Una dintre obsesiile omului din toate timpurile a fost găsirea rețetei

perfecte pentru a reuși în viață. Formulată așa direct și fără retorica

cosmetizantă care o însoțeste de obicei, această căutare încrîncenată a
secretului unei vieții de succes sună ca un proiect teribil de naiv, de-a
dreptul copilăresc. Ca să aibă sens căutarea, trebuie să presupui mai întîi
că o viață reușită înseamnă un singur lucru, că e ceva asemănător unei
formule infailibile pe care o poți recunoaște ca fiind „the one”atunci cînd
te întîlnești cu ea. Dacă o viață reușită ar putea fi de mai multe feluri, nu
prea ar mai avea rost să ne frămîntăm atît de mult în căutarea ei, am
încerca o variantă sau alta și cu asta basta, nu ne-am mai bate capul.
Dar, pentru a presupune că succesul în viață înseamnă un singur lucru,
că este asemeni unei formule perfecte, mai trebuie să presupui ceva, și
anume că toți oamenii sînt la fel. Iar acest lucru nu prea mai are sens,
trebuie să recunoaștem. De pildă, are rost să te întrebi care este cel mai
performant computer care există pe piață. Pentru că ai la îndemînă cîțiva
parametri preciși cu privire la performanța acestor mașinării (viteză de
calcul, putere de procesare etc.) pe care poți să-i aplici în testarea
diferitelor modele existente și cu siguranță vei obține valori diferite. Iar
modelul care va obține valorile cele mai mari va fi computerul cel mai
bun. Sigur, anul viitor clasamentul se va schimba, fără îndoială, dar asta
e cu totul altă discuție. Important e faptul că poți să măsori performanța și
să ajungi la un rezultat. Dar oamenii nu sînt asemeni computerelor. Am
putea spune că oamenii sînt toți la fel și, deci, măsurabili sau comparabili
în privința însușirilor pe care le au, doar din punct de vedere anatomic. În
această privință am reușit să nu mai avem nici o nedumerire sau
îndoială. De pildă, știm ce înseamnă o funcționare optimă a ficatului sau
a inimii sau chiar ce înseamnă a avea o condiție fizică bună. Dar o viață
reușită nu depinde doar de buna funcționare a stomacului sau a altui
organ al corpului, oricît de important ar fi acesta. O viață reușită depinde
mai ales de idealurile, ambițiile, valorile și visurile noastre, iar acestea nu
sînt niciodată la fel pentru toți oamenii. Din acest motiv, o viață reușită
pentru mine poate să fie, în același timp, una îngrozitor de plictisitoare
sau de săracă pentru cel de lîngă mine. 
Și totuși, în pofida aparentei sale lipse de sens, această căutare febrilă a
rețetei succesului continuă să ne macine și să ne bîntuie imaginația, iar
propunerile și recomandările sînt mai abundente astăzi ca niciodată. În
trecut, bătrînii sau înțelepții comunității erau singurii care aveau dreptul
să emită recomandări în această privință. Astăzi, în lumea democrației
perfecte de pe rețelele de socializare, oricine poate să lanseze o rețetă a
succesului, iar veridicitatea ei crește odată cu numărul de like-uri sau cu
numărul de urmăritori ai celui sau celei care a lansat-o. Un tînăr de 20 de
ani poate vinde o rețetă a succesului la fel de bine ca un filosof de 90 de
ani. Ba chiar mai bine, de cele mai multe ori. În lista acestor rețete ale
reușitei s-au înscris, de-a lungul timpului, o grămadă de variante, unele
mai cunoscute, altele mai puțin, dar toate scurte și ușor de reținut: fii
curajos, fii bun, fii înțelept (asta e grea), fii credincios, fii tolerant etc. Una
dintre ultimele venite în această listă a rețetelor succesului, inspirată, fără
îndoială, din biologia evoluționistă, spune așa: fii adaptabil! Cum
spuneam, scurt, ușor de reținut, fără complicații și, aparent, ușor de
înțeles. Din nefericire, însă, pentru cei care vor să urmeze această
„regulă de aur” a succesului, nu e chiar atît de ușor să te lămurești ce
înseamnă a fi adaptabil. De vreme ce vine din biologie, are sens să
pornim de acolo și să căutăm înțelesul termenului direct la sursă, cum ar
veni. Așadar, ce înseamnă adaptare în lumea organică? 
În natură, totul este într-o perpetuă schimbare și transformare, nimic nu
stă pe loc și nu rămîne neschimbat. Dacă ceva ne pare stabil și fix,
înseamnă doar că nu am observat acel lucru suficient de mult timp.
Această trăsătură a lumii naturale, observată încă de antici (panta rhei –
totul curge, spunea Heraclit) este una din trăsăturile sale fundamentale,
poate cea mai importantă dintre toate. Și totuși, în pofida acestei
neobosite curgeri și a schimbărilor care străbat lumea naturii de la un
capăt la altul, ea pare să fie mereu ordonată și să se mențină într-o stare
de armonie demnă de invidia unor creaturi măcinate de grija zilei de
mîine și de incertitudinile viitorului cum sîntem noi, oamenii. Ce face ca
natura să-și păstreze ordinea în pofida schimbării continue prin care
trece? Aceasta este o întrebare care i-a bîntuit pe filosofi și savanți
dintotdeauna, una la care abia începînd cu epoca modernă am început
să putem răspunde. Fizicienii și apoi chimiștii moderni au ajuns să
descopere acele legi care guvernează schimbările naturale și
coordonează această ordine maiestuoasă a naturii. Mișcarea astrelor pe
bolta cerească este guvernată de legi precise și imuabile, legi ale căror
efecte le resimțim și noi în cele mai mărunte episoade ale vieții, de la
ciclul anotimpurilor și mișcarea valurilor mării pînă la adierea vîntului și
căderea frunzelor în prag de toamnă. 
Apoi, pe urmele fizicienilor și chimiștilor, biologii și naturaliștii au început
să se întrebe și ei ce poate explica ordinea și armonia din lumea
organică, din lumea vietăților. Pentru că aici, spre deosebire de lumea
studiată de fizică și chimie, atît ordinea, cît și schimbarea par să fie mult
mai pronunțate și mai impetuoase. Un munte se poate transforma într-o
vale pe parcursul a milioane de ani, în vreme ce o populație de
organisme poate să dispară pe parcursul a doar cîteva generații. Și
totuși, în pofida acestor schimbări spectaculoase, viața continuă să
prospere chiar dacă sub mereu alte forme și înfățișări. În 1831, un tînăr
naturalist britanic pe nume Charles Darwin a pornit într-o călătorie pe
mare cu scopul de a studia natura de pe coastele Americii de Sud și de
pe insulele învecinate. În cei cinci ani cît a durat călătoria sa cu vasul
Beagle, Darwin a adunat o mulțime impresionantă de însemnări cu privire
la diversitatea speciilor de plante și animale pe care le-a întîlnit și a strîns
o mulțime de specimene pe care le-a trimis acasă pentru studiu. A fost o
călătorie de-a dreptul inițiatică pentru tînărul Darwin, așa cum mărturisea
el însuși mai tîrziu, spunînd că a fost „cel mai important eveniment din
viața mea”, un eveniment care „a stabilit cursul întregii mele cariere”. Și a
avut dreptate. Pe baza observațiilor strînse pe parcursul celor cinci ani cît
a călătorit cu Beagle, Darwin a formulat ulterior teoria cu privire la
evoluția speciilor prin intermediul selecției naturale, teoria care va pune
piatra de temelie a biologiei moderne și care va înscrie numele lui Darwin
în panteonul celor mai mari savanți ai umanității. 
Dar ce spune această teorie faimoasă publicată de naturalistul britanic în
la fel de faimoasa sa carte Originea speciilor, în 1859? Pe scurt, spune
că toate speciile de organisme din natură evoluează și se schimbă de-a
lungul timpului ca rezultat al unui proces numit selecție naturală. Prin
intermediul acestui proces, sînt păstrate și date mai departe acele
trăsături care sînt cele mai favorabile supraviețuirii într-un anumit habitat
natural și sînt eliminate cele care sînt dăunătoare. Așa cum crescătorii de
animale selectează cu grijă și multă răbdare specimenele care au
trăsăturile cele mai potrivite pentru nevoile și scopurile lor și reușesc cu
timpul să creeze rase noi, la fel procedează și natura. Doar că, în cazul
naturii, principiul de selecție nu mai este dat de nevoile și scopurile
conștiente ale unui agent, ci de un mediu natural aflat în permanentă
schimbare și transformare. Schimbările care au loc într-un anumit areal
natural exercită presiuni adaptative asupra organismelor și speciilor care
trăiesc în acel areal. Cu alte cuvinte, organismele respective vor
supraviețui în funcție de cît de adaptate sînt trăsăturile pe care le posedă
la mediul în care trăiesc. Cele care posedă trăsăturile cele mai potrivite
pentru acel mediu vor supraviețui cel mai bine și, în consecință, vor fi
cele care vor avea cele mai mari șanse să se înmulțească și astfel să
dea mai departe acele trăsături favorabile. Cele care posedă trăsăturile
cele mai puțin potrivite vor avea șanse proporțional mai mici de
supraviețuire și de înmulțire și, cu timpul, vor dispărea. 
Pare simplu, nu-i așa? Ei bine, în realitate e ceva mai complicat, dar
aspectul crucial e acela că, în lumea vietăților, adaptarea este motorul
supraviețuirii, un soi de agent orb și fără intenții care împinge evoluția
speciilor în cele mai ciudate direcții și totul pentru a asigura
supraviețuirea într-un mediu în permanentă schimbare și transformare.
Darwin nu avea la îndemînă o explicație pentru felul în care se transmit
aceste trăsături favorabile supraviețuirii, deși era convins că așa se
petrec lucrurile. O astfel de explicație începea să se dezvolte în chilia
izolată a unui călugăr augustinian, Gregor Mendel, chiar în timp ce
Darwin însuși își punea în ordine ideile cu privire la selecția naturală și
evoluția speciilor. Dar au mai trecut cîteva decenii bune pînă la o
formulare adecvată a mecanismelor ereditare prin intermediul cărora
trăsăturile genetice sînt date mai departe de la o generație la alta. Abia în
anii ’30 ai secolului trecut biologii au reușit să formuleze o teorie
adecvată cu privire la mecanismele ereditare și să pună bazele așa-
numitei teorii sintetice a evoluției. La vremea respectivă, majoritatea
biologilor credeau că genele se transmit precis și identic de la o generație
la alta, iar aceasta însemna că apariția variațiilor favorabile supraviețuirii
printre trăsăturile unui organism era încă un mister. Dar aceasta era mai
degrabă perspectiva savanților „de laborator”. Naturaliștii „de teren” știau
de multă vreme că variația trăsăturilor este atotprezentă și a fost rîndul
unui biolog de origine rusă, emigrat în 1928 în Statele Unite, Theodosius
Dobzhansky, să facă pasul crucial în această privință și să ofere o
explicație adecvată pentru apariția variațiilor la nivelul genelor. Mutațiile la
nivelul genelor apar în mod natural în cadrul oricărei populații de
organisme, a observat Dobzhansky, iar aceste mutații se acumulează în
timp dînd naștere variațiilor în bazinul genetic al unei specii. Unele dintre
aceste variații sînt neutre, altele sînt dăunătoare, iar încă altele sînt
favorabile pentru supraviețuirea într-un anumit habitat natural.
Organismele care posedă variații favorabile vor supraviețui mai bine,
statistic, decît cele care nu le posedă. Iar cele care posedă variații
dăunătoare vor avea tendința de a dispărea, tot statistic, din mediul
respectiv. Et voilà, cercul se închide, avem o explicație adecvată pentru
apariția trăsăturilor adaptative, una care i-ar fi produs, fără îndoială, o
mare bucurie lui Darwin. 
Din această foarte scurtă și nerușinat de incompletă istorie a biologiei
ultimelor două secole reiese că în natură a fi adaptat înseamnă a avea
trăsăturile cele mai favorabile pentru a supraviețui într-un anumit mediu,
un mediu aflat, la rîndul său, în continuă schimbare. Supraviețuirea
depinde de acest echilibru fin între trăsăturile adaptative ale organismelor
și un mediu uluitor de dinamic și capricios. Adaptarea nu poartă cu sine
emblema vreunei virtuți și nici stigmatul vreunui viciu, ci este pur și simplu
o potrivire (temporară) între variațiile genetice și un mediu natural
oarecare. 
Dar o astfel de descriere pare complet în dezacord cu ceea ce vrem noi
să transmitem atunci cînd proclamăm cu aplomb sloganul „Fii adaptabil!”.
Dacă am vrea să fim consecvenți cu înțelesul biologic al termenului
„adaptare”, ar trebui să nu ținem seama de nici o regulă și de nici un
principiu decît în măsura în care acestea sînt utile supraviețuirii și
bunăstării noastre, ar trebui să fim, pe scurt, egoiști în cel mai tare sens
al cuvîntului. Și totuși, nu sîntem sau nu întotdeauna, și nu în mod
programatic. De fapt, cei mai buni dintre noi sînt tocmai pe dos, generoși
și altruiști, dispuși să-și sacrifice bunăstarea și uneori chiar propria viață
pentru cei din jurul lor. Și asta pentru că oamenii nu vor doar să
supraviețuiască, ei vor mai degrabă să trăiască împăcați cu ei înșiși și cu
propriile alegeri și decizii. Inteligența superioară și conștiința de sine
constituie, fără îndoială, avantaje fantastice pentru supraviețuirea speciei
noastre pe termen lung. De fapt, am putea spune că prin aceste atribute
sîntem specia înzestrată cu cele mai performante trăsături adaptative de
pe planetă. Dar aceste trăsături vin cu un preț, iar prețul este că nu
putem trăi cu noi înșine dacă nu sîntem mulțumiți de ceea ce facem și de
felul în care ne comportăm. A fi lipsit de orice scrupule și a trăi ghidat
doar de obiectivul de a izbîndi cu orice preț în viață este greu dacă nu
chiar imposibil de îndurat pentru un om cu un profil psihologic normal.
Pentru că oamenii nu au doar conștiință de sine, ci și ceea ce filosofii
numesc conștiință morală. Iar aceasta ne constrînge să nu fim atît de
adaptabili pe cît am putea să fim. Poate că ar fi mai înțelept să înlocuim
sloganul „Fii adaptabil!” cu „Fii flexibil!”, ar fi mai aproape de ceea ce
putem fi fără să ne punem de-a curmezișul propriei naturi. Fii flexibil,
adică nu fi căpos și rigid, ascultă-i și pe ceilalți și învață mereu ceva nou,
ține pasul cu lumea. Căci lumea noastră, lumea omului, este la fel de
dinamică și schimbătoare ca și natura. Ba chiar mai schimbătoare, am
putea spune, decît aceasta. Schimbările din natură sînt guvernate de
legile naturii, iar acestea nu se schimbă niciodată decît odată cu
refacerea lumii din temelii. În vreme ce schimbările din lumea noastră sînt
guvernate, mai presus de toate, de propria noastră imaginație. Iar
aceasta este cu adevărat o resursă inepuizabilă.