IGIENA RADIAȚIILOR

“Fără radiații nu am fi fost și nu am putea fi, dar cu prea multe radiații nu

putem trăi “- Pierre Curie
Definiții.
Radioactivitatea este un fenomen fizic prin care nucleul unui atom instabil, numit
și radioizotop, se transformă spontan (se dezintegrează), degajând energie sub
formă de radiații diverse (alfa, beta sau gama), într-un atom mai stabil. Prin
dezintegrare atomul pierde și o parte din masă. Termenul de radioactivitate a fost
folosit pentru prima dată de Marie Curie.
Radiația. Reprezintă energia emisă de o sursă și transmisă prin spațiu sub formă
de unde sau particule.
După energia transportată, radiațiile pot fi:
• Radiații neionizante : undele radio, TV, laser, infraroșii, radiații luminoase,
ultraviolete
2. Radiații ionizante: sunt radiații care au suficientă energie pentru a
rupe legăturile chimice și a forma ioni. Ele sunt de 2 feluri:
• Corpusculare- reprezentate de radiațiile alfa și beta
• Electromagnetice – reprezentate de radiațiile gamma și X
Radiațiile ionizante apar atunci când există o sursă de radiații.
Surse de radiații ionizante:
• Surse naturale ( fondul natural de radiații):
• Radiația cosmică care bombardează Pământul în mod continuu;
cantitatea de radiație cosmică care ajunge pe Pământ este influențată
de altitudine, condiții atmosferice și de cămpul magnetic al
Pământului
• Radiația terestră – se datorează substanțelor radioactive ( uraniu, toriu
și potasiu) care există în roci și sol.
• Radonul și thoronul – elemente radioactive în stare gazoasă, existente
în mediu, care au o contribuție majoră la fondul natural terestru de
radiații
Radonul şi thoronul sunt gaze inerte, care se formează din dezintegrările
radioactive în condiţii naturale în rocile specifice fiecărui substrat
geologic, dar poate fi emanat şi de materialele de construcţie folosite la
clădiri.
Principalele surse de radon şi thoron pentru interiorul locuinţelor, îl
constituie materialele de construcţie, dar şi substratul caracteristic
amplasamentelor respective caracterizat prin valori specifice.
Spărturile şi fisurile din materialele de construcţie (cele din pardoseală, din
jurul ţevilor, etc) constituie principalele căi de pătrundere a radonului în
locuinţă.
Toate materialele de construcţie (lemn, cărămidă, beton, materiale de
izolaţie, materiale plastice etc.) îşi au originea în crusta terestră şi conţin
concentraţii foarte reduse de elemente naturale radioactive, în special
uraniu, radiu şi thoriu. Dintre materialele de construcţie, lemnul are cel
mai redus conţinut de radiu (implicit de radon) iar cărămida, betonul,
gresia şi faianţa au valorile cele mai ridicate.
Faptul că majoritatea oamenilor staţionează 75 – 80% din timpul lor în
interiorul clădirilor (locuinţe, birouri, săli de spectacol sau de sport etc.)
îi protejează parţial de radiaţia cosmică şi de cea terestră (din sol), dar îi
expune acţiunii radonului acumulat în încăperile neaerisite sau închise
etanş – un rol în această etanşare îl are şi tehnologia geamurilor
termoizolante tot mai răspândite, când vine vorba de industria
construcţiilor şi de renovarea apartamentelor.
• Radiația naturală din interiorul organismului – radionuclizi pătrunși
în organism prin inhalare ( radon), ingestie ( potasiu- 40) sau prin
piele

• Surse artificiale de radiații ionizante:

• Sursele de radiații folosite in spitale.
Tipul de radiații cel mai des folosit în spitale este radiația X produsă de o mașină
electrică, în timp ce radiațiile alfa, beta și gama generate sde substanțe radioactive
numite radioizotopi.Sursele folosite în spitale sunt divizate în patru categorii:
• Surse sigilate- sunt substanțe radioactive inchise într-un inveliș etanș și
plasate în containere rezistente pentru transport și depozitare; se folosesc
pentru tratarea cancerului sau pentru determinări de laborator.
• Surse nesigilate – sunt în formă lichidă și se utilizeaza în laborator sau se
injectează pacienților pentru explorarea funcției unor organe sau pentru
tratarea cancerului ( exp. Iodul- 131)
• Reziduuri – sunt produse chimice radioactive folosite, care nu pot fi
decontaminate
• Aparate, mașini utilizate în medicina nucleară: aparatele Roentgen,
scanerele,microscoapele electronice
Beneficii și aplicații ale radiațiilor ionizante
În ciuda numeroaselor efecte negative, utilizarea radiațiilor ionizante a reprezentat
o inovație în special în medicină și industrie.
In medicină:
• Examinări radiologice cu raze X
• Proceduri intervenționale și radioterapie în bolile maligne pentru distrugerea
tumorii
În industrie:
 • În producerea penicilinei și streptomicinei de către ciupercile penicilinum și
streptomices
• Sterilizarea alimentelor cu raze gamma
• Iradierea cu radiații gamma a obiectelor de artă în scopul restaurării și
protejării lor
• Detectarea incendiilor
Efecte negative ale radiațiilor ionizante asupra organismului
• Efecte somatice, apar la persoanele expuse radiațiilor
• Radiosensibilitatea- reprezintă capacitatea unui ţesut de a răspunde
la iradiere printr-o leziune observabilă şi este funcţie de
caracteristicile ţesutului, de tipul si intensitatea radiatiei incidente.
Astfel mâinile şi picioarele sunt mai puţin radiosensibile, iar
cristalinul, celulele implicate în sistemul imunitar sunt mult mai
radiosensibile. În cazul unor iradieri masive, unul din primele sisteme
care cedează este sistemul imunitar ceea ce poate duce la moartea
organismului în cazul oricărei infecţii ulterioare (ca şi în cazul SIDA).
Un alt pericol îl constituie iradierea internă în cazul în care
radioizotopul inhalat sau îngurgitat se fixează preponderent într-un
anumit organ provocând acolo o iradiere mai mare şi de mai lungă
durată. De exemplu în cazul accidentului de la Cernobîl a existat un
risc sporit de apariţie a cancerelor tiroidiene deoarece printre izotopii
emanaţi în urma accidentului se afla şi I131 fixat preponderent în
tiroidă.
Simbolul recunoscut pe plan international, reprodus pe fond
galben

Sunt mai multe dispozitive care detectează şi măsoară radiaţia, precum detectorul
Geiger, detectorul cu scintilaţie ori dozimetrul de radiaţii. 

Cel mai cunoscut instrument, detectorul Geiger, detectează radiaţia ca urmare a

ionizării gazului din tubul Geiger-Müller.  Rata de ionizare este proporţională cu
cantitatea de radiaţie.

Detectorul cu scintilație conţine un material care emite lumină atunci când este excitat
de radiaţie ionizantă şi un senzor care transformă lumina în semnal electric. 

Dozimetrul de radiaţii măsoară radiaţia ionizantă şi este adesea folosit pentru a

determina expunerea personală la radiaţii.

a) Detectorul Geiger; b) detector cu scintilaţie; c) dozimetru de radiaţii.

În spital, asistentele care lucrează în radiologie poartă dozimetre
termoluniniscente ( TLD)
• Boala de iradiere
Semnele și simptomele inițiale ale bolii acute de iradiere  sunt în general greața
și vărsăturile. Primul episod de greață și vărsături se poate ameliora spontan,
urmând o perioadă asimptomatică, dar după aceasta vor apărea noi simptome, mai
grave. În general, cu cât doza absorbită este mai mare și cu cât durata expunerii la
radiații este mai crescută, cu atât mai rapide și mai severe vor fi simptomele.
Simptomele ce urmează expunerii la radiații au fost clasificate conform
manualului Merck în două categorii: simptome precoce și simptome tardive.
Simptomele precoce sunt:
• greața și vărsăturile care apar în primele 2- 8 ore de la expunere sau chiar
imediat, la 10 minute daca doza la care ne expunem este foarte mare
• diareea debutază în primele 8 ore de la o expunere moderată, în primele 3 ore
de la o expunere severă și în prima oră după o expunere moderată.
• cefaleea debutează în primele 24 de ore după o expunere moderată, în primele 4
ore după o expunere severă și în primele 2 ore după o expunere foarte severă.
• febra debutează în primele 3 ore după o expunere moderată, în prima oră după o
expunere severă și tot în prima oră după o expunere foarte severă.
Simptomele tardive sunt:
• amețeala și dezorientarea care apar în prima săptămână după o expunere
severă și imediat după o expunere foarte severă.
• oboseala și alterarea stării generale apar în primele 4 săptămâni după o
expunere mică, la 1-4 săptămâni după o expunere medie, la 1 săptămână după
expunere severă și imediat după o expunere foarte severă.
• Alopecia, hematemeza, hemoragia digestivă inferioară, infecțiile,
vindecarea cu greutate a rănilor cutanate și hipotensiunea apar la 1-4
săptămâni după o expunere medie, la 1 săptămână după o expunere severă și
imediat după o expunere foarte severă.
Orice expunere la radiații reprezintă o urgență, soldându-se cu internarea
pacientului în spital și supravegherea lui atentă.
• Cancerele – de piele, tiroidiene, pulmonare, de sânge ( leucemii),
osoase, sunt efecte nocive , cumulative ale expunerii la radiații.
• Efectele genetice – se traduc prin mutații genetice și aberații
cromozomiale, care duc la creșterea numărului de copii cu
malformații sau creșterea numarului de avorturi spontane

Protectia împotriva radiatiilor

Acordarea ajutorului medical în accidentele cu contaminare
radioactivă
 
Evaluarea contaminării externe a pielii se face cu
contaminometrul/dozimetrul portabil sau prin ştergerea locului presupus
contaminat cu ajutorul unor tampoane de vată sau tifon înmuitae în alcool
medicinal cu care se şterge locul şi care apoi se măsoară la o instalaţie
dozimetrică. Dacă valorile măsurate se situează cu mult peste cele ale
fondului natural de iradiere, atunci zona măsurată este considerată
contaminată radioactiv.
Decontaminarea pielii sau a rănilor uşoare se poate face prin spălarea
zonei cu apă şi săpun, la temperatura corpului, până când controlul
dozimetric arată valori reduse. Aceste spălări, dar cu apă sau ser
fiziologic, se pot face şi la nivelul gurii, nasului şi eventual al ochilor.
Cu cât cantitatea de radionuclid de la aceste porţi de intrare este mai
mică, cu atât va pătrunde mai puţin radionuclid în organism.
Evaluarea contaminării interne se face direct prin măsurarea
radioactivităţii organismului (metoda contorizării întregului corp) sau a
unor produse de excreţie (urină, fecale) sau indirect prin măsurarea
radioactivităţii aerului, apei de consum sau a alimentelor. Metoda
evaluării indirecte a contaminării omului presupune monitorizarea
continuă a factorilor de mediu, a apei şi alimentelor, ceea ce presupune
posibilitatea evitării contaminării a numeroase persoane după un accident
nuclear.
In contaminarea internă, primul ajutor constă în administrarea unor
substanţe decontaminante digestive, mai ales când radionuclizii se află în
tractul gastrointestinal.
Principalele substanţe cu acţiune decontaminantă sunt: pansamentele
gastrice de tipul fosfatului de aluminiu, sulfatul de magneziu,
hidroxidului de aluminiu (antidoţi ai stronţiului, radiului, fierului,
bariului etc.), ferocianura ferică, numită şi albastru de Berlin (antidot al
cesiului). Substanţele decontaminante enumerate reduc absorţia
intestinală, fixează radionuclizii prin adsorbţie, schimb ionic sau formare
de compuşi metalici insolubili, eliminarea radionuclizilor realizânsu-se
prin fecale. Depunerea unor radionuclizi în organele de elecţie poate fi
redusă prin saturarea sângelui cu compuşii stabili ai izotopului
radioactiv, cum este cazul reducerii fixării în tiroidă a iodului radioactiv
prin administrare de iod stabil sau consumarea de cantităţi mari de apă
pentru reducerea hidrogenului 3 din organism.
Antidoţi administraţi în cazul acordării primului ajutor sau în clinici de
specialitate
Administrarea acestor decontaminaţi (mai puţin a iodului stabil), alături
de administrarea unor decorporatori împotriva plutoniului, cât şi a unor
medicamente, se face numai în clinici de specialitate sub control medical,
ceea ce presupune transportarea de urgenţă a persoanei contaminate la
cea mai apropiată formaţiune medicală specializată.
Acordarea primului ajutor în caz de contaminare radioactivă după un
accident nuclear sau în laboratoarele în care se lucrează cu soluţii
radioactive, presupune existenţa unor truse medicale cu instrucţiuni de
decontaminare, inclusiv cu antidoţi ai principalilor radionuclizi cu
importanţă radiobiologică mare pentru om (iod, cesiu, stronţiu etc.).
Antidoţi administraţi în cazul acordării primului ajutor sau în clinici de
specialitate
Radionuclid Antidot Mod de administrare
piele inhalare, ingestie
Hidrogen 3 - se consumă 3- 4 litrii de apă + furosemid
(tritiu)
Iod 131 100-300 mg KI se bea un comprimat de KI cu apă
Uraniu Bicarbonat de Na soluţie se spală pielea sau plaga perfuzie
8,4% contaminată intravenoasă
 
Alte măsuri practice
 
Oamenii se pot proteja împotriva radiaţiilor prin păstrarea distanţei faţă
de sursă, combinată, sau nu, cu ecranarea faţă de aceasta, astfel încât
nivelul radiaţiilor să scadă pe măsură ce ne îndepărtăm de sursă. Ne
putem proteja prin limitarea la maxim a timpului petrecut în apropierea
unei surse. Dacă radionuclizii ajung în organism – de exemplu prin
respirarea aerului contaminat sau prin consumul de apă şi alimentele care
conţin radionuclizi – doza nu poate fi redusă prin nici una din aceste
măsuri. În consecinţă, principala modalitate de a controla acest tip de
expunere la radiaţii constă în prevenirea ingerării sau inhalării de
radionuclizi. Prevenirea eliberării radionuclizilor în aer, apă şi alimente,
(acestea sunt căile de pătrundere în organism) acoperă un spectru larg de
măsuri, începând cu controlul şi monitorizarea emisiilor de "rutină" de
radionuclizi în mediu şi ajungând bineînteles până la prevenirea
accidentelor din industria nucleară.
Dacă radionuclizii sau sursa de radiaţii se află într-un loc bine definit –
de exemplu în sol sau într-un container – oamenii se pot proteja prin
blocarea radiaţiilor. Această formă de protecţie se numeşte ecranare, iar
tipul şi grosimea materialului de ecranare depind de tipul şi de
intensitatea radiaţiei. Pentru radiaţii foarte intense, provenind dintr-o
staţie nucleară sau dintr-un container în care se transportă combustibil
nuclear uzat, ecranarea poate consta în câţiva metri de ciment sau zeci de
centimetri de oţel sau câţiva centimetri de plumb.