţa ei, i-a zâmbit.
Curând Petrus a condus-o în camera la care fuseseră închise ferestrele,
căci şiroaiele de ploaie îşi continuau încăpăţânate concertul.
- Nu sunt lăsat să-mi fac treaba, i-a spus el înainte să se retragă.
- Treaba ta? a întrebat ea.
- Treaba mea, a zis Petrus. Toţi sunt atât de serioşi şi de reci. Eu sunt
aici pentru că sunt sentimental şi vorbăreţ. Pe tine te pun să cânţi toată ziua,
iar seara te pocnesc cu războaie şi alianţe.
Şi-a scărpinat scăfârlia cu graţie.
- Sunt cam beţivan şi poate că nu sunt prea isteţ. Dar eu măcar ştiu să
spun o poveste.
A plecat şi ea a adormit sau aşa a crezut, până ce, cu o claritate care
sfida pereţii şi obloanele închise, l-a auzit pe Pietro cum zice din partea
cealaltă a grădinii interioare:
 - Micuţa are dreptate. Este diavolul.
9
- Dar pe diavolul însuşi cine l-a păcălit? i-a răspuns vocea lui Maestro.
Apoi a adormit de-a binelea.
A fost o noapte stranie, cu un somn bizar. Visele aveau o intensitate
ieşită din comun, care le transforma mai degrabă în viziuni decât în himere
ale nopţii. Putea să parcurgă cu ochii peisajele aşa cum îmbrăţişezi cu
vederea un ţinut care se află aievea înaintea ta, şi s-a trezit explorând
drumurile unui câmp necunoscut ca şi cum ar fi străbătut cărările de-acasă.
Deşi nu se vedea niciun munte, era pe acele meleaguri un farmec intens şi ea
simţea forţa pământurilor bogate şi se bucura de diversitatea copacilor.
Chiar dacă nu erau la fel de încântători ca piersicile cele frumoase, aveau un
fel de supleţe pe care nu o întâlneşti la munte şi în final asta dădea un fel de
echilibru care a tulburat-o pe Clara, o vigoare fără asprime, o severitate care
zâmbea în sinea ei, astfel că în două luni a putut vedea întreaga varietate a
geografiei, - ogoarele frumoase, piersicile învelite în pieliţa de catifea ca
într-o plăcere, cu totul invers decât munţii ei sălbatici şi mândri. Mai mult,
admirând ordinea perfectă a împrejmuirilor, a devenit conştientă de o vrajă
invizibilă şi intensă care depăşea opulenţa obişnuită a unei regiuni şi
transforma peisajul cu arbori vânjoşi şi cărări umbroase într-o risipă de
frunziş şi de iubire. A mai văzut şi un sat aşezat la jumătatea înălţimii unei
coline, cu o biserică şi cu case ale căror ziduri groase vorbeau despre
asprimea iernilor de acolo. Totuşi, se simţea că primăvara începea un sezon
frumos, care ţinea până la îngheţul de toamnă, şi, poate că nefiind munţi,
poate că datorită puzderiei de copaci, ştiai că vine sigur un ceas când poţi să
te odihneşti de trudă. În sfârşit, observa şi umbre fugitive, fără siluete, fără
figuri, care treceau indiferente, iar ea ar fi vrut să le întrebe ce sat era acela
şi ce roade se coceau în livezile lui.
A fost ca o săgeată. Nu ştia nici de unde apăruse, nici unde se dusese,
dar o văzuse fugind dinaintea ei şi dispărând la cotitura drumului. Oricât de
fulgerătoare fusese apariţia, fiecare trăsătură a sa se întipărise în ea cu o
precizie dureroasă, care o făcea să revadă chipul cu ochii negri şi cu linii
subţiri şi delicate, desenate pe o piele aurie, pe care gura aşeza o pată de
sânge. I-a căutat urma şi a descoperit fetiţa la o lizieră şi un mare cal sur
apropiindu-se de ea. Întreaga panoramă s-a luminat şi peste câmpul
îngheţat s-a suprapus un peisaj cu munţi şi ceţuri. Nu se amestecau, dar se
înlănţuiau ca nişte nori: a văzut peisaje care se răsuceau şi climate care se
contopeau, şi s-a făcut frumos, şi a nins, şi o furtună a izbucnit din senin.
Atunci o tornadă s-a abătut asupra întregii scene. Într-o viziune luminată de
fulgere care condensau acţiunile şi timpul, Clara a zărit încolăcirile uriaşe
ale furtunii, vârtejurile rele şi săgeţile negre ţâşnind cu furie spre cer, în
timp ce o bătrânică agita un toiag pe deasupra capului cu părul zburlit. În
clipa trecerii de la vis la trezie, a văzut o altă scenă, în care o fetiţă îşi lua
cina în compania a şase oameni mari ce o înconjurau într-un halou de
lumină şi tihnă, în care pentru prima oară în viaţa ei vedea cum arată
dragostea întruchipată. Apoi totul a dispărut şi Clara a rămas trează în
liniştea camerei întunecate. De dimineaţă i-a povestit lui Maestro ce văzuse
în vis. La sfârşit a adăugat prenumele micii străine, aşa cum i se arătase
printr-o străluminare a minţii.
Gustavo Acciavatti i-a zâmbit a doua oară.
Însă de data asta zâmbetul lui era trist.
- Toate războaiele îşi au trădătorii lor. De ieri, Maria nu mai este în
siguranţă.

Vila Acciavatti
CONSILIU ELFIC RESTRÂNS

- Cine este trădătorul? a întrebat Maestro.
- Nu ştiu, a zis Şeful Consiliului. Nu mai suntem siguri de jumătate din
club. Poate să fie oricare dintre cei zece. Nu am simţit că am fost urmărit, iar
urmele au fost şterse rapid.
- Nu am văzut să fi fost urmărit. Există o altă punte şi un alt pavilion.
Trebuie să întărim protecţia Mariei.
- Nu, a zis Maestro, este nevoie ca puterile ei să crească şi Clara să
întărească legătura cu ea.
- Habar n-avem ce trebuie să facem, a spus Şeful Consiliului, şi totuşi le
transformăm pe fiicele noastre în soldaţi.
- Nici nu le lăsaţi să se joace cu păpuşile, nici nu le ajutaţi cine ştie ce.
Asta, ca să mă exprim cu blândeţe, a zis Petrus.
- Ai scris poemul imediat după moartea Teresei, i-a zis Maestro
Paznicului Pavilionului, şi ea l-a descoperit astăzi. Îl voi trimite Mariei.
- Un poem aici, o partitură colo. Ce risipă de explicaţii! a făcut Petrus.
Cum pot ele să înţeleagă cine este iepurele şi cine este mistreţul?
- Maria m-a văzut când a împlinit zece ani, a spus Paznicul
Pavilionului, mistreţul îi va vorbi. Şi apoi, oamenii ăştia simt tari ca
diamantele. Ne depăşesc toate aşteptările.
- Şi de oamenii Clarei ce părere aveţi? a întrebat Petrus. Nu tu prieteni,
nu tu familie, nu tu mamă. Un profesor irascibil şi enigmatic şi muncă până
peste cap. Însă Clara este artista echipei voastre de mici războinice. Trebuie
să avem grijă de inima ei şi de sensibilitatea ei şi asta nu se poate dacă o
antrenăm ca pe un răcan.
- E nevoie de o femeie în viaţa Clarei, a spus Şeful Consiliului.
- Când Pietro va fi mulţumit de condiţiile securităţii sale, ele se vor
întâlni, a vorbit Maestro.
După o clipă de tăcere, a adăugat către Paznicul Pavilionului:
- Ai ascultat-o cântând... da, ştiu, este fata ta şi ai auzit-o înaintea mea...
câtă sfâşiere... şi ce minunăţie...

Maria
IEPURELE ŞI MISTREŢUL

După emoţiile întâmplării cu calul sur şi cu furtuna ucigaşă, viaţa la
fermă îşi reluase cursul ei ţărănesc, cu vânători, brânzeturi sărate şi
drumeţii prin pădure. Acum, că vremurile bune fuseseră proclamate oficial
de gospodari şi de paroh, puteau să se aşeze mai liniştiţi la fereastră, cu
obrazul în palme, să se bucure de zăpada fină, care în iarna aceea acoperise
pământurile taman în ziua când se gândeau că era vremea să faci focul în
sobe, să savureze dimineţile delicioase ca nişte cozonaci calzi, când zorile
marmorau cu roz cerul mai transparent decât iubirea, să dea la sare şi să
bage la garniţă bucăţi falnice de vânat care părea că nu te mai termină şi, cu
toate astea, nu rareori li se întâmpla să clatine din cap sau să schimbe câte o
privire, după care se întorceau la treaba lor, fără să comenteze mai mult.
Într-o seară, tatăl a avut o remarcă despre vânătoare care a făcut-o pe
Maria să ridice sprâncenele. Aveau la cină slănină şi sfeclă coaptă în spuză,
stropită cu o lingură de smântână amestecată cu sare grunjoasă.
- Vânatul este mai bogat, dar vânătoarea este mai dreaptă, a spus el.
Maria a zâmbit şi şi-a băgat înapoi nasul în aburii sfeclei. Tatăl era un
om al pământului, aspru şi taciturn, care călca greu şi nu se grăbea
niciodată. Când tăia lemne, o făcea însă cu o iuţeală care lăsa în urmă pe
oricare altul din sat, şi, cum regularitatea împletită cu stăruinţa erau încă
mai remarcabile decât iuţeala, toate văduvele din împrejurimi îl căutau să le
umple sobele, trebuşoară pentru care tatăl cerea nimica toată, deşi ele i-ar fi
dat bucuroase şi de cinci ori pe-atât. Păstra aceeaşi cadenţă pentru toate
îndeletnicirile, inclusiv pentru cele din intimitate. Nu se văita în faţa
necazurilor şi a doliului, care fuseseră totuşi îngrozitoare, căci el şi nevastă-
sa îi pierduseră de mititei pe cei doi băieţi ai lor. După atâta vreme, durerea
încă nu se vindecase. Din fericire, mai existau şi bucurii, iar Maria era
binecuvântarea lui de om matur şi, deşi nu o arăta niciodată prin gesturi
drăgăstoase, îşi repartiza iubirea egal: aşa cum îşi grebla grădina şi muncea
fără grabă şi răgaz, la fel se bucura de prezenţa Mariei ca de un dar care îi
lumina uniform zilele. La fel, când discuta, era atent ca vorbele lui să nu rupă
echilibrul emoţiilor, ci să le îmbrăţişeze cu grijă contururile. Toate astea le
ştia Maria şi de aceea nu a răspuns decât cu un surâs la remarca tatălui, care
a trecut pe deasupra mesei ca un stol de sturzi tineri.
Dar avea dreptate: vânătoarea devenise mai dreaptă. Cei care ar fi
putut gândi că belşugul vânatului va aduce bucuria de a ucide după bunul
plac s-au văzut contrazişi in mod ciudat. În faţa acestei abundenţe care le
umpluse pădurea şi care le oferea capturi mai frumoase decât avuseseră
parte părinţii şi bunicii lor, bărbaţii satului arătaseră o reţinere care îi făcea
să-şi aleagă cu grijă ţintele. În ultimele ierni stârpiseră câteva cete de
mistreţi care le dezgropau cartofii, umpluseră beciurile cu carne la
saramură şi se ospătaseră pe săturate, dar nu peste măsura cerută de
trupurile istovite de muncă. Mai mult, aveau sentimentul că trimit gonacii
mai curând ca emisari decât ca să hăituiască vânatul, care venea să se aşeze
în poziţiile potrivite cu o neobişnuită docilitate, ceea ce transforma
vânătoarea într-un fel de artă a diplomaţiei. O, desigur, bărbaţii nu mergeau
la zgornit prin tufişuri fluturând steagul alb şi rugându-i politicos pe iepuri
să se aşeze în bătaia puştii, însă totuşi: îi stârneau cu respect şi nu împuşcau
mai mulţi decât era nevoie. La drept vorbind, remarca tatălui fusese
provocată de faptul că în chiar dimineaţa aceea fuseseră nevoiţi să alunge de
pe pământurile comunei nişte vânători din cantonul vecin, care, suferind de
lipsa vânatului, dăduseră o raită la braconat pe dealurile noastre. Unde
găsiseră belşug de iepuri şi de fazani, ba chiar şi câţiva căpriori pe care îi
masacraseră ca nişte sălbatici, râzând gros. Scârbiţi, sătenii noştri i-au gonit
cu salve de alice şi de plumbi. Cel mai interesant este că, de data asta, jocul
nu le gâdilase orgoliul viril ca de obicei, pentru că bărbaţii noştri avuseseră
sentimentul unei profanări pe care unul dintre ei (alde Marcelot, ca de
obicei) l-a rezumat perfect, când s-au întors la ferme, după ce îi alungaseră
pe nemernici: mama lor de păgâni, n-au niciun respect pentru muncă. De aici,
remarca tatălui; însă Maria şi-a dat seama că din întâmplările dimineţii el
trăsese nişte concluzii care depăşeau indignarea.
La urma urmei, Maria nu suferea de lipsa dovezilor de dragoste, în
privinţa asta femeile din partea locului se dovedeau la fel de darnice ca şi cu
rugăciunile sau cănile de lapte cu care nu osteneau să o întremeze pe
această micuţă prea slăbuţă (dar atât de frumoasă), care nu îşi amintea să se
fi întors vreodată acasă şi să nu fi fost primită cu pateu. Maria se dădea în
vânt mai ales după brânzeturile vacilor noastre şi, spre marea disperare a
lui Jeannette, cea mai bună bucătăreasă pe o rază de şase cantoane, nu-i
plăceau ostropelul, tocăniţele şi, în general, mâncărurile amestecate. Venea
la cuptor şi îşi lua porţia pentru cină sub forma produselor separate: ronţăia
un morcov sau îi frigeau o bucăţică de carne, pe care o mânca goală, doar cu
un pic de sare şi un praf de cimbru. Singura excepţie pe care o făcea de la
acest regim se datora minunilor lui Eugenie, regina dulceţurilor şi a
infuziilor de flori. Dar cine ar fi putut rezista la capodoperele ei? Dulceaţa ei
de gutui se servea la ceremoniile primei comuniuni şi chiar la cununii; până
la cel mai de pe urmă decoct al ei, toate păreau îmbibate cu magie; altfel, nu
se puteau explica suspinele de plăcere de la sfârşitul meselor. Altminteri,
Eugenie era expertă mai ales în tainele plantelor medicinale, iar preotul o
consulta adeseori şi îi arăta mult respect, căci avea cunoştinţă de un număr
impresionant de ierburi de leac şi de întrebuinţările lor tămăduitoare, ale
căror origini se pierdeau în negura timpului. Totuşi, manifesta o preferinţă
mai ales pentru cele ce se găseau din abundenţă pe meleagurile noastre şi
care îşi dovediseră cu prisosinţă folosul; dintre ele, se oprise la o triadă
supremă, care părea, cel puţin la fermă, că îşi demonstrase virtuţile:
cimbrişorul, usturoiul şi măceşul (căruia i se mai spunea şi ghimpele nobil
sau para păsării, denumiri pe care părintele le verificase şi care într-adevăr
erau cele mai populare pentru a desemna arbustul). Maria iubea cu pasiune
măceşul, ii iubea scoarţa gri argintie, care nu devine brună şi aspră decât
odată cu anii, şi florile uşoare, albe, doar cu o foarte delicată nuanţă de roz,
şi îi plăcea să meargă cu Eugenie să le culeagă în primele zile de mai, cu
mare grijă să nu le strice, şi le punea apoi să se usuce în răcoarea unui celar
împodobit ca o mireasă. Iubea, în fine, infuziile pe care le pregăteau în
fiecare seară cu o linguriţă de flori puse peste o cană cu apă clocotită.
Eugenie băga mâna în foc că asta întărea sufletul şi inima (ceea ce a fost
dovedit de farmacopeea modernă) şi întinerea trupul (ceea ce încă nu a fost
dovedit în cărţi). Pe scurt, chiar dacă nu avea nici aceeaşi vârstă, nici acelaşi
ochi ca Angele, Eugenie era totuşi o mămăiţă de toată isprava, pe care te
puteai bizui. Iar dacă Angele bănuise foarte repede că Maria era croită dintr-
o stofă vrăjită, şi Eugenie începuse să simtă acelaşi lucru, din ce în ce mai
puternic, după evenimentele din pădure. Într-o dimineaţă devreme, când a
coborât în bucătărie după rugăciune, s-a oprit brusc în faţa mesei mari din
lemn unde se mânca. În încăpere era linişte. Celelalte bătrâne dădeau de
mâncare la găini sau mulgeau vacile, tatăl plecase cu treburi în livadă, iar
Maria încă dormea sub pătura groasă şi roşie. Eugenie a stat singură în faţa
mesei pe care nu erau decât o ulcică din pământ ars, un pahar de apă pentru
cine ar înseta peste noapte şi trei căţei de usturoi pentru cină. A făcut un
efort să se concentreze, dar asta nu a produs nimic în plus în afară de
viziunea din faţa ei, de care încerca să se detaşeze, apoi a renunţat şi s-a
străduit să uite ceea ce privea.
Revede acum masa aşa cum era în ajun, când ea a fost ultima care a
părăsit încăperea, după ce a suflat în lampă; savurează liniştea camerei
calde încă, unde o familie fericită luase mai devreme cina; zăboveşte cu
privirea asupra cotloanelor întunecate pe care lumina slabă abia le
garniseşte cu câteva perle lucitoare; iar privirea i se întoarce spre masa pe
care nu mai sunt decât un pahar de apă lângă o ulcică şi trei căţei de usturoi
uitaţi. Atunci înţelege că Maria, care trece uneori prin bucătărie în timp ce
restul lumii doarme, a venit azi-noapte şi a mutat căţeii din loc - doar câţiva
centimetri - şi paharul de apă - mai curând cu câţiva milimetri iar această
deplasare infimă a cinci elemente banale a schimbat cu totul spaţiul şi dintr-
o masă de bucătărie a izvodit un tablou viu. Eugenie ştie că nu-şi poate găsi
prea bine cuvintele, pentru că este o biată femeie de la ţară; nu a văzut
niciodată o pictură, în afara celor care decorează biserica, şi nu cunoaşte
altă frumuseţe în afara celei a păsării în zbor şi a zorilor de primăvară, a
cărărilor însorite ale pădurii şi ale râsului copiilor dragi. Însă ştie cu o
siguranţă nesmintită că ceea ce Maria a săvârşit cu cei trei căţei de usturoi şi
cu paharul este o alcătuire pentru ochi care frizează dumnezeiescul şi bagă
de seamă că, pe lângă aceste schimbări în ordinea lucrurilor, mai este ceva
ce îi este desluşit de soarele dimineţii, şi anume o frântură de iederă aşezată
chiar lângă pahar. Este perfect. Eugenie nu o şti ea multe cuvinte, dar are
talent. Poate să vadă, aşa cum vede acţiunea plantelor medicinale asupra
corpului şi efectul gesturilor vindecătoare, echilibrul în care micuţa a aşezat
elementele, splendida tensiune care le face acum să vibreze şi succesiunea
de goluri şi plinuri pe fundalul întunericului mătăsos pe care este sculptat
un spaţiu înnobilat de acel aranjament. Atunci, tot fără cuvinte, numai prin
harul nevinovăţiei, singură în bucătăria ei, sub panglicile care îi împodobesc
cei optzeci de ani de ceaiuri de măceş, Eugenie este atinsă drept în inimă de
sublimul artei.
În dimineaţa aceea, Maria a coborât devreme să-şi taie fărâma de
brânză din cămară. Însă, în loc să meargă să-şi treacă vremea la copaci,
înainte de şcoală, s-a întors în bucătărie, unde, la postul ei de luptă, Eugenie
învârtea într-un vas de aramă un amestec de frunze de ţelină, flori de
merişor şi frunze de mentă, pregătind o prişniţă pentru o lehuză suferind de
furia laptelui. Maria s-a aşezat la masa mare, pe care căţeii de usturoi nu
fuseseră mutaţi din loc.
- Ai pus şi ţelină? a întrebat ea.
- Ţelină, merişor şi mentă, a răspuns Eugenie.
- Ţelină care se cultivă? a întrebat Maria.
- Ţelină care se cultivă, a răspuns iarăşi Eugenie.
- Pe care ai luat-o din grădină?
- Pe care am luat-o din grădină.
- Care miroase mai puţin rău decât cea sălbatică?
- Care miroase mult mai frumos decât cea sălbatică.
- Dar care nu e la fel de bună?
- Asta depinde, îngeraşule, asta depinde de vânt.
- Dar merişorul nu este trist?
- Chiar aşa, este trist.
- Nu se oferă atunci când vrei să-ţi mărturiseşti tristeţea?
- Se oferă şi pentru a-ţi mărturisi delicat tristeţea.
- Este merişor din pădurile noastre?
- Este merişor de pe costişa din spatele cuştilor iepurilor.
- Care nu este la fel de bun cum e cel de pădure?
- Asta depinde, drăguţa mea, asta depinde de vânt.
- Şi menta asta, mătuşică?
- Menta asta, micuţa mea?
- De unde vine ea?
- Vântul a adus-o, îngeraşule, ca pe celelalte, a fost adusă de vânt, care
a lăsat-o acolo unde a vrut bunul Dumnezeu şi de unde o culegem,
mulţumind pentru toate binecuvântările Lui.
Mariei îi plăceau aceste dialoguri, ale căror răspunsuri îi erau infinit
mai dragi decât cele cântate de la strană, în biserică, şi pe care le provoca
dintr-un motiv ce va fi lămurit de noul eveniment care, în ziua aceea, a
invadat mica lume a fermei cu efluviile sale exotice. Către ceasurile
unsprezece, Jeannot a bătut la uşa bucătăriei unde se aflau adunate
mătuşile, ocupate toate până peste cap, căci se apropia sfârşitul postului
Paştilor şi pregăteau marele ospăţ care trebuia să răsplătească toate
privaţiunile consimţite. În bucătărie mirosea a usturoi şi a vânat, iar masa se
arăta neîncăpătoare pentru toate panerele generoase, dintre care cele mai
impunătoare erau pline-ochi cu primii hribi din anul acela, a căror recoltă
fusese atât de bogată, încât dădea pe dinafară din coşurilor de răchită,
atâtea cât să ajungă pentru zece ani de tocăniţe aromate şi de conserve
îmbietoare.
Şi-au dat seama imediat că, de vreme ce purta cascheta de poştaş şi
ţinea cu amândouă mâinile tolba de piele, Jeannot venise cu treburi de
poştaş. A fost poftit la căldură şi, deşi cu toate mureau de curiozitate, i-au
aşezat dinainte o porţie de pateu şi un păhărel de vin de ţară, căci
evenimentul merita toate onorurile, aşa cum se face pe la noi, cu puţină
carne de porc şi o duşcă de molan. Abia s-a atins de ele. A dat peste cap o
înghiţitură politicos, dar se vedea bine că era preocupat cu totul de sarcina
importantă care îi revenea. Liniştea s-a întins în camera în care se mai auzea
doar focul ce sfârâia sub oala unde se fierbea iepurele.
Femeile şi-au şters mâinile, şi-au împăturit cârpele şi-au potrivit
scufiile, şi-au tras scaunele în tăcere şi s-au aşezat în acelaşi timp.
Aerul fremăta ca laptele ce se pregăteşte să dea în clocot.
Afară a început să plouă cu găleata, zău aşa, dintr-un nor negru care se
spărsese deodată şi vărsa din belşug, cât să adape violetele şi animalele
pentru toată ziua, iar bucătăria se umpluse de zgomotele apei şi de şuşotitul
focului, înecate în liniştea prea grea pentru cele cinci suflete aşezate la masă,
dornice să afle ce le pune la cale destinul.
Pentru că nimeni nu se mai îndoia: chiar destinul îi împrumutase lui Jeannot
figura aia solemnă, pe care altminteri nu i-o vedeai decât când vorbea
despre război, unde fusese curier şi unde, asemenea altora, mirosise praful
de puşcă şi îndurase mizeria luptelor. Îl priveau cum mai bea o înghiţitură
de vin, de data asta ca să-şi facă curaj, şi au înţeles că avea nevoie să prindă
putere înainte de a începe. Aşa că aşteptau.
 - Vas'că, a spus în sfârşit alde Jeannot, ştergându-se la gură cu mâneca
hainei, am o scrisoare de predat.
Şi-a deschis tolba pentru a scoate plicul pe care l-a aşezat în mijlocul
mesei, astfel ca toată lumea să-l poată privi în voie. Mătuşile s-au ridicat şi s-
au aplecat. Liniştea a revenit, la fel de adâncă şi de sacrosanctă ca într-o
grotă primitivă. În întunericul furtunii, plicul alb năştea un firav izvor de
lumină, dar bătrânele erau interesate doar de literele cu cerneală neagră,
care spuneau doar atât:

Maria
Ferma din Vâlcea

Lor li se adăuga un timbru cum nu mai văzuseră.
- Este o marcă italiană, a zis Jeannot rupând tăcerea, pentru că vedea
cum mătuşile îşi chinuiau vederea cu pătrăţelul misterios.
S-au lăsat deodată pe scaune. Afară ploaia se înteţise şi era mai
întuneric decât la ora şase. Zgomotul apei amestecat cu mirosul de iepure
care se înăbuşea în vinul lui transformau interiorul bucătăriei într-un psalm
aromat ce învăluia mica societate aplecată deasupra plicului din Italia. Un
nou moment a trecut, cu acei oameni încremeniţi în circumspecţia lor, apoi
alde Jeannot şi-a dres vocea şi a luat din nou cuvântul, căci i se părea că i se
acordase cercetării un răgaz cumsecade.
- Vas’că trebui’ să-l deschidem? a întrebat el cu o voce deopotrivă
neutră şi încurajatoare.
Mătuşile s-au privit pe sub scufiile cu panglici, gândind acelaşi lucru,
că, adică, unui asemenea eveniment i se cuvine un consiliu al familiei în păr,
şi care, prin urmare, nu se putea ţine decât atunci când tatăl se va fi întors
de la câmp, iar mama de la oraş, unde se afla dusă de trei zile la sora ei, a
cărei mezină suferea de boală de piept (plecase cu o traistă plină cu
pomezile lui Eugenie, pentru care fusese aşteptată cu multă nerăbdare, spre
exasperarea doctorilor oficiali, care nu izbutiseră mare lucru, iar puterile
fetei se topeau pe zi ce trece). Asta însemna, după socoteala ce se depăna în
mintea tulburată de Italia a sărmanelor noastre bătrâne, peste două zile şi
două nopţi. Cumplită caznă.
Asistând la frământările interioare ale acestor femei ca şi cum ar fi
putut să le audă, Jeannot şi-a dres iar glasul şi, pe un ton pe care de data asta
şi-l dorea autoritar şi patern, a sugerat:
- Poate pentru ca să fie fo urgenţă.
 Căile poştale care ajung din Italia în ţinutul din vale sunt misterioase,
dar pare foarte probabil că nu se străbat în trei ceasuri şi, odată purces la
drum, nu erau ferite de primejdii în acele vremuri tulburi. Cu atât mai mult
fără adresă şi patronim. Deodată, şi nu doar din cauza ploii sau a iepurelui în
sos vânătoresc, bucătăria a fost cuprinsă de o neliniştitoare stare de
urgenţă. Angele s-a uitat la Eugenie, care s-a uitat la Jeannette, care s-a uitat
la Marie şi tot aşa şi-au încrucişat privirile până ce bărbiile lor au intrat şi
ele în dans şi au început să se balanseze încet, ritmat, că l-ar fi încântat până
şi pe cel mai pretenţios dirijor de cor bisericesc. Capetele s-au clătinat încă
două sau trei minute, din ce în ce mai hotărât, încât, deşi tare se simţea
ispitit de o pauză de pateu, Jeannot a dorit să rupă cadenţa acelei admirabile
hore a bărbiilor. În fine, s-a hotărât.
- Am putea cel puţin să-l deschidem, a spus Angele, asta nu hotărăşte
nimic.
- De fapt, a zis Eugenie.
- Doar îl deschidem, a adăugat Marie.
Jeannette nu a zis nimic, dar gândea la fel.
Angele s-a ridicat, s-a dus să caute în sertarul bufetului cuţitul subţire,
care cândva deschisese nenumărate scrisori de pe front, a apucat cu mâna
stângă plicul italian, a introdus cu dreapta vârful ascuţit şi a început să taie
marginea.
Totul a explodat: uşa s-a trântit, sărind din ţâţâni, şi silueta Mariei s-a
proiectat în cadru, pe fondul furtunii de afară; iar ploaia care cădea de o
jumătate de oră s-a transformat într-un potop atât de înverşunat încât nu se
mai auzea decât răpăiala şiroaielor în curte. Se mai văzuseră averse
diluviene care înghiţeau pământul cât ai zice peşte, dar aşa ceva...! Acum era
altă socoteală, pentru că apa nu rămânea pe jos, ci, după ce îl izbea cu o
putere care făcea să duruie tot ţinutul, transformându-l într-o tobă colosală,
ţâşnea înapoi spre cer sub forma unor gheizere înceţoşate şi tunătoare.
Maria a mai rămas o clipă în uşă în mijlocul buimăcelii generale şi al
vacarmului îngrozitor al apelor. Apoi a închis-o, a păşit spre bătrâne şi a
întins mâna în direcţia lui Angele, care, fără să-şi dea seama ce face, i-a dat
scrisoarea. Cu o convulsie, lumea s-a aşezat din nou în matca ei, ploaia s-a
oprit şi, în liniştea regăsită, sfârâitul iepurelui care fierbea în suc propriu i-a
făcut să tresară pe toţi. Angele s-a uitat la Maria, care s-a uitat la Angele.
Tăceau şi savurau ca niciodată incomparabila bucurie de a te găsi în linişte
într-o bucătărie care mirosea a iepure la oală şi o priveau pe Maria care avea
pe faţă o seriozitate pe care nu i-o mai văzuseră până atunci, simţind că în
sufletul ei ceva se schimbase, se metamorfozase într-o alcătuire nouă.
- Deci, micuţa mea? a izbutit să zică Angele cu o voce tremurată.
- Nu îmi dau seama prea bine, a murmurat Maria
Şi, cum nimeni nu scotea un cuvânt, a adăugat:
- Am ştiut că scrisoarea era pentru mine şi am venit.

Ce trebuie să faci când pulsul destinului se iuţeşte aşa? Minunat la
această candoare, aşa cum era ea concentrată în acea bucătărie de fermă în
care bolboroseşte tocăniţa cu vin alb, este că acceptă ce nu se poate
controla. Vorbele Mariei se suprapuneau perfect peste credinţa seculară că
lumea era mai veche decât oamenii şi, prin urmare, se încăpăţâna să nu se
supună tuturor explicaţiilor lor. Tot ceea ce îşi doreau era ca micuţei să-i fie
bine şi, în timp ce Eugenie pregătea un ceai de măceşe, s-au aşezat din nou
pe scaunele de pe care se sculaseră brusc în clipa marii dezlănţuiri şi au
aşteptat cuminte ca Maria să deschidă ea însăşi epistola, care, de data asta,
s-a supus ofensei cuţitului. Din plicul desfăcut, Maria a scos o foaie de hârtie
împăturită în patru, atât de subţire, încât cerneala trecuse prin ea, şi pe care
fuseseră scrise, doar pe o parte, aceste rânduri:

la lepre e il cinghiale vegliano su di voi
quando camminate sotto gli alberi
vostri padri attraversano il ponte per abbracciarvi
quando dormite

Maria nu ştia italieneşte, însă, aşa cum îi plăceau răspunsurile
Eugeniei, pentru că ascundeau în ele o fărâmă de lume care o făcea mai
romantică şi mai curată, la fel simţea suflul rândurilor care produceau în
ureche, doar privindu-le, o vibraţie de imn religios. Până atunci, cele mai
frumoase imnuri fuseseră ale violetei şi ale măceşului, şi, deşi se amestecau
cu cuştile iepurilor şi cu ţelina din grădina de zarzavaturi, găsea că asta nu le
răstălmăcea câtuşi de puţin mesajul dumnezeiesc, ba chiar le dădea o
expresie mai intensă decât latina de la biserică. Însă aceste cuvinte, pe care
nici măcar nu ştia cum să le articuleze, desenau un nou tărâm de basm şi
săpau în inima ei un dor fără saţiu.
Religia poeziei. Maria o întâlnea în fiecare zi, atunci când se suia în
copaci şi asculta cântecul frunzişului, înţelesese de foarte devreme că alţii se
mişcau prin natură ca nişte orbi şi surzi, pentru care simfoniile pe care le
auzeau şi tablourile pe care le îmbrăţişau cu privirea nu erau decât zgomote
şi peisaje mute. Când străbătea câmpurile şi pădurile se simţea permanent
în legătură cu fluxuri materiale inefabile, dar perceptibile, care o făceau să
cunoască mişcările şi radiaţiile lucrurilor, şi îi plăcea să meargă iarna la
stejarii din vâlceaua învecinată, tocmai pentru că cei trei arbori iubeau şi ei
iarna şi închipuiau stampe vii, cărora ea le vedea şi le simţea formele şi
atingerea, ca şi cum ar fi fost gravura materializată în aer a unui mare
maestru. Maria nu dialoga doar cu materia, ci se întreţinea şi cu animalele
ţinutului. Nu a ştiut să facă asta de la început. Priceperea de a vedea trecutul
în imagini, de a şti aşezarea potrivită a lucrurilor, de a fi prevenită asupra
unui eveniment important, aşa cum fuseseră venirea scrisorii şi iminenţa
unei primejdii dacă nu o deschidea ea însăşi, în fine, de a vorbi cu animalele
de pe păşuni, din văi şi din păduri, i se dezvoltase după peripeţiile din
poiana de la răsărit. Deşi văzuse dintotdeauna marile torente energetice ale
universului, niciodată asta nu se întâmplase cu atâta claritate, despre care
nu ştia dacă vine de la arătarea mistreţului fantastic sau de la ceva ce se
schimbase în interiorul ei în acea noapte. Poate că şocul din momentul în
care a aflat taina sosirii ei în sat făcuse să descopere în interiorul său
existenţa acestor haruri, sau poate vraja acelei făpturi supranaturale o
binecuvântase cu noi talente şi o transformase într-o altă Maria, al cărei
sânge curgea altfel. Ce era sigur, putea să vorbească cu animalele cu o
uşurinţă care creştea de la o zi la alta, şi la fel ca arborii, asta se petrecea
printr-o captare a vibraţiilor şi a fluxurilor emanând de la ei, pe care le citea
ca pe nişte relevee topografice şi pe care le distorsiona uşor pentru a-şi auzi
şi propriile gânduri. E greu de descris ce nu poţi trăi singur; probabil că
Maria se juca cu undele aşa cum alţii îndoaie, îndreaptă, apropie, leagă şi
dezleagă sforile; astfel, cu forţa gândului apăsa asupra curburii liniilor în
care era prinsă percepţia lumii şi aceasta crea un acvariu de gânduri mute,
care îngăduiau toată paleta de dialoguri posibile.

Dintre toate animalele, cel mai mult îi plăcea si vorbească cu iepurii.
Radiaţia lor măruntă se lăsa lesne modelată şi conversaţiile lor prostuţe
furnizau informaţii cărora alte animale mai pretenţioase nu le acordau
atenţie. La iepuri se interesase despre calul sur după ziua săgeţilor negre şi,
discutând cu ei, îi venise bănuiala că o formă de protecţie o părăsise – cum şi
de ce, nu ar fi putut să spună, însă iepurii spuneau ceva despre un reflux al
anotimpurilor şi despre un fel de umbră care, uneori, venea să bântuie prin
păduri. Mai ales, nu au ştiut să-i explice de ce calul venise, dar nu se putuse
apropia, îi simţise deznădejdea. Nici la ce ea îi strigase - care este numele
tău? - nu au avut răspuns, dar miroseau că fusese împiedicat să spună cine
este de o forţă care nu era bună şi, vai, nici nevolnică. Or, semnele acestei
forţe, Maria le vedea din ce în ce mai des în ţinut. Într-o seară, când stătea
culcată pe burtă în iarba crescută pe pârloagă şi îşi lăsase gândurile să
plutească în voia trilurilor care, ici, colo, izbucniseră în amurgul de martie, a
sărit deodată în picioare cu sprinteneala unei pisici speriate, pentru că
muzica arborilor încetase brusc şi lăsase loc pentru scurt timp unei linişti
îngheţate. Ar fi putut să moară. Era sigură că nu este ceva natural, că o
putere făcuse asta, că puterea ardea de dorinţa de a împlini ceva foarte rău
şi foarte negru şi că ceea ce abia dacă durase trei secunde avea să se repete
cu mai multă vigoare. Maria ştia şi că era la o vârstă prea fragedă pentru a
înţelege jocul rivalităţilor dintre marile forţe, dar percepea zvârcolirea
panicată a unor evenimente care se precipitau. Nu putea pătrunde substanţa
acestei intuiţii care o alunga în pădure, în căutarea unui iepure căruia să-i
împărtăşească tulburarea, însă avea certitudinea că toate astea erau
provocate de o dereglare pe firmamentul puterilor.
În primăvara aceea care avea parcă mai puţină splendoare decât cele
din trecut (nu a mai plouat exact la momentul potrivit şi a îngheţat ceva mai
târziu decât le trebuia caişilor din livadă), Maria a avut un vis din care s-a
trezit cu o senzaţie de vioiciune şi de groază amestecate.
Poemul italian îi trezise deja o mare emoţie. Nu era nimeni care ar fi
putut să-l traducă, iar domnul părinte se uitase la el perplex, pentru că
latina pe care o ştia îi permitea să ghicească vorbele, însă din semnificaţia
întregului nu pricepea mai mult decât din circumstanţele enigmaticei
expediţii poştale. A cumpănit asupra ideii de a prezenta autorităţilor
ecleziale un mănunchi de fapte pe care nici raţiunea, nici credinţa nu
permiteau să le desluşească satisfăcător, dar a hotărât in fine să nu le scrie şi
să păstreze deocamdată doar pentru el lista lucrurilor stranii din acele
vremuri. În schimb, a comandat la oraş un splendid dicţionar italian, a cărui
copertă roşie din satin granulat a iluminat austeritatea clericală a bătrânului
său birou. Frumuseţea pe care o descoperea în sonorităţile aceste limbi îi
crea o beatitudine ce depăşea toate extazele verbale pe care le trăise,
inclusiv pe cele ale latinei, pe care totuşi o iubea cu tandreţe. Când pronunţa,
simţea în gură un gust de apă proaspătă şi de violete înrourate şi în faţa
ochilor îi apărea imaginea unor valuri zglobii pe suprafaţa unui lac verde.
Chiar şi după ce a tradus poemul şi a meditat asupra sosirii lui la fermă, a
continuat să citească din dicţionar şi în câteva luni şi-a făcut o bază care îi
permitea să înţeleagă citatele ce însoţeau uneori definiţiile - cu atât mai
mult cu cât la sfârşitul lucrării se găsea un ghid de conjugări, care, deşi i-a
dat destul de furcă, nu i-a descurajat râvna. Pe scurt, după şase luni,
părintele nostru vorbea o italienească şovăitoare, cu întorsături de frază
neobişnuite poate la Roma şi cu un accent pe care fonetica indicată nu-l
putea asigura întotdeauna şi ajunsese la acea temeinicie a cunoştinţei pe
care o dobândeşti când studiezi bine ceea ce nu poţi pune în practică în altă
parte. Împărtăşise rezultatul traducerii sale şi nu au putut merge mai
departe de câteva presupuneri şi clătinări din cap: au fost convinşi că
scrisoarea nu sosise acolo din greşeală şi că într-adevăr îi era destinată
Mariei, s-au mirat ce treabă aveau în toată tărăşenia asta iepurele şi
mistreţul şi, când se plimbau pe sub copaci, pe cinstea mea... suspinau. Dar
neputinţa nu aduce tihnă şi toate continuau să macine tăcut inimile,
întrebându-se ce peripeţii îi mai aşteaptă şi dacă micuţa mai era în
siguranţă. Aşa că Maria, care avea cunoştinţă de toate astea, nu a suflat o
vorbuliţă despre visul ei. Un cal mare şi alb înainta prin ceaţă, apoi el trecea
şi ea mergea pe sub arcadele unor copaci necunoscuţi de-a lungul unui
drum pietruit. Atunci începea muzica. N-ar fi putut zice câţi cântăreţi, nici
dacă erau bărbaţi, femei ori chiar copii, dar auzea desluşit vorbele lor, pe
care le-a repetat cu pioşenie în întunericul acelor zori. O lacrimă i-a curs pe
obraz.

renaşterea ceţurilor
cele dezrădăcinate ultima alianţă

La sfârşit, când corul a tăcut, a auzit o voce care repeta ultima alianţă,
apoi s-a trezit în extazul muzicii şi al tristeţii acelor voci nici tinere, nici
bătrâne, care purtau în ele toate bucuriile şi toate amărăciunile. Maria nu
ştia de ce voise cândva să afle care era numele calului de argint, însă câteva
minute acesta i se păruse singurul lucru important de pe lume. La fel, nimic
nu era mai însemnat în dimineaţa aceea decât să asculte încă o dată acele
voci de cristal curat. Iar dacă perspectiva că într-o zi va trebui să plece din
sat o umplea de o tristeţe cu atât mai mare cu cât presimţea că aceasta se va
întâmpla înainte de vremea obişnuită la care copiii îşi părăsesc de obicei
locurile în care sunt ocrotiţi şi iubiţi, acele voci îi spuneau că ea va pleca fără
să se clatine, oricâte sfâşieri şi lacrimi ar fi lăsat în urmă. Aştepta.


Leonora
ATÂTA LUMINĂ

După descoperirea poemului pe marginea partiturii şi revelaţia unei
trădări misterioase care o ameninţa pe o necunoscută numită Maria, Clara
nu l-a văzut pe Maestro câteva zile şi părea că Pietro îl însoţise, căci a
reapărut la vilă în seara în care a informat-o că lecţiile matinale urmau să
înceapă de-a doua zi. Clara a fost uimită de bucuria care a încercat-o la
revederea lui, deşi au rămas fideli înţelegerii laconice din prima zi, când abia
de au schimbat câteva vorbe înainte de a urca în camerele lor. Dar în vocea
şi în gesturile bărbatului uşor adus de spate era ceva familiar, care o făcea să
se simtă ca şi cum s-ar fi întors acasă, şi s-a mirat că într-un răstimp atât de
scurt, presărat cu atât de rare gesturi de tandreţe, singurii doi oameni pe
care îi frecventa la Roma i-au devenit mai dragi decât toţi cei lângă care
trăise până atunci. Nu era strălucirea exuberantă care-i învăluia pe cei
adunaţi la masa de la fermă; mai degrabă semăna cu afecţiune fără efuziuni
pe care i-o inspirau caii sălbatici şi pietrele presărate în dumbravă,
afecţiune al cărei câmp de rezonanţă se întindea până la Pietro Volpe. În
dimineaţa următoare a mers în sala de repetiţii unde lecţia a început la fel ca
şi celelalte. Însă, la ora la care ar fi trebuit să plece, Maestro a cerut să se
aducă ceaiul.
- Ai avut şi alte vise? a întrebat-o el.
Ea a făcut semn că nu.
- Adevăratele viziuni nu vin din întâmplare, a spus el. Cel care le poate
avea le şi controlează.
- Poţi s-o vezi pe Maria?
- Mi se spune unde este şi ce face. Dar nu o văd aşa cum ai văzut-o în
visul tău, nici cum ai putea s-o vezi, dacă ţi-ai dori pur şi simplu.
- De unde ştii că aş putea?
Pe faţa lui Maestro a trecut o expresie în care toate celulele de carne şi
de sânge îşi strigau iubirea.
- Ştiu pentru că îl cunosc pe tatăl tău, a făcut el. Are o foarte mare
putere de viziune, pe care cred că şi tu o ai.
Un moment de tăcere asemănător celui din seara poemului a explodat
în pieptul ei, sfâşiindu-l.
- Îl cunoşti pe tatăl meu? a întrebat ea.
 - Îl cunosc de foarte multă vreme, a spus el. A scris poemul de pe
partitură pentru tine. Când l-ai citit, te-a dus la Maria.
A urmat un alt moment lung, în care tăcerea s-a închis în ea însăşi şi
apoi s-a spart în zeci de cioburi.
- Iepurele şi mistreţul sunt taţii noştri? a întrebat ea.
- Da.
Suflarea i s-a tăiat.
- Dar nu ştiu cum să fac, a spus ea în sfârşit.
- Când cânţi, vezi.
- Văd peisaje.
- Muzica te leagă de locuri şi de fiinţe. Aceste peisaje sunt aievea şi
Maria există cu adevărat. Trăieşte departe, în Franţa, într-un loc unde
credeam că va fi ocrotită multă vreme. Însă timpul ne presează şi tu trebuie
să ai încredere în puterile tale şi ale artei tale.
După care s-a ridicat şi ea a înţeles că dimineaţa din sala de repetiţie
se încheiase. Însă la uşă i-a mai spus:
- Astă-seară te voi prezenta unei doamne, Leonora. Ea ne-a amintit ieri
că împlineşti unsprezece ani în noiembrie şi mi-a cerut să te invit la cină.
Seara au mers pe un drum care i-a dus pe o colină învecinată. Maestro
însuşi i-a întâmpinat pe peronul unei reşedinţe elegante, la capătul unei alei
cu copaci înalţi, aşa cum nu mai văzuse încă la Roma. În întunericul de la
acel ceas nu se distingea grădina, dar se auzea clipocitul unui pârâu, al cărui
ţopăit pe pietre compunea un motiv melodic ce a trezit în ea imagini cu
zboruri de licurici şi cu munţi care se pierd în neguri. L-a privit pe Maestro
şi i s-a părut că are înaintea ei un alt bărbat, care nu era nici profesorul de
muzică, nici cel căruia fantomele îi însufleţeau chipul cu iubire, ci un suflet
străbătut de avânturi ce zburau ca nişte săgeţi spre aceeaşi ţintă. Atunci, a
zărit-o, brunetă şi foarte înaltă, ascunsă în umbră; părul scurt şi ochii
imenşi, o toaletă simplă, care ar fi putut părea austeră; nu era fardată, iar pe
deget purta un inel de o rară fineţe. Acestei sobrietăţi magnifice, vârsta îi
adăugase câteva riduri care îi accentuau trăsăturile nobile ale feţei. Linia
umărului său îmbrăcat într-o mătase fără cute, nici imprimeuri, era
admirabilă, iar albeaţa ţesăturii, croiala dreaptă a gulerului, pielea dezgolită,
cu un luciu slab, sclipirile întunecate ale buclelor naturale, toate păreau
scoase din acele peisaje marine în care faleza şi cerul îşi răspund într-un
rafinament de culori stinse pe care doar capodoperele epurei îl ating.
Trebuie să spunem câteva cuvinte despre Leonora, dincolo de faptul
că era sora lui Pietro şi soţia lui Maestro. Casa Volpe era o veche dinastie de
neguţători de artă prosperi. Înainte să ajungă Clara aici, Pietro dădea la el
acasă recepţii la care renunţase, pentru ca micuţa să nu fie văzută; la fel,
Acciavatti îi primeau pe artiştii timpului, care, încă de la primele vizite, îşi
luau obiceiul de a veni în fiecare zi la prânz ori să stea de vorbă după cină.
Astfel, Leonora Acciavatti, născută Volpe, nu fusese niciodată singură. Fluxul
neîntrerupt de oaspeţi din casa familiei se mutase către cea pe care o
împărţea acum cu Maestro, unde păstrase însă aceeaşi manieră ciudată de a
primi; oaspeţii nu o urmau de-a lungul galeriilor, ci, prin efectul unei
geometrii care nu cunoştea liniile drepte, se adaptau traiectoriilor curbe ale
deplasărilor ei; la fel, nu luau loc în faţa ei, ci se aşezau împrejur potrivit
unor coordonate geodezice care trasau în spaţiul intim contururile unei
sfere invizibile. Astfel că, la cină, urmăreau din ochi o reţea de linii arcuite,
cărora ea le îmbrăţişa curburile cu gesturile sale, apoi plecau luând cu ei
ceva din graţia acestei femei care nu era frumoasă, dar pe care o găseau
sublimă, ceea ce, în acel lăcaş al artei, era ceva insolit, de vreme ce nu era
nici muziciană, nici pictoriţă, nici scriitoare, ci îşi petrecea zilele în
conversaţii cu spirite mai strălucite decât ea. Însă, deşi nu călătorea şi nu
avea gust pentru schimbări, spre deosebire de alte numeroase femei cu
acelaşi destin care erau doar elegante, Leonora Acciavatti era ea singură un
univers. Din moştenitoarea sortită plictiselii castei sale, soarta croise un
suflet visător, hărăzit cu puterea de a transporta, astfel că lângă ea simţeai
cum ţi se deschid ferestre spre nesfârşit şi înţelegeai că doar săpând în
interiorul tău poţi scăpa de închisori.
Chiar dacă nu a fost niciodată atins de o mângâiere, în fiecare dintre
noi există, înnăscută, conştiinţa iubirii şi de ar fi să nu mai iubească pe
nimeni, cunoaşte iubirea cu o memorie care există dincolo de trupuri şi
vârste. Leonora nu păşea, ci plutea, lăsând în urma ei un siaj ca o barcă pe
râu şi la fiecare alunecare a ei, prin care se deforma şi se reforma o
atmosferă mătăsoasă ca nisipul fin de pe mal, inima Clarei se întărea în
credinţa că iubirea există dintotdeauna. A urmat-o până la masa pregătită
pentru cină şi a răspuns întrebărilor care i s-au pus despre pian şi lecţiile de
muzică; le-au fost servite feluri rafinate şi au sărbătorit cu voie bună cei
unsprezece ani pe care îi împlinea; în fine, s-au despărţit pe peronul casei, în
muzica stranie a apei, după care a urmat întoarcerea prin noaptea rece în
camera retrasă din grădina interioară. Însă Clarei i se părea că este mai
puţin singură decât până atunci la Roma, pentru că simţise în Leonora
freamătul familiar al munţilor săi de-acasă, acelaşi care răzbătea continuu
din pământul stâncos şi din povârnişuri. Multă vreme, nu-l cunoscuse altfel.
Însă, după partitura albastră de la biserică, simţise aceeaşi vibraţie în
peregrinările ei obişnuite sau când interpreta piesele minunate şi care nu
venea doar din legăturile create de ochii ei sau de pian, ci şi din sufletul şi
trupul iluminate de cântat. Această îngemănare de frecvenţe ale pământului
şi ale artei o regăsea în ochii şi în gesturile Leonorei, astfel că la aceea pe
care Roma o vedea ca făcând parte din cea mai fină elită, cu care era firesc
ca Maestro să se însoţească, Clara singură înţelegea ce văzuse el cu adevărat.
Cele două nu s-au mai reîntâlnit înainte de venirea iernii. Clara lucra
sârguincios sub îndrumarea lui Maestro, care continua să îi ceară să îşi
sporească puterea de percepţie. Însă ea nu vedea nimic, nici în visele ei, nici
la lumina zilei. Totuşi, el nu se neliniştea, ci avea doar grijă să-i dea să
interpreteze partituri care ei i se păreau mai moarte decât pietrele din oraş.
Nu îi răspundea niciodată când ea îl întreba de ce alege bucăţi atât de
plicticoase, însă învăţase să desluşească frânturi de răspuns în întrebările
pe care el i le punea imediat după aceea. Într-o dimineaţă, când l-a întrebat
despre o piesă care o făcea să nu mai contenească din căscat, şi-a încruntat
sprâncenele şi a întrebat-o ce anume face ca un copac să fie frumos în
lumină. Ea a schimbat ritmul interpretării şi piesa a dobândit o eleganţă pe
care nu i-o bănuise mai înainte. Altădată, când moţăia în timpul unei bucăţi
atât de inutil de triste, că nici să plângi în timp ce cântai nu puteai, el s-a
întrebat care este gustul lacrimilor sub picăturile de ploaie, iar ea,
despovărându-şi degetele, făcându-le mai aeriene, a dat peste o melancolie
albă, ascunsă sub suspinele academice. Însă dialogul cel mai important a
avut loc într-o dimineaţă de aprilie, când, agasată că trebuia să repete o
partitură uscată, s-a oprit pur şi simplu din cântat.
- Nu se vede nimic, a zis ca, acolo nu sunt decât oameni care
trăncănesc şi se duc.
Spre marea ei surpriză, i-a făcut semn să se scoale şi să se aşeze lângă
el, la masa unde îşi lua ceaiul.
- Eşti foarte talentată, dar nu cunoşti din toată lumea decât munţii tăi
şi caprele şi ce ţi-a spus bunul părinte, care ştie chiar mai puţin decât
caprele. Totuşi erau o doică bătrână şi un cioban care îţi spuneau poveşti.
- Le ascultam vocile, a zis ea.
- Uită vocile şi aminteşte-ţi poveştile.
Şi, cum ea îl privea fără să înţeleagă, a adăugat:
 - Nici acolo de unde vin eu nu se sinchisesc de poveşti, se mulţumesc
cu cântecul pământului şi al cerului.
Apoi, după o clipă de ezitare:
- În camera ta este un tablou, nu-i aşa? A fost pictat cu mult timp în
urmă de un om care venea din patria mea, şi, ca mine, era interesat de
poveşti. În seara asta, uită-te iar la tablou şi poate vei vedea ceea ce
pământul şi priveliştile ascund în inima ta, în ciuda basmelor bătrânei doici
şi a poeziilor păstorului. Fără pământ, sufletul e gol, însă fără poveşti,
pământul e mut. Când cânţi, trebuie să spui poveşti.
I-a cerut să se aşeze din nou la pian şi a cântat iarăşi partitura
trăncănitoare. Nu înţelesese ce a vrut să spună, însă a auzit o voce mai
adâncă decât cele care sporovăiau şi treceau.
Şi-a ridicat ochii spre el.
- Ţine minte poveştile, a spus el ridicându-se. Sunt priceperea lumii - a
acesteia şi a tuturor celorlalte.
În seara cu pricina a venit acasă la Pietro să studieze cu ea. Era
sfârşitul lui aprilie, era foarte cald pentru perioada aceea, iar curtea
interioară era plină de trandafiri şi de liliac gata înflorit, al căror parfum era
sublimat de scurta ploaie ce căzuse înainte de cină. Când Clara a ajuns la
sala în care se afla pianul, a rămas surprinsă să o găsească pe Leonora.
- Sunt doar în trecere, i-a spus ea, dar voiam să te sărut înainte de
lecţie.
Şi, într-adevăr, era îmbrăcată pentru ieşire cu o rochie de crep căzând
într-o cascadă neagră, străluminată la urechi de două lacrimi de cristal, care
îi întunecau şi mai mult părul şi ochii. Nu se putea închipui un rafinament
mai mare decât valurile acelei rochii şi sclipirile acelor cercei în formă de
picături de apă încremenite în cădere, cărora Leonora le adăuga
arabescurile mişcărilor sale, încât nu mai ştiai dacă priveşti un râu sau o
flacără care se învârtejea asupra ei înseşi.
- Ştiu că ţi se spun puţine şi ţi se cere să lucrezi în singurătate, a spus
Leonora.
S-a întors spre Gustavo şi Pietro.
- Dar am încredere în aceşti oameni. Aşa că vin să împart cu tine
orbirea şi credinţa mea şi să te întreb dacă n-ai vrea să-mi cânţi ceva.
Şi, răspândindu-şi în amurg freamătul ca pe un parfum exotic şi
inefabil, a adăugat:
- Mi-ar plăcea să ascult partitura pe care ai cântat-o prima oară în
biserică, cea pe care Alessandro ţi-a dat-o la sfârşit şi care era albastră, cred.
Clara i-a zâmbit. În unsprezece ani de viaţă liniştită, fără şocuri şi fără
zbucium, nu zâmbise decât de patru ori. De mică deprinsă cu dragostea
pentru natură, nu ajunsese să pătrundă în domeniul afinităţilor omeneşti.
Leonora a observat acel surâs şi şi-a dus o mână la sân, în timp ce Clara lua
loc în faţa claviaturii, iar bărbaţii se aşezau la rândul lor. Nu mai cântase
partitura albastră din ziua în care se aşezase prima oară în viaţa ei la pian.
Şi-a amintit ce îi spusese Maestro despre poveşti şi peste apele tăcute
cântate de piesă s-a suprapus un fir straniu pe care l-a urmat cum un ogar
adulmecă o urmă. Ceva s-a înfăşurat în aer, apoi s-a derulat în interiorul său.
Era mai mult decât un miros şi mai puţin decât o amintire, şi în ea pluteau
arome de pământuri şi de inimă, insinuând poveşti despre descoperiri aflate
în întuneric, pe care degetele ei se ambiţionau să le depene. Aşa că a cântat
piesa ca în prima zi, cu aceeaşi viteză şi cu aceeaşi solemnitate, însă mâinile-
i erau îngreuiate de o vrajă nouă, care deschidea tărâmul visului în ceasurile
de trezie. O lampă de gaz lumina masa în jurul căreia familia cina. Ce cristale
străpungeau această viziune, despre care Clara ştia că nu este o reverie, ci
percepţie aievea, departe înspre miazănoapte, a lumii Mariei? Pe măsură ce
canta, se conecta la un imens caleidoscop, în care inima ei recunoştea irizaţii
familiare şi în care ochiul ei plonja asemenea celui al acvilei, mărind cu
fiecare bătaie de aripi detaliile scenei. Putea scruta feţele acestor bărbaţi şi
femei pe care abia apucase să le vadă fugitiv la sfârşitul primului său vis. Se
vorbea puţin la masă şi se făcea economie de gesturi, dirijate de ritualul
vieţii obişnuite, aceeaşi cină tihnită în care pâinea se frânge în linişte, în care
toţi veghează ca micuţa să fie mereu bine tratată şi în care la vreo ghiduşie
trântită de tata toată lumea izbucneşte în râs înainte de a-şi băga nasul la loc
în supă. Când a atacat ultima măsură, s-au pus cu toţi pe un râs straşnic de îi
dureau fălcile, în timp ce mama a plecat si caute în cămară un compot de
mere. Apoi Clara s-a oprit din cântat şi viziunea a dispărut.
Şi-a ridicat privirea. Leonora îşi pusese mâna pe lemnul întunecat al
mesei şi obrajii îi erau inundaţi de lacrimi. Şi pe faţa lui Pietro se vedea
urma unui suspin, iar Petrus părea pe cât de emoţionat, pe atât de treaz,
însă Maestro nu plânsese. Leonora a venit alături de ea, şi, aplecându-se, a
sărutat-o pe frunte.
- Plec, a spus ea ştergându-şi lacrimile, însă îţi mulţumesc pentru ce
ne-ai oferit în seara aceasta.
Şi, întorcându-se către Maestro, a adăugat:
 - De-acum, urmează multe alte ore.
Mai târziu, în camera ei, Clara nu a aţipit deloc. Simţea în ea breşa care
se deschisese atunci când cântase pentru Leonora şi îşi dorea să mai ajungă
o dată acasă la Maria. A rămas mult abandonată în vraja liniştii şi şi-a lăsat
gândurile să plutească în voia frânturilor de poveşti pe care i le spunea
altădată bătrâna doică, şi, după un timp, o întindere lichidă de amintiri a
venit să o scalde cu întreaga mare poveste care se afla în toate micile istorii
din Sasso. Nu căuta să le urmărească şi nici să le reconstituie cu adevărat,
dar vedea acum că aveau o stofă pe care putea să o transpună în muzică - o
muzică insolită, în care la sonoritatea şi tonalitatea formelor se adăuga
acelaşi strat care se năştea din discuţiile cu Maestro şi pe care îl percepuse
în prima seară în faţa tabloului din camera în care beţia culorilor se
îngemăna cu poveştile imaginii. A văzut-o pe doică în timp ce cârpea,
povestind despre nişte copii pierduţi pe munte sau despre păstori rătăciţi
prin genuni şi s-a lăsat să alunece pe firul gândurilor, fără direcţie, nici
continuare, a căror melodie ducea dincolo de existenţe şi de vremi. Atunci,
printr-o nouă ciocnire a poveştilor şi a tărâmurilor, acelaşi canal dezvăluit
mai devreme de partitură s-a deschis iarăşi în mintea ei fără să facă vreun
efort pentru a-l menţine luminat. O, atâta lumină! Este noapte şi în mica
lume de la fermă, iar în bucătăria tăcută se sting ultimii tăciuni. Se simte
puterea pietrelor în jurul oamenilor care se înconjoară şi se protejează cu
ele şi puterea lemnului care îşi întinde tentaculele prin pereţi. În ciuda
întunericului, vibraţiile minerale şi organice desenează o reţea luminoasă pe
care Clara se minunează că o poate zări, căci Maria este acolo, în lumina
stranie, şi, nemişcată, se uită la masa pe care se găsesc o ulcică de pământ,
un pahar cu apă plin pe jumătate şi căţei de usturoi rămaşi de la cină. Apoi,
în imaginile fulgurante, care prind să se deruleze neverosimil de încet, şi în
care mâna micii franţuzoaice deplasează paharul şi adaugă o crenguţă de
iederă, este o redesfăşurare a întregului univers, căruia Clara îi aude
trosniturile gigantice şi huruitul banchizelor - apoi totul se aşază şi se
linişteşte şi duhul fericirii învăluie totul. Astfel, în noaptea marelui început,
Clara a urmărit-o pe Maria prin căminul adormit până la patul ei, în care s-a
cuibărit sub o plapumă de puf roşie. Însă, înainte de a aţipi, Maria a deschis
ochii mari şi a fixat tavanul, iar Clara i-a primit privirea drept în inimă. Era
vraja legăturii dintre muzică şi poveşti? A rămas zăpăcită, ca după o primă
intimitate cu o făptură care nu aştepta nimic de la ea în schimb, şi, în liniştea
camerei sale din curtea interioară, pentru a doua oară în acea zi, a zâmbit.
Apoi, chiar înainte să adoarmă, a avut ultima viziune a mesei de bucătărie pe
care tensiunea unui pahar, a unei ulcele de pământ şi a trei căţei de usturoi,
abia atinse de o crenguţă de iederă, strângea în ea splendoarea şi goliciunea
lumii.
- Am văzut-o cântând, i-a spus ea a doua zi dimineaţă lui Maestro, şi
am revăzut-o noaptea.
- Dar ea nu poate să te vadă.
A ascultat ce i-a povestit de la cină, bărbaţii şi femeile Mariei, râsul
molipsitor şi pietrele vii care îi apără. Apoi au început lecţia cu o bucată care
i s-a părut mai tristă şi mai plată decât un câmp.
- Concentrează-te pe poveste şi uită de câmpuri, i-a zis Maestro. Nu
asculţi ce-ţi povesteşte partitura. Nu călătoreşti doar prin spaţiu şi prin
timp, ci şi, mai ales, prin inimă. Interpretarea i-a devenit mai delicată şi mai
lentă şi a simţit cum se deschide în ea un nou canal, care domina peisajul de
câmpie şi trasa prin el o reţea de puncte magnetice, în jurul cărora era
înfăşurată o poveste pe care muzica o putea depăna. Atunci a regăsit-o pe
Maria. Alerga pe sub norii atât de întunecaţi, încât ploaia însăşi părea din
argint înnegrit. A văzut-o cum traversează ca o săgeată curtea fermei, cum
deschide uşa în grabă trântind-o de perete şi apoi rămâne o clipă în faţa
soborului uluit, format dintr-un factor poştal şi patru bătrâne. În sfârşit, a
intrat, a întins mâna şi a apucat scrisoarea. Clara a văzut apa din cer cum se
zvârcoleşte deodată şi apoi se transformă în aburi, cum liniştea şi soarele
apar din nou, iar Maria citeşte cele două rânduri aşezate pe hârtia uşoară
asemenea partiturii din grădina interioară.

la lepre e il cinghiale vegliano su di voi
quando camminate sotto gli alberi
vostri padri attraversano il ponte per abbraciarvi
quando dormite

Clara a simţit toată emoţia care o încercase pe Maria descoperind
poemul, apoi şi-a ridicat ochii spre Maestro şi a păstrat coexistenţa celor
două percepţii într-o îmbrăţişare prin care vedea, aici şi acolo, ferma străină
şi sala de repetiţii din oraş, ca pe nişte fire de praf într-o rază de lumină.
- Aceasta este puterea tatălui tău, a zis Maestro după un moment de
tăcere.
A simţit în interiorul ei o prezenţă neobişnuită, o atingere uşoară, dar
clară.
 - Vezi ce văd eu? a întrebat ea.
- Da, a spus el, o văd pe Maria aşa cum o vezi tu. Cel sau cea care vede
are şi puterea de a arăta altora.
- Tu ai trimis poemul?
- El a făcut legătura dintre voi două, a zis el. Dar poemul nu înseamnă
nimic fără harul prin care muzica ta leagă între ele sufletele care se caută.
Am făcut un pariu care ar fi putut părea nebunesc, însă fiecare nou
eveniment confirmă că am avut dreptate.
- Pentru că o văd pe Maria, a zis ea.
- Pentru că o vezi pe Maria în afara Pavilionului spus el.
- În afara Pavilionului?
- Pavilionul în care ai noştri pot să vadă.
Atunci ea a pus o ultimă întrebare şi un fior ciudat a străbătut-o, după
care a dispărut ca un vis.
- Îmi voi vedea cândva tatăl?
- Da, a spus el, sper şi cred asta.

Aşa a început o nouă perioadă. Studia dimineaţa în sala de repetiţie,
apoi se întorcea la casa cu grădină interioară pentru prânz, urmat negreşit
de o siestă, după care se întâlnea cu Leonora, care venea să o ia la ceai şi să o
asculte cum cântă. Acestei prietenii italiene i se adăuga o alta, cea pe care o
simţea pentru micuţa franţuzoaică şi simpaticele sale mătuşi, căci viziunea
Mariei nu o mai părăsea şi trăia cu ea la fel cum respira. Astfel, orele
petrecute cu soţia lui Maestro se îngemănau cu cele de la ferma îndepărtată
într-o ciocnire care le făcea pe bătrânele burgunde la fel de familiare ca pe
frumoasa doamnă din Roma. De-a lungul întregii zile, ea le urmărea de la
bucătărie în grădină şi de la coteţul păsărilor la cămară, când se rugau sau
coseau, găteau sau prăşeau, şi, scrutându-le sărmanele feţe săpate de vârstă
şi de muncă, le-a aflat numele, ale căror sonorităţi năstruşnice le repeta apoi
în şoaptă. Dintre toate, pentru Eugenie avea o preferinţă specială, poate
pentru că stătea de vorbă cu iepurii când îi hrănea, cam în acelaşi fel în care
i se adresa lui Dumnezeu când se ruga; dar îi plăcea şi de tata, cu tăcerile lui
de om sălbatic, şi înţelegea că încrederea care îl lega de Eugenie şi de micuţă
izvora din adâncurile pământului, ca o afinitate subterană care se revărsa pe
sub câmpuri şi pe sub păduri şi apoi ieşea la lumină prin tălpile picioarelor
lor. În schimb, cu Rose, mama, era altceva, ea vorbea o limbă a cerului şi a
norilor şi părea puţin altfel decât mica societate de la fermă. Totuşi, mai ales
pe Maria o urmărea ea, din zori şi până în amurg, şi apoi târziu în noapte;
Maria, care îşi deschidea ochii ei mari în întuneric şi o privea fără să o vadă;
Maria, care îi alina inima cu lungile ei plimbări pe câmpul pe care îl făcea să
strălucească în miriade de scânteieri inefabile.
Apoi a trecut un alt an şi a venit iar ianuarie, cu frigul său care a
înfiorat-o pe Clara cu o presimţire dureroasă. I s-a destăinuit lui Maestro în
timp ce studiau într-o dimineaţă lăptoasă, care, gândea ea mohorâtă, se
potriveşte de minune cu pietrele moarte ale oraşului.
- Protecţia noastră este rezistentă, a spus Maestro.
A privit din nou prin intermediul viziunii Clarei şi, trecându-şi mâna
peste frunte, a oftat şi a părut că se întunecă dintr-odată.
- Se poate însă ca duşmanul să fie mai puternic decât ne închipuim noi.
- Şi este atât de frig, a spus Clara.
- Aşa vrea el.
- Guvernatorul?
- Guvernatorul nu este decât un servitor.
Apoi, după o clipă de linişte:
- Peste zece zile vom sărbători ziua Leonorei şi vin câţiva prieteni la
cină. Mi-ar plăcea să pregăteşti o bucată pe care să o cânţi în seara aceea
pentru noi.

Până în seara dineului aniversar Clara nu a mai văzut-o pe Leonora,
însă nu a fost clipă în care să nu se gândească la ea în toate acele zile,
împărţite între repetiţiile la piesa pe care alesese să o cânte şi urmărirea
Mariei, care părea că străbate cu tot mai mare înfrigurare câmpurile ei
ninse. Studiase în curtea interioară fără a mai merge în sala de repetiţie,
într-o singurătate cu atât mai mare cu cât şi Pietro dispăruse, şi nici pe el nu
l-a văzut din ziua în care au condus-o pe cealaltă colină. De dimineaţă o
chinuia acelaşi presentiment dureros care crescuse într-atât încât ajunsese
să respire la fel de anevoios ca atunci când sosise în oraş. În tot acest
răstimp, Petrus, fidel obiceiurilor sale, sforăise pe canapea fără să se
sinchisească de zbuciumul ei. Însă, în clipa în care se pregătea să plece către
vila Acciavatti într-o stare confuză, în care se presimţea mai ales neliniştea,
a apărut într-un costum negru, contrastând izbitor cu neglijenţa ţinutelor
sale obişnuite. I-a văzut privirea mirată:
- Nu o să ţină mult, a asigurat-o el.
Şi cum ea îl privea în continuare uimită:
 - Hainele, a făcut el. Totuşi, sunt o chestie ciudată. Nu ştiu dacă o să mă
obişnuiesc cu ele.
Era mai frig decât zilele trecute şi cădea o ploaie măruntă şi sâcâitoare,
care pătrundea până la os. Aleea şerpuia în noapte şi auzea cântecul apei pe
care iarna îl transpunea într-o tonalitate mai gravă. Din cine ştie ce motiv,
inima i s-a strâns mai mult, dar nu a avut timp să simtă, căci ajunseseră deja
pe peronul vilei unde îi aştepta un bărbat cu trăsături acviline şi familiare.
Era de o eleganţă excepţională, în ţinută de gală, cu frac şi batistă de mătase
la piept, iar hainele cădeau perfect, supunându-se docile gesturilor lui stilate
încât păreau o a doua piele. Se vedea că bărbatul se născuse cu această
graţie din care izvorăsc cele mai mari extaze şi incendiile de nestins, iar
Clara a ştiut că este frumos, pentru că respira aşa cum fac copacii, cu o
profunzime care îl făcea în acelaşi timp mai aerian şi mai drept. Prin această
respiraţie solară se unea cu lumea, cu o fluiditate atât de rar atinsă de
făpturile umane, şi intra cu aerul şi cu pământul într-o armonie care făcuse
din el un artist magnific. Apoi venise căderea de la tribunal, într-un mod atât
de brutal şi nepotrivit pentru marile daruri cu care fusese hărăzit, însă în
seara aceea Alessandro Centi, căci el era, redevenise bărbatul de altădată.
- Ei bine, micuţo, a murmurat el, iată-ne din nou împreună la
momentul potrivit.
Şi a tras-o după el, începând o poveste căreia ea nu-i asculta cuvintele,
legănată de ritmul vocii sale. În spatele lor, Petrus bombănea ceva, însă ea
nu a putut înţelege din ce motiv, căci au ajuns în sala mare, luminată cu
sfeşnice, unde însoţitorul său s-a repezit ca fulgerul asupra unei tăvi cu cupe
de culoarea chihlimbarului. Gustavo şi Leonora discutau cu vreo zece
invitaţi, care au sărutat-o pe Clara, prezentată ca nepoata lui Sandro, dar şi
ca o tânără pianistă de mare talent. Societatea i-a plăcut. Erau acolo
prietenii cei mai apropiaţi care cu toţii păreau să-l cunoască de mult pe
Alessandro şi să se bucure că era din nou printre ei, şi din frânturile de
conversaţie pe care le desluşea ici-colo, a înţeles că majoritatea erau artişti.
A aflat cu surprindere că Alessandro era pictor şi a auzit în mai multe
rânduri cum îi spuneau să se apuce din nou de pictură şi să nu se mai teamă
de întunericul nopţii. Se servea vin auriu, se râdea şi se conversa cu un
amestec de seriozitate şi de fantezie în care a simţit cum se scufundă puţin
câte puţin, într-o senzaţie de fericire cum nu îşi amintea să mai fi trăit...
nobleţea comunităţilor unite de aceeaşi înclinaţie, adăugată căldurii
protectoare a triburilor primitive... bărbaţi şi femei legaţi prin conştiinţa
împărtăşită a fragilităţii lor de a fi goi şi printr-o complicitate a dorinţei care
îi unea în vârtejul artei... şi erau acelaşi vis trăit aievea, aceleaşi abisuri şi
aceleaşi dorinţi care îi împinseseră într-o bună zi să-şi scrie povestea cu
cerneala ficţiunii culorilor şi a notelor.
Leonora a venit să-i vorbească şi societatea s-a adunat în jurul lor
pentru a asculta răspunsurile Clarei la întrebările despre pian şi orele de
studiu cu Maestro. Însă, când Gustavo a venit să o roage să cânte, ea s-a
ridicat cu inima bătând să-i spargă pieptul, în timp ce presentimentul care o
urmărise toată ziua devenise însutit mai apăsător.
- Ce vei cânta? a întrebat una dintre invitate.
- O piesă pe care am compus-o eu, a răspuns, şi a citit uimirea din ochii
lui Maestro.
- Este prima ta compoziţie? a întrebat un bărbat care era şi el
muzician, dirijor.
A făcut din cap semn că da.
- Are un nume? a întrebat Leonora.
- Da, a spus ea, dar nu ştiu dacă trebuie să-l spun.
Toată lumea a izbucnit în râs şi Gustavo a ridicat amuzat o sprânceană.
- În seara asta totul este îngăduit, a spus el, poţi să ne spui titlul şi o
cânţi după aceea.
- Bucata se numeşte Din nefericire pentru el, acest bărbat era german, a
răspuns ea.
Societatea a izbucnit din nou în râs şi Clara a înţeles că nu fusese
singura destinatară a acestei vorbe de duh a lui Maestro. A văzut şi că el
râdea din toată inima şi în acelaşi timp desluşea la el aceeaşi emoţie ca
atunci când îi spusese: ce bine te recunosc în asta.
Apoi ea a cântat şi s-au petrecut trei întâmplări. Prima, vraja care i-a
subjugat pe toţi cei prezenţi la dineu, transformaţi de interpretarea Clarei în
stane de piatră, a doua, amplificarea zgomotului apei, îngemănându-se
perfect cu compoziţia ei, încât a înţeles că trăise această muzică din clipa în
care o auzise, şi a treia, sosirea unui invitat neaşteptat, a cărui siluetă s-a ivit
deodată în cadrul uşii.
Frumos ca îngerii din cer, Raffaele Santangelo surâdea şi o privea pe
Clara.

Pavilionul Ceţurilor
 CONSILIU ELFIC RESTRÂNS

- Ea ştie că pietrele sunt vii. Nici la oraş nu se uită asta. Şi cântă
fabulos. Însă deocamdată este prea singură.
- Leonora este acolo şi Petrus veghează.
- Bea prea mult.
- Dar este mai periculos decât o cohortă de războinici abstinenţi.
Ştiu, l-am văzut bând şi bătându-se şi convingând falange întregi de
consilieri ostili. Iar puterile Clarei cresc. Dar de cât timp dispunem? Poate că
n-o să fim în stare să ne salvăm nici propriile noastre pietre.

Eugenie
TIMPUL RĂZBOIULUI

După aprilie şi întâmplarea cu scrisoarea italiană, la fermă au fost
câteva luni serbede ca un ostropel de iepure fără sare. Au trecut anotimp
după anotimp. Maria împlinise doisprezece ani şi nu ninsese. Vara fusese
neaşteptată. Niciodată nu mai văzuseră o vreme aşa de instabilă şi de
capricioasă. Ca şi cum timpul ezita să păşească pe treapta următoare.
Furtunile de Sântion izbucniseră prea devreme. Serile zăpuşitoare urmaseră
după nişte amurguri tomnatice şi se simţea cum anotimpurile se întorc.
Apoi vara s-a instalat de-a binelea şi au reapărut roiurile de libelule.
Iar Maria continua să stea de vorbă cu animalele din pădure. Zvonurile
alarmiste se înmulţeau în colectivitatea iepurilor, care păreau mai sensibili
decât ceilalţi. Dar şi cerbii vorbeau între ei despre un fel de pieire a
resurselor, pe care ceva le distrugea într-un mod misterios, şi chiar dacă
pentru moment satul îşi urma viaţa obişnuită fără să înţeleagă schimbarea,
Maria observase un paradox uimitor: ţinutul decădea, însă puterile
bunicuţelor creşteau.
Asta s-a vădit cu prisosinţă la sfârşitul lui ianuarie - în seara
aniversării Leonorei în timp ce Jeannette a stat toată ziua pe lângă
cuptoarele din bucătărie, transformată în laborator de alchimie, pentru că
erau aşteptaţi un frate al tatii şi nevasta lui, care veneau din Sud. Cina,
compusă dintr-o bibilică umplută, însoţită de un pateu de ficat şi de un rasol
de vită cu vinegretă (totul garnisit cu anghinare atât de bine caramelizată,
că mesenilor le lăsa gura apă, deşi erau bine clătite cu vin de buturugă), a
fost un triumf deplin. Spre final, când s-a ajuns la o tartă cu cremă ce fusese
însoţită de pelteaua de gutui a Eugeniei, toate burţile erau pe cât de
mulţumite, pe atât de umflate, încât se aflau în pragul indigestiei. Însă, când
a bătut de două, din camera lui Angele, care le-o cedase lui Marcel şi lui
Leonce, s-a auzit o asemenea hărmălaie, că a deşteptat toată ferma. Au
bâjbâit prin întuneric, au aprins lumânări şi au dat fuga în odaia în care se
chircea Marcel, pradă unei crize de ficat şi unei febre puternice, încât părea
că acuşi dă ortul popii. Eugenie, care tocmai visa nişte caverne adânci in
care se îndesau sedimentele unei substanţe lipicioase şi gălbui, a sărit dintr-
un coşmar într-altul. Se clătina pe picioare şi încerca să-şi aranjeze boneta
de noapte, care îi alunecase pe-o ureche, însă vederea bolnavului pe patul
lui de suferinţă a trezit-o dintr-odată şi a înfipt-o în şosetele groase de lână.
Vindecase până atunci o sumedenie de boli şi o căutau oameni din tot
ţinutul, prescriind un pomelnic de poţiuni, concentrate, tincturi, siropuri,
decocturi, gargarisme, pomezi, unguente, balsamuri şi prişniţe din producţia
proprie, adeseori destinate unor bolnavi ale căror şanse de a scăpa erau
infime şi la înmormântarea cărora asistase cernită. Dar, oricât de straniu ar
putea părea, era prima oară când se afla in faţa unui bolnav în ceasul fatidic.
Criza era acolo, nu putea să îi întoarcă spatele. Dimpotrivă, nici prin cap nu
i-ar fi trecut aşa ceva. Din contră, era pătrunsă de sentimentul că toate
drumurile vieţii ei au trebuit să o ducă în această cămăruţă a durerii.
Eugenie nu era ca Angele, o femeie cu trăiri interioare intense, al căror
jar să se fi stins uşor, uşor. Vedea lumea ca pe o înşiruire de îndatoriri şi de
zile, al căror simplu fapt că existau le era o justificare suficientă. Se trezea
dimineaţa, îşi spunea rugăciunea şi dădea de mâncare la iepuri, apoi îşi
pregătea leacurile, iar se ruga, cosea, cârpea, freca, pleca să-şi culeagă
ierburile şi să-şi prăşească zarzavaturile şi, dacă totul fusese executat la
timp şi fără necazuri, se culca bucuroasă, nesupărată de niciun gând.
Însă acceptarea lumii, aşa cum era, avea prea puţin de-a face cu
resemnarea. Dacă Eugenie era mulţumită cu viaţa ingrată ce-i fusese dată,
aceasta era datorită faptului că trăia în rugăciunile neîntrerupte pe care i le
inspirase, pe când avea cinci ani, o frunză de mentă din grădina mamei sale.
A simţit cum prin vasele ei curge seva verde şi parfumată a plantei, care nu
era doar o substanţă aflată intr-o minunată armonie cu pielea degetelor sale
şi cu mirosul său, dar spunea şi o poveste fără cuvinte, de care se lăsase
furată aşa cum te laşi în voia curentului unei ape. A văzut cu nespusă
claritate imagini care îi comandau ce să facă, iar ea executase cu inima
bătându-i să-i iasă din piept o serie de acţiuni întrerupte de exclamaţiile
oamenilor mari - până ce au descoperit că fusese înţepată pe obraz şi au
înţeles că, frecându-şi faţa cu frunza de mentă, pe care o umezise şi pusese
piper, îşi aplica un leac care îi potolea durerea. Ea nu era conştientă, nici
măcar nu bănuia, că ceilalţi nu sunt şi ei legănaţi de aceeaşi psalmodie, care
luase la început forma cântecelor adorabile pe care le auzea atunci când
intra în contact cu natura şi care apoi au căpătat semnificaţie atunci când au
dus-o la biserică, iar spiritul acestor psalmi a căpătat aici un chip şi cuvinte;
ea scrisese pur şi simplu vorbele sub portativele partiturii pe care deja o
cunoştea, iar asupra dogmelor şi a Dumnezeului din ele se revărsase
măreţia mentei. Într-un anumit fel, era o percepţie a cântărilor naturii care
se apropia mult de cea a Mariei, iar dacă fusese captivată de aranjamentul
cu căţei de usturoi care sublimase bucătăria fermei, aceasta se datora
faptului că era iniţiată în ordinea raţiunilor invizibile, care o făcuse atât de
fericită, deşi se născuse atât de săracă.
Însă marea dramă a vieţii sale fusese fiul pe care il pierduse în război
şi al cărui nume era gravat pe monumentul din sat. În timpul luptelor, care
cu tăişul lor otrăvit sfâşiau cerul Franţei, fusese zdrobită să vadă că violetele
continuau să se veştejească, împrăştiind aceeaşi graţie ca înainte şi, când îşi
pierduse fiul, i se păruse că frumuseţea pădurii era o mârşăvie ce nu putea fi
explicată nici măcar în paginile Sfintei Scripturi, pentru că era de neimaginat
cum o lume atât de frumoasă poate să se învecineze cu o asemenea
îngrozitoare suferinţă. Moartea soţului, deşi a îndurerat-o şi ea, nu a
însemnat aceeaşi tragedie, pentru că se dusese cum o fac toate făpturile vii,
cum se ofilesc stânjeneii şi cum se petrec cerbii cei mari. Însă războiul
pârjolise rânduielile şi arsese realitatea până la os; peste tot te izbeai de
ziduri înalte ca nişte catedrale, pe care moartea le ridicase în mijlocul
câmpurilor minunate; iar faptul că aceasta se petrecea în decorul delicat al
primăverii, cu pomii săi înfloriţi, era un paradox care o lovea exact în
punctul care o făcuse si trăiască până atunci, cel al osmozei sacre dintre
fiinţele vii şi pământ. Înainte ca fiul ei să moară, îi pierise pofta de mâncare;
însă, după înştiinţarea că el nu va mai reveni de pe câmpurile îndepărtate şi
că nici măcar nu-i vor mai revedea trupul, din cauză că fuseseră atâtea
pierderi şi incendii atât de mari, că se făcuse doar o listă cu cei care nu se
mai întorseseră, Eugenie nici măcar nu îşi mai amintea ce înseamnă să-şi
dorească ceva.
Însă într-o dimineaţă, puţin înainte de sfârşitul războiului, i-au adus
un copil din satul învecinat, care era bolnav de luni bune şi aproape că-şi
dădea sufletul tuşind de dimineaţa până seara. Tusea băiatului era atât de
chinuitoare, încât îi provoca o durere care nu s-a domolit decât când i-a pus
mâna pe piept, încercând să descopere căile prin care îşi făcea loc răul şi,
descoperind plămânii curaţi, a înţeles deodată că şi el suferea de boala care
o ucidea pe ea. Şi-a mărit apăsarea palmei pe pieptul sfrijit şi dezgolit, în
care puterile războiului săpau o crevasă de durere şi de furie, apoi a
mângâiat obrazul copilului, i-a pus puţină pomadă din argila pentru
scrânteli şi i-a spus surâzând, tulburată să simtă cum se deschid în ea nişte
vane uriaşe, care lasă să se scurgă un val de murdărie sufocantă, se deschid
şi lasă să intre zorile, în ciuda rănilor şi a durerii - i-a zis surâzând: o să
treacă, îngeraşul meu. După două zile, mama copilului i-a spus că tusea
încetase şi că micuţul nu vorbea, însă zâmbea fără încetare, şi Eugenie a
putut să-şi reia cursul existenţei stropite de cântul păşunilor şi al stejarilor.
Însă învăţase ce înseamnă răul, iar această cunoaştere o asimilase sub forma
unei răni pe care o va simţi ca pe o gaură neagră ce îi devora în fiecare zi
viaţa şi iubirea. În mod ciudat, asta a făcut să desluşească mai bine cauzele
bolilor, dar simţea şi că o parte din talentul ei era împiedicat, şi că acuitatea
diagnosticului devenise invers proporţională cu puterea de vindecare. Ceva
crescuse, altceva se micşorase şi, deşi nu era o filosoafă, simţea această
alegere continuă care îi sabota acţiunile de tămăduitoare.
De ce căile destinului apar dintr-odată ca nişte litere care se scriu
singure pe nisipul ţărmului? După lupte, viaţa îşi urma cursul, oamenii se
întorceau pe câmpuri, pe care, în timpul masacrelor, nu lucraseră decât
bătrânii şi femeile. Veniseră alte secerişuri, alte ierni şi alte astenii de
toamnă, iar supravieţuitorii, neconsolaţi pe vecie după ororile carnagiilor,
îşi jeliseră morţii. Dar se trăia, totuşi, şi se zâmbea spre libelulele verii, când
câmpurile se surpau sub pietrele gri, scrijelite cu două cuvinte dedicate
tuturor nefericiţilor. Amintiţi-vă! Amintiţi-vă! Amintiţi-vă de destinul care
zdrobeşte şi cerşeşte pomana amintirilor prin blestemul iubirii care a pierit sub
oţelul ucigaş! Intrând în cămăruţa în care agoniza Marcel, Eugenie a simţit
cum Maria o atinge uşor pe umăr înainte de a se ascunde tăcută din nou în
întuneric. Şi doar atunci şi-a revenit după teroarea războiului. Căile
destinului... Mişti un căţel de usturoi cu un milimetru şi lumea se schimbă cu
totul; o deplasare derizorie tulbură poziţia intimă a emoţiilor noastre şi ne
transformă viaţa pentru totdeauna. Eugenie simţea toate acestea în clipa în
care privea la chinul bolnavului şi vedea uluită cum, datorită atingerii
micuţei, parcursese o distanţă neînsemnată, dar se simţea totuşi atât de
departe de suferinţa pe care o lăsase în urmă. Câteva decenii de lupte,
şterse, măturate de pe umărul ei de bătrână - şi un muribund, nu din cauza
vreunei bătălii, ci din răul sângelui şi al cărnii; Eugenie s-a apropiat de patul
răvăşit şi şi-a pus mâna pe fruntea nepotului.
De altfel, Marcel, care regreta amarnic acum bibilica umplută laolaltă
cu toate păcatele din viaţa lui - mai cu seamă un răţoi pe care îl şterpelise
cândva - era tot doar o uriaşă infecţie. Aceasta pornise de la stomac, unde
adunase în două ore un pumn de puroi, după care, satisfăcută de opera ei,
dăduse ordin legiunilor sale să atace. Corpul a început să resimtă chinurile
pe care cangrena le acumulase până când devenise de nestăvilit, iar agitaţia
bruscă provocată de valurile de durere contribuise la răspândirea flagelului
în toate vasele şi ţesuturile. Infecţia se propaga urmând principiul oricărui
război, şi acest lucru îl înţelegea acum Eugenie, după ce Maria, atingându-i
umărul, activase o intuiţie înscrisă în codul genetic al trupului ei bătrân de
ţărancă şi care îi spunea că vedea atât de bine ravagiile războiului pentru că
îi fusese scris să devină vindecătoare. Lumea creştea. Ceea ce o colonizase în
întregime în timpul deceniilor blestemate nu mai era acum decât o feudă în
zbuciumul puterilor, căreia i se va opune de fiecare dată rezistenţa
violetelor.
Un gând fugar a făcut-o să regrete că i-a trebuit atâta timp să devină
conştientă de aceste lucruri, dar a înţeles şi că nu poţi comanda
batalioanelor de haruri cu care ai fost dăruită, că trebuie mai întâi să le
instruieşti cu ceea ce înseamnă compasiunea şi iubirea, şi că iluminarea
sufletelor are nevoie de lucrarea tristeţii şi a doliului. Da, alinarea este chiar
lângă noi, şi totuşi nu o putem ajunge, este nevoie de timp, este nevoie de
ani şi poate de mila altcuiva. Este trecut de ora trei la fermă şi cele două
femei au pătruns împreună într-un tărâm care pretinde un plus de măreţie
şi de osteneală, în vreme ce viaţa unui om, care nu făcuse niciodată ceva mai
rău decât să şterpelească un răţoi, se află în mâinile lor de doisprezece şi de
optzeci şi şapte de ani şi atârnă doar de un fir care le leagă în focul luptei.
Eugenie a închis ochii şi a făcut să se perinde pe ecranul privirii sale
interioare, ca atunci când avea cinci ani şi stătea tolănită în beţia tufelor de
mentă, succesiunea acţiunilor tămăduitoare. A deschis ochii şi, înainte să
scoată vreo vorbă, micuţa a plecat la bucătărie şi s-a întors cu o mână de
usturoi şi cu o crenguţă de cimbrişor, ai cărui miros înţepător s-a răspândit
în cameră. Eugenie a luat cana de pe noptiera lui Angele, a zdrobit cu ea
căţeii, i-a amestecat cu cimbrişorul şi a apropiat preparatul de nările
muribundului, care a părut să respire mai în voie şi a întredeschis nişte ochi
galbeni injectaţi de sânge negru şi ficşi. I-a badijonat uşor buzele cu pasta
lipicioasă. Acestea s-au strâns întâi a refuz, apoi s-au destins şi ea a putut să-
i deschidă uşor gura şi să-i strecoare puţin din doctorie.
Ştiţi ce e un vis? Nu este o himeră plăsmuită de dorinţa noastră, ci o
altă cale prin care absorbim esenţa lumii şi putem ajunge la acelaşi adevăr
cu cel tăinuit de neguri, ascunzând vizibilul şi dezvăluind invizibilul.
Eugenie ştia că nici usturoiul, nici cimbrişorul nu puteau vindeca o infecţie
care se răspândise atât de mult, însă dobândise înţelepciunea care şopteşte
la urechea celor care părăsesc bătălia că nu există limite pe care să nu ne
stea în putere să le depăşim şi că spiritul este mai puternic decât orice forţă.
Ştia şi că talentul ei de vindecătoare se sprijinea pe un altul, mai mare şi mai
teribil, şi că Maria, în umbra în care stau servitorii cauzelor înalte, era
omega miracolului. S-a întors şi a chemat-o pe micuţă, care a făcut un pas în
faţă pentru a-i atinge din nou umărul. Eugenie s-a clătinat sub violenţa
şocului. În ea se dezlănţuiau toate energiile şi toate răzvrătirile, toate
talazurile şi toate furtunile. A încercat-o un sughiţ de uimire, în timp ce
depăna fluxurile energetice pe care micuţa le făcuse să se învârtă în jurul ei,
apoi şi-a revenit, s-a reaşezat în matca propriei exaltări de vindecătoare şi a
început să navigheze în căutarea fluxului visului său. L-a găsit descoperind o
imagine care se detaşa pe un fond de luciri confuze, iar ritmurile şi
senzaţiile s-au domolit pentru a o lăsa să se apropie încet de o punte roşie
care lega două maluri învăluite în ceţuri. Ce frumuseţe de pod... Se simţea
nobleţea lemnului sub vopseaua de un carmin catifelat şi gros, apoi a urmat
o perindare de gânduri absurde şi neinteligibile, dar cu toatele duceau la
pacea pe care această punte roşie dintre două ceţuri o oferea celui care voia
să o privească. Era o pace care o încerca dintotdeauna, cea care unea copacii
şi oamenii şi făcea să vorbească plantele pe limba oamenilor, iar puntea
iradia o armonie profundă, care îi arăta căile naturii cu o intensitate pe care
nu o mai trăise până atunci. Apoi imaginea a dispărut. Durase cât un suspin,
ca şi cum preţ de câteva clipe doar răsunaseră nişte voci mai frumoase decât
frumuseţea însăşi.
Pacea... După ce altceva tânjise ea atâţia ani? Ce-ţi mai poţi dori când
pierzi un fiu ale cărui măruntaie au explodat sub cerul onoarei? A revăzut cu
o limpezime care cu numai câteva ceasuri mai devreme i s-ar fi părut
dureroasă, însă care acum a trecut ca o mângâiere pentru memoria ei, o
seară de vară în grădina unde aşezaseră masa pentru cina de după Sântion
şi pe care puseseră stânjenei mari de la solstiţiu. Auzea bâzâitul gâzelor în
aerul cald în care se amesteca mirosul unei ştiuci cu legume de grădină; şi l-
a revăzut pe băiatul ei aşa cum nu-l mai văzuse de secole: era aşezat
înaintea ei zâmbindu-i trist, amândoi ştiau că este deja mort, căzut pe
câmpurile unde atâţia dintre soţii şi fiii noştri îşi găsiseră pieirea; şi atunci
ea s-a aplecat uşor şi i-a spus privindu-l cu drag, cu o voce în care nu
tremurau nici tristeţea, nici regretul: du-te, băiete, şi să nu uiţi niciodată cât
de mult te iubim. Eugenie ar fi putut muri chiar în clipa aceea într-o fericire
perfectă şi stupidă, aşa cum mor macii şi libelulele verii. Dar avea de scos un
nepot din ghearele morţii şi nu făcea parte dintre sufletele diafane, gata să
se lase îmbătate de orice romanţă. A ştiut că viziunea şi muzica trecuseră
pentru a o lăsa să-şi îndeplinească datoria pentru care îşi îndreptase boneta
de noapte, strivise cu degetele sale căţeii de usturoi şi îşi revăzuse fiul în
noaptea aceea de iarnă.
Exact atunci micuţa şi-a luat mâna de pe umărul ei şi Eugenie a simţit,
a înţeles şi a recunoscut totul. A plonjat cu privirea în corpul bolnavului şi a
văzut că era infectat de materia galbenă şi lipicioasă din visul său, având
aceeaşi duhoare de care era saturat aerul în timpul războiului. Era o
cangrenă care nu avea altă ţintă decât să spargă şi să cucerească şi a cărei
invazie sugea puţin câte puţin tot ce trăia şi iubea. O clipă a fost biruită de
deznădejdea că inamicul este cu mult superior faţă de ceea ce o sărmană
tămăduitoare de ţară îi poate opune, cu puţinătatea mijloacelor ei şi cu
nespusa candoare a ştiinţei sale. Însă era întărită şi de o lumină nouă care
trecuse în ea prin mâna Mariei, când îi atinsese umărul. Războaiele... Ştim că
ele dictează legile răsplăţii şi îl constrâng şi pe cel bun să meargă la luptă.
Dar ce s-ar întâmpla dacă toţi s-ar aşeza pe iarbă, în câmp, şi, în aerul curat
al dimineţii, ar pune armele deoparte? La biserica din apropiere bat
10
clopotele pentru Angelus şi bărbaţii se trezesc din coşmarurile nopţii.
Deodată, începe să plouă şi nu îţi mai rămâne decât să te laşi în voia
rugăciunii, care promite o viaţă cu tihnă şi violete. Cât de vane erau
speranţele că ai putea triumfa în bătălie, sacrificând trei soldaţi neputincioşi
în faţa hoardelor şi a tunurilor... La urma urmei, ce înseamnă să vindeci dacă
nu să faci pace? Şi ce înseamnă viaţa fără iubire?
Marile hotărâri apar din discreţia celor smeriţi. Armata întunericului
îşi construia bastioanele înfigându-şi în carnea bolnavului pintenii de care
se va agăţa pânza infecţiei. Astfel că, în loc să o desprindă pe rând, Eugenie a
început să-şi alinieze soldaţii proprii. Prin harul ei, a vizualizat drumul
usturoiului şi al cimbrişorului prin măruntaiele şi sângele bolnavului, cărora
cu puterea gândului le-a mărit vâscozitatea şi le-a uns pereţii pentru a
îngreuna înfigerea colţilor. S-a concentra şi mai mult şi a înmuiat baza
cârligelor existente, până ce au putut fi măturate de bulbii striviţi şi de acele
cimbrişorului şi, în acelaşi timp, virtuţile lor vindecătoare se revărsau prin
găurile săpate de inamic şi le cicatrizau cu puterea lor binefăcătoare. S-a
entuziasmat. Era atât de uşor să foloseşti astfel plantele medicinale şi să le
aplici direct pe materia bolii şi atât de uimitor să vezi cum poţi lucra
vindecarea grăbind prin puterea gândului procese, altminteri, absolut
fireşti. Dar simţea şi că rezervele din care izvora harul ei nu erau infinite şi a
văzut cum se apropie momentul în care va fi nevoită să se oprească din
cauza epuizării energiilor. Atunci a zărit un iris. Nu ştia unde îl vede, era
acolo şi nu era nicăieri, putea să-l privească, dar era invizibil şi iradia o
prezenţă intensă, fără ca ea să o poată localiza sau apuca. Era un iris mai mic
decât stânjeneii din grădină, cu petale albe cu dungi bleu pal şi o inimă
violacee cu stamine portocalii, iar de la el răzbătea un miros de prospeţime
pe care nu l-a putut identifica la început, dar despre care a înţeles brusc că
este cel al copilăriei. Aşa... Acum ştia ce făcea ca irisul să nu poată fi văzut
când era atât de vizibil, şi a înţeles cum putea să-şi ducă sarcina la bun
sfârşit. A tresărit citind mesajul florii scris cu litere parfumate despre
miracolele copilăriei, apoi întreaga ei făptură s-a destins în senzaţia de
acceptare totală a harului ei şi s-a reîntors în trupul său de optzeci şi şapte
de ani, pe care îl uitase când Maria îi atinsese a doua oară umărul, şi în care
s-a reîncarnat cu o bucurie de a trăi pe care nu o mai încercase până atunci.
Angele era îngenuncheată pe vechiul ei scăunel de rugăciune din lemn de
castan, pe care a refuzat mereu să-l schimbe cu unul cu catifea frumoasă,
roşie, aşa cum puteai să vezi în primele rânduri la biserică, şi era atât de
absorbită în ruga ei, încât nu băgase de seamă cum i se ridicase cămaşa de
noapte, lăsând la vedere pantalonii din bumbac tiviţi cu serj alb. Leonce era
aşezată pe plapuma de puf, lângă Marcel al ei, căruia îi fricţiona picioarele cu
o răbdare demnă de Sfânta Fecioară, iar Jeannette şi Marie ocupau cadrul
unei uşi prea mari pentru cele două bunicuţe, pe care frica le sfrijise mai
mult decât anii. Eugenie a luat pulsul nepotului ei şi i-a ridicat o pleoapă.
Respiraţia îi era slabă, dar regulată, iar sângele care îi injecta ochii
dispăruse. Ca să fie cu inima împăcată, i-a strecurat în gură o ultimă porţie
de usturoi cu cimbrişor. Brusc, s-a simţit foarte bătrână şi foarte obosită. S-a
întors şi deodată s-a trezit faţă în faţă cu Maria.
 Ochii ei negri erau plini de lacrimi şi îşi strângea pumnii în care i se
adunase tot necazul. Eugenie a simţit că i se rupe sufletul pentru micuţa ei, a
cărei magie nu-i putea schimba inima, asemenea inimilor tuturor fetiţelor
din lume, şi care sângerează multă vreme după prima sfâşiere. I-a surâs cu
toată duioşia ei de mamă care ar fi putut să moară şi să ucidă de o sută de
ori pentru copilul său, şi a făcut cu mâna un gest în care a pus conştiinţa şi
măreţia harului primit sub forma irisului copilăriei. Însă lacrimile Mariei
curgeau mai departe, iar în ochi i se citeau amărăciunea şi tristeţea. Apoi a
făcut un pas într-o parte şi contactul s-a întrerupt. Însă timpul tristeţii
trecuse, o mare uşurare pusese stăpânire pe cămăruţă şi fiecare îşi părăsea
postul său de luptă, inclusiv scăunelul de rugăciune şi plapuma de puf,
pentru a împărtăşi cu ceilalţi îmbrăţişarea victoriei. Se băteau triumfător pe
bonete şi sărbătoreau statornicia cu care Eugenie lăudase virtuţile
usturoiului şi cimbrişorului - însă ce gânduri se depănau în aceste scăfârlii
de ţărani, cărora, de la cele două nopţi cu ninsoare, nu le-a mai trebuit prea
mult să înţeleagă că micuţa era fermecată şi că nu pică în fiecare dimineaţă
din cer mistreţi cu chip de om şi anotimpuri mirifice? În realitate, acceptau
ca evidenţa să coexiste alături de credinţă şi se încredinţau că Dumnezeu
are de-a face şi cu o seamă de puteri şi nu-şi mai băteau capul să pună de
acord ce credeau cu ce văzuseră. Înainte de toate, aveau de dus la bun sfârşit
o misiune urgentă acum, că Marcel sforăia ca un flăcău şi că ele coborâseră
în bucătărie să bea cafeaua bucuriei, şi anume de a se asigura că Maria era
cu adevărat bine apărată, dintr-un motiv pe care Angele îl ştiuse de la
început, şi anume că era foarte puternică şi că prin urmare nu va înceta să
atragă asupra ei celelalte puteri ale lumii. Nimeni nu a observat că Eugenie
nu gusta din cafea şi rămăsese aşezată, cu un zâmbet visător pe buzele ei
bătrâne mâncate de ani.
- Ce noapte lungă sau ce scurtă! a spus în fine tatăl, lăsând ceaşca pe
masă, şi le-a zâmbit tuturor cum numai el ştia să zâmbească, redându-i
ceasului ritmul normal şi liniştit şi reaşezând ziua pe făgaşul drept al
rutinei.
Atunci s-a auzit clopotul bătând de Angelus la biserica din sat, în timp
ce spre cer se înălţau fumurile de la gospodăriile fericite, unde se relua
cursul unei vieţi hrănite cu măceşe şi cu dragoste.

Raffaele
 ACEŞTI SERVITORI

Atât de frumos; atât de blond şi atât de înalt; ochii mai albaştri decât
apa lacurilor de munte; trăsături de porţelan pe figura unui bărbat viril, un
corp suplu, cu o dezinvoltură superbă şi, pe obrazul stâng, o gropiţă
fermecătoare. Însă, cel mai încântător la acest chip admirabil era un surâs
care se revărsa peste lume ca o ploaie irizată în razele de soare. Da, cel mai
frumos dintre îngeri, într-adevăr, şi toţi se întrebau cum fusese posibilă
viaţa până atunci, fără această promisiune de reînnoire şi de iubire.
Raffaele Santangelo a privit-o pe Clara până la sfârşitul piesei, apoi,
când liniştea a revenit, i s-a adresat lui Maestro:
- Mă invit prosteşte singur, a spus el, şi tulbur o petrecere amicală.
Era aceeaşi voce pe care o auzise în trecut şi care acum răsuna cu
aceeaşi violenţă răspândită de-a lungul unui drum al morţii.
- Am ţinut să-ţi prezint omagiile mele, i-a spus el Leonorei.
Ea s-a ridicat şi i-a întins mâna să i-o sărute.
- Ah, dragul meu! a zis ea. Îmbătrânim, nu-i aşa?
El s-a înclinat scurt.
- Frumuseţea dumitale este veşnică.
Când intrase în salon, toţi bărbaţii se ridicaseră, fără să îl salute, însă,
şi au rămas în picioare într-o postură de falsă deferenţă, contrazişi de
expresia de pe chipurile lor. Acciavitti se apropiase de Clara, dar schimbarea
cea mai importantă se petrecuse cu Petrus, care avusese timp să-i prezinte
omagiile unui muscat şi apoi si se prăbuşească într-un fotoliu, din care
venirea Guvernatorului nu îl sculase, şi unde înţepenise ca un câine de pază,
cu buza strâmbată într-un rictus groaznic, însoţit de mârâieli ostile
intermitente.
În clipa în care privirea lui Maestro şi a Guvernatorului s-au întâlnit,
sala cu pian a explodat într-o jerbă de stele arămii, de care Clara a fost atât
de surprinsă, încât a sărit în picioare, în timp ce aerul scânteia plin de un
praf strălucitor, un dublu con de lumini în care dansau fragmente
necunoscute de memorie - ce ţâşnea din fiecare dintre cei doi bărbaţi şi se
îngemăna în locul unde li se întâlneau puterile. Doar Petrus, dintre toţi,
păruse să vadă conul şi mârâise duşmănos, cu nasul ridicat şi cu costumul
răvăşit. Însă Guvernatorul îl privea pe Maestro, iar Maestro îl privea pe
Guvernator, fără ca vreunul dintre ei să se grăbească să înceapă discuţia:
trebuie spus că mica societate de prieteni încremenise şi ea într-o
imobilitate admirabilă şi tăcută, în ciuda fricii. În fine, pe faţa lui Alessandro
apăruse o lumină nouă, care îl întinerea şi îl făcea să pară mai impunător, iar
Clarei îi plăcea ce vedea, în timp ce o încerca o nelinişte nouă, ca un aperitiv
al marilor dureri şi al hotărârilor supreme.
- Frumoasă adunare! a spus în sfârşit Raffaele.
Însă nu mai zâmbea. A făcut un gest - cât de graţios - care a măturat
adunarea de parcă ar fi vrut să ia ca martori un grup de prieteni şi a
adăugat:
- Ar fi de dorit să mai fie şi altele şi să se alieze între ele.
Gustavo a zâmbit.
- Alianţele se fac în mod natural, a zis el.
- Alianţele se făuresc, a răspuns Raffaele.
- Nu suntem decât nişte artişti, a spus Maestro, şi ne orientăm numai
după stele.
- Însă fiecare bărbat trebuie să aibă curaj, a făcut Guvernatorul, iar
artiştii sunt şi ei bărbaţi.
- Cine poate să judece destinul unor bărbaţi?
- Cine poate să le judece inconsecvenţa? Stelele nu au curaj.
- Au înţelepciune.
- Numai cei slabi invocă înţelepciunea, a zis Guvernatorul, cei bravi
cred doar în fapte.
Şi, fără să mai aştepte răspunsul lui Maestro, s-a apropiat de pian şi a
privit-o pe Clara.
- Iată, aşadar, încă o micuţă... a murmurat el. Cum te numeşti, fetiţo?
Ea nu a răspuns.
Din adâncul fotoliului său, Petrus a mârâit.
- Virtuoază şi mută, poate?
Maestro şi-a pus mâna pe umărul Clarei.
- Ah... deci aşteptam ordinul, a spus Raffaele.
- Mă numesc Clara, a zis ea.
- Unde îţi sunt părinţii?
- Am venit cu unchiul meu Sandro.
- Cine te-a învăţat pianul? Pictorii sunt cu siguranţă profesori buni, dar
nu ştiam că pot face pietrele să cânte.
În conul de lumină a apărut imaginea unui drum pardosit cu pietre
negre, deasupra cărora se arcuiau copaci înalţi; cuvintele lui Maestro -
Pavilionul în care ai noştri pot să vadă - i-au revenit în memorie; apoi conul a
redevenit acelaşi acvariu cu proiecţii de neînţeles.
Guvernatorul a privit-o gânditor şi fata i-a simţit tulburarea:
- După ce himere alergaţi, nebuni ce sunteţi?
- Trubadurii se hrănesc cu himere, i-a răspuns amabil Gustavo.
- Inconştienţă de copii răsfăţaţi, a făcut Santangelo, în timp ce alţii
lucrează ca să poată continua să viseze.
- Dar politica nu este ea însăşi o himeră? a urmat Maestro pe acelaşi
ton blând şi civilizat.
Guvernatorul a început să râdă cu un râs fermecător, în care strălucea
toată veselia lucrurilor frumoase şi, privind la Clara, a spus:
- Ai grijă, drăguţă domnişoară, muzicienii sunt nişte sofişti. Dar sunt
sigur că ne vom revedea curând şi atunci vom putea discuta mai în voie
despre glumele pe care muzica le inspiră acestor oameni.
Încă un zgomot duşmănos s-a auzit dinspre fotoliul lui Petrus.
Guvernatorul s-a întors către Leonora şi s-a înclinat într-un fel care a
făcut să-i îngheţe sângele Clarei. Nu exista nicio îndoială în privinţa acestui
gest curtenitor din care răzbătea fugitiv o ură rece.
- Din păcate, a spus el, trebuie să plec.
- Nu te reţine nimeni, a mârâit Petrus.
Raffaele nu l-a învrednicit cu privirea.
- Aşadar, te înconjori cu beţivi şi cu visători? l-a întrebat el pe Maestro.
- Sunt alte companii şi mai rele, a replicat Gustavo.
Guvernatorul a schiţat un surâs lipsit de bucurie.
- Fiecare îi va recunoaşte pe ai săi, a zis el.
Apoi s-a pregătit să plece, însă, ca printr-un făcut, în acel moment şi-a
făcut intrarea în salon Pietro Volpe.
- Guvernatorule, a zis el. Te credeam în altă parte şi te găsesc în
propria-mi casă.
- Pietro, a făcut Guvernatorul cu aceeaşi ură ce îi fusese destinată şi
Leonorei. Sunt bucuros să te surprind.
- Avantajul numărului, mă tem. Dar plecai?
- Mă aşteaptă familia mea.
- Vrei să spui trupele tale?
- Fraţii mei.
- Roma vorbeşte numai despre ei.
- Nu este decât începutul.
- Nu mă îndoiesc, Guvernatorule, aşa că te conduc.
 - Mereu servitor, a spus Raffaele, când ai putea domni.
- Ca şi tine, frate, ca şi tine, a răspuns Pietro. Însă timpul îi va răsplăti
pe servitorii care suntem.
Petrus a rânjit satisfăcut.
Raffaele Santangelo a aruncat o ultimă privire înspre Clara şi a ridicat
din umeri cu o nonşalanţă de balerin care părea că vrea să zică: avem tot
timpul din lume.
- Adio! a făcut el şi a plecat cu un gest de mare eleganţă, care a lăsat să
se întrevadă, sub haina neagră, perfecţiunea trupului de războinic.
Ca un cristal strălucind într-o apă întunecată de munte, Clara a simţit o
aură străină la pândă în spatele servitorului angelic, înainte ca acesta să
plece, luându-şi cu sine toate umbrele. Dar aşa cum o urmă rămâne
imprimată pe retină mult timp după ce imaginea a trecut, una dintre aceste
umbre i-a zguduit conştiinţa şi, rememorând întâlnirea cu Raffaele, a
revăzut expresia chipului său într-un anumit punct al compoziţiei. Atunci, la
fel cum fusese îngrozită de contrastele vocii de mort, a fost inundată de un
val de frumuseţe care s-a spart imediat de un zid de urâţenie. Era atâta
nobleţe, atâta furie şi durere în acea privire fugitivă şi atâta splendoare în
imaginea care îi invada percepţia interioară... Un cer de furtună se ridica
deasupra unei văi cu ceţuri, şi sub norii care alergau pe fundalul albastru se
întrezăreau grădini de pietre. A simţit pe limbă un gust de zăpadă şi de
violete amestecat cu rumeguş şi cu lemn mâncat de cari, deopotrivă
inimaginabil şi foarte familiar, ca şi cum gustul unei lumi dispărute se
reîncarna în gura ei, şi, trecându-şi limba peste muchiile aspre ale acestei
lumi, a simţit cum îi dă sângele. Erau un asemenea extaz şi o asemenea
durere amestecate; o durere nesfârşită, ascuţită cu tăişul suferinţei; şi o
nostalgie de vis vechi în care mugea şi creştea ura. În fine, a zărit pe cer
păsări zvârlite de arcaşi nevăzuţi şi a ştiut că vedea prin ochii lui Raffaele ce
pierduse acesta, astfel că, în sila pe care i-o provoca drumul dezastrului şi al
morţii, se amesteca un elan care semăna cu iubirea. De altfel, în timpul celor
câteva clipe în care cei doi bărbaţi se înfruntaseră, tensiunea crescuse fără
cuvinte şi fără gesturi, ca şi cum ar fi practicat o artă marţială la un
asemenea nivel de măiestrie, încât lupta nu mai avea nevoie de contact fizic,
iar ea văzuse centrul metabolic de unde izvora această unică undă solară de
putere şi care îi spunea că amândoi veneau din aceeaşi lume. Dar, în timp ce
Maestro iradia o aură de stânci şi de păstori, Guvernatorul se înălţa ca o
săgeată al cărei ampenaj alb se termina cu pene calcinate, şi avea în inimă o
deformare convulsivă care îl îndepărta de el însuşi, încât semăna cu o rană
deschisă în măreţia facerii lumii.
După plecarea Guvernatorului, prietenii lui Maestro au continuat să
stea de vorbă până târziu şi din discuţiile lor, Clara a înţeles mai bine
configuraţia eşichierului politic de la Roma. Nu era mirată să afle că Maestro
era una dintre piesele importante, deşi nu avea nicio funcţie oficială, dar s-a
mirat când şi-a dat seama că toţi erau la curent cu legăturile lui cu o anumită
parte misterioasă a realităţii.
- Nu mai are nicio îndoială, a spus Pietro, este convins de victoria lui.
- Dar încă încearcă să te atragă de partea lui, i-a zis lui Maestro
dirijorul care se numea Roberto.
- Era o ameninţare, nu o rugăminte, a vorbit Alessandro, şi-a asmuţit
deja câinii dintr-un capăt într-altul al ţării şi are întregul Consiliu la
cheremul lui.
Însă Italia e doar un pion in marea partidă a războiului.
- Alessandro Centi, pictor blestemat, dar fin strateg, a comentat unul
dintre invitaţi cu amărăciune şi simpatie.
Cu toţii au izbucnit în râs. Însă în râsul lor, amestec de prietenie şi
groază. Clara a desluşit aceeaşi hotărâre pe care o simţise la Alessandro şi
care o speria din cauza înflăcărării pe care o aprindea şi în ea. A privit
chipurile acestor bărbaţi şi ale acestor femei având purtarea aleasă a celor
răsfăţaţi de soartă şi a văzut că erau conştienţi de nenorocirea în mijlocul
căreia ardea flacăra artei lor, cu sufletul tremurând între încântare şi
vlăguire. A văzut în ei şi o comunitate de oameni paşnici, care acceptau că
vremurile le cereau să fie gata de luptă şi această determinare le provoca o
magnifică gravitate. În fapt, ea înţelegea că niciunul dintre cei prezenţi nu se
afla acolo întâmplător şi că pretextul aniversării Leonorei reunise acolo o
falangă pe care Maestro o constituise în acelaşi fel în care alegea partiturile
şi îşi însemna drumul cu piersici şi cu femei iubite. Dar se întreba ce anume
făcea din ei o elită de luptători, căci, deşi era evident că niciunul dintre
membrii acestui plăcut batalion nu aparţinea categoriei obişnuite a
soldaţilor, aceea care pleacă în zori pe câmpurile ce vor fi roşii până seara,
erau totuşi primii ofiţeri, formând o familie cu arme şi puteri ascunse sub
feţele de masă ale dineurilor şi căreia simţea cu mândrie că-i aparţine ea
însăşi.
- Prima bătălie a trecut, a spus Maestro, şi noi am pierdut-o. Nu mai
avem nicio influenţă în Consiliu, care va vota puterile înainte de sfârşitul
iernii.
- Trebuie să ne pregătim, a zis Ottavio, un bărbat cu părul alb şi cu
înfăţişare bizantină, despre care Sandro afirmase că era un mare scriitor.
- Este timpul să-i puneţi pe ai voştri la adăpost, a zis Pietro.
- Ce protecţie îi asigurăm Clarei? a întrebat Roberto şi ea a înţeles că
toţi erau de acord că avea un rol decisiv în război.
- Cine protejează este protejat, a răspuns Maestro.
În sfârşit, cu excepţia lui Pietro, Alessandro şi Petrus, invitaţii au
plecat.
- Acum eşti cunoscută, nu mai poţi si mergi la vila cu grădină
interioară, i-a spus Clarei. Astă-seară vei dormi aici.
Apoi a îmbrăţişat-o şi a plecat. Pietro şi Alessandro şi-au turnat câte
un păhăruţ de lichior şi s-au aşezat pentru o ultimă conversaţie nocturnă.
Petrus a dispărut, apoi a revenit cu o butelcă de muscat, din care şi-a turnat
delicat o cupă.
- Oare Guvernatorul vede şi ce văd eu? a întrebat Clara.
- A văzut la sfârşit, a răspuns Maestro, deşi am stat tot timpul lângă
tine. Însă nu cred că a înţeles limpede.
- Am văzut tunelul de lumini dintre voi, a spus ea. Era un drum cu
pietre şi cu aceiaşi copaci ca aceia din grădina ta.
- Pietrele sunt în centrul vieţii tale, a zis el. Vei vedea adesea drumul
asta.
Şi, din felul cum îi sunase vocea, a înţeles că era mândru de ea.
- Am ascultat cântecul pârâului tău, a vorbit ea.
Pietro a zâmbit, cum o făcuse când căutase zadarnic poemul de pe
partitura de pian.
- De acum vei rămâne aici, a zis Maestro. Raffaele va vrea să ştie
înainte de a acţiona, însă ne mai rămâne un scurt răgaz. Dar trebuie să ne
întărim paza.
- Îmi voi desfăşura toţi oamenii, a spus Pietro, dar suntem covârşiţi.
Raffaele a fost avertizat, în ciuda santinelelor noastre.
- Cine este cealaltă micuţă? a întrebat Alessandro. Pare că
Guvernatorul o cunoaşte deja. Presupun că despre ea vrei să ne vorbeşti în
seara asta.
- Mai ales ţie, pentru că tu vei pleca în curând să o întâlneşti. Este o
călătorie lungă şi periculoasă.
- Putem să-i ştim numele?
 - Maria, a răspuns Clara.
Însă nu a avut chef să spună mai multe, căci o alarmă puternică s-a
declanşat în interiorul ei; s-a ridicat brusc, urmată de Maestro şi de Petrus,
care sărise de pe pernele lui.

O, noapte a agoniilor! La ferma îndepărtată, Marcel se trezeşte într-o
durere de neostoit şi toată lumea din casă se îndreaptă spre camera de
suferinţă. Clara vede procesiunea bătrânelor în drum spre căpătâiul
nefericitului, unde se află deja Maria şi tatăl ei, care simţiseră înaintea
celorlalţi moartea ieşită la vânătoare după unul de-ai lor; îl vede pe Marcel
devastat de suferinţă şi înţelege ca şi ei că va muri în curând; şi o vede pe
Eugenie, pe care descoperirea bolnavului o dezmeticeşte ca o palmă grea şi
care se îndreaptă din nou în şosetele ei de lână groasă. Mămăiţa sfrijită,
gârbovită de ani şi de griji, a dispărut; pe faţa ei săpată, datoria a aruncat un
reflex pe care examinarea bolnavului a transformat-o în lamă; este o altă
femeie cea care se apropie de muribund, atât de frumoasă, încât inima
micuţei italience se strânge în faţa viziunii a ceea ce este frumos şi se trece,
indiferent din ce oţel ar fi făurit. Apoi este martoră la o succesiune de acţiuni
vindecătoare într-un timp suspendat, în care nu există decât sentimentul
pericolului. Când Maria pune mâna pe umărul lui Eugenie, Clara simte cum
se scufundă într-o colosală magmă de putere, în care se teme să nu se piardă
şi să se înece pentru totdeauna. Însă ştie că locul ei este lângă aceste femei,
care tocmai au trecut împreună dincolo de frontiera vizibilului şi caută
împreună o cale prin furtună. Cuvintele lui Maestro - Pavilionul unde ai
noştri pot să vadă - îi vin din nou în minte şi încearcă să se agaţe de ele ca de
o plută în mijlocul oceanului. Atunci o vede şi descoperă că acolo este toată
viaţa sa. Ce pace, deodată... Printre perdelele de ceţuri, puntea roşie pluteşte
spre ea cu majestatea unei lebede uriaşe; şi pe măsură ce se apropie,
desluşeşte o siluetă în punctul cel mai înalt al arcului; şi ştie că este tatăl ei
oficiind ca podar. Apoi silueta dispare, puntea încremeneşte deasupra
firului unui cântec minunat şi Clara poate stăpâni toate viziunile. O poate
lăsa pe Maria să-şi concentreze puterile; a transmis mesajul şi menţine
unitatea vizibilului.
- Uluitor! murmură Maestro.
Vai, curând, ei văd irisul pe care Maria nu-l poate vedea. Clara priveşte
floarea invizibilă cu petale inefabile de copilărie, la celălalt capăt al viziunii,
Eugenie acceptă pactul schimbului şi, la Roma, doi bărbaţi, iviţi din neant,
apar în cameră când Maestro îi spune lui Alessandro:
- Pleci cu ei în zori.
Apoi, Clarei:
- Trebuie să te vadă acum.

Pavilionul Ceţurilor
CONSILIU ELFIC RESTRÂNS

- Uluitor, a spus Şeful de Consiliu. Alianţa dintre viziuni şi puteri în
lumea oamenilor.
- Maria este catalizatorul, a zis Paznicul Pavilionului Clara, podarul.
- Există o alterare a câmpului de forţă al punţii.
- Este o alterare a câmpului de forţă al ceţurilor. Ele nu modifică doar
configuraţia trecerii.
- Dar s-a produs un schimb, a zis Ursul, iar Aelius vede ceea ce vedem
şi noi.
- Asta va bulversa întregul peisaj al acţiunii, a spus Veveriţa. Este
momentul să trecem.
- Numaidecât, a făcut Şeful Consiliului.
- Podul este deschis, a anunţat Paznicul Pavilionului puteţi să
traversaţi.

Clara
SĂ PUNEM MÂNA PE ROZARII

Sub plapuma de puf roşie, Maria plângea.
De săptămâni bune simţea din toţi rărunchii presimţirea unei
încercări mai mari decât toate cele pe care dragii ei le cunoscuseră vreodată
şi asta o speria pe măsură ce afla despre evenimentele funeste care, chiar şi
după mulţi ani, încă îi apăsau. În plus, era sfârşitul lui ianuarie şi abia
căzuseră câţiva fulgi. Era foarte frig şi noaptea se lăsa un ger straşnic, şi
până în zori aerul părea încremenit. Însă zăpezile binecuvântate nu
veniseră, nici înainte, nici după solstiţiu, iar Maria străbătea ţinutul congelat
în care animalele erau speriate de umbrele a căror ameninţare devenea de
la o zi la alta mai intensă. Muzica tot mai dispărea sporadic, aşa cum făcuse
în amurgul de martie, iar Maria, care se temea de un atac ucigaş, nu-i mai
văzuse nici pe mistreţul fantastic, nici pe calul cel mare de argint. Este prea
devreme, gândea ea cu nelinişte crescândă, visând la o viaţă în care
gravurile eterne ale copacilor să continue să o încânte.
La fel, când intrase în cămăruţa în care agoniza un fluşturatic, care
plătea înmiit pentru găinăria lui, fusese străluminată de intuiţia fulgerătoare
că aceasta era prima dintre catastrofele ce urma să vină. Atinsese de două
ori umărul lui Eugenie şi admirase arta cu care tămăduitoarea îşi
desăvârşea opera. Ştiuse că a văzut puntea şi a înţeles mesajul şi văzuse cum
a renunţat la luptă şi a părăsit frontul, intrând în armonie cu muzica
arborilor. Nu a fost nevoie ca Maria să chibzuiască, nici să se concentreze -
dimpotrivă, s-a abandonat în voia senzaţiei vii a formelor necunoscute ce se
plăsmuiau în inima bătrână a mătuşii, şi a cântat pe acele unde pe care le
stăpânea ca pe nişte coarde muzicale pe care le trăsese dintr-o nouă
dimensiune, mai întâi deşirându-le pur şi simplu, apoi deschizând larg
câmpul posibilităţilor. Nu era prea diferit de ce făcea de obicei cu animalele,
doar a întins spre infinit ceea ce de obicei nu făcea decât să prelungească
puţin, atunci când voia să vorbească cu iepurii, cu diferenţa că între
animalele pădurii şi natură nu exista o asemenea ruptură, cum exista în
cazul oamenilor, incapabili să-i audă imnurile grandioase şi să-i vadă
tablourile splendide. Astfel, i-a arătat lui Eugenie puntea acordurilor, a cărei
imagine o primise şi ea în momentul când i-a pus mâna pe umăr. De unde îi
venise această imagine? Nu ştia, dar totul fusese atât de uşor şi de rapid,
fusese atât de uşor să declanşeze aceste forţe şi să lase să se elibereze
fluxurile naturii, şi totul era atât de neînţeles şi de tainic, încât niciunui om
până atunci nu-i fusese dat să aibă puterea de a alina şi de a vindeca astfel.
În momentul în care zărise puntea, Eugenie auzise nişte voci
psalmodiind un imn celest. Însă, spre deosebire de Maria, nu-i desluşise şi
cuvintele:

printr-o zi care alunecă între doi nori de cerneală
printr-o seară care suspină în ceţurile fine

În aceste clipe ale cântului, lumea era uimitor de translucidă, sfredelită
de un vârtej de gheaţă şi de zăpadă, a cărui mătase sticlea intermitent
printre ceţurile mişcătoare. Maria cunoştea acest mare cor, format din voci
de treceri şi de nori. I se dezvăluia noaptea, în visele ei, dar şi ziua, pe când
străbătea cărările. Atunci se oprea, cuprinsă de un fior atât de minunat,
încât aproape că-şi dorea să moară pe loc - apoi cântul şi viziunea treceau şi
ea pleca în căutarea vreunui iepure care putea să-i dea puţină linişte, căci
întotdeauna exista o clipă când vocile încetau şi în care se gândea că nu mai
avea chef de nimic, în afară de acea muzică şi de acele ceţuri. Dar lumea se
limpezea din nou, iar violetele şi frunzele îi alinau suferinţa, îşi continua
drumul şi se întreba dacă această minunăţie pe care o văzuse fusese un vis
sau o altă faţă a realităţii. La fel, vedea în vis peisaje stranii de ceţuri. Zorii
apăreau deasupra unei punţi întinse peste nişte văi inundate de copaci. Se
ajungea acolo trecând printr-un pavilion de lemn, ai cărui pereţi cu
deschizături generoase ofereau vederii tablouri somptuoase. Pe podina din
scânduri de stejar inegale, acoperită cu un praf uşor, în care razele dimineţii
păreau nişte comete aurii, era aşezată o ulcică de pământ căreia Maria ar fi
vrut să-i poată atinge pântecele neregulat şi zgrunţuros. Însă nu se putea
apropia, deoarece ştia că paşii ei ar fi deranjat praful fin, scrijelindu-l cu o
inscripţie profană; aşa că renunţa şi privea ulcica de pământ cu veneraţia
marilor dorinţi.
Da, cântul fusese şi mai cristalin, şi mai sfâşietor, şi mai intens, iar
acest avertisment dublat de stăruinţă îi deschisese o perspectivă deopotrivă
grandioasă şi teribilă. Astfel, absorbită de această transă de vis şi ceaţă, nu a
văzut irisul în momentul hotărâtor, dar a auzit deodată o sută de corni
sunând o notă gravă şi puternică, atât de frumoasă şi de funebră, încât
planurile realităţii s-au cutremurat la unison şi s-au învolburat în jurul unui
punct fix, care se scurgea în sine însuşi. Cum putuse oare? Cum nu ştiuse? Şi,
sub plapuma groasă de puf, a plâns cu lacrimi fierbinţi care nu o uşurau,
pentru că irisul pe care Eugenie i-l arătase nu o putea consola pentru
schimbul care o lipsea de dragoste.
Atunci Eugenie a intrat în camera ei. S-a aşezat pe marginea patului şi
a luat mâna dragei sale micuţe, o mână udă toată de lacrimi, care strângea
cu putere mâna ei bătrână, uscată şi zbârcită.
- Plângi, fetiţo, a spus Eugenie, dar nu fi tristă, zău aşa!
I-a mângâiat fruntea copilei care venise la ei în noaptea cu ninsoare şi
care le dăruise atâta bucurie, încât ar fi vrut să-şi deschidă braţele larg, ca şi
cum ar fi desfăşurat un ecran pe care se derulau imaginile fericirii.
- Nu fi tristă, a spus din nou! Vezi ce ai făcut şi nu fi tristă, îngeraşul
meu.
Maria s-a ridicat deodată în capul oaselor.
- Ce am făcut, a murmurat ea, ce am făcut!
- Ce ai făcut, a zis încă o dată bătrâna.
 S-a simţit o biată ţărancă, fără cuvinte care să poată exprima minunea.
Fulgerător, a înţeles de ce vorbele auzite în biserică leagă aşa de tare inimile
şi adună atâţia credincioşi, a priceput darul care cucereşte impenetrabilul şi
numeşte ceea ce ţese şi înalţă, şi a văzut în sfârşit că putea găsi în ea însăşi
un grăunte de aur care, deşi nu ştia să povestească despre irişii pătaţi şi
despre serile de Sântion, putea totuşi să redea esenţa a ceea ce văzuse şi
simţise. Atunci, a privit-o pe Maria şi cu un surâs care a luminat-o toată i-a
spus simplu:
- M-ai vindecat, micuţo.
Şi s-a gândit că în două rânduri un copil fusese cel care o eliberase de
violenţa oamenilor mari.
Ceva s-a spart în Maria, ca şi cum nişte pereţi de gheaţă s-ar fi făcut
ţăndări şi apoi s-ar fi aşezat in linişte pe o catifea cu sclipiri de mercur. Erau
acolo stele şi zbor de păsări care alunecau fără zgomot pe un cer de cerneală
spălăcită şi un râu care ducea cu el secretul naşterii, prin care fusese
binecuvântată cu puterea de a le uşura femeilor bătrâne suferinţele.
Lacrimile i se uscau. O privea pe Eugenie şi cutele desenate de vreme pe faţa
ei dragă şi, mângâindu-i încetişor mâna, i-a zâmbit la rândul său, căci vedea
bucuria din inima bătrânei şi descoperea ce este un suflet despovărat de
crucea pe care o purta. Eugenie a clătinat din capul ei ca un măr pus la uscat
pe rafturile din cămară şi a bătut uşurel mâna micuţei sale fermecătoare. Se
simţea uşoară şi mândră, cu nesaţul de altădată învolburându-se într-un
balet de umbre binevoitoare, printre care se distingeau nişte piersici
zemoase de parcă ar fi fost rupte din rai şi nişte după-amiezi la cules pe
costişele mângâiate de adierea călduţa. Aşa cum se întâmplă când simţurile
nu ţi-au fost total nimicite de necazuri, i-a revenit şi ei gustul lucrurilor, cu o
asemenea gingăşie încât a simţit cum o podidesc lacrimile, care, cu valurile
lor, îi spălau sufletul ca pe un ţărm plin de gunoaie, lăsându-l în urma lor la
fel de curat şi de strălucitor ca pieliţa celor mai frumoase pere ale toamnei.
Amintirile ei străbăteau livezile copilăriei şi, în bâzâitul albinelor, îşi regăsea
avânturile trecute; faptul că înainte de a muri a putut vedea din nou lumea
cu ochii copilului de odinioară i s-a părut o binecuvântare supremă din
partea unui Dumnezeu căruia nu încetase să-i proslăvească bunătatea.
Haide, momentul a sosit. Să punem mâna pe rozarii şi pe panglici, să ne
luăm fustele de duminică şi gătelile de la balurile solstiţiului şi să mergem să
întâlnim marea congregaţie a morţilor, să răsune psalmii furtunilor şi ai
cerului înainte de a spune adio răcorii livezilor. Eugenie era gata; nu mai
avea decât să lase vorbă despre lucrurile ce trebuiau făcute şi să închidă o
dată pentru totdeauna era cămăruţelor. S-a sculat şi când a ajuns la uşă i-a
spus Mariei:
- Să nu uiţi să culegi măceşele!
Apoi a plecat.
Maria a rămas singură în liniştea noii epoci care începuse. În această
pace de livezi şi de flori, lumea se reaşeza. S-a lipit cu spatele de perete şi s-a
deschis senzaţiilor care se învârtejeau în câmpul vieţii ei transfigurate.
Vedea cum unităţile la care viaţa ei fusese până atunci mărginită se integrau
într-un ordin de mărime incomensurabil, în care, peste straturile pe care le
cunoştea deja, se suprapuneau universuri care se învecinau, se atingeau, se
ciocneau şi cărora li se adăugau altele şi altele, la nesfârşit, într-o viziune de
o claritate ameţitoare. Lumea devenise o succesiune de planuri care urcau
spre cer după o arhitectură complexă ce se mişca, dispărea şi se
reconstituia, la fel cum mistreţul fantastic din ziua când împlinise zece ani
fusese deopotrivă şi cal, şi om, osmoză şi nefiinţă, şi folosea negurile ca pe
nişte ecrane voluptuoase. Zărea cetăţi ale căror străzi şi poduri străluceau în
zorii năpădiţi de ceţuri aurii, care se dezintegrau ca sub un strănut colosal şi
apoi se reformau încet peste urbe. Voi vedea cândva aceste oraşe? se întreba
Maria. A adormit în mijlocul viziunilor sale. A văzut mai întâi o privelişte cu
munţi şi lacuri, cu stupi şi livezi cu iarba îngălbenită de soare şi un sat pe
coasta unui deal, cu casele aşezate ca după liniile spiralate ale unei cochilii.
Totul era necunoscut, totul era familiar. Apoi imaginea s-a schimbat cu cea a
unei săli mari cu parchetul strălucitor ca o apă limpede. O fetiţă stătea în
faţa unui instrument care te ducea cu gândul la o orgă, însă muzica lui nu
semăna deloc cu cea de la liturghie, o muzică minunată, fără proporţii sau
rezonanţe de catedrală, din acelaşi material cu praful de aur unde Maria
descoperise vasul care îi aţâţase dorinţa. Însă această muzică avea şi un
mesaj puternic, care vorbea despre suferinţă şi despre iertare. Câtva timp s-
a lăsat pur şi simplu purtată de firul poveştii spuse de muzică, apoi fetiţa de
la pian s-a oprit din cântat şi a auzit-o murmurând vorbe de neînţeles, care
sunau ca un avertisment surd.
La urmă, totul a dispărut şi Maria s-a trezit.

Pietro
UN MARE NEGUŢĂTOR

Clara s-a uitat la cei doi bărbaţi care se materializaseră în încăpere şi
căzuseră în braţele lui Petrus.
- Prieten drag al chefurilor noastre! exclamase primul.
- Cât de bucuros sunt să te văd din nou, bătrâne, se entuziasmase
celălalt, bătându-l pe spate.
După care s-au întors spre Sandro şi cel mai mare dintre cei doi, cu
pielea oacheşă şi cu părul negru, se înclinase zicând:
- Marcus, la serviciile dumitale.
- Paulus, spusese celălalt, aplecându-se la fel, şi Clara a băgat de seamă
că avea părul la fel de roşcovan ca al lui Petrus.
Erau foarte diferiţi de Maestro, deşi observa la ei asemănări ale unor
ritmuri şi intonaţii ale vocilor şi desluşea în fiecare o a doua natură, ascunsă,
care la Maestro lua forma unei herghelii de cai sălbatici, şi care era
impunătoare şi întunecată la cel care se numea Marcus, a cărui statura
înalta şi greoaie o depăşea cu un cap pe cea a lui Pietro, şi discretă şi aurie la
celălalt, care nu era cu mult mai înalt decât ea şi nu părea sa cântărească
mai mult decât un fulg.
Alessandro, care nu părea prea mirat de apariţia lor, îi privea cu o
curiozitate amestecată cu o simpatie vizibilă.
- Îmi pare rău pentru această plecare în grabă, a zis Maestro.
- Plânge, a spus Paulus, dar nu putem schimba ce trebuie să se
întâmple.
Clara a înţeles că o vedea pe Maria. Atunci, Eugenie a intrat în
cămăruţă, s-a aşezat lângă micuţă şi, zâmbindu-i, i-a prins cu blândeţe mâna.
Inima Clarei s-a strâns.
- Ce-o să se întâmple? a întrebat ea.
- Sunt multe lucruri pe care nu le ştim, a răspuns Maestro, însa de unul
suntem siguri.
- Eugenie nu mai are putere, a zis ea.
- Puterile se transformă, dar nu se creează, a spus Maestro.
- Nu o voi revedea? a întrebat ea.
- Nu, a făcut el.
- Şi în cealaltă viaţă?
- Există mai multe lumi, însă doar o singură viaţă, a replicat el.
Clara şi-a lăsat capul în jos.
- A ales în cunoştinţă de cauză, a adăugat el. Nu te întrista pentru ea.
 - Mă întristez pentru mine, a răspuns ea.
Însă el începuse deja consiliul de război.
- Maria trăieşte în Franţa, într-un sat în care inamicul va acţiona, a
spus Alessandro.
- Putem să ajungem la timp?
- Nu. Vei ajunge după luptă, iar dacă supravieţuieşte o vei duce într-un
loc sigur.
- Care este acest loc sigur?
Maestro a zâmbit.
- Nu sunt un războinic, a făcut Alessandro.
- Nu.
- Şi tu mă trimiţi la război.
- Nu. Nu va fi nicio primejdie.
Alessandro a zâmbit la rândul său.
- Numai de frică mă tem, a spus el.
Apoi, din nou serios:
- Nădăjduiesc că Maria va trăi.
- Şi eu, a spus Maestro. Pentru că în acest caz nu va trebui să plângem
şi, dacă suntem prudenţi, poate că vom putea schimba cursul
evenimentelor.
Clara o privea pe Maria şi încerca să înţeleagă ce trebuia să facă pentru
a o putea vedea şi ea. Dar micuţa franţuzoaică se înfăşurase în singurătate
ca într-un giulgiu.
- O să găseşti calea, i-a spus Paulus.
Cei cinci bărbaţi s-au ridicat şi Clara s-a simţit mai tristă decât sunt
trandafirii iarna. Însă Alessandro s-a întors către ea şi, zâmbind, a întrebat:
- O vezi pe Maria, nu-i aşa?
Ea a încuviinţat din cap.
- Şi pe cei ce sunt lângă ea?
- Da, a făcut fata, văd ce vede şi ea.
- Atunci, o să mă revezi în curând, a spus el, şi o să ştiu că mă priveşti.
Înainte de a ieşi din cameră, Marcus s-a apropiat de ea şi, luând din
buzunar un obiect care se pierdea în pumnul lui strâns, i l-a întins cu
gravitate. Ea şi-a deschis palma şi el a aşezat o mingiuţă foarte moale. Când
bărbatul şi-a retras mâna, a descoperit cu încântare că era o sferă de vreo
zece centimetri în diametru, acoperită cu o blană asemănătoare celei de
iepure. Nu avea o rotunjime perfectă, era turtită pe alocuri şi mai
proeminentă pe o parte, însă, în ciuda acestor neregularităţi, păstra o
rotunjime prietenoasă şi veselă.
- Este bine să fii însoţită de un idol, a spus Marcus. Tatăl tău mi l-a
încredinţat în momentul trecerii. Bineînţeles, este inert.
Pomenirea tatălui s-a estompat în senzaţiile pe care i le trezea
atingerea cu sfera.
- Ce trebuie să fac cu ea? a întrebat.
- Să o păstrezi mereu lângă tine, a răspuns el. Dacă nu e în contact cu
unul dintre ai noştri, piere.
Energia emanată de blană o încânta pe Clara. I se părea că aude o voce
înfundată care îi vorbeşte, dar aceasta suna ca un gângurit de bebeluş sau ca
un şir de cuvinte neînţelese, amestecate cu torsul dulce şi straniu al unor
feline. Pietro a venit să vadă şi el obiectul din palma ei. Atunci ea şi-a ridicat
ochii spre el şi s-au privit. În ciuda numeroaselor luni petrecute în grădina
interioară nu se mai întâlniseră. Dar, aplecându-se deasupra sferei, au văzut
cum în fiecare se deschidea un abis.
Pietro Volpe trăise trei decenii de infern şi alte trei de lumină. De la
primele îi rămăsese o amintire neştirbită pe care o păstra cu pioşenie
pentru a le celebra pe ultimele. În fiecare dimineaţă, când se trezea, îşi
amintea de tatăl lui, îl ura din nou, îl ierta din nou, retrăia ceasurile
copilăriei cu o acuitate care l-ar fi făcut să înnebunească, dacă nu ar fi
dobândit puterea să sufere şi să se vindece în aceiaşi timp şi, de fapt, locuia
în casa în care se născuse şi crescuse. Însă, deşi transformase decorul,
pereţii rămăseseră aceiaşi care îl văzuseră urând şi ratându-se, iar
fantomele celor care trăiseră acolo bântuiau casa cu grădină interioară. De
ce Roberto Volpe nu îşi iubise fiul pe care şi-l dorise atât? Era un bărbat
elegant, căruia îi plăcea ce face, iubitor de lucruri frumoase şi de afaceri
prospere; cum se pricepea bine la oameni, avea o conversaţie care, fără să
fie elevată, era foarte sinceră; toată fiinţa lui era definită de acest paradox,
de a nu fi nici superficial, nici profund. Însă tatăl şi fiul s-au detestat din
prima clipă într-un mod definitiv şi total - iar cei care se vor fi mirând că un
suflet atât de tânăr poate urî astfel să nu uite: copilăria este un vis în care
înţelegi ce nu ştii încă.
La zece ani Pietro se bătea pe stradă ca un golan de cartier. Era înalt şi
puternic şi avea acel simţ al ritmului care e frate bun cu exacerbările
sensibilităţii. Devenise pe cât de nebiruit, pe atât de ticălos, iar Alba se ofilea
de supărarea pe care fetiţa care i se născuse apoi nu o putea îndulci. După
încă zece ani, Pietro învăţase în stradă toate tehnicile de luptă. La douăzeci
de ani, nu ştia dacă este un om periculos sau un animal furios. Se bătea
noaptea declamând versuri, citea pe rupte, se lupta cu înverşunare, revenea
din când în când la vila cu grădină interioară şi vedea lacrimile tot mai
amare ale mamei şi frumuseţea tot mai mare a surorii sale. Nu spunea
nimic, însă lua mâna Albei şi o ţinea până i se sfârşeau suspinele, apoi pleca
întunecat în aceeaşi linişte în care îşi ferecase toată viaţa. Au fost alţi zece
ani de disperare, la fel de părelnici ca vocea pe care o auzea uneori în
interiorul lui; iar mama sa îmbătrânea, iar Leonora înflorea şi îl privea fără
un cuvânt şi îi zâmbea ca şi cum ar fi zis: te aştept. Dar când voia să-i
întoarcă zâmbetul, durerea îl împietrea. Atunci, ea îi strângea braţul şi se
îndepărta valsând în voia cercurilor care îi învăluiau deja mişcările, însă,
înainte de a ieşi din cameră, îi mai arunca o dată acea privire care îi repeta:
te aştept. Iar această statornicie îi dădea aripi şi îl crucifica în acelaşi timp.
Apoi, într-o dimineaţă, s-a trezit cu sentimentul că liniile timpului s-au
cutremurat. A ajuns la casa cu grădină interioară în clipa în care ieşea un
preot care i-a spus că tatăl lui este pe moarte şi că îl căutaseră toată
noaptea. A urcat în camera lui Roberto, unde îl aşteptau Alba şi Leonora,
care s-au retras, lăsându-l să-şi înfrunte singur destinul.
Avea treizeci de ani.
S-a apropiat de patul în care agoniza cel pe care nu îl revăzuse de zece
ani. Draperiile erau trase şi, în întuneric, a căutat din ochi o formă
omenească, dar a primit drept în inimă o privire de pasăre de pradă care
sticlea în penumbra sfârşitului.
- Pietro, în sfârşit, a făcut Roberto.
Zguduit, a recunoscut fiecare inflexiune a vocii de mult uitate şi s-a
gândit că suferinţa este cea care acoperă hăurile timpului şi i-o restituie la
fel de clară ca în prima dimineaţă. Nu a spus nimic, dar s-a apropiat mai
mult, căci nu voia să fie laş. În preajma morţii, tatăl lui avea aceeaşi figură ca
altădată, dar ochii îi străluceau aprinşi de o febră care l-a înştiinţat că va
muri până la căderea serii; însă a observat şi o scăpărare care nu părea să
fie de la boală.
- În treizeci de ani, nu a trecut o zi în care să nu mă gândesc la acest
moment, a reluat Roberto.
A râs. O tuse seacă i-a sfâşiat pieptul şi Pietro a văzut că îi era frică. O
clipă a crezut că nu simte nimic, apoi l-a năpădit un val de mânie, înţelegând
că moartea nu va schimba nimic şi că va trebui să trăiască până la sfârşit cu
blestemul de a fi fost fiul tatălui său.
- M-am temut doar că voi muri fără să te văd. Dar soarta ştie care îi
sunt obligaţiile.
L-au apucat spasmele şi s-a întrerupt un timp destul de lung, în care
Pietro nu s-a mişcat, nici nu şi-a întors privirea. Doamne, cum arăta
camera... Ceţuri întunecate se lăsau deasupra patului ca nişte vârtejuri
otrăvite. În nemişcarea pe care şi-o impunea explodau toate mişcările vieţii
lui. A revăzut toate feţele şi tot sângele luptelor sale de nelegiuit şi i-au
revenit în minte versurile unui poem. Ale cui erau? Nu îşi amintea să le fi
citit vreodată. Apoi spasmele au încetat şi Roberto a vorbit din nou.
- Ar fi trebuit să înţeleg că destinul va veghea şi că vei veni să mă vezi
murind şi să-ţi spun de ce nu ne-am iubit.
Faţa lui a căpătat o culoare cenuşie şi Pietro a crezut că va muri, dar,
după o altă pauză, a reluat:
- În testamentul meu se află totul. Evenimente, fapte, consecinţe. Însă
vreau să ştii că nu am remuşcări. Am făcut ceea ce am făcut perfect
conştient şi nu am regretat niciodată.
Şi, ridicând mâna, a schiţat un gest care aducea cu o binecuvântare,
însă pe care, din cauza efortului, nu l-a putut duce până la capăt.
- Asta e tot, a spus el.
Pietro a rămas tăcut. Urmărea o notă fină care răsunase atunci când
Roberto se oprise din vorbit. O beţie de ură îi mătura cu furie sufletul ca o
furtună şi a simţit impulsul nestăvilit de a-l ucide cu mâinile lui pe acest tată
nebun. Apoi totul a trecut. A trecut cu o forţă la fel de naturală şi de
suverană ca impulsul de a ucide şi a ştiut că ceva s-a deschis în el. Suferinţa
şi ura erau intacte, dar simţea în interiorul lui lucrarea morţii celuilalt.
În sfârşit, cu o lucire în privire pe care nu a înţeles-o, Roberto i-a zis:
 - Să ai grijă de mama şi de sora ta. Este menirea noastră, singura.
A respirat greu, şi-a privit fiul pentru ultima oară şi a murit.
Notarul i-a chemat la el spre seară. Pietro era singurul moştenitor al
averii tatălui său. Când au ieşit de la biroul notarului era noapte. Şi-a
îmbrăţişat mama şi şi-a sărutat sora. Aceasta îl privea într-un fel care
spunea: iată-te. I-a zâmbit şi i-a zis: pe mâine.
A doua zi de dimineaţă a revenit la vila cu grădină interioară.
A străbătut toate camerele şi a cercetat una câte una toate operele.
Servitorii ieşeau din bucătărie şi din camerele lor şi, la trecerea lui,
murmurau condoglianze - dar auzea şi ecco. Fiecare tablou îi vorbea, fiecare
sculptură murmura un poem şi totul i se părea atât de familiar şi de fericit,
ca şi cum niciodată nu ar fi urat şi nu ar fi părăsit spiritele acelui loc. Atunci,
oprindu-se în faţa unui tablou în care suspina o femeie care îl ţinea la sânul
ei pe Hristos, a ştiut ce iubea de la început şi a întrevăzut cariera strălucită
de neguţător pe care o va urma. În aceeaşi după-amiază l-au îngropat pe
Roberto sub un soare de plumb, în ciuda faptului că se aflau în noiembrie,
iar la funeralii a venit tot ce avea Roma în materie de artişti renumiţi şi de
oameni influenţi L-au salutat la sfârşitul slujbei şi a văzut că îl acceptau ca
moştenitor. În saluturi se simţea respectul şi el ştia că figura i se schimbase.
Derbedeul murise peste noapte şi acum gândurile îi erau doar la operele
sale.
Însă ura nu-i murise.
La cimitir a zărit în spatele Leonorei un bărbat care se ţinea foarte
drept şi îl privea direct în ochi. Ceva din privirea lui i-a plăcut. Când Leonora
a ajuns lângă el, i-a zis:
- Acesta este Gustavo Acciavatti. A cumpărat tabloul cel mare. Va veni
mâine să te vadă.
Pietro i-a strâns mâna bărbatului.
A urmat o tăcere scurtă.
Apoi Acciavatti a spus:
- Ciudat noiembrie, nu-i aşa?
În ziua următoare, dis-de-dimineaţă, notarul l-a rugat pe Pietro să
revină singur la biroul său şi i-a dat un plic care conţinea două pagini pe
care Roberto ceruse ca numai el să le citească.
- Cine va încălca această dorinţă va suferi, adăugase el.
Pietro a deschis plicul când a ieşit. Pe prima foaie a citit mărturisirea
tatălui său, pe a doua, un poem scris de mâna lui. Totul în el se clătina şi se
gândea că niciodată nu fusese atât de aproape de iad.
La vilă, l-a găsit pe Acciavatti în compania Leonorei.
- Nu-ţi mai pot vinde tabloul, i-a spus el. Tatăl meu nu ar fi trebuit să
ţi-l cedeze.
- L-am plătit deja.
Îţi voi da banii înapoi. Însă vei putea să vii să-l vezi când vei dori.
Bărbatul a revenit adesea şi curând au devenit prieteni. Într-o zi, după
o vizită la tablou, s-au aşezat în camera din grădina interioară şi au discutat
despre propunerea pe care Milano i-o făcuse lui Acciavatti, de a dirija
orchestra oraşului.
- Leonora îmi va lipsi, a zis Pietro.
- Destinul meu este la Roma, a spus Gustavo. Am să călătoresc, dar aici
voi trăi şi aici am să mor.
- De ce te condamni la ceva de care poţi să fugi? Roma nu este decât un
infern de morminte şi de corupţie.
- Pentru că nu am de ales, a răspuns tânărul maestro. Acest tablou mă
ţine legat de oraş la fel de sigur cum tu poţi să-l părăseşti. Eşti bogat şi poţi
să faci negoţ de artă în toate marile oraşe.
- Rămân pentru că nu ştiu să iert, a zis Pietro. Aşa că bântui printre
fantomele trecutului.
- Pe cine trebuie să ierţi? a întrebat Acciavatti.
- Pe tatăl meu, a zis Pietro. Ştiu ce a făcut, însă nu-i cunosc motivele. Şi,
cum nu sunt creştin, nu pot să iert fără să înţeleg.
- Atunci, suferi acelaşi martiriu pe care l-ai îndurat toată viaţa.
- Am de ales? a întrebat el.
- Da, a făcut Acciavatti. Ierţi mai uşor atunci când poţi înţelege. Însă,
când nu poţi înţelege, ierţi pentru a nu mai suferi. Vei ierta în fiecare
dimineaţă fără să înţelegi şi va trebui să o iei de la capăt în dimineaţa
următoare, dar vei putea trăi în sfârşit fără ură.
Apoi Pietro a pus o ultimă întrebare:
- De ce te obligă tabloul acesta?
- Ca să-ţi răspund trebuie să-ţi spun cine sunt.
- Ştiu cine eşti.
- Nu ştii decât ce vezi. Însă astăzi îţi voi vorbi despre partea mea
invizibilă, iar tu vei crede, pentru că poeţii ştiu întotdeauna ce este adevărat.
La sfârşitul lungii conversaţii care a durat până în zorii zilei
următoare, Pietro a zis:
 - Aşa, deci, îl cunoşteai pe tatăl meu.
- Prin el am ajuns la tablou. Ştiu ce a făcut şi ce trebuie să plăteşti tu.
Însă nu pot încă să-ţi spun nici motivele gestului său, nici de ce este atât de
important pentru noi.

Să fi fost vraja idolului pe deasupra căruia schimbaseră acea privire?
Sau era mai degrabă o simpatie nouă, născută din ultimele evenimente ale
nopţii? Trecuse poate un minut de când Clara ridicase ochii spre Pietro şi,
deşi nu putea să desluşească nici evenimentele, nici oamenii, a văzut ce era
în inima negustorului. Vedea că a trebuit să lupte şi să renunţe, să sufere şi
să ierte, că a urât şi că a învăţat să iubească, dar că durerea nu îl părăsea
decât pentru a reveni de fiecare dată şi mai puternică; toate acestea le
cunoştea şi din ce văzuse în inima Mariei, care nu îşi putea ierta că îi oferise
lui Eugenie puntea roşie şi posibilitatea schimbului. Interiorul inimilor era
pentru ea la fel de lizibil ca un scris cu litere mari, şi înţelegea cum putea să
le unească şi să le aline, pentru că avea de acum puterea de a spune poveşti
cântând. A aşezat idolul în stânga claviaturii şi când a cântat prima notă i s-a
părut că sfera se acordează după ea. Apoi şi-a pus în degete tot dorul ei de a
spune o poveste despre iertare şi unire.
Pietro plângea, iar Maestro îşi dusese o mână la inimă. Clara
compunea în timp ce cânta şi de sub mâinile ei se năşteau armoniile
miraculoase pe care o micuţă munteancă, dorind să-i vorbească unei micuţe
ţărănci dintre livezi şi vâlcele, le scotea din adâncul inimii ei de orfană ca
dintr-o fântână. Câte piepturi le-au cântat de atunci în avântul plecării? Câte
lupte, câte drapele, câţi ostaşi pe câmp, de când Clara Centi a compus imnul
ultimei alianţe? Şi în timp ce Maria descoperea şi asculta în visul ei o fetiţă
cu trăsăturile pure ca ale unei pietre, Pietro plângea cu lacrimi care ardeau
şi vindecau şi îl făceau să murmure versurile pe care tatăl lui le lăsase pe
hârtie. Atunci a văzut în interiorul lui cum acidul urii se concentrează într-
un punct adânc şi orb, apoi calvarul celor şaizeci de ani a dispărut definitiv.

Taţilor, crucea,
Copiilor, mântuirea.

Vila Acciavatti
CONSILIU ELFIC RESTRÂNS

 - Maturitatea ei este remarcabilă, a spus Maestro, iar inima,
nemaivăzut de curată.
- Dar nu e decât un copil, a făcut Petrus.
- Care compune ca un geniu matur şi are puterea tatălui său, a zis
Maestro.
- Un copil care nu a avut parte de părinţi şi a lâncezit zece ani între un
popă idiot şi o babă înapoiată, a mormăit Petrus.
- În aceşti zece ani a avut copacii şi stâncile şi poveştile bătrânei doici
şi ale lui Paolino, păstorul, a zis Maestro.
- Un purcoi de binefaceri, l-a persiflat Petrus. Şi de ce nu o mamă? Şi
câteva lumânări în noapte? Are dreptul să ştie. Nu se mai poate să bâjbâie
prin întuneric.
- Şi noi bâjbâim prin întuneric, a spus Şeful Consiliului, şi tremur
pentru ele.
- Cunoaşterea hrăneşte poveştile, iar poveştile eliberează puterile, a
zis Petrus.
- Ce fel de taţi suntem noi? a întrebat Paznicul pavilionului. Sunt fetele
noastre şi noi le oţelim ca pe nişte lame.
- Atunci, lăsaţi-mi iniţiativa poveştilor, a cerut Petrus.
- Fă cum crezi, a zis Şeful Consiliului.
Petrus a zâmbit.
- Îmi va trebui nişte muscat.
- Grozav am poftă să încerc şi eu! a făcut Marcus.
- O să descoperi fericirea, a zis Petrus.
- Gardă de corp, povestitor şi băutor. Un omuleţ adevărat, a spus
Paulus.
- Nu înţeleg nimic din ce se petrece, a zis Alessandro, dar sunt onorat.

Părintele Francois
ÎN ACEST ŢINUT

Eugenie a murit în noaptea următoare din ianuarie. A adormit liniştită
şi nu s-a mai trezit. Jeannette a venit să bată la uşa ei când s-a întors de la
muls, mirată că de la bucătărie nu se simţeau aburii primei cafele a zilei. I-a
chemat pe toţi. Tatăl tăia lemne în întunericul din straja zorilor, bezna
spărgându-se parcă în bucăţi ascuţite de gheaţă. În surtucul de vânător şi cu
căciula de blană, crăpa butucii în felul său regulat şi calm, iar gerul aluneca
peste el ca toate evenimentele din viaţa lui, muşcându-l adânc, fără să-i
acorde vreo importanţă. Din când în când, înălţa capul şi adulmeca masa
împietrită de aer, zicându-şi că ştia aceste zori, dar fără să-şi amintească de
unde. Mama a venit după el. În sclipirile zilei ce abia mijea, lacrimile
scânteiau ca nişte diamante întunecate şi lichide. I-a dat vestea şi i-a luat
mâna bland. În timp ce inima i se frângea, el s-a gândit că este mai frumoasă
decât orice altă femeie de pe lume şi i-a strâns mâna înapoi, într-un răspuns
care făcea cât toate cuvintele. Nu a existat nicio ezitare asupra persoanei
care trebuia să o anunţe pe micuţă, ceea ce spune multe despre ce fel de
bărbat era acest tată. Andre, căci acesta îi era numele, a urcat în camera
Mariei şi a găsit-o mai trează decât un stol de rândunele. A clătinat din cap şi
s-a aşezat lângă ea în felul lui unic de ţăran, sărman cu stofă de rege - ceea
ce ne spune că nu hazardul făcuse ca micuţa să fi nimerit aici acum ceva mai
bine de doisprezece ani, oricât de sărăcăcioasă părea această fermă ciudată.
Câteva clipe, Maria nu s-a clintit, nici nu a părut că respiră. Apoi a scos un
oftat din rărunchi şi, aşa cum fac toate fetiţele, chiar şi cele care stau de
vorbă cu mistreţii fantastici şi cu armăsarii de mercur, a plâns cu sughiţuri
deznădăjduite, din acelea pe care la doisprezece ani le risipeşti fără să le ţii
socoteala şi care vin atât de greu la patruzeci.
În valea unde Eugenie trăise nouă decenii întunecate de două războaie
mondiale, îndurerate de două doliuri şi înfrumuseţate de nenumărate
vindecări, durerea a fost fără margini. La slujba săvârşită a treia zi a venit
toată suflarea din cele şase cantoane, bărbaţi şi femei care puteau merge pe
picioarele lor. Mulţi au trebuit să aştepte sfârşitul slujbei în faţa bisericii, dar
cu toţii au petrecut cortegiul până la cimitir, unde s-au răspândit printre
morminte pentru a asculta rugăciunea preotului. În gerul cel mare al
amiezii, în vârful cerului, nori negri alergau pe deasupra adunării, care îşi
punea nădejdea că vor aduce zăpadă bună şi vor statornici iarăşi dulceaţa
iernii şi vor alunga această gheaţă continuă, care le obosea inimile cu arsura
ei nesfârşită; şi cu toţii, în paltoane mănuşi şi pălării negre de doliu,
implorau în taina fulgii gândind că aceştia ar cinsti mai bine memoria lui
Eugenie decât cuvintele pe care preotul le va irosi in latineasca lui de
îngropăciuni şi de amvon. Însă toată lumea tăcea şi se pregătea să asculte
adevărurile credinţei, pentru că Eugenie fusese evlavioasă, cum, la urma
urmei, erau şi ei, oricât i-ar fi înăsprit libertatea sălbatică a acelor ţinuturi cu
oameni puternici. Îl priveau pe preot cum îşi dregea vocea, cu veşmintele
imaculate, cu pântecele mândru înfruntând gerul aprig, adunându-şi
gândurile înainte de a vorbi. La slujbă rostise predica fără să se piardă în
labirintul Scripturii şi al sfaturilor moralizatoare, ci ştiuse să aducă un
omagiu acestei femei înzestrate cu ştiinţa plantelor tămăduitoare şi găsise
tonul potrivit, încât toţi s-au simţit înduioşaţi.
Părintele Francois avea cincizeci şi trei de ani. Îşi dedicase toată viaţa
lui Hristos şi plantelor, fără să considere vreodată că acestea din urmă s-ar
afla în afara misiunii pe care şi-o asumase pe când avea treisprezece ani. Nu
ar fi putut spune cum îşi descoperise vocaţia şi nici dacă viaţa creştinească,
de altfel cea mai firească, i se şi potrivea cel mai bine. Pentru ea, se învoise la
o serie de sacrificii, printre care nici vorbă să se afle renunţarea la o intuiţie
care făcea să stea de vorbă cu copacii şi cu drumurile într-un alt grai decât
cel al Bisericii.
Îndurase cu stoicism seminarul şi absurdităţile lui şi tulburările
slujitorului care nu găseşte la superiori înţelegere pentru felul său de a fi.
Dar trecuse prin toate aşa cum mergi printr-o ploaie deasă, la adăpostul
încrederii pe care o păstra faţă de oamenii aspri pe care îi păstorea şi, dacă
nu suferise de pe urma incoerenţelor pe care le observa în discursul
ierarhilor săi, asta se datora iubirii sale pentru Domnul şi pentru cei cărora
le vestea cuvântul Lui. Astăzi, părintele Francois privea la comunitatea
adunată în cimitirul modest, unde înmormântau o biată bătrână care îşi
petrecuse viaţa la fermă, şi simţea că ceva clocotea în el şi îşi cerea dreptul
de a fi exprimat. Era încercat de acelaşi sentiment care îl oprise să le scrie
superiorilor după miracolele rozariului şi ale scrisorilor venite din Italia,
alegând în schimb să-i vorbească Mariei, iar ea repetase aceleaşi lucruri ca
mătuşile ei, cu o candoare netulburată, care îl convinsese că, dacă poate ştia
mai multe decât spusese, totuşi în inima ei curată nu era loc pentru rău.
Preotul a privit micul cimitir plin de pomi în care se aliniau mormintele
atâtor oameni simpli, care în viaţa lor nu cunoscuseră altceva decât satul şi
munca, şi un gând i-a spus că cei care trăiseră în acel ţinut al liniştii şi al
pădurilor, în care nimeni nu tânjea după alt belşug decât cel al ploilor şi al
merelor, nu suferiseră de teribila singurătate a inimilor pe care el o trăise în
oraş, pe vremea când se afla la seminar. Atunci, sub norii mari ca nişte bivoli
care se adunau deasupra cimitirului, înţesat astăzi de mai mulţi oameni
decât tei, părintele Francois a înţeles că fusese binecuvântat cu acel dar pe
care oamenii sărmani îl oferă celor care le acceptă necazurile şi nevoile şi că
nu fusese nici măcar o seară în care să nu fi simţit, împărtăşind foii de hârtie
cercetările sale de peste zi asupra roiniţei şi pelinului, căldura oamenilor
care, cu mâinile în pământ şi cu fruntea în soare, nu au nimic, nu pot nimic,
însă ştiu ce este iubirea de aproapele. Amintirea lui Eugenie a căpătat o altă
dimensiune, ca şi cum s-ar fi multiplicat la nesfârşit, deschizându-i spaţii şi
timpuri necunoscute pe care acum mintea sa le putea explora graţie unei
bătrâne şi unui ţinut la fel de sălbatic şi de curat cum trebuie să fi fost
cerurile la începutul lumii. Nu ştia cum i se dezvăluiseră toate astea, însă
niciodată nu privise lumea aşa cum o făcea în această zi de îngropăciune, cu
o privire mai largă, mai deschisă, mângâiată de asprimea unui tărâm al
simplităţii şi al fericirii.
Da, toată lumea era de faţă, un sat întreg, un ţinut întreg, un canton; îşi
îmbrăcaseră hainele cernite care costau mai mult decât câştigul pe care-l
scoteau din pământ, pentru că ar fi fost de neconceput ca în ziua aceea să nu
poarte mănuşi de şevro şi rochii de postav bun. Purtând pe cap o pălărie
neagră, Andre Faure stătea pe marginea gropii săpate cu multă trudă în
pământul îngheţat, iar părintele Francois vedea că toţi erau adunaţi în
spatele lui, că era unul dintre acei oameni care mobilizează şi care uneşte şi
prin care o comunitate se simte mai sigură şi ajunge mai uşor la mândria de
a fi ea însăşi decât prin decretele şi legile celor mari. În stânga sa, Maria
tăcea. A simţit cum un boboc i se deschide în rărunchi. A privit în jur, în
lumina acelei luni atât de grele chiar şi pentru un ţinut obişnuit cu asprimile
iernii, s-a uitat la aceşti bărbaţi şi femei, smeriţi şi mândri, care se roagă în
linişte, fără să se îngrijească de vântul tăios, iar bobocul a continuat să se
desfacă, descoperindu-i tărâmuri noi în interiorul fiinţei sale, o ameţitoare
expansiune a sinelui, născută totuşi din modestia acelui cimitir de ţară. O
suflare de gheaţă a trecut pe deasupra mormintelor, smulgând câteva
pălării prinse îndată de copii, care şi-au ocupat locul lângă cei vârstnici, iar
părintele Francois a citit începutul rugăciunii după tipic.

Fii sprijinul nostru, Doamne,
De-a lungul întregii zile a acestei vieţi necăjite,
Până ce umbrele se întind şi până ce seara se lasă,
Când lumea zbuciumată îşi găseşte liniştea,
Când clocotul vieţii se opreşte,
Şi grija noastră ia sfârşit.

A tăcut. Se oprise brusc şi vântul, iar cimitirul tăcea împreună cu el
într-un foşnet pios şi îngheţat. A vrut să vorbească şi să continue rugăciunea
- Deci, Doamne, în nesfârşită mila Ta/ Primeşte-ne sub acoperământul Tău/ Şi
ne dă nouă odihna Ta cea fără de sfârşit şi fericita viaţă/ Pentru numele lui
Hristos, Domnul nostru - însă nu a putut. Pe toate cetele îngereşti, nu a putut,
din cauza aceea, care spune şi ea ce fel de om era acest preot, că nu-şi putea
aduce aminte nici în ruptul capului ce aveau a face Domnul Iisus Hristos şi
toţi sfinţii în aceste vorbe pe care i le datora surorii sale dispărute. În afara
acelei flori care creştea încât ajunsese să ocupe cu totul în el un loc minuscul
şi nesfârşit în acelaşi timp, restul era pustiu. Părintele Francois a tras adânc
aer în piept şi a căutat în interiorul lui ancora aruncată de floare. A
descoperit un parfum de violete şi de tămâie şi un val de tristeţe atât de
intensă, încât a avut un moment de greaţă. Apoi a trecut. Totul a amuţit din
nou. Însă acum avea senzaţia că de pe ochi i se luase un văl şi vedea
cimitirul, oamenii şi copacii, ca printr-un geam proaspăt spălat de praf. Era
minunat. Cum tăcea de multă vreme, către el s-au ridicat priviri uimite.
Andre, mai ales, a observat ceva pe faţa preotului care l-a făcut să-l scruteze
secunde întregi cu ochii lui întunecaţi. Privirile li s-au încrucişat. Erau
puţine lucruri în comun între aceste două fiinţe pe care soarta le adusese
împreună pe asemenea meleaguri cu viaţă aspră; puţine lucruri în comun
între păstorul surâzător, căruia îi plăceau vinul şi italiana, şi ţăranul greoi şi
taciturn, care nu le vorbea decât Mariei şi pământurilor sale; puţine lucruri,
într-adevăr, între religia celor cultivaţi şi credinţa mojicilor, care nu se
înţeleg decât din nevoia de a înjgheba o comunitate.
Însă ziua aceea era altfel, iar privirile li s-au întâlnit de parcă ar fi fost
întâia dată. Acum erau doar doi bărbaţi, unul care unea sufletele
pământenilor ce îşi împlineau aici destinul, altul care îl înţelegea astăzi şi se
pregătea să onoreze cu cuvintele sale legătura iubirii. Da, a iubirii. Despre ce
altceva credeţi că este vorba în acest ceas cu nori şi cu vânt, care l-a putut
abate pe un om atât de departe de casa lui? Or, cine iubeşte se sinchiseşte
prea puţin de bunul Dumnezeu, cum era cazul în acea zi cu părintele, care
nu-L mai găsea nici pe Stăpânul său, nici pe sfinţi, însă graţie unei vrăji din
care nu pricepea o iotă, tocmai descoperise cum arată lumea când este
luminată de iubire. Pentru ultima dată înainte de a vorbi, a privit la
mulţimea smerită care aştepta să dea semnul pentru ultimul rămas-bun, a
privit fiecare figură şi fie care frunte, şi, în sfârşit, s-a întors în sinea sa şi a
regăsit urmele băieţelului care se juca odinioară prin ierburile pârâului.
Apoi a vorbit.
- Fraţii mei, am trăit treizeci de ani în acest ţinut, alături de voi.
Treizeci de ani de trudă şi de greutăţi, de recolte şi de ploi, de agoniseli şi de
dolii, dar treizeci de ani de naşteri şi de nunţi şi de liturghii în toată vremea,
căci duceţi o viaţă virtuoasă. Acest ţinut este al vostru şi v-a fost dat ca să
cunoaşteţi gustul amar al ostenelii şi răsplata tăcută a muncii. Vă aparţine
fără hârtii, pentru că i-aţi jertfit vigoarea voastră şi i-aţi învestit speranţele
voastre. Vă aparţine fără discuţie, pentru că aici se odihnesc în pace moşii
voştri, care au plătit înainte de voi tributul necazurilor. Vă aparţine fără
îndoială, pentru că nu îl revendicaţi, ci îi mulţumiţi că vă consideră slujitorii
şi fiii lui. Am trăit cu voi pe acest pământ şi astăzi, după treizeci de ani de
rugăciuni şi de predici, după treizeci de ani de cazanii şi de slujire, vă cer să
mă primiţi printre voi şi să mă consideraţi unul dintre ai voştri. Am fost orb
şi vă implor să mă iertaţi. Voi sunteţi mari, iar eu sunt mic, voi sunteţi
smeriţi, iar eu sunt sărac, voi sunteţi curajoşi, iar eu sunt şovăielnic. Voi,
oameni modeşti, copii ai gliei, voi, care cultivaţi pământul din straja zorilor,
pe furtună şi pe grindină, voi, soldaţi cu misiune solemnă, care dăruiţi hrană
şi prosperitate şi muriţi sub curmeiele unei viţe care le va da copiilor voştri
vin bun - în faţa mormântului celei care vrea să îmbrăţişez la fel ca voi
colbul şi pietrele, vă implor o ultimă oară să mă primiţi printre voi, căci am
înţeles în această dimineaţă ce înseamnă beatitudinea de a sluji. Când o vom
fi plâns pe Eugenie şi când ne vom fi împărtăşit durerea, vom privi în jur la
acest pământ care este al nostru şi ne dă copacii şi cerul, livezile şi florile, şi
un paradis care este aici jos, tot atât de sigur pe cât este că acest timp ne
aparţine şi că este cu putinţă să găseşti aici singura mângâiere după care
inima mea tânjeşte. Iată venind timpul oamenilor şi sunt sigur: nici moartea,
nici viaţa, nici duhurile, nici puterile, nici prezentul, nici viitorul, nici stelele,
nici hăurile, nici vreo creatură, nimic nu ne poate separa de iubirea care
există în şi prin pământul nostru. Iată venind timpul oamenilor care cunosc
nobleţea codrilor bătrâni şi farmecul crângurilor, timpul oamenilor care ştiu
să culeagă şi să îngrijească, şi, în sfârşit, să iubească. Slavă lor, în vecii vecilor.
Amin.

Iar adunarea a răspuns amin.

Se uitau unii la alţii, încercând să înţeleagă excentricitatea rugăciunii.
Încercau să-şi amintească vorbele şi ordinea în care fuseseră spuse, dar în
minte le veneau tot fragmente din obişnuitele tropare şi le venea greu să se
dumirească dacă toată această neaşteptată fantezie fusese doar o joacă. Şi
totuşi, ştiau. Ca orice cuvinte care îşi trag sintaxa şi rimele din frumuseţea
lumii, predica părintelui ii mângâiase pe toţi cu poezia ei puternică. Era
foarte frig în mijlocul teilor, însă ei se încălzeau la un foc nevăzut, aprins de
binecuvântările vieţii pe care o duceau, de râurile, trandafirii şi frumuseţea
cerului, şi era ca şi cum o pană uşoară ar fi mângâiat în ei rana cu care se
obişnuiseră să trăiască şi despre care îşi spuneau că ar putea fi, poate,
vindecată, pentru a se închide pentru totdeauna în ea însăşi. Poate... De
acum, măcar cunoşteau o rugăciune care nu era pe latineşte, ci semăna cu
priveliştile încântătoare pe care le purtăm cu tandreţe ascunse în sufletele
noastre. Era în ea un parfum de viţă-de-vie şi de violete ciufulite şi de ceruri
spălate cu cerneală peste singurătatea văilor. Viaţa aceasta era a lor, aşa
cum le aparţinea şi acest timp, şi pe când se împrăştiau discutând, pe când
se salutau, se îmbrăţişau şi se pregăteau să se întoarcă la căminele lor, au
simţit că erau pentru prima dată mai bine înfipţi pe picioare - căci puţini
sunt oamenii care înţeleg de la început că nu există alt Dumnezeu decât
bunăvoinţa pământurilor.
Părintele Francois o privea pe Maria. Corola care îşi desăvârşise
înflorirea în adâncurile inimii lui îi confirma vestea: prin micuţă veneau
aceste îmbobociri şi binecuvântări, prin ea se înlăturau din albia râului
obstacolele care îi blocau cursul, prin ea, în sfârşit, se formau anotimpurile
care stăteau înfăşurate împrejurul său ca o spirală a timpului transfigurat.
Şi-a ridicat ochii spre norii negri stivuiţi în calele cerului şi priponiţi cu
odgoane puternice. Andre i-a pus mâna pe umăr şi a simţit trecând un flux
magnetic care îi unea pe amândoi în convingerea că sunt pe cale să se
petreacă evenimente cărora raţiunea nu izbutea să le dea de capăt, ci inima
şi dragostea lor. Andre şi-a retras mâna, în vreme ce sătenii uimiţi care
treceau pe lângă ei îi priveau pe cei doi fraţi care tocmai se descoperiseră şi
aşteptau fremătând de nerăbdare să vadă ce mai urmează. S-au uitat şi la
nori şi tuturor ii s-a părut că aceştia spun ceva prea puţin prietenos, însă
pentru ce se petrecea în cimitir merita să înfrunte primejdiile. Totuşi, părea
să se fi terminat, căci părintele Francois îi binecuvânta şi făcea semn
groparilor să arunce pământul peste cosciug. Maria zâmbea alături de tatăl
său, care îşi scosese pălăria şi privea spre cer cu ochii mijiţi, ca un om căruia
soarele îi încinge obrajii, deşi gerul făcea să crape pietrele. Apoi micuţa a
făcut un pas în direcţia mormântului şi a scos din buzunar flori albe de
măceş, pe care le-a lăsat să cadă uşor pe sicriu, fără să le ia vântul.
Totuşi, Andre Faure nu părea hotărât să plece din cimitir. A făcut un
semn către preot, în timp ce Maria privea şi ea spre cerul care se întuneca
într-un fel neobişnuit, căci norii nu acopereau lumina, ci o făceau sumbră şi
palidă. Preotul s-a întors şi a privit ce-i arăta. La orizont, spre miazănoapte,
peste câmp, dincolo de zidul de pietre turtite, se înălţa o perdea neagră de
fum sau de ploaie. Avansa încet, sincronizându-se cu norii care coborau
asupra pământului, astfel că spaţiul se strâmta dinspre orizont şi dinspre
firmament, încât ar fi fost încercuiţi, dacă satul nu ar fi fost clădit cu spatele
la colnicul pe unde puteau scăpa în cazul în care cerul ar continua să se
prăvălească peste câmpuri. Andre şi părintele nu erau singurii care
băgaseră de seamă ce se întâmplă şi se crease un moment de şovăială, mai
ales printre cei care mergeau spre miazăzi. Maria s-a apropiat de tatăl ei şi
au avut un scurt schimb de priviri. Ce era asta? Nimeni nu ar fi putut să
spună, însă au înţeles că nu mai aveau timp pentru întrebări, ci trebuiau să
se pregătească de apărare. Bărbaţii, mai cu seamă cei cu autoritate în ţinut,
formau un cerc în jurul lui Andre, în vreme ce restul adunării aştepta mai
încolo, în bătaia vântului îngheţat. Părintele Francois stătea în dreapta lui. Şi
asta voia să spună, aşa cum cu toţii înţelegeau fără să se mire: îi ţin spatele.
Atunci Andre a vorbit şi au ştiut că se întâmplă ceva grav. Câteva minute mai
târziu, fiecare se răspândea pentru a executa partea de ordin care îi revenea.
Cei care se întorceau spre miazănoapte, răsărit şi apus se grăbeau să plece
la drum fără a mai privi înapoi. Ceilalţi se repartizau la fermele grupate în
jurul bisericii şi mergeau să le ducă vin fiert şi pături groase. În fine, vreo
zece bărbaţi le-au escortat pe micuţă, pe mamă şi pe cele trei mătuşi până la
gospodăria lui alde Marcelot, pe care o credeau mai uşor de apărat, dat fiind
că avea un zid de incintă şi se afla situată pe o înălţime, astfel ci asigura o
vizibilitate mai bună înspre toate laturile ţinutului. Le-au aşezat pe femei cu
copila în jurul aceleiaşi mese care era în fiecare fermă, pe care s-au străduit
să o umple cu tot ce putea să le înzdrăvenească şi să le dea curaj.
Ceasul dinaintea luptei trece repede, iar Maria ştia asta şi zâmbea
către Lorette Marcelot. Era o femeie impunătoare, care îşi purta rotunjimile
cu o măreţie ce venea din lentoarea gesturilor. Din tinereţea ei strălucitoare
mai păstra un chip fără riduri şi părul arămiu prins într-un conci, care
atrăgea privirile ca un felinar, şi nu se mai săturau s-o soarbă din ochi pe
această ţărancă a cărei alunecare foşnitoare ce părea că nu se mai sfârşeşte
le odihnea inimile rănite de atâtea necazuri. Pe deasupra, Maria, căreia îi
plăcea să se lipească de fustele ei, a mirosit verbina pe care o purta în nişte
săculeţi cusuţi pe sub rochii şi care răspândea un parfum de copaci şi
cămări, încât te întrebi ce rafinament le mai lipsea acelor meleaguri,
altminteri pline de ţărani.
 - Ei, drăguţa mea, a fost o înmormântare frumoasă i-a spus ea Mariei,
şi micuţa i-a zâmbit.
Erau exact vorbele potrivite în acel moment, şi care, brodate pe tenul
neted şi alb ca laptele, aduceau o cât de mică lumină în tensiunea sumbră. I-
a pus în faţă o bucată de brânză de la vacile ei şi o cană cu lapte aburind;
Maria i-a mulţumit cu un zâmbet. Bucătăria se umpluse de miros de cafea, în
care se simţea şi un iz de pui la cuptor, bărbaţii rămăseseră afară, iar cele
trei mătuşi şi mama îşi trăgeau sufletul în linişte după emoţiile dimineţii; şi
o priveau pe-a lui Marcelot, care îşi rotunjea braţele pentru a tăia pâinea cu
gesturi galeşe, care făceau ca fiecare mişcare a ei să pară nepreţuită şi
mândră. Era ceasul femeilor. Era ceasul femeilor care ştiu ce trebuie să
găsească bărbaţii lor acasă înaintea luptei. Aşa că ocupă întregul spaţiu al
casei, umplu fiecare cotlon, îmbracă fiecare grindă, până ce întregul cămin
devine cu totul doar un sân palpitând, în care sunt distilate cele mai pure
esenţe ale femeii. Iar gospodăria, gata să plesnească sub apăsarea acestor
forţe, se transformă într-un sanctuar, în care cine pătrunde descoperă că
femeia este regină, şi că, pe lumea asta, ea e cea care aduce plăcerile şi
fericirea.

Alessandro
PIONIERII

În zorii de după noaptea marii vindecări, Alessandro, Paulus şi Marcus
au plecat spre Franţa. Clara nu închisese un ochi. Era ultima zi a lui Eugenie
pe pământ, iar la Roma ploua când şi-au luat rămas-bun. În faţa casei,
Leonora a strâns-o cu tristeţe la piept. Alături, Pietro era impasibil şi tăcut.
Petrus părea mai şifonat ca oricând.
- Nu ştiu ce veţi găsi în sat, le-a zis Maestro, însă pe drum trebuie să vă
faceţi nevăzuţi.
- Nevăzuţi, când Roma întreagă este supravegheată? a întrebat
Leonora.
- Oamenii lui Pietro aşteaptă afară, i-a răspuns el, vor ieşi din oraş în
secret.
După care s-au îmbrăţişat cu toţii. Însă, înainte de a pleca, Sandro a
îngenuncheat în faţa Clarei şi, cu ochii la înălţimea ochilor ei, i-a şoptit:
- Într-o zi am să-ţi spun povestea unei femei pe care am cunoscut-o şi
care se numea Teresa.
Şi-a ridicat ochii spre Maestro.
- Mă întreb... a murmurat el.
Au plecat prin ploaie. Insă, înainte de a dispărea la capătul aleii,
Alessandro s-a întors şi i-a făcut un semn cu mâna. Să fi fost din cauza
puterii idolului? I s-a părut că atunci îl vedea pentru prima dată.
În vilă, Clara a rămas cu Petrus, care de obicei aţipea de îndată ce erau
lăsaţi singuri. Însă în dimineaţa aceea a privit-o visător, iar ea s-a gândit că
este mult mai serios decât de obicei.
- Cine este Teresa? a întrebat ea.
- Ce ştii despre fantome? a făcut el.
- Trăiesc printre noi, a răspuns ea.
- Nu, a răspuns el, noi trăim printre ele şi nu le lăsăm să plece. Pentru
asta, ar trebui să le spunem povestea adevărată.
Ea nu a zis nimic. Ceva se schimbase la el.
- Nu pot să-ţi vorbesc astăzi despre Teresa, însă o să-ţi spun o poveste
care te va apropia de a ei.
A oftat.
- Dar mai întâi îmi trebuie un păhărel.
- Poate ar fi mai bine să nu bei, a îndrăznit ea.
- Nu prea cred, a răspuns el. Oamenii îşi pierd minţile şi puterile când
beau, însă eu devin mai puternic.
S-a ridicat şi şi-a turnat dintr-un vin de un roşu închis.
- Probabil că sunt singurul ale cărui talente se dezvăluie în contact cu
amarone, a făcut el. De ce? Mister şi ceţuri.
- Dar ce sunteţi voi? a întrebat ea.
- Cum aşa, ce suntem?
- Maestro, Paulus, Marcus şi cu tine. Nu sunteţi oameni, nu-i aşa?
- Oameni? Sigur că nu, a făcut el consternat. Suntem elfi.
- Elfi? a repetat ea uimită. Există elfi beţivi?
El a luat un aer jignit.
- Nu sunt beţiv, sunt doar intolerant la alcool. De altfel, cu toţii suntem.
Dar numai pentru atâta lucru să ne lipsim de ce este bun?
- La voi, toată lumea bea?
- Ei, nu, a făcut el uşor fâstâcit. Pentru asta sunt aici.
- Eşti aici pentru muscat?
- Sunt aici pentru muscat şi pentru conversaţiile cu oamenii.
 - La elfi conversaţiile nu sunt interesante?
- Ba da, a zis el.
Şi-a trecut o mână peste frunte.
- E mai complicat decât credeam, a comentat el.
- Ce faceţi la voi în timpul zilei? s-a interesat ea, cu un lăudabil efort de
a-l ajuta.
- Ei, o mulţime de lucruri, o mulţime de lucruri... Poezii, caligrafie,
plimbări prin pădure, grădini de pietricele, olărit, muzică. Celebrăm
amurgul şi ceţurile. Bem ceai. Fluvii de ceai.
Aceste ultime vorbe au părut să-l întristeze.
- Nici nu pot să-ţi spun cât ceai bem, a conchis el, înecat în melancolie.
- Şi conversaţiile?
- Conversaţiile?
- Sunt ca acelea cu Maestro?
- Nu, nu. Majoritatea alor noştri nu au aspiraţii aşa de elevate. Suntem
elfi obişnuiţi. Mai avem şi serbări. Dar nu este acelaşi lucru.
- Cum adică nu este acelaşi lucru?
- Nimeni nu spune poveşti. Recităm poezii, cântăm o grămadă de
imnuri. Însă niciodată nu spunem poveşti cu fantome sau cu vânători de
trufe.
A părut înviorat după ce a pomenit despre asta, aluzie la o întâmplare
din ajun, când un samsar se lansase într-o interminabilă poveste care se
petrecea în pădurile Toscanei.
- Deci eşti aici pentru vin şi pentru poveşti cu fantome şi cu vânători
de trufe?
- Maestro m-a adus pentru poveşti. Dar şi vinul ajută la trebuşoara
asta.
- Te plictiseai acolo sus? a întrebat ea din nou.
- Nu e vorba propriu-zis de sus, a bombănit el. Şi, da, mă cam
plictiseam un pic, dar nu asta e cel mai important. Multă vreme am fost un
neisprăvit. Şi într-o zi Maestro m-a întrebat dacă nu vreau să vin la voi. Am
venit, am băut şi am rămas. Sunt făcut pentru lumea asta. De aceea pot să-ţi
spun povestea lui Alessandro. Pentru că suntem fraţi de nemulţumire.
- Maestro ţi-a cerut să-mi spui povestea lui Alessandro?
- Nu chiar, a făcut el. În realitate, eu sunt cel care a sugerat să ţi se
spună propria poveste, ceea ce implică multe altele, şi, dacă ai binevoi să te
opreşti din pus întrebări, o să încep cu cea a lui Alessandro.
 Şi, aşezându-se cu eleganţă în fotoliul unde trăgea la aghioase de
obicei, s-a servit cu un al doilea păhărel şi şi-a început povestea, în timp ce
de sub rotunjimile trăsăturilor apăruse o dârzenie pe care nu i-o mai văzuse
până atunci, iar vocea i-a căpătat ciudate inflexiuni catifelate.
- Povestea lui Alessandro începe cu mai bine de patruzeci de ani în
urmă, într-o casă frumoasă din L’Aquila, unde locuia cu mama lui, o femeie
extraordinară, care tânjea să călătorească şi se topea de tristeţe că nu
trecuse niciodată dincolo de marginile grădinii sale. Singura ei bucurie era
fiul cel mic. Pentru că Alessandro era mai frumos decât un înger. În toată
provincia nu exista chip mai desăvârşit şi curând s-a vădit că firea copilului
era copia perfectă a înfăţişării sale, căci a început să vorbească o italiană
splendidă, cu nişte întorsături cum nimeni nu mai auzise pe acolo şi a arătat
de la vârsta cea mai fragedă înclinaţie către muzică şi desen, cu mult peste
ceea ce profesorii erau obişnuiţi să vadă la elevii lor. La şaisprezece ani, nu
mai avea ce învăţa de la ei. La douăzeci, a plecat la Roma, însoţit de lacrimile
şi speranţele mamei, şi a mers la Pietro, despre care îi vorbise răposatul lui
tată, care le vindea romanilor bogaţi covoare din Orient, venite la Abruzzo
pe drumul Nordului.
A făcut o pauză şi s-a servit cu al treilea păhărel.
- Povesteşti bine, a spus Clara.
- Mai bine decât bătrâna ta doică? a întrebat el.
- Da, însă vocea ta nu este aşa de frumoasă.
- Asta, pentru că mi-e sete, a zis el şi a luat încă o gură de amarone. Ştii
care este secretul unei poveşti bune?
- Vinul? a încercat ea.
- Entuziasmul şi nonşalanţa faţă de adevăr. În schimb, nu trebuie să
glumeşti cu inima.
Apoi, contemplând cu afecţiune rubiniul din pahar a continuat.
- Aşadar, Alessandro a plecat spre Roma cu impetuozitatea şi
zăpăceala celor douăzeci de ani ai lui.
- Văd un tablou, a zis ea.
- Vezi în mintea mea?
- Văd ce îmi povesteşti.
- Remarcabil! a făcut el. Şi nici măcar nu bei.
- Este puterea tatii?
- Este într-adevăr puterea tatălui tău, dar este şi talentul tău. Acest
tablou este primul pe care Alessandro i l-a arătat lui Pietro, care nu mai
văzuse niciodată ceva asemănător. Cunoştea piaţa de artă şi ştia că se află în
faţa unui miracol. Pânza nu reprezenta nimic. Vopseaua era zvârlită în tuşe
elegante, care urcau spre marginea de sus, asemenea unei furci cu trei
vârfuri inegale, cele din exterior mai scurte şi unite între ele la bază. Lucrul
ciudat era că atunci când o priveai mai atent băgai de seamă că tuşele nu
puteau fi trasate decât într-un singur sens. Or, Pietro vedea că este o scriere
şi se întreba cum de Alessandro învăţase limba. Însă când i-a pus întrebarea
asta a văzut că nu înţelege. Ai scris munte aşa, fără să ştii că de fapt
caligrafiezi? l-a întrebat. Am scris munte? a răspuns Sandro. Era uluit. Venea
din L’Aquila şi avea doar o idee vagă despre lume. Însă trasase semnul
muntelui şi Pietro ştia să-l citească, pentru că fusese în ţara acestor semne şi
putea să le descifreze pe unele dintre ele. La fel, toţi ai noştri pot, pentru că e
un limbaj pe care l-am adoptat cu multă vreme în urmă şi pentru că pietrele
munţilor sunt foarte importante pentru noi. Pietro l-a întrebat pe Sandro
dacă mai avea şi alte pânze. Mai avea. Iar în lunile care au urmat a pictat şi
mai multe. Erau minunate. Sosise la Roma sărac, dar în doi ani a ajuns mai
bogat decât fusese tatăl său. Şi toată lumea îl plăcea. Femeile îl plăceau din
dragoste, bărbaţii îl plăceau din prietenie şi era cel mai încântător dintre
camarazi şi dintre convivi. Nu ştiu când apuca să mai doarmă. Nu îl vedeai
niciodată părăsind un dineu. Stătea de vorbă cu Pietro până se crăpa de
ziuă, iar dimineaţa era la şevaletul său pentru a da la iveală minuni din
vopseluri sau cărbune. Nu avea încă nevoie de un atelier mare; locuia la vila
Volpe şi lucra în camera ta din grădina interioară, unde nu se afla încă
tabloul pe care îl ştii; nu ocupa decât un colţ, unde îşi ţinea pensulele şi picta
privind la peretele alb. Bineînţeles, deja începuse să bea mult pe vremea
aceea. Însă toată lumea bea în acest anturaj, iar Sandro picta şi râdea şi
nimeni nu vedea cum se apropie sfârşitul. Apoi a cunoscut-o pe Marta.
Clara a descoperit în mintea lui Petrus o femeie cu chipul marcat de
cearcăne adânci care, curios, îi dădeau mai multă personalitate şi eleganţă;
avea buclele de un blond veneţian foarte deschis şi ochii de un siniliu dulce,
iar în privirea ei limpede era o melancolie fără sfârşit.
Era mai mare decât el şi era căsătorită cu altcineva. Sandro iubise
multe femei, însă Marta era sufletul lui pereche. Totuşi, în ciuda iubirii
pentru acest tânăr splendid, se îneca în necazul pe care îl purtase toată viaţa
şi mulţi au văzut în asta explicaţia pentru ce a urmat. Eu nu cred aşa ceva,
pentru că Pietro i-a arătat lui Sandro tabloul care se află acum la tine în
cameră. Şi-a amintit apoi că Sandro a rămas mut şi că în luna următoare nu
a pictat deloc. Se închidea în atelier, fără să se atingă de pensule. Ai fi zis că
nu mai credea în arta lui. Seara, bea.
A părut să-şi aducă aminte că şi lui îi era sete şi şi-a mai turnat un
pahar.
- După descoperirea tabloului lui Pietro, Sandro a mai pictat totuşi o
ultimă pânză, a continuat el.
Era de culoarea inului şi, de o parte şi de alta a unei pete mari de
vopsea, se vedeau două dungi orizontale, trasate cu un stacojiu pastelat.
Vopseaua era pe alocuri neagră şi mată, pe alocuri brună şi lucioasă şi,
datorită unor reflexe de pulberi sclipitoare, părea că adăugase praf din
scoarţă de copac. Cu toate că pânza, la fel de abstractă ca prima, nu
reprezenta nimic şi nici nu te ducea cu gândul la o scriere, ea a recunoscut în
itinerarul nemişcat al vopselei, care se desfăşura în profunzime, nu în
lungime sau lăţime, puntea pe care o văzuse când se aruncase în valurile
puterii Mariei, şi a fost mirată că o pată întunecată, fără contururi, poate fi şi
un pod roşu azvârlit între două ţărmuri.
- Puntea, a spus ea.
- Puntea, a spus el, puntea care concentrează puterile planului nostru
şi leagă Pavilionul nostru de lumea aceasta. Sandro îi redase sufletul ca şi
cum ar fi traversat-o, deşi nu o văzuse niciodată. Cum era posibil? Tu o vezi,
pentru că eşti fiica tatălui tău. Dar Sandro? În acelaşi fel în care caligrafiase,
fără să ştie, semnul muntelui, prinsese în mătasea pensulelor sale
chintesenţa unui loc necunoscut, iar cei care cunoşteau puntea erau
stupefiaţi de miracolul care îl reproducea fără a-l înfăţişa. Apoi Alessandro
şi-a ars toate pânzele şi lumea a crezut că înnebunise, pentru că cele două
femei pe care le iubea muriseră în două zile. Marta se aruncase în Tibru şi,
în acelaşi timp, s-a aflat de moartea surorii Martei, Teresa, pe care Sandro o
iubea cu o prietenie atât de intensă pe cât este posibil între două făpturi
plămădite din carne. Îţi voi povesti mai târziu împrejurările morţii ei. Fapt
este că Sandro şi-a ars toate operele, apoi a părăsit Roma şi a mers la fratele
lui, preotul din Santo Stefano, unde a petrecut un an, după care s-a retras în
casa mătuşii sale din L’Aquila, şi a locuit acolo, la etajul al doilea, până ce
pianul l-a făcut să ajungă la tine, la nouă ani după ce s-a întors în Abruzzo.
Din ce cauză? Sandro nu iubise niciodată şi nici nu fusese iubit decât de
femei care plângeau, şi avea în inimă tristeţea tuturor celor ale căror mame
au vărsat lacrimi şi care apoi au iubit alte femei care se tânguiau. Însă nu
cred că poveştile trăite sunt la fel de importante ca acelea pe care le purtăm
înlăuntrul nostru, şi socotesc că povestea adevărată a lui Sandro nu este cea
a unui bărbat pârjolit de iubire, ci a unei fiinţe care s-a născut de partea
greşită a punţii şi tânjeşte să o treacă Asta au spus prima şi ultima sa pânză.
A oftat. Nimeni nu înţelege mai bine decât mine ce simte cel care nu este
făcut pentru lumea în care s-a născut. Unii nimeresc în trupul greşit, alţii în
locul nepotrivit. Cei din jur atribuie nefericirea vreunui viciu al
personalităţii, când de fapt sunt rătăciţi acolo unde nu ar fi trebuit să ajungă.
- Atunci, de ce Maestro nu îl ajută să treacă?
- Cred că nu poate, a zis Petrus. Noi suntem nişte pionieri şi trebuie să
ţesem noi legături. Însă trebuie să aruncăm punţile în locul potrivit şi la
momentul potrivit.
- La elfi se pictează? a întrebat Clara.
- Da, a răspuns Petrus, se caligrafiază şi se pictează
Însă numai ce se află înaintea ta. La fel, se cântă sau se scriu poeme
pentru a emoţiona sufletul, şi de altfel, ne pricepem. Însă nu ajunge pentru a
schimba realitatea.
- De ce este nevoie pentru a schimba realitatea?
- De poveşti, normal, a făcut el.
L-a privit lung un moment.
- Credeam că elfii sunt diferiţi.
- Ah, da, elfii, zânele, vrăjitorii din folclor şi toate chestiile astea. Nici
măcar Maestro nu se potriveşte cu ideile tale?
- Ceva mai mult. Vorbeşte-mi de lumea ta.
- Ce vrei să ştii? a întrebat el.
- Cum este acolo?
- Este o lume a ceţurilor, a zis el.
- Trăiţi în ceaţă?
- Nu, nu, vedem foarte bine. Ceţurile sunt vii, ele ne lasă să vedem ce
trebuie şi se comportă în funcţie de nevoi.
- Nevoile cui?
- Păi, ale comunităţii, a răspuns el.
- Comunitatea elfilor? a întrebat ea.
- Comunitatea, a repetat el, a elfilor, a copacilor, a pietrelor, a idolilor, a
animalelor.
- Toată lumea trăieşte împreună?
- Toată lumea este împreună, a răspuns el. Separarea este o boală.
Şi, turnându-şi cu tristeţe încă un pahar:
 - Vai, paradisul este acum pierdut.
Apoi, privind puţin jenat, a adăugat:
Sunt bun pentru poveştile cu oameni, însă cred că Maestro o să-ţi
explice viaţa elfilor mai bine decât mine.
Ea a ridicat din umeri.
- Ce simt eu nu prea pare să-l intereseze, a făcut ea.
Şi, imitându-l pe Acciavatti:
- Haide, cântă, cântă! Iţi întorc eu filele.
El a izbucnit în râs
- La elfii din vârful societăţii nu prea întâlneşti sentimentalisme. Însă îi
pasă de tine mult mai mult decât crezi.
A părut să cugete o clipă. Apoi a râs uşurel.
- Sunt beat-criţă. Şi, după un moment de tăcere: Însă mi-am făcut
treaba.
Ea a vrut să-i pună şi alte întrebări, dar el s-a ridicat, şi străduindu-se
să stea drept pe picioare, i-a zis, căscând să-şi rupă fălcile:
- Hai să mergem la culcare. Zilele următoare vor fi agitate.
Clara nu a dormit toată ziua. O ploaie interminabilă ţârâia peste oraş
şi, de partea cealaltă a visului, o observa pe Maria. Nu o voi mai vedea
niciodată pe Eugenie, gândea ea, şi s-a rugat să primească lacrimi
izbăvitoare, dar ele nu au venit nici în timpul zilei, nici seara, când la vilă au
luat o cină uşoară înaintea unei nopţi care a trecut într-o toropeală sumbră.
Dis-de-dimineaţă, nu s-a dat jos din pat până ce tatăl Mariei nu a venit la cel
al fiicei sale dintr-un motiv care nu avea nevoie de vorbe pentru a fi explicat.
Însă lacrimile continuau să curgă,
În timp ce ea urmărea mişcările abătute ale micuţei franţuzoaice prin
camerele reci şi pe câmpurile îngheţate. Apoi, pentru a doua oară, au mers la
culcare într-o stare de amărăciune faţă de care orice era de preferat, inclusiv
războiul. A urmat încă o zi pierdută între două epoci alte ceasuri lungi în
care a fost din nou singură şi în care nici măcar Petrus nu s-a ivit, dar la cina
pe care a luat-o cu Leonora, Maestro şi-a făcut o scurtă apariţie.
- Înmormântarea e mâine, i-a spus el, şi va trebui să îi vorbeşti Mariei.
- Nu ştiu limba ei, a zis Clara.
El a plecat fără să-i răspundă.
Apoi a venit dimineaţa când trebuiau să o ducă pe ultimul drum pe
Eugenie. Era ziua de întâi februarie şi, trezindu-se după o noapte proastă, în
care i s-a părut că nici nu dormise, nici nu veghease, a observat că idolul
dispăruse. A dat fuga în sala de mese goală, apoi în cea în care se găsea
pianul. Era aşezat în stânga claviaturii. Petrus sforăia pe o canapea. Maestro
o aştepta.
- Era aici când am sosit, a spus el, arătând spre idol.
Au urmărit în tăcere pregătirile de la fermă pentru înmormântare.
Apoi toţi au plecat spre biserică, unde era depusă scumpa lor răposată.
Mulţimea adunată în faţa lăcaşului a impresionat-o pe Clara prin numărul
mare şi prin liniştea pioasă. În timpul liturghiei a auzit puţină latină, dar mai
ales a văzut în privirile celor de faţă că erau mulţumiţi de slujbă şi a început
să se uite cu mai mult interes la persoana părintelui, pe care până atunci îl
crezuse croit din aceeaşi stofă ca preotul ei. Părintele Centi era un om
posomorât, căruia îi erai recunoscător că nu este rău, fără a-i putea mulţumi
că este bun şi care trata frumos toate lucrurile şi toţi oamenii, datorită unei
lacune în caracterul său care îl făcea incapabil de nicio josnicie, fără a-l face
apt de gesturi măreţe. Or, văzându-l pe părintele Francois predicând în
amvon cu o nebănuită simplitate plină de miez, a fost surprinsă de o intuiţie
care i-a dat ghes să-l urmărească din priviri când s-a aşezat în fruntea
cortegiului funerar şi să-l observe în continuare atunci când, în faţa
mormintelor şi a sătenilor, a început omilia sfidând agresiunea îngheţată a
vântului. Maestro îi traducea cuvintele şi a perceput în predică o muzică
familiară, care avea de-a face cu propriul ei preot tot atât de puţin cât aveau
partiturile monotone cu libertatea piersicilor şi a câmpurilor.
- Iată un om, a zis Maestro cu respect în voce.
Era cuvântul cel mai potrivit pentru sentimentul care nu încetase să
crească în sinea ei. În aceeaşi clipă, Andre a făcut spre bunul părinte un gest
care era transpunerea aceluiaşi lucru în limbajul trupului şi Clara a repetai
iată un om.
- A loro la gloria, nei secoli dei secoli, amen, a tradus Maestro.
Apoi a tăcut. Însă după un timp, cât au asistat la saluturi şi îmbrăţişări,
i-a spus:
- Până la sfârşit vor fi multe surprize şi aliaţi mincinoşi.
Apoi, cu o voce care se întunecase:
- Priveşte.
Şi ea a descoperit zidul negru.
- Prima bătălie, a spus el.
Ea s-a uitat atentă la colosalul tăvălug care înainta încet asupra satului.
- O furtună? a întrebat ea. Nu sunt soldaţi?
 - Soldaţii sunt în spate, dar nu ei contează cu adevărat.
- Şeful lui Raffaele poate să comande norilor?
- Da, a zis Maestro, norilor şi stihiilor naturii.
- Dar tu, tu poţi?
- Toţi ai noştri pot.
- Atunci, de ce o lăsaţi pe Maria singură?
- Am protejat mereu satul. Dar dacă vrem să-i cunoaştem cu adevărat
puterea, trebuie să ne abţinem să ne amestecăm în bătălie. Este o decizie
grea, dar necesară pentru a-i înţelege puterile. Nu s-au manifestat niciodată
până acum separat de ale noastre.
- Şi dacă moare?
- Dacă moare înseamnă că ne-am înşelat de la început şi sunt puţine
speranţe să putem supravieţui acestui război, ca indivizi şi ca specie.
Clara a privit încă o dată monstrul înălţat la orizontul pământurilor
australe.
- Este un colos, a zis Maestro, dar e numai o mică parte din ce poate
crea inamicul. Aveam dreptate să credem că nu vor lua în serios pariul
nostru.
- Totuşi, există un trădător care îl informează.
- Este un trădător care l-a urmărit pe unul dintre ai noştri şi a
descoperit-o pe Maria.
- Care a urmărit calul sur.
- Care l-a urmărit pe Şeful Consiliului nostru întruchipat în cal sur,
căci, în această lume, nu putem păstra decât una dintre esenţele noastre.
Este un cal sur, dar şi un om şi un iepure.
- De ce a vrut Şeful Consiliului vostru să o vadă pe Maria?
Apoi, fără să înţeleagă cum, a ştiut răspunsul.
- Pentru că este tatăl ei.
- Iar puterea ta de preştiinţă este mare, a zis Maestro, şi egalează
puterea ei de clarviziune. Acum, priveşte puterea inamicului şi înţelege-i
natura şi cauzele.
- Distorsionează climatul.
- Şi fiecare dintre distorsiunile sale se nutreşte din altele. Marcel ar fi
trebuit să moară. Când distorsionezi forţele creezi dezordine. Chiar şi când
intenţia este curată, aşa cum a fost cea a lui Eugenie.
- Dar cum vom rezista, dacă noi nu putem folosi aceleaşi arme?
- Aceasta este marea întrebare a alianţei.
 I-au observat în tăcere pe bărbaţii care s-au strâns în jurul părintelui
Francois şi al lui Andre, apoi s-au împrăştiat în ordine, care suindu-i pe ai
lor în şarete, care băgând femeile şi copiii la adăpost în biserică, care luând
drumul spre ferma lui alde Marcelot, împreună cu tovarăşii din prima linie.
Ferma era mai mare, dar şi mai aglomerată decât cea a Mariei, care a fost
întâmpinată de o femeie cu părul arămiu şi pe care Clara a plăcut-o din
prima clipă. S-au aşezat în jurul mesei celei mari, pe care au fost puse pâine,
miere şi prune de vară la borcan şi in timp ce a lui Marcelot şi fata ei
pregăteau masa timpul s-a moleşit şi a părut că se turteşte. Afară, bărbaţii
discutau şi vedeau cum spectrul înfrângerii creşte tot mai mult, însă
înlăuntrul lor era ca o perdea de linişte sub forma unei amintiri nelămurite.
Zăreau broderii vechi şi zâmbete uşoare, un râu şerpuind printre ierburi
înalte şi morminte lăsate în paragină. Pe ce pistă mă aflu? s-a întrebat Clara,
a cărei privire s-a fixat pe gesturile încete ale femeii cu părul de foc. Ar fi
putut să stea o veşnicie fără să se sature de această minunăţie; apoi, la
gestul Lorettei, care a pus în faţa Mariei o cană cu lapte cald, ea a băgat de
seamă că era asemenea cu gestul Leonorei, când şi-a pus mâna pe a ei, în
ziua când a împlinit unsprezece ani.
- Într-o zi, vei intra în comunitatea ta, a zis Maestro, îmi pare rău că
până acum ai fost lipsită de asta. Dar ele te aşteaptă şi te vor primi în rândul
lor.
Au trecut minute lungi, în timp ce satul se pregătea de asediu.
- Ce trebuie să-i spun Mariei? a întrebat ea.
- Vei găsi cuvintele potrivite, a zis Maestro, iar eu le voi traduce.
- Al cui servitor este Guvernatorul? a întrebat ea din nou.
- Al unuia de-ai noştri.
- De unde este el?
- Din propria mea casă.
- Cum se numeşte?
- Nu suntem ca oamenii, să ne dăm nume pe care să le păstrăm după
aceea. Dar, pentru că prietenii noştn sunt fascinaţi de Roma antică, să
11
spunem că se numeşte Aelius .
- Ce urmăreşte el? Şi, fără să mai aştepte răspunsul, a răspuns:
Sfârşitul oamenilor.

Pavilionul Ceţurilor
 CONSILIU ELFIC RESTRÂNS

- Petrus ar trebui să mai lase băutura.
- Niciodată nu povesteşte mai bine decât atunci când e băut.
- Îi ascute Clarei clarviziunea, asta e evident. Ce pariu îngrozitor!
- Dar puterile amândurora cresc în continuare. Şi cei cărora le-am
încredinţat-o pe Maria mă impresionează.
- Părintele Francois a crescut peste noapte.
- Ne-a fost aliat de la început.
- Pe cât sunt de curajoşi, pe atât sunt de legaţi de pământ.
- Una vine din cealaltă.

Andre
LA PĂMÂNT

Şi zidul cel negru creştea în zare. Din curtea fermei, bărbaţii vedeau
mai limpede ce venea asupra lor şi era ceva ce nu şi-ar fi putut imagina
vreodată că e cu putinţă, de vreme ce orizontul se prefăcuse într-un munte
care lega pământul de nori şi înainta mugind, şi înainta înghiţind câmpurile
şi copacii. Andre era tăcut. Nu există curaj fără întrebări, nici caracter care
nu este călit mai mult de alegeri decât de biruinţe. Privea monstrul care se
prăvălea peste pământuri pentru a le scoate de sub puterea fiicei sale şi
coloanele malefice care se răsuceau în vârtejuri strânse, aliniate pentru a
forma avalanşa, şi refuza să-şi închipuie ce va mai rămâne din tot ţinutul
când furtuna îşi va fi încetat urletele. Însă Andre bănuia că inamicul îşi va
domoli înaintarea când se va întâlni cu magia Mariei şi de aici se năştea o
nesiguranţă care va trebui curând retezată de la rădăcină.
Cineva a strigat în spatele lui. Era Jeannot, care arăta cu degetul un
punct din depărtare, unde se distingea o pată care se lăţea pe suprafaţa
câmpurilor, şi au înţeles că era apă şi că valea era pe cale să fie înghiţită de
un potop ce urca spre sat cu viteza unei herghelii smintite. Or, deşi ţinutul
de jos, în ciuda numelui său, era aşezat deasupra văii, cum nimic din toate
câte se petreceau nu erau naturale, se temeau că limbile de apă care rodeau
pământurile la miazăzi ar putea înainta până la pereţii caselor şi să le taie
orice retragere, ceea ce îi îngrijora pe Andre şi pe ceilalţi ortaci, pe care
poate că nu te puteai bizui să recite cu simţire nişte psalmi, dar erau al
naibii de dibaci când venea vorba să nu se lase prinşi în capcană ca nişte
şobolani.
Cei care stăteau pe colnicul de la ferma lui Marcelot erau, cu toţii,
bărbaţi pe care viaţa grea şi răzătoarea anilor îi obişnuiseră să dea peste cap
şi stacana cu pelin a războiului. Iar locotenentul lui Andre, alde Marcelot,
întruchipa chintesenţa tuturor virtuţilor pe care ţara de jos le strujea în
supuşii săi. Când îşi luase femeie, o făcuse fără să ţină cont de niciunul
dintre toţi care îl preveneau că aleasa inimii lui era cu zece ani mai vârstnică
şi mai fusese o dată măritată cu un bărbat pe care îl iubea şi pe care febra îl
omorâse de tânăr. Însă el nu se clintise din această formă mută de
încăpăţânare, care ascunde de ochii lumii toate comorile, pentru că, printr-o
înţelegere aproape tainică, ştiuse că această femeie îi fusese menită lui din
clipa în care a fost vrăjit de încetineala cu care trecea prin lume şi care
pentru el preschimba fiecare zi într-o epopee a splendorii. Alde Marcelot nu
avea nici cuvintele, nici învăţătura pe care ţi-o vâră în scăfârlie la şcoală şi
care să îngăduie să spună ce simte trupul astfel încât să priceapă şi alţii şi s-
ar fi mirat nespus dacă i s-ar fi explicat că o iubea pe Lorette a lui pentru că
încetinea fluxurile naturale şi oferea prin lenea gesturilor ei bucuria de a le
admira în toată minunăţia lor. Totuşi, nu era nici pe departe tăcut şi
meditativ, aşa cum era Andre, şi toată lumea se dădea în vânt după vorbele
lui de duh, cu care comenta o întâmplare sau o îndatorire. Merita să-l vezi
când destupa o sticlă din pivniţa lui, întotdeauna cu vin bun, adulmeca
dopul şi scotea dictonul zilei cu acel amestec de seriozitate şi zeflemea care
este propriu inimilor curate. Ştia că vorbele au o greutate care nu-i aparţine
autorului, de aceea trata deopotrivă cu respect şi batjocură tot ce îi ieşea pe
gură; când tăia cu cuţitul lui de pădurar bucăţi enorme de cârnat uscat,
trântea şi câte un precept, accentuându-l cu câte o clătinare papală din cap
care se continua cu un hohot de puştan (frica nu te scapă de primejdie, vorba
lui preferată, dădea dureri de cap la jumătate din ţinut, oamenii nefiind
siguri că o înţeleg pe de-a-ntregul). Atunci îşi bătea convivul pe umăr şi
începeau un taifas care dura cât cheful de băutură şi de istorisit poveşti de
vânătoare, care, cum bine se ştie, nu au nici legătură cu realitatea, nici
sfârşit. Însă, la răstimpuri, o privea pe Lorette cum transcende spaţiul
încăperii cu mişcările ei molatice de dansatoare adormită şi simţea cum pe
la ramificaţiile nervilor se insinuează în corpul lui o vrajă care îl transformă
în cristal, oricât era el de bolovănos. Dragostea, încă o dată dragostea. Am
putea să ne întrebăm dacă mai este vorba şi despre altceva în aceste pagini
dedicate renaşterii unei lumi pierdute în negura veacurilor.
 Alde Marcelot, pe numele lui mic Eugene şi căruia toţi îi spuneau
Gegene, şi-a luat ochii de la puhoaiele de apă şi a privit cerul din spatele
fermei. Andre i-a urmărit privirea. Apoi au schimbat o altă privire între ei,
iar locotenentul a comentat înspre comandantul său cu un aer care spunea
multe:
- Cer de zăpadă.
Andre a clătinat din cap.
Cer de zăpadă. Venise ceasul când lucrurile trebuiau să se lămurească.
Niciun tată nu vrea să-şi vadă copilul în primejdie. Însă Andre ştia că ar fi
fost zadarnic să încerce s-o protejeze pe micuţă închizând-o între pereţii
fermei şi a simţit în adâncul lui suspinul celui care iubeşte şi trebuie să se
hotărască să acorde libertatea. Apoi, între renunţare şi nădejde, a trimis
după Maria. De altfel, nu mai aveau mult timp. Zidul cel negru se oprise ceva
mai încolo de pârloagă şi se putea simţi că nu mai aşteaptă decât ordinul
pentru a da năvală. Era o fortăreaţă. Era alcătuită din ploi, vârtejuri şi
furtuni, care, oricât de lichide ar fi fost, păreau mai solide decât nişte stânci,
iar la baza lor, apa întunecată, cu suprafaţa zbârlită de picături ţepoase, se
înălţase la jumătate de picior deasupra pământului. În fine, totul ţiuia într-
un fel care îţi zgâria nervii şi simţeai cum în interiorul acestei supe malefice
se coace un ţipăt care, când va fi timpul, va nimici până şi cele mai dârze
destine. Maria, înfofolită în mai multe haine călduroase şi purtând pe cap o
pălărie groasă de fetru trasă peste o broboadă, a venit lângă tatăl ei şi a
măsurat inamicul cu un aer ciudat de nepăsător. Angele îşi strângea
îngândurată în jurul ei poalele pelerinei lungi. Gheaţa se înstăpânise peste
ţinut. Gradele scădeau de la un minut la altul, provocând o învolburare a
aerului vizibilă cu ochiul liber. Aşa cum revărsările de mârşăvie răspândesc
miros de moarte şi valuri malefice, frigul din ce în ce mai aspru strecoară în
corp otrava gheţurilor venite din altă lume. Andre a împărţit pături în care
s-au înfăşurat cu grijă, după care cu toţii s-au aşezat în jurul Mariei şi al
Angelei, astfel că păreau o delegaţie în mijlocul căreia stăteau o puştoaică de
treisprezece ani neîmpliniţi şi o bătrână de aproape o sută; iar dacă s-ar fi
găsit vreo pasăre care să treacă in zbor peste curtea lui alde Gegene, ar fi
văzut douăsprezece puncte minuscule în faţa unui zid negru de o mie de
picioare. Alde Marcelot a clătinat din cap la rândul său, privind cerul în toate
părţile, şi a rezumat destul de bine ce gândea fiecare în sinea lui, zicând:
- Vremuri contra vremuri.
Şi cu toţii au ştiut că vorbea despre vremurile diavolului şi despre cele
ale bunului Dumnezeu.
Andre, dinspre partea lui, nu era convins că lupta avea prea mult de-a
face cu credinţa. L-a chemat pe părintele Francois şi i-a cerut să se ducă să
aibă grijă de cei care rămâneau în biserică. Preotul a îmbrăţişat-o pe Maria,
întrebându-se dacă o va mai revedea vreodată în această viaţă cu livezi,
despre care ştia în sfârşit că le aparţine pe veci, şi a binecuvântat-o pe
bătrână cu toată dragostea pe care o putea pune în tot ce putea aducea o cât
de mică alinare, oricât de ipotetică ar fi fost. Apoi a plecat spre biserică,
lăsându-se în voia destinului. Bărbaţii aşteptau fără să scoată un cuvânt,
privind la colosul ameninţător care mugea şi urla ca un câine şi Dumnezeu
ştie ce aveau în suflet, ei, care toată viaţa nu ieşiseră din ţinutul lor. Însă
Andre se uita la Maria. Ştia că vederea ei poate să treacă dincolo de graniţele
vizibilului, după ce, într-o dimineaţă, îmbrăţişând-o pe micuţa pe care o
salvase şi o luase de suflet, simţise o ciudată picoteală, care îi tulburase mai
întâi vederea, pentru ca apoi să explodeze într-un caleidoscop de imagini, în
care apăreau scene din trecut, pe care le revedea ca şi cum s-ar fi petrecut în
acel moment. La fel, întrevăzuse liniile viitorului, ca un mănunchi atât de
numeros, încât pe niciuna nu o desluşise clar, însă unele dintre ele îi
reveniseră mai apoi în memorie, atunci când ceea ce anunţau se petrecuse
în realitate, cum fusese când micuţa pusese mâna pe umărul lui Eugenie în
cămăruţa în care se stingea Marcel.
- Trebuie să văd, i-a spus el.
Maria i-a arătat cu degetul zidul întunecat care tăcuse.
- Nu este nevoie de miracole, a zis ea.
Andre a clătinat din cap în semn de acceptare a unei noi piese în
puzzle-ul care de aproape treisprezece ani se îmbina sub ochii lui, ca un
ecou a ceea ce îi spunea pământul în această zi în care se pecetluiau liniile
destinului. Atunci şi-a pus mâna pe umărul micuţei şi, adunând în privirea
lui de rege taciturn această imensitate numită binecuvântarea tatălui, a zis:
- Nu-ţi fie teamă, vreau doar să văd.
Ea s-a apropiat şi şi-a aşezat mâna pe umărul lui. Ca şi Eugenie, la
vremea ei, tatăl s-a clătinat sub şocul catalizei pe care o fetiţă care se folosea
de forţele naturii îl exercita asupra puterii sale de om obişnuit. Ochii lui au
aprins tot câmpul de luptă cu o pătrundere pe care în întreaga istorie
militară nu o avusese niciun comandant de oşti şi vedea tot pe un perimetru
gigantic, în care fiecare detaliu era accentuat de arta unui miniaturist
migălos. Apoi Maria şi-a tras mâna şi contactul a fost întrerupt. Dar văzuse
şi îi fusese de ajuns. L-a chemat pe alde Gegene şi bărbaţii au strâns din nou
cercul, în timp ce Angele a mers să se aşeze deoparte pentru a observa cu
Ochiul lui Dumnezeu manevrele diavolului deghizat în straie de vijelie.
Le-a spus ce aflase:
- La pârloaga dinspre răsărit, nişte călăreţi ciudaţi, vreo sută, poate; la
miazăzi, ceva ascuns în spatele zidului, gata să ne atace prin surprindere,
acolo este marea primejdie; dar şi în spatele nostru, la orizont, se petrec
nişte mişcări neobişnuite.
Gegene şi-a scărpinat nasul care îi îngheţase ca ţurţurii de la streaşină.
- Cum adică, ciudaţi?
- Nu ştiu pe ce călăresc.
- Cum adică neobişnuite?
- Multe neguri.
- Acolo trebuie să merg, a spus Maria.
Andre a încuviinţat.
- Biserica? a întrebat din nou alde Gegene.
- Pe linia de ţintă a primei lovituri.
- Ordinele tale?
- Patru băieţi să o apere, doi rămân aici, ultimii trei in poiană, cu Maria
şi cu mine.
- Unde vrei să merg eu?
- La biserică, dacă poţi s-o laşi pe nevastă-ta cu-a lui Jeannot şi cu
primarul.
- Pot.
Apoi Andre a întrebat-o pe Maria:
- Ordinele tale?
- Nimeni sub acoperişuri, a răspuns ea.
- Evacuarea generală, a zis Andre către bărbaţi, şi să mergem!
S-au împrăştiat aşa cum hotărâseră. Însă, înainte de a continua,
trebuie să spunem cine erau aceşti războinici care se duceau să răstoarne
lumea, căci dacă gândiţi că toate astea sunt rodul hazardului, vă scapă ceea
ce ei ştiu la fel de sigur pe cât sunt de convinşi că tăriile sunt gata să se
prăvălească peste ei. La drept vorbind, nu există decât plăsmuiri, nu există
decât poveşti, şi chiar şi aici trebuie să ştii să separi grâul de neghină.
Fanteziile lor miroseau tare a lemn sănătos de pădure şi a iarbă înrourată în
straja zorilor, şi nu doar că primiseră moştenirea unui ţinut care văzuse
apusul nobilimii cu sânge albastru şi nu ştia încă de lacheu banului, dar
aveau şi conştiinţa că tot ce posedau merita cu siguranţă să rămână pomenit
într-o poveste. Înţeleagă cine poate. Gegene a rezumat situaţia destul de
bine, luându-şi rămas-bun de la Lorette, pe care o scosese împreună cu
ceilalţi din fermă, şi pe care a sărutat-o, decretând: pentru asta, musai o să ni
se facă o baladă.
Aşadar, erau acolo zece bărbaţi.
Era alde Marcelot, care vâna, ara, bea, înfuleca, glumea, ca un bărbat
ocrotit fără greş de sanctuarul dragostei, fiind în fond unul dintre marii
mistici cu picioarele bine înfipte în pământ, şi iată-l cum îl bate pe umăr pe
preot anunţându-i ordinele tatălui Mariei, şi vom vedea un bărbat care în
război ar fi cel mai bun dintre soldaţi, deşi sufletul lui este aninat de stele.
Era alde Jeannot, căruia acest război îi amintea un altul şi care
descoperea în el însuşi o rădăcină de speranţă nebună prin care voia să
creadă că ceasul de acum va şti să aline caznele amintirilor, şi vede cum i se
desfăşoară pe dinainte drumurile vieţii, care s-au oprit brusc în ziua când şi-
a văzut fratele murind. În fiecare dimineaţă se trezeşte cu această arsură pe
care nimeni nu i-o poate vedea, şi bea pahar după pahar, şi râde când
ascultă poveşti, iar sufletul lui este mai pustiit decât trandafirii în iarnă.
Era alde Julot, născut Jules Lecot, puţin după un prim mare război şi
mult înainte de un al doilea, a cărui vârstă l-a salvat la limită, şi care era
primarul acestui sat încântător şi uitat de lume. Îi conducea pe cantonierii
din ţinut şi toată lumea era de acord că greu ai fi putut găsi un primar mai
bun, din simplul motiv că era cel mai bun picher din cele şase cantoane, iar
aceasta cere perseverenţă, dibăcie, pasiune şi sfântă răbdare, adică exact
aceleaşi calităţi care îţi trebuie să conduci un ţinut. Adăugaţi la toate astea
cunoaşterea fiecărui colţişor de crâng, şi aveţi chipul primarului ideal,
căruia nu îi mai lipsea decât gustul pentru vinul abia tras şi pentru vânat,
după postul Paştilor, pe care de altfel îl avea, astfel că nu mai este nimic de
adăugat.
Era alde Riri Faure, al treilea frate al lui Andre, care era pădurar, şi
care era frate cu orice copac şi cu orice făptură cu coarne, blană sau pene, şi
pe care îl iubeau pentru că dicta tăierile cu discernământ şi ţinea balanţa
dreaptă între braconaj şi legi, care, în acest ţinut ce nu suferea nici
rigiditatea, nici obrăznicia, era mai sfântă decât poruncile bunului
Dumnezeu. Astfel că, sub supravegherea lui, se aduceau ofrande plăcerii
vânătorii clandestine fără a ameninţa principiile care păstrau pădurea atât
de frumoasă şi, cum ştia că iepurii care nu intrau în socotelile statului ar fi
făcut prăpăd prin lanurile de orz şi de grâu, se hotărâse să închidă ochii la
pocinoagele mărunte pentru a nu se petrece altele mai mari.
Era alde Georges Echard, pe care îl strigau Chachard, când reuşeau să-l
dibuiască în fundul unui atelier unde era mai întuneric decât într-un fund de
vacă şi unde mirosea a piele şi a grăsime cu care îşi ungea şeile şi hamurile;
locuia deasupra atelierului, însă rareori urca la etaj; mai degrabă îl vedeai
cum apărea glonţ din fundul camerei, când îşi termina treaba, pentru a
merge în pădure, unde ar fi putut rămâne să vâneze până la judecata de
apoi. Nu îşi luase niciodată femeie, prea înspăimântat să se îndepărteze de la
drumul care lega văgăuna lui de tăbăcar de potecile vânatului său drag, însă
era în cea mai bună dintre companii, cea care zâmbeşte zorilor, când se
zămisleşte lumina zilei care vine, şi se bucură de zborul unui stol de sturzi,
în zvonul oamenilor care abia se trezesc. O tulea spre desişurile lui
fluierând, îşi înfigea puşca în banduliera strânsă în aşa fel încât să poată ţine
mâinile în buzunare, ceea ce o făcea pe Maria să zâmbească, căci tare mult îi
plăcea amestecul ăsta de indolenţă şi agerime.
Era alde Ripol, Paul-Henri pe numele lui adevărat, fierar în satul vecin,
dar de loc de aici, şi care nu lipsea niciodată de la evenimentele de
căpetenie. Era însurat cu cea mai frumoasă femeie din Burgundia, pe care,
când trecea, lumea o privea cu tot respectul pe care îl ai faţă de cele mai
izbutite opere ale Naturii, însă fără prea multă invidie, totuşi, de vreme ce i
se dusese buhul cât de prost gătea, dar, cum nu asta înseamnă dragostea,
ocupa un loc de seamă în inimile bărbaţilor din ţinutul de jos, care se
consolau fără mare greutate cu ochii ei de culoarea cerului, când nevestele
le puneau dinainte cu un zâmbet zeflemitor, ia te rog de pofteşte, mâncărica
de vită cu morcovi, care se topea în gură mai grabnic decât se topesc ţurţurii
la sfârşitul lui martie.
Şi, în fine, era alde Leon Saurat, pe care toată lumea îl chema chiar aşa,
alde Leon Saurat, pentru că erau atâţia de Leon pe acolo, încât altminteri nu
era chip să-l deosebeşti de ceilalţi, şi care ţinea cea mai mare fermă din tot
cantonul, pe care o lucra cu cei doi fii ai săi, dintre care pe unul îl botezase
tot Leon, dintr-un soi de căpoşenie, altminteri foarte folositoare în zonele
unde este mult de muncă, iar pe celălalt Gaston-Valery, cu dorinţa
admirabilă de a compensa scurtimea cu care fuseseră botezaţi tatăl şi
primul fiu. Aceşti doi vlăjgani tineri şi chipeşi, care se îngrijeau de fermă sub
înalta autoritate a irascibilului lor părinte, erau veseli şi la fel de tari ca
stânca, şi te minunai să-i vezi aşa de falnici, iar buna lor dispoziţie reuşea
uneori să crape severitatea de granit a tatălui. Atunci, la sfârşitul zilei, când
se întorceau acasă la fermă, unde mama punea masa pentru doisprezece
lucrători hămesiţi, puteai surprinde pe chipul posomorât al patriarhului
umbra unui surâs.
Da, iată cine erau cei nouă bărbaţi care i se alăturaseră în mod firesc
lui Andre în sfatul de la cimitir, nişte bărbaţi căliţi aşa cum se încălzeşte şi se
lucrează fierul, proptit între ciocan şi nicovală, cu tot respectul pe care
fierarul îl are faţă de materia primă, şi apoi pus la răcit, modelat şi fasonat
într-o formă înnobilată. Şi cum ei nu frecventaseră decât cerbii şi văioagele,
fierul lor nu ruginise, ci se păstrase cu ajutorul a ceea ce religia le interzice
să numească, adică simpla şi puternica magie a lumii naturale, căreia i se
adăugase venirea unei micuţe care ştia să-i elibereze forţele - astfel că ceea
ce îşi spunea fiecare dintre ei, în timp ce se grăbeau să ajungă la posturile de
luptă, era ceva care se născuse fără să bage de seamă din undele ce izvorau
din adâncurile fiinţei lui Andre şi erau catalizate de Maria, ceva care răsuna
în mintea fiecăruia dintre cei care se pregăteau de luptă şi lua forma acestor
vorbe de vrajă şi de vânt: pământul, pământul sau moartea!
Astfel, un ţinut întreg fusese scos din ale sale. Bărbaţii încercau să
găsească nişte cotloane unde, pe cât era cu putinţă, să se apere de vânt şi de
prima lovitură, şi se străduiau să nu privească spre zidul întunecat, în timp
ce dârdâiau într-un ger cum nu se mai văzuse. Însă toată lumea asculta cu
un sentiment care, în mijlocul acelei zile apocaliptice, închipuia un focşor
care pâlpâia în acea parte din noi înşine pe care o numim centrul, inima sau
miezul - prea puţin contează în realitate, prea puţin contează numele când
ai lucrul - care era înţelegerea profundă că legătura ce îi unea pe bărbaţi şi
pe femei cu aceste pământuri îşi întindea peste ţinut rânduiala şi forţa sa
invizibile. Simţeau că de partea lor aveau înţelepciunea lucrurilor care merg
aşa cum se cuvine să meargă şi ştiau că sunt conduşi de şefi capabili care pot
să ia deciziile, numărând brazdele mai degrabă decât himerele. Ce nu ştiau,
cel puţin nu cu o ştiinţă care să poată fi exprimată, era că această certitudine
venea din faptul că Andre, care trăise cincizeci şi doi de ani în beatitudinea
ei, amplifica în fiecare dintre cei de acolo imnul pământului. Şi, deşi nu ştiau,
simţeau şi îşi trăgeau forţele din legătura directă cu văile şi cu ogoarele
mănoase.
Primarul şi alde Jeannot rămăseseră la fermă, de unde erau gata să
trimită mici curieri, în persoana puştilor de la canton care fugeau mai iute
decât iepurii, pentru a-i ţine la curent pe ceilalţi ofiţeri cu tot ce se petrecea
important. Alde Marcelot, Riri, Ripol şi Leon Saurat se duseseră la biserică,
unde acţionau cu isteţime, împreună cu un preot care devenise ceva mai
devreme unul dintre ai lor şi cu care cuvintele erau în ziua aceea inutile ca o
umbrelă din bumbac. Cât despre Andre, acesta plecase spre poiană, luându-i
cu el pe Maria, pe alde Chachard şi pe flăcăii Saurat. Iată ce unelte îşi alesese
destinul: aceşti bărbaţi împreună cu această fetiţă care suie cu pas grăbit
spre un luminiş mai îngheţat decât banchizele şi care bagă de seamă că totul
amuţise în jur şi că întreaga pădure părea să fi împietrit într-o linişte de
mormânt. Dar ei continuă să urce şi curând ajung la ţintă.
Ciudată ţintă, aşa cum spusese Andre. În timp ce doi paşi mai încolo,
drumurile forestiere se aşterneau pustii şi tăcute, un clipocit brusc de
sunete şi de aburi i-a întâmpinat imediat ce au trecut de linia ultimilor
copaci, înmărmuriţi, s-au oprit şi au privit spectacolul. Frigul care îi
pătrunsese până la oase părea să se fi înmuiat puţin şi se întrebau dacă
acesta era motivul negurilor care pluteau într-un spaţiu structurat bizar.
Andre i-a oprit în loc pe cei trei bărbaţi care veneau în urma sa; a privit-o pe
Maria, apoi a dat din nou ordin de înaintare. Au mers până în centrul
cercului unde negurile se învârtejeau în jurul lor înseşi într-un dans lent şi
dens, care totuşi îngăduia să vezi prin ele. Era uluitor. Fâşiile de ceaţă erau
opace ca nişte ziduri şi, cu toate astea, translucide ca apa de izvor. Prin ele
se vedeau sorburi invizibile, mai de nepătruns decât stâncile! În fine,
murmurele care se auzeau în luminiş li se păreau cel mai încântător lucru de
pe lumea asta. Aveau sentimentul confuz că nişte voci se strecurau în
mijlocul acelor pulsaţii blânde, însă nu puteau cu adevărat să le desluşească
vibraţiile care făceau să scârţâie întreaga poiană. Alde Chachard, care urcase
pieptiş fără să-şi scoată mâinile din buzunarele lui de dandy al pândarilor, a
fost cât pe ce să-şi rupă căptuşeala smulgându-şi dintr-odată pumnii pe care
o asemenea scenă nu putea să-i lase în fundul pantalonilor, iar cei doi flăcăi
Saurat au suferit o fulgerătoare cădere a fălcilor, aducând gravitaţiei
întregul omagiu al consternării. Însă Andre se uita la Maria cu privirea lui
care nici nu renunţa, nici nu obliga.
Stătea nemişcată în mijlocul luminişului şi ceţurile porniseră în jurul ei
un balet cu mişcări stranii şi complicate. Vedea în sfârşit ce presimţise şi
aşteptase luni de-a rândul, după primirea scrisorii din Italia şi după visul cu
calul alb.
Vedea.
Vedea furiile care se vor dezlănţui şi săgeţile morţii.
 Vedea plecarea, dacă va supravieţui atacului.
Auzea limpede vocile pe care ceilalţi abia le ghiceau.

trezirea ceţurilor
cele dezrădăcinate ultima alianţă

Ceva s-a rupt în ea şi a sfâşiat cerul cu privirea ei interioară în tuşe de
vopsea care se diluau uşor şi apoi dispăreau într-un ultim laviu perlat de
lumină.
Îşi simţea valurile puterii cum fierb şi se descătuşează.
Şi auzea vocea micii pianiste din noaptea tămăduirii

Maria
Maria
Maria

A răsunat o deflagraţie atât de puternică, încât s-au aruncat cu toţii la
pământ. Inamicul acţiona în sfârşit. Zidul întunecat năvălise mugind şi izbise
în plin primele case ale satului şi biserica. Însă, lovind, se dislocase şi
dezvăluise astfel întinderea uriaşă a monstruozităţii sale. Mai rău,
prăvălirea arăta ce pândea în spate, într-o ambuscadă mortală, unde
tornade ţiuitoare încărcate cu ploi ucigătoare deschideau calea săgeţilor
negre, care urlau a moarte într-un şuier de oţel şi gheaţă.
Acoperişurile s-au prăbuşit.
Primele clipe au fost cele mai îngrozitoare. De parcă toate flagelurile
Antihristului s-ar fi abătut deodată asupra sătenilor lipsiţi de protecţia
acoperişurilor. Ploaia care bătea des era atât de grea, încât picăturile răneau
ca nişte pietre, şi prin aceste răni, care nu sângerau, dar străpungeau corpul
cu acele lor dureroase, pătrundea un frig cumplit. La asta se adăuga vântul
ce distrugea acoperişurile într-un fel straniu, nu luându-le de pe case, ci
făcându-le să se năruiască, astfel că alde Gegene şi oamenii lui o
binecuvântau pe Maria că îi păzise de această stihie. În sfârşit, primejdia cea
mai mare venea de la săgeţile negre, care ţâşniseră fulgerător pe prima
parte a traiectoriei lor, apoi, la jumătatea drumului, încetiniseră şi
rămăseseră suspendate în furtună, părând că-şi fixează la nesfârşit ţinta.
După care au izbucnit şi coşmarul a început, căci nu îşi atingeau victimele, ci
explodau la câţiva centimetri de ele şi le izbeau de pământ cu puterea unei
unde de şoc care putea să frângă oasele. Mai mulţi săteni au căzut. Totuşi,
aproape toţi se culcaseră la pământ când se dezlănţuise atacul şi încercau
să-i apere pe cei mai slabi cu biata pavăză a propriului trup, în timp ce
vântul şi săgeţile făceau rafalele de aer periculoase ca nişte mine explozive.
Mai rău, apa urca la rândul ei şi erau martori la un fapt imposibil, şi anume o
viitură care suia pantele fără altă cauză decât voinţa unei forţe rele... vai... un
ţinut înecat sub asaltul proiectilelor urii care transforma stihiile vieţii în
arme de tortură şi de moarte... şi se lipeau cu burţile de pământul întins ca-n
palmă şi se simţeau ca nişte şobolani pe puntea unei corăbii.
Aşadar, cu toţii se aruncaseră la pământ, mai puţin doi bărbaţi, un
popă şi un neam de traistă, care refuzaseră să o facă şi, în ciuda furiilor din
jur, se ţineau drepţi în mijlocul urgiei, iar vârtejurile şi săgeţile păreau să-i
ocolească în mod miraculos. Minţile grăbite vor conchide că era vorba
despre curaj sau despre inconştienţă, însă doar în momentul în care săgeţile
explodaseră în furtună, bunul preot şi bravul ţăran fuseseră iluminaţi de o
bruscă înţelegere care le-a spus ce fel de arme aveau ei în acest război. Într-
adevăr, alde Gegene şi părintele Francois pricepuseră că era vorba de o
bătălie a spiritului în aceeaşi măsură ca una a materiei şi că poţi să lupţi cu
inima la fel de bine ca şi cu o puşcă, şi trebuie spus că săgeţile păreau să-i
ignore pe cei doi îndrăzneţi care nu îşi plecau frunţile în ceasul în care toate
se prăbuşeau. De altfel, văzând aşa ceva, alde Riri, Ripol şi Leon Saurat, care
niciodată nu simţise atât de grea povara vechilor sale reume, dar nici atât de
îmbătătoare explozia de energie care îl înzdrăvenea la cei şaizeci şi nouă de
ani ai săi, s-au sculat la rândul lor şi au organizat apărarea, observând că
săgeţile ochesc spre ţintele aflate la pământ. Cum sunt zile în care trebuie
să-ţi aşezi soldaţii să se odihnească, sunt şi lupte care impun să stai în
picioare în faţa salvelor: fără un cuvânt, cei cinci bărbaţi s-au repezit ca nişte
câini ciobăneşti în jurul turmei, adunându-i în scurt timp pe cei care puteau
încă merge şi i-au pus să stea acolo, spate în spate, într-un cerc compact pe
care săgeţile păreau că renunţă să-l atace frontal, deşi nu conteneau să
explodeze în tot perimetrul bisericii. Aveau un răgaz să-şi tragă sufletele.
Însă ştiau că nu va dura mult, pentru că apele se apropiau, iar alde Gegene
îşi înălţa spre ferma sa şi spre pădure o mutră tot mai îngrijorată de la un
minut la altul, întrebându-se ce făcea Maria şi dacă Lorette a scăpat.
Trupul bisericii s-a năruit cu o bubuitură, de parcă ar fi fost lovită de
un obuz, şi schije de piatră au ţâşnit în toate părţile. La ferma din vale, unde
rămăsese mama Mariei, gerul se aliase cu un vifor atât de puternic, încât ar
fi putut scufunda un vapor în largul mării şi, deşi acoperişul era încă neatins,
scândurile grajdului începuseră să cedeze, iar curtea era înecată de bucăţile
de gheaţă căzute din cer. În pădure, animalele stăteau pitulate, însă frigul
era şi mai tăios sub copaci decât în câmp. În tot ţinutul, aceleaşi ravagii ale
naturii, care distrugeau tot ceea ce cu îngăduinţă ţesuse cândva, dădeau de
pământ cu tot ce crescuse până atunci sub cer, şi toţi se întrebau cât vor mai
putea rezista unui prăpăd care nimicise în câteva minute o bună parte din
ceea ce geniului omenesc îi luase atâtea veacuri să construiască. Totuşi, nu-
şi pierduseră nădejdea, pentru că de partea lor erau o micuţă vrăjită, un şef
care ştia ce înseamnă măreţia şi un pământ care nu-şi trădase niciodată
slujitorii, şi, odată primele momente de panică trecute, în care toţi fuseseră
aduşi la stadiul de animale, simţeau cum creşte, cum se ascute indignarea,
pentru că pe aici nu erau obişnuiţi, oricât de sărmani ar fi fost, să fie trataţi
astfel, şi în interiorul fiecăruia începuse să se răzvrătească, inspirată de
lungile vânători ale iernii, de braconaj şi de paharele închinate cu prietenii,
o rezervă de curaj care le înălţa inimile în furtună. Aşa se face că acest val de
vitejie pe care îl datorau pământului, care nu putea îngădui să li se facă rău
celor care îl cinsteau - câtă vreme toate cataclismele veniseră din cer -,
aducea o vagă acalmie în timpul dezastrului, iar ploaia şi vântul nu izbuteau
să treacă dincolo de o anumită forţă pe care tăria pământului o contracara.
Da, tăria pământului. Andre, în poiana unde se purta cealaltă luptă, cea
din inima Mariei, o simţea cu toată vigoarea pe care i-o dădea o viaţă pe care
şi-o petrecuse ţinându-se drept pe clisa ogoarelor sale şi cu toată
înţelepciunea sângelui generaţiilor de ţărani care îi curgea prin vine. Nu ştia
cum, însă ştia prin ce vrajă, şi singurul lucru de care era preocupat era acest
ancoraj ale cărui noduri şi odgoane se suprapuneau peste harta telurică a
ţinutului de jos şi le dădea celor pe care îi lega cu dragoste noi rezerve de
curaj născut din rădăcinile înseşi ale pământului. Dar ştia şi că flota care
lupta în acel ceas se ciocnea de un duşman pe care nu-l putea învinge numai
cu armele pământului.
A privit-o pe Maria şi i-a zis:
- Cerul este al tău.

Teresa
SURORILE CLEMENTE

Clara şi Maestro o priveau pe Maria urcând împreună cu tatăl ei spre
poiana cu ceţuri, cu ceilalţi trei încheind grupul de parcă l-ar fi însoţit pe
Domnul Iisus Hristos însuşi. Cei doi bărbaţi mai tineri erau mai frumoşi
decât fazanii toamna şi se simţea în ei vigoarea firilor senine care nu-şi fac
niciodată griji. Fratele cel mare, cu mâinile în buzunare într-o atitudine care
arăta bucuria de a fi liber, purta pe faţă urmele maturităţii şi ale plăcerii de a
râde în hohote. Însă cu toţii aveau pe figuri aceeaşi hotărâre dată de
înţelegerea că au intrat în ceva care îi depăşea cu mult. Când au ieşit de sub
acoperişul copacilor pentru a intra în luminiş, Clara a fost uimită de
caligrafiile trasate de neguri. Aşa cum Alessandro picta semne de vopsea
fără să le cunoască limbajul, ceţurile închipuiau o poveste căreia ea nu-i
putea pricepe graiul. Dar era absorbită mai ales de Maria şi îşi făcea griji de
o anumită cută a gurii pe care o căpătase din noaptea în care Eugenie îl
vindecase pe Marcel. Vedea amărăciunea şi teama, de parcă ar fi fost gravate
pe o piatră, şi bănuia că este acelaşi semn pe care îl găseai pe figurile
ofiţerilor care au suferit pierderi de soldaţi.
Petrus, care nu încetase si sforăie gălăgios de dimineaţă, a căscat
interminabil şi s-a extras cu mare greutate din fotoliul lui. A schimbat o
privire cu Maestro şi ceva a părut să-l facă să-şi vină în fire.
- Am nevoie de un pahar, a mormăit el.
Apoi, descoperind câmpul de bătaie prin intermediul viziunii Clarei, a
şuierat printre dinţi.
- Nu începe bine, a făcut el.
- Se gândeşte la Eugenie, a zis Clara. Îi este frică să nu piardă şi alte
fiinţe pe care le iubeşte.
- Dureroasa experienţă de a comanda, a spus Maestro.
- Ea nu comandă, a zis Clara, şi sunt părinţii ei.
- Rose şi Andre nu sunt părinţii Mariei, a spus Petrus.
În luminişul de la răsărit, Maria se întorsese pentru a înfrunta cerul
încărcat cu zăpadă, iar bărbaţii făcuseră aşijderea, ridicându-şi ochii spre
norii mai albi decât laptele.
- Sunt mulţi orfani în războiul ăsta, a zis Clara după o clipă de tăcere.
- Sunt mulţi orfani pe lume şi sunt multe feluri de existenţă, a spus
Maestro.
A urmat un nou moment de tăcere. În privirea pe care Petrus i-a
aruncat-o lui Maestro, ea a citit umbra unui reproş. După care şi-a turnat un
pahar de muscat şi a spus:
- Iar noi îţi suntem datori cu încă o poveste. Cea a surorilor Clemente.
 Privirea ei interioară i-a arătat două tinere aşezate una togă alta într-o
grădină de vară. Pe una dintre ele o cunoştea deja, se numea Marta şi fusese
marea iubire a lui Alessandro, însă a privit-o pe cealaltă cu o curiozitate
amestecată cu un sentiment plăcut, scăldată în lumina neclară pe care o are
aerul în zilele călduroase. Era brunetă şi pătimaşă; la urechi, doi cercei de
cristal; un oval perfect, tachinat de gropiţe; pielea aurie şi râsul ca un foc în
noapte; dar pe faţa ei se vădea şi încărcătura sufletelor a căror viaţă este în
întregime interiorizată, şi gravitatea sprinţară care, odată cu vârsta, capătă
patina argintului.
- Marta şi Teresa Clemente, a zis Petrus. Nu se pot imagina surori mai
puţin asemănătoare şi, totuşi, mai unite. Dar despărţite de zece ani şi de
prăpastia suferinţelor. Familia Clemente dădea recepţii la care apărea ca o
fantomă figura duioasă a Martei, pe care toţi o găseau foarte frumoasă şi
foarte melancolică şi îi îndrăgeau poemele triste, care ai fi jurat că sunt
scrise de o mână şi de o inimă mature. La douăzeci de ani, se căsătorise cu
un bărbat deloc făcut pentru iubire şi poezie şi, sub pretextul vieţii
conjugale, nu a mai mers la serate, unde îşi făcuse apariţia o altă micuţă, pe
care o găseau foarte frumoasă şi foarte veselă, şi care se dovedea un copil
minune cum rar întâlneşti. La zece ani, avea un talent şi o maturitate
invidiate de pianişti de două ori mai vârstnici decât ea. În plus, era zglobie
ca o coţofană şi mai încăpăţânată decât o vulpe atunci când nu voia nici în
ruptul capului să cânte piesele care i se dădeau. Alessandro se împrietenise
cu ea cu mult timp înainte a o întâlni pe Marta şi zicea adesea că fetiţa era o
sfidare la adresa legii care cere ca artiştii să se consoleze cu suferinţele lor,
pentru că din ele se nasc avânturile artei lor. Dar observase şi abisurile
ameţitoare care se găseau în interiorul ei şi ştia că râsul său zburdalnic nu-i
afecta niciodată vocaţia pentru profunzime. Uneori, privea norii şi Maestro
vedea cum umbrele lor treceau peste faţa ei. Apoi cânta şi iar se ridica.
Marta o asculta şi se însufleţea cu dragostea pentru sora ei, înainte de a
pleca spre seară, după ce o îmbrăţişa într-o mişcare de vals.
Însă, când sora mai mare dispărea la capătul aleii, micuţa se aşeza pe
treptele scării de la intrare şi aştepta până i se mai domolea durerea, pentru
că o fiinţă pe care o iubea pătimea atât. Toate se găseau în interpretările ei,
această aptitudine uriaşă pentru fericire şi această durere de a iubi o soră
care îşi unise viaţa cu blestemul suferinţei. Nu ştiu ce zbucium se ascunde în
inimile celor făcuţi din acelaşi sânge, însă cred că Teresa şi Marta aparţineau
unei ghilde de peregrini unită în aceeaşi căutare pecetluită de o sublimă
fraternitate. În jurul lor, părinţii erau într-o veşnică forfotă, ocupaţi cu
marile serate, singurele la care se rezumau fanteziile lor de bogătani şi care
îşi înţelegeau fiicele la fel de puţin pe cât erau de capabili să-i distingă pe
oamenii adevăraţi de stâlpii saloanelor. Astfel, surorile Clemente au crescut
în mijlocul acestei lumi şi lângă două spectre care purtau frac şi rochie de
mătase şi au trăit pe o insulă de pe care în depărtări se vedeau vapoare ce
lăsau pe apă dâre albe, fără a acosta vreodată la pontonul unde trăieşti,
păcătuieşti şi iubeşti. Poate că Marta, născându-se cu zece ani înaintea
surorii ei, absorbise toată indiferenţa tatălui şi a mamei sale, astfel că forţa
care venea din descendenţa neamului, de la o strămoaşă poate, sau din
timpuri mai vechi, când banii nu pervertiseră gustul pentru viaţa tihnită,
putuseră să se întrupeze în carnea delicată a Teresei şi, prin pavăza pe care
o constituia melancolia surorii mai mari, să înflorească mai mult decât în
alte condiţii. Dar aceasta crea, în schimb, o legătură în care principiul vital al
Teresei izvora din sacrificiul de bunăvoie al Martei, iar dacă nu este
surprinzător că moartea uneia a fost urmată de a celeilalte, oricare ar fi fost
circumstanţele care fac atât de dificil să desluşeşti cauzele şi artificiile, nu
m-aş mira totuşi ca la sfârşit să descoperim că suntem cu toţii personajele
unui romancier migălos, dar nebun.
Petrus a tăcut.
- Cânţi ca mama ta, a spus Maestro, iar muzica ta cheamă umbra ei,
căreia nu am ştiut încă să-i spun povestea potrivită. Ştii de ce un om nu
poate găsi în el cuvintele ce îi eliberează pe vii şi pe morţi?
- Din pricina necazului, a spus ea.
- Din pricina necazului, a spus el.
Pentru întâia dată de când îl cunoştea, a văzut întipărită pe figura lui
durerea.
- Era deja epoca tulburărilor şi a bănuielilor, iar tatăl tău venea adesea
la vilă după ce se întuneca, a reluat el. Or, într-o seară, Teresa era acolo şi
cânta o sonată.
Maestro a tăcut şi Clara a plonjat în amintirile lui. Lăsaseră ferestrele
deschise ca să intre aerul suav al verii şi se auzea aceeaşi sonată pe
marginea căreia descoperise poemul ce unea inimile şi răzbătea în spaţiul
viziunilor. Când, în urmă cu doi ani o cântase şi ea, chiar în seara care o
condusese în vis spre Maria, în aer era un miros de ploaie şi de pământ
reavăn, însă povestea spusă de partitură i-a rămas indescifrabilă, iar poemul
se strânsese într-un glob de tăcere. A ascultat-o cântând pe tânăra femeie şi
acelaşi glob s-a format în pieptul ei. Apoi, în încăpere a apărut un bărbat. Se
ivise de nicăieri şi scruta intens un loc din el însuşi pe care i-l arăta muzica.
Putea să vadă fiecare detaliu al trăsăturilor lui vrăjite de interpretare, avea
pe faţa luminată de tinereţe o seninătate cereasca, pe care se desluşeau
razele lunii şi visările râului.
- Are inspiraţia ceţurilor noastre, i-a spus bărbatul lui Maestro, care
stătea în faţa lui în această amintire de acum zece ani. Însă adaugă în ele o
frumuseţe care vine de pe meleagurile sale.
- Pământul ei o inspiră, dar ceea ce dă farmec interpretării sale este
acest mister căruia îi spunem femeie, a răspuns Maestro.
- Nu toate cântă ca ea.
- Dar toate poartă în ele această esenţă pe care tu o observi în muzica
ei.
Apoi viziunea s-a stins şi Clara a fost din nou alături de Maestro în
prezent.
- Un an au fost fericiţi, a zis el, după care Teresa a aflat că aşteaptă un
copil. Iar asta a fost un cataclism.
- Un cataclism pentru Consiliu?
Tatăl tău nu a înştiinţat întregul Consiliu. Aşa cum ţi-am spus, era
epoca primelor tulburări, căci ambiţia şi influenţa lui Aelius nu încetaseră să
crească şi asta ne provoca mari nelinişti. Au izbucnit disensiuni interne cu o
amploare necunoscută până atunci şi am asistat la trădări pe care nu le
credeam posibile. Aşa că, atunci când am aflat despre sarcina Teresei, am
hotărât să păstrăm secretul acestei minuni, inexplicabil ca stingerea
ceţurilor noastre: un copil conceput de o femeie şi un elf. Toate celelalte
uniuni mixte au fost sterile.
- Teresa a anunţat că îşi doreşte să consacre un an meditaţiei şi că s-a
retras la o proprietate a familiei, în nordul Umbriei, a zis Petrus. Nimeni nu a
aflat nimic.
Ea a văzut o vilă cu ziduri austere, înconjurată de o grădină mare care
domina o vale cu şesuri line şi dealuri mărunte, şi a auzit ieşind dintr-o
cameră nevăzută notele sonatei brodate cu o profunzime nouă, cu o nervură
din fir de argint şi de ploaie.
- În ajunul naşterii tale, Marta s-a aruncat în Tibru. Apoi Teresa a adus
pe lume o fetiţă. În noaptea care a urmat s-a stins şi ea. A adormit şi nu s-a
mai trezit. Însă tatăl tău trecuse deja puntea înapoi, pentru că o altă naştere
îl chema la ai noştri. Tot o fetiţă se născuse în căminul Şefului Consiliului, în
aceeaşi zi şi la aceeaşi oră cu tine şi cu aceeaşi prodigioasă imposibilitate,
căci, deşi concepută de doi elfi, venise pe lume cu o înfăţişare total
omenească, ceea ce nu se mai întâmplase niciodată în lumea noastră şi nici
nu s-a mai întâmplat de atunci. Noi ne naştem într-o simbioză a esenţelor şi
nu luăm o aparenţă unică decât atunci când părăsim lumea noastră. Însă
această micuţă, oricum ai fi luat-o şi oricum ai fi privit-o, semăna leit cu
toate micuţele oamenilor. Ne aflam în prezenţa a două naşteri imposibile, în
aceeaşi zi şi la aceeaşi oră, aşa că s-a luat hotărârea să fie ascunse cele care,
atât de evident, aparţineau unui destin puternic şi pe care le doream
protejate de acţiunile lui Aelius.
- Aşa că ne-aţi trimis departe de rădăcinile noastre, a spus ea.
- Alessandro îmi descrisese odată satul în care trăia fratele lui, a zis
Maestro, şi te-am trimis la Santo Stefano. În ceea ce o priveşte pe Maria, ea a
făcut o călătorie mai întortocheată, care trece prin Spania şi se încheie la
ferma lui Eugenie. Povestea îi aparţine, nu o să ţi-o spunem noi acum.
- Ştie că a fost adoptată?
- Tatăl tău i-a povestit despre sosirea ei la fermă, a spus el. Trebuie să
o ştie, pentru ca puterile să i se descătuşeze şi să se manifeste.
- Dintre voi două, tu eşti cea care are o parte omenească, a zis Petrus,
de aceea ţeşi legături şi întinzi punţi. Cânţi ca mama ta, însă adaugi o forţă
care vine din puterile tatălui tău. Vezi ca tatăl tău, însă adaugi legături care
îţi vin de la firea omenească a mamei tale.
O viziune a copleşit-o pe Clara. Era mai limpede şi mai intensă decât
amintirile obişnuite şi ea ştia că o priveşte pe Teresa, care cânta sonata
brodată cu ploaie şi cu argint. La ultima notă, mama ei şi-a ridicat capul şi pe
Clara a apucat-o ameţeala, căci se afla în faţa unei femei vii.
- Fantomele sunt vii, a murmurat ea.
Şi, pentru prima dată în doisprezece ani în care nu cunoscuse plânsul
sau râsul, s-a pornit să plângă şi să râdă în acelaşi timp. Petrus şi-a suflat
zgomotos nasul într-o batistă cât un cearşaf, apoi cei doi bărbaţi au aşteptat
în tăcere să i se usuce lacrimile.
- În toţi anii aceştia am regretat că mama ta nu te-a cunoscut, a zis
Maestro. Te-am privit crescând cu această candoare şi cu acest curaj pentru
care mulţi eroi te-ar invidia şi adesea m-am gândit că soarta a împiedicat să
se întâlnească două dintre femeile cele mai remarcabile pe care mi-a fost
dat să le întâlnesc. Am văzut moştenirea forţei şi a purităţii sale, le-am
regăsit în tine de nenumărate ori, dar am văzut şi ce îţi aparţine doar ţie şi
care ştiu că ar fi încântat-o.
Şi-a văzut mama aşezată în clarobscurul grădinii din Umbria. Râdea şi
cerceii de cristal scânteiau în asfinţit. Sub lumina înserării, o melancolie
argintie aluneca peste obrazul ei ca un peşte de râu.
- Dacă va fi fată, a auzit-o zicând, mi-aş dori să iubească muntele.
I s-a răspuns, fără îndoială, căci ea a zâmbit şi a zis:
- Muntele şi livezile, vara.
Apoi a dispărut.
- Alessandro mi-a spus că livezile de la parohie erau locurile din
Abruzzo pe care le prefera înainte de orice altceva. În toată povestea asta,
am învăţat să am încredere în semnele pe care ea le lasă în drumurile
noastre. Poemelor pe care un tată le-a scris în speranţa că fiica lui le va citi,
liniilor munţilor trasate de un penel neştiutor. Ştiam că într-o zi vei veni din
Abruzzo şi, la fel cum te-am trimis acolo sub semnul livezilor, ai luat drumul
Romei sub cel al pianului uitat.
Ea l-a auzit pe Sandro, care spunea: există prune transparente şi umbră
în cascadă. Dar ceea ce căpăta strălucire aidoma licuricilor nopţii era vocea
mamei sale, în care se deschidea o falie prin care pătrundeau alte voci. Erau
acolo femei şi morminte, scrisori din război şi cântece blajine de seară.
Toate aceste voci şi toate aceste morminte şi toate aceste femei cernite de
zăbranicul necazului, care îşi murmurau iubirea pe aleile pietruite ale
cimitirelor... A zărit o grădină cu irişi şi un tânăr cu ochii luminoşi şi trişti, în
timp ce un glas îngâna duios: du-te, băiete, şi să nu uiţi niciodată cât de mult
te iubim iar inima ei s-a cutremurat recunoscând timbrul bătrânei Eugenie.
Apoi a văzut-o pe Rose, strălucitoare şi diafană, cum surâdea în mijlocul
furtunii, iar acest surâs spunea: suntem mame chiar şi dincolo de moarte şi
de misterele naşterilor.
Atunci, pentru a doua oară în doisprezece ani, a plâns.

Pavilionul Ceţurilor
CONSILIU ELFIC RESTRÂNS

- Clara este legătura.
- Puterea ei de empatie este magnifică.
- În ciuda anilor de uscăciune.
- În anii de uscăciune.
- Prin miracolul pe care ea îl reprezintă şi care biruieşte anii de
uscăciune.
- Toate femeile sunt cu ea.

Rose
DESCENDENŢELE CERULUI

Când e să vină nenorocirea.
Primul care a căzut a fost unul dintre micii curieri care primiseră ca
misiune transmiterea rapidă a informaţiilor între ferma lui Marcelot, poiană
şi biserică. Au vrut să-l trimită pentru că observaseră mişcări înspre răsărit,
acolo unde Andre spusese că se ascundeau cavalerii ciudaţi, călare pe
animale necunoscute. L-au trimis în momentul în care vânturile loveau
colina. Nemişcarea celorlalţi i-a salvat, însă viteza băiatului a făcut să fie
apucat de tentaculele furtunii, care l-a ţinut o vreme captiv în ventuzele ei
îngheţate, apoi l-a aruncat ca pe o boccea într-un parapet de piatră. Toată
lumea l-a văzut pe curier prăbuşindu-se şi doi bărbaţi au vrut să se ducă
lângă nefericit, târându-se pe pământ pentru a scăpa de vântoase, dar soarta
i-a fost pecetluită de apariţia călăreţilor inamicului în trombele care
încercuiau cele două ferme. Înfăţişarea lor era înspăimântătoare. Erau uriaşi
şi croiţi dintr-o materie lăptoasă, care lăsa să se distingă contururi vagi de
bărbaţi diformi şi lipsiţi de faţă. Însă ceea ce îţi îngheţa sângele în vine era
faptul că se materializaseră dintr-odată în jurul terenului, într-o imobilitate
spectrală ţesută din tăcere şi din ură. Cât priveşte caii... pe cinstea mea, caii
nu existau. Cavalerii călăreau nimicul, iar dacă s-ar fi priceput cât de puţin la
fizică, toţi bărbaţii ăştia viteji ar fi ştiut că se aflau în prezenţa imposibilă a
unui izvor de antimaterie care inversa mecanismele universului.
Au căzut şi alţii. La biserică, săgeţile îşi reluaseră cadenţa de la
început. Nu exista răgaz şi pietrele ţâşneau, iar exploziile devastau. Ploaia
zdrobea pământul şi răniţii se târau pe sub cascadele de apă asemănătoare
unor torente de ace. Trei bărbaţi au pierit striviţi de blocurile de piatră
desprinse din clopotniţă şi alţi doi s-au prăpădit sub undele de şoc ale
tirurilor care explodau cu o vigoare renăscută. Cei cinci oameni însărcinaţi
cu refugiaţii din biserică asistau neputincioşi la ravagii, în timp ce primii
morţi spulberaseră nădejdea că magia Mariei va fi suficientă pentru a-i
apăra de năpastă. Preotul şi Leon Saurat au ordonat să se strângă din nou
rândurile turmei, în timp ce restul se târau către victime şi încercau să le
dea cât ajutor puteau. Vai, puteau prea puţin. Şi neputinţa lor îi ardea.
Ah, neputinţa... Infinită este cea a animalelor umane, ca şi bravura lor
în ceasurile sfârşitului, când totul se prăbuşeşte. Am spus-o deja, nori groşi
de zăpadă se adunau în spatele frontului şi păreau să aştepte la liziera
poienii, iar oamenii din biserică simţeau, la fel ca aceia care apărau ferma lui
Lorette sau aşteptau împreună cu Andre în pădure, pentru că norii de
zăpadă, în acele clipe în care totul se clătina, făceau să se insinueze în fiecare
parfumul unui vechi vis pierdut. Bineînţeles, alde Gegene a fost cel dintâi
care a sunat adunarea inimilor. Trebuie spus că visul lui, aşa cum se va
dezvălui mai târziu, nu era câtuşi de puţin una dintre acele însăilări efemere
şi sublime, iar el era şi în acea zi acelaşi bărbat al datoriei şi al zeflemelei ca
întotdeauna; şi simţea, după ce prima uimire în faţa dezlănţuirilor
inamicului trecuse, ca şi descurajarea de a-l descoperi atât de puternic şi
atât de malefic, că pierduseră prea mult timp stând la discuţii cu frica şi că
trebuia să-şi plătească dajdia pentru o viaţă cu vin bun şi cu iubire. În plus,
perspectiva de a pieri înecat sau zdrobit de un bloc de piatră din clopotniţă
nu era pe gustul acestui om care voia să moară cu onoare şi nu vedea nimic
de cinste să se târşâie ca un limax pe sub nori. Astfel, fie că era mâna
diavolului, fie a vreunei alte puteri malefice care dezlănţuise furtuna, el nu
mai voia să-şi facă griji decât de reţetele nevesti-sii când îl servea la cină. Pe
deasupra, începea să înţeleagă un lucru din ce în ce mai evident: în spatele
muntelui erau arcaşi care trăgeau săgeţile negre criminale. Le-a făcut semn
lui alde Riri şi Ripol să-l însoţească până la Leon Saurat şi, cu mâinile unite
făcute pâlnie, a urlat:
- Toţi la atelierul lui alde Chachard!
Vom afla îndată ce-şi pusese în cap să facă, însă iată că deja neputinţa
lor este pe cale să treacă şi să nu se mai întoarcă. Şi se produceau şi alte
răsturnări, acolo sus, în faţa fermelor pe care le încercuiau o sută de
caraghioşi împăiaţi cu tenebre.
Atunci a intrat în scenă Rose, care aparţinea mai degrabă cerului, câtă
vreme ceilalţi erau ai pământului, şi se nutrea cu unde şi cu pâraie, într-un
ţinut al păşunilor şi al coasei - de aici, această smerenie mai tare decât oţelul
şi acest grăunte de nimic, dar mai translucid decât apa vie. Când îşi
îmbrăţişa mama înainte de culcare, Maria simţea că tristeţea, care la tatăl ei
se sedimentase asemenea noroiului şi clisei, în Rose curgea ca un fluviu în
care se aduna jalea şi care se dizolva în respiraţia ei lichidă al cărei torent
nimeni nu-l bănuia. Iar dacă Andre dormea liniştit, deşi presimţea ce-i
rezervase soarta fiicei sale, aceasta era pentru că ştia care era puterea lui
Rose, oricât de fragilă părea ea. O priveai pe această ţărancă ştearsă, la care
nici figura, nici gesturile, nici vocea, nici aluniţa nu-ţi trezeau vreun interes,
şi te tot mirai cum o asemenea lipsă de farmec poate naşte un astfel de
vârtej de unde binefăcătoare şi plăcute. Singura vorbă de iubire pe care
Andre i-o zisese vreodată, într-o zi de iarnă, dis-de-dimineaţă, când
rămăseseră în pat să se mai uite la stele, fusese că este ca o apă pe care poţi
să o prinzi în căuş, ca pe o pietricică sau floare. Bineînţeles, o excepţie,
pentru că Andre Faure nu era obişnuit cu discursurile şi întotdeauna îi zicea
nevesti-sii ce avea de zis cu o economie de mijloace care friza geniul şi era
uşurată, este drept, şi de harul cu care amorul încarcă fiecare privire, fiecare
gest. Însă în miezul acestei parcimonii se cuibărea un nume scăpat din
puţinătatea spuselor sale şi, privind-o, murmura simplu Rose, căci era
singurul care cunoştea lama ce se ascuţea pe un fir de cristal şi scânteia,
frumoasă şi teribilă, în ceasurile de iubire.
Astfel, Rose ieşise mai devreme, cu Jeannette şi cu Marie, pe peronul
din faţa fermei din vale, cu gândul să meargă la Lorette, la ferma vecină. Însă
furtuna îşi dezlănţuise deja urgia şi era imposibil să faci un pas în curtea în
care se pornise o horă de scânduri smulse şi de găini înspăimântate. Aşa că
se repliase cu cele două mătuşi lipindu-se de peretele grajdului, care, pentru
moment, rezista în faţa rafalelor, şi aştepta acolo, când deodată a simţit prin
furtună tulburarea Mariei şi cum, în bătaia vântului, ea îşi redobândea, în
schimb, toată vigoarea.
Totul începuse de la faptul că părinţii ei, care nu ştiau carte, îi doriseră
o soartă mai bună ca a lor. Însă crâmpeiele pe care maică-sa le văzuse din
oraş o încredinţaseră că acolo nu se putea duce o viaţă virtuoasă şi, deşi
recunoştea că erau săraci, măcar nu depindeau de nimeni altcineva. Astfel,
în timp ce consătencele ei se duceau la oraş ca doici sau guvernante, nu a
vrut ca micuţa să i se piardă prin casele acelea mari. O duceau o dată pe
săptămână la o mănăstire din apropierea oraşului, unde maicile le învăţau
buchea cărţii şi a dogmei pe fetiţele sărmane din canton. Le trebuiau două
ore să ajungă şi, în zori, fratele cel mare o suia în şaretă şi o însoţea la lecţii,
apoi aştepta la bucătărie până se terminau. După mai multe săptămâni, a
încetat să asculte litaniile şi predicile, pentru că se îneca în beţia cărţilor pe
care maicile i le dădeau după Vecernie. Plângea la poeziile despre pâraie şi
ceruri, care îi dezvăluiau singura lume cu adevărat a ei, şi la poveşti care se
petreceau sub nişte nori mai palpabili decât huma câmpurilor, unde, într-un
vârtej de strălucire, se desluşea cuvântul divin.
Mai târziu, părintele Francois i-a dat să citească povestiri de călătorie,
în care navigatorii se călăuzeau după stele şi păşeau pe cărările cerului, care
le erau mai uşor de pătruns decât ţesăturile drumurilor, şi această chemare
a traversărilor şi a constelaţiilor i-a fost chiar mai folositoare decât sfintele
scripturi ale lui Dumnezeu. Însă această simbioză nativă prin care ea se
contopea cu elementele lichide avea prea puţin de-a face la Rose cu
înţelegerea universurilor fizice şi trebuie căutat în altă parte decât în lumea
materială principiul ce o lega de ape şi de nori. Anumite femei au o graţie
care le vine de la multiplicarea esenţei feminine printr-un efect de ecou,
care, făcându-le în acelaşi timp unice şi complexe, le încarnează deopotrivă
în ele însele şi în lunga lor înşiruire de strămoşi; dacă Rose era o femeie de
azur şi de ape, aceasta era din cauză că în ea curgea fluviul celor care o
precedaseră prin vraja unei conivenţe cu sexul său, care mergea dincolo de
simpla filiaţie a sângelui; şi visa la călătorii, pentru că viziunea ei străbătea
spaţiul şi timpul şi lega între ele treptele continentului femeiesc - de aici,
această transparenţă care o făcea enigmatică şi uşoară şi această energie
fluidă, pe care o sorbea din izvoare aflate departe de ea însăşi. Printr-un
mecanism inexplicabil al memoriei, s-a revăzut în dimineaţa nunţii, cu o
fustă şi cu un corsaj alb şi, pe păr, cu un voal brodat cu dantele. A plecat
însoţită de alaiul fraţilor ei, pentru că tinereţea îi făcuse să aleagă scurtături
pe unde nu puteau trece şaretele şi de aceea îşi păstrase în picioare saboţii
şi ţinea în mână o pereche de pantofi imaculaţi, pe care îi va încălţa la
intrarea în biserică. În timp ce flăcăii înaintau pe cărări şi, în costumele lor
de postav negru, frunţile le şiroiau de sudoare, şi culegeau de prin şanţuri
flori pe care le vor oferi fetelor de acolo, inima ei bătea să-i sară din piept
sub strălucirea soarelui. Nu îl întâlnise pe Andre decât o singură dată,
înainte ca el să vină să-i ceară mâna de la tatăl său. Îi văzuse privirea adâncă,
pe când trecea bariera pentru a merge la focurile de Sântion şi pornirea ei
de a se face nevăzută, pe care o avea atunci când se cufunda în visare, se
transformase în cascade strălucitoare pe care le văzuse şi bărbatul. La fel, ea
putuse distinge brazdele întunecate pe care conştiinţa pământului le săpase
în el. Nu se înşirau una după alta, ca un ogor, ci se înălţau şi îl înălţau şi pe el
ca o scară către cer, şi ştiuse că puterea pe care Andre şi-o trăgea de la
câmpuri şi de la pământuri îi permitea să descifreze la ea propriul limbaj de
apă şi de cer. Apoi roata amintirilor s-a învârtit şi a revăzut-o pe Angele cu
un bebeluş în braţe şi a primit-o pe nou-născută ca pe fiica ei, cu o bucurie
asemănătoare unui cer iluminat de constelaţii. Nu le putea înţelege, dar le
primea mesajul, la fel cum citea în clipocitul cristalin care venea de la copil
anunţul coexistenţei celor două lumi. Care lumi? Nu ştia, însă acestea
existau.
Amintirile au încetat.
Ploaia cădea ca o ghilotină. A auzit noi strigăte venind dinspre sat, în
timp ce vântul îşi înteţea ravagiile. S-a uitat în urmă peste acoperişul
grajdului, spre norii negri de zăpadă care o aşteptau pe Maria. Atunci şi-a
aruncat în vânt tot sufletul ei de femeie şi de mamă.
În acest timp, oamenii lui alde Gegene plecaseră să ia puştile din
atelierul lui alde Chachard şi se afla un întreg arsenal la acest senior al
pândei în pădure, care le îngrijea cu tot atâta dragoste cu care şi-ar fi
mângâiat nevasta, dacă un penet de potârniche nu i s-ar fi părut mai
ademenitor decât un sărut, astfel că fiecare a putut să pună mâna pe arma
care i s-a părut mai potrivită şi s-a aşezat pentru a asculta instrucţiunile lui
alde Gegene. Care erau mai degrabă presupuneri şi care, aşa cum se
prezentau lucrurile, nu li s-au părut nepotrivite, măcar să facă ceva.
- Trebui’ să trecem pe partea ailaltă, a spus el, şi acolo nu văz ca să nu-i
biruim cu puştile.
- Crezi că-s unii ascunşi în spate? a întrebat alde Riri.
- Cum am putea să trecem pe partea ailaltă? a întrebat alde Ripol.
- Se poate, a zis Leon Saurat, căruia, dincolo de toate necazurile, ziua
aceea îi spunea că încă are vlagă pentru asemenea aventuri şi nu era nici pe
departe cu un picior în groapă. Da’ nu trebui’ să rămânem aicea, a adăugat
el, arătând spre acoperiş.
Şi nu vă imaginaţi că toată discuţia asta se purta pe un ton liniştit, în
confortul atelierului care mirosea a grăsime de focă şi a piele tăbăcită. Chiar
şi în interior erau nevoiţi să urle şi să iasă grabnic, aşa cum ordonase Maria
şi cum ştiau şi ei, după ce văzuseră biserica decapitată. Dar era imposibil să
vorbeşti afară şi alde Gegene şi-a asumat riscul de a mai rămâne încă puţin
pentru că voia ca băieţilor să le intre bine în cap lucrurile.
- Cum facem când vrem să puşcăm o potârniche în zbor şi-i vânt mare?
a urlat el.
Asta era treabă uşoară şi nici nu era nevoie să răspundă.
- Şi cum trebui’ să ţinteşti la vânătoarea cu arcul?
Şi asta era uşor, însă ce era mai greu era să facă legătura între cele
două chestiuni, pe care alde Gegene se pare că o avea limpede în scăfârlie. În
ciuda plăcerii goanelor şi a haitelor, în ţinut exista tradiţia pentru o formă
de pândă interzisă, pentru că favoriza braconajul, dar pe care o găseau mai
frumoasă decât celelalte. Nu erau mulţi cei care o practicau, din lipsă de
unelte sau de pricepere, dar erau totuşi vreo trei sau patru care lăsau
bucuroşi puşca deoparte pentru arc şi săgeţi, şi aceştia se bucurau de mult
respect pentru că în acest joc nu puteau străluci decât cei care cunoşteau
îndestul fiecare vânat în parte, ţinteau suficient de bine pentru a nu nimeri
pe-alături şi aveau o ştiinţă vastă a tuturor tertipurilor necesare apropierii,
inclusiv pe cele ale terenurilor şi vânturilor (căci la ce bun să te afli la doi
paşi de-un căprior dacă vântul îi aduce brusc în nări un damf de tabac?). Pe
scurt, la aceste partide unde se vădeau adevăraţii şoimi ai ţinutului nostru
se îngemănau forţe străvechi ale naturii, ale omului şi ale pădurii,
redevenite pentru o zi de vânătoare una şi aceeaşi materie fundamentală,
acelaşi liman primordial al osmozei şi al complicităţii primitive. Arcurile
folosite la vânătoare nu aveau nici cătare, nici vreun alt accesoriu, aşa cum
am văzut înflorind în epocile în care vânătoarea a decăzut, devenind
divertisment, ci semăna cu cele ale sălbaticilor care, lipsite de mecanisme de
precizie, cereau o îndemânare de o sută de ori mai mare din partea
trăgătorului. Puteau fi utilizate ca prăjină pentru barcă sau ca baston la
drum, pentru că simplitatea lor le conferea deopotrivă eleganţă şi soliditate
şi îi arătau acestui instrument un respect deosebit, pentru ci se dovedea atât
de polivalent şi util. Însă cu toţii acordau cea mai mare atenţie săgeţilor,
care trebuia să fie cioplite astfel ca traiectoria şi impactul să fie perfecte, şi
pe care le purtau în tolbe cu toată grija cerută de excelenţă (căci la ce bun să
te afli la trei centimetri de un mistreţ, dacă ratezi fermecătoarea dihanie?).
De fapt, începuse să se facă lumină în ţestele celorlalţi şi aproape că auzeau
vocea lui alde Gegene răsunând în interiorul lor, în felul lui afectat şi
zeflemitor, cu singura diferenţă că acum nu se aflau pe punctul să destupe o
butelcă şi să îmbucătăţească salamul. Însă groaza momentului nu reuşea să
stingă scânteia de entuziasm care se ivise când începuseră să reacţioneze, în
loc să se lase zdrobiţi ca nişte gândaci şi se lipseau fără mare greutate de
molan şi de mezel, numai să înţeleagă ordinul de bătaie al zilei, scris şi pus
sub ochii lor tot atât de limpede ca şi cum alde Marcelot l-ar fi rostit cu voce
tare: apropie-te, ocheşte şi trage acolo unde se va afla în vânt. Pe scurt, asta
limpezea lucrurile pentru nişte inşi obişnuiţi să-şi petreacă duminicile în
codri: vor fi vicleni şi prevăzători. Fără să ştie prea bine cum vor face, dar
asta nu îi împiedica să se bucure de frumuseţea strategiei, care îmbărbăta
inimile ce îşi aminteau de harul pământului căruia îi aparţineau.
- Drept în vânt şi ţintă la pârloagă! a răcnit alde Marcelot şi toată
lumea a aprobat puternic din cap, verificându-şi puşca o ultimă dată.
Au ieşit în infernul vânturilor şi al grindinei care, în timp ce ei
conspirau înăuntru, părea să se fi înteţit,
Însă acoperişul rezistase. Şi au început să înainteze. În ciuda trombelor
şi a potopului, înaintau încet şi sigur, ca şi cum hotărârea bravilor sleia
puterea rafalelor şi le făcea cumva să dispară.
Şi acolo, sus, în poiană, se juca primul dintre actele destinului, în timp
ce anii se învârtoşau într-un vârtej de revelaţii născute din urletele
duşmănoase ale urgiei. Preludiile se topeau sub halebardele îngheţate ale
ploii, iar scena acţiunii devenea cu fiecare secundă care trecea mai
îngrozitoare şi mai clară. Maria rămăsese multă vreme nemişcată, în ciuda
tragediei care se petrecea în sat. Simţea în jurul ei prezenţe prietenoase,
care aşteptau în spatele norilor încărcaţi cu zăpadă, auzea vocea celeilalte
micuţe care îi murmura numele şi vedea un peisaj pe care îl văzuse şi în
visele ei. Se mergea până acolo pe o cărare cu pietre negre şi plate, sub
acoperişul copacilor îngrijiţi, apoi se ajungea la un pavilion de lemn cu
deschideri fără geamuri sau perdele şi, în fine, la un ponton din scânduri
deasupra unei văi înceţoşate. Însă nu izbutea să desluşească ce avea de
făcut, în vreme ce oamenii mureau, iar ea rostea în mijlocul furtunii numele
mult iubit al lui Eugenie.
O succesiune de imagini a făcut-o să se clatine. Mai întâi a văzut un
drum de ţară unde flăcăi stingheri în costumele lor de duminică culegeau
braţe de flori de câmp, apoi o fereastră în lumina unor zori de iarnă, pe care
două stele se opriseră pentru totdeauna din mersul lor şi, în sfârşit, un
cimitir necunoscut sub o ploaie tăioasă, ale cărei picături făceau bulbuci şi
săreau pe dalele de granit. În mod obişnuit, imaginile din visele sale aveau o
realitate la fel de carnală ca şi câmpurile sau iepurii, însă acestea erau
neclare şi stricate de deformări, şi ea nu putea să vadă feţele flăcăilor care
glumeau sub soarele de iulie, aşa cum nu putea să distingă nici numele sau
datele gravate pe pietrele mormintelor din cimitir. Insă era mai ales uimită
că imaginea s-a putut transmite în mijlocul bătăliei, căci ştia că o percepe
prin ochii mamei sale. Au apărut alte imagini, ivite din memoria Rosei, cu
care intrase într-o formă de comunicare pe care nu o mai avusese cu nimeni,
nici măcar cu Eugenie, în momentul vindecării, sau cu Andre, în lungile clipe
în care se priveau în tăcere. Imaginile se revărsau şi treceau, erau copaci şi
cărări, focuri în noaptea de iarnă, o mică magazie cu ţigle cenuşii, unde
mergeau să ia lemne în zilele friguroase, şi feţe cu trăsături bruiate de
amintire, dar care, la răstimpuri, reînviau în fulgerul unui zâmbet. A văzut o
femeie cu ochii acoperiţi de albeaţă, care surâdea în timp ce cosea o voaletă
veche, şi a ştiut că este bunica ei pe când ea nici nu se născuse. O lungă
descendenţă de femei... Le-a văzut figurile contopindu-se într-un lanţ
pierzându-se în adâncul veacurilor. Erau mormintele şi erau femeile care
îngânau cântece de leagăn în serile în care durerea urla în sufletul lor, citind
scrisori de pe front. Într-o ultimă horă fulgurantă, a desluşit fiecare chip şi
fiecare scânteiere de lacrimă. Apoi toate au dispărut. Însă, în vârtejul
amintirilor împărtăşite, mesajul lor fusese primit.
Iar la Roma, Clara a primit şi ea mesajul femeilor care îi spuneau
Mariei că era una de-a lor şi că trebuie să le cinstească descendenţa dincolo
de moarte. Atunci a auzit-o pe mica franţuzoaică zicându-i:
- Cum te cheamă?

Petrus
UN PRIETEN

- Tu come ti chiami? a tradus Maestro.
- Mi chiamo Clara, a răspuns ea.
Şi el a tradus din nou.
- Care este ţara ta?
- E I'Italia, a răspuns ea iar.
- Atât de departe! a zis Maria. Vezi furtuna?
- Da, a spus Clara. Tu mă vezi pe mine?
- Da, însă pe nimeni altcineva. Totuşi, acolo este un bărbat care
vorbeşte franţuzeşte.
- Sunt cu el şi cu alţi bărbaţi care ştiu.
- Ştiu ce trebuie să fac?
- Nu cred. Ştiu de ce, insă nu ştiu cum.
- Timpul se scurge, a zis Maria.
- Timpul se scurge, a repetat Maestro în franceză şi în italiană. Dar nu
avem cheile.
- Revelaţiile nu vor veni singure, a spus Petrus, şi la ora asta cerul nu
este chiar de partea noastră.
- Cine vorbeşte? a întrebat Maria.
 - Petrus, la serviciile dumitale, a zis el în franceză.
- Te cunosc.
- Ne cunoşti pe toţi. Şi iţi cunoşti şi puterile. Sufletul ţi s-a liniştit, poţi
să le eliberezi.
- Nu înţeleg ce trebuie să fac.
- Clara te va călăuzi. Poţi să mai reţii puţin furtuna?
- Nu o reţin. Câţiva oameni au murit.
- O reţii şi noi te ajutăm. Fără tine nu ar mai rămâne nimic din acest sat
şi din aceste pământuri. O să vorbim în italiană cu Clara, dar nu te uităm şi
ne întoarcem la tine cât de curând. Apoi, către Maestro: Cheia se află în
poveşti. Clara trebuie să ştie.
- Ce este o profeţie, dacă e dezvăluită? a întrebat Maestro.
- Tot o profeţie, a răspuns Petrus. Şi poate şi o lumină. Asta ar fi trebuit
făcut mai demult. Dar trebuie început cu începutul.
În capul lui Petrus, Clara a văzut un Maestro mai tânăr cu treizeci de
ani strângându-i mâna unui bărbat care semăna cu Pietro, apoi urmându-l
de-a lungul unor culoare cunoscute, unde o căldură sufocantă se îmbibase
până şi în poliţele de marmură şi în draperiile de brocart. Aerul acela
nesănătos plutea peste o scenă ciudată şi teribilă şi arunca o umbră de
pasăre de pradă peste figura plăcută a bărbatului. Atunci Roberto Volpe a
deschis uşa unei încăperi şi Maestro s-a trezit în faţa unui tablou pe care ea
îl ştia din prima zi.
- Din Pavilionul nostru, am văzut şi am cunoscut arta oamenilor, a
spus Maestro, şi am fost întotdeauna fascinat de muzica şi de pictura lor.
Dar acest tablou era diferit.
- Trebuie să înţelegi ce se întâmplă la noi, a zis Petrus. Suntem o lume
fără ficţiuni.
- Mi-ai zis că elfii nu spun poveşti, a răspuns Clara.
- Elfii nu spun poveşti, aşa cum fac oamenii, dar mai ales nu
inventează. Cântă lucrurile frumoase şi faptele măreţe, compun ode
păsărilor de baltă sau imnuri frumuseţii ceţurilor ori slăvesc ceea ce există.
Însă imaginaţia nu adaugă niciodată nimic. Elfii ştiu să binecuvânteze
frumuseţea lumii, dar nu ştiu să se joace cu realitatea. Trăiesc într-o lume
splendidă, eternă şi statică.
- Încă de la început am iubit creaţiile oamenilor, a spus Maestro. Însă
în ziua aceea am făcut o descoperire nouă. Roberto Volpe atrăsese atenţia
Consiliului deoarece făcuse ceva care continuă şi astăzi să aibă consecinţe
asupra destinului nostru. Am traversat puntea şi l-am întâlnit. Iar el mi-a
arătat tabloul. Mai văzusem Plângeri ale lui Hristos, dar aceasta era diferită,
iar şocul a fost uriaş. Totuşi, înfăţişa scena obişnuită, Maica Domnului şi
Maria Magdalena aplecate deasupra lui Hristos coborât de pe cruce,
lacrimile femeilor şi răstignitul cu coroana de spini. Însă nu era nicio
îndoială că fusese pictată de un elf. Am ştiut-o văzând tabloul şi cercetările
pe care le-am făcut au confirmat. Unul de-ai noştri, acum patru secole, a
părăsit lumea noastră pentru aceasta, şi-a luat un nume omenesc şi o
identitate flamandă - credem că a trăit la Amsterdam - şi a pictat cea mai
mare ficţiune a oamenilor cu o perfecţiune rareori egalată.
- Ce făcuse Roberto? a întrebat Clara.
- A ucis pe cineva, a răspuns Maestro, însă povestea asta nu e pentru
azi. Cel mai importam este că, în faţa tabloului, am luat aceeaşi hotărâre ca
acela care îl pictase. Era cea mai minunată emoţie din viaţa mea. Până atunci
tânjisem după arta omenească. Acum vedeam calea deschisă de acest pictor
necunoscut, cea a unei treceri de partea cealaltă a punţii şi a unei afundări
complete în muzica acestei lumi. Şi alţii au mai făcut-o, înainte şi după mine,
dar din motive diferite.
- Unii vor sfârşitul oamenilor, alţii o alianţă, a spus Clara.
- Alianţa este mesajul tabloului flamand, a explicat Maestro, aşa cum
pânzele lui Alessandro vorbesc despre dorinţa de a traversa în celălalt sens.
Este de neconceput că ne-a trebuit atât timp să auzim şi să înţelegem
această chemare a trecerilor. Mai ales că puţin înainte făcusem o altă
descoperire, datorită unui elf pe care îl cunoşti bine şi a cărui agerime o
depăşeşte pe cea a înţelepţilor şi a potentaţilor. Încă eram şeful consiliului şi
mă dusesem să consult textele vechi în biblioteca din lumea noastră. Căutam
ceva care să mă ajute să înţeleg vremurile în care trăim, dar n-am găsit
nimic în ziua aceea.
- Ai fost Şeful Consiliului vostru înainte de tatăl Mariei?
- Da. Tatăl Mariei, împotriva căruia s-a prezentat un alt candidat, care
a fost cât pe ce să câştige.
- Aelius.
- Aelius, a cărui furie o vezi astăzi pe cerul Burgundiei. Deci, ieşind din
bibliotecă, am avut o interesantă conversaţie cu măturătorul, care îmi părea
că se comportă ciudat.
- Există măturători la elfi? a întrebat ea.
- Există grădini în jurul bibliotecilor noastre, a zis Petrus, şi aleile lor
sunt măturate în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară în anotimpurile în care
arborii au frunze. Avem nişte mături foarte drăguţe, care nu distrug muşchii
de pe pietre. Este o muncă nobilă, chiar dacă eu nu am găsit-o niciodată
foarte interesantă, dar ţi-am mai spus deja, multă vreme am fost un elf prea
puţin inspirat. Şi apoi, mi-a plăcut dintotdeauna să citesc. Cred că mi-am
petrecut viaţa citind. Chiar şi când beau citesc.
- Aşa se face că măturătorul nu mătura, ci stătea sub un copac şi citea,
a zis Maestro. Şi citea cu o asemenea concentrare încât nu m-a auzit
apropiindu-mă. Atunci l-am întrebat ce citeşte.
- Şi am răspuns: o profeţie, a spus Petrus. O profeţie? a întrebat Şeful
Consiliului. O profeţie, am zis. În corpusul textelor noastre poetice este unul
care nu seamănă cu celelalte. Face parte dintr-un ansamblu de poeme şi de
cântece, majoritatea elegiace, intitulate Imn pentru Alianţă, şi care
celebrează alianţele naturale, ceţurile serii, norii de cerneală, pietrele şi tot
restul.
A suspinat, vag dezamăgit.
Dar textul ăsta era diferit. Nu cânta niciun eveniment cunoscut, nu
evoca nimic memoriei mele, însă descria răul nostru ca şi cum l-ar fi
anticipat şi îi arăta remediul ca şi cum l-ar fi visat. Nimeni nu-i acordase
vreodată atenţie. Însă, când am citit, am crezut că se frânge lumea în două şi
că o poartă se deschide în inima mea. Erau numai trei versuri dintr-o
poveste necunoscută, dar, după veacurile de băut ceai şi ascultat poeme
sublime, viaţa întreagă exploda şi strălucea ca după un pahar de muscat.
Ochii îi sticleau de emoţia de atunci.
- Am citit textul şi am înţeles ce voia să spună măturătorul, a zis
Maestro. Apoi a trebuit să-i conving şi pe alţii şi Petrus şi-a folosit tot
talentul. Din ziua aceea profeţia ne călăuzeşte în război.
Atunci când a recitat-o, idolul a vibrat şi Clarei i s-a părut că vede un
reflex argintiu trecând ca un fulger prin blana moale.
renaşterea ceţurilor
prin două copile de noiembrie şi de zăpadă
cele dezrădăcinate ultima alianţă

Este singurul text de ficţiune scris vreodată de ai noştri, a spus
Maestro. De aceea credem că e profetic. Descrie o realitate încă în devenire,
dar care ar putea să ne salveze. Pentru prima oară în istoria noastră, ceţurile
decad. Unii cred că oamenii sunt vinovaţi de acest declin şi că neglijenţa lor
slăbeşte natura, alţii, dimpotrivă, că răul vine de la faptul că nu suntem
destul de uniţi. Dacă privesc aceste tablouri inspirate de alianţa noastră,
acest Hristos pictat de un elf şi care nu a fost niciodată mai uman, ultima
pânză a lui Alessandro, care cântă, fără să o arate, puntea lumii noastre,
atunci ştiu că arta oamenilor ne oferă poveşti pe care noi nu le-am fi putut
crea şi că, în schimb, ceţurile noastre îi transportă dincolo de tărâmul lor.
Este timpul să ne creăm propriul destin şi să credem în această alianţă
finală, sunt prea multe legături care arată dorinţa pe care o avem de a trece
împreună aceeaşi punte.
- Noi suntem cele două copile de noiembrie şi de zăpadă? a întrebat ea.
- Da, a spus Maestro.
- Sunt şi alţi copii născuţi în zăpada de noiembrie.
- Nu sunt alţi copii elfici şi umani născuţi în zăpada de noiembrie.
Totuşi, nu ştim ce trebuie să facem cu această minune.
Clara s-a gândit la oamenii frământaţi de punţi şi de munţi, care
puteau fi salvaţi de blestemul de a se fi născut departe de inima lor, la
pictori, măturători şi muzicieni elfi fascinaţi de geniul creator al oamenilor,
la aceste poduri aruncate între două lumi peste o imensitate presărată cu
luminile artei. Şi deasupra acestor lumini strălucea o limpezime mai intensă,
care eclipsa muzicile şi formele şi le inspira cu forţa sa supremă.
- Universul este o poveste uriaşă, a zis Petrus. Şi fiecare îşi are lumea
lui, care străluceşte undeva pe cerul ficţiunilor şi care duce undeva în cea a
profeţiilor şi a viselor. Mie mi-o dezvăluie amarone. După două sau trei
pahare, am mereu aceeaşi viziune. Văd o casă în mijlocul câmpului şi un
bătrân care se întoarce acasă de la muncă. Oare acest om şi această casă
există? Nu ştiu. Bunicul îşi pune căciula pe un bufet mare şi zâmbeşte spre
nepoţelul care citeşte în bucătărie. Simt că îşi doreşte pentru micuţ o viaţă şi
o muncă mai puţin trudnice decât a avut el parte. Aşa că se bucură că îi place
12
să citească şi să viseze şi îi spune: non c'e uomo che non sogni. De ce îmi
revine mereu aceeaşi poveste? Ori de câte ori bunicul îi vorbeşte
nepoţelului izbucnesc în plâns. Şi apoi visez.
- Puterile voastre sunt legate de puterea ficţiunii, a zis Maestro, din
care, vai, nu înţelegem mare lucru.
- Nu sunt decât două momente când totul este posibil în această viaţă,
a spus Petrus: când bei şi când inventezi poveşti.
A simţit fremătând în ea o conştiinţă foarte veche, care semăna cu şirul
mai presus de timp şi de spaţiu al femeilor, a cărui experienţă o trăise prin
Rose, dar care, de data aceasta, lega fiinţele de creaţiile spiritului. O galaxie
colosală i s-a arătat vederii sale interioare. Cartografia sufletele şi operele
pe un mapamond strălucitor, ale cărui proiecţii de lumină străbăteau
cosmosul de la un capăt la altul, astfel că o pânză pictată la Roma în secolul
acesta trasa o cale până la nişte inimi care băteau în epoci şi puncte
despărţite de o imensitate. Frecvenţa îngemănată a pământului şi a artei se
actualiza şi unea entităţile acordate prin simpatie, deşi erau atât de
îndepărtate. Galaxia nu pulsa doar în straturile geologice ale percepţiei sale,
ci traversa felurite planuri ale realului şi se desfăşura ca o reţea care se
lumina sublimând materialitatea distanţelor. Era puternic naturală şi
puternic umană. De asemenea, înregistra şi o succesiune de imagini care nu
depăşeau câteva secunde, însă în care empatia lui Petrus transmitea o
poveste la fel de lirică şi de complexă ca acelea pe care i le povestise deja,
pentru că amândoi se conectau la această infinitate de legături în eter şi
vedeau punţile aruncate peste vid, acolo unde alţii nu percepeau decât
singurătate şi absenţă. Atunci a văzut un băieţel aşezat într-o bucătărie de
ţară scăldată în umbrele înserării. Un bătrân cu faţa brăzdată de griji lasă
deoparte căciula lui de ţăran, pe marginea unui bufet, şi-şi şterge fruntea
ostenit. Clopotniţa din sat bate ultimul Angelus, de ora şase; sfârşitul trudei;
bunicul surâde şi surâsul lui luminează tot ţinutul şi apoi mai departe,
dincolo de munţi şi de câmpuri, meleaguri necunoscute, şi încă şi mai
departe, explodează într-o jerbă de scântei şi luminează un tărâm atât de
întins, că niciun om nu-l poate străbate cu piciorul.
- Non c’e uomo che non sogni, a murmurat ea.
- Nimeni nu a mai pătruns în gândurile mele aşa, a spus Petrus. Simt
prezenţa ta în inima viselor mele. Şi, cu blândeţe şi vizibil emoţionat: Tu şi
Maria sunteţi plenitudinea acestor două lumi, cea a naturii şi cea a artei.
Însă tu ţii în mâinile tale posibilitatea unei noi poveşti. Iar dacă oamenii au
putut trăi două milenii într-o realitate modelată de credinţa în învierea unui
răstignit purtând o coroană de spini, nu este absurd să te gândeşti că în
această lume totul este posibil. Este rândul tău, acum. Vezi sufletele şi poţi
să le dai ficţiunile şi visele care aruncă punţi acolo unde oameni şi elfi
tânjesc să traverseze.
- Trebuie să mă ajuţi, a spus ea.
- Nu sunt decât un biet măturător şi soldat, a răspuns el, pe când tu
eşti o stea profetică. Nu cred că ai nevoie de mine.
- Ai fost soldat?
 - Am fost soldat şi am luptat în lumea mea natală.
- Există armate la elfi?
Există războaie la elfi şi sunt la fel de urâte ca războaiele oamenilor.
Într-o zi am să-ţi spun povestea primei mele bătălii. Eram mai beat ca un
porc, dar, chiar şi aşa, poţi să faci multe pagube când cazi.
- Ai ucis pe cineva până acum? a întrebat ca.
- Da, a spus el.
- Ce simţi când ucizi?
- Frică, a zis el. Ţi-e frică?
- Da.
- Este bine. Sunt cu tine şi nu am să te părăsesc nici la război, nici la
pace. Nu ai avut o familie, dar ai un prieten.
Ea a gândit: am un prieten.
- Însă acum este prima bătălie. Nu mai putem da înapoi.
- Zăpada, a zis ea. Este visul Mariei. Pământul, cerul şi zăpada.
S-a ridicat şi a mers la pian, unde cântase de atâtea ori partituri cărora
nu le auzea povestea. Însă visul lui Petrus făurise cheia pentru orele sale de
lucru cu Maestro. În fiecare partitură era povestea de care era legată inima
compozitorului şi toate, de la început, s-au perindat în memoria ei şi au
prins culoarea acestor vise care, magnifice sau stinse, erau înscrise pe
marea constelaţie a ficţiunilor. Atunci a cântat din nou imnul alianţei pe care
îl compusese dintr-o dorinţă de uniune şi de iertare, însă i-a adăugat un
suflu şi cuvinte care îi veneau de la inima Mariei.

Pavilionul Ceţurilor
JUMĂTATE DIN CONSILIUL CEŢURILOR

- Ne retragem protecţia. Nu mai pot conta decât pe ele însele. Curând,
vom afla.
- Primim mesaje de trecere. Cei cu sarcini de comandă să fie pregătiţi.
- Trebuie să ne strângem la punte?
- Contează prea puţin unde ne adunăm.

RĂZBOI


 de către două copile de noiembrie şi zăpadă

Eugene
TOATE VISELE

Apărarea ţinutului s-a năruit dintr-o lovitură. Maria a simţit în
străfundul ei ca un talaz care se retrăgea spre larg şi lăsa descoperit un ţărm
măturat de tristeţe şi de pustiu. Ştia că anii înfloritori din ţinutul de jos îşi
aveau izvorul în puterea mistreţilor fantastici şi a cailor de mercur, dar
această putere era atât de legată de propria ei forţă, era atât de obişnuită să-
şi tragă din ea cântecul şi energia, că dispariţia ei bruscă a lăsat-o surdă şi
oarbă, ca şi cum nu ar fi auzit niciodată operele, ca şi cum nu ar fi
contemplat niciodată gravurile - şi ea ştia că aceasta era soarta oamenilor de
rând.
De la luminişul din pădurea de la răsărit până la treptele bisericii a
avut loc o revărsare de deznădejde şi cu toţii s-au simţit târâţi în adâncurile
care se căscau sub picioarele lor. Părintele Francois şi alde Gegene
rămăseseră împietriţi, iar tulburarea micuţei nimicise în ei tot ce îi mânase
împotriva furtunii. Părintele, mai cu seamă, zadarnic se chinuia să caute în
sinea lui, nu mai putea găsi floarea care se desfăcuse şi, înspăimântat de
amploarea blasfemiilor sale, hotărâse să se spovedească la episcop imediat
ce cataclismul va trece. Am păcătuit, repeta el clănţănind de frig şi privind în
jur meleagurile ce-i păreau la fel de jalnice ca exaltările sale de păcătos
rătăcit. Însă bunul părinte nu era singurul căruia toate revelaţiile de om
liber i se spulberau, căci alde Gegene simţea târându-se în el vechea gelozie
pe care o avusese cândva pe amorurile trecute ale lui Lorette şi la fel se
întâmpla de la un capăt la altul al ţinutului, unde dezgustul şi amărăciunea
puneau stăpânire pe suflete care îşi jeleau soarta ticăloasă. Bărbaţii ce îl
urmau pe alde Gegene nici măcar nu mai ştiau cum îi cheamă, la biserică se
înmuiaseră ca nişte ştrengari lăudăroşi pe care o stropşeală îi împrăştie ca
pe un stol de coţofene, iar în poiană Andre trebuia să-şi adune toată forţa
pentru a salva bruma de curaj ce le mai rămăsese celorlalţi trei. Vedeau cum
se deschid cicatrice şi cum se infectează răni pe care avuseseră aroganţa să
le creadă vindecate pentru totdeauna, simţeau o ranchiună amară la adresa
acestei micuţe funeste care arunca lumea într-un haos ucigător, chibzuiau că
nu existase niciodată o altă datorie decât cea pe care le-o predicau preotul şi
episcopul de Dijon şi credeau că din aceasta nu făcea parte salvarea unei
străine cu puteri demonice fără îndoială, in realitate, era doar vechea
saramură care îşi săpa galeriile, îşi amplasa dinamita, şi pe care puterile
conjugate ale Mariei şi ale protectorilor săi o dizolvaseră o vreme -
remuşcarea şi vinovăţiile moştenite, meschinăria şi frica litania plăcerilor
trupeşti, nerecunoaşterea laşităţii şi tot cortegiul de nimicnicii care ferecă
oamenii în amara temniţă a terorilor.
Apoi, la Roma, Clara a început să cânte şi mareea şi-a schimbat sensul.
În Maria, tristeţea şi pustiul s-au retras şi au făcut loc unui flux de amintiri
în care, prin transparenţa chipului lui Eugenie, treceau calul de mercur,
mistreţul fantastic, ceţurile care îi povesteau sosirea ei în sat şi cerul
încărcat cu zăpadă de atunci în care se strecuraseră visele tuturor, în timp
ce viaţa se deschidea şi puteai să priveşti înăuntru. Muzica şi undele naturii
au redevenit inteligibile. Prima dată, aceeaşi bucată pe care o cânta Clara îi
alinase sufletul chinuit de moartea lui Eugenie. Astăzi, ea spunea o poveste
care sporea în ea puterea.

in te sono tutti i sogni e tu cammini su un cielo
13
di neve sotto la terra gelata di febbraio

Un vânt puternic s-a ridicat în poiană. Peisajul era apocaliptic, Cerul se
transformase într-un capac ameninţător şi ucigaş, străbătut de
străfulgerările şi de mugetul furtunii şi în lume nu mai rămăsese decât acest
sentiment al imensităţii pericolului.
- Toate fronturile se strâng, i-a zis Petrus Clarei. Furtuna asta are
aceeaşi înfăţişare cu războiul, şi ceea ce vezi tu a văzut înaintea ta fiecare
soldat.
Negurile au început o nouă mişcare care nu se mai învârtejea în jurul
Mariei, ci se năştea din palmele ei. Un fulger colosal a încremenit pe cer şi a
iluminat distrugerile din ţinut. Apoi micuţa a început să şoptească blând
cerului de zăpadă.
Atunci... Atunci, de la un capăt la altul al ţinutului au prins să
clipocească toate visele într-o simfonie magnifică pe care Clara o
descoperea pe ecranul cerului şi fiecărui suflet ea îi vedea perlele brodate
pe pânza întinsă a firmamentului, căci fiecare suflet, după deznădejdea
saramurii otrăvite, se vedea renăscând şi crezând în posibilitatea victoriei.
Or, ceea ce contempla cu încântare era visul lui alde Gegene, în care se făcea
că este o ţară mare şi încântătoare pentru Lorette şi pentru el, cu o casă de
lemn înconjurată de copaci frumoşi, al căror frunziş deschidea o galerie
verde către pădure. Dar nu era numai visul unui bărbat care râvneşte la
iubire şi la o viaţă tihnită, ci vorbea şi despre un pământ liber, despre o
vânătoare dreaptă şi frumoasă şi despre anotimpuri atât de mari încât şi
viaţa însăşi să crească odată cu ele. Se aşezau copile pierdute pe pragurile
destinate micuţilor, încât anotimpurile să le vegheze creşterea, vedeai
bătrâne bogate în sărăcia de a cunoaşte totul despre măceş, şi tărtăcuţe
simple topite de bucuria datoriei de a adormi micuţele spanioloaice din
ţinut, şi trăiau în această armonie care nu există în stare pură, însă pe care
visul o izolează din tabloul chimic al dorinţelor, prin care se împlinea
această ridicare a frontierelor pământurilor şi ale duhurilor şi pe care, de
când este omul om, a numit-o iubire.
Căci Eugene Marcelot era un geniu al iubirii.

Din acest geniu se năştea viziunea care strălucise mai puternic decât
celelalte prin cataliza viselor cu care cerul de zăpadă inunda ţinutul. Trăiau
atât de greu şi erau atât de fericiţi! Iată ce îşi spuneau cel mai adesea fiecare
bărbat şi fiecare femeie, în timp ce bravii înaintau ca nişte arcaşi ai
diavolului, cu o sprinteneală proaspătă, iar preotul îşi ridica ochii spre nori
şi se întărea în credinţa regăsită. Peste tot, acelaşi avânt care vine din
renaşterea viselor îşi împlinea opera de curaj şi de speranţă. Din curtea
fermei, alde Jeannot privea teatrul de război pe care îşi revedea pentru
prima dată fratele cu figura sa din copilărie. Trecuseră atâţia ani de când un
rictus chinuit îi ştersese chipul şi de când nu mai simţise gustul fericirii, care
în această zi lua forma unui corp de femeie şi a unui umăr alb pe care să-şi
zvânte lacrimile vechi, în timp ce interdicţia din ajun dispărea ca un fum în
furtună. Atunci a ştiut că se va căsători curând şi că i se va naşte un fiu,
căruia îi va vorbi despre fratele său şi despre ceasurile binecuvântate ale
păcii, şi, întorcându-se către primar, l-a bătut pe umăr cu voioşie.
- Ah, cât de tineri ne simţim! i-a răspuns la gest alde Julot.
Primarul savura în sinea lui poezia ceasurilor dinaintea vânătorii,
când pădurea îi aparţine gonaciului, care o pregăteşte pentru ceilalţi. Dar
cărările zorilor reci erau impregnate cu o vrajă nouă. A văzut un bărbat cu
fruntea vopsită vorbind cu un căprior nemişcat, iar blana animalului era
perfecţiunea însăşi. În fine, cum toţi aveau aceeaşi revelaţie a viselor lor, pe
cerul Burgundiei s-a produs o învălmăşeală uriaşă, în care se amestecau
ochi de faianţă şi potârnichi cu penet mândru, goane de-a lungul pădurii şi
săruturi în noapte şi amurguri strălucitoare în care îşi răspundeau ecourile
pietrelor şi ale norilor, în timp ce cadrul fiecărei imagini şi al fiecărei dorinţi
cuprindea viaţa în întregimea ei. Atâtea planşete înăbuşite, atâtea suferinţe
ascunse... Nu era niciunul care să nu fi cunoscut ceasul lacrimilor, nimeni
care să nu fi suferit pentru că a iubit prea mult sau pentru că nu a iubit
îndeajuns şi care să nu fi îngropat o parte din fiinţa lui sub lespedea muncii.
În fine, nu era niciunul care să nu fi simţit, ţintuită chiar in peretele gingaş al
inimii, o cruce neagră de păreri de rău sau un calvar prăfos, şi niciunul care
să nu ştie ce îi face unui om frământarea continuă a remuşcărilor. Însă
aceasta era o altfel de zi.. Mutaseră în interiorul lor trei căţei de usturoi
uitaţi şi scenele cotidiene se transmutaseră în tablouri ale frumuseţii.
Fiecare dintre ei îşi recunoscuse visul pe cer şi din el îşi luase hotărârea şi
forţa, şi cel mai puternic dintre toate, cel al lui alde Gegene, îi dăruise un
prisos de bravură şi de strălucire, astfel că băieţii care îl urmau îşi ziceau că
pânda lor războinică trebuie să fie la fel de frumoasă şi că vor ucide fără
milă, dar şi fără ură pentru ca ţinutul să-şi regăsească splendoarea
nevinovată.
Au ajuns la pârloaga de la răsărit, apoi au ocolit colina din spatele
căreia plecau săgeţile ce ţâşneau deasupra capetelor după care intrau în
revărsarea furtunii şi se transformau în bombe ucigaşe. Însă erau săgeţi din
lemn şi din pene şi fiecare se veselea, la gândul că le va cere socoteală
ipochimenilor cât se poate de reali care se ascundeau mişeleşte în spatele
zidului negru. În acel moment, alde Gegene le-a făcut semn să se aşeze în aşa
fel încât vânatul să nu-i poată nici auzi, nici simţi că se apropie. Atunci s-au
apropiat şi mai mult şi împotriva arcaşilor au acţionat ca nişte arcaşi, însă
având în mâini armele vânătorii moderne: au lăsat gloanţele să se
răspândească în vânt. Ah, ce moment de o frumuseţe unică! Era luptă, dar
era şi artă. În clipa în care s-au arătat în faţa mercenarilor au avut viziunea
unor bărbaţi goi a căror respiraţie se amesteca cu suflul pământului pe care
abia îl atingeau cu călcătura lor uşoară, apoi fiecare a avut conştiinţa
limpede a nobleţei îndeletnicirii de arcaş, a onoarei datorate pădurilor şi
fraternităţii arborilor, şi au ştiut că, în ciuda unghiilor lor negre, erau
veritabili seniori ai acestor pământuri. Nu-i senior cine nu-i slujitor, ar fi
putut zice alde Gegene, dacă ar fi fost ceasul să tragă dopul, în loc să tragă
glonţul. Secunda a trecut, dar conştiinţa le-a rămas şi surpriza atacului a
dovedit în două minute jumătate din trupa de ticăloşi, în vreme ce a doua
jumătate se replia în fuga mare şi dispărea în partea cealaltă a colinei. La
drept vorbind, au luat-o la sănătoasa ca nişte iepuri şi, în ciuda primului
imbold de a-i urmări, au renunţat pentru că grija lor mare era acum să se
întoarcă în sat. Doar au aruncat o privire scurtă spre cei căzuţi şi au văzut că
sunt hidoşi ca mercenarii din toate timpurile. Aveau pielea albă, părul
întunecat şi, pe spatele hainelor de luptă, o cruce creştină, drept care sătenii
şi-au revenit doar după ce au închis ochii tuturor morţilor. Apoi au încercat
să se îndrepte spre biserică. Dar apele le tăiau calea şi nu mai existau
drumuri practicabile Cu piciorul.
În poiană, povestea pe care Clara i-o dăruise Mariei se cristaliza într-o
frază pe care ea o murmura către cerul de zăpadă şi care se ramifica
asemenea unui arbore cu trei ramuri, în care se concentrau cele trei puteri
ale vieţii sale, şi nu mai exista nici italiana, nici franceza, ci numai limbajul
stelar al poveştilor şi al viselor.

în tine sunt toate visele fi tu mergi pe un cer
de zăpadă pe sub pământul îngheţat de februarie

Pământul Maria îl cunoştea prin bărbatul care în prima noapte o
primise drept fiica sa, cerul, prin cea care o iubea ca o mamă şi o lega de
lunga descendenţă de femei, iar zăpada, prin ceţurile fantastice, ca ofrandă a
poveştii de început a naşterilor. Însă notele Clarei eliberaseră această
formulă a poveştii şi Maria îşi vedea visul prinzând viaţă. Puntea roşie a
sclipit într-o străfulgerare a viziunii în care scânteiau câmpurile de forţă ale
lumii necunoscute din care oraşe înceţoşate îşi trăgeau lumina şi seva. În
interiorul ei s-a produs o îngemănare imaterială. Universurile interioare s-
au articulat într-o configuraţie nouă, ale cărei puncte de îmbinare s-au
resorbit, născând din topirea tuturor straturilor realului un întreg organic.
Apoi această reorganizare internă a roit în afara ei şi s-a răspândit în
imensitatea exterioară. Atunci pianul a tăcut şi, cu un gest de acceptare,
Maria s-a supus poveştii ce îi fusese dăruită. În cerul de zăpadă s-a deschis o
breşă de-a lungul întregii lumi, şi din acest abis sclipitor au ieşit făpturi
stranii, care s-au aşezat pe pământul îngheţat. Dar ce îi uluia pe bieţii săteni
era răsturnarea provocată de vraja Mariei. Căci cerul devenise pământ şi
solul luase locul norilor, doar că puteai să te deplasezi şi să respiri ca de
obicei. Şi-au dat seama că de la această răsturnare cerul se frângea în două,
lăsând să treacă armata venită să apere satul, dar erau impresionaţi pentru
că aveau sentimentul că mergeau pe nori şi că lupta se va da sub pământ.
Andre îşi scosese căciula cu urechi, şi, lângă fiica lui, drept ca un judecător,
cu picioarele înfipte în pământ, era împărţit între mândrie şi groază, ca şi
cum cineva l-ar fi tăiat în două părţi egale.
Luminişul se umpluse de aliaţi.
- Maria este noua punte, a zis Maestro. Este pentru prima dată că un
detaşament al Armatei Ceţurilor poate lupta în lumea oamenilor şi că elfii îşi
păstrează regulile lumii lor.
Pământul a părut că se repune pe picioare şi vreo cincizeci de fiinţe
bizare au făcut cerc în jurul Mariei. Unele aveau înfăţişarea unor mistreţi
fantastici, altele aduceau cu nişte iepuri, cu nişte veveriţe sau cu o dihanie
grea şi masivă, despre care se putea presupune că este un urs, dar şi vidre,
castori, vulturi, sturzi şi toate soiurile posibile de vietăţi cunoscute şi
necunoscute, printre care - au constatat ei cu stupoare - inorogul din
poveşti. Totuşi, toţi nou-veniţii aveau în ei o parte de om şi una de cal,
cărora li se adăuga şi această parte specifică, şi tustrele nu se asamblau, ci se
topeau unele într-altele, într-un balet pe care Maria şi sătenii îl cunoşteau
deja. Andre le-a aruncat o ocheadă locotenenţilor săi. Îşi scoseseră şi ei
căciulile şi, într-o poziţie de drepţi nu lipsită de eleganţă, încremeniseră
privind armata stranie, însă ar fi preferat să moară decât să plece de acolo,
şi, drepţi ca nişte ţăruşi, rămâneau la ordine în faţa inorogilor şi a urşilor. A
urmat un lung moment de tăcere, până ce unul dintre veniţii din cer a ieşit
din mulţimea alor lui şi a venit să se încline în faţa Mariei. Era un frumos cal
roib a cărui coadă se transforma într-o flacără strălucitoare atunci când
firea sa de veveriţă devenea predominantă şi, pe figura omenească, paiete
aurii smălţau cenuşiul ochilor lui. S-a ridicat din plecăciune şi s-a adresat
Mariei în limba ininteligibilă a mistreţilor fantastici de altădată.
La Roma, idolul a scăpat din mâinile Clarei şi a crescut până a atins un
stat de om, apoi a început să se învârtească în încăpere, şi la fiecare răsucire
o fire se detaşa din sfera de blană după care se resorbea fără a dispărea în
horă. Clara a văzut un cal, o veveriţă, un iepure, un urs, un vultur şi un uriaş
mistreţ brun, şi câte altele, care apăreau în dans, până ce au fost
întruchipate toate animalele zburătoare şi terestre. În fine, idolul s-a oprit
din răsucire, dar toate rămâneau vizibile, într-o osmoză totală şi mişcătoare.
Maestro se ridicase şi îşi dusese o mână la inimă. Lui Petrus îi ardeau ochii.
- Acest miracol pe care-l vezi noi nu-l putem face, i-a spus Maestro. In
timpurile străvechi eram cu toţii nişte idoli. Apoi, am intrat încet-încet în
letargie şi ne-am lipsit de anumite firi, până când nu am mai păstrat decât
trei şi este de temut că şi acestea s-ar putea şterge în viitor. Nu ştim ce
cauzează această dispariţie, dar ea este legată de cea a ceţurilor. Totuşi, sunt
cel puţin două lucruri pe care le presimţim cu putere. Prima este că
naşterile voastre se înscriu în această evoluţie, dar că sunt benefice, a doua,
că unitatea a fost pierdută pe veci, dar că este posibil să fie reconstruită
altfel. Răul care a divizat natura poate fi alungat prin alianţă.
Şi ea a văzut în ochii lui lacrimi.
În luminişul din pădurea de la răsărit, emisarul Armatei Ceţurilor îi
vorbea Mariei şi, prin puterea idolului şi prin revenirea la viaţă a timpurilor
când specule nu erau despărţite, micuţa franţuzoaică şi micuţa italiancă
înţelegeau ce zicea şi ce îşi ziceau una alteia. În ceea ce-i priveşte pe bărbaţi,
nu înţelegeau nimic, dar aşteptau în tăcere ca Maria să le spună ce se va
decide şi în privinţa lor.
- Am venit la chemarea voastră, spunea calul roib, deşi nu aveţi nevoie
de noi în această bătălie. Însă deschiderea unei noi punţi este un eveniment
crucial şi trebuie să înţelegem speranţele şi puterile pe care ea le creează.
- Am nevoie de ajutorul vostru, a spus ea, nu pot reuşi de una singură.
- Nu, a răspuns el, noi avem nevoie de breşa pe care tu o creezi şi în
care funcţionează legile ceţurilor noastre. Însă nu eşti singură şi, în ceea ce
priveşte lupta, cerul, pământul şi zăpada, sunt de partea ta.
- Nu eşti singură, a spus Clara.
- Nu eşti singură, a repetat Petrus.
- Zăpada este cu tine, a zis din nou Clara.
Iar aceste cuvinte, în fine, au fost mai convingătoare decât toate
celelalte, căci sunt zăpezi ale începuturilor, cum sunt zăpezi ale sfârşiturilor,
strălucesc ca nişte felinare de-a lungul unui drum de pietre negre şi sunt în
interiorul nostru ca o lumină străpungând întunericul nopţii. O căldură
familiară a învăluit-o pe Maria în acelaşi timp cu căderea nopţii peste o
scenă necunoscută. O coloană de oameni înainta în crepusculul lunar sfâşiat
la răstimpuri de ecoul îndepărtat al bubuiturilor îndepărtate şi ea ştia că
erau soldaţii campaniei victorioase care îi va blestema pe veci să-şi
amintească de morţii lor, în timp ce în acest ceas frigul răzbea legiunilor
bravilor care nu putuseră fi răzbiţi de cel mai mare război din istorie.
Atunci, unul dintre cruciaţi a ridicat capul şi Maria a ştiut că privirea lui
implora.
A început să ningă.
A început să ningă cu fulgi frumoşi, strălucitori, a căror cortină s-a
întins cu iuţeală din poiană până în curtea inundată a bisericii. Nu se mai
desluşeau nici cerul, nici pământul, unite în ţesătura deasă a fluturilor
splendizi de zăpadă prin care se prelingea pe pământ o moină blândă. Ah,
mângâierea căldurii regăsite pe frunţile îngheţate! Dar n-ar fi fost bărbaţi,
dacă s-ar fi pus pe suspinat ca nişte babe. La un semn al Mariei, trupa s-a
repus în marş şi au coborât drumul şerpuit pe unde urcaseră mai degrabă
cu inima grea, în vreme ce zăpada aducea o vreme de noiembrie în februarie
şi dezgheţul peste ţinutul congelat. Când au ajuns în centrul satului, vântul
slăbise şi furtuna, care îşi pierduse din întunecime, mugea surd între
ultimele case şi pârloagă. Dar sătenii au împietrit la vederea armatei care o
escorta pe Maria şi, în primul moment, nu au ştiut care imbold e mai
puternic: să fugă sau să o îmbrăţişeze pe micuţă; iar dacă alde Chachard şi
flăcăii Saurat îşi savurau tăria de mai adineauri, când trecuseră peste şoc şi
rămăseseră nepăsători, înfipţi pe picioarele lor în mijlocul licornilor,
celorlalţi le-a trebuit ceva timp până s-au putut uita fără groază la aceşti
ciudaţi umblători. În fine, când şi-au mai venit în fire, şi-au stors creierii ca
să-şi dea seama ce reguli de ospitalitate se aplică unor vidre cu faţă de om şi
s-au uitat rugător către preot, ca să indice câteva precepte de viaţă pentru
veveriţele uriaşe. Iar Andre privea cum se îndeseşte zăpada şi, paradoxal,
devine tot mai transparentă şi mai caldă şi, după cum se cuvenea, i-au văzut
sosind pe alde Jeannot, pe primar, pe Lorette, Rose şi mătuşile care o
apucaseră spre biserică la primul semn de înmuiere a furtunii, în timp ce
călăreţii inamici se volatilizaseră subit sub zăpadă. Când au văzut din ce
întăriri este compusă adunarea de la biserică, bunicile şi Lorette şi-au făcut
puzderie de cruci. În ceea ce-i priveşte pe bărbaţi, aceştia se simţeau, mai
mult sau mai puţin, ca în ziua în care încasaseră prima chelfăneală la popou.
Totuşi, pândarii aduceau cu ei o noutate care cerea măsuri urgente şi alde
Leon Saurat, făcându-şi curaj ca un veteran ce era, a venit să-i dea raportul
lui Andre.
- În spatele colnicului mai este o trupă, a zis el, mai numeroasă şi care
are puşti de război. Băieţii noştri sunt în prima linie, dar nu se pot retrage
din cauza apelor care au crescut.
Şi, încântat că a reuşit să ţină un discurs atât de clar, s-a hlizit ca un
puşti, în ciuda momentului dramatic.
Maria a clătinat din cap. A închis ochii şi zăpada s-a înteţit. Apoi, prin
aceeaşi vrajă care adusese ţinutului de jos anotimpuri mirifice şi îi
menţinuse integritatea naturii, zăpada s-a lichefiat într-o perdea
diamantină, care a înaintat spre zidul negru. În momentul contactului, peste
câmpuri s-a propagat un cutremur ciudat, o formă de emoţie care avea prea
puţin de-a face cu seismele telurice şi o undă de aceeaşi natură a străbătut
detaşamentul elfic şi nimeni nu a avut nevoie de vreo traducere pentru a
înţelege că aproba ce făcea micuţa. În sfârşit, au văzut furtuna năruindu-se
peste ea însăşi, în acelaşi fel în care călăreţii blestemaţi dispăruseră în
propriul neant: s-a înghiţit literalmente din interior şi toţi au ştiut că
puterea Mariei o depăşea cu mult. A fost o clipă suspendată între amintirea
groazei şi uşurarea biruinţei; s-au privit unii pe alţii fără să-şi dea prea bine
seama ce ar fi trebuit să gândească sau să facă (de fapt, nu avuseseră timp
nici de gândit, nici de făcut); în fine, au început să plângă, să râdă şi să se
strângă în braţe într-o învălmăşeală de rozarii ridicate şi de cruci făcute cu
entuziasm. Singur între toţi, Andre îşi păstrase aceeaşi vigilenţă ca făpturile
străine şi, tot ca ele, nu avea ochi decât pentru Maria. Pe sub pieliţa
obrazului, în cercuri concentrice plecând dinspre ochi, se răspândeau
vinişoare întunecate şi trăsăturile îi erau încordate de o concentrare
extraordinară, care provoca printre nou-sosiţii din ceruri un respect
reînnoit. I-a auzit murmurând în limba lor necunoscută într-un fel care
trăda uimirea şi admiraţia şi i-a văzut că luau poziţii în jurul ei ca o gardă în
jurul comandantului suprem. Atunci ea s-a întors spre Andre şi a spus:
- În marş!
Însă, înainte ca trupa să se pună în mişcare, l-a chemat la ea pe
părintele Francois.
Viaţa părintelui Francois se preschimbase cu totul sub perdeaua albă.
În timp ce zăpada se lichefia, floarea din ceasul în care o îngropaseră pe
Eugenie revenise. Cu numai trei zile în urmă, ştia doar că aceasta îşi întinde
petalele dragostei peste un teritoriu mult mai vast decât tainiţele sufletului.
Dar în sclipirea fermecau a fulgilor a descoperit însăşi chintesenţa
universului şi noima propriei sale predici i-a apărut în sfârşit în toată
limpezimea ei biblică. De ce trebuia ca tocmai credinciosului slujitor al
crezului separării pământului de cer să i se dezvăluie cu o forţă atât de
uluitoare certitudinea indivizibilităţii lumii? Asta era ceea ce Maria
observase la el şi de aceea dorise să meargă lângă ea, alături de Andre. Într-
o revelaţie gigantică, ciocnirea imensă care urma să se petreacă a semănat
groază în fiecare dintre celulele vii ale preotului. Se vor pierde fiinţe dragi şi
se vor petrece trădări neaşteptate, vor mărşălui asupra unor furtuni
nedrepte, vor dârdâi într-un frig inuman şi, rătăciţi prin tenebrele cele mai
diabolice care au şuierat vreodată la urechile oamenilor, îşi vor pierde orice
credinţă şi vor cunoaşte colţii gheţii şi deznădejdile fără leac. Însă nu pentru
a jura supunere fricii străbătuse el pe neaşteptate două milenii de revoluţii
interioare. Un frison l-a zguduit, apoi a lăsat locul speranţei băieţelului care
se juca odinioară în ierburile de la pârâu şi a ştiut că tot ce era despărţit se
va uni, că tot ce era dezbinat se va acorda sau vor muri şi atunci nimic nu
era mai important decât că au vrut să dea slavă unităţii lumii însufleţite.
Astfel, au apucat pe drumul spre pârloagă şi au ajuns la câteva sute de
metri de colnicul unde avea loc înfruntarea puştilor. Femeile rămăseseră la
biserică, însă părintele Francois mergea alături de Andre şi de Maria în
fruntea trupelor şi nu se mai mirau când pe lângă ei mărşăluiau inorogi sau
sturzi. Nimeni nu purta armă, dar erau gata să se bată cu mâinile goale şi
mai ales bănuiau că aliaţii lor nu vor fi nevolnici când va veni sorocul
reglării conturilor; odată cu compania înainta şi cerul de zăpadă despre care
cei care aveau oleacă de glagorie şi-au dat seama că prin el Maria menţinea
enclava în care puteau lupta soldaţii răsăriţi din pământul şi cerul
răsturnate. Au ajuns la colnic şi au văzut că alde Gegene şi cei trei băieţi ai
lui erau la mare ananghie şi nu se putuseră replia, chiar dacă apele se
retrăseseră între timp, din cauza încercuirii celorlalţi care trăgeau asupra
lor fără cruţare. Or, erau patru contra cincizeci şi deşi zăriseră câţiva
blestemaţi căzând, au înţeles că ai noştri nu erau vii decât printr-un miracol
şi au văzut că unul dintre ei era la pământ şi abia mai mişca. De fapt, doar
pentru că dăduseră dovadă de o rezistenţă eroică nu fuseseră exterminaţi
până atunci ca nişte gândaci şi, văzând asta, oamenii au simţit ura sfântă pe
care o încerci în faţa spectacolului luptelor inegale, pariind că aliaţii ard şi ei
de aceeaşi indignare şi de aceeaşi dorinţă de a reechilibra balanţa dreptăţii -
aşa că nu au fost surprinşi când calul roib s-a aplecat spre Maria şi i-a spus
câteva cuvinte pe care gestul le făcea limpezi precum cristalul şi care
însemnau: lasă-ne să terminăm treaba. Fata a aprobat dând din cap.
Zăpada a dispărut.
A dispărut dintr-odată, ca şi cum nu căzuse nici măcar un fulg în
timpul bătăliei. Pământul a devenit la fel de curat şi uscat ca vara şi, între
norii albi ca nişte porumbei, cerul s-a badijonat cu un bleu care-ţi dădea
sughiţuri de încântare. Nu mai văzuseră un asemenea cer azuriu de secole şi
au mărit paşii în direcţia inamicilor, care şi-au dezvăluit în sfârşit batalionul
lor fantastic. Ai fi putut crede că nişte bărbaţi care îşi aţintiseră săgeţile
asupra unei furtuni supranaturale vor trece mai uşor decât alţii peste
imaginea stranie, însă, în loc de asta, au părut că îngheaţă pe loc şi se îneacă
într-o imensitate de stupoare şi de teamă. Unul dintre ei, totuşi, a părut să se
smulgă din paralizia generală şi şi-a îndreptat puşca spre linia de invadatori.
Ţinutul s-a metamorfozat. În realitate, era o transformare ciudată, căci
nimic nu se schimbase nici în aparenţa, nici în esenţa sa, însă elementele i se
sublimaseră şi se înfăţişau în goliciunea energiilor lor componente şi toţi îl
percepeau acum prin nişte simţuri necunoscute, deschise spre o dimensiune
a lumii care devenea astfel vizibilă. Era primitiv şi splendid. Aliaţii, în
osmoză de animale terestre, au eliberat nişte vibraţii care ridicau pământul
şi apoi se propagau ca un cutremur subteran ce îi secera pe mercenari.
Vulturii, sturzii, goelanzii şi toţi cei a căror componentă bizară avea de-a
face cu cerul au transformat aerul într-un spaţiu cu vârtejuri îndreptate
asupra ţintelor inamice. Vidrele, castorii şi celelalte făpturi ale pământului şi
râurilor au transformat aerul în apă, din care au izvodit lănci pe care
oamenii abia au avut timp să le găsească magnifice, înainte ca ele să fie
zvârlite asupra unui duşman pe care l-au vătămat mai rău decât armele de
metal şi de lemn. Insă în timp ce furtuna părea că-şi trage furiile din
deformarea elementelor naturale, simţeau că armau ciudată aluneca
armonios prin fluxurile acestora.
- Să nu mângâi pisica în răspărul blănii, a murmurat părintele
Francois.
Alături de el, Andre l-a auzit şi a schiţat un zâmbet, aşa cum nu mai
trecuse niciodată pe chipul acesta hărăzit marilor seriozităţi. Însă astăzi
surâdea ca un adolescent la ciudatele vorbe ale preotului, care, văzând aşa
ceva, i-a întors zâmbetul, punând în el toată bucuria cea nouă de a se simţi
bărbat, şi au râs scurt sub cerul albastru al victoriei, pentru că, deşi veneau
din direcţii opuse, se regăseau pentru a se iubi în acelaşi cămin fratern.
Ultimul inamic a căzut.
Prima bătălie se terminase.
Alde Gegene era rănit.
S-au repezit spre erou, care nu putea să se ridice în picioare. Încasase
un glonţ şi, după ce i-au scos haina, au văzut o pată de sânge care i se
întindea pe cămaşă, însă el zâmbea şi, când toţi au fost în jurul lui, a spus cu
voce tare şi limpede:
- M-au nimerit, porcii, dar şi eu am miruit câţiva mai-nainte.
Părintele Francois a venit să-l examineze, apoi şi-a desfăcut eşarfa şi a
apăsat-o pe rană.
- Ţi-e frig? l-a întrebat.
- Aiurea! a zis alde Gegene.
 - Ce gust simţi în gură?
- Niciunul şi e păcat.
Dar era mai palid ca o fantomă şi se vedea cum suferă la fiecare
cuvânt. Alde Julot şi-a scos din palton plosca de rachiu vânătoresc şi i-a
ţinut-o între buze. A înghiţit cu vădită mulţumire, apoi a scos un oftat lung.
- Crez că glonţu’ a lunecat într-o coastă, a zis el. Da’ o să aflăm acuş,
căci o să dau colţu’nainte s-o mai văz pe Lorette.
Maria a îngenuncheat lângă el şi l-a apucat de mână. Însă, mai întâi, i s-
a adresat Clarei.
- Am învăţat, a spus ea cu simplitate.
Apoi a închis ochii şi s-a concentrat pe fluidele care treceau prin palma
lui Eugene Marcelot. Nu mai era nicio speranţă şi ea a ştiut că el ştia.
Părintele Francois a îngenuncheat la rândul său alături de el.
- Nu va fi nicio spovadă, frate, i-a zis alde Gegene.
- Ştiu, i-a răspuns preotul.
- În ceasu’ morţii-s necredincios.
- Şi asta ştiu.
Atunci alde Gegene s-a întors spre Maria şi i-a spus:
- Poţi, micuţo? Dă-mi vorbele. N-am ştiut, da’ totu-i acolo în ele.
Şi cu un gest obosit a arătat spre piept.
Ea i-a strâns mâna încetişor. Apoi a întrebat-o pe Clara:
- Poţi să-i dai cuvintele?
- Cu cine vorbeşti? a întrebat alde Gegene.
- Cu o altă micuţă, a spus Maria. Ea cunoaşte inimile.
- Părintele să-l ţină de cealaltă mână, a zis Clara.
La semnul Mariei, părintele Francois a apucat mâna muribundului.
Muzica lui Eugene Marcelot pe care Clara o auzea prin palma pe care o
strângea micuţa franţuzoaică era asemenea visului pe care îl văzuse mai
devreme pe cer. Acesta spunea o poveste de dragoste şi de război, un dor
după o femeie şi după o pădure cu parfum de verbină şi după frunze,
povestea despre simplitatea unui bărbat născut şi rămas în sărăcie şi despre
complexitatea unei inimi simple sub o bordură de dantele mistice, se
înfăşură în priviri sincere şi în suspine inefabile, în hohote de râs şi-n
însetări religioase care nu cereau nimic de la bunul Dumnezeu, şi se umplea
cu asprimea şi cu generozitatea care făcuseră din el mandatarul unui ţinut
în care îşi găseau refugiul micile spanioloaice. Clarei nu îi mai rămânea
decât să cânte şi să-i transmită graţia, care îi amintea de cea a bătrânei
Eugenie în pioşenia ei superioară, şi şi-a lăsat degetele să alerge pe clape cu
o magnifică fluiditate, până ce părintele Francois a auzit la rândul lui această
muzică ce spunea povestea lui Lorette şi a lui Eugene Marcelot. Când pianul
a amuţit, şi-a pus cealaltă mână pe fruntea lui alde Gegene.
- O să-i spui lui Lorette? a întrebat el.
- O să-i spun lui Lorette, a zis părintele Francois.
Eugene Marcelot a zâmbit şi şi-a ridicat ochii spre cer. Apoi, un firicel
de sânge i-a apărut în colţul gurii şi fruntea i-a căzut într-o parte.
Murise.
Părintele Francois şi Maria s-au ridicat. Oameni şi elfi tăceau. La Roma
domnea aceeaşi linişte şi Petrus îşi scosese din nou batista uriaşă.
- Toate războaiele seamănă, a spus el într-un sfârşit. Fiecare soldat
pierde prieteni.
- Cei care au murit nu erau soldaţi, erau doar nişte oameni curajoşi, a
zis Maria.
A urmat un nou moment de tăcere. Pe colină auziseră ce spusese
micuţa şi căutau în sinea lor un răspuns pe care îl ştiau prin definiţie de
negăsit. Însă calul roib l-a descoperit şi l-a formulat solemn pentru toţi
ceilalţi.
- De aceea trebuie să câştigăm războiul, a spus el. Însă mai înainte
trebuie să vă luaţi rămas-bun de la morţii voştri.
Apoi a luat poziţie în rând cu ai săi, care s-au înclinat ca unul în faţa
trupei de ţărani uluiţi şi, în acest salut, se vădeau respectul şi fraternitatea
bătrânilor camarazi de arme. Maria a închis ochii şi micile vinişoare
întunecate de sub pielea feţei i s-au accentuat. Atunci, prin cercurile
palmelor ei, ceţurile au început o mişcare de învăluire care a ascuns
făpturile ciudate unele după altele, până la emisarul care le-a zâmbit şi le-a
făcut un gest cu mâna înainte de a dispărea şi el. In ţinut nu a mai rămas
decât o mână de oameni sfâşiaţi între suferinţă şi stupoare şi pe care
plecarea aliaţilor îi lăsa mai descumpăniţi decât pe nişte mucoşi. Însă după
un timp în care nu au fost altceva decât orfanii abandonaţi ai amarului, şi-au
revenit, pentru că pierduseră un fârtat căruia aveau datoria de a-i aduce
tributul prieteniei pe care el o avusese pentru ei până la hotarele morţii. Aşa
că s-au străduit să-l poarte în cel mai demn mod cu putinţă pe camaradul
căzut la văduva lui, şi Leon Saurat a fost cel care, preluând ştafeta, a tras
concluzia luptei, zicând:
- L-au nimerit, de acord, dar şi el a miruit câţiva înainte.
 Când au ajuns aproape de biserică, unde îi aşteptau femeile şi copiii,
Lorette le-a ieşit înainte. Ştia. Faţa ei era desfigurată de cicatricea întunecată
a durerii, însă l-a ascultat pe părintele Francois zicându-i vorbele pe care
Eugene ar fi dorit ca ea să le audă.
- De la Eugene pentru Lorette, prin vocea mea, dar din inima lui:
dragostea mea, am călcat treizeci de ani sub acest cer fără să mă gândesc
vreodată că am trăit în glorie; niciodată nu m-am clătinat; niciodată nu m-
am împiedicat; am fost, mai mult decât oricine, un chefliu şi un gură-mare, la
fel de stupid şi de neserios ca vrăbiile şi păunii; m-am şters la gură cu dosul
mânecii şi am râgâit de câte ori am avut chef, printre hohote şi pahare. Dar
în fiecare ceas am stat cu capul drept în furtună, pentru că te-am iubit şi
pentru că tu m-ai iubit, şi această iubire n-a fost una cu mătăsuri şi poezii, ci
cu priviri în care ni s-au înecat necazurile. Iubirea nu salvează, ea înalţă şi
măreşte, poartă în noi tot ce este mai luminos şi îl ciopleşte în lemnul
pădurii. Se ascunde în miezul zilelor grele, al datoriilor neplăcute, al
ceasurilor inutile, nu pluteşte pe plute de aur şi pe fluvii sclipitoare, nu
cântă, nici nu străluceşte şi nu proclamă niciodată nimic. Dar seara, când
camera este măturată, spuza acoperită şi copiii adormiţi - seara intră în
aşternuturi, în privirile grele, mute şi adânci - seara, în sfârşit, în plictiseala
vieţilor noastre amare, în trivialităţile existenţelor noastre de nimic,
devenim fiecare izvorul în care celălalt se adapă şi ne iubim unul pe celălalt
şi învăţăm să ne iubim pe noi înşine.
Părintele Francois a tăcut. Ştia că se află cel mai aproape de misiunea
de a sluji care îi dădea vieţii sale singurul sens posibil, niciodată fugind din
faţa tăcerii asurzitoare a lumii, şi atunci sa hotărât să-şi dedice tot restul
vieţii fiind purtătorul de cuvânt al celor fără cuvinte. Dreaptă şi superbă,
Lorette plângea, dar cicatricea neagră dispăruse şi, printre lacrimi, surâdea
uşor. Atunci, punându-şi mâna pe pieptul soţului ei răposat, a zis privind-o
pe Maria:
- O să-i facem o înmormântare frumoasă.
Se înnopta. S-au strâns sub acoperişurile care mai rămăseseră
neatinse şi, la ferma Marcelot, s-a făcut priveghiul morţilor. Apoi au stat să
14
chibzuiască. Ţara de jos fusese devastată în mod crunt şi ar trebui luştri
pentru a regăsi viaţa obişnuită dinainte. Va trebui mai întâi să-i îngroape pe
duşmanii căzuţi; câmpurile fuseseră răvăşite şi nu se ştia ce s-a ales de
culturi; trebuiau refăcute casele şi biserica nu va fi lăsată la urmă, pentru că
nimeni nu voia ca un asemenea preot să plece la o altă parohie. În fine, se
întrebau ce va urma, căci nimeni nu se îndoia că, deşi mâna neagră bătuse în
retragere, ea supravieţuise totuşi prin pionii săi şi va pregăti alte atacuri.
Dar luptaseră alături de mistreţi şi de veveriţe fantastice şi ştiau, în ciuda
tuturor durerilor şi a doliului, că erau schimbaţi pentru totdeauna.
Astfel, în ziua următoare, a doua din februarie, la ferma din vale s-a
organizat un consiliu. Erau acolo Andre, părintele Francois, tovarăşii lui
Gegene, Rose, mătuşile şi Maria.
- Nu pot să rămân în sat, a zis Maria.
Bărbaţii au clătinat din cap, însă bătrânele şi-au făcut cruce.
Apoi, privind la părinte, a spus:
- Trei bărbaţi vor veni mâine. Vom pleca cu ei.
- Vin din Italia? a întrebat bunul părinte.
- Da, a spus Maria. Clara e acolo şi trebuie să ne unim forţele.
O tăcere grea s-a lăsat la aflarea veştii. După evenimentele din ajun,
înţeleseseră că exista o altă micuţă, dar nimeni n-avea nici cea mai mică idee
despre rolul ei în toată tărăşenia. În sfârşit, făcându-şi curaj, Angele a
întrebat:
- Părintele Francois trebuie, deci, să plece cu voi?
Părea chiar mai încurcată de această dezertare decât de plecarea
Mariei.
- Asta pentru că vorbeşte italieneşte, a făcut Julot.
Părintele Francois a dat din cap.
- Plec, a spus.
Bătrânele au îndrăznit să bodogănească, dar o privire a lui Andre le-a
făcut îndată să tacă.
- Vom fi în legătură? a întrebat el.
Maria a părut să asculte ceva ce i se comunica.
- Vor fi mesaje, a spus ea.
Andre a privit-o pe Rose, care i-a zâmbit.
- Da, a spus el, cred. Prin aer sau pe pământ, vor fi mesaje.
În sfârşit, a venit şi dimineaţa înmormântării, la două zile după ce o
îngropaseră pe Eugenie şi urgia se abătuse peste ţinut. Părintele Francois nu
a făcut slujba în biserica lipsită de acoperiş, însă, la ceasul de bun-rămas de
la cei şapte răposaţi, a rostit doar câteva cuvinte care vor răsuna încă multă
vreme în inimile cernite. Când a tăcut, trei bărbaţi au intrat pe poarta
cimitirului. Au urcat aleea sub ochii ţăranilor, care, pe măsură ce înaintau,
îşi scoteau pălăriile şi îşi aplecau capetele. Când străinii au ajuns în faţa
Mariei, s-au înclinat la rândul lor.
- Alessandro Cent per servirti, a spus cel care semăna cu un prinţ
dezmoştenit.
- Marcus, a zis al doilea, şi a părut că umbra unui urs brun s-a
suprapus o clipă peste silueta lui greoaie.
- Paulus, a zis al treilea, în timp ce o veveriţă roşcată a părut să se
iţească fugar.
15
- La strada saralunga, dobbiamo partire entro un’ora , a continuat
primul.
- Părintele Francois a tras adânc aer în piept. Apoi, cu ceea ce părea un
crâmpei de mândrie, a răspuns:
16
- Siamo pronti .
Alessandro s-a întors spre Maria şi a zâmbit.
- Clara mi vede attraverso i tuoi occhi, a spus el. Questo sorriso e per lei
17
pure.
- Îţi trimite şi ea un zâmbet, a zis Maria.
De la sfârşitul bătăliei, se vedeau amândouă prin transparenţă în
imaginile viziunilor lor obişnuite. Or, permanenţa acestei legături era
pentru Maria un balsam după care tânjea, cu atât mai mult cu cât
împrospătarea puterilor sale, copleşind-o cu o intimitate dureroasă cu
elementele naturii, o izola acum tocmai de fiinţele pe care le iubea cel mai
mult. Când vorbise cerului de zăpadă, simţise în sinea ei forţa fiecărei
particule naturale, ca şi cum ar fi devenit ea însăşi o cantitate de materie,
dar asta şi cu preţul unei schimbări interioare care o îngrozea şi a cărei
violenţă presimţea că poate fi domolită de Clara. Astfel, a păstrat în ea
temerile, aşteptând clipa întâlnirii pentru a i le împărtăşi.
Imediat după bătălie, Clara pusese idolul pe genunchi. Când Armata
Ceţurilor închisese breşa din cer, acesta redevenise inert.
- Acum ce se va întâmpla? îl întrebase pe Maestro.
- Maria va pleca spre Roma, răspunsese el.
- Când am să-l văd pe tata? întrebase ea din nou.
- Nu-ţi pot răspunde astăzi. Şi nu eşti singura care se află în căutarea
luminii.
- Propriul meu tată, spusese Pietro.
- Punţile, zise Clara. Mai trebuie şi altele, nu? Voi cunoaşte cândva
lumea cealaltă?
 Însă Maestro tăcuse.
În fotoliul lui, cu privirea întunecată, o clipă Petrus îi păruse Clarei
dezaprobator.
Astăzi, în această nouă zi de îngropăciune, se aflau toţi patru în sala
pianului.
Maestro s-a întors spre Pietro.
- Prietene, a zis el, după atâţia ani în care ai acceptat să nu ştii, îţi
promit: vei şti înainte de sfârşit. Şi către Clara:
- Vei cunoaşte lumile pe care le-ai deschis pentru alţii.
Apoi a tăcut şi l-a privit pe Petrus cu nişte ochi în care fetei i s-a părut
că zăreşte urma unei capitulări binevoitoare.
- Ascultă aici, a zis Petrus, din partea măturătorului şi a soldatului. Mi-
ar plăcea tare mult să beau liniştit în timp ce tu cânţi în parfumul frumoşilor
trandafiri din grădina interioară. Am putea să ne plimbăm pe aleile
bibliotecilor noastre şi să ne extaziem în faţa muşchiului splendid sau să
mergem la Abruzzo cu Alessandro şi să tăifăsuim şi să mâncăm prune până
crăpăm. Deocamdată, însă, programul este puţin diferit. Ştiu totuşi din
experienţă că în mijlocul primejdiilor vor fi şi lumini. Vei cunoaşte ceţurile şi
pietrele vii şi îţi vei întâlni şi tu visul. O vei cunoaşte pe Maria şi va fi o mare
poveste de prietenie şi vei vedea ce înseamnă tovărăşia unor oameni uniţi în
fraternitatea focului. Vom merge împreună în ţara semnului muntelui şi
vom bea ceai, dar într-o zi, slavă ceţurilor, vei fi destul de mare pentru un
pahar de muscat. Şi, la fiecare pas din peregrinarea asta, voi fi cu tine,
pentru că sunt prietenul tău pentru totdeauna. Or, deşi nu sunt chiar un
erou din poveşti, ştiu să mă bat şi ştiu să şi trăiesc. Şi nu preţuiesc nimic mai
mult decât prietenia şi râsul.
S-a servit cu un pahar de muscat şi s-a tolănit confortabil în fotoliul
viselor.
- Însă acum, a spus el, vreau să ridic paharul în cinstea celor care au
căzut şi să-mi aduc aminte ce-a zis părintele Francois de dimineaţă în
memoria acestui mare om care se numea Eugene Marcelot: Frate, întoarce-
te în pământ şi să ştii pentru toată eternitatea pădurilor şi a arborilor cât de
mult ai fost iubit. Această biruinţă şi această putere le voi păstra veşnic. Şi
fără îndoială nu din întâmplare s-a strecurat în aceste cuvinte deviza
ceţurilor noastre.
Manterro sempre.




Consiliul Ceţurilor
JUMĂTATE DIN CONSILIUL CEŢURILOR

- Ai noştri au fost atacaţi in noaptea aceasta prin surprindere la
Katsura, a zis Şeful Consiliului.
- Care simt pierderile noastre? a întrebat un consilier.
- Toţi sunt morţi, a zis Paznicul Pavilionului.
- Este începutul unui nou război, a spus alt consilier.
- Am ridicat o mare armată, a spus Şeful Consiliului, în ciuda trădărilor
şi a punţilor infidele. Şi cele ale oamenilor se adună. Vom lupta în curând pe
toate fronturile.
- Putem să facem faţă la două războaie în acelaşi timp? Trebuie să
găsim puntea inamicului.
- Maria este noua noastră punte. Însă nicio făptură umană nu a trecut
de partea aceasta şi nu ştim ce primejdii va trebui să înfrunte.
- Este o incertitudine care mă îngrijorează mai puţin decât trădările de
acum, a zis Şeful Consiliului. Şi am încredere în puterile fetei mele.
- Poate că în acest moment un trădător se află printre noi, a zis
Paznicul Pavilionului. Dar transparenţele drumului sunt curate şi cel puţin
de această enclavă putem fi siguri. În ceea ce priveşte puterile fetei mele, le
vor depăşi în curând pe ale mele.
- Consilieri, a zis Şeful Consiliului ridicându-se, dispariţia ceţurilor nu
ameninţă doar frumuseţea tărâmului nostru. Dacă ele dispar, dispărem şi
noi. Or, lumea nu a încetat să se fragmenteze şi să se piardă. În timpurile
străvechi, oamenii şi elfii nu erau oare specii frăţeşti? Răul cel mai mare a
venit întotdeauna de la sciziuni şi de la ziduri. Mâine, cei cărora inamicii
noştri le tezaurizează aspiraţiile se vor trezi într-o lume modernă, adică
îmbătrânită şi tristă. Dar nădăjduim într-o lume în vremuri de alianţă şi
continuăm iluzia poeţilor antici. Vom lupta cu armele Pavilionului nostru şi
ale ficţiunilor lor, şi nu este scris nicăieri că legăturile ceaiului şi visele nu
vor învinge tunurile. Puntea noastră, care concentrează forţa armoniilor
naturale şi uneşte lumea vie într-o alianţă de nezdruncinat, este rezistentă.
În spatele micuţelor, vedem bărbaţi şi femei care aspiră la nişte punţi durate
de natură şi de vis. Sunt Maria şi Clara cele pe care le aşteptăm? Nimeni nu
ştie încă. Dar se luptă cu curaj şi lor le datorăm speranţa care ne
însufleţeşte, iar prima bătălie a arătat bravura şi inima protectorilor lor
umani. Orice s-ar alege din acest război, ţineţi-le minte numele şi luptaţi la
rândul vostru cu cinste. Şi acum, după ce aţi vărsat lacrimi pentru cei pe
18
care i-aţi pierdut, retrageţi-vă şi pregătiţi-vă de luptă. Iar eu voi face ce
trebuie. Voi păstra.


Mulţumiri şi recunoştinţă lui Jean-Marie, lui Sebastien şi Simonei



Notes
[←1]
Morvan - masiv de coline înalte din Burgundia, în centrul Franţei cu
vârfuri cu înălţimea maxima de 900 de metri (n. tr.)

[←2]
Voi păstra veşnic (n. tr.).

[←3]
Abruzzo - regiune din centrul Italiei, traversată de munţii Apenini, a
cărei capitală este L'Aquila (n. tr.).

[←4]
Gran Sasso d’Italia - masiv muntos din regiunea Abruzzo. Vârful cel mai
înalt este Corno Grande (2 912 metri) (n. tr.).

[←5]
Apulia - regiune în sudul Italiei (in ,,tocul cizmei"), între Marea
Adriatică şi Marea Ioniană (n. tr.).

[←6]
Sandro, ai tu grijă de vin“ - în lb. it. în orig. (n. tr.).

[←7]
Orfanelor, harul (n. tr.)

[←8]
„Iepurele şi mistreţul veghează asupra voastră când păşiţi pe sub
copaci / taţii voştri traversează puntea pentru a vă săruta atunci când
dormiţi" - în lb. it. în orig. (n. tr.).

[←9]
Frază a lui Spinoza din Tratatul teologico-politic, strecurat în carte de
autoare (n. tr.).

[←10]
Rugăciune catolică, celebrând întruparea Mântuitorului, binevestită
Fecioarei de către Arhanghelul Gavriil. Numele său vine de la primul
vers, Angelus Dominat nuntiavit Marine („îngerul Domnului a vestit-o
pe Maria’’). Angelus este rostit în bisericile catolice de trei ori pe zi: la
şase dimineaţa, la amiază şi la şase seara (n. tr.).

[←11]
Numele unei familii importante din Roma antică, purtat şi de împăratul
Hadrian. Pons Aelius este numele unui pod celebru din Roma, construit
de Hadrian şi păstrat până astăzi, cunoscut şi ca Ponte Sant’Angelo (n.
tr.).

[←12]
‚,Nu este om acela care nu viseazi“ - în lb. it. în orig. (n. tr.).

[←13]
,,În tine simt toate visele şi tu mergi pe sub un cer de zăpadă, pe sub
pământul îngheţat de februarie” - în lb. it. în orig. (n. tr.).

[←14]
Lustru, luştri , s. m. Interval de cinci ani. – Din fr. lustre, lat. lustrum.
[←15]
,,Drumul va fi lung, trebuie si plecăm până într-o oră" - în lb. it. în orig.
(n. tr.).

[←16]
„Suntem gata" (în italiană) (n. tr.).

[←17]
„Clara mă vede prin ochii tăi. Acest surâs este doar pentru ea“ - în lb. it.
în orig. (n. tr.).

[←18]
Frază preluată de autoare din oraţia funebră rostită de Pericle în
Războiul peloponesiac de Tucidide (n. tr.)