CUGETĂRI

1/ Ce-i omul fără voință?

Este pomul fără rod,

Este ața fără ac

Încurcată într-un nod.

2/ Cui oare să aduc

Cuvânt de mulțumire?

Și-n sănătatea cui paharul să-l închin,

Când știu cât de frumoși sunt trandafirii

Și cât de mult te doare

Înțepătura unui spin?!

3/ Omule,tânăr cât ești

Luptă,țelul să-l împlinești.

Chiar de-i ușor,chiar de e greu

Luptă,să ajungi sus,la apogeu.

4/ Te lupți cu timpul care trece,

Alergi pe drumul neștiut

Și uneori te îmbeți cu apă rece

Sperând, să faci ce n-ai făcut.

5/ Fiecare, cum își așterne așa doarme

E proverbul bine cunoscut,

Dar cu cel ce-ți e prieten, ce te faci,

Dacă voința și-a pierdut?

6/ Vor trece și astea, cum altele trecură

De multe ori cu lacrimi,dar fără ură,

Căci cel mai înțelept tace din gură

În fața aceluia ce nu are măsură.

7/ Obstacole au fost în tot ce ne leagă.

Obstacole vor fi viața întreagă,

Dar toate zbura-vor pe aripi de vânt,

Lăsa-vor în urmă, un plânset și-un cânt.

8/ Și în adâncul sufletului meu

Se judecă azi un proces greu

Fără auditori,jurați și martori.

Eu doar,fiind judecător

Și acuzat de atâtea ori.

9/ De sus,de acolo,de undeva

Mereu privește cineva.

Dar, tu ești arbitrul tău

Pe drumul ce-l parcurgi mereu.

10/ Totul în viață se învață,

Dar educația de acasă

Amprentele adânc își lasă

În drumul tău-mosor de ață!-

11/ Când zici că tot ce ai gândit

Ți s-a împlinit,

Atunci se întâmplă,poate

Să ai de toate și ...nimic.

12/ Oare, așa-i lăsat în lume,

Ca în viața ce-o trăiești

Atunci când crezi în bine

Necazuri să dobândești?
13/ Vei iubi și-ai să înțelegi

Că-n iubire orice ar fi

Trebuie mai mult să alegi

Felul omului de a fii.

14/ În viață,dacă din vina ta

Pierzi totul,

Să ști că regretele

Nu-și mai au rostul.

15/ Într-o țară fără lege

Nici dreptate nu există.

Deci,te întreabă ce se alege?

Tot nimic,tot neputință.

16/ Nu am palate,nici averi,

Dar am comori neprețuite:

Am adunate multe primăveri,

Un suflet mare și visuri împlinite.

17/ Azi e ceață și e nor

Cuvintele cad și dor.

Mâine-i soare și senin

Toate trec și toate vin.

18/ Mi se pare câteodată

Cum că aș fi inutilă,

Fiindcă în tot și în tot ce aș face

Toate îmi sunt cu pricină.

/nora către soacră/

19/ Voi n-ați vrut să înțelegeți dragii mei,

Că tinerețea își are rostul ei.

Și acum,când vremea a trecut

Nimic nu mai poți lua de la început.

20/ De-ai înșelat o dată

Poate nu-i mare vină,

Dar,dacă înșeli și a doua oară,

Atunci să știi, că este crimă.

21/ Cu ce am greșit,oare noi doi?

Decât că ne-am iubit cu adevărat.

Atunci,de ce este păcat,

Când doar iubirea o luăm cu noi?!

22/ Uneori,te vezi mult prea deștept,

Ca să poți fi înțeles,

Iar alteori ești mult prea prost,

Ca să înțelegi.

Oare, această formă ai ales,

Ca tot ce doare, tu să negi?!

23/ Mai calcă-ți sufletul și încearcă

Uitarea s-o aduci-napoi.

Și mâine ți se pare, parcă

Mai frumoasă viața în doi.

24/ Șterge totul,chiar de-i greu

Și crede doar în ceea ce se numește

-EU-
25/ În viața care ți-a rămas

Să spui cu bucurie-n glas,

Că răul tot s-a dus.A trecut!

Iar de astăzi pentru tine

Este un alt început.

26/ Între prieteni, de preț e adevărul.

Dar, între doi oameni fără de noroc,

Mai de preț este, respectul reciproc.

27/ Astăzi am greșit,dar iartă.

Mâine voi greși din nou.

Clipa poate să despartă

Visele clădite greu.

28/ Când adevărul crud tu l-ai aflat

Ce poți să spui? Decât

Așa a fost să fie,

Așa s-a întâmplat!

29/ Oricât ar fi viața de grea,

Mereu omul se împacă cu ea.

30/ Oare,în viața asta scurtă și atât de trecătoare,

Nu-i bine, ca să știi ,unde și când să te oprești?!

Că totul nu-i decât o întâmplare.

Și pe pământ o clipă zăbovești.

31/ Tot ce a fost,a fost trecut.

Tot ce o fi,e viitor.

Viața e prezent,trecut și viitor

Omul o petrece cu amor și dor.

32/ Oare,nu-i păcat să vezi cum viața trece

Și tu să te îmbeți cu apă rece?

33/ De ce am sperat mereu în bine

Având parte doar de amăgire?

Am fost poate prea slabă

Și n-am recunoscut,

Mergând cu încăpățânare

Spre necunoscut.

34/ În viață, recunoaște-ți vina,

Nu căuta niciodată

La altul,pricina.
35/ Păstrează dar,cât vei trăi

Căsuța în care te-ai născut,

Căci după tine cei ce vor venii

Vor căuta alt început.

36/ Unde-ți este azi voința,

Mintea,inima și știința?

Chiar pe toate le-ai pierdut?

Și nu ști ce-i de făcut?

E vremea altui început.

37/ Viața este dată

S-o trăiești numai o dată.

Nu-ți bate joc de ea,

Ca să nu ai ce regreta.

38/ Cu ochii mari și părul lung

Frumoaso,tu m-ai fermecat,

Dar mintea când ți-am cercetat

Pe tine,n-am mai dat doi bani.

39/ Viața, pentru unii are mai mult haz,

Altora, le face cu sâc și –n necaz!

40/ Tu să știi,există Dumnezeu

Așa cum tu exiști și eu.

Și numai El va ști totul șă împartă

Și răul de bine să despartă.

41/ Se vaită la fiecare,

Că a avut mult de lucrat

Și astăzi,vezi,n-a terminat

Că mâine ce treabă are?!

42/ Greșești cu tine,greșești cu mine

Oprește-te,că nu e bine.

Stai tu singur și gândește,

Că totul în viață se plătește

43/ Chiar dacă în viață șuturi am primit,

Azi știu,că toate-s pași-nainte,

Iar tu,te rog,să iei aminte

Nimic nu poate merge pân- la infinit!

44/ Acolo unde nu este respect

Nimic nu poate fi corect.

45/ La nevoie ,mâna ți-o întinde

Prietenul,pe care tu nu-l vinde,

Căci prietenia adevărată

Rezistă în viață,dacă e curată!

46/ Învăț acum iar să zâmbesc.

Destul cu plânsul și durerea.

De ce oare să mă poticnesc

Dacă, am cu mine mintea și puterea?

47/ Tot gândești,tot socotești

Nu știi cum s-o nimerești

De e una,de e alta,mergi –nainte

Totul e fără cuvinte!

48/ De vreun necaz în viață ai avut

Încearcă să îl uiți,că a trecut.

Să fii încrezătoare și să fii dreaptă,

Ca mâine să culegi roadele, prin faptă.

49/ Viața e iubirea

E însuși plăcerea

Și totuși ...E vis!

50/ Cu șeful de la serviciu

Foarte bine eu mă împac,

Că el strigă și eu tac.

Ce ai mai avea de spus ,

Când, și tăcerea-i un răspuns?

51/ Să stai mereu de pază, la datorie,

Căci dacă iar ar fi să fie ce a fost,

Să știi că nu mai are rost

Să facem uz de armonie.

52/ Regret că am lăsat să treacă totul

Ca un râu în spume.

Astăzi lacrima mă îneacă

Nu mai am ce spune.

53/ Viața nu este un bun pierdut

Dacă nu-ți iese pasiența, așa cum ai fin vrut.

Nu înseamnă necaz și căință

Înseamnă dorință,înseamnă voință.

54/ Când răul tot s-a dus,a trecut

Să știi că pentru tine,e un alt început.

55/ Nu fii sincer cu cel care nu te prețuește.

Nu iubi pe acela care nu te iubește.

Nu alerga la acela care te umilește.

Nu lua hotărâri pripite,stai și gândește.

56/ Ai uitat, fiindcă și uitarea

Este scrisă în cartea vieții,

Dar rămâne amintirea

Ce o cântă ades poeții.

57/ Cloșca își crește puii ei

Până-i vede măricei.

Când au învățat să zoare,

Ce gândește cloșca,oare?

Simte în inimă un dor,

Când își vede cuibul gol.

58/ Iubirii,tu răspunde-i cu iubire.

Prieteniei, fii prieten bun,

Dar parte, când nu ai de fericire,

Alege grabnic un alt drum.

59/ Azi, soarele pe boltă mai tare strălucește,

Iar mâine ,norul lumina i-o pălește.

Așa-i și omul;azi râde și glumește,

Iar mâine plânge și jelește.

60/ Nu râde dar,că râsul te ajunge.

Ochiul care astăzi râde,mâine plânge.

Așa e viața- zâmbet și lumină-

Lacrimi și vină.

61/ Azi toată lumea e stresată

Nervi și decibeli la infinit,

Căci,uite!toate s-au ivit

Nimic nu mai este ca altădată!

62/ De ce accept cuvântul greu să strige

Și mă înec cu nodul care strânge?

De ce mă ard cu lacrima ce curge

Atunci când inima îmi plânge?

De ce accept să iert mereu?

Fiindcă, am încredere în Bunul Dumnezeu!

63/ Tu,bătrâne!ai muncit din greu

Să lași totul copilului tău,

Dar el neascultând de a ta povață

Risipește agoniseala ta de o viață.

64/ La unii greul nu se mai sfârșește

Viața lor e un joc de șah

Și-n orice clipă se ivește

Momentul ,să spună iar-ah!-

65/ Copilul mic,să crească mare,

De patru lucruri, nevoie are:

Mâncare ,culcare,plimbare

Și afecțiune mare.

66/ Viața toată-i amăgire,

Copil fiind,tânăr ferice

Totu-i dulce amintire

Totu-i trecător,amice!

67/ Viața este ca o floare

Crește,înflorește, moare.

Dar lasă în urmă o sămânță,

 Care are în ea ființă.

Și mâine iar răsare

Pentru viața viitoare.

68/ Bine e în viață să fii chibzuit

Să nu arunci nimic negândit.

Și să știi să plătești negreșit

Cu aceeași monedă, cu care ai fost plătit.

69/ Omul începe viața cu acel A mare

Și-o sfârșește în grabă spunând simplu:

MOR.

Viața pe pământ este un AMOR,

Care lasă-n urmă un plânset și un

DOR.

70/ Viața își are rostul ei...

Nu-i frunză-n vânt

Nu-i floare într-o vară.

Ea înseamnă tot pe acest pământ.

Și e păcat să o trăiești

Ca pe o povară.
71/ Gura lumii-valul mării-

Te ridică,te coboară.

Nu te lăsa disperării,

Chiar de-i viața o povară.

72/ Viața e ca o mașină,

Condusă de propria -ți mână,

Pe un drum pe care nu-l cunoști

Nu știi nici unde,nici cînd să te oprești.

73/ Și tăcerea-i un răspuns

Uneori trist,dar adevărat.

Câte-n viață nu s-au dus...

Ai pierdut și ai câștigat.

74/ Viața îți dă ce –i ceri

Tu să crezi în ea,

Să visezi,să speri

Ea îți dă și-ți ia.

75/ Tot ce a fost,ce este

Ce va fii,e viața care într-o zi

Se va sfârși.
76/ Să cântărești în viață întotdeauna

Cu aceleași greutăți,

Că vina nu e numai una...

Totul se măsoară cu aceleași unități.

77/ Zile după zile,numeri

Trec rânduri,rânduri.

În minte îți vin

Gânduri după gânduri.

78/ Norii cum se adună,

Tot așa se risipesc.

Și după furtună

Razele de soare

Mai tare strălucesc.

79/ Chiar, dacă încerci să recuperezi

Timpul pierdut de altădată,

Trebuie să mă crezi

Norocul în viață

Vine, doar o dată!

80/ Zile după zile sper și mă amăgesc

Văd bine,obstacole mereu se ivesc.

Dar merg înainte,sar peste ele,

Așa se duc zilele mele.

81/ Nu plânge și nu suspina

Penru anii care vor pleca.

Așa e viața,trece și dispare,

Ca o umbră călătoare...

82/ Am clădit castele și s-au dărâmat.

Visele țesute,azi s-au destrămat.

Am cules luceferi-soarele și luna-

Speranțele mele s-au dus

-Una câte una!-

83/ Există Dumnezeu

Așa cum tu exiști și eu.

Liberul arbitru este dat

Să putem alege-n viață

Ce-i bun și ce-i curat.

84/ Deciziile, le iei pe drumul ce-l parcurgi.

Chiar dacă îl urci,chiar dacă îl cobori

Tu fii atent.Nu neglija,

În joc e viața ta!

85/ Eu merg tăcut pe drumul greu

Ce-l alergam copil,odinioară

Și plâng acum, la gândul meu,

Că bătrânețea-i o povară.

86/ Frăția este un spic de grâu

Cu boabe multe,rumenite.

Uneori,un bob nu are minte,

Dar făină tot se face

Jos,la moara de sub munte.

87/ Plătește în viață cu aceleași monezi

Și nu te lăsa jefuit,

Că multe în viață,ai să vezi,

Nu le accepți la infinit.
88/ Când adevărul crud tu l-ai aflat,

Spui doar atât:

Așa a fost să fie!

Așa s-a întâmplat!

89/ Atunci, când cad, eu mă ridic

Spun adesea:

Nu-i nimic!

Și o iau mereu de la început,

Cu vise mari și forțe de mamut.

90/ De ce accepți cuvântul greu să strige

Și te sufoci cu nodul care stânge?

De ce te îneci cu lacrima ce curge

Atunci când sufletul îți plânge?

Lasă totul de la sine

Că Dumnezeu le aranjează

Cum știe El mai bine.

91/ Viața își are rostul ei.

Nu-i frunză-n vânt,nici floare într-o vară.

Ea înseamnă tot pe acest pământ

Și e păcat să o trăiești ca pe o povară.

92/ În viață,toate câte sunt

Se duc ca frunzele în vânt.

Se duc necazuri,bucurii

Și într-o zi fără să știi,

Se duce viața ta.

Ai grije azi,cât poți de ea,

Ca mâine să nu ai ce regreta.

93/ Viața trece ca părerea,

Cu greutăți,necazuri,bucurii.

Așa iute trece vremea,

Că numai amintirile reânvii!

94/ Mi-s dragi nespus nepoții mei

Și fac eforturi mari să-i cresc.

Anii trec și îmbătrânesc,

Iar pașii nu-i mai țin în ritm cu ei.

95/ Uneori,totul e atât de neânțeles,

Dar Doamne, am încredere în tine.

Mă las în grija ta ades

Te rog,mereu să fii cu mine!

96/ Viața este numai teme

Te învață negreșit.

Mergi-nainte,nu te teme

Reușești într-un sfârșit.

97/ Bine-i să lăsăm în urmă ,după noi,

Doar mulțumire,împliniri și pace,

Că mortul de la groapă nu se mai întoarce

Și când plecăm,nimic nu luăm cu noi!

98/ Uneori,e cazul să te oprești

Și să nu te mai bocești.

Coloana să-ți fie verticală,

Că numai așa te vindeci de boală.

De boala numită singurătate în doi

Ce macină sufletul din noi.

Toate trec și toate vin

Viața uneori e chin!

99/ Câte zile chinuite,câte nopți nedormite

Pentru a crește un copil

Cu un zâmbet de april.
100/ Noi suntem chipul și asemănarea

Bunului nostru Dumnezeu.

Dar ce te faci omule,

Când vorba vine de la cel rău?!

101/ Din speranță și iubire

E făcută viața întreagă.

Bucurie și durere,

Greu,ușor și mângâiere

Ea la toți ni-i tare dragă

Chiar de este-Amăgire-

102/ Azi nu-i ca ieri,

Nici mâine ca azi.

Și tu suflete arzi

Spunând minții:

Ai grijă, să nu arzi!

103/ Tot ce ai făcut în astă lume

Bune sau rele

Sunt faptele tale

Și vei răspunde de ele.

104/ Când cazi,luptă-te cu tine,

Ridică-te și va fi bine.

Nu pica în desnădejde.

Stai tu singur și gândește,

Că totul în viață se plătește!

Păstrează-ți calmul și credința

Și vei vedea,că umilința

Până la urmă aduce biruința.

De aceea își spun, fratele meu,

Caută-l pe Bunul Dumnezeu

Și ai să vezi că nu-ți va fi greu.

El îți arată calea dreaptă,

Urmeaz-o,binele te așteaptă!

105/ Soarele,cât este el de soare,

Pentru toți din același loc nu răsare.

Și nici nu încălzește pe toți la fel,

Oricât ar fi de mare,

Oricât de mititel.

106/ Tu ești Doamne mare

Și Atotputernic ești,

În orice întristare,mângâietor îmi ești.

107/ Cum e vremea schimbătoare

Așa-i omul pe pământ,

Câte nu promite oare,

Dar se ține de cuvânt?

Cum e timpul schimbător

Așa-s vorbele rostite,

Câte omul nu promite,

Dar el uită prea ușor!

108/ Gândește,stai și chibzuiește,

Că în viață totul se plătește.

 ÎNTÂMPLĂRI

ADEVĂRATE DIN COPILĂRIA MEA

Odată,mai devreme sau mai târziu,tânăr sau bătrân,omul își deapănă amintirile
vieții.Așa și eu,mă văd cu ochii minții copil,adolescent,tânăr,iar azi iată-mă la
vârsta senectuții...mă întreb pe unde au trecut anii? Ce a mai rămas din ei?
Gânduri,gânduri,amintiri!...

Un gând,un zbor de rândunea...

Un vis realizat sau neâmplinit,

Care într-un viitor apropiat,

Ori mai îndepărtat

Va lua sfârșit.

Atâta timp cât ești copil,simți nevoia să zburzi,să cânți,să te bucuri cu cei de
vârsta ta de pitici.Nu ști ce-i grija,nu știi ce-i necazul...Totul ți se pare un
început fără sfârșit.

Atâta timp cât ești copil totul ți se îndeplinește,orice vis al tău,de copil,se
realizează.

Toți am fost odată copii,toți am mușcat din fructul gustos al copilăriei,atunci

am fost fericiți cu adevărat,căci n-am avut griji,n-am avut dureri,n-am avut
gânduri Când ești copil nu ai nimic din toate acestea,în schimb ai visuri,ai
dorințe care-ți sunt îndeplinite prin sacrificiile părinților care-și iubesc copiii și
vor ca ei să nu aibe lipsurile pe care le-au avut cândva ei, în viața lor de
copii.Pun totul la dispiziție,până la sacrificiu pentru a-și vedea copiii fericiți.

Părinți,faceți-le copilăria fericită copiilor voștri!

 OUL DE GÂSCĂ

Deși eram o mână de om,totuși aveam responsabilități

mari,pășteam vitele în grădină,având grijă să nu treacă la vecini...că de,animalul
este animal! Unde vede iarba mai grasă și mai frumoasă,acolo se duce.Ca să nu
mă prindă gândul singurătății cântam,cântam de răsuna poienița.Nu știu dacă
aveam voce, dar eu cântam.Mă simțeam minunat în mijlocul naturii,care de pe
atunci mă fascina cu frumusețea ei. Iubeam iarba înverzită,fânul cosit,pasările
care cântau zburând din crangă-n creangă...Iubeam tot ce însemna
veselie,armonie,viața din câmpie.

Uneori venea și fata vecinilor să pască vaca,avea grădina lângă a

noastră,doar gardul le despărțea.Fata era cu mult mai mare decât mine,dar tot
se mai juca cu păpuși.Și acum o văd,stând acolo pe pled,pe iarba
pufoasă,îmbrăcându-și păpușile cu iișoare și fote,cusute de mâna ei.Erau așa de
frumoase,că văzându-le puteai spune că sunt adevărate codane,gata să iasă la
horă!

Eu avusesem o păpușă,o chema Cocoana cumpărată de bunicul meu,dar

era de cretă și odată fiind supărată pe ea am trântit-o pe canapea, de am lăsat-
o fără cap.Degeaba am plâns-o,degeaba am încercat să-i pun capul la loc,că nu
s-a mai putut face nimic.N-am uitat nici până azi locul întâmplării și nici
cuvintele lui bunicu - N-ai știut să te porți cu ea,n-ai știut s-o iubești.În iubire
nu trebuie să rănești,trbuie să ști să păstrezi și să apreciezi ceia ce-ți
aparține.Doamne-Doamne ne-a dat un Suflețel,uite! aici și mi-a pus degetul pe
pieptul meu mic,în dreptul inimii.Suflețelul acesta se numește Inimă,care bate
mereu,o simți?Iar aici,îmi puse mâna pe căpșorul cu bucle blonde,aici Doamne
–Doamne ne-a pus un îngerel,se numește Creier.El învață suflețelul nostru să
iubească,să nu facă rău.Tu ai făcut rău,nu ai ascultat de Îngerelul cel bun și ai
trântit-o așa încât Doamne-Doamne ca să-ți arate c-ai greșit,iar altădată să nu
se mai întâmple,ți-a luat-o ,ca să simți și tu durerea aici în inimioară.O simți?Îți
pare rău pentru fapta ce-ai făcut?-

Da,îmi părea rău,am plâns-o mult timp.A încercat biata mama să-mi
confecționeze din te miri ce ,câte o păpușă,dar niciuna nu era ca Cocoana și mai
ales ca păpușile Ilenei.Acelea aveau mâini,picioare,podoabă capilară blondă sau
brună,sau chiar roșcată ,după cum a găsit culorile prin târna cu ghemuri a
mamei sale.Le îmbrăca în iișoare cu poale cu vestuțe și fote,multe din resturi
din lucrurile purtate de bunica ei.Eu eram înnebunită când vedeam cât de
tacticos le scotea din trăistuță și le așeza pe covorul verde al ierbii,dam fuga la
ea și o rugam să mă lase să mă joc și eu cu odraslele ei.

-Te las îmi zicea ea,dar adu-mi un ou de gâscă.

Știa că bunica mea avea gâște și era tocmai perioada ouatului.Dorința de a mă

juca cu păpușile acelea minunate, era mai mare decât păcatul de a fura.Așa că
aproape zilnic veneam acasă,intram în bordei unde se ouau gâștele,păzeam
gâsca până se oua dacă o găseam pe cuib,luam oul și-l duceam mamei de
păpuși,căci pentru a mă afla în lumea păpușilor eram în stare să-i duc gâsca cu
ou cu tot.

Biata maica, bunica mea se luase de gânduri văzând că gâștele ei au încetat

să se mai ouă.Trebuie să fie o cauză,spunea ea.Cauza era Ionică argatul,omul
bun la toate pe lângă casa omului.El,numai el e vinovatul!El e hoțul,că de
mâncat cine să le mănânce,dacă ea când se ducea nu găsea nicio cojiță?!Era
clar, că oul era furat.

- Mă,lovite-ar anghina și boala Marinei ,de ce îmi iei ouăle din cuib?

La fiecare întrebare îl amenința cu făcălețul,gata să-l pună în acțiune.În zadar

încerca bietul de el să se apere și să se jure pe toți sfinții că el nu este
vinovat,că maica nu se lăsa înduplecată.

_ Tu! Tu,că cine altul?Tu le-ai luat afurisitule,tu drace al dracului și să le

aduci înapoi,că altfel joc tontoroiul pe spinarea ta.

_ Nu le-am luat eu, bre cocoană! S-o fi pripășit vreun arici pe aici pe
undeva și acum a căzut sarsanaua pe mine.Vai și amar de capul meu!

_Arici,ai? Tu ești ariciul și nimeni altul...

_Lasă!că păzesc eu, a zis bietul Ionică îndreptându-și spatele,că maica

furioasă,mai cu milă ,mai fără,îi dădu-se câteva făcălețe pe unde apucase.
Maica era o fire iute la mânie,dar ușor de îmbunat când știai cum să-i
vorbești,așa că se învoi să-l lase ziua următoare paznic la gâște.
Eu,după cum năravul din fire nu are lecuire,am venit să iau oul făgăduit
Ilenei.M-am apropiat de bordei,m-am asigurat că nimeni nu mă vede și-am
intrat nestingherită, găsind gâsca pe cuib.M-am așezat lângă ea,pe paie,în
sâsâitul ei,așteptând miracolul.Când s-a ivit,am luat oul și tot așa de
prevăzătoare cum am intrat, tot așa am ieșit și pe aici ți-i drumul,fetițo!
-- Stai! Am auzit în urma mea vocea lui Ionică.Te-am văzut,lasă oul!
Eu îmi luai picioarele la spinare și fără a mă mai uita înapoi,fugeam mâncând
pământul.Când am socotit că sunt destul de departe și Ionică a pierdut din
ochi,ascunzându-mă după un tufiș am băgat oul într-un mușuroi cu gând să vin
mai târziu să-l recuperez.Dar,abia am terminat treaba,că m-am simțit luată de
gulerul flanelei.
--Da, bine jupâniță!De astea-mi ești?Furi ouă în amiaza mare și le ascunzi
în mușuroaie! Zii,mătăluță erai ariciul care mânca ouăle cu coajă cu tot?
Mă zvârcoleam ca peștele pe uscat în brațele lui și mă duse plocon bunicii mele
cu oul întreg întreguț,produsul faptei împlinite.

--E foarte rău ce ai făcut,ai furat și furtul e mare păcat,dar și mai rău este
faptul că păcatul a picat pe altul,a picat pe cineva nevinovat.De ce trebuie să
plătească altcineva pentru fapta ta?Ai greșit de două ori;o dată pentru că ai
furat și a doua oară că ai mințit.N-ai spus că tu ești hoțul,lăsându-l pe Ionică să
plătească pentru fapta ta urâtă. Ce pedeapsă să-ți dau? Spune?

--Iartă-mă, maică!Nu mai fac maică,nu mai fac,niciodată!

-Cere iertare lui Ionică și niciodată,în viața ta,să nu lași pe altul să

plătească pentru fapta ta rea asumă-ți responsabilitatea.Tu furi și minți și eu îl
pedepsesc pe Ionică,e drept? Spune tu?

_Nu,dar maică,dacă n-am și eu cu ce să mă joc?! Ileana are multe păpuși

și mă lasă ca să mă joc cu ele,numai dacă îi aduc ouă de gâscă.
Atunci, bunica mea m-a luat frumușel de mână și-am mers la Ileana.

-Ia și oul acesta,i-a zis bunica mea și las-o să-și aleagă o păpușă.Tu îți faci
alta și uite așa, plătești toate ouăle pe care le-ai primit,îndemnând-o la furt și
minciună.Și ține minte :În viață, să plătești prin muncă cinstită totul.Nu pune pe
altul să fure, ca tu să profiți, fiindcă mai devreme, sau mai târziu,adevărul iese
la lumină .

Am ales o păpușă și dând vaca de după urmă,am ajuns acasă cu bunica

mea,care mă atenționa cu degetul arătător:

Fii atentă! În viața ta ,să nu răspunzi adevărului prin minciună și niciodată

să nu lași pe altul să plătească în locul tău fapta rea.Lui îi faci rău plătind pentru
tine,dar nici ție nu-ți va fi bine,pentru că Doamne-Doamne nu lasă nimic
neplătit în lumea asta.Mai târziu sau mai devreme,totul se plătește! E un
proverb pe care îl vei învăța la școală.

Știu că nu eram la școală,să tot fi avut vreo șase ani,dar cuvintele bunicii mele
și-au găsit undeva locul și m-au călăuzit toată viața,formându-mă ca ,,OM,,
 SCĂUNELUL CU BUCLUC

Și eu,ca orice copil, mi-am dorit o păpușă,un ursuleț,un căluț:jucării pe

care le vedeam la vreo vitrină când mă duceau părinții la oraș, ori când
mergeam cu bunica la târg la Sf.Ilie.Dar mai presus de toate doream un scăunel
cu trei picioare,ca acelea pe care copiii țaței Lucreția se așezau în fața unei
mese rotunde pe care era răsturnată din tuciul fierbinte mămăliga,care era
tăiată apoi cu un fir de ață în cinci bucăți,câte una pentru fiecare copil al ei.Văd
și astăzi o strachină mare plină cu ciorbă în care se băgau cinci linguri deodată
și când ciorba se termina,iar mămăliga cât să mai rămână un colț și pentru
Grivei,copiii sătui de lobodă și ștevie,căci ciorba de pui se mânca numai
sâmbăta și dumineca,plecau la treburile casei.Fiecare avea câteo muncă de
făcut,după puterile lui,de la mic la mare.Eu fiind singură la părinți tânjeam după
copii,după joacă și ghidușii,eram foarte fericită când stam cu ei la
masă,îmfruptându-mă din bucatele pregătite de țața Lucreția.Acasă,mama îmi
pregătea orice doream,dar acolo făceam mofturi de prințesă

Părinții mei erau învățători și făceau toate sacrificiile ca copilul lor să nu

ducă lipsă de nimic.Însă puteau ei să-mi dea toate bunătățiile din lume,că nu
erau ca cele pe care le punea țața Lucreția copiilor ei pe masă,sau scăunelele
acelea mici,rotunde nu ar fi putut fi înlocuite cu ale noastre înalte,pe care mă
simțeam cocoțată și deasupra tuturor.Nu,eu voiam acolo jos,lângă ei sau
singură pe un scăunel ca al lor.Îmi era ciudă pe ei că pot avea așa frumuseți și
aș fi fost în stare să dau toate scaunele noastre de acasă în schimbul unuia ca
acela mic,rotund cu trei picioare.

Într-o zi,merg eu,ca de obicei să mă joc cu ei,căci singură fiind simțeam

nevoia de zbenguială cu copiii.Deschid poarta de la curte,dar când să deschid
ușa de la casă...Încuiată! Deci,nu-i nimeni acasă.Am dat să plec,supărată că nu
am cu cine să mă joc,dar curând sufletul meu se umplu de bucurie,căci pe sală
am văzut unul din acele scăunele,mult dorit de mine.Mi se păru mai frumos ca
niciodată și parcă îmi stiga:
„Hai,ia-mă!De ce stai?Nimeni nu te vede!”
Am ezitat un pic,dar ținând prea mult la scăunel,am hotărât să-l trec în posesia
mea cu orice preț,așa că l-am luat frumușel în brațe și pe aici ți-i drumul,fetițo!
Am sărit gardul la noi în ogradă și am mers să-mi ascund cu grijă comoara,în vie
În fiecare zi mă furișam aici,dar totdeauna prevăzătoare să nu mă vadă cineva.
Așa, a stat în vie scăunelul până într-o zi,când o întâmplare nedorită a făcut ca
scăunelul să fie înapoiat stăpânii sale.Și iată întâmplarea...Tata voia să vândă
aparatul de radio,fiindcă era vechi,apăruseră altele și tata voia să cumpere altul
nou.Așa se făcu că a venit la noi milițianul,amator să cumpere el aparatul,pe
atunci la sate era o raritate să ai aparat de radio în casă.
Eu când l-am văzut și mai ales când am constatat că la spate are pușca,am
înghețat într-un colț al camerei.Îmi era tare frică de milițieni-curcani le spuneau
sătenii.Stam lipită de perete în acel colț și gândeam în sinea mea de copil că a
venit să mă ia la Postul de Miliție că am furat scăunelul de la țața Lucreția.

Dar,de unde o fi știind?mă întrbam eu,că nu m-a văzut nimeni când l-

am luat.Lacrimile au început să curgă pe obrajii mei mici,dar dolofani.Plângeam
târându-mă încet,încet pe lângă perete fără să fiu observată până la ușă și de
aici am ieșit Glonț! lovindu-mă de mama,gata s-o dau jos,care venea cu tava cu
dulceață pentru musafir.
„Îi duc scăunelul înapoi mamă,dar spune-i tu să plece,că în viața mea
nu mai fur ceva”
Mama mă privea năucită în timp ce eu am alergat în vie,am luat scăunelul și l-
am dus înapoi.L-am pus la locul lui,de unde îl luasem,poate nici nu se observase
lipsa lui,dar atunci deși copil mic,care să tot fi avut patru-cinci ani, am simțit
rușinea și n-am uitat tot restul vieții mele cuvintele tatii:
„Păstrează ce îți aparține și nu face fapte de rușine!”

La câteva săptămâni după întâmplarea cu pricina,tata a venit acasă

foarte vesel și când tocmai eram la masă îi povestea mamei:

-Știi,m-am întâlnit astăzi cu Ghiță și l-am întrebat:Hei,Ghiță!merge, merge

aparatul ?
„D-apoi,dă d-le învățător,o mers ghine,o cântat frumos...da,ghe vreo câcheva
zâle mere-nșet și cântă răgușit.M-o șertat nevastă-me și mi-o zâs:
Da, ghine mă prostule,pi șe ai dat tu atâțea bani?! Nu auzi ce înșet mere?
D-apoi dă fă Mărie,Bucureștiu-i prea gheparte ,deaia se aude așa înșet.
Și di șe vorghește răgușit?
Păi,ghe câcheva zâle tot mere,o fi răgușit și gheții ăia de-o vorghit atâta.”
Mama,când a auzit,a râs ținându-se cu mâna de pântec,iar eu m-am înecat cu
un os de pește uitându-mă la tata și învârtind limba în gură,ca să-l imit și eu pe
Ghiță,milițianul,care era un țigan învățat și cu simțul umorului în sânge.

ȚAPUL FĂRĂ COARNE

Vara,o perteceam cu copiii pe plaiurile și dealurile satului,unde

pășteam vitele,de dimineața până seara.Ele pășteau,iar noi ne jucam.Eram
mulți copii.Părinții scăpau de noi trimițându-ne cu vitele la pășune,eram foarte
utili pentru ei,cât eram de mici sau mai măricei.Aveam o misiune de
îndeplinit,așa era viața la țară;muncă de la cel mic la cel mare.
Parcă mă văd și acum cu trăistuța de gât în care îmi punea maica mâncarea pe
toată ziua: un ou fiert,o bucată de caș și o sticlă cu lapte, cât și mămăliga
nelipsită,uneori și pâine făcută la țest.Dar, nu mâncarea era necesarul nostru,că
de multe ori veneam cu ea neatinsă acasă,căci încingeam câte o joacă ziua în
amiaza mare,că uitam de tot și de toate,chiar și de mâncare.

Dar fericirea s-a sfârșit curând,căci maica îmi dădu și caprele să am

grijă de ele, nu numai de cele două vaci.Da,aveam o sarcină grea de
îndeplinit,nu era ușor să ai în grijă de două vaci,zece capre și un împelițat de
țap,că în timp ce copiii încingeau joaca,eu trebuia să alerg prin tufe după
capre.Eram cea mai mică dintre toți,dar cu responsabilitatea cea mai mare,nu
era deloc ușor să alergi când după capre,când după vaci.
Într-o seară,mă dureau așa de tare picioarele de atâta alergătură,încât mă
gândeam cum să ajung mai repede acasă.Deodată îmi fulgeră prin minte un
gând :ce ar fi să mă urc pe spinarea țapului? Un cal mic pentru un copil așa de
mare!M-o trânti?Noroc bun!Pământul e aproape.Trebuie să încerc.Îl apucai de
barbă,sării pe spinarea lui și...Haide,la drum! Până acasă am venit Trap-galop!
caprele în urma noastră,iar vacile cu celelalte, după noi.
–Bată-te,norocul de stricată!Numai pe asta n-o mai făcuseși...deșeli țapul
pârlostito!
Parcă de țapul ei nu mai puteam eu,el avea habar de mine,când mă alerga
toată ziulica?!Nu degeaba i-a zis„Țap”cine i-a zis.Eu eram fericită că aveam calul
care să mă aducă acasă în fiecare seară,dar când mă apropiam de poartă îl
slobozeam,că-mi era teamă să nu iau vreo papară de la maica.Ținea foarte
mult la animalele ei. Dar cum ulciorul nu merge de multe ori la apă,vorba
proverbului,tot așa și eu cu ideea mea de copil neastâmpărat...și iar vorba altui
proverb binecunoscut„Copilul neastâmpărat ajunge cu capul spart!”
tot așa și cu mine.
Era într-o dimineață ploioasă și friguroasă, căci se apropia toamna.Eu cu
dulama taichii pe mine,care-mi ajungea până la călcâie și largă de mai intrau
doi ca mine în ea,nu simțeam frigul mai ales când am început a ne alerga într-
un joc„Baba-Oarba”.Un copil stigă la noi:

-Hei,ia opriți-vă! Hai să facem un foc,chibrituri am eu.

Toți am fost de acord și alergând care încotro după lemne,am încins un
foc.Vâlvătaie! În apropiere,era o grădină cu porumb,a unui localnic.Porumbii
erau în pârg,focul întețit,așa că ideea altuia ,de a coace porumbul,a fost
binevenită.Unul mai îndrăzneț,sare gardul și rupe câte doi porumbi de fiecare
copil,de parcă nu ne ajungea câte unul de fiecare copil,trebuia să facem și
pagubă omului.Ne-am așezat lângă foc, spunând ghicitori ,până am înfulecat
toți porumbii,copți-necopți!Dar,unde-mi sunt caprele?.Îmi iau dulama pe
mine,căci o pusesem jos să stau pe ea ,cât am mâncat porumbul și plec în
căutarea lor.Cată în sus ,cată în jos,caprele nicăieri!Parcă le înghițise
pământul.Ce să fac?Cum să mă duc acasă fără capre?Îmi dă maica o papară,de-
mi piere pofta pentru totdeauna de porumb copt. Ei,da stai!sarsailă mă mai
învăță una .Ia, să le imit puțin! Că de...nu știi de unde sare iepurele,în cazul de
față,capra.Și uite așa,am început a behăi prin tufe,că mă miram și eu de mine
cât de bine le imitam,jurai că e o capră rătăcită care își strigă suratele.Între tufe
am auzit un behăit asemănător,să cred oare,că sunt caprele mă întrbai eu sau
vreun copil râde de mine?! Când m-am apropiat de locul unde am auzit
behăitul,în locul copilului închipuit,stătea în carne și oase țapul,iar mai sus,la
altă tufă,caprele mâncau liniștite. Eram bucuroasă că le-am găsit,dar mai
bucuroasă eram că am găsit metoda recuperării lor de fiecare dată când le
pierd.De acum înainte,puteam să mă joc în voie cu copiii că știam cum să dau
de ele.Așa făceam de fiecare dată,iar seara mă întorceam victorioasă acasă,tot
pe spinare țapului.
 Într-o dimineață, mă sculă maica și-mi spuese că,azi mă duc numai cu
caprele prin împrejumiri,vacile le-a dat unui copil,plătind pentru fiecare câte un
leu.Când s-a oprit ploaia,motiv pentru care bunica mă oprise acasă,am plecat
cu caprele în pădurice la Costin în Valea-Bărchii.S-au săturat repede,căci le-am
tot atârnat crengi și când am văzut că și-au umflat burțile,le-am mânat spre
casă.Deși nu aveam prea mult de mers,n-am de lucru cum s-ar spune și încerc
să mă urc pe spinarea țapului,dar curând m-am trezit făcând cunoștință cu
pământul.Pentru început n-am prea înțeles ce se petrece și dau să mă ridic,dar
„Buf!”iar m-am trezit la pământ. Ei,stai că pricep...țapul își lua revanșa! De câte
ori încercam să mă ridic ,tot de atâtea ori primeam câteo bușitură zdravănă.Am
început să plâng,să strig,dar cine să mă audă din văgăuna în care mă aflam?!
Plângeam atât de dureri, cât și de teama că acolo voi rămâne,căci țapul nu
pleca de lângă mine.Cum dădeam să mă ridic mai primeam un cap...Bine că
țapul nu avea coarne! Am rămas acolo nemișcată ca un lemn,tăcând chitic mult
timp,aproape că nu mai respiram de teama bușiturilor.Văzând că țapul nu avea
de gând să plece de lângă mine,aștepta probabil orice mișcare a mea pentru a
mă supune iar,mi-am tras dulama pe cap și am rămas nemișcată,una cu
pământul.
Într-un târziu,când cu mare grijă dau deoparte colțul dulamei de pe
cap,văd că țapul mânca liniștit la o tufă.Acum e momentul să mă ridic,mi-am
zis.Bi..ni..ii..șor și pe aici ți-i drumul...Dulama îmi căzu de pe umeri făcând
zgomot și atrăgând atenția inamicului.Țapul întoarse capul și văzând că vreau
să dau bir cu fugiții,se luă după mine.Văzând grozăvia cea mare,lăsai și dulamă
pierdui și o sandală și o luai la sănătoasa cât mă țineau picioarele,dar și ele la
un moment dat mi se înmuiară de frică sau de drumul pe care-l
parcursesem.Nu știu! Știu numai că,ajunsă la poarta casei cum, necum am
deschis-o,dar în curte mai primii o bușitură,încât căzui ca un fruct putred pe
caldarâmul de pitre stropite cu picături mari de apă.Începuse să plouă și eu fără
dulamă,fără sandale și fără căciulă,că și pe ea o pierdusem pe drum,zăceam
acolo urlând de dureri sub ochii îngroziți ai maichii.Auzise strigătele mele
disperate și ieșise val-vârtej din casă nevenindu-i să creadă ochilor, priveliștea
groazei.
M-a ridicat de acolo și m-a dus în pat,după ce m-a șters cu o bucată de
pânză dintr-o ie de a ei, înmuiată în țuică, de miroseam ca unul venit de la
povarnă.Oricum,vreo câteva zile mi-am plâns durerile de coaste și am suportat
cataplasmele cu pâine înmuiată în oțet aplicate pe fața mea umflată și
învinețită.
Când mi-am revenit bine,bunica mea voia să mă trimită iar cu caprele,dar
cu toate rugămințileei,nu m-am lăsat înduplecată.
_Eu cu pâciul ,așa-i spuneau gospodarii satului la țap,nu mă mai duc.N-ai
decât să-l tai,să-l faci pastramă,că nu mai mă duc cu ele.
Maica văzând că nu are sorți de izbândă cu mine,a ținut țapul acasă, fiind
nevoită,căci era perioada împerecherii și nu putea să-l taie. Așa că eram
păstoriță la două vaci și zece capre.
Copiii râdeau de mine seara,când ne întorceam acasă.

-Ai rămas fără cal,Adeluțo !

- Bine, că n-ați rămas voi fără mine !

5/