Participantii Curs 3-Converted-Compressed

Secțiunea a 6-a.
Avocatul – participant în procesul penal
§1. Considerații generale privind exercitarea profesiei de avocat
Deși prin dispozițiile Codului de procedură penală anterior avocatul nu se regăsea în mod distinct în
categoria participanților la procesul penal, în prezent, în art. 29 CPP este prevăzut în mod expres de către
legiuitor în categoria participanților în procesul penal, așa cum era firesc, ca urmare a contribuției acestuia la
aflarea adevărului în procesul penal, prin exercitarea funcției procesuale a apărării, în considerarea necesității
respectării principiului fundamental al dreptului la apărare, care trebuie exercitat cu bună-credință, potrivit
scopului pentru care a fost recunoscut de lege.
În acest sens, și Constituția României consacră prin art. 24 alin. (2) faptul că în tot cursul procesului părțile
au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu, dispoziții preluate și în cuprinsul art. 88 alin.
(1) CPP.
În prezent, organizarea și exercitarea profesiei de avocat sunt reglementate prin Legea nr. 51/1995 și prin
Statutul profesiei de avocat1.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 51/1995, profesia de avocat se exercită numai de avocații înscriși în tabloul
baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naționale a Barourilor din România (denumită
U.N.B.R.), fiind o profesie liberă și independentă, cu organizare și funcționare autonome.
Primirea în profesia de avocat se realizează doar în baza unui examen organizat de U.N.B.R., cel puțin anual
și la nivel național, susținut în cadrul Institutului Național pentru Pregătirea și Perfecționarea Avocaților.
La începutul exercitării profesiei, avocatul efectuează în mod obligatoriu un stagiu de pregătire profesională
cu durata de 2 ani, timp în care are calitatea de avocat stagiar, iar după efectuarea stagiului, avocatul stagiar va
susține examenul de definitivare. Calitatea de avocat definitiv se dobândește în baza unui examen organizat de
U.N.B.R., anual și la nivel național, potrivit legii și Statutului profesiei de avocat, sau prin promovarea
examenului de absolvire a Institutului Național pentru Pregătirea și Perfecționarea Avocaților, în condițiile
prevăzute de Statutul profesiei de avocat. Examenul de definitivare a avocatului se susține în cadrul Institutului
Național pentru Pregătirea și Perfecționarea Avocaților și se desfășoară în mod unitar, pe centre teritoriale,
având la bază o metodologie elaborată și aprobată de Consiliul U.N.B.R.
Conform art. 21 din Legea nr. 51/1995, avocatul, la înscrierea în barou, trebuie să depună în fața consiliului
baroului, în cadru solemn, următorul jurământ: „Jur să respect și să apăr Constituția și legile țării, drepturile și
libertățile omului și să exercit profesia de avocat cu cinste și demnitate. Așa să-mi ajute Dumnezeu!” În cazul în
care jurământul se depune fără formulă religioasă, acesta va începe cu următoarea formulă: „Jur pe onoare și
conștiință!”
Poate fi membru al unui barou din România cel care îndeplinește următoarele condiții:
a) are exercițiul drepturilor civile și politice;
b) este licențiat al unei facultăți de drept cu durata stabilită de lege;
c) nu se găsește în vreunul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute de lege;
d) este apt, din punct de vedere medical, pentru exercitarea profesiei.
De asemenea, este considerat a fi nedemn de a fi avocat:
a) cel care a fost condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru
săvârșirea unei infracțiuni intenționate2;
1 Adoptat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 64/2011 (M. Of. nr. 898 din 19 decembrie
2011).
2 Prin Decizia Curții Constituționale nr. 225/2017 (M. Of. nr. 468 din 22 iunie 2017), s-a admis excepția de neconstituționalitate
și s-a constatat că sintagma „de natură să aducă atingere prestigiului profesiei” de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr.
51/1995 este neconstituțională.
1
b) cel care a săvârșit abuzuri prin care au fost încălcate drepturile și libertățile fundamentale ale omului,
stabilite prin hotărâre judecătorească, sau a săvârșit abateri disciplinare grave, sancționate cu măsura
excluderii din profesie, ca sancțiune disciplinară;
c) cel căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicției de a exercita profesia, pe durata stabilită prin hotărâre
judecătorească sau disciplinară;
d) cel în sarcina căruia s-a reținut, în baza unei hotărâri judecătorești definitive sau prin acte ale organelor
profesiei de avocat, fapta de a fi exercitat sau sprijinit, sub orice formă, exercitarea fără drept de către o
persoană a profesiei de avocat.
Exercitarea profesiei de avocat este compatibilă cu: calitatea de deputat sau senator, consilier în consiliile
locale sau județene; activități și funcții didactice în învățământul juridic superior; activitatea literară și
publicistică; calitatea de arbitru, mediator, conciliator sau negociator, consilier fiscal, consilier în proprietate
intelectuală, consilier în proprietate industrială, traducător autorizat, administrator sau lichidator în cadrul
procedurilor de insolvență, în condițiile legii.
Exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu o activitate salarizată în cadrul altor profesii decât cea
de avocat, o ocupație care lezează demnitatea și independența profesiei de avocat sau bunele moravuri ori cu
exercitarea nemijlocit de activități de producție, comerț sau prestări de servicii.
De asemenea, avocatul nu poate îndeplini funcția de expert sau de traducător în cauza în care este angajat
apărător.
Exercitarea oricărei activități de asistență juridică specifică profesiei de avocat de către o persoană fizică sau
juridică ce nu are calitatea de avocat înscris într-un barou și pe tabloul avocaților acelui barou constituie
infracțiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activități prevăzută de art. 348 CP.
Calitatea de avocat poate înceta în următoarele situații expres prevăzute de lege: în cazul în care avocatul
renunță în scris la exercițiul profesiei; prin deces; în cazul în care împotriva avocatului s-a luat măsura excluderii
din profesie ca sancțiune disciplinară; în cazul în care avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă
prevăzută de legea penală și care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii.
De asemenea, calitatea de avocat poate fi suspendată în următoarele situații: în caz de incompatibilitate, pe
durata existenței acestei stări; pe perioada interdicției de a profesa, dispusă prin hotărâre judecătorească sau
disciplinară; în caz de neplată totală sau parțială a taxelor și a contribuțiilor profesionale către barou, către
U.N.B.R. și către sistemul propriu de asigurări sociale, timp de 3 luni de la scadența acestora și până la
lichidarea integrală a datoriilor; la cererea scrisă a avocatului.
§2. Participarea avocatului în procesul penal
Apărarea unei persoane în cursul procesului penal reprezintă o activitate complexă și presupune
participarea unui avocat, ales sau numit din oficiu, la desfășurarea procesului penal, pentru realizarea
drepturilor procesuale ale persoanei pe care o reprezintă. Conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 51/1995,
avocatul are dreptul să asiste și să reprezinte persoanele fizice și juridice în fața instanțelor autorității
judecătorești și a altor organe de jurisdicție, a organelor de urmărire penală, a autorităților și instituțiilor
publice, precum și în fața altor persoane fizice sau juridice, care au obligația să permită și să asigure avocatului
desfășurarea nestingherită a activității sale, în condițiile legii. Această activitate se va desfășura de către
avocatul înscris în tabloul baroului, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândește dată
certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidență.
Pentru activitatea sa profesională, avocatul are dreptul la onorariu și la acoperirea tuturor cheltuielilor
făcute în interesul procesual al clientului său, avocații fiind remunerați pentru activitatea desfășurată în cursul
procesului penal. Astfel, conform art. 272 CPP, cheltuielile necesare pentru retribuirea avocaților sunt incluse în
cheltuielile judiciare și acoperite din sumele avansate de stat sau plătite de părți.
Avocatul, precum și clientul au dreptul să renunțe la contractul de asistență juridică sau să îl modifice de
comun acord, în condițiile prevăzute de statutul profesiei. Renunțarea unilaterală a clientului nu constituie
2
cauză de exonerare pentru plata onorariului cuvenit pentru serviciile avocațiale prestate, precum și pentru
acoperirea cheltuielilor efectuate de avocat în interesul procesual al clientului.
Apărătorul este un participant în procesul penal, fără a avea calitatea de parte, întrucât nu urmărește un
interes personal, dar poate să exercite toate drepturile părții pe care o reprezintă. Deși se consideră că avocatul
nu urmărește un interes personal, acesta poate exercita în cursul procesului penal drepturi procesuale în interes
propriu. Astfel, în faza de urmărire penală, art. 95 alin. (1) CPP prevede dreptul avocatului de a formula
plângere, potrivit art. 336 alin. (1) CPP, împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, dacă prin intermediul
acestora s-a produs o vătămare a intereselor sale legitime, de pildă, în cazul în care este nemulțumit de
onorariul inclus în cheltuielile de judiciare stabilite prin ordonanța de clasare, putând face plângere împotriva
acestei ordonanțe. De asemenea, și în faza de judecată, conform art. 409 alin. (1) lit. e) CPP, avocatul poate
introduce cerere de apel cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 51/1995, activitatea avocatului se realizează prin:
a) consultații și cereri cu caracter juridic;
b) asistență și reprezentare juridică în fața instanțelor judecătorești, a organelor de urmărire penală, a
autorităților cu atribuții jurisdicționale, a notarilor publici și a executorilor judecătorești, a organelor
administrației publice și a instituțiilor, precum și a altor persoane juridice, în condițiile legii;
c) redactarea de acte juridice, atestarea identității părților, a conținutului și a datei actelor prezentate spre
autentificare;
d) asistarea și reprezentarea persoanelor fizice sau juridice interesate în fața altor autorități publice cu
posibilitatea atestării identității părților, a conținutului și a datei actelor încheiate;
e) apărarea și reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor și intereselor legitime ale
persoanelor fizice și juridice în raporturile acestora cu autoritățile publice, cu instituțiile și cu orice persoană
română sau străină;
f) activități de mediere;
g) activități fiduciare desfășurate în condițiile Codului civil;
h) stabilirea temporară a sediului pentru societăți la sediul profesional al avocatului și înregistrarea
acestora, în numele și pe seama clientului, a părților de interes, a părților sociale sau a acțiunilor societăților
astfel înregistrate;
i) activități de curatelă specială potrivit legii și Statutului profesiei de avocat;
j) orice mijloace și căi proprii exercitării dreptului de apărare, în condițiile legii.
În ceea ce privește desfășurarea activităților prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b), există dispoziții similare
prevăzute la art. 88 alin. (1) CPP. Astfel, în cursul procesului penal, avocatul asistă sau reprezintă părțile ori
subiecții procesuali principali, în condițiile legii, ceea ce înseamnă că atât funcția de asigurare a asistenței
juridice, cât și aceea de reprezentare în procesul penal vor fi pentru inculpat, partea civilă și partea
responsabilă civilmente, dar și pentru suspect și persoana vătămată.
De asemenea, art. 88 alin. (4) CPP reglementează distinct că părțile sau subiecții procesuali principali cu
interese contrare nu pot fi asistați sau reprezentate de același avocat, tot în acest sens exprimându-se și art. 45
alin. (1) din Legea nr. 51/1995, care prevede că avocatul nu poate asista sau reprezenta părți cu interese
contrare în aceeași cauză sau în cauze conexe și nu poate pleda împotriva părții care l-a consultat înainte în
legătură cu aspectele litigioase concrete ale pricinii.
Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, judecătorilor și procurorilor le este permis să pledeze
numai în cauzele lor personale, ale ascendenților și descendenților, ale soților, precum și ale persoanelor puse
sub tutela sau curatela lor, nefiindu-le îngăduit să se folosească de calitatea pe care o au pentru a influența
soluția instanței de judecată sau a parchetului.
Totodată, într-o cauză penală, avocatul nu poate fi ascultat ca martor și nu poate furniza relații niciunei
autorități sau persoane cu privire la cauza care i-a fost încredințată, decât dacă are dezlegarea prealabilă,
expresă și scrisă din partea tuturor clienților săi interesați în cauză, iar dacă totuși avocatul participă în calitate
3
de martor într-o cauză penală, această calitate are întâietate față de calitatea de avocat cu privire la faptele și
împrejurările pe care acesta le-a cunoscut înainte de a deveni apărător sau reprezentant al vreunei părți în
cauză. În cazul în care este ascultat ca martor, avocatul nu va mai putea desfășura nicio activitate profesională
în acea cauză.
§3. Asistența juridică
Prin asistență juridică se înțelege activitatea desfășurată de către avocați pe parcursul procesului penal,
activitate care constă în lămuriri, sfaturi și intervenții în domeniul dreptului, desfășurate în sprijinul părților și al
subiecților procesuali principali3.
Actualul Cod de procedură penală a reglementat în mod distinct cazurile de asistență juridică a suspectului
sau a inculpatului, precum și a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente.
Asistența juridică pe parcursul procesului penal este fie obligatorie, în cazurile expres reglementate de lege,
fie facultativă, de regulă, în sensul că partea este liberă să hotărască dacă apelează sau nu la serviciile unui
apărător.
Pornind de la art. 10 alin. (5) CPP, conform căruia organele judiciare au obligația de a asigura exercitarea
deplină și efectivă a dreptului la apărare de către părți și subiecții procesuali principali pe tot parcursul
procesului penal, legiuitorul a prevăzut dispoziții exprese care să reglementeze asistența juridică a suspectului
sau a inculpatului.
3.1. Asistența juridică a suspectului sau a inculpatului în procesul penal
Pe parcursul procesului penal, conform art. 89 alin. (1) CPP, suspectul sau inculpatul are dreptul să fie
asistat de unul ori de mai mulți avocați în tot cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară și al
judecății, iar organele judiciare sunt obligate să îi aducă la cunoștință acest drept. Pentru situațiile sus-
menționate, asistența juridică este asigurată atunci când cel puțin unul dintre avocați este prezent.
Coroborând dispozițiile art. 89 alin. (1) cu cele ale art. 90 CPP, situațiile în care asistența juridică a
suspectului sau inculpatului este obligatorie sunt:
– în cazul în care suspectul sau inculpatul este minor;
– când față de suspect sau inculpat s-a dispus măsura educativă privativă de libertate a internării într-un
centru educativ sau într-un centru de detenție, măsura preventivă privativă de libertate a reținerii sau arestării
preventive, măsura de siguranță a internării medicale, chiar în altă cauză;
– când organul judiciar apreciază că suspectul sau inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea;
– în cursul procedurii de cameră preliminară și în cursul judecății în cauzele în care legea prevede pentru
infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani4;
– în alte cazuri expres prevăzute de lege.
Pentru aceste cazuri când asistența juridică este obligatorie, dacă suspectul sau inculpatul nu și-a ales un
avocat, organul judiciar este obligat să ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu, care este obligat să
se prezinte la solicitarea organului judiciar pentru a asigura o apărare concretă și efectivă în cauza dedusă
judecății. Dacă suspectul sau inculpatul își alege un avocat după desemnarea unui avocat din oficiu, încetează
delegarea apărătorului din oficiu la prezentarea avocatului ales.
3 I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 237.

4 În ceea ce privește inculpatul persoană juridică, prin Decizia nr. 21/2016 (M. Of. nr. 884 din 4 noiembrie 2016), Înalta Curte de
Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a stabilit: „În interpretarea și aplicarea
dispozițiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, în cursul procedurii de cameră preliminară și în cursul judecății, în cauzele
în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani,
asistența juridică este obligatorie pentru inculpatul persoană juridică, în raport cu dispozițiile art. 187 din Codul penal”.
4
Dacă pe parcursul procesului penal avocatul ales de către suspect sau inculpat lipsește nejustificat și nu
asigură substituirea sau refuză în mod nejustificat să exercite apărarea, este necesar ca organul judiciar să ia
măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, având obligația de a acorda acestuia din
urmă un termen rezonabil și înlesnirile necesare pentru pregătirea unei apărări efective. Printr-un proces-
verbal sau prin încheierea de ședință, organul judiciar va face mențiune despre această înlocuire și despre
termenul în care avocatul numit din oficiu va putea exercita efectiv apărarea suspectului sau inculpatului.
Pentru situația similară produsă în cursul judecății, atunci când asistența juridică este obligatorie, instanța este
obligată să ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să înlocuiască avocatul ales de către
inculpat, acordând un termen de minimum 3 zile pentru ca acesta să poată să își pregătească apărarea.
Actele încheiate cu încălcarea dispozițiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului,
atunci când asistența juridică a acestora este obligatorie, sunt considerate nule, conform art. 281 alin. (1) lit. f)
CPP.
În cazul în care se constată lipsa nejustificată a avocatului ales sau desemnat din oficiu, fără a asigura
substituirea în cursul procesului penal, potrivit dispozițiilor legii, sau se constată refuzul nejustificat al acestuia
de a asigura apărarea, avocatul va fi sancționat cu amendă judiciară de la 500 de lei la 5.000 de lei, potrivit art.
283 alin. (3) CPP.
3.2. Drepturile avocatului suspectului sau inculpatului
Pe parcursul procesului penal, avocatul suspectului sau al inculpatului are o serie de drepturi care sunt
expres reglementate de către legiuitor în cuprinsul art. 92 CPP.
Astfel, în cursul urmăririi penale, avocatul suspectului sau inculpatului are următoarele drepturi:
– dreptul de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală (cu excepția situației în care se utilizează
metodele speciale de supraveghere ori cercetare și în cazul percheziției corporale sau a vehiculelor în cazul
infracțiunilor flagrante);
– dreptul de a fi încunoștințat despre data și ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate
de judecătorul de drepturi și libertăți (în acest caz, încunoștințarea se face prin notificare telefonică, fax, e-mail
sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se un proces-verbal). În cazul efectuării percheziției domiciliare,
încunoștințarea se poate face și după prezentarea organului de urmărire penală la domiciliul persoanei ce
urmează să fie percheziționată. Asupra neîndeplinirii acestor dispoziții care reglementează procedura
încunoștințării, avocatul are dreptul de a formula plângere, care se va adresa procurorului ierarhic superior
celui care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, care este obligat să o rezolve în 48 de ore și să
comunice soluția și motivarea acesteia;
– dreptul de a formula plângere, potrivit art. 336-339 CPP;
– dreptul de a face plângere cu privire la nerespectarea confidențialității comunicărilor dintre avocat și
suspect sau inculpat, atunci când avocatul asigură asistența juridică a acestora, cu excluderea probelor obținute
în acest caz. Asupra neîndeplinirii acestor dispoziții, avocatul are dreptul de a formula plângere, care se va
adresa procurorului ierarhic superior celui care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, care este
obligat să o rezolve în 48 de ore și să comunice soluția și motivarea acesteia;
– dreptul de a face plângere împotriva nerespectării dispozițiilor privind consultarea dosarului, prevăzute la
art. 94 CPP. Și în această situație, plângerea se va adresa procurorului ierarhic superior celui care
supraveghează sau efectuează urmărirea penală, care este obligat să o rezolve în 48 de ore și să comunice
soluția și motivarea acesteia;
– dreptul de a beneficia de timpul și de înlesnirile necesare pentru pregătirea și realizarea unei apărări
efective.
Atunci când avocatul suspectului sau al inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală,
se face mențiune despre aceasta și despre eventualele obiecțiuni formulate, iar actul va fi semnat și de către
avocat.
5
În cazul în care se constată lipsa avocatului de la audierea suspectului sau a inculpatului, precum și de la
efectuarea oricărui act de urmărire penală, organele judiciare vor putea desfășura aceste activități, dacă există
dovada că avocatul a fost încunoștințat potrivit legii.
În cursul procedurii de cameră preliminară și în cursul judecății, avocatul are următoarele drepturi:
– dreptul de a consulta actele dosarului;
– dreptul de a asigura asistență juridică inculpatului;
– dreptul de a exercita drepturile procesuale ale inculpatului;
– dreptul de a formula plângeri, cereri, memorii, excepții și obiecțiuni.
3.3. Asistența juridică a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente în procesul
penal
Potrivit art. 93 alin. (1) teza a II-a CPP, persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente au
dreptul să fie asistate de unul ori de mai mulți avocați în tot cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră
preliminară și al judecății, iar organele judiciare sunt obligate să le aducă la cunoștință acest drept, situație în
care asistența juridică este asigurată atunci când cel puțin unul dintre avocați este prezent.
Și în cazul persoanei vătămate sau al părții civile, asistența juridică este obligatorie atunci când persoana
vătămată sau partea civilă este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu
restrânsă.
În cazul în care organul judiciar apreciază că din anumite motive persoana vătămată, partea civilă sau
partea responsabilă civilmente nu și-ar putea face singură apărarea, va dispune luarea măsurilor necesare
pentru desemnarea unui avocat din oficiu.
Actele încheiate cu încălcarea dispozițiilor privind asistarea de către avocat a părților, atunci când asistența
juridică a acestora este obligatorie, sunt considerate nule, conform art. 281 alin. (1) lit. f) CPP.
3.4. Drepturile avocatului persoanei vătămate, al părții civile și al părții responsabile civilmente în
procesul penal
Pe parcursul procesului penal, legiuitorul a reglementat asigurarea asistenței juridice a persoanei vătămate,
a părții civile și a părții responsabile civilmente de către avocat, activitate care trebuie să se desfășoare cu
respectarea drepturilor acestuia.
Astfel, în cursul urmăririi penale, avocatul persoanei vătămate, al părții civile sau al părții responsabile
civilmente are următoarele drepturi:
– dreptul de a fi încunoștințat despre data și ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate
de judecătorul de drepturi și libertăți (în acest caz, încunoștințarea se va face prin notificare telefonică, fax, e-
mail sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se un proces-verbal);
– dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală în condițiile art. 92 CPP;
– dreptul de a consulta actele dosarului;
– dreptul de a formula cereri și de a depune memorii;
– dreptul de a beneficia de timpul și de înlesnirile necesare pentru pregătirea și realizarea unei apărări
efective.
De asemenea, în cursul procedurii de cameră preliminară sau în cursul judecății, avocatul persoanei
vătămate, al părții civile sau al părții responsabile civilmente are următoarele drepturi:
– dreptul de consulta actele dosarului;
– dreptul de a acorda asistență juridică persoanei vătămate, părții civile sau părții responsabile civilmente;
– dreptul de a exercita drepturile procesuale ale persoanei vătămate, părții civile sau părții responsabile
civilmente;
– dreptul de a formula plângeri, cereri, memorii, excepții și obiecțiuni.
6
§4. Reprezentarea
Spre deosebire de asistența juridică, reprezentarea constă în împuternicirea unei persoane, numită
reprezentant, de a îndeplini în cadrul procesului penal acte procesuale pe seama unei părți sau a unui subiect
procesual principal care nu se poate prezenta sau nu dorește să se prezinte în fața organelor judiciare5.
Reprezentantul este deci persoana împuternicită să îndeplinească, în cadrul procesului penal, acte
procesuale în numele și în interesul unei părți din proces sau al unui subiect procesual principal care nu dorește
sau se află în imposibilitate de a participa la activitățile procesuale, care participă în procesul penal în numele și
în interesul persoanei respective, dar care nu devine parte în procesul penal, ci doar un înlocuitor al acesteia 6.
Reprezentarea judiciară se poate face de persoane particulare sau de către avocați, însă avocatul are
dreptul de a pleda (ius pledandi), în timp ce persoana particulară nu are acest drept7.
Legiuitorul reglementează această instituție în cuprinsul art. 96 CPP. Astfel, în cursul procesului penal,
suspectul, inculpatul, celelalte părți, precum și persoana vătămată pot fi reprezentați, excepție făcând cazurile
în care prezența acestora este obligatorie sau este apreciată ca fiind necesară de către procuror, judecător sau
de către instanța de judecată, după caz.
În cursul procesului penal, avocatul poate reprezenta părțile sau subiecții procesuali principali dacă are
împuternicire de reprezentare. De asemenea, avocatul poate cumula în cursul procesului penal atât asigurarea
asistenței juridice, cât și calitatea de reprezentant, pentru exercitarea unor drepturi ale părților sau ale
subiecților procesuali principali, având nevoie în acest sens de o delegație de apărător, cât și de un mandat
special. De exemplu, conform art. 289 alin. (3) CPP, plângerea se poate face personal sau prin mandatar,
mandatul fiind unul special, iar procura rămâne atașată plângerii. Tot în acest sens menționăm art. 414 alin. (3)
CPP, potrivit căruia renunțarea la apel sau revenirea asupra renunțării la apel poate fi făcută personal de către
persoanele care pot face apel sau prin intermediul unui mandatar special, cât și cazul prevăzut la art. 415 alin.
(1) CPP, când până la închiderea dezbaterilor la instanța de apel persoana vătămată sau oricare dintre părți își
poate retrage apelul declarat, personal sau prin mandatar special.
Avocatul din oficiu care primește delegație de asistență juridică din partea baroului de avocați, fără însă a
avea asupra sa și mandat de reprezentare din partea inculpatului, nu va putea acționa în cursul judecății în
calitate de reprezentant8.
Reprezentarea poate fi convențională sau legală. Sunt situații de reprezentare convențională în cuprinsul
Codului de procedură penală, când reprezentarea nu este condiționată de existența unui mandat special, ca în
cazurile menționate mai sus, așa cum se întâmplă în cazul reprezentării suspectului sau inculpatului de către
avocat la efectuarea percheziției domiciliare [art. 159 alin. (10) CPP], la ridicarea de obiecte și înscrisuri [art.
159 alin. (11) CPP], la efectuarea percheziției în sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor
informatice [art. 168 alin. (11) CPP].
De asemenea, în situația menționată la art. 20 alin. (6) sau la art. 80 alin. (1) CPP, avocatul se poate găsi într-
o situație de reprezentare legală, în cazul în care un număr mare de persoane care nu au interese contrarii s-au
constituit parte civilă sau există un număr mare de persoane vătămate care nu au interese contrarii și acestea
nu și-au desemnat un reprezentant comun care să le reprezinte interesele. În această situație, în scopul unei
bune desfășurări a procesului penal, procurorul sau instanța de judecată poate desemna, prin ordonanță,
respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele, situație în care
avocatul va desfășura activitatea de reprezentare în baza dispozițiilor legii procesuale penale 9.
5 V. DONGOROZ ȘI COLAB., op. cit., vol. I, p. 248.

6 GR. THEODORU, L. MOLDOVAN, op. cit., p. 66, apud A.L. LORINCZ, op. cit., 2009, p. 79.
7 V. DONGOROZ ȘI COLAB., op. cit., vol. I, p. 248.
8 I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 249. În acest sens, a se vedea I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2383/2011, www.scj.ro.
7
Conform art. 4 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic 10,
consilierul juridic în activitatea sa asigură consultanță și reprezentarea autorității sau instituției publice în
serviciul căreia se află ori a persoanei juridice cu care are raporturi de muncă, apără drepturile și interesele
legitime ale acestora în raporturile lor cu autoritățile publice, instituțiile de orice natură, precum și cu orice
persoană juridică sau fizică, română sau străină; în condițiile legii și ale regulamentelor specifice unității,
avizează și contrasemnează actele cu caracter juridic.
§5. Consultarea dosarului
Conform art. 94 CPP, avocatul părților și al subiecților procesuali principali are dreptul de a solicita
consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal.
Astfel, prin norme de drept procesual penal, legiuitorul a reglementat instituția consultării dosarului penal
de către avocat, asigurându-se din acest punct de vedere dreptul la apărare, fapt de necontestat, fundamentat
de altfel și de art. 94 alin. (7) CPP, care recunoaște dreptul avocatului de a lua cunoștință de întreg materialul
dosarului de urmărire penală în procedurile desfășurate în fața judecătorului de drepturi și libertăți cu privire la
măsurile privative sau restrictive de drepturi.
Totodată, legiuitorul recunoaște dreptul de a lua cunoștință de conținutul dosarului de urmărire penală și
părților și subiecților procesuali principali, prin aplicarea întregului conținut al art. 94 CPP și în privința acestora.
De altfel, în prezent, prin reglementarea prin dispoziții procesuale penale a consultării dosarului penal,
legiuitorul nu a făcut decât să legitimeze activitatea organelor de urmărire penală care, și în lipsa unor dispoziții
expres prevăzute în codul anterior, admiteau cererile de consultare a dosarului în faza de urmărire penală 11.
Art. 94 CPP prevede și dispoziții privind procedura de consultare a dosarului, sens în care, în cursul urmăririi
penale, avocatul face o cerere în vederea consultării dosarului, procurorul fiind obligat să stabilească data și
durata consultării într-un termen rezonabil, activitate pe care procurorul o poate delega prin ordonanță către
organul de cercetare penală.
Modul de formulare a legiuitorului în acest caz dă posibilitatea unei inexacte interpretări, în sensul că acest
termen rezonabil se referă la durata de soluționare a cererii avocatului în vederea consultării dosarului sau
termenul face referire la data și durata în care avocatul are dreptul să consulte dosarul de urmărire penală?
Considerăm că ambele situații sunt cele pe care legiuitorul a dorit să le cuprindă în textul menționat, astfel
încât să nu se depășească cu mult timp termenul în care se poate studia dosarul, căci va fi afectat scopul acestei
proceduri, și anume realizarea dreptului la apărare, iar asupra termenului rezonabil de consultare, acesta
considerăm că trebuie să fie suficient, în funcție de complexitatea cauzei, această durată trebuie adaptată
volumului de acte de documentare procedurală din cuprinsul dosarului în cauză, în sprijinul asigurării asistenței
juridice de către avocat.
De altfel, în legătură cu activitatea de consultare a dosarului de urmărire penală, pentru a fi evitate unele
interpretări, legiuitorul prevede în mod expres în cuprinsul art. 94 alin. (2) CPP care sunt activitățile specifice pe
care le poate desfășura avocatul. Astfel, consultarea dosarului presupune asigurarea respectării următoarelor
drepturi:
– dreptul de a studia actele dosarului;
– dreptul de a nota date sau informații din dosar;
– dreptul de a obține fotocopii de pe filele dosarului, pe cheltuiala clientului.
Respectarea acestor drepturi presupune corelativ obligația avocatului de a păstra confidențialitatea sau
secretul datelor și actelor de care a luat cunoștință cu ocazia consultării dosarului cauzei.
Totuși, activitatea de consultare a dosarului poate fi restricționată în cursul urmăririi penale de către
procuror, prin ordonanță motivată, în cazul în care prin această activitate s-ar putea aduce atingere bunei
10 M. Of. nr. 867 din 5 decembrie 2003.

8
desfășurări a procesului penal. După punerea în mișcare a acțiunii penale, această consultare a dosarului poate
fi restricționată pe o durată de cel mult 10 zile. În toate cazurile, avocatului nu îi poate fi restricționată
consultarea declarațiilor părții sau ale subiecților procesuali principali pe care acesta îi asistă sau îi reprezintă.
Toate aceste activități pe care le presupune consultarea dosarului nu pot fi exercitate în mod abuziv. În
acest sens, conform art. 283 alin. (4) lit. n) CPP, abuzul de drept constând în exercitarea cu rea-credință a
drepturilor procesuale și procedurale de către părți, reprezentanții legali ai acestora ori consilierii juridici
constituie abatere judiciară și se sancționează cu amendă judiciară de la 500 de lei la 5.000 de lei.
§6. Îndatoririle avocaților
În Capitolul III, Secțiunea a 2-a din Legea nr. 51/1995 sunt prevăzute îndatoririle avocaților. Astfel, avocatul
trebuie:
– să studieze temeinic cauzele care i-au fost încredințate, angajate sau din oficiu;
– să se prezinte la fiecare termen la instanțele de judecată sau la organele de urmărire penală ori la alte
instituții, conform mandatului încredințat;
– să manifeste conștiinciozitate și probitate profesională;
– să pledeze cu demnitate față de judecători și de părțile din proces;
– să depună concluzii scrise sau note de ședință ori de câte ori natura sau dificultatea cauzei cere aceasta
ori instanța de judecată dispune în acest sens;
– să depună toată diligența pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale clienților și să
uzeze de mijloacele prevăzute de lege, pe care le consideră favorabile acestora;
– să se abțină de la asistarea și sfătuirea unui client în realizarea de către acesta de acte sau fapte ce ar
putea constitui infracțiuni. În acest sens, avocatul este îndreptățit să se retragă imediat și să renunțe la
asistarea și reprezentarea clientului în cazul în care acțiunile și scopurile acestuia, aparent legale la începutul
asistenței și/sau al reprezentării, se dovedesc, pe parcursul acesteia, ca fiind infracționale;
– să acorde asistență juridică în cauzele în care a fost desemnat din oficiu sau gratuit de către barou. Asupra
posibilității acordării asistenței juridice gratuite se exprimă art. 71 alin. (2) din Legea nr. 51/1995. Astfel, „În
cazuri de excepție, dacă drepturile persoanei lipsite de mijloace materiale ar fi prejudiciate prin întârziere,
decanul baroului poate aproba acordarea cu titlu gratuit a asistenței de specialitate juridică”;
– să se asigure pentru răspunderea profesională, în condițiile stabilite prin statutul profesiei;
– să participe la toate ședințele convocate de consiliul baroului, la activitățile profesionale și la ședințele
organelor de conducere din care face parte;
– să țină evidențele cerute de lege și de statut cu privire la cauzele în care s-a angajat și să achite cu
regularitate și la timp taxele și contribuțiile stabilite pentru formarea bugetului baroului și a fondurilor Casei de
Asigurări a Avocaților din România și ale filialelor;
– să restituie actele ce i s-au încredințat persoanei de la care le-a primit;
– să poarte robă în fața instanțelor judecătorești;
– să nu folosească procedee incompatibile cu demnitatea profesiei în scopul dobândirii clientelei;
– să nu folosească mijloace de reclamă sau de publicitate în același scop.
Nerespectarea imputabilă a acestor îndatoriri profesionale constituie abatere disciplinară a avocatului și se
sancționează potrivit art. 89 din Legea nr. 51/1995.
Conform art. 11 din Legea nr. 51/1995, în desfășurarea activității sale, avocatul este dator să păstreze
secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredințată, cu excepția cazurilor prevăzute
expres de lege, condiție preluată de altfel și prin dispozițiile art. 94 alin. (5) CPP, conform căruia, în cursul
urmăririi penale, avocatul are obligația de a păstra confidențialitatea sau secretul datelor și actelor de care a
luat cunoștință cu ocazia consultării dosarului.
De asemenea, în cazul în care se constată lipsa nejustificată a avocatului ales sau desemnat din oficiu, fără a
asigura substituirea în cursul procesului penal, potrivit dispozițiilor legii, sau se constată refuzul nejustificat al
9
acestuia de a asigura apărarea, avocatul va fi sancționat cu amendă judiciară de la 500 de lei la 5.000 de lei,
fiind obligatoriu informat și baroul de avocați cu privire la amendarea unui membru al său, potrivit art. 283 alin.
(3) CPP. Amenda judiciară aplicată constituie venit la bugetul de stat, cuprinzându-se distinct în bugetul
Ministerului Public sau al Ministerului Afacerilor Interne, al Ministerului Justiției, după caz, potrivit legii.
10
Capitolul al V-lea. Competența în materie
penală a organelor judiciare
Secțiunea 1. Noțiune și forme
§1. Noțiune
Cu toate că în literatura de specialitate au fost formulate numeroase definiții, există mai multe accepțiuni
date competenței, deși în general au fost caracterizate prin aceleași elemente, deoarece pozițiile autorilor au
fost apropiate.
Astfel, într-o opinie12, competența este definită ca fiind acea abilitare legală dată unui organ judiciar de a
îndeplini anumite acte.
Competența este acea sferă a atribuțiunilor pe care le are de îndeplinit, potrivit legii, fiecare categorie de
organe judiciare în cadrul procesului penal13.
Într-o altă opinie14, se consideră că noțiunea de competență determină partea de jurisdicție care revine,
potrivit legii, diverselor organe judiciare.
Constatăm astfel că termenul „competență” poate fi utilizat în două modalități, ca urmare a metodei
diferite de abordare, fie sub aspectul capacității organului judiciar de a avea atribuții într-o anumită cauză
penală, fie sub cel al specificului unei cauze penale de a fi repartizată unui organ judiciar15.
Referitor la primul aspect, noțiunea de competență desemnează dreptul și obligația unui organ judiciar de a
desfășura o activitate procesuală într-o anumită cauză penală16.
Cu privire la cel de-al doilea aspect, prin competență se înțelege acea însușire a unei cauze penale de a fi
urmărită și judecată de un anumit organ17.
§2. Formele competenței în materie penală
În ceea ce privește clasificarea formelor competenței, în literatura de specialitate s-au remarcat o serie de
opinii.
Astfel, unii autori18 consideră ca forme fundamentale ale competenței:
– competența materială (ratione materiae);
– competența teritorială (ratione loci).
Alți autori adaugă la aceste forme fundamentale și:
– competența personală19 (ratione personae);
– competența funcțională20 (ratione officii).
Aceste forme au fost clasificate în fundamentale și subsidiare.
Forme fundamentale21 de competență sunt considerate a fi:
12 V. DONGOROZ ȘI COLAB., op. cit., p. 101.

13 I. NEAGU, op. cit., p. 210.
14 A. FETTWERS, A. KOHL, G. DE LÉVAL, Eléments de la compétence, Presses Universitaires de Liège, 1987, p. 1, citați de N. VOLONCIU,
op. cit., vol. I, p. 274.

15 AL. BOROI, ȘT.G. UNGUREANU, N. JIDOVU, op. cit., p. 112.
16 GR. THEODORU, T. PLĂEȘU, Drept procesual penal. Vol. I. Partea generală, Tipografia Universității „Al.I. Cuza”, Iași, 1986, p. 161.
17 N. VOLONCIU, op. cit., vol. I, p. 274.
18 S. KAHANE, op. cit., p. 100; M. BASARAB, op. cit., p. 154.
19 GR. THEODORU, L. MOLDOVAN, op. cit., p. 97.
11
– competența funcțională (ratione officii);
– competența materială (ratione materiae);
– competența teritorială (ratione loci).
Forme subsidiare de competență sunt considerate a fi:
– competența personală;
– competența specială;
– competența excepțională22.
2.1. Formele fundamentale de competență
2.1.1. Competența funcțională (ratione officii)
Prin competență funcțională (ratione officii) se înțelege acea formă a competenței prin intermediul căreia
sunt arătate categoriile de activități ce pot fi desfășurate de un anumit organ judiciar în cadrul competenței
sale generale23.
Astfel, tribunalul judecă în primă instanță și soluționează conflictele de competență ivite între judecătoriile
din circumscripția sa; curtea de apel judecă în primă instanță și în apel și soluționează conflictele de
competență ivite între instanțele din circumscripția sa.
Sunt situații în care o anumită activitate poate fi realizată numai de un anumit organ, ceea ce determină
existența unei competențe funcționale exclusive. Astfel, menționăm atribuția Înaltei Curți de Casație și Justiție
de a judeca recursurile în casație împotriva hotărârilor penale definitive, precum și recursurile în interesul legii
și sesizările pentru pronunțarea unor hotărâri prealabile. De asemenea, menționăm competența exclusivă a
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a colegiului de conducere al
Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și a colegiilor de conducere ale curților de apel și a Avocatului
Poporului de a declanșa recursul în interesul legii.
2.1.2. Competența materială (ratione materiae)
Competența materială este determinată de obiectul cauzei (de faptul juridic care a produs conflictul de
drept penal și în legătură cu care se desfășoară activitatea judiciară).
Această formă de competență realizează și diferențierea pe verticală între organele judiciare de grade
diferite, în funcție de obiectul cauzei, respectiv natura și gravitatea fiecărei infracțiuni. Astfel, se poate stabili
dacă o cauză urmează a fi judecată de judecătorie, tribunal, curte de apel sau de Înalta Curte de Casație și
Justiție.
Pentru determinarea competenței materiale se recurge la următoarele metode24:
– determinarea abstractă;
– determinarea concretă.
Potrivit art. 35 CPP, prin determinarea abstractă se stabilește competența materială generală a judecătoriei
(aceasta judecând în primă instanță toate infracțiunile, cu excepția celor date prin lege în competența altor
instanțe), iar potrivit art. 36 alin. (1) lit. a) CPP, printr-o determinare concretă, se stabilește competența
materială în primă instanță a tribunalului, unde sunt arătate infracțiunile pe care le judecă.
În același timp, art. 281 CPP prevede că încălcarea prevederilor relative la competența materială a
instanțelor judecătorești, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente,
21 Ibidem; N. VOLONCIU, Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972, p. 128; V. RĂMUREANU, Competența
penală a organelor judiciare, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980, p. 42.
22 Sistemul procesual penal român nu mai cunoaște competența excepțională, datorită faptului că prin art. 126 alin. (5) din
Constituție este interzisă înființarea de instanțe extraordinare.

24 R. MERLE, A. VITU, op. cit., p. 1074-1076.
12
atrage nulitatea absolută, în sensul că actele îndeplinite de instanța necompetentă din punct de vedere
material nu sunt valabile și urmează a fi desființate, încălcarea dispozițiilor legale privind competența materială
putând fi invocată în orice stare a procesului, conform art. 281 alin. (3) CPP.
Prin Decizia nr. 302/2017, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că
soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) CPP, prin care legiuitorul a omis reglementarea
în categoria nulităților absolute a încălcării dispozițiilor relative la competența materială și după calitatea
persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituțională, astfel încât și această necompetență va
atrage sancțiunea nulității absolute în condițiile anterior menționate.
2.1.3. Competența teritorială (ratione loci)
Competența teritorială reprezintă criteriul cu ajutorul căruia se determină care dintre organele de același
grad este competent să soluționeze o anumită cauză25.
Repartizarea cauzelor penale între organele judiciare de același grad se realizează pe linie orizontală, iar
fiecărui organ judiciar îi corespunde o anumită circumscripție (datorită organizării administrativ-teritoriale,
există mai multe circumscripții, pe raza cărora își desfășoară activitatea)26.
În vederea stabilirii competenței teritoriale se folosesc criterii diferite, după cum infracțiunile au fost
săvârșite în țară sau în străinătate.
Conform art. 41 alin. (1) CPP, competența teritorială pentru infracțiunile săvârșite în țară este determinată
de:
a) locul săvârșirii infracțiunii27;
b) locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul;
c) locuința suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului persoană juridică, la
momentul la care a săvârșit fapta;
d) locuința sau, după caz, sediul persoanei vătămate.
Această ordine de prioritate se aplică în cazul în care două sau mai multe instanțe sunt sesizate simultan sau
în cazul în care urmărirea penală s-a efectuat cu nerespectarea acestei ordini.
În cazul în care niciunul dintre aceste locuri nu este cunoscut sau când sunt sesizate succesiv două sau mai
multe instanțe dintre cele prevăzute la art. 41 alin. (1) CPP, competența revine instanței mai întâi sesizate.
În cazul în care o infracțiune a fost săvârșită în circumscripția mai multor instanțe, este competentă să
judece cauza fie instanța de la locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională în tot sau în parte, fie instanța
de la locul unde s-a produs rezultatul acestei infracțiuni.
Conform art. 8 alin. (3) CP, prin infracțiune săvârșită pe teritoriul României se înțelege orice infracțiune
comisă pe întinderea de pământ, marea teritorială și apele cu solul, subsolul și spațiul aerian, cuprinse între
frontierele de stat, sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în România.
În ceea ce privește infracțiunile săvârșite la bordul navelor aflate sub pavilion românesc, competența de a
judeca revine instanței în a cărei circumscripție se află primul port român în care ancorează nava, afară de cazul
în care prin lege se dispune altfel. În cazul în care nava nu ancorează într-un port român, competența revine
instanței mai întâi sesizate.
În cazul în care infracțiunea este săvârșită pe o aeronavă înmatriculată în România, competentă să judece
cauza este instanța în a cărei circumscripție se află primul loc de aterizare pe teritoriul românesc, iar dacă
aeronava nu aterizează pe teritoriul român, atunci competentă să judece cauza este instanța mai întâi sesizată.

27 Alin. (2) al art. 41 CPP definește sintagma „locul săvârșirii infracțiunii” ca fiind locul unde s-a desfășurat activitatea
infracțională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs urmarea acesteia.
13
Pentru infracțiunile săvârșite în străinătate, legea procesuală penală stabilește alte criterii în ceea ce
privește competența teritorială. Conform art. 42 alin. (1) CPP, infracțiunile săvârșite în afara teritoriului țării se
judecă astfel:
– de către instanțele în a căror circumscripție se află locuința suspectului sau inculpatului persoană fizică
ori, după caz, sediul inculpatului persoană juridică;
– dacă inculpatul nu locuiește sau, după caz, nu are sediul în România, iar infracțiunea este de competența
judecătoriei, aceasta se judecă de Judecătoria Sectorului 2 București, iar în celelalte cazuri, de instanța
competentă după materie ori după calitatea persoanei din municipiul București, în afară de cazul când prin lege
se dispune altfel.
Au fost stabilite, de asemenea, reguli specifice pentru determinarea competenței teritoriale pentru
infracțiunile săvârșite în afara teritoriului României la bordul unor nave sau aeronave. Astfel, potrivit art. 42
alin. (3) CPP, infracțiunile săvârșite pe o navă atrag competența instanței în a cărei circumscripție se află primul
port român în care ancorează nava, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel. Potrivit art. 42 alin. (4)
CPP, infracțiunea săvârșită pe o aeronavă, alta decât o aeronavă înmatriculată în România, este de competența
instanței în a cărei circumscripție se află primul loc de aterizare pe teritoriul român. În cazul în care nava nu
ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul român, competența se stabilește în
conformitate cu art. 42 alin. (1) și (2), potrivit criteriului competenței instanței în a cărei circumscripție se află
locuința inculpatului persoană fizică sau sediul inculpatului persoană juridică.
Nerespectarea dispozițiilor referitoare la competența teritorială este sancționată cu nulitatea relativă,
conform art. 282 CPP, excepția de necompetență teritorială putând fi invocată de procuror, suspect, inculpat,
persoana vătămată, precum și de celelalte părți, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea
dispoziției legale încălcate.
2.2. Formele subsidiare ale competenței
2.2.1. Competența personală (ratione personae)
Competența personală reprezintă acea formă de competență cu ajutorul căreia se stabilesc organele
judiciare care pot soluționa cauzele penale deduse judecății potrivit calității făptuitorului.
Stabilirea competenței personale se realizează având în vedere:
– calitatea persoanei;
– starea persoanei (starea de minoritate, în anumite limite, determină o competență personală).
De regulă, pentru stabilirea competenței personale a organelor judiciare este importantă calitatea
suspectului sau a inculpatului, deoarece calitatea celorlalte părți sau a persoanei vătămate are o mai mică
influență. Totuși, în ceea ce privește dispozițiile art. 40 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
există completuri specializate pentru cauzele cu minori și de familie organizate în cadrul tribunalelor și al
curților de apel, precum și tribunale specializate pentru minori și familie care judecă infracțiunile săvârșite de
către minori, dar și infracțiunile ale căror victime sunt minorii.
Nu orice calitate a făptuitorului atrăgea, înainte de adoptarea Constituției din 1991, competența personală
a organelor judiciare, ci numai calitățile de militar, magistrat, notar public, lucrător în cadrul Procuraturii. Prin
modificarea dispozițiilor constituționale, în prezent, poate atrage competența personală, de exemplu, calitatea
de Președinte al României, senator, deputat, membru din România în Parlamentul European, membru al
Guvernului, judecător al Curții Constituționale, membru al Consiliului Superior al Magistraturii, judecător al
Înaltei Curți de Casație și Justiție, procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pentru a atrage competența unui organ judiciar, calitatea făptuitorului trebuie să existe la momentul
săvârșirii infracțiunii. Pornind de la această condiție, legiuitorul a prevăzut două situații distincte care
reglementează competența în caz de schimbare a calității inculpatului, pentru situațiile referitoare la pierderea
sau dobândirea unei calități de către inculpat, după săvârșirea unei infracțiuni.
14
Astfel, potrivit art. 48 alin. (1) CPP, când competența instanței este determinată de calitatea inculpatului,
instanța rămâne competentă să judece, chiar dacă inculpatul, după săvârșirea infracțiunii, nu mai are acea
calitate, în cazurile când:
a) fapta are legătură cu atribuțiile de serviciu ale făptuitorului;
b) s-a dat citire actului de sesizare a instanței.
Pe de altă parte, potrivit art. 48 alin. (2) CPP, dobândirea de către inculpat a unei calități după săvârșirea
infracțiunii nu determină schimbarea competenței, cu excepția infracțiunilor săvârșite de persoanele prevăzute
la art. 40 alin. (1) CPP, care atrag competența de judecată în prima instanță a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Astfel, dacă pe parcursul procesului penal, până la pronunțarea unei hotărâri definitive, inculpatul dobândește
o anumită calitate dintre cele reglementate la art. 40 alin. (1) CPP, întotdeauna competența va fi stabilită în
favoarea instanței supreme.
În același timp, art. 281 CPP prevede că încălcarea prevederilor relative la competența personală a
instanțelor judecătorești, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente,
atrage nulitatea absolută, în sensul că actele îndeplinite de instanța necompetentă din punct de vedere
personal nu sunt valabile și urmează a fi desființate, încălcarea dispozițiilor legale privind competența după
calitatea persoanei putând fi invocată în orice stare a procesului [art. 281 alin. (3) CPP]. Aceste dispoziții se
aplică și în cazul necompetenței organelor de urmărire penală, având în vedere Decizia nr. 302/2017 a Curții
Constituționale menționată anterior.
2.2.2. Competența specială
Competența specială este competența unică și exclusivă pe care o au anumite organe judiciare de a rezolva
cauzele penale privind infracțiuni care aduc atingere unei anumite sfere de relații sociale 28.
Într-o altă opinie29, competența este considerată specială atunci când se încredințează unor organe
judiciare speciale atribuția de a urmări sau judeca o cauză penală pentru care legea are în vedere o protecție
specială.
După alți autori30, competența specială nu trebuie confundată cu competența organelor speciale.
Competența specială31 este competența pe care o au organele special înființate în legătură cu infracțiuni
dintr-un anumit domeniu și care, de regulă, necesită o specializare.
Un caz de competență specială este competența tribunalelor și curților de apel din orașele Constanța și
Galați, care judecă în completuri specializate, potrivit art. 35 alin. (2) și art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004,
cauzele penale privind infracțiunile săvârșite în legătură cu regimul navigației maritime și fluviale.
Potrivit unor opinii32, instanțele militare nu ar avea o competență specială, deoarece ele rezolvă cauze
penale privind infracțiuni care aduc atingere unor categorii variate de relații sociale și, ca atare, nu au o
competență îndreptată numai către anumite sfere de activitate socială. Alți autori33, în schimb, subliniază
caracterul special al competenței instanțelor militare în situația în care judecă infracțiuni privind regimul
militar, în acest caz existând o îmbinare a competenței speciale cu cea personală.
Se mai afirmă34 și faptul că au o competență specială și unele organe de cercetare penală speciale
(persoanele desemnate din Ministerul de Interne cu atribuții privind cercetarea penală pentru infracțiuni la
regimul transportului naval prevăzute de Legea nr. 191/2003 privind infracțiunile la regimul transportului
28 I. NEAGU, op. cit., p. 219-220.

29 GR. THEODORU, T. PLĂEȘU, op. cit., p. 164.
30 V. DONGOROZ ȘI COLAB., op. cit., p. 141.
34 A.L. LORINCZ, op. cit., 2009, p. 136.
15
naval35), datorită faptului că efectuează cercetarea în cauze privind un domeniu specific (regimul navigației
maritime și fluviale).
Secțiunea a 2-a. Competența instanțelor judecătorești
§1. Considerații generale
Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, justiția se realizează prin
următoarele instanțe judecătorești:
– Înalta Curte de Casație și Justiție;
– curți de apel;
– tribunale;
– tribunale specializate;
– instanțe militare;
– judecătorii.
Competența tuturor acestor instanțe este stabilită prin lege.
§2. Competența judecătoriei
Din punctul de vedere al competenței funcționale, judecătoria judecă numai în primă instanță.
Competența materială a judecătoriei este generală, deoarece judecă toate infracțiunile, cu excepția celor
date prin lege în competența altor instanțe.
Potrivit art. 35 alin. (2) CPP, judecătoria soluționează și alte cauze anume prevăzute de lege, între care
amintim soluționarea cererilor de liberare condiționată, dispunerea măsurii de siguranță a internării medicale,
a încetării acesteia sau a înlocuirii cu măsura obligării la tratament medical.
Competența teritorială a judecătoriei se stabilește conform art. 41-42 CPP, iar sub aspectul organizării
teritoriale, judecătoriile funcționează în fiecare județ și în municipiul București.
În ceea ce privește competența personală la nivelul judecătoriilor, nu sunt dispoziții care să reglementeze în
mod expres judecarea cauzelor în funcție de criterii care țin de calitatea persoanei, judecătoriile neavând o
competență personală36.
Conform art. 39 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în cadrul judecătoriilor se pot înființa
secții sau completuri specializate, precum și secții sau completuri specializate pentru minori și familie în cadrul
cărora se vor judeca atât infracțiunile săvârșite de minori, cât și infracțiunile săvârșite asupra minorilor.
§3. Competența tribunalului
Sub aspectul competenței funcționale, în ceea ce privește competența tribunalului constatăm o serie de
schimbări care au intervenit în timp. Astfel, conform dispozițiilor procesuale penale anterioare, competența
funcțională a tribunalului era aceea de a judeca în primă instanță, în apel, în recurs și de a soluționa conflictele
de competență ivite între judecătoriile din circumscripția sa teritorială. După adoptarea Legii nr. 202/2010
privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, s-a renunțat la judecarea în apel a cauzelor la
tribunal, competență care nu se mai regăsește nici în dispozițiile Codului de procedură penală actual, la fel cum
nu se mai regăsește în prezent reglementată nici judecarea cauzelor în recurs la tribunal.
Competența materială a tribunalului este determinată atât în mod abstract, cât și în mod concret. Astfel,
tribunalul judecă în primă instanță o serie de infracțiuni cu un grad ridicat de pericol social. Potrivit art. 36 alin.
(1) CPP, aceste infracțiuni sunt:
35 M. Of. nr. 332 din 16 mai 2003.

16
– infracțiunile prevăzute de Codul penal la art. 188 (omorul), art. 189 (omorul calificat), art. 190 (uciderea la
cererea victimei), art. 191 (determinarea sau înlesnirea sinuciderii), art. 209 (sclavia), art. 210 (traficul de
persoane), art. 211 (traficul de minori), art. 254 (distrugerea calificată), art. 256 1 (anumite infracțiuni contra
patrimoniului care au produs consecințe deosebit de grave), art. 263 (traficul de migranți), art. 282 (tortura),
art. 289 (luarea de mită), art. 290 (darea de mită), art. 291 (traficul de influență), art. 292 (cumpărarea de
influență), art. 293 (fapte săvârșite de către membrii instanțelor de arbitraj sau în legătură cu aceștia), art. 294
(fapte săvârșite de către funcționari străini sau în legătură cu aceștia), art. 303 (divulgarea informațiilor secrete
de stat), art. 304 (divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice), art. 306 (obținerea ilegală de
fonduri), art. 307 (deturnarea de fonduri), art. 309 (anumite infracțiuni de serviciu care au produs consecințe
deosebit de grave), art. 345 (nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive),
art. 346 (nerespectarea regimului materiilor explozive), art. 354 (transmiterea sindromului imunodeficitar
dobândit), art. 360 (accesul ilegal la un sistem informatic), art. 361 (interceptarea ilegală a unei transmisii de
date informatice), art. 362 (alterarea integrității datelor informatice), art. 363 (perturbarea funcționării
sistemelor informatice), art. 364 (transferul neautorizat de date informatice), art. 365 (operațiuni ilegale cu
dispozitive sau programe informatice), art. 366 (tentativa la infracțiunile contra siguranței și integrității
sistemelor și datelor informatice), art. 367 (constituirea unui grup infracțional organizat);
– infracțiunile săvârșite cu intenție depășită care au avut ca urmare moartea unei persoane;
– infracțiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcția de Investigare a
Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau de către Direcția Națională Anticorupție, dacă nu sunt
date prin lege în competența altor instanțe ierarhic superioare;
– infracțiunile de spălare a banilor și infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr.
241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale 37;
– alte infracțiuni date prin lege în competența sa.
În ceea ce privește această ultimă prevedere, facem mențiunea că, în conformitate cu art. 36 din Legea nr.
191/2003 privind infracțiunile la regimul transportului naval, tribunalul are competența de a judeca în primă
instanță infracțiunile prevăzute în legea sus-menționată. De asemenea, conform art. 37 din Legea nr. 191/2003,
pentru infracțiunile prevăzute de această lege, competența de judecată este următoarea:
a) Tribunalul Constanța pentru infracțiunile săvârșite în județele Constanța și Tulcea, în marea teritorială, pe
Dunăre până la mila marină 64 inclusiv;
b) Tribunalul Galați pentru infracțiunile săvârșite în celelalte județe, pe Dunăre de la mila marină 64, în
amonte până la km 1.075.
În cazul în care infracțiunile prevăzute în Legea nr. 191/2003 sunt săvârșite pe o navă aflată în afara apelor
românești, competența revine Tribunalului Constanța, dacă nava este maritimă, și, respectiv, Tribunalului
Galați, dacă nava este fluvială.
Din punct de vedere teritorial, în fiecare județ și în municipiul București funcționează câte un tribunal cu
sediul în localitatea de reședință a județului respectiv.
Potrivit art. 36 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în circumscripția fiecărui
tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din județ sau, după caz, din municipiul București.
În ceea ce privește competența personală, constatăm că în cuprinsul actualului Cod de procedură penală
legiuitorul nu a mai prevăzut dispoziții care să reglementeze în mod distinct această formă de competență
pentru tribunal.
§4. Competența tribunalelor specializate
Conform art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în cadrul tribunalelor
funcționează, în raport cu complexitatea și numărul cauzelor, secții sau, după caz, completuri specializate
37 M. Of. nr. 672 din 27 iulie 2005.
17
pentru cauze civile, cauze cu profesioniști, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios
administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, insolvență, concurență neloială sau
pentru alte materii, precum și completuri specializate pentru cauze maritime și fluviale.
În domeniile enunțate în cuprinsul art. 36 alin. (3), legiuitorul a prevăzut posibilitatea înființării tribunalelor
specializate. Acestea sunt instanțe fără personalitate juridică, ce pot funcționa la nivelul județelor și al
municipiului București, având de regulă sediul în municipiul reședință de județ, putând prelua cauzele de
competența tribunalului în domeniile în care funcționează.
Data începerii funcționării tribunalelor specializate, precum și județele și localitățile în care vor începe să
funcționeze, denumirea acestora și domeniile în care vor funcționa se stabilesc, în mod eșalonat, prin ordin al
ministrului justiției, cu avizul conform al Consiliului Superior al Magistraturii38.
La data începerii funcționării tribunalelor specializate, cauzele aflate în curs de judecată li se vor trimite
acestora, pe cale administrativă, din oficiu, spre soluționare, tribunalul specializat fiind competent și în caz de
trimitere spre rejudecare.
În ceea ce privește competența personală, conform art. 40 din Legea nr. 304/2004, tribunalele specializate
pentru minori și familie judecă atât infracțiunile săvârșite de minori, cât și infracțiunile săvârșite asupra
minorilor. În cazul în care în aceeași cauză sunt mai mulți inculpați, unii minori și alții majori, și nu este posibilă
disjungerea, competența aparține tribunalului specializat pentru minori și familie.
§5. Competența tribunalului militar
Sub aspectul competenței funcționale, tribunalul militar judecă numai în primă instanță și soluționează și
alte cauze anume prevăzute de lege.
Față de dispozițiile art. 28 CPP 1968, prin care competența materială a tribunalului militar 39 era
reprezentată doar de infracțiunile prevăzute la art. 331-352 CP 1969 (infracțiuni contra ordinii și disciplinei
militare), precum și de alte infracțiuni săvârșite în legătură cu îndatoririle de serviciu, săvârșite de militari, până
la gradul de colonel inclusiv, în prezent, prin dispozițiile Codului de procedură penală s-a extins competența
materială a tribunalului militar, chiar dacă și în prezent competența materială a tribunalului militar se
împletește cu competența personală.
Astfel, potrivit art. 37 CPP, tribunalul militar judecă în primă instanță toate infracțiunile săvârșite de militari
până la gradul de colonel inclusiv, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe.
Din punct de vedere al competenței personale, tribunalul militar judecă infracțiunile comise de militari până
la gradul de colonel inclusiv.
În ceea ce privește competența teritorială, conform art. 59 din Legea nr. 304/2004, pe teritoriul țării noastre
funcționează patru tribunale militare în municipiile București, Cluj-Napoca, Iași și Timișoara, fiecare având în
circumscripție mai multe județe, în anexa nr. 2 din legea privind organizarea judiciară fiind prevăzute
circumscripțiile instanțelor militare, ale parchetelor de pe lângă acestea și localitățile de reședință.
§6. Competența curții de apel
Sub aspectul competenței funcționale, curtea de apel desfășoară următoarele activități:

– judecă în primă instanță;
– judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de judecătorii și de tribunale;
– judecă cererile de strămutare, în cazurile anume prevăzute de lege;
38 Alin. (1) al art. 142 din Legea nr. 304/2004 a fost modificat prin Legea nr. 296/2013 (M. Of. nr. 699 din 14 noiembrie 2013).
39 Conform art. 20 din Legea nr. 255/2013, la data de 1 februarie 2014, Tribunalul Militar București s-a desființat. La data
desființării Tribunalului Militar București, Tribunalul Militar Teritorial București și-a schimbat denumirea în Tribunalul Militar
București, tribunalele militare București, Cluj, Iași și Timișoara devenind echivalente în grad tribunalelor.
18
– soluționează conflictele de competență ivite între instanțele din circumscripția sa, altele decât cele
prevăzute la art. 36 alin. (2) CPP, precum și contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de
tribunale în cazurile prevăzute de lege;
– soluționează și alte cauze anume prevăzute de lege.
Competența materială a curții de apel este determinată atât în concret, cât și în abstract. Astfel, potrivit art.
38 alin. (1) CPP, curtea de apel judecă în primă instanță următoarele infracțiuni:
– infracțiunile contra securității naționale prevăzute de Codul penal la art. 394 (trădarea), art. 395 (trădarea
prin transmitere de informații secrete de stat), art. 396 (trădarea prin ajutarea inamicului), art. 397 (acțiuni
împotriva ordinii constituționale), art. 399 (acțiunile ostile contra statului), art. 400 (spionajul), art. 401
(atentatul care pune în pericol securitatea națională), art. 402 (atentatul contra unei colectivități), art. 403
(actele de diversiune), art. 404 (comunicarea de informații false), art. 405 (propaganda pentru război), art. 406
(compromiterea unor interese de stat), art. 407 (divulgarea secretului care periclitează securitatea națională),
art. 408 (infracțiuni contra persoanelor care se bucură de protecție internațională), art. 409 (constituirea de
structuri informative ilegale), art. 410 (nedenunțarea unor infracțiuni contra securității naționale), cărora li se
adaugă art. 411 (cauze de reducere a pedepsei) și art. 412 (sancționarea tentativei). De asemenea, tot curtea
de apel judecă în primă instanță și infracțiunile cuprinse în Titlul XII din Codul penal, intitulat „Infracțiuni de
genocid, contra umanității și de război”, prevăzute la art. 438 (genocidul), art. 439 (infracțiuni contra
umanității), art. 440 (infracțiuni de război contra persoanelor), art. 441 (infracțiuni de război contra proprietății
și altor drepturi), art. 442 (infracțiuni de război contra operațiunilor umanitare și emblemelor), art. 443
(utilizarea de metode interzise în operațiuni de luptă), art. 444 (utilizarea de mijloace interzise în operațiunile
de luptă), alături de art. 445 (sancționarea tentativei);
– infracțiunile privind securitatea națională a României, prevăzute în legi speciale (este vorba despre
infracțiunile cuprinse în Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României 40).
Competența personală a curții de apel de a judeca în prima instanță este reprezentată de judecarea:
– infracțiunilor săvârșite de judecătorii de la judecătorii, tribunale și de procurorii de la parchetele care
funcționează pe lângă aceste instanțe;
– infracțiunilor săvârșite de avocați, notari publici, executori judecătorești, de controlorii financiari ai Curții
de Conturi, precum și de auditorii publici externi;
– infracțiunilor săvârșite de șefii cultelor religioase organizate în condițiile legii și de ceilalți membri ai
înaltului cler, care au cel puțin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia;
– infracțiunilor săvârșite de magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de judecătorii de la
curțile de apel și Curtea Militară de Apel, precum și de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe;
– infracțiunilor săvârșite de membrii Curții de Conturi, de președintele Consiliului Legislativ, de Avocatul
Poporului, de adjuncții Avocatului Poporului și de chestori.
Potrivit art. 35 din Legea nr. 304/2004, curțile de apel sunt instanțe cu personalitate juridică, în
circumscripția cărora funcționează mai multe tribunale și tribunale specializate, din punct de vedere al
organizării teritoriale existând un număr de 15 curți de apel, fiecare având în circumscripția sa mai multe
județe, potrivit anexei nr. 1 care face parte integrantă din lege.
De asemenea, în cadrul curților de apel funcționează, în raport cu complexitatea și numărul cauzelor, secții
sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesioniști, cauze penale, cauze cu minori
și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale,
insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și completuri specializate pentru cauze
maritime și fluviale.
40 Republicată în M. Of. nr. 190 din 18 martie 2014.
19
§7. Competența Curții Militare de Apel
Potrivit competenței sale funcționale, conform art. 39 CPP, Curtea Militară de Apel:
– judecă în apel; ca instanță de apel, Curtea Militară de Apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale
pronunțate de tribunalele militare;
– judecă cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege;
– soluționează conflictele de competență ivite între tribunalele militare din circumscripția sa, precum și
contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de acestea în cazurile prevăzute de lege;
– soluționează alte cauze anume prevăzute de lege.
Referitor la competența materială, potrivit art. 39 alin. (1) CPP, Curtea Militară de Apel judecă în primă
instanță:
– infracțiunile contra securității naționale prevăzute de Codul penal la art. 394 (trădarea), art. 395 (trădarea
prin transmitere de informații secrete de stat), art. 396 (trădarea prin ajutarea inamicului), art. 397 (acțiuni
împotriva ordinii constituționale), art. 399 (acțiunile ostile statului), art. 400 (spionajul), art. 401 (atentatul care
pune în pericol securitatea națională), art. 402 (atentatul contra unei colectivități), art. 403 (actele de
diversiune), art. 404 (comunicarea de informații false), art. 405 (propaganda pentru război), art. 406
(compromiterea unor interese de stat), art. 407 (divulgarea secretului care periclitează securitatea națională),
art. 408 (infracțiuni contra persoanelor care se bucură de protecție internațională), art. 409 (constituirea de
structuri informative ilegale), art. 410 (nedenunțarea unor infracțiuni contra securității naționale), cărora li se
adaugă art. 411 (cauze de reducere a pedepsei) și art. 412 (sancționarea tentativei). De asemenea, tot Curtea
Militară de Apel judecă în primă instanță și infracțiunile cuprinse în Titlul XII din Codul penal, intitulat
„Infracțiuni de genocid, contra umanității și de război”, prevăzute la art. 438 (genocidul), art. 439 (infracțiuni
contra umanității), art. 440 (infracțiuni de război contra persoanelor), art. 441 (infracțiuni de război contra
proprietății și altor drepturi), art. 442 (infracțiuni de război contra operațiunilor umanitare și emblemelor), art.
443 (utilizarea de metode interzise în operațiuni de luptă), art. 444 (utilizarea de mijloace interzise în
operațiunile de luptă), alături de art. 445 (sancționarea tentativei), săvârșite de militari;
– infracțiunile privind securitatea națională a României, prevăzute în legi speciale (infracțiunile cuprinse în
Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României), săvârșite de militari.
Competența personală a Curții Militare de Apel de a judeca în prima instanță este reprezentată de
judecarea:
– infracțiunilor săvârșite de judecătorii tribunalelor militare și de procurorii militari de la parchetele militare
care funcționează pe lângă aceste instanțe;
– infracțiunilor săvârșite de generali, mareșali și amirali.
Sub aspect teritorial, Curtea Militară de Apel are competență pe întreg teritoriul țării, întrucât, conform art.
61 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, funcționează numai în municipiul București, ca instanță
unică.
§8. Competența Înaltei Curți de Casație și Justiție
Înalta Curte de Casație și Justiție, ale cărei organizare și funcționare sunt reglementate prin Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, este organizată, conform art. 19 alin. (2) din lege, în 4 secții – Secția I
civilă, Secția a II-a civilă, Secția penală, Secția de contencios administrativ și fiscal și Secțiile Unite, cu
competență proprie.
Potrivit art. 22 din Legea nr. 304/2004, Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă:
– în primă instanță, procesele și cererile date prin lege în competența de primă instanță a Înaltei Curți de
Casație și Justiție;
20
– apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de curțile de apel și de Curtea Militară
de Apel;
– contestațiile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de curțile de apel, de Curtea
Militară de Apel și de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție;
– apelurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu
pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel;
– recursurile în casație împotriva hotărârilor definitive, în condițiile prevăzute de lege;
– sesizările în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei probleme de drept.
Competența în materie penală a instanței supreme este reglementată în art. 40 CPP.
În literatura juridică41 s-a făcut distincție, sub aspectul competenței funcționale a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, între activitatea de judecată și activitatea de soluționare a unor probleme adiacente judecății. Astfel,
din punct de vedere funcțional, instanța supremă:
– judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de curțile de apel, de curțile
militare de apel și de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție;
– judecă recursurile în casație împotriva hotărârilor penale definitive, precum și recursurile în interesul legii;
– soluționează conflictele de competență în cazurile în care este instanța superioară comună instanțelor
aflate în conflict, precum și cazurile în care cursul justiției este întrerupt;
– soluționează cererile de strămutare în cazurile prevăzute de lege;
– soluționează contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel în cazurile
prevăzute de lege;
– soluționează alte cauze anume prevăzute de lege.
Potrivit art. 40 alin. (1) CPP, în primă instanță, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:
– infracțiunile de înaltă trădare, prevăzute la art. 398 CP 42, în acest caz îmbinându-se competența materială
cu cea personală, ca urmare a faptului că, sub aspectul subiectului activ, infracțiunea de înaltă trădare poate fi
săvârșită de persoane fizice care au o anumită calitate, și anume Președintele României sau un alt membru al
Consiliului Suprem de Apărare a Țării;
– infracțiunile săvârșite de senatori, deputați și membri din România în Parlamentul European;
– infracțiunile săvârșite de membrii Guvernului;
– infracțiunile săvârșite de judecătorii Curții Constituționale;
– infracțiunile săvârșite de membrii Consiliului Superior al Magistraturii;
– infracțiunile săvârșite de judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție;
– infracțiunile săvârșite de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
De asemenea, potrivit art. 40 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului 43,
competența de judecată în primă instanță a infracțiunilor de terorism aparține Înaltei Curți de Casație și
Justiție.
Potrivit art. 19 din Legea nr. 304/2004, în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție funcționează Completul
pentru soluționarea recursului în interesul legii, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum
și completurile de 5 judecători. La începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și
Justiție, la propunerea președintelui sau a vicepreședintelui acesteia, poate aproba înființarea de completuri

42 Art. 398 CP: „Înalta trădare. Faptele prevăzute în art. 394-397 CP (art. 394 – trădarea, art. 395 – trădarea prin transmitere de
informații secrete de stat, art. 396 – trădarea prin ajutarea inamicului, art. 397 – acțiuni împotriva ordinii constituționale – n.a.),
săvârșite de către Președintele României sau de către un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, constituie
infracțiunea de înaltă trădare și se pedepsesc cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării
unor drepturi”.
21
specializate în cadrul secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, în funcție de numărul și natura cauzelor, de
volumul de activitate al fiecărei secții, precum și de specializarea judecătorilor și necesitatea valorificării
experienței profesionale a acestora.
§9. Competența judecătorului de drepturi și libertăți și a judecătorului de cameră

preliminară
În mod corespunzător funcției judiciare de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale
persoanei în faza de urmărire penală și funcției judiciare de verificare a legalității trimiterii sau netrimiterii în
judecată, Codul de procedură penală a prevăzut instituția judecătorului de drepturi și libertăți și instituția
judecătorului de cameră preliminară, care s-au dorit a contribui, pe de o parte, la organizarea eficientă a
activității de judecată din cadrul instanței, iar, pe de altă parte, la asigurarea caracterului fluent al acesteia, cele
două instituții apărând în peisajul procesual penal pentru a prelua o parte a cererilor și a plângerilor care în
trecut se soluționau de către completurile de judecată din cadrul instanțelor judecătorești 44.
9.1. Competența judecătorului de drepturi și libertăți
Conform art. 53 CPP, judecătorul de drepturi și libertăți este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit
competenței acesteia, soluționează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestațiile
sau orice alte sesizări privind:
– măsurile preventive;
– măsurile asigurătorii;
– măsurile de siguranță cu caracter provizoriu;
– actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege;
– încuviințarea perchezițiilor, a folosirii metodelor și tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a
altor procedee probatorii potrivit legii;
– procedura audierii anticipate;
– alte situații expres prevăzute de lege.
9.2. Competența judecătorului de cameră preliminară
Potrivit art. 54 CPP, judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit
competenței acesteia:
– verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror;
– verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire
penală;
– soluționează plângerile împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată;
– soluționează alte situații expres prevăzute de lege.
Secțiunea a 3-a. Competența organelor de

urmărire penală
Conform art. 55 CPP, organele de urmărire penală care desfășoară activități premergătoare judecății și care
ajută pe parcursul urmăririi penale la descoperirea și strângerea de probe necesare soluționării cauzei și la
identificarea făptuitorului sunt:
– procurorul;
44 Seminar „Pregătirea implementării noilor coduri: instituții noi procesual penale”, București, 15 aprilie 2011, document
disponibil online pe site-ul www.just.ro.
22
– organele de cercetare penală ale poliției judiciare;
– organele de cercetare penală speciale.
§1. Competența procurorului
Transpunând dispozițiile art. 131 alin. (3) din Constituție, prin care se statuează că procurorii sunt constituiți
în parchete care funcționează pe lângă instanțele de judecată, conduc și supraveghează activitatea de cercetare
penală a poliției judiciare, în condițiile legii, art. 55 alin. (3) CPP prevede atribuțiile procurorului pe parcursul
procesului penal astfel:
– supraveghează sau efectuează urmărirea penală;
– sesizează judecătorul de drepturi și libertăți și instanța de judecată;
– exercită acțiunea penală;
– exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege;
– încheie acordul de recunoaștere a vinovăției, în condițiile legii;
– formulează și exercită contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești;
– îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege.
În realizarea atribuțiilor privind supravegherea urmăririi penale, potrivit art. 56 alin. (1) CPP, procurorul
conduce și controlează în mod nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a organelor de
cercetare penală speciale prevăzute de lege, pentru ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu
respectarea dispozițiilor legale. De asemenea, procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare
penală sau să îl efectueze personal.
Există unele situații expres și limitativ prevăzute de legiuitor în care procurorul este obligat să efectueze
personal urmărirea penală. Astfel cum prevede art. 56 alin. (3) CPP, urmărirea penală se efectuează în mod
obligatoriu de către procuror:
– în cazul infracțiunilor pentru care competența de judecată în primă instanță aparține Înaltei Curți de
Casație și Justiție sau curții de apel;
– în cazul infracțiunilor prevăzute în Codul penal la art. 188 (omorul), art. 189 (omorul calificat), art. 190
(uciderea la cererea victimei), art. 191 (determinarea sau înlesnirea sinuciderii), art. 257 (ultrajul), art. 277
(compromiterea intereselor justiției), art. 279 (ultrajul judiciar), art. 280 (cercetarea abuzivă), art. 281
(supunerea la rele tratamente), art. 282 (tortura), art. 283 (represiunea nedreaptă), art. 289 (luarea de mită),
art. 290 (darea de mită), art. 291 (traficul de influență), art. 292 (cumpărarea de influență), art. 293 (fapte
săvârșite de către membrii instanțelor de arbitraj sau în legătură cu aceștia), art. 294 (fapte săvârșite de către
funcționari străini sau în legătură cu aceștia);
– în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție depășită, care au avut ca urmare moartea unei persoane;
– în cazul infracțiunilor pentru care competența de a efectua urmărirea penală aparține Direcției de
Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție;
– în alte cazuri prevăzute de lege.
În cazul infracțiunilor enumerate mai sus, este competent să efectueze urmărirea penală procurorul de la
parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în primă instanță cauza, cu excepția cazurilor în
care legea prevede altfel.
De asemenea, în cazul infracțiunilor săvârșite de militari, urmărirea penală se efectuează față de toți
participanții la săvârșirea infracțiunilor, în mod obligatoriu, de către procurorul militar din cadrul parchetelor
militare sau secțiilor militare ale parchetelor, potrivit competenței parchetului din care fac parte, fiind mai apoi
sesizată instanța competentă potrivit art. 44 CPP.
23
§2. Competența organelor de cercetare penală ale poliției judiciare
Atribuțiile organelor de cercetare penală ale poliției judiciare sunt îndeplinite de lucrători specializați din
Ministerul Afacerilor Interne anume desemnați în condițiile legii speciale, care au primit avizul conform al
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori avizul procurorului
desemnat în acest sens.
Conform art. 57 alin. (1) CPP, organele de cercetare ale poliției judiciare au o competență materială
generală, care le conferă posibilitatea de a efectua cercetarea penală pentru orice infracțiune care nu este dată
în mod obligatoriu prin dispozițiile legii procesuale penale în competența procurorului sau a organelor de
cercetare penală speciale, acestea având în competență atât infracțiuni care sunt de competența judecătoriei,
cât și infracțiuni ce țin de competența altor instanțe de judecată.
În acest sens, legiuitorul a stabilit atribuții clare cu privire la sfera activităților ce pot fi desfășurate de către
organele de cercetare penală, potrivit art. 306 CPP, astfel:
– organele de cercetare penală au obligația ca, după sesizare, să caute și să strângă datele ori informațiile
cu privire la existența infracțiunilor și identificarea persoanelor care au săvârșit infracțiuni, să ia măsuri pentru
limitarea consecințelor acestora, să strângă și să administreze probele cu respectarea legii;
– după începerea urmăririi penale, organele de cercetare penală strâng și administrează probele atât în
favoarea, cât și în defavoarea suspectului ori inculpatului;
– când organul de cercetare penală apreciază că este necesară administrarea unor mijloace de probă sau
folosirea unor metode speciale de supraveghere, care pot fi autorizate ori dispuse, în faza de urmărire penală,
numai de procuror sau, după caz, de judecătorul de drepturi și libertăți, formulează propuneri motivate, care
trebuie să cuprindă datele și informațiile care sunt obligatorii în cadrul acelei proceduri;
– organul de cercetare penală are obligația de a strânge probele necesare pentru identificarea bunurilor și
valorilor supuse confiscării speciale și confiscării extinse, potrivit Codului penal.
Sub aspectul competenței teritoriale a organului de cercetare penală, art. 63 CPP prevede că, și în cazul
organului de cercetare penală al poliției judiciare, se aplică dispozițiile art. 41 și art. 42 CPP.
Potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 78/2016, ofițerii și agenții de poliție judiciară din cadrul structurilor
specializate în combaterea criminalității organizate ale Poliției Române sunt desemnați de către ministrul
afacerilor interne și cu avizul conform al procurorului-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de
Criminalitate Organizată și Terorism.
Conform art. 10 din O.U.G. nr. 43/2002, în cadrul Direcției Naționale Anticorupție funcționează ofițeri de
poliție, constituind poliția judiciară a Direcției Naționale Anticorupție, în scopul efectuării cu celeritate și în mod
temeinic a activităților de descoperire și de urmărire a infracțiunilor de corupție. Detașarea ofițerilor și a
agenților de poliție judiciară în cadrul Direcției Naționale Anticorupție se face, la propunerea nominală a
procurorului-șef al acestei direcții, prin ordin al ministrului afacerilor interne, iar numirea lor în funcții se face
prin ordin al procurorului-șef al acestei direcții.
§3. Competența organelor de cercetare penală speciale
Conform art. 55 alin. (5) CPP, atribuțiile organelor de cercetare penală speciale sunt îndeplinite de ofițeri
anume desemnați în condițiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condițiile art. 55 alin.
(5) și (6) CPP, corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârșirii infracțiunilor de către
militari sau în cazul săvârșirii infracțiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de Codul penal de către
personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranța navei sau navigației
ori a personalului.
24
De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracțiunilor contra securității
naționale prevăzute în Titlul X din Codul penal, intitulat „Infracțiuni contra capacității de luptă a forțelor
armate” (art. 413-437), precum și în cazul infracțiunilor de terorism prevăzute în cuprinsul Legii nr. 535/2004
privind prevenirea și combaterea terorismului, din dispoziția procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de
supraveghere tehnică.
Potrivit art. 33 din Legea nr. 191/2003 privind infracțiunile la regimul transportului naval, cercetarea penală
în cazul infracțiunilor prevăzute de această lege se efectuează de către persoanele desemnate în condițiile art.
55 alin. (5) și (6) CPP.
§4. Competența unor organe care nu fac parte din sistemul organelor judiciare
4.1. Competența organelor de constatare potrivit art. 61 CPP
Actualul Cod de procedură penală include în cuprinsul art. 29 următorii participanți în procesul penal:
organele judiciare, avocatul, părțile, subiecții procesuali principali, precum și alți subiecți procesuali.
În categoria „altor subiecți procesuali”, art. 34 CPP identifică următoarele categorii de subiecți procesuali:
martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum și orice alte
persoane prevăzute de lege având drepturi, obligații sau atribuții în procedurile judiciare penale.
În acest sens, potrivit art. 61 CPP, următoarele organe au atribuții privind constatarea infracțiunilor:
– organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, precum și ale autorităților publice, instituțiilor
publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile care constituie încălcări ale
dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii;
– organele de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice, ale altor autorități
publice, instituții publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile săvârșite în
legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor;
– organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în timpul exercitării
atribuțiilor prevăzute de lege.
Astfel cum prevede art. 61 alin. (2) CPP, aceste organe de constatare a săvârșirii infracțiunilor au
următoarele obligații:
– luarea măsurilor de conservare a locului săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor
materiale de probă;
– încheierea procesului-verbal de constatare a săvârșirii infracțiunii, precum și consemnarea în cuprinsul
acestuia a obiecțiilor, precizărilor și a explicațiilor pe care le fac făptuitorul sau alte persoane prezente la locul
constatării infracțiunii;
– înaintarea de îndată către organele de urmărire penală a actelor încheiate împreună cu mijloacele
materiale de probă.
În cazul în care infracțiunea constatată este o infracțiune flagrantă, aceleași organe au dreptul de a face
percheziții corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor și de a-l prezenta de îndată organelor de
urmărire penală.
Procesul-verbal încheiat de către organele de constatare constituie act de sesizare a organelor de urmărire
penală și nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.
De menționat este și faptul că organele de ordine publică și siguranță națională sunt cele din cadrul
Ministerului Afacerilor Interne, Serviciului de Protecție și Pază, Serviciului de Telecomunicații Speciale,
Serviciului Român de Informații.
În cadrul Ministerului Afacerilor Interne își desfășoară activitatea Jandarmeria Română, care, potrivit art. 19
alin. (1) lit. r) din Legea nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române 45, efectuează, în
25
condițiile legii, acte necesare începerii urmăririi penale pentru infracțiunile constatate pe timpul executării
misiunilor specifice, potrivit art. 61 CPP.
De asemenea, conform art. 21 lit. u) din O.U.G. nr. 104/2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de
Frontieră Române46, în zona de competență, Poliția de Frontieră Română desfășoară activități pentru
constatarea faptelor penale și, prin organele de cercetare penală ale poliției judiciare din cadrul Poliției de
Frontieră Române, efectuează cercetări în legătură cu acestea, conform legii.
Potrivit art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații47,
în cazul în care din verificările și activitățile specifice efectuate rezultă date și informații care indică pregătirea
sau săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, acestea sunt transmise organelor de urmărire penală în
condițiile prevăzute de art. 61 CPP.
4.2. Competența comandanților de nave și aeronave potrivit art. 62 CPP
Comandanții de nave și aeronave sunt competenți să facă percheziții corporale sau ale vehiculelor și să
verifice lucrurile pe care făptuitorii le au cu sine sau le folosesc, pe timpul cât navele și aeronavele pe care le
comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor și pentru infracțiunile săvârșite pe aceste nave sau
aeronave.
Conform art. 62 alin. (1) CPP, comandanții de nave și aeronave au următoarele obligații:
– luarea măsurilor de conservare a locului săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor
materiale de probă;
– încheierea procesului-verbal de constatare a săvârșirii infracțiunii, precum și consemnarea în cuprinsul
acestuia a obiecțiilor, precizărilor și a explicațiilor pe care le fac făptuitorul sau alte persoane prezente la locul
constatării infracțiunii;
– înaintarea, de îndată ce nava sau aeronava ajunge în primul port sau aeroport românesc, către organele
de urmărire penală a actelor încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă.
De asemenea, sunt competenți să facă percheziții corporale sau ale vehiculelor și să verifice lucrurile pe
care făptuitorii le au cu sine sau le folosesc, pe timpul cât navele și aeronavele pe care le comandă se află în
afara porturilor sau aeroporturilor și pentru infracțiunile săvârșite pe aceste nave sau aeronave. În cazul în care
infracțiunea constatată este o infracțiune flagrantă, aceleași organe au dreptul de a-l prinde pe făptuitor și de
a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală.
Procesul-verbal încheiat de către comandanții de nave și aeronave constituie act de sesizare a organelor de
urmărire penală și nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.
46 M. Of. nr. 351 din 29 iunie 2001.

47 M. Of. nr. 33 din 3 martie 1992.
26

Participantii Curs 3-Converted-Compressed

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Participantii Curs 3-Converted-Compressed

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Secțiunea a 6-a.

Avocatul – participant în procesul penal

§1. Considerații generale privind exercitarea profesiei de avocat

§2. Participarea avocatului în procesul penal

§3. Asistența juridică

3.1. Asistența juridică a suspectului sau a inculpatului în procesul penal

3 I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 237.

3.2. Drepturile avocatului suspectului sau inculpatului

5 V. DONGOROZ ȘI COLAB., op. cit., vol. I, p. 248.

9 I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 250.

§5. Consultarea dosarului

10 M. Of. nr. 867 din 5 decembrie 2003.

§6. Îndatoririle avocaților

Secțiunea 1. Noțiune și forme

§2. Formele competenței în materie penală

12 V. DONGOROZ ȘI COLAB., op. cit., p. 101.

op. cit., vol. I, p. 274.

17 N. VOLONCIU, op. cit., vol. I, p. 274.

18 S. KAHANE, op. cit., p. 100; M. BASARAB, op. cit., p. 154.

19 GR. THEODORU, L. MOLDOVAN, op. cit., p. 97.

20 I. NEAGU, op. cit., p. 211.

2.1. Formele fundamentale de competență

2.1.1. Competența funcțională (ratione officii)

2.1.2. Competența materială (ratione materiae)

Constituție este interzisă înființarea de instanțe extraordinare.

24 R. MERLE, A. VITU, op. cit., p. 1074-1076.

2.1.3. Competența teritorială (ratione loci)

25 I. NEAGU, op. cit., p. 213.

2.2. Formele subsidiare ale competenței

2.2.1. Competența personală (ratione personae)

2.2.2. Competența specială

28 I. NEAGU, op. cit., p. 219-220.

31 N. VOLONCIU, op. cit., vol. I, p. 282.

32 I. NEAGU, op. cit., p. 220.

33 N. VOLONCIU, op. cit., vol. I, p. 284.

34 A.L. LORINCZ, op. cit., 2009, p. 136.

Secțiunea a 2-a. Competența instanțelor judecătorești

§1. Considerații generale

§2. Competența judecătoriei

§3. Competența tribunalului

35 M. Of. nr. 332 din 16 mai 2003.

§4. Competența tribunalelor specializate

37 M. Of. nr. 672 din 27 iulie 2005.

§5. Competența tribunalului militar

§6. Competența curții de apel

Sub aspectul competenței funcționale, curtea de apel desfășoară următoarele activități:

40 Republicată în M. Of. nr. 190 din 18 martie 2014.

§8. Competența Înaltei Curți de Casație și Justiție

41 I. NEAGU, op. cit., p. 228.

§9. Competența judecătorului de drepturi și libertăți și a judecătorului de cameră

9.1. Competența judecătorului de drepturi și libertăți

9.2. Competența judecătorului de cameră preliminară

Secțiunea a 3-a. Competența organelor de

§1. Competența procurorului

§3. Competența organelor de cercetare penală speciale

4.1. Competența organelor de constatare potrivit art. 61 CPP

45 M. Of. nr. 1175 din 13 decembrie 2004.

4.2. Competența comandanților de nave și aeronave potrivit art. 62 CPP

46 M. Of. nr. 351 din 29 iunie 2001.

S-ar putea să vă placă și