Secţiunea a 7-a.

Formarea contractului

§1. Preliminarii

Consideraţii generale. Contractul este un act juridic bilateral, pentru că încorporează în el cel puţin voinţa a două
persoane. Prin definiţie1, el este un acord de voinţă. Prin urmare, o singură voinţă nu este suficientă pentru formarea
contractului şi nu poate produce efecte juridice de natura celor pe care le produce contractul.

În mod cu totul excepţional, voinţa unilaterală produce, totuşi anumite efecte care pot privi, între altele, formarea
unui contract2 fără însă a fi considerate de natură contractuală.

Voinţa ce se încorporează în contract poate primi considerare pe mai multe planuri:

pe planul formării contractului;

pe planul sincerităţii operaţiilor juridice (în sens de negotium iuris), în care se încorporează;
pe planul limitelor în care se poate manifesta.
În toate aceste cazuri, manifestarea de voinţă (consimţământul) trebuie analizată în conexiune cu scopul
contractului şi, pentru a vedea dacă suntem sau nu în prezenţa unui contract (se analizează în conexiune cu scopul
contractului), trebuie s-o integrăm în categoria mai largă a acordurilor de voinţe ca, pe această bază, să stabilim dacă
produce efecte de natură contractuală.

Problema cheie în întregul proces al formării contractelor este momentul încheierii lor, întrucât toate efectele încep
să se producă din acest moment.

Momentul încheierii contractului depinde de momentul în care se realizează acordul de voinţă, astfel:
dacă părţile (persoane fizice sau juridice) sunt de faţă, momentul încheierii contractului este uşor de stabilit:
acordul se realizează pe data unirii voinţelor, adică atunci când părţile, prezente şi egale în drepturi, decid în această
privinţă.

dacă părţile nu sunt de faţă, momentul formării (încheierii contractului) se stabileşte mai dificil, întrucât acest
moment nu coincide cu data exprimării voinţei uneia sau alteia dintre părţi. Părţile îşi exprimă voinţa, în această
situaţie, la date diferite, dar sigur anterioare momentului formării contractului.
Din dispoziţiile Codului civil1 rezultă că regula generală este că un contract se încheie prin: - negocierea lui de
către părţi (cum este cazul contractului-cadru);

- acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.

Excepţia de la acest principiu este reglementată de alin. (2) şi (3) al art. 1182 C.civ. care consideră suficientă
punerea de acord a părţilor asupra elementelor esenţiale ale contractului pentru încheierea valabilă a contractului.
Elementele esenţiale ale contractului vor fi determinate de la caz la caz, acestea având un pronunţat caracter
subiectiv.

Din analiza împreună a acestor instituţii se poate stabili cu certitudine momentul când voinţele părţilor se unesc
(momentul încheierii contractului).

§2. Teoria formării treptate a contractului

 Precizări. Cel mai important rezultat al negocierilor între părţi este formarea contractului, cu toate drepturile şi
obligaţiile aferente. Întrucât însuşi conceptul de negociere se leagă, indisolubil, de cel de compromis, voinţa
contractuală, astfel cum aceasta reiese din convenţia finală, poate suferi modificări pe parcursul desfăşurării
procedurilor de negociere, între varianta iniţială şi cea care rezidă la final din contract, putând exista diferenţe de
esenţă. Având în vedere această posibilă situaţie, legiuitorul a ales să normeze scenariul în care părţile încheie o
convenţie în mai multe etape, momentul încheierii contractului fiind acela al acordului de voinţă asupra clauzelor
esenţiale.

Aspecte privind teoria formării progresive a consimţământului în materie contractuală. Fără a nega, ab initio,
teoria formării instantanee a contractului, prin simplul schimb de consimţăminte, teoria formării progresive a
contractului analizează acel scenariu în care prima „interacţiune juridică” a viitoarelor părţi contractante dă naştere
doar unui consimţământ parţial, definitivarea acestuia intervenind ulterior, în timp, în perioada de reflectare (garantată
de lege sau obţinută tot prin negociere).

O problemă controversată, tratată în prezenta secţiune a lucrării, vizează natura juridică a răspunderii
contractuale, în acest sens, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate 2, cristalizându-se două teorii distincte.

Astfel, o primă teorie – a naturii contractuale – porneşte de la premisa că, încă din momentul deschiderii fazei
precontractuale a negocierilor, se naşte între părţi un raport obligaţional, având ca şi conţinut o obligaţie generică
de bună-credinţă în conduită. Un astfel de raport se formează, în fapt, în vederea încheierii unui contract,
prezumţia fiind că există şi un acord prealabil chiar fazei negocierilor, acord ce vizează desfăşurarea cu bună-
credinţă a acestor negocieri. În aceste condiţii, lipsa unui astfel de acord prealabil ar echivala cu intenţia uneia din
părţi de a acţiona cu rea-credinţă, intenţie ce paralizează, practic, orice negociere.

O a doua teorie se întemeiază pe originea delictuală a răspunderii precontractuale, temeiul acesteia fiind art. 1349
C.civ. (art. 998 C.civ. din 1864). În fapt, conform acestei opinii, încălcarea obligaţiei de bună-credinţă în negocieri
reprezintă o încălcare a unui interes proteguit de viaţa socială împotriva unor conduite dolosive sau culpabile, conduite
ce contravin obligaţiei de neminem laedere.

Precum s-a arătat şi în doctrină1, răspunderea precontractuală poate avea doar o natură delictuală, în condiţiile în
care intervine înainte de naşterea unui contract.

§3. Negocierea

3.1. Noţiune

Precizări. Pentru a putea lua naştere, acordul de voinţă trebuie să înglobeze oferta cu acceptarea acesteia,
întâlnirea acestor două elemente fiind generată de un proces de negociere între părţi. Există, însă, în societatea
contemporană, şi o serie de convenţii a căror încheiere nu este precedată de o negociere prealabilă, precum un
contract de achiziţionare a unui magazin la un preţ fixat anterior sau de achiziţionare a unui bilet de tren, tot la un preţ
deja fixat2. Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor, interacţiunea ofertei cu acceptarea este precedată de una sau
mai multe runde de negocieri purtate de viitoarele părţi contractante.

Terminologie. Termenul de negociere are origine latină ( negotiatio), având sensul de negustorie, origine
identificabilă şi în cazul verbului a negocia, cu sensul de a se târgui.
În funcţie de ramura de drept ori de sursa care oferă o definiţie, conceptul de negociere cunoaşte multiple
înţelesuri.
 Astfel, în primul rând, în domeniul dreptului comerţului internaţional, prin negociere se înţelege o conduită verbală
ori materială, asumată de către două sau ai multe persoane în vederea încheierii unei convenţii bilaterale ori
multilaterale.

În cel de-al doilea rând, conceptul de negociere este definit, plastic, de către dicţionarul Le petit Larousse, ca fiind
arta care duce la bun sfârşit marile afaceri publice, tratativele între mai multe guverne în vederea încheierii unui acord
bilateral sau multilateral.

Nu în ultimul rând, dicţionarul explicativ al limbii române, descrie negocierea ca fiind compusă din acele „tratative
purtate în vederea încheierii unui acord sau convenţii”.

Definiţie. Pornind de la elementele descriptive anterior arătate, putem defini negocierea ca fiind acea invitaţie
lansată de către una din părţi celeilalte, de a discuta şi stabili conţinutul unei viitoare convenţii care să-i lege din punct
de vedere juridic.

De remarcat că, spre deosebire de oferta fermă, invitaţia poate fi urmată sau concretizată într-un acord de
negociere. În acest sens, doctrina franceză1 a apreciat că ceea ce diferenţiază negocierea de oferta fermă „nu
este doar faptul că ea îi este anterioară (ea face parte din discuţiile prealabile) şi nu comportă cu necesitate
elemente esenţiale ale contractului proiectat, ci

mai ales, voinţa autorului său prin exploatarea posibilităţii de a încheia contractul proiectat. Autorul negocierii nu
face o ofertă pe care s-o accepţi sau s-o laşi, s-o accepţi ca atare”.
În ceea ce priveşte fundamentul normativ al dreptului la negociere, facem trimitere atât la art. 1169 C.civ., care
proclamă libertatea contractuală, cât şi la art. 1182 C.civ., referitor la încheierea contractelor.

Din punct de vedere procedural, amintim pe scurt, faptul că negocierea poate fi purtată atât între persoane fizice,
cât şi între persoane juridice, fie personal, fie prin intermediul unor reprezentanţi.

Principiile negocierii. În materia negocierii, din punct de vedere strict juridic, se remarcă existenţa a două principii
contradictorii:

în primul rând, este vorba de principiul libertăţii contractuale – concretizat, în speţă, prin posibilitatea iniţierii,
desfăşurării şi ruperii negocierii – principiu ce abilitează părţile să desfiinţeze acordul prealabil, fără ca o astfel de
conduită să fie urmată de o atragere de răspundere. Cu alte cuvinte, principiul menţionat defineşte libertatea de
care subiecţii se bucură cu privire la stabilirea drepturilor şi obligaţiilor ce vor fi inserate în viitoarea convenţie ce
va interveni între aceştia. O atare libertate, ce constituie, în fapt, regula în materie, şi nu excepţia, include şi
dreptul de a negocia cu potenţialii cocontractanţi modalitatea de realizare a obiectivelor propuse, fapt ce reiese,
cu claritate din conţinutul art. 1169 C.civ.2, art. 1176 C.civ.3 şi al art. 1202 alin. (3) C.civ.4
Este important de amintit faptul că reglementarea din art. 1202 C.civ., cu privire la clauzele standard, nu are
menirea de a înlocui sau exclude etapa negocierii precontractuale, rolul fiind acela de a suplini acea situaţie în care
negocierile sunt compromise ca urmare a inegalităţii economice a părţilor sau a incapacităţii psihologice, ori de altă
natură, a unuia din subiecţi de a negocia la acelaşi nivel cu profesionistul. De altfel, precum s-a arătat şi în doctrină 5,
este legitimă o intervenţie a legiuitorului, în acele situaţii în care, în contractele de adeziune, nu există un acord liber
consimţit, discuţiile fiind, practic, inexistente.

în cel de-al doilea rând, prezintă relevanţă şi principiul bunei-credinţe6, care stabileşte că,
în cadrul unei negocieri, părţilor le revine obligaţia de a se manifesta în acest spirit, fără posibilitatea de a limita sau
exclude această obligație, fiind ţinute a respecta „angajamentele de principiu” prevăzute de art. 1183 C.civ. 1
 În ceea ce priveşte formele concrete de manifestare a bunei-credinţe în negociere, doctrina franceză 2 face
vorbire despre conducerea negocierilor de manieră loială, materializată prin unele îndatoriri precise, precum:
„faptul de a informa loial partenerul de discuţie, de a-i lăsa un termen de reflecţie rezonabil, de a încerca să se
ajungă la un acord (valabil mai ales în dreptul muncii), de a te abţine de la propuneri manifest inacceptabile şi de
a lua măsuri dilatorii, de a nu prelungii negocierile atunci când a fost luată decizia de a rupe negocierile sau de a
trata cu altul, de a respecta secretul informaţiilor confidenţiale. Toate acestea pot duce la negocieri paralele, cu
excepţia cazului în care părţile se angajaseră la exclusivitate sau la confidenţialitate”.

Amintim că, în temeiul art. 1183 alin. (3) C.civ., „este contrară exigenţelor bunei-credinţe, între altele, conduita
părţii care iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul”.

Pe de altă parte, însă, alin. (1) al aceluiaşi articol prevede că „părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii
negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare pentru eşecul acestora”. Aceasta nu înseamnă că este exclusă, de plano,
orice fel de răspundere. Dimpotrivă, în condiţiile în care una din părţi va dovedi rea-credinţă în respectarea negocierii
prealabile, răspunderea aplicabilă va fi una delictuală/contractuală, urmărindu-se repararea prejudiciului cauzat
partenerului. În fapt, paguba nu reprezintă altceva decât echivalentul cheltuielilor făcute cu „organizarea procedurii
negocierii, de renunţarea de către cealaltă parte la alte oferte, precum şi alte împrejurări asemănătoare”.

Etapa precontractuală a negocierii. Temeiul juridic al răspunderii în caz de rea-credinţă. Teorii. Precum s-a indicat
şi în doctrină3, procesul de formare a unei convenţii civile poate fi descompus în mai multe etape necesare fie pentru
maturizarea consimţământului vis-a-vis de viitorul act, fie pentru convenirea obiectului viitorului contract. Din
perspectiva temei tratate în prezenta secţiune, etapa care interesează este cea precontractuală (faza precontractuală
a raportului juridic civil), numită şi etapa emanării, de către părţi, a voinţei incomplete, dar preferenţiale, fază ce
reprezintă o treaptă psihologică de formare a voinţei clare şi decise în privinţa viitoarei convenţii.

Ceea ce este important de reţinut este că negocierile din faza precontractuală, ce au natură de acte juridice,
dau naştere unui raport precontractual de obligaţie, evoluţia lor materializân-du-se sub forma a două înscrisuri:
scrisoarea de intenţie şi scrisoarea de confirmare.

Înainte de a recurge la analiza celor două tipuri de documente amintite, o remarcă are a fi făcută: scrisoarea
de intenţie şi scrisoarea de confirmare se deosebesc de oferta de a contracta, concept definit de către art. 1188
C.civ. ca fiind acea propunere care „(…) conţine suficiente elemente pentru formarea contractului şi (n.n. care)
exprimă intenţia ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar”.

Cu alte cuvinte, două sunt semnele distinctive ale ofertei de a contracta:

existenţa unei propuneri care să conţină toate elementele esenţiale ale viitorului contract;
existenţa unei propuneri care să oglindească voinţă reală a ofertantului de a intra într-un raport obligaţional, în
situaţia în care oferta sa va fi acceptată.
Revenind la înscrisurile rezultate din faza precontractuală, amintim, în primul rând, că scrisoarea de intenţie
reprezintă, per se, o invitaţie unilaterală din partea autorului, fără însă a cuprinde elementele esenţiale ale viitoarei
convenţii, acestea făcând obiectul negocierilor. În acelaşi timp, o scrisoare de intenţie nu va putea cuprinde nici voinţa
expres menţionată a părţii de a se lega juridic prin viitoarea convenţie, întrucât negocierile încă nu s-au derulat. Având
în vedere aceste aspecte, putem concluziona că utilitatea juridică a scrisorii de intenţie rezidă în definirea cadrului
viitoarelor negocieri, precum şi a activităţilor preliminare ce urmează a fi remunerate, fiind important ca scrisoarea să
fie contrasemnată de către destinatar.

În cel de-al doilea rând, definim scrisoarea de confirmare ca fiind acel înscris unilateral, cu rol de a confirma
conţinutul contractului ce a fost negociat verbal (la telefon, de pildă). Acest înscris, deşi reprezintă voinţa părţilor, are
nevoie de o confirmare a conţinutului său, din partea cocontractantului, pentru a deveni un veritabil contract.
 Analizând prevederile art. 1165 C.civ., art. 1166 C.civ., art. 1169 C.civ., art. 1170 C.civ. şi ale art. 1182-1183
C.civ., putem susţine că iniţierea şi desfăşurarea negocierilor formează, per se, fie acte juridice, fie fapte juridice,
generatoare de obligaţii specifice.

Problema care se pune, însă, este a instituţiilor de drept aplicabile în această perioadă precontractuală, de
negociere în vederea stabilirii viitoarelor relaţii dintre subiecţi. Complexă şi complicată, problema a fost abordată şi de
doctrina şi jurisprudenţa germană şi franceză1, concluziile fiind prezentate, pe scurt, în cele ce urmează.

Astfel, în primul rând, jurisprudenţa şi doctrina germană au statuat că, între partenerii de negocieri se poate
naşte un raport precontractual de obligaţie, raport ce dă naştere, în caz de neexecutare culpabilă, unei
răspunderi contractuale2. Pornind de la teoria culpa in contrahendo3, elaborată şi susţinută de către Rudolf von
Ihering, civiliştii germani au lansat ipoteza prezenţei unui raport precontractual de obligaţie, în faza negocierilor,
urmarea firească fiind aceea a atragerii răspunderii contractuale în caz de conduită neconformă în această
etapă.

Teoria lui Ihering a fost preluată şi adaptată şi în ipoteza răspunderii în faza precontractuală, concluzionându-se
că simplul fapt al întreruperii unei negocieri ori refuzul de a intra în legătură în vederea încheierii unui contract,
are rolul de a construi, între participanţi, o legătură juridică aparte, legătură ce constituie, în fapt, fundamentul
răspunderii speciale din faza precontractuală. Cu alte cuvinte, dreptul german vehiculează ideea conform căreia
două persoane ce stabilesc un contact, cu scopul de a încheia un contract, intră în sfera dreptului, chiar dacă o
convenţie încă nu a fost încheiată. Precum s-a indicat şi în doctrină 4, în perioada negocierilor, părţile trebuie să îşi
modeleze conduita conform încrederii mutuale, o astfel de încredere constituind ideea fundamentală a relaţiei
precontractuale, care, la rândul său, permite a se degaja obligaţiile specifice negocierii.

Pentru a se putea asigura o protecţie efectivă, drepturile şi obligaţiile izvorâte din negocierile precontractuale sunt
conjugate cu principiile bunei-credinţe şi al încrederii legitime. Cu alte cuvinte, toate relaţiile juridice, generate în
vederea încheierii unei convenţii, dau naştere unui raport, bazat pe încredere, ce impune viitorilor cocontractanţi o
serie de obligaţii reciproce de prudenţă şi de securitate. Tocmai nerespectarea acestor drepturi şi obligaţii, de către un
subiect, dă naştere unui drept de repunere a partenerului de negociere în situaţia anterioară demarării fazei
precontractuale.
Sintetic, există patru condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru ca răspunderea să fie angajată:

să existe un raport de obligaţie născut din angajarea negocierilor;

să se constate o încălcare a unei obligaţii generate de un raport precontractual;
vina, ori neglijenţă, să fie imputabilă autorului actului ilicit ori prepuşilor săi;
să existe un prejudiciu cauzat partenerului de negocieri.
În cel de-al doilea rând, în ţările care au adoptat un sistem de drept progresist, printre care se numără şi Franţa,
libertatea contractuală reprezintă un principiu fundamental pentru dreptul contractelor, care se manifestă prin
posibilitatea de a perfecta sau, dimpotrivă, de a nu perfecta contractul după finalizarea negocierilor, de a negocia cu
diverşi parteneri contractuali, de a compara, a alege sau de a refuza mai multe variante de contractare.

De altfel, în dreptul francez, este unanim acceptată posibilitatea ca o greşeală precontrac-tuală să ducă la eşecul
negocierilor1. Astfel, sistarea negocierilor poate fi o eroare, în situaţia în care a existat intenţia de a prejudicia partea
cocontractantă.

Tot în acest sens, adoptând postulatul conform căruia conduita părţilor în faza precontrac-tuală trebuie să
răspundă principiului bunei-credinţe, jurisprudenţa franceză a cizelat regula angajării răspunderii în etapa negocierilor,
catalogând criteriul bunei-credinţe (bona fides) ca reprezentând finalitatea raportului precontractual.
Materializarea acestui principiu, înainte de încheierea contractului, creează posibilitatea de a impune sau de a
interzice anumite comportamente ale părţilor contractante, precum: neîncepe-rea negocierilor în situaţia în care
există convingerea că nu se va perfecta contractul; refuzul de a negocia cu o persoană care nu poate contracta
sau nu îndeplineşte condiţiile pentru a putea negocia ori, încetarea negocierilor brusc, fără niciun alt motiv2. O
astfel de finalitate intempestivă a negocierilor, într-un stadiu avansat al acestora, este calificată, atât de doctrina,
cât şi de jurisprudenţa franceză, drept un criteriu de apreciere asupra culpabilităţii rupturii. Tot în acest mod, poate fi
calificată drept o atitudine prejudiciabilă şi solicitarea unui preţ excesiv în timpul negocierilor, preţ care este cu mult
peste cel indicat la începutul negocierilor, însă doar în situaţia în care această solicitare a condus la încetarea
tratativelor.

Este important de menţionat faptul că, din acordul sau contractul de negociere, rezultă şi obligaţia părţilor de
a negocia în limitele bunei-credinţe. Dacă o parte a doctrinarilor consideră că această obligaţie se compune, în
realitate, dintr-o obligaţie de a începe negocierile (obligaţie de rezultat) şi din una a purtării acestor negocieri
(obligaţie de mijloace), o altă parte susţine că cele două obligaţii ar fi într-o relaţie de interdependenţă, aflându-se
într-o legătură indisolubilă.
Pentru unii autori, calificarea juridică a obligaţiei de a negocia cu bună-credinţă poate fi privită ca o obligaţie de
mijloace, în timp ce, pentru alţii, ca o obligaţie de rezultat. Ne raliem 1 opiniei care prezintă această obligaţie drept una
de rezultat, întrucât fiecare parte este ţinută să negocieze în limitele acordului. Părţile acordului de negociere sunt
obligate să răspundă contractual pentru următoarele: întreruperea negocierilor fără niciun motiv, în caz de refuz de
începere a negocierii, de continuare a negocierii sau de propuneri în cadrul negocierii.

Responsabilitatea2 eşecului negocierilor va fi stabilită doar în anumite circumstanţe particulare, vinovăţia constând
în întreruperea bruscă a negocierilor ce se puteau finaliza cu încheierea contractului. O astfel de răspundere este una
contractuală, iar prejudiciul suferit va cuprinde doar acoperirea cheltuielilor făcute pentru negociere şi studii prealabile,
nu şi pentru pierderea oportunităţii de a încheia contractul sau pentru pagubele indirecte suferite.

3.2. Operaţii necesare ale negocierii

A. Oferta de a contracta

Noţiune. Oferta de a contracta constă în voinţa unilaterală ce se notifică destinatarului, în vederea încheierii unui
contract; altfel spus, prin ofertă se înţelege propunerea (policitaţiunea) făcută de o persoană, în vederea încheierii
unui contract.

Conform art. 1188 C.civ., „o propunere constituie oferta de a contracta daca aceasta conţine suficiente elemente
pentru formarea contractului şi exprimă intenţia ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar”.

Deci, pentru ca o propunere să constituie oferta de a contracta, aceasta trebuie să fie:

certă, adică să nu încapă discuţii în privinţa existenţei ei;

precisă, adică să se stabilească exact în legătură cu ce va purta contractul ce urmează a fi
încheiat;

fermă3, adică să se facă o adevărată propunere din care să rezulte intenţia de a contracta (de a se obliga), nu doar
exprimarea unei dorinţe mai mult sau mai puţin precise sau o simplă glumă.
Cu toate acestea, propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă este precisă, nu valorează
ofertă ci, după împrejurări, solicitare de ofertă sau intenţie de negociere4.
Totuşi, poate avea valoarea unei oferte dacă aceasta rezultă din lege, din uzanţe ori, în mod neîndoielnic, din
împrejurări1.

De asemenea, solicitarea de a formula oferte, adresată uneia sau mai multor persoane determinate, nu constituie
prin ea însăşi, oferta de a contracta2.

Propunerea de ofertă poate proveni3 de la o persoana care:

are iniţiativa încheierii contractului;

îi determină conţinutul;
propune ultimul element esenţial al contractului. Propunerea de
ofertă poate fi adresată:
unei persoane prezente;
unei persoane absente;
unor persoane determinate;
unor persoane nedeterminate.
De asemenea, oferta poate fi prevăzută cu termen sau fără termen de acceptare. Termenul de acceptare curge
din momentul în care oferta ajunge la destinatar.

Comunicarea ofertei. Conform art. 1200 C.civ., oferta poate fi comunicată prin orice mijloc de comunicare la
distanţă (telefon, fax, e-mail, internet etc.) sau direct.

Principiul irevocabilităţii ofertei. Actualul Cod civil aduce un plus de claritate în ceea ce priveşte problematica
ofertei contractuale. Se poate observa, în acest sens, faptul că noua reglementare consacră principul irevocabilităţii
ofertei de a contracta, stabilind şi excepţii de la această regulă. Conform art. 1191 C.civ., oferta este irevocabilă în
următoarele situaţii:

deîndată ce autorul ei se obligă să o menţină un anumit termen;

când este considerată astfel în temeiul acordului părţilor, al practicilor statornicite între acestea, al negocierilor, al
conţinutului ofertei ori a uzanţelor.

Excepţia de la principiul irevocabilităţii ofertei: revocarea. Deşi regula este că oferta este irevocabilă, legea
prevede totuşi anumite situaţii în care oferta poate fi retrasă şi anume:

în cazul ofertei fără termen, dacă oferta nu a ajuns la destinatar înainte ca ofertantul să primească acceptarea sau,
după caz, înaintea săvârşirii actului sau faptului prevăzut de art. 1186 alin. (2) C.civ. şi care determină încheierea
contractului;
în situaţia în care oferta este făcută unei persoane care nu este prezentă şi aceasta nu este acceptată într-un
termen rezonabil ce se apreciază în funcţie de împrejurările concrete:
- revocarea ofertei adresate unor persoane nedeterminate produce efecte numai dacă este făcută în aceeaşi
formă cu oferta însăşi sau într-o modalitate care permite să fie cunoscută în aceeaşi măsură cu aceasta;

- revocarea ofertei fără termen adresată unei persoane absente [art. 1193 alin. (2) C.civ.] nu împiedică încheierea
contractului decât dacă ajunge la destinatar înainte ca ofertantul să primească acceptarea sau, după caz, înaintea
săvârşirii actului sau faptului care determina încheierea contractului 4.
 În situaţia în care revocarea are loc înainte de expirarea termenului rezonabil pentru acceptare, ofertantul
răspunde pentru prejudiciul cauzat.

Efecte. Oferta de a contracta este un act unilateral de voinţă care, în privinţa efectelor juridice, comportă
următoarele precizări:

nu produce niciun efect, dacă nu a ajuns la destinatar;

poate fi revocată, dacă nu a ajuns încă la destinatar, fără a produce consecinţe pentru ofertant;
dacă, însă, destinatarul a luat cunoştinţă de propunerea făcută, oferta nu mai poate fi revocată;
dacă oferta s-a făcut cu termen, ofertantul nu o poate revoca până la împlinirea termenului, iar dacă procedează
altfel, suportă consecinţele ce decurg din nerespectarea obligaţiei de a aştepta până la împlinirea termenului;
dacă oferta nu s-a făcut cu termen, ofertantul trebuie să aştepte timpul util (termen rezonabil) pentru a primi
răspuns, adică timpul necesar ajungerii ofertei la destinatar, timpul necesar destinatarului pentru deliberare şi timpul
necesar pentru ca înscrisul care cuprinde acceptarea să ajungă la ofertant;
dacă ofertantul moare după ce a făcut oferta, sau devine incapabil după această dată, oferta devine caducă
(nu mai produce niciun efect) numai atunci când natura afacerii sau împrejurările o impun. Oferta devine caducă
şi în situaţia în care destinatarul o refuză, precum şi în situaţia în care acceptarea nu ajunge la ofertant în
termenul stabilit sau, în lipsă de termen,
într-un termen rezonabil.

Forţa obligatorie a ofertei trebuie privită în raport de persoanele cărora le este adresată. Dacă ea este
adresată unei persoane prezente, care se afla în acelaşi loc cu ofertantul şi nu

s-a prevăzut un termen înăuntrul căruia ar urma să fie acceptată, oferta obligă pe ofertant numai dacă a fost de îndată
acceptată.

Dacă oferta prevede un termen, ofertantul este ţinut s-o menţină înăuntrul acestuia.

Când oferta este adresată unei persoane absente, ofertantul este ţinut s-o menţină înăuntrul termenului, dacă
oferta este însoţită de termen, iar dacă nu s-a prevăzut un termen, ofertantul va trebui s-o menţină „un termen necesar
schimbului propunerii şi acceptării, după natura contractului”.

Literatura juridică se pronunţă că timpul înăuntrul căruia ofertantul este ţinut de oferta sa trebuie să fie rezonabil,
timp care este determinat conform uzanţelor.

Dacă oferta este adresată unei persoane aflate la depărtare, ea poate fi revocată până când a ajuns la destinatar,
cu condiţia ca revocarea să ajungă înaintea ofertei.

Dacă oferta a avut termen şi destinatarul n-a acceptat-o, oferta devine caducă.

În situaţia revocării ofertei de către ofertant înăuntrul termenului, va fi angajată răspunderea acestuia.

Comparaţie între oferta de a contracta şi promisiunea de contract. Oferta de a contracta nu se confundă cu

promisiunea de contract.
Promisiunea de contract este acordul prealabil al părţilor, privind încheierea în viitor a unui contract. Promisiunea
de contract este, deci, un contract 1 care trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate cerute de lege şi să
cuprindă toate elementele esenţiale ale viitorului contract.
 Între aceste instituţii juridice există următoarele deosebiri:

oferta de a contracta este un act juridic unilateral (opera unei singure voinţe), pe când promisiunea de contract
este un act juridic bilateral (rodul a două sau mai multe voinţe), un contract;
oferta de a contracta poate fi revocată cât timp nu a ajuns la destinatar, pe când promisiunea de contract, odată
făcută, nu mai poate fi revocată, ea stingându-se numai prin împlinirea termenului pentru care a fost stipulată, ori prin
pieirea lucrului la care se referea contractul a cărei încheiere a fost promisă sau în condiţiile în care, de regulă, se
sting obligaţiile contractuale;
oferta de a contracta devine caducă (nu-şi mai produce efectele) dacă, între timp, ofertantul decedează sau devine
incapabil, pe când promisiunea de contract continuă să fie valabilă şi după ce acela care promite a devenit incapabil şi
se transmite moştenitorilor, ca oricare altă obligaţie contractuală, în afară numai dacă ea a fost stipulată intuitu
personae (în consideraţia calităţilor pe care le are o parte a contractului).

B. Acceptarea

Noţiune. Codul civil în art. 1196 arată că „orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în
mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum a fost formulată şi ajunge în termen la autorul ofertei”.

Acceptarea constă, deci, în manifestarea de voinţă a destinatarului de a primi, fără rezerve sau propuneri de
modificare, oferta făcută. Ea trebuie să îndeplinească condiţiile unei manifestări producătoare de efecte juridice (să fie
conştientă, liberă şi exprimată cu intenţia de a se obliga) şi trebuie să fie expresia şi rezultatul voinţei reale a
destinatarului, să fie emisă în forma2 cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului.

Momentul şi locul încheierii contractului. Legea (art. 1186 C.civ.) consideră încheiat contractul în momentul şi în
locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt
imputabile.
De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau fapt
concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau
potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod.

Mod de exprimare. Acceptarea poate fi:

expresă, când se face în scris sau verbal;
tacită, când se desprinde din acţiuni sau atitudini care pot fi interpretate astfel.
De regulă, tăcerea1 nu poate fi considerată un răspuns la oferta făcută. În împrejurări cu totul excepţionale,
tăcerea poate avea valoarea unei acceptări valabile ( quid tacet consentire videtur), ceea ce se întâmplă în
următoarele cazuri:

rezultă din lege2;

din acordul părţilor (de ex: când prin antecontract părţile au convenit astfel);
din practicile statornicite între acestea;
din uzanţe (când, potrivit obiceiului, tăcerea înseamnă acceptare);
alte împrejurări.
În privinţa conţinutului său, acceptarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

să fie clară şi conformă cu oferta (să aibă acelaşi obiect), fără modificări sau completări la oferta primită;
să fie neîndoielnică;
 să se facă de către persoana căreia i se adresează oferta, iar dacă oferta s-a adresat unor persoane
nedeterminate (ad incertam personam), ea poate fi făcută de către orice persoană;
să se facă la termenul stipulat de ofertant (dacă oferta e făcută cu termen) sau în timp rezonabil (dacă oferta a fost
făcută fără termen);
să se facă mai înainte ca oferta să fi devenit caducă prin moartea ofertantului, ori prin căderea lui în incapacitate.
să fie emisă în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului.
Răspunsul destinatarului nu constituie (art. 1197 C.civ.) acceptare, dar poate fi considerat, după împrejurări,
contraofertă, în următoarele situaţii:
când cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite;
când nu respectă forma cerută anume de ofertant;
ajunge la ofertant după ce a devenit caducă.

Comunicarea acceptării. Acceptarea trebuie să fie făcută în termenul prevăzut în ofertă, prin mijloace cel puţin la
fel de rapide ca cele folosite de ofertant, dacă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea sau
din alte împrejurări nu rezultă contrariul (art. 1200 C.civ.).

Termenul de acceptare curge din momentul în care oferta ajunge la destinatar (art. 1192 C.civ.).

Acceptarea poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar anterior sau concomitent cu acceptarea (art. 1199
C.civ.).

Efecte acceptării. Referitor la efectele acceptării facem următoarele precizări:

acceptarea produce efecte numai în momentul în care ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea
din motive care nu îi sunt imputabile;
acceptarea tardivă (art. 1198 C.civ.) produce efecte numai dacă autorul ofertei îl înştiinţează de îndată pe
acceptant despre încheierea contractului;
acceptarea făcută în termen, dar ajunsă la ofertant după expirarea termenului, din motive neimputabile
acceptantului, produce efecte dacă ofertantul nu îl înştiin țează despre aceasta de îndată [art. 1198 alin. (2) C.civ.];
acceptarea poate fi retrasă (art. 1199 C.civ.) dacă retragerea ajunge la ofertant anterior ori concomitent cu
acceptarea;
revocarea acceptării produce efecte numai din momentul în care ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia
cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile.

C. Răspunderea rezultată din retragerea intempestivă a ofertei sau acceptării

Problema obligativităţii. Se poate vorbi de răspundere rezultată din ofertă sau acceptare, doar în măsura în care
menţinerea acestora este obligatorie. În ceea ce priveşte obligativitatea menţinerii ofertei ea diferă, pe de o parte după
cum este vorba de persoane care se află de faţă sau persoane care nu se află de faţă, şi pe de altă parte de existenţa
sau inexistenţa pentru acceptarea ofertei.

În cazul persoanelor care se află de faţă, oferta obligă pe ofertant numai când destinatarul răspunde de îndată că
a acceptat-o, cu excepţia cazului în care ofertantul a acordat un termen destinatarului.
 În cazul persoanelor care nu se află de faţă, când oferta este trimisă prin scrisoare, curier, telegramă etc., s-a
ridicat problema dacă în intervalul de timp scurs de la emiterea ofertei până la data primirii de către destinatar,
ofertantul este obligat să menţină oferta sau, dimpotrivă, poate să o revoce; soluţiile diferă după cum oferta a ajuns la
cunoştinţa destinatarului şi după cum ea a fost făcută cu sau fără termen de acceptare.
Dacă oferta (cu sau fără termen de acceptare) nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revo-ca, singura
cerinţă fiind ca revocarea să ajungă la destinatar cel mai târziu odată cu oferta (de exemplu, oferta s-a trimis prin
scrisoare, iar retractarea se face telefonic, telegrafic sau prin fax).
Dacă oferta s-a făcut cu termen expres sau implicit de acceptare şi ea a ajuns la destinatar, menţinerea ei
este obligatorie înlăuntrul acestui termen, afară de cazul în care oferta a fost adresată unei persoane
determinate care a respins-o înainte de terminarea termenului.

Referitor la oferta care s-a făcut fără termen de acceptare şi a ajuns la destinatar s-au exprimat două puncte de
vedere:
într-o interpretare, ea poate fi revocată 1. În motivarea acestei interpretări se susţine că, deşi ajunsă şi cunoscută
de către destinatar, oferta continuă a fi până la acceptare un act unilateral care nu îl angajează pe ofertant.
într-o altă interpretare, însuşită de majoritatea doctrinei şi care s-a impus în jurisprudenţă fiind preluată de actualul
Cod civil, se susţine că menţinerea ofertei este obligatorie pe timpul necesar conform uzanţelor, pentru ca destinatarul
să delibereze şi să se pronunţe asupra propunerii ofertantului, întrucât fără recunoaşterea unui asemenea termen
oferta ar rămâne practic, fără niciun rost.

În ceea ce priveşte obligaţia menţinerii acceptării, aceasta se pune numai în privinţa persoanelor care nu se află
de faţă.

În cazul persoanelor care se află de faţă, nu se pune problema unei obligaţii de menţinere a acceptării, deoarece
acceptarea ofertei are ca obiect încheierea imediată a contractului [art. 1194 alin. (1) C.civ.].

Atunci când persoanele nu se află de faţă, şi, deci, între data expedierii şi data primirii acceptării de către
ofertant se scurge un interval de timp, conform sistemului recepţiunii, se pune uneori problema obligaţiei de
menţinere a acceptării. Astfel, dacă acceptarea nu a ajuns la ofertant, destinatarul o poate revoca, afară de cazul
în care s-a făcut în termen. Dimpotrivă, dacă acceptarea a ajuns la ofertant, ea nu mai poate fi revocată, întrucât
contractul s-a încheiat.
Răspunderea pentru retragerea intempestivă a ofertei sau acceptării se califică după împrejurări, fie ca o
răspundere delictuală, când sunt îndeplinite condiţiile acestei răspunderi, fie ca un abuz de drept, în exercitarea
facultăţii de retragere a ofertei sau acceptării, când nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale.

În doctrină există unanimitate de opinii în sensul că revocarea intempestivă a ofertei de către ofertant obligă pe
ofertant, existând însă discuţii asupra calificării juridice a acestui izvor de obligaţii, în legătură cu care au fost emise
următoarele teorii :

Teoria actului juridic unilateral consideră că oferta reprezintă o manifestare de voinţă unilaterală, deci act juridic
unilateral, care produce efecte, anume obligaţia ofertantului de a nu şi-o revoca înăuntrul termenului. I se reproşează
acestei teorii faptul că actul juridic unilateral nu este prevăzut de Codul civil ca izvor de obligaţii, excepţiile fiind de
strictă interpretare.

Teoria antecontractului. Potrivit acesteia, oferta este de natură contractuală, între ofertantul care a prevăzut
un termen pentru menţinerea ofertei şi destinatar s-ar fi încheiat un antecontract prin care ofertantul îşi asumă,
pe lângă fondul ofertei şi obligaţia de a-şi menţine oferta în cadrul termenului, obligaţie pe care destinatarul este
prezumat că ar fi acceptat-o. Teoria n-a fost acceptată pe buna dreptate, pentru că acceptarea destinatarului
este cel puţin îndoielnică, ceea ce face să nu se poată vorbi de un acord de voinţe specific şi antecontractului.

Teoria răspunderii delictuale. Autorii teoriei consideră că retragerea intempestivă a ofertei reprezintă un
veritabil delict civil care declanşează răspunderea delictuală a ofertantului pentru prejudiciul suferit de destinatar
de fapta culpabila a ofertantului. Într-o variantă a acestei teorii, se vorbeşte de abuzul de drept, teorie către care
tinde, în mare parte, doctrina franceză. Se consideră că revocarea ofertei de către ofertant este un drept al
acestuia care poate fi exercitat până în momentul când ea ajunge la destinatar. Din acest moment, revocarea
devine un abuz de drept. Ca un mod de reparare sui generis a prejudiciului, s-a propus ca instanţele de judecată
să poată decide, în raport de datele fiecărei speţe în parte, că a fost încheiat contractul.

§4. Clauzele contractului

Art. 1201-1203 C.civ. reglementează în mod expres clauzele la a căror respectare părţile sunt obligate, chiar dacă
aceste clauze nu sunt cuprinse în contract.

Clauzele externe. Art. 1201 C.civ. dispune: „Dacă prin lege nu se prevede astfel, părţile sunt ţinute de clauzele
extrinseci la care contractul face trimitere”.
Clauzele extrinseci (care nu se regăsesc în contract) la care fac trimitere părţile îşi produc efectele numai în
ipoteza în care prin ele nu se derogă de la normele imperative incidente în materie 1.

Părţile sunt ţinute de clauzele extrinseci numai dacă există certitudinea că acestea au fost cunoscute de părţi în
momentul semnării contractului, al aderării acestui contract 2.
Această precizare nu este cuprinsă în textul art. 1201 C.civ., dar a fost cu consecvenţă şi fermitate impusă de
jurisprudenţă3.

Clauze standard – art. 1202 C.civ. Potrivit reglementărilor legale, contractul se încheie prin negocierea lui de către
părţi sau prin acceptarea fără rezerve a ofertei de a contracta. În temeiul acestei libertăţi de a contracta şi a
consensualismului contractual, clauzele standard fac parte integrantă din contract, fiind incluse în mod automat în
conţinutul acestuia, fără a fi negociate între părţi.

Prin dispoziţiile art. 1202 alin. (2) C.civ., legiuitorul defineşte în mod expres clauza standard la modul următor:
„Stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi care sunt
incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte”.

Această definiţie este întregită la alin. (3) cu precizarea conform căreia, clauzele negociate prevalează asupra
clauzelor standard.

Atunci când ambele părţi folosesc clauze standard şi nu ajung la o înţelegere cu privire la acestea, contractul se
încheie totuşi pe baza clauzelor convenite şi a oricărei clauze standard comune în substanţa lor, cu excepţia cazului în
care una dintre părţi notifică celeilalte părţi, fie anterior momentului încheierii contractului, fie ulterior şi de îndată, că
nu intenţionează să fie ţinută de un astfel de contract [art. 1202 alin. (4) C.civ.].

Având în vedere definiţia legală, rezultă următoarele caracteristici ale clauzei standard:

sunt dispoziţii contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale;

 sunt dispoziţii cu caracter general şi nu specific, fiind aplicate în mod repetat;
sunt secundare în raport cu clauzele negociate între ambele părţi;
nu sunt clauze abuzive, fiind valabil inserate şi menţinute în contract;
pot face parte din conţinutul oricărui raport juridic;
pot fi folosite de fiecare parte contractuală, în cadrul aceluiaşi contract.
Reglementate relativ recent în dreptul civil român, clauzele standard fac de multă vreme parte din practica juridică,
fiind frecvente utilizate îndeosebi în materia contractelor de natură comercială încheiate atât între profesionişti, cât şi
între profesionişti şi consumatori, în principal în scopul simplificării raporturilor contractuale. De exemplu, în
contractele bancare, în contractele de asigurări de bunuri şi persoane, în contractele de prestări a serviciilor de
telefonie sau furnizării de utilităţi.

Clauzele standard abuzive. În mod evident, raţiunea reglementării clauzelor standard în Codul civil are ca finalitate
demarcarea clauzelor standard de clauzele abuzive aşa cum sunt acestea definite în legislaţia specială referitoare la
protecţia consumatorilor.

Asemenea clauzei standard de drept comun, o clauză abuzivă este o clauză contractuală care nu a fost negociată
direct cu consumatorul, fiind inserată în contract tot cu ştiinţa
consumatorului. Dar o astfel de clauză este considerată abuzivă dacă creează în detrimentul consumatorului un
dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor, respectiv între drepturile exercitate şi obligaţiile asumate.

Fără a intra în explicaţii aprofundate, precizăm că potrivit unor interpretări doctrinare, natura abuzivă a clauzei
contractuale se evaluează în primul rând în raport de toţi factorii care au determinat încheierea contractului, fără a fi
avută în vedere obiectul principal al contractului ori preţul şi condiţiile de plată.

Cu titlu exemplificativ, precizăm că Legea nr. 193/2000 prezintă o serie de clauze contractu-ale considerate a fi
abuzive, toate fiind caracteristice unei poziţii de forţă a comerciantului faţă de consumator, cum ar fi dreptul
comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, obligaţia consumatorului de a-şi îndeplini obligaţiile
contractuale chiar şi în situaţiile în care comerciantul nu le-a îndeplinit pe ale sale, dreptul exclusiv al comerciantului
să interpreteze clauzele contractuale sau dreptul comerciantului de a modifica unilateral, fără acordul consumatorului,
clauzele privind caracteristicile produselor şi serviciilor care urmează să fie furnizate sau termenul de livrare.

Legislaţia U.E. şi respectiv jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie au reglementat problema clauzei abuzive
încă din anul 1993. Astfel, prin art. 3-5 din Directiva 93/13/CEE, dreptul uniunii defineşte complet şi eficient
conţinutul unei clauze abuzive, impunând inclusiv sarcina probei furnizorului sau vânzătorului care pretinde că s-
ar fi negociat individual o clauză standard.

Menţionăm că hotărârea Curţii europene din 16 ianuarie 2014 ( în cauza Constructor Principado SA împotriva Jose
Ignacio Alvarez), clarifică noţiunea de dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în contextul
interpretărilor neunitare referitoare la prezenţa sau absenţa unei clauze standard abuzive în contractul civil. Astfel, în
dispozitivul hotărârii, Curtea declară că „existenţa unui dezechilibru semnificativ nu necesită în mod necesar ca
costurile puse în sarcina consumatorului printr-o clauză contractuală să aibă în privinţa acestuia o incidenţă
economică semnificativă în raport cu valoarea operaţiunii în cauză, ci poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri
suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat acest consumator, în calitate de parte la contract, în
temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care consumatorul
beneficiază în temeiul contractului, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei
obligaţii suplimentare”.
 Atât dreptul european cât şi dreptul intern interzic în mod expres comercianţilor stipularea de clauze abuzive în
convenţiile încheiate cu consumatorii, încălcarea interdicţiei fiind sancţionată prin lege.

Clauze standard neuzuale. Potrivit art. 1203 C.civ. clauzele neuzuale sunt clauze standard care prevăd în folosul
celui care le propune limitarea răspunderii, dreptul de a denunţa unilateral contractul, de a suspenda executarea
obligaţiilor sau care prevăd în detrimentul celeilalte părţi decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea
dreptului de a opune excepţii, restrângerea libertăţii de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului,
legea aplicabilă, clauzele compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor de
judecată.

Simpla lecturare a acestei enumerări precise, realizate de către legiuitor, este suficientă pentru a evidenţa
caracterul dezavantajos al clauzei neuzuale pentru una din părţile contractului şi avantajos pentru cealaltă parte.
Din acest motiv, teza finală a art. 1203 C.civ. impune obligaţia acceptării exprese şi în scris a acestor clauze de
către partea defavorizată. Precizăm că simpla semnătură pusă pe înscrisul constatator al acordului de voinţă nu
echivalează cu o acceptare expresă aşa cum este definită la art. 1203 C.civ.

Pentru ca o astfel de clauză neuzuală să producă efecte este necesară o declaraţie expresă de acceptare,
distinctă faţă de restul contractului, poziţionată fie în cuprinsul contractului, în dreptul respectivelor articole în care este
menţionată dispoziţia considerată clauză neuzuală, fie la finalul contractului.

Menţionăm, în acest sens, opinia prof. Flavius Baias 1, conform căreia la finalul contractului, să fie prevăzută în
mod special o dispoziţie de genul „Subsemnatul accept în mod expres clauzele a,b,c” şi semnătura separată a acestei
părţi.

Pe de altă parte, există situaţii în care nu este necesară întocmirea unei declaraţii exprese şi scrise de acceptare
pentru ca o clauză neuzuală să producă efecte juridice. Aşa de exemplu, în ipoteza încheierii unui contract în forma
actului autentic, agentul procedural certifică prin autoritatea sa, semnătură şi ştampilă rezultatul integral al acordul de
voinţă al părţilor. De asemenea, o clauză neuzuală prevăzută în statutul unei entităţi civile sau juridice nu necesită o
declaraţie expresă de acceptare.
Având în vedere definiţia legală, rezultă următoarele caracteristici ale clauzei neuzuale:

sunt clauze standard;

sunt clauze cu caracter specific şi singular;
sunt impuse individual, atât de o singură parte contractuală, cât şi de ambele părţi;
nu sunt clauze abuzive interzise legal, deşi limitează exerciţiul unor drepturi sau amplifică obligaţiile celeilalte părţi,
fără a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor.

§5. Momentul încheierii contractului

5.1. Importanţă

Determinarea momentului încheierii contractului prezintă importanţă din următoarele puncte de vedere:
viciile de consimţământ se apreciază la acest moment;
capacitatea părţilor se apreciază la data încheierii contractului;
 problema caducităţii se pune în legătură cu evenimente petrecute anterior acestui moment (se poate aprecia dacă
oferta a devenit caducă, în situaţia în care ofertantul moare între timp sau cade în incapacitate şi, tot astfel, dacă
acceptantul moare sau devine incapabil înainte ca acceptarea să ajungă la ofertant);
revocarea tardivă a ofertei sau acceptării primeşte considerare (este calificată ca atare) în funcţie de momentul
încheierii contractului;
dacă s-a făcut aceeaşi ofertă succesiv, către mai multe persoane, va fi considerat valabil contractul care s-a
încheiat primul;
din momentul încheierii contractului încep să curgă efectele juridice în vederea producerii cărora părţile şi-au
manifestat voinţa de a contracta;
la acest moment se apreciază preţul curent;
numai creditorii chirografari anteriori momentului încheierii unui contract fraudulos beneficiază de exerciţiul acţiunii
pauliene, nu şi cei posteriori acestui moment;
în raport de acest moment se soluţionează conflictele de legi în timp etc.
Momentul încheierii contractului rezultă din luarea în considerare împreună a ofertei şi acceptării, conform
sistemului recepţiunii reglementat în Codul civil în art. 1186, potrivit căruia „contractul se încheie în momentul şi locul
în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia la cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt
imputabile”, precum şi în cazul în care „destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe
ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii,
acceptarea se poate face în acest mod”.

Faţă de modificările aduse de actualul Cod civil [art. 1182 alin. (2)] se impune a se face distincţie între situaţia
negocierii complete a contractului şi situaţia negocierii clauzelor esenţiale. Altfel spus, avem două situaţii diferite ce
constituie momentul încheierii contractului:

momentul intervenţiei acordului de voinţă cu privire la toate clauzele contractului;

momentul punerii de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, clauzele secundare urmând a fi stabilite
ulterior sau încredinţate unui terţ.
Menţionăm că în ipoteza unui acord ulterior asupra elementelor secundare, completarea contractului va fi decisă
de către instanţa de judecată conform intenţiei părţilor şi ţinând seama de natura contractului.

5.2. Prezentarea teoriilor în legătură cu momentul încheierii contractului

Preliminarii. Pentru încheierea contractelor, de regulă, este suficient acordul de voinţă al părţilor, ceea ce se
traduce în principiul consensualităţii contractelor.

Dacă părţile sunt de faţă, ori contractul se încheie prin telefon, evident, nu se pune problema determinării
momentului încheierii contractului. Această problemă se pune în cazul contractelor încheiate prin corespondenţă.

Contractul se încheie în momentul în care s-au unit voinţele părţilor (în momentul realizării acordului de voinţă al
părţilor), voinţe exprimate prin mijlocirea ofertei şi a acceptării.

Potrivit părerilor exprimate de literatura de specialitate, momentul încheierii contractului poate fi determinat cu
ajutorul mai multor teorii:
teoria emisiunii (declaraţiei);
teoria expedierii ofertei;
 teoria recepţiunii;
teoria informaţiunii.
Acestea au fost grupate în două sisteme: sistemul emisiunii, care înglobează teoria declaraţiunii şi teoria
expediţiei.

Teoria emisiunii (declaraţiunii). Potrivit acestei teorii, contractul se consideră încheiat în momentul acceptării
ofertei, adică în momentul în care destinatarul hotărăşte a da curs ofertei.

Această teorie prezintă două serioase neajunsuri:

a) hotărârea de a accepta este un element psihologic, lăuntric, foarte greu de dovedit;

ofertantul nu a luat încă cunoştinţă de acceptare, ceea ce înseamnă că voinţele părţilor nu s-au unit, deci nu
s-a format acordul de voinţă şi nu se poate vorbi de încheierea contractului.

Teoria expedierii. Potrivit acestei teorii, contractul se consideră încheiat din momentul în care destinatarul
expediază în scris oferta (scrisoare obişnuită sau recomandată, ori telegramă). Este adevărat că această teorie
înlătură neajunsul constând în dificultatea dovedirii momentului respectiv, pentru că proba acestuia se face cu data
ştampilei unităţii poştale de expediţie. Rămâne, însă, celălalt neajuns: voinţele părţilor nu s-au întâlnit, deci, nu s-a
realizat acordul de voinţă şi nu s-a încheiat contractul.

Teoria recepţiunii. Se consideră, în baza acestei teorii, că momentul încheierii contractului este momentul în care
acceptarea a ajuns la adresa ofertantului.

Teoria informaţiunii. Conform acestei teorii, contractul se consideră încheiat în momentul în care ofertantul a luat
efectiv cunoştinţă de acceptare. Într-adevăr, acesta este momentul când voinţele părţilor s-au unit (când s-a realizat
acordul de voinţă al părţilor).

Acest sistem este acceptat în sistemul nostru de drept.

Dacă este vorba de contracte solemne, contractul se consideră încheiat dacă sunt respectate condiţiile referitoare
la ofertă şi acceptare şi, evident, dacă sunt îndeplinite cerinţele legii în privinţa formei.

În alte sisteme naţionale de drept. În legătură cu considerarea momentului încheierii contractelor în alte sisteme
naţionale de drept (deci, cu considerarea teoriilor prezentate deja) facem următoarele precizări:

teoria expedierii acceptării este adoptată de unele legislaţii1 cu motivarea dată de o parte a doctrinei clasice
(Demolombe, Savigny etc.), în sensul că ea se fundamentează pe suficienţa existenţei celor două voinţe identice.
Totuşi, datorită unor inconvenienţe de ordin practic s-au adus unele corective, mai ales în dreptul englez; ei se
limitează la corespondenţa efectuată prin poştă, situaţie în care se prezumă voinţa tacită a ofertantului;
teoria recepţiunii primeşte considerare într-o serie de sisteme de drept (Mexic, Panama,
Salvador, Uruguay etc.), cu motivarea că luarea la cunoştinţă de acceptare depinde numai de ofertant, iar alte sisteme
de drept, care admit această teorie, acordă efect retroactiv încheierii contractului, socotindu-l format în momentul
expedierii acceptării (Elveţia, Austria etc.);

unele sisteme de drept au atitudine favorabilă faţă de teoria informaţiunii:

sunt legislaţii care admit teoria informaţiunii, considerând drept moment al încheierii contractului – momentul când
ofertantul a luat cunoştinţă efectiv despre acceptare;
 alte legislaţii aduc o uşoară atenuare acestei teorii, în sensul că o admit, dar instituie prezumţia potrivit căreia
ofertantul ia cunoştinţă despre acceptare atunci când aceasta a ajuns la domiciliul sau reşedinţa sa (Italia, Egipt,
România pentru ceea ce s-au denumit contractele comerciale etc.).

Secţiunea a 8-a. Efectele contractelor

§1. Efectele între părţi

1.1. Forţa obligatorie a contractelor

„Putere de lege”. Potrivit art. 1270 C.civ., „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”.

Forţa (puterea) obligatorie a contractului derivă din „puterea de lege”, pe care însăşi legea o recunoaşte
contractului în raporturile dintre părţi1. Cu alte cuvinte, contractul este legea părţilor, conform adagiului latin contractus
legem debit, fiind ţinute să-l respecte întocmai, potrivit adagiului latin pacta sunt servanda2. Din această împrejurare
nu se poate trage concluzia că este posibil a se asemui contractul cu legea, sau că acestea s-ar confunda.

Comparaţie între contract şi lege. Această paralelă o considerăm utilă datorită faptului că formularea sintetică a
principiului pacta sunt servanda: „contractul este legea părţilor” ar putea da naştere la confuzii.

A compara contractul cu legea înseamnă a sublinia următoarele mai importante deosebiri:

legea conţine reguli de conduită generale, abstracte şi impersonale obligatorii pentru toţi subiecţii de drept civil, pe
când contractul obligă numai părţile şi avânzii lor cauză;
legea reglementează raportul juridic civil abstract, pe când contractul (specie a actului juridic civil) reglementează
raportul juridic civil concret, adică legăturile în care părţile intră în limitele cadrului juridic oferit de dreptul obiectiv;
legea exprimă voinţa de stat, voinţa electoratului înfăţişată de organul legislativ, în timp ce contractul, fiind opera
părţilor, încorporează voinţa părţilor (este fructul acesteia);
legea este opera unui organ de stat – organul legislativ – pe când contractul este opera părţilor, persoane fizice
sau persoane juridice;
contractul poate fi modificat prin voinţa părţilor, legea numai de către organul legislativ, cu respectarea unei
proceduri anume.
„Puterea de lege”3 a contractelor legal încheiate priveşte părţile şi avânzii lor cauză, dar instanţa de judecată,
judecând litigiul intervenit între părţi, este obligată să ţină seama de clauzele contractului şi să asigure executarea lor,
ca şi când ar fi vorba de aplicarea dispoziţiilor cuprinse în legi sau în alte acte normative.

Consecinţele principiului pacta sunt servanda. Pornindu-se de la ipoteza conform căreia, în temeiul
principiului forţei obligatorii a contractului, într-un raport juridic obligaţional, creditorul este abilitat să solicite
debitorului executarea, întocmai şi la termen, a obligaţiilor asumate, în literatura de specialitate 4 au fost
sintetizate consecinţele principiului pacta sunt servanda5.

Astfel, în primul rând, s-a considerat că, în principiu, fiind rezultat al voinţei parţilor, contractul nu va putea fi
modificat, revocat sau desfiinţat decât printr-o manifestare de voinţă simetrică celei
care i-a dat naştere, conform principiului mutuus consensus, mutuus dissesnsus , nefiind suficientă doar o manifestare
unilaterală de voinţă [art. 1270 alin. (2) C.civ.].
 În cel de-al doilea rând, s-a subliniat faptul că, deşi nu mai există o normă expresă în acest sens, în executarea
contractului, părţile trebuie să fie ghidate de imperativele principiului bunei-credinţe 1, acestora revenindu-le două
categorii de obligaţii: obligaţiile de loialitate şi obligaţiile de cooperare.

În fapt, ambele categorii de obligaţii menţionate sunt generate de acordul de voinţă care leagă părţile pe calea
unei colaborări în vederea atingerii scopurilor juridice statuate de către contractul încheiat.

În ceea ce priveşte obligaţia de loialitate, aceasta constă, în principal, în îndatorirea părţilor de a se informa,
reciproc, pe parcursul perioadei de executare a unui contract. Totodată, obligaţia de loialitate interzice părţilor să
adopte, în executarea contractului, o a atitudine dolosivă sau culpoasă, actorii contractuali fiind obligaţi la
comportamente care să le permită să beneficieze de drepturile prevăzute de convenţie. Doctrina 2 a oferit, cu titlu de
exemplu, următoarele cazuri în care se manifestă obligaţia de loialitate printr-o obligaţie de informare: situaţia
locatarului care are îndatorirea de a-l informa pe locator cu privire la degradările şi defecţiunile imobilului închiriat;
cazul fabricantului căruia îi revine sarcina de a-i aduce cumpărătorului la cunoştinţă modul de funcţionare şi pericolele
ce pot rezulta din folosirea unui anumit bun achiziţionat etc.

Prin obligaţia de cooperare se înţelege acea sarcină, ce revine părţilor, „de a facilita executa-rea contractului
pentru a se asigura echilibrul prestaţiilor 3”. Cu alte cuvinte, fiecare parte este ţinută a adopta o conduită care să nu
oblige cocontractantul la realizarea unor cheltuieli altfel evitabile 4. De pildă, medicul trebuie să îşi sfătuiască pacientul
a recurge la un tratament medica-mentos costisitor doar în situaţia în care acesta chiar îi este necesar; mecanicul
auto are obliga-ţia de a schimba doar piesele uzate sau nefuncţionale, nu un sistem întreg, dacă nu este necesar.

În ceea ce priveşte sancţiunile ce intervin în cazul nerespectării obligaţiei de respectare a principiului bunei-
credinţe, literatura de specialitate5 le-a sistematizat astfel:

lipsirea de efecte a conduitei contractuale de rea-credinţă (de exemplu, instanţa nu va ţine cont de invocarea
abuzivă a pactului comisoriu);
angajarea răspunderii contractantului de rea-credinţă (pentru un comportament culpabil);
paralizarea unui remediu contractual (de exemplu, creditorul va fi decăzut din dreptul de a mai invoca excepţia
neexecutării contractului, dar neexecutarea este urmarea propriei sale culpe);
considerarea clauzei ca fiind nescrisă (a se vedea, de exemplu, situaţia clauzelor abuzive, considerate de legiuitor,
în numeroase cazuri, ca nescrise).

În cel de-al treilea rând, precum vom vedea şi în cele ce urmează, convenţia legal încheiată produce efecte numai
între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 1280 C.civ.), fiind reglementat juridic, astfel, principiul relativităţii
efectelor convenţiei [în fapt, şi el, o consecinţă a principiului forţei obligatorii a contractului - art. 1270 alin. (1) C.civ.].

În cel de-al patrulea rând , s-a statuat, în doctrină, că forţa obligatorie a contractului este aplicabilă şi instanţelor
judecătoreşti sesizate cu litigii privind executarea unei convenţii. Este vorba, în principiu, de două obligaţii ce îi revin
judecătorului: pe de o parte, acesta este obligat să interpreteze contractul în consonanţă cu voinţa reală a părţilor,
făcând aplicarea regulilor generale de interpretare a convenţiei (art. 1266-1269 C.civ.); pe de altă parte, judecătorului
nu îi este permis, în principiu, să modifice sau să adapteze conţinutul unei convenţii, doar ca urmare a faptului că
executarea obligaţiilor a devenit mai oneroasă, pentru una dintre părţi, fie urmare a creşterii costurilor executării
propriei obligaţii, fie urmare a scăderii valorii contraprestaţiei [art. 1271 alin. (1) C.civ.]. Cu toate acestea, intervenţia
va fi posibilă, în anumite condiţii, dacă, precum vom observa, detaliat,în această secţiune, executarea contractului a
devenit excesiv de oneroasă [art. 1271 alin. (2) C.civ.].

În cel de-al cincilea rând, contractul, ca realitate juridică obligatorie, se impune şi legiuitorului, efectele convenţiei
fiind guvernate de legea sub care acestea s-au născut, ultraactivitatea fiind considerată ca un sprijin al forţei
obligatorii.
 În cel de-al şaselea rând, poate cel mai important efect al forţei obligatorii a contractului constă în obligaţia părţilor
de a executa întocmai contractul, obligaţie ce va fi analizată, pe larg, în capitolul dedicat „Executării obligaţiilor”.

În final, o precizare se impune: precum s-a arătat, în mod corect, şi în doctrină 1, trebuie făcută distincţia între forţa
obligatorie a contractului şi caracterul obligaţional al contractului. Sintetic, amintim faptul că, prin forţa obligatorie,
precum am văzut, se înţelege obligaţia părţilor de a respecta termenii contractuali asupra cărora s-au înţeles, în timp
ce caracterul obligaţional induce ideea de respectare a cuvântului dat 2 (minima moralia). Indiferent de conţinutul
obligaţional sau non-obligaţional al normei, obligatoriul contractual se manifestă prin forţa obligatorie a normei pe care
o generează. Cu alte cuvinte, forţa obligatorie a unui contract este universal aplicabilă, indiferent de conţinutul (non)
obligaţional al unei convenţii.

Excepţie de la principiu. În literatura de specialitate3 s-a exprimat şi părerea potrivit căreia, dacă contractele nu
pot fi executate pentru că, între timp, s-a schimbat situaţia economică a părţilor, se admite revizuirea lor pentru ceea
ce s-a numit „impreviziune în privinţa schimbării situaţiei economice”, din iniţiativa creditorului. Este ceea ce se
exprimă prin formula: „rebus sic standibus”4.

Cu privire la modul în care îşi găseşte aplicarea în practică principiul pacta sunt servanda şi corecţiile pe care
acesta le-a primit prin adagiul rebus sic standibus sunt de făcut următoarele observaţii.
Până în anul 1989 s-a considerat că există stabilitate monetară ceea ce a dus, implicit, la o stabilitate a
contractelor care cuprindeau obligaţii pecuniare.
Conform adagiului pacta sunt servanda, chiar şi în situaţiile în care de la data încheierii şi până la data
executării contractelor au survenit împrejurări economice neprevăzute, ce au rupt echilibrul prestaţiilor
economice neprevăzute avute în vedere la încheierea contractelor, acestea trebuie executate aşa cum s-a
convenit, ceea ce s-a motivat prin imperativul respectării cuvân-tului dat ( promissorum impledorum obligatio).
Astfel, art. 1271 alin. (1) C.civ. stabileşte că „Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea
lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii
contraprestaţiei”.

În vederea adaptării la realităţile impuse de fenomenul inflaţiei s-a formulat adagiul rebus sic standibus, iar
spre a justifica această excepţie s-a formulat teoria impreviziunii1 ca o excepţie de la regula pacta sunt servanda
conform căreia, ori de câte ori, executarea unui contract sinalag-matic devine prea oneroasă pentru una din
părţile contractante, revizuirea contractului2 se impune ratio legis, în vederea restabilirii echilibrului valoric al
prestaţiilor; ori dacă între timp aceste condiţii s-au schimbat, este necesar ca şi contractul să fie adaptat la noile
împrejurări economice, iar cum schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, s-a spus că revizuirea
contractelor economice corespunde voinţei prezumate a părţilor contractante3.

Pornind de la dispoziţiile art. 1085 C.civ. din 1864, potrivit cărora „debitorul nu răspunde decât de daunele-interese
care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la facerea contractului, când neîndeplinirea obligaţiei nu provine
din dolul său” (respectiv art. 1533 Noul Cod civil), doctrina românească face distincţie între clauzele contractuale
previzibile, care sunt admisibile (pacta sunt servanda) şi clauzele contractuale imprevizibile, numite şi clauze rebus sic
standibus care sunt considerate inadmisibile4. În doctrină5 au fost aduse argumente pentru acceptarea de principiu a
teoriei impreviziunii în sistemul nostru de drept care s-ar fundamenta
pe căutarea unui echilibru între just (cerinţă a justiţiei comutative) şi util (cerinţă a forţei obligatorii).

Tot astfel, cel puţin până la adoptarea actualului Cod civil, instanţa noastră supremă mergea pe ideea
inadmisibilităţii clauzelor de impreviziune, motivându-se că acestea ar contraveni art. 1085 C.civ. din 1864.

Referitor la clauzele contractuale pecuniare, de stabilire a daunelor-interese, Codul civil român a adoptat criteriul
dobânzii legale spre a delimita clauzele previzibile de clauzele imprevizibile 1.
 Este de făcut precizarea, că datorită inflaţiei grave şi permanente, dobânda legală nu mai constituie un criteriu prin
care să fie evaluate daunele-interese şi în funcţie de care să se facă delimitarea între clauzele contractuale previzibile
şi cele imprevizibile. S-a ajuns astfel, la lărgirea sferei clauzelor contractuale pecuniare previzibile până la limita
prognozei posibile a ratei inflaţiei. Astfel de clauze sunt frecvente în contractele de împrumut de bani, rentă viageră
sau vânzare-cumpărare cu preţul eşalonat în rate, şi au un suport real, adică limita ratei inflaţiei anuale, care se
stabileşte pe plan naţional, ceea ce face ca astfel de clauze să fie considerate ca previzibile şi nu imprevizibile.

Rezultă, aşadar că, în dreptul românesc, datorită previzibilităţii inflaţiei, sfera de aplicare a regulii pacta sunt
servanda s-a extins prin cuprinderea şi a clauzelor contractuale pecuniare susceptibile de a fi prevăzute şi
restrângându-se astfel, sfera excepţiei rebus sic standibus2.

Per a contrario, actualul Cod civil consacră în mod expres instituţia impreviziunii, instituţie ce permite adaptarea
contractelor la noile realităţi economice şi monetare având ca finalitate refacerea echilibrului contractual, prin
modificarea contractului sau chiar încetarea contractului dispusă de instanţă atunci când nu poate fi dispusă
adaptarea sa.

Impreviziunea în actuala reglementare. În prezent, teoria impreviziunii este tratată prin intermediul dispoziţiilor art.
1271 C.civ., legiuitorul însuşindu-şi punctul de vedere al părţii din doctrină care a susţinut constant că se impune o
limitare legală a libertăţii contractuale, în situ-aţia în care „executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă” şi
sunt îndeplinite urmă-toarele condiţii (art. 1271 C.civ.):

schimbarea împrejurărilor are loc ulterior încheierii contractului . În situaţia în care evenimentul ce generează
imposibilitatea de executare a existat încă de la momentul încheierii convenţiei, atunci va fi aplicabil art. 1227 C.civ.,
conform căruia: „Contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitate
de a-şi executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel”;

schimbarea nu putea fi avută în vedere, în chip rezonabil, la momentul încheierii contractului. Caracterul
„rezonabil” face ca impreviziunea să se deosebească de forţa majoră, unde imprevizibilitatea trebuie să fie
insurmontabilă;
debitorul să nu îşi fi asumat riscul contractual constând în schimbarea împrejurărilor. În fapt, precum s-a
subliniat şi în literatura de specialitate1, prezenta condiţie vizează două ipoteze:
- debitorul şi-a asumat expres riscul producerii unui eveniment imprevizibil (de pildă, s-a prevăzut că intervenţia
unui anumit eveniment nu va avea niciun efect asupra executării obligaţiilor);
- asumarea riscului, de către debitor, nu este expres prevăzută, însă poate fi dedusă pe calea interpretării (de
pildă, situaţia în care judecătorul, dincolo de orice dubiu, poate deduce asumarea riscului intervenţiei unor evenimente
imprevizibile de către debitor);

debitorul să fi încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea în vederea adaptării rezonabile şi
echitabile a contractului. Consecinţă a obligaţiilor de loialitate şi cooperare contractuală, condiţia menţionată stabileşte
o obligaţie de mijloace în sarcina debito-rului, acesta fiind ţinut a încerca o negociere cu creditorul, în vederea unei
amiabile reechilibrări a contractului. De menţionat faptul că, anterior demarării negocierilor, debitorul trebuie să îl
notifice pe creditor cu privire la intervenţia evenimentului imprevizibil.
În doctrina juridică2, impreviziunea a fost definită ca fiind prejudiciul pe care îl suferă una din părţile contractante ca
urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestaţiile şi contraprestaţiile celeilalte părţi, în cursul
executării contractului, dezechilibru cauzat de conjunctura economică, dar mai ales de fluctuaţiile monetare.

După cum am văzut, art. 1271 alin. (2) C.civ. stabileşte condiţiile în care părţile pot să inter-vină şi să reechilibreze
balanţa obligaţională. Este important de menţionat, însă, că imprevi-ziunea poate fi chiar anticipată, prin includerea, în
convenţie, a unor clauze specifice, cum sunt cele de indexare şi cele de revizuire (hardship).
 Fără a intra în prea multe detalii 3, amintim faptul că, printr-o clauză de indexare, părţile con-tractante convin să
coreleze o valoare economică cu o altă valoare, tot economică, astfel încât să fie menţinută valoarea reală a
obligaţiilor prevăzute de către contract. Precum s-a arătat şi în literatura de specialitate 4, indicii economici inseraţi într-
o clauză de indexare pot fi: cursul actualizat al unei monede străine, preţul la zi a unor servicii ori bunuri de primă
necesitate (de exemplu pâinea), preţul metalelor preţioase (aurul, de pildă) etc.

Anticiparea intervenţiei unui dezechilibru excesiv al obligaţiilor contractuale poate fi realizată şi prin includerea, în
convenţia părţilor, a unei clauze de revizuire, denumită şi clauză de hardship, întâlnită, cu precădere, în practica
dreptului comerţului internaţional. Ca şi conţinut, clauza de revizuire prescrie obligaţia părţilor de a recalibra prestaţiile
asumate, la anumite perioade de timp, pentru a asigura un echilibru al acestora. De menţionat faptul că, spre
deosebire de clauzele de indexare, care acţionează automat, clauzele de revizuire impun doar obligaţia unei reanalize
a conţinutului contractului, acesta fiind readaptat doar ca urmare a exprimării consimţământului reciproc al părţilor 5.
Ca şi aplicabilitate, impreviziunea se manifestă cu precădere în următoarele contracte:

contractul de închiriere;
contractul de vânzare-cumpărare;
contractele de credit bancar.
Analizând elementele expuse până acum, cu privire la impreviziune, putem trage unele concluzii cu privire la
caracterele impreviziunii1.

Astfel, în primul rând, problema impreviziunii se poate pune numai în situaţia contractelor cu titlu oneros, nu şi în
cea a contractelor cu titlu gratuit.

În cel de-al doilea rând, natura impreviziunii este una financiar-economică, aceasta fiind urmarea firească a
fluctuaţiilor monetare ori a altor împrejurări ce transformă executarea obliga-ţiilor în ceva extrem de oneros ( eccesiva
onerosita).

În cel de-al treilea rând, prejudiciul suferit sau care urmează a fi suferit de către unul din actorii contractuali,
rezultat al dezechilibrului prestaţiilor, intervine ulterior încheierii contractului.

Se impune o precizare: impreviziunea se deosebeşte de leziunea – viciu de consimţământ, aceasta din urmă
constând în prejudiciul suferit de către un co-contractant ca urmare a unui dezechilibru existent la momentul încheierii
contractului, şi nu ca urmare a unui dezechilibru intervenit ulterior ca în cazul impreviziunii.

Efectele impreviziunii sunt reglementate prin intermediul dispoziţiilor art. 1271 alin. (2) C.civ., potrivit cărora în
situaţia în care executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a
împrejurărilor, instanţa poate să dispună:
adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părţi, pierderile şi beneficiile ce rezultă din
schimbarea împrejurărilor. Menționăm faptul că rezultatul adaptării poate consta în calibrarea prestaţiilor ori a
modalităţii de executare a obligaţiilor astfel încât să se reechilibreze sarcina părţilor;
încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte. În fapt, situaţia în care adaptarea
contractului este, din diverse motive, imposibil de realizat, instanţa poate decide întreruperea relaţiei contractuale,
urmărindu-se evitarea unui prejudiciu semnificativ pentru părţi. Este vorba într-o atare situaţie de o încetare cu efecte
pentru viitor.
La nivel legislativ, teoria impreviziunii se aplică în anumite cazuri determinate de legiuitor: Legea nr. 8/1996 privind
drepturile de autor şi drepturile conexe, republicată 2 ; O.G. nr. 42/1997 privind transportul maritim şi pe căile
navigabile interioare, republicată3, practica reliefând şi alte situaţii concrete în care este aplicabilă această teorie 4.
Literatura de specialitate consideră clauzele abuzive ca fiind o limitare a principiului forţei obligatorii a contractului,
discuţie dezvoltată de noi la sfârşitul capitolului privind nulităţile.
 Libertatea de a contracta este recunoscută în favoarea tuturor 1, dar ea este ţărmurită, în sensul că „numai
contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante” 2.

Libertatea contractuală se exprimă, din punctul de vedere al formei, în regula consensualităţii convenţiilor, potrivit
căreia, pentru validitatea unei convenţii este suficient acordul de voinţă al părţilor, afară numai dacă ar fi vorba de
contracte reale sau solemne, iar executarea obligaţiilor se face aşa cum ele au fost asumate: „pacta sunt servanda”.

Forţa obligatorie a contractelor şi principiul libertăţii şi egalităţii părţilor. Forţa obligatorie a contractelor faţă de
părţile contractante, avânzii lor cauză şi instanţa de judecată este o consecinţă a principiului libertăţii şi egalităţii
părţilor contractante, principiu care, în condi-ţiile sistemului nostru naţional de drept, trebuie să-şi găsească deplina sa
înfăptuire3.

Din valoarea recunoscută contractului, ca „lege a părţilor”, decurg două reguli importante:

irevocabilitatea contractelor;
principiul relativităţii efectelor contractului.

1.2. Regula irevocabilităţii contractelor

Noţiune. Simetrie. Precizare. Regula irevocabilităţii contractelor exprimă ideea că un con-tract nu poate fi
revocat decât prin acordul părţilor, idee subliniată şi de dispoziţiile art. 1270 alin.

C.civ.: „Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege”. Aceasta
este regula şi, prin excepţie de la ea, contractul poate fi desfăcut prin voinţa unei singure părţi, numai pentru cauzele
autorizate de lege.
Contractul este acordul de voinţă al părţilor, intervenit în scopul de a produce efecte juridice, adică de a naşte,
modifica, transmite ori stinge raporturi juridice. Din definiţie rezultă că el se încheie prin acordul de voinţă al părţilor
(mutuus consensus). Tot astfel este normal ca să se poată desface de comun acord de către părţi ( mutuus
dissensus).

Menţionăm faptul că regula simetriei (mutuus consensus – mutuus dissensus) se aplică şi în cazul modificării unei
convenţii, aceasta putându-se realiza tot pe baza unui acord de voinţă intervenit între părţi. Este evident faptul că,
dacă, prin conţinutul contractului se reţine dreptul uneia din părţi de a modifica unilateral înţelegerea, atunci nu este
vorba de o încălcare a regulii simetriei, ci de o formă de manifestare a principiului forţei obligatorii a contractului.

Tot o aplicaţie a regulii simetriei poate fi recunoscută şi în cazul formei de exprimare a consimţământului, formă
echivalentă teoretic, atât la naşterea, cât şi la încetarea contractului.
Rezultă, deci, că, de regulă, prin voinţa unei singure părţi, contractul nu poate fi desfăcut. Aceasta este regula
irevocabilităţii contractelor.

În esenţă, regula irevocabilităţii, dedusă din art. 1270 alin. (2) teza I C.civ., impune ca înceta-rea unui
contract să se realizeze pe baza unui acord de voinţă echivalent celui care a fost dat la formarea contractului, fiind
vorba, practic, de o nouă convenţie.

Din punctul de vedere al efectelor, revocarea nu este, în principiu, retroactivă, aceasta neafectând acele
urmări deja produse de executarea contractului. Neretroactivitatea este evidentă în cazul contractelor cu
executare succesivă, prestaţiile fiind, în numeroase cazuri, imposibil de restituit (de exemplu, în cazul unui
contract de furnizare a energiei electrice). În ceea ce priveşte contractele cu executare instantanee ( uno ictu),
revocarea mutuală vizează repunerea părţilor în situaţia iniţială, anterioară încheierii convenţiei. În doctrină 1, s-a
exprimat opinia conform căreia nici în cazul revocării unui contract prin care s-a transferat un drept de proprietate
nu ar fi vorba de efecte retroactive, ci de un nou contract de înstrăinare a bunului, de data aceasta de la
dobânditorul iniţial (acum înstrăinător) la înstrăinătorul iniţial (acum dobânditor). O astfel de interpretare pro-duce
următoarele consecinţe: 1) toate drepturile consimţite de către dobânditor, în perioada cuprinsă între încheierea
şi revocarea contractului, se menţin, revocarea având efecte pentru viitor; 2) părţilor le revine obligaţia de a
achita taxele privind încheierea contractului, în condiţiile în care astfel de taxe sunt prevăzute de normele de
drept fiscal: 3) dacă obiectul contractului reziliat este reprezentat de înstrăinarea unui bun imobil, revocarea
mutuală va fi urmată, în mod obligatoriu, de îndeplinirea procedurilor de publicitate imobiliară2.

Clauza de dezicere. Contractul nu poate fi desfăcut (revocat) prin voinţa unei singure părţi, afară dacă în el s-a
inserat clauza de dezicere, potrivit căreia părţile (amândouă, sau numai una dintre ele) se pot dezlega de contract,
plătind celeilalte părţi o indemnizaţie (o sumă de bani), o prestaţie. În acest caz, contractul se revocă, în ultimă
instanţă, tot prin acordul de voinţă al părţilor ( mutus disensus), pentru că această facultate a fost stipulată cu ocazia
încheierii contractului, când părţile au hotărât de comun acord asupra ei.

Pactul de opţiune. Potrivit art. 1278 C.civ.: „Atunci când părţile convin ca una dintre ele să rămână legată de
propria declaraţie de voinţă, iar cealaltă să o poată accepta sau refuza, acea declaraţie se consideră o ofertă
irevocabilă cu termen şi produce efectele prevăzute la art. 1191 C.civ.” În ceea ce priveşte natura juridică a
pactului de opţiune trebuie observat că acesta prezintă numeroase similitudini cu oferta de a contracta,
deosebirea fiind aceea că pactul de opţiune încorporează şi voinţa celeilalte părţi contractante, nefiind în
prezenţa unui act unilateral de voinţă. De asemenea, pactul de opţiune se deosebeşte de antecontractul de
vânzare-cumpă-rare prin aceea ca în cazul antecontractului de vânzare-cumpărare la încheierea contractului va
fi necesar acordul tuturor părţilor contractante pe când în cazul pactului de opţiune, contractul se va încheia prin
simpla voinţă a părţii în favoarea căreia a fost încheiat. Referitor la contractele care reclamă o anumită formă
pentru validitate, considerăm că pactul de opţiune se impune a fi încheiat în forma cerută pentru validitatea
contractului, având în vedere că prin pactul de opţiune se obţine consimţământul irevocabil al uneia dintre părţile
contractante.

Excepţii. Regula irevocabilităţii contractelor comportă câteva excepţii, situaţii în care con-tractul poate fi desfăcut
numai prin voinţa uneia dintre părţi sau independent de voinţa părţilor:

contractele cu durată nedeterminată, în principiu, pot fi reziliate prin voinţa unilaterală a oricăreia dintre părţi, de
pildă, contractul de locaţiune fără termen sau contractul de mandat, ori numai prin voinţa uneia dintre părţi, de
pildă contractul de depozit. Prin adoptarea Noului Cod civil, legiuitorul introduce un element nou şi anume
termenul rezonabil de preaviz, ce urmează a fi apreciat de la caz la caz în funcţie de diferitele împrejurări. În
orice caz, denunţarea unilaterală, în cazul anumitor tipuri de contracte, nu se poate face decât cu respectarea
termenului menţionat. În cazul contractelor încheiate pe o durată nedeterminată, clauza prin care se stipulează
exercitarea dreptului de denunţare unilaterală în schimbul unei prestaţii se consideră nescrisă, întrucât în aceasta
categorie de contracte, acest drept ţine de natura contractului, părţile nefiind ţinute a menţine contractul în fiinţă pe o
anumită perioadă de timp (art. 1277 C.civ.);

contractele pot înceta independent de voinţa părţilor, dacă încetează să mai existe un element esenţial. Ne aflăm,
în această situaţie, în cazul în care una dintre părţile contractante decedează, iar contractul este încheiat intuitu
personae (în considerarea calităţilor deosebite ale unei părţi), încetare care operează de plin drept (de exemplu,
contractul de mandat); în acest caz, este în realitate vorba de o imposibilitate fortuită de executare (unul din cazurile
de caducitate a contractului1);
în cazul contractelor cu executare succesivă sau continuă, denunţarea contractului poate fi exercitată cu
respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării contractului, însă denunţarea nu
produce efecte în privinţa prestaţiilor executate2 sau care se afla în curs de executare [art. 1276 alin. (2) C.civ.];
 contractele cu executare instantanee ( uno ictu), dacă acest drept este recunoscut uneia din părţi „(…) atâta timp
cât executarea nu a început” [art. 1276 alin. (1) C.civ.]. Per a contrario, ulterior începerii executării s-ar deduce că
partea nu ar mai putea beneficia de această facilitate, cu toate că art. 1276 alin. (4) C.civ. prevede, cu claritate, faptul
că „dispoziţiile prezentului articol se aplică în lipsă de convenţie contrară”;
există contracte în care este posibilă stipularea unei contraprestaţii în schimbul exercitării dreptului de denunţare
unilaterală3. Într-o astfel de situaţie, denunţarea unilaterală are loc numai de la data executării acelei contraprestaţii 4;
suspendarea forţei obligatorii poate interveni în unele contracte dacă una dintre părţi nu-şi execută obligaţia. De
exemplu, în contractele de asigurare, dacă partea obligată nu plăteşte primele asigurate, contractul de asigurare se
suspendă;
în situaţia în care există o stipulaţie în acest sens, contractele încheiate pe o durată deter-minată pot fi denunţate
unilateral de către una din părţi, exemple fiind contractul de închiriere cu termen a locuinţelor (art. 1825 C.civ.) sau
contractul de mandat (art. 2031 C.civ.);
în doctrină5 s-a mai oferit şi exemplul dreptului de denunţare unilaterală garantat „părţii slabe” din contractele
încheiate de un consumator cu un profesionist. În fapt, acest drept urmăreşte a proteja interesele unui consumator în
faţa posibilelor abuzuri ale profesionistului (a se vedea Directiva 97/7/CE, privind protecţia consumatorilor cu privire la
contractele la distanţă care, în art. 6 prevede pentru consumator un drept de retractare care trebuie exercitat, însă,
într-un anumit teren de la livrarea produselor de către profesionist).

În unele cazuri, durata contractelor cu executarea succesivă se prelungeşte peste termenul pentru care au fost
încheiate, de pildă, în cazul contractelor de închiriere de locuinţe.

§2. Efectele faţă de terţi

2.1. Relativitatea efectelor contractelor

Noţiune. Legiuitorul roman, prin intermediul dispoziţiilor art. 1280 C.civ., a oferit următoarea definiţie a relativităţii
efectelor contractului: „Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Relativitatea
efectelor contractului este o urmare firească a forţei obligatorii a acestuia reglementata de art. 1270 alin. (1) C.civ.:
„Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”.

Contractul îşi produce efectele numai înlăuntrul cercului contractual, numai între părţile care l-au încheiat. Dând
naştere la obligaţii doar în sarcina părţilor, rezultă că efectul obligatoriu se rezumă doar la categoria părţilor,
conţinutul obligaţional al contractului neproducându-şi efecte faţă de terţi, decât dacă legiuitorul în mod
excepţional prevede expres un asemenea efect.

Cu toate cestea, puterea obligatorie a contractului priveşte, însă, şi alte persoane, în primul rând, avânzii-cauză ai
părţilor, acestora contractul fiindu-le opozabil. Numai sub acest aspect tre-buie reţinută „puterea de lege” a
contractului faţă de avânzii-cauză ai părţilor.
Totodată, contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contractul
încheiat între părţi. Cu toate acestea, terţii se pot prevala de efectele contractului, fără însă a avea vreun drept de a
cere executarea lui, cu excepţia cazurilor special prevăzute de lege 1.
Cu alte cuvinte, opozabilitatea actului juridic faţă de terţi, reglementată de legiuitor prin intermediul dispoziţiilor art.
1281 C.civ., înseamnă dreptul părţii de a invoca acel act juridic împo-triva terţului care ar ridica pretenţii în legătură cu
un drept dobândit de parte prin actul respectiv, iar prin inopozabilitatea actului faţă de terţi se înţelege lipsa unui
asemenea drept2.
Rezultă că viaţa, realităţile sociale complexe reclamă existenţa unei anumite tangenţe între contract şi unele
persoane, altele decât părţile între care s-a încheiat. Aceasta obligă la lămurirea noţiunilor de „părţi”, „terţi” şi „avânzi
cauză”, precum şi la lămurirea legăturii în care aceştia se află cu contractul.
Noţiunea de parte în contract. Parte în contract este autorul unei manifestări de voinţă la încheierea acestuia cu
precizarea că, în cazul în care o persoană este lipsită de capacitatea de exerciţiu, ea îşi manifestă voinţa prin
reprezentantul ei legal3 (părinţi sau tutore).

Noţiunea de „terţi”. Prin terţi înţelegem persoanele complet străine de contract ( penitus extranei). În ce raport se află
terţii faţă de contract? Fiind persoane complet străine faţă de contract, în principiu, terţilor, contractul nici nu le profită,
dar nici nu le dăunează: res inter alios acta aliis necque nocere necque prodesse potest. Altfel spus, dintr-un contract
nu pot rezulta obligaţii pentru alte persoane în afara de cele care au calitatea de părţi în contract.
Prin excepţie de la această regulă, sunt cazuri când terţii nu pot ignora contractul; mai mult, sunt cazuri când terţii nu
pot fi consideraţi străini de contract, situaţie în care discutăm de un alt efect al contractului şi anume opozabilitatea
acestuia faţă de terţi.

Astfel, dacă contractul se referă, de pildă, la drepturi reale care sunt drepturi absolute, dato-rită caracterului
acestor drepturi de a fi opozabile erga omnes (tuturor), rezultă că, respectân-du-se aceste drepturi de către toţi ceilalţi,
implicit, se respectă contractul respectiv.

Terţii sunt obligaţi să respecte chiar drepturile de creanţă ale părţilor, pentru că, dacă, de pildă, împiedică
executarea acestor drepturi, sunt susceptibili de a răspunde pentru prejudiciile cauzate părţilor sau numai uneia dintre
ele.

În cazul convenţiei de porte-forte şi stipulaţiei pentru altul, terţii sunt consideraţi că nu sunt străini de contract.

Avânzii-cauză. Avânzii cauză sunt persoanele cărora, fără a fi părţi sau terţi, contractul le este opozabil. Aceştia
reprezintă o categorie intermediară între părţi şi terţi, fiind persoane străine de actul juridic, dar nu străine faţă de părţi.

Astfel, în caz de deces al uneia dintre părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit
succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor ori din natura contractului nu
rezultă contrariul. De asemenea, drepturile şi obligaţiile contractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată
cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai parţilor (art. 1282 C.civ.).

Sunt avânzi-cauză:

moştenitorii universali, adică succesorul juridic al unui întreg (al unui patrimoniu) ori al unei mase distincte de
bunuri, de pildă persoanele juridice ce se nasc prin divizarea totală a unei alte persoane juridice, sau succesorul unei
persoane care a decedat;
moştenitorii cu titlu universal, adică succesorii juridici ai unei fracţiuni dintr-un întreg (dintr-un patrimoniu) sau
dintr-o masă distinctă de bunuri, dreptul lor exprimându-se în fracţiuni (1/2,
1/4, 1/6 etc.);

creditorii chirografari titulari ai dreptului de gaj general asupra întregului patrimoniu al debitorului, drept în baza
căruia, pentru satisfacerea creanţelor lor, pot urmări orice bun aflător în patrimoniu.
succesorii cu titlu particular, adică acele persoane care dobândesc anumite bunuri determinate dobândind totodată
şi obligaţiile contractuale strâns legate de acel bun (obligaţii scripta rem). Fac parte din această categorie, de
exemplu, cumpărătorul, cesionarul, donatarul, sublocatarul, persoana juridică ce dobândeşte prin divizare numai
activul net.

2.2. Excepţii de la principiul relativităţii contractului A. Consideraţii generale

 Noţiune. Sunt excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului, acele situaţii juridice în care contractul ar
putea produce efecte şi faţă de alte persoane decât părţile sau succesorii în drepturi ai părţilor.

Această problemă trebuie analizată pe două planuri:

dacă un contract încheiat de părţi poate da naştere la obligaţii pentru o persoană străină de contract (terţ);
dacă un contract încheiat de părţi poate naşte nemijlocit drepturi pentru o persoană străină de contract (terţ).

În primul caz, este de observat că naşterea unor obligaţii în sarcina unei persoane străine de contract apare
ca inadmisibilă deoarece acceptarea unei asemenea posibilităţi ar echivala cu o încălcare gravă a libertăţii
persoanei, întrucât, nefiind parte la contract, o astfel de persoană (terţ) nu şi-a exprimat consimţământul.

În cel de-al doilea caz, naşterea directă din contractul încheiat de părţi a unor drepturi în favoarea unei persoane,
străine de contract, nu este de nimic împiedicată (întrucât un drept subiectiv reprezintă o prerogativă lăsată la
aprecierea titularului său).

Pe acest al doilea plan, respectiv naşterea unor drepturi în mod nemijlocit din contractul încheiat de părţi pentru o
persoană străină de acest act juridic se poate vorbi despre existenţa unor excepţii de la principiul relativităţii efectelor
contractului.
Literatura juridică a împărţit excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului în două categorii: excepţii
aparente şi excepţii reale (veritabile).

B. Excepţii aparente

I. Promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort)

Noţiune şi valenţe juridice. Promisiunea faptei altuia reprezintă convenţia prin care o parte denumită
promitent se obligă faţă de cealaltă parte denumit creditorul promisiunii să determine pe o a treia persoană
numită terţ, să ratifice (să-şi asume) actul încheiat în absenţa sa.

Într-o altă opinie se consideră că promisiunea faptei altuia este un contract în care o persoană – debitorul – se
obligă faţă de creditor, să determine pe o terţă persoană să-şi asume un angajament juridic în folosul creditorului din
contract1.

Promisiunea faptei altuia este numai o aparentă excepţie de la acest principiu, întrucât ceea ce se promite este, în
realitate, propria faptă a promitentului (de a depune diligenţe, stăruinţe spre a determina pe cineva să adere la
contract). Intenţia promitentului de a se angaja să deter-mine o altă persoană, numită terţ, să ratifice un act nu se
prezumă, ci trebuie să rezulte în mod neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care acesta a fost încheiat [art.
1283 alin. (3) C.civ.].

Terţul nefiind parte la contract nu devine obligat prin contractul încheiat între promitent şi cre-ditorul promisiunii, ci
poate să adere la contract sau să încheie un contract separat cu creditorul promisiunii, însă obligaţia ce şi-o va asuma
astfel, va fi una directă, rezultat al exprimării propriei voinţe de a contracta.

Aplicaţii practice ale convenţiei de porte-fort se mai întâlnesc în cazul înstrăinării unor bunuri indivize de către un
coindivizar cu obligaţia pe care acesta şi-o asumă de a determina pe ceilalţi coindivizari să accepte vânzarea bunului.

Făcând o scurtă caracterizare a convenţiei de porte-fort, putem enumera următoarele idei2:

 este bilaterală, acordul de voinţă realizându-se între promitent şi creditor care îşi manifestă consimţământul în
interesul lor;
este consensuală, pentru că se poate încheia valabil prin simpla manifestare a voinţei părţilor;
este o convenţie intuitu personae, încheindu-se în virtutea unor calităţi ce ţin de persoana promitentului;
poate fi comutativă, deoarece atât promitentul, cât şi creditorul cunosc existenţa şi întinderea drepturilor şi
obligaţiilor ce le revin.