Cerere de modificare a măsurii privind exercitarea autorităţii

părinteşti. Schimbare a împrejurărilor în sensul dispoziţiile art.

403 din Noul Cod civil
Noul Cod civil, art. 403, art. 396 - 397
În speţă, cererea reclamantului de a se dispune exercitarea în comun a autorităţii părinteşti asupra celor două minore
rezultate din căsătoria părţilor a fost respinsă cu motivarea că acesta nu a făcut dovada modificării împrejurărilor care au
stat la baza soluţiei date în această privinţă de Curtea de Apel Suceava, prin decizia civilă nr. 673/7 martie, nefiind întrunite
condiţiile prevăzut de dispoziţiile art. 403 C. civ.
Din această perspectivă nu se poate aprecia că incidenţa dispoziţiilor Noului Cod civil, de imediată aplicare, constituie o
"schimbare a împrejurărilor" avute în vedere în procesul de divorţ, în sensul dispoziţiile art. 403 C. pr. civ. Dimpotrivă,
tocmai în considerarea incidenţei dispoziţiilor noului cod în procesul de divorţ aflat în derulare la intrarea în vigoare a
acestuia, instanţa de recurs, prin decizia civilă nr. 673/7 martie 2012, a cercetat solicitarea pârâtului (reclamant în prezenta
cauză) în raport de dispoziţiile art. 396 - 397 din acest act normativ.
(Curtea de Apel Suceava, decizia nr. 408/2014 din 9 octombrie 2014)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vatra Dornei la data de 4

februarie 2013, sub nr. 327/334/2013, numitul A.D.D., în calitate de reclamant a
chemat în judecată pe numita C.A., în calitate de pârâtă, solicitând instanţei ca
prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună în baza art. 397 C. civ. ca
autoritatea părintească privind pe minorii A.M.G. şi A.C.V. să fie exercitată de
către ambii părinţi, să se dispună stabilirea unui program de vizitare a minorelor
în modalitatea arătată în motivarea acţiunii, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii a arătat, în esenţă, că părţile au fost căsătorite, iar din
căsătoria acestora au rezultat minorele A.M.G., născută la data de 5 noiembrie
1999, în municipiul Vatra Dornei, judeţul Suceava şi A.C.V., născută la data de
12 decembrie 2007, în municipiul Vatra Dornei, judeţul Suceava. Prin sentinţa
civilă nr. 243/2011 a Judecătoriei Vatra Dornei căsătoria părţilor a fost
desfăcută, iar minorele au fost încredinţate pârâtei spre creştere şi educare.
Imediat după pronunţarea divorţului, pârâta a plecat cu copiii în străinătate şi de
atunci nu-i permite reclamantului să aibă legături personale cu aceştia.
Motivat de aceste aspecte, reclamantul susţine că a fost nevoit să promoveze
prezenta acţiune, prin care solicită stabilirea unui program de vizitare în
următoarea modalitate: o lună în perioada vacanţei de vară a fiecărui an, în
perioada 15 iulie - 15 august la domiciliul tatălui; o săptămână în perioada
vacanţei de iarnă, în perioada 23 decembrie - 30 decembrie, la domiciliul său, 3
zile în vacanţa de Paşti a fiecărui an, la domiciliul tatălui.
În drept, au fost invocate prevederile art. 397, art. 401 C. civ.
La dosar s-a depus în copie sentinţa civilă nr. 243/2011 a Judecătoriei Vatra
Dornei.
Din oficiu, instanţa a dispus efectuarea unui Raport de Anchetă socială de
către Serviciul de Autoritate Tutelară din cadrul Primăriei Vatra Dornei la
domiciliile părţilor, acesta fiind ataşat la dosar.
Pârâta a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii
ca nefondată, motivat de faptul că prin Decizia civilă nr. 673/7 martie 2012 a
Curţii de Apel Suceava s-a analizat cererea reclamantului de acordare a
autorităţii părinteşti ambilor părinţi, cerere care a fost respinsă.
De la data pronunţării acelei hotărâri judecătoreşti până în prezent nu s-au
schimbat condiţiile avute în vedere de instanţă şi nu s-au restabilit în nici un fel
relaţiile dintre tată şi minore, tatăl fiind total dezinteresat de acestea.
Minorele sunt rezidente în Irlanda, fiica cea mare fiind înscrisă la o şcoală din
Dublin, iar pentru cea mică, de asemenea, s-au început demersurile de înscriere
la şcoală, dar în prezent stă la bunicii materni, C.V. şi D. în comuna Ciocăneşti,
judeţul Suceava.
Faţă de cele arătate pârâta a solicitat respingerea acţiunii, întrucât relaţia
dintre foştii soţi este extrem de tensionată, reclamantul fiind extrem de violent,
a încercat să o omoare pe pârâtă, aceasta fiind nevoită să apeleze la autorităţile
irlandeze, sens în care s-a emis un Ordin de restricţie de către Curtea
Districtuală de Justiţie Dublin, pentru perioada 10 ianuarie 2012 - 29 ianuarie
2015, acestuia fiindu-i interzis să se apropie de locuinţa pârâtei şi a persoanelor
dependente de ea.
Un alt motiv pentru care pârâta solicită respingerea acţiunii este faptul că
minorele trebuie să circule împreună cu mama lor între Irlanda şi România,
trebuie să li se schimbe destul de des paşapoartele, iar dacă ambii părinţi ar
exercita autoritatea părintească mama ar avea nevoie permanent de declaraţii
autentice în ceea ce priveşte consimţământul de la reclamant, pe care nu-l va
primi niciodată, dată fiind starea conflictuală deosebită.
În cauză s-a dispus ataşarea spre consultare a dosarului nr. 1917/334/2010
al Judecătoriei Vatra Dornei.
În faţa instanţei de judecată au fost solicitate, încuviinţate şi administrate
următoarele mijloace de probă: proba cu înscrisuri şi proba testimonială, fiind
audiaţi martorii B.A., S.I., Ş.A. şi C.D..
În conformitate cu prevederile artl. 24 alin. (2) raportat la art. 125 alin. (2)
din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului
minora A.M.G. a fost ascultată în Cameră de Consiliu la data de 24 iulie 2013.
Instanţa a acordat numeroase termene pentru ca părţile să ajungă la o
înţelegere.
Prin sentinţa civilă nr. 1278/18 decembrie 2013, prima instanţă a respins
acţiunea formulată de reclamantul A.D.D. în contradictoriu cu pârâta C.A. (fostă
Anton), ca nefondată şi a obligat reclamantul la plata către pârâta la plata sumei
de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 243
din 18 februarie 2013, pronunţată în dosarul nr. 1917/334/2010 al Judecătoriei
Vatra Dornei, s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiată la data de 14 februarie
1999 şi înregistrată la Primăria com. I, jud. S., sub nr. 4, din culpa exclusivă a
pârâtului (reclamant în prezenta cauză); s-a dispus încredinţarea minorelor
A.M.G. şi A.C.V. spre creştere şi educare reclamantei C.A.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A.D.D., apel respins
prin Decizia nr. 203 din 21 septembrie 2011 a Tribunalului Suceava.
Împotriva deciziei sus menţionate a declarat recurs A.D.D., iar Curtea de Apel
Suceava, prin Decizia nr. 673 din 7 martie 2012 a respins ca nefondat recursul.
În considerentele hotărârii anterior amintite s-a reţinut că numita C.A. a făcut
dovada că minora A.M.G. frecventează cursurile Şcolii Naţionale "St. Peter s" din
Dublin, iar minora A.C.V., care se afla în grija bunicilor paterni, era înscrisă la
Grădiniţa Ciocăneşti începând cu toamna anului 2010. De asemenea, numita
C.A. a făcut dovada în cauză că în perioada 2010 - 2012 a avut o locuinţă
închiriată în Dublin, Irlanda, conform contractelor de închiriere depuse la dosar,
în timp ce reclamantul nu a făcut nicio dovadă în privinţa condiţiilor
necorespunzătoare în care ar fi crescute minorele şi nici cu privire la existenţa
promiscuă a pârâtei din prezentul dosar. Instanţa de recurs a mai reţinut şi
faptul că reclamantul este o persoană violentă, dovada în acest sens fiind
emiterea unui Ordin de restricţie în ceea ce-l priveşte de către Curtea
Districtuală de Justiţie, Districtul Metropolitan Dublin, prin care i se pune în
vedere acestuia să nu folosească sau să ameninţe cu folosirea forţei, să
molesteze sau să sperie pârâta sau persoana dependentă de ea începând cu data
de 10 ianuarie 2012 şi până la data de 29 ianuarie 2015.
Curtea a apreciat că interesul superior al minorelor nu poate fi satisfăcut ci,
din contra, ar avea de suferit prin stabilirea autorităţii părinteşti comune şi în
favoarea reclamantului.
Referitor la raporturile dintre cei doi părinţi şi minorele A.M.G. şi A.C.V. prima
instanţa şi-a îndreptat atenţia cu prioritate asupra principiului interesului
superior al copilului, reglementat de dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr.
272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului - "principiul
interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care
privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private
autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti" -
principiu căruia i se subordonează şi măsura exercitării autorităţii părinteşti faţă
de minore de către părinţii lor.
În determinarea interesului superior al minorului, instanţa a avut în vedere o
serie de factori cum sunt posibilităţile materiale ale părinţilor, posibilităţile de
dezvoltare fizică, morală şi intelectuală pe care minorul le poate găsi la unul
dintre părinţi, vârsta copilului, comportarea părinţilor faţă de minor, sexul
acestuia, starea de sănătate, posibilităţile concrete ale părţilor de a se ocupa
efectiv de copil etc.
Pe baza probatoriului administrat în cauză, respectiv Raportul de Anchetă
socială întocmit de către Serviciul de Autoritate Tutelară din cadrul Primăriei
Vatra Dornei, instanţa a reţinut că soţii A. au avut domiciliul în municipiul Vatra
Dornei, într-un apartament proprietate particulară, spaţiu care în prezent este
neocupat întrucât în perioada în care A.D.D., care este plecat în Irlanda din anul
2005, se află în vizită în ţară acesta locuieşte la mama sa.
De asemenea, din declaraţiile martorelor B.A. şi S.I., audiate în cauză, reiese
faptul că şi tatăl minorelor îşi iubeşte fetele şi ar dori să ţină legătura cu acestea,
însă nu îi este permis de către pârâtă. Mai arată cele două martore că
reclamantul contribuie la creşterea şi întreţinerea minorelor.
Din declaraţiile martorelor Ş.A. şi C.D. rezultă faptul că fiica cea mare a
părţilor se află la o şcoală în Irlanda, iar fiica cea mică este în grija bunicilor
materni în localitatea C., judeţul S., însă şi aceasta a fost înscrisă la o şcoală din
Irlanda. Martorele precizează faptul că nu au cunoştinţă dacă reclamantul are
locuinţă în Irlanda sau dacă are loc de muncă. Martora C.D. mai arată că fata
cea mare a părţilor nu doreşte să aibă legături personale cu tatăl său, iar fiica
cea mică nici nu-l cunoaşte.
Audiată fiind în Camera de Consiliu, în conformitate cu prevederile art. 24
alin. (2) raportat la art. 125 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia
şi promovarea drepturilor copilului, minora A.M.G. a arătat că locuieşte împreună
cu mama sa în Dublin, Irlanda şi este elevă la o şcoală din această localitate, în
clasa a VI-a. Minora a afirmat că mama sa lucrează ca şi infirmieră şi are un
salariu cu care se descurcă destul de bine. Tatăl său lucrează într-o altă
localitate, la un atelier unde şi locuieşte. De asemenea, minora a declarat că l-a
vizitat pe tatăl său în anul 2012, însă acesta nu a întrebat-o ce mai face, dacă
are tot ce-i trebuie, ci a întrebat-o doar ce face mama ei. Minora a arătat clar şi
răspicat că nu doreşte să aibă legături cu tatăl său, iar sora sa nici nu îl cunoaşte
pe acesta, deoarece atât timp cât au locuit împreună acesta a pus-o să fure
dintr-un magazin nişte pastile. A mai arătat minora că reclamantul a lovit-o atât
pe ea, cât şi pe mama sa, astfel încât nu doreşte sub nicio formă să aibă legături
cu acesta şi nici nu doreşte să fie vizitată de el, ci doreşte ca acesta să-şi vadă
de viaţa sa aşa cum a făcut-o şi până acum.
Astfel, referitor la solicitarea reclamantului de a se dispune, în temeiul
dispoziţiilor art. 397 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, exercitarea
autorităţii părinteşti faţă de minorele A.M.G. şi A.C.V. de către ambii părinţi,
instanţa a reţinut că potrivit art. 403 C. civ. "În cazul schimbării împrejurărilor,
instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle
părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinţi sau
a unui alt membru de familie, a copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei
publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului."
În consecinţă, interesul superior al copilului, în accepţiunea Legii nr.
272/2004 şi care se regăseşte în egală măsură în Codul civil se circumscrie
dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la un echilibru socio-
afectiv, la viaţa de familie, drept afirmat şi prin art. 8 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului.
Aşa fiind, acolo unde interesele părinţilor sunt în conflict, drepturile şi
interesele prioritare ale copilului trebuie să fie promovate de dispoziţiile art. 8
din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, drepturi de care trebuie să
beneficieze nu doar părinţii, ci şi copilul.
Având în vedere vârsta minorelor, de 14, respectiv 6 ani, faptul că acestea se
află în plin proces de dezvoltare afectivă, emoţională şi psihică de formare a
personalităţii lor, primordială în această perioadă este satisfacerea nevoilor de
ordin afectiv, care presupun asigurarea unui mediu familial şi social stabil, fără
modificarea reperelor umane şi morale care constituie fundamentul formării lor
ca adolescente şi, ulterior, ca adulte. În acest context, trebuie subliniat că
interesul superior al copilului presupune, în mod special, prezenţa activă şi
directă a părintelui în viaţa sa. Or, în condiţiile în care contactele şi legăturile
directe dintre tată şi fiice au fost sporadice şi lipsite de consistenţă, practic cei
doi copii nu mai au sentimentul de apartenenţă parentală şi nu-şi mai percep
tatăl ca pe o persoană importantă în viaţa lor.
Luând în considerare şi cele statuate de către Curtea de Apel Suceava prin
Decizia civilă nr. 673/7 martie 2012 în care a fost analizată oportunitatea
exercitării drepturilor părinteşti de către ambii părinţi, concluzionându-se că
interesul superior al minorelor nu poate fi satisfăcut ci, din contra, ar avea de
suferit prin stabilirea autorităţii comune şi în favoarea reclamantului şi având în
vedere că în prezenta cauză reclamantul nu a făcut în niciun fel dovada
schimbării împrejurărilor care au fost avute în vedere de către Curte, prima
instanţă a respins capătul de cerere privind exercitarea autorităţii părinteşti de
către ambii părinţi.
În conformitate cu prevederile art. 401 alin. (1) din Legea nr. 287/2009
privind Codul civil părintele sau, după caz, părinţii separaţi de copilul lor au
dreptul de a avea legături personale cu acesta.
În ceea ce priveşte stabilirea dreptului reclamantului de a avea legături
personale cu minorele, prima instanţă a reţinut că, în calitate de părinte, acesta
are dreptul de a avea legături personale cu copii săi şi de a veghea la creşterea
şi educarea lor, drept recunoscut de lege. În plus, copiii au dreptul de a avea
legături cu rudele lor, toate măsurile ce se dispun fiind raportate la principiul
interesului superior al copilului.
Astfel, potrivit art. 14 din Legea nr. 272/2004 copilul are dreptul de a
menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte
persoane faţă de care a dezvoltat legături de ataşament, având dreptul de a-şi
cunoaşte rudele şi de a întreţine relaţii personale cu acestea, precum şi cu alte
persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie, în măsura în care
acest lucru nu contravine interesului său superior.
Împiedicarea exercitării acestor drepturi este posibilă doar în situaţii de
excepţie, situaţii care îşi găsesc aplicarea în cauza de faţă.
Astfel, emiterea unui Ordin de restricţie în ceea ce-l priveşte pe reclamant de
către Curtea Districtuală de Justiţie, Districtul Metropolitan Dublin, prin care i se
pune în vedere acestuia să nu folosească sau să ameninţe cu folosirea forţei, să
molesteze sau să sperie pârâta sau persoana dependentă de ea începând cu data
de 10 ianuarie 2012 şi până la data de 29 ianuarie 2015, precum şi opinia
minorei A.M.G., născută la data de 9 noiembrie 1999, pe care instanţa este
obligată să o aibă în vedere, prin care aceasta îşi exprimă dorinţa de a nu avea
legături cu tatăl său, deoarece atât timp cât a locuit împreună cu acesta, a pus-o
să fure dintr-un magazin nişte pastile, că a lovit-o atât pe ea cât şi pe mama sa,
astfel încât nu doreşte sub nicio formă să aibă legături cu acesta şi nici nu
doreşte să fie vizitată de el, ci doreşte ca acesta să-şi vadă de viaţa sa aşa cum
a făcut-o şi până acum, constituie motive temeinice pentru ca instanţa să nu
încuviinţeze programul de vizită solicitat de către reclamant, mai ales că acesta
presupune ca cele două minore să petreacă perioade destul de lungi (o lună în
perioada vacanţei de vară, o săptămână în perioada vacanţei de iarnă) la
domiciliul reclamantului, în condiţiile în care acesta nu a făcut în acest dosar
dovada domiciliului său din Irlanda şi nici a faptului că ar deţine un loc de muncă
stabil din care să-şi asigure veniturile necesare unui trai decent.
Argumentele expuse anterior nu trebuie să fie interpretate în sensul că
interesul copiilor exclude menţinerea legăturilor cu tatăl lor ci, că în acest
moment al dezvoltării lor este necesar pentru protejarea minorelor ca aceste
relaţii să fie dezvoltate treptat, astfel încât să nu să producă
repercusiuni negative în viaţa copiilor şi să se construiască o relaţie tată-fiice
durabilă, bazată pe încredere şi afecţiune reciprocă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs la data de 12 februarie 2014
reclamantul A.D.D., care ulterior a fost recalificat ca apel, criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.
În motivare, a arătat că în mod greşit s-a reţinut faptul că în dosarul de divorţ
instanţa s-ar fi pronunţat cu privire la autoritatea comună asupra minorelor;
acea cauză s-a înregistrat înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil şi s-a
judecat în temeiul legii vechi, care viza încredinţarea minorilor unuia dintre
părinţi. Dispoziţiile Noului Cod civil, referitoare la raporturile dintre părinţi şi
copii lor minori sunt de imediată aplicare, regula fiind aceea ca minorii să fie
crescuţi de ambii părinţi, iar după divorţ regula fiind aceea ca autoritatea
părintească să fie exercitată în comun. Aceasta este, de altfel, raţiunea
modificării legii în sensul înlocuirii încredinţării minorilor cu exercitarea în comun
a autorităţii părinteşti.
 Conform art. 507 C. civ., dacă unul dintre părinţi este decedat, declarat mort
prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din drepturile
părinteşti sau dacă din orice motiv se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa,
celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească. Autoritatea părintească
nu este numai un drept al părintelui, ci şi un drept al copilului, iar el nu se află în
nici una dintre situaţiile menţionate în textul de lege mai sus indicat, pentru că
numai pârâta să exercite autoritatea părintească cu privire la cele două minore.
A precizat că, din întreg probatoriul administrat în cauză, în special depoziţiile
martorilor audiaţi la propunerea sa, B.A. şi S.I., a rezultat cu certitudine faptul
că este ataşat de cele două minore, că pârâta nu-i permite să ţină legătura cu
acestea, precum şi faptul că a contribuit şi contribuie financiar la cheltuielile
legate de creşterea şi educarea lor.
Este în interesul superior al copiilor să aibă legături personale cu ambii părinţi,
iar el nu poate avea numai obligaţia de a contribui financiar la cheltuielile legate
de creşterea şi educarea lor, în timp ce i se refuză dreptul de vizită solicitat,
precum şi dreptul de a decide, alături de pârâtă, cu privire la problemele legate
de exercitarea autorităţii părinteşti.
Instanţa de fond a respins acţiunea fără să ţină cont şi de poziţia pârâtei, care
a fost de acord cu stabilirea unui program de vizitare la domiciliul său.
Referitor la ordinul de restricţie, la care se face referire în sentinţa recurată,
acesta nu are şi nu poate avea nici un efect asupra drepturilor sale părinteşti.
A arătat că nu pot fi reţinute consemnările privitoare la opinia celor două
minore, dată fiind perioada foarte lungă de timp de când pârâta nu-i permite să
ţină legătura cu ele şi influenţa certă pe care mama o exercită asupra lor, iar
referitor la motivarea instanţei de fond potrivit căreia relaţiile tată - fiice trebuie
să se dezvolte treptat, în situaţia dată, cât timp i se refuză vizitarea minorelor,
nu poate dezvolta această relaţie.
Intimata C.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului
ca nefondat.
A arătat că, pentru a se admite un program de vizitare minor, în sensul ca
minorele să fie luate la domiciliul reclamantului-recurent timp de o lună, în
primul rând acesta trebuie să facă dovada domiciliului şi condiţiilor concrete de
creştere şi educare.
Un alt motiv temeinic pentru care solicită respingerea apelului în ce priveşte
cererea de exercitarea a autorităţii părinteşti de ambii părinţi şi exercitarea
autorităţii părinteşti doar de ea îl constituie faptul că minorele trebuie să circule
împreună cu mama între Irlanda şi România. De asemenea, trebuie să li se
schimbe destul de des paşapoartele, dat fiind că pentru copii paşapoartele au
perioadă de valabilitate scurtă 3-5 ani. Pentru toate acestea, în cazul în care se
dispune exercitarea autorităţii părinteşti de ambii părinţi, mama are nevoie
permanent de declaraţii autentice în ce priveşte consimţământul de la
reclamantul-apelant, pe care nu-l va primi niciodată, dată fiind starea
conflictuală deosebită ce există între ei, ceea ce nu este în interesul minorelor.
Prin decizia nr. 335 din 8 aprilie 2014, Tribunalul Suceava a admis apelul
reclamantului şi a schimbat în totalitate sentinţa apelată, în sensul că: a admis
în parte acţiunea; a încuviinţat ca reclamantul-apelant A.D.D. să aibă legături
personale cu fiicele sale minore, A.C.V., născută la data de 12 decembrie 2007
în oraşul Dublin, Irlanda şi A.M.G., născută la data de 5 noiembrie 1999 în
municipiul Vatra Dornei, jud. Suceava, după următorul program de vizitare:
două săptămâni în perioada vacanţei de vară a fiecărui an, în perioada 15 iulie -
30 iulie, la domiciliul tatălui; o săptămână în perioada vacanţei de iarnă, în
perioada 23 decembrie-30 decembrie, la domiciliul tatălui şi trei zile în vacanţa
de Paşti a fiecărui an, la domiciliul tatălui, a obligat părţile să respecte acest
program de vizitare.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 243 din data de 18 februarie 2011 a Judecătoriei Vatra
Dornei (dosar nr. 1917/334/2010) a fost desfăcută căsătoria încheiată între părţi
la data de 14 februarie 1999, iar copiii minori rezultaţi din căsătorie au fost
încredinţaţi spre creştere şi educare mamei lor. Prin Decizia nr. 673 din data de
7 martie 2012, Curtea de Apel Suceava a respins recursul declarat de apelantul
A.D.D. şi a menţinut soluţia primei instanţe, chiar în condiţiile în care intrase în
vigoare Legea nr. 287/2009 şi dispoziţiile art. 6 alin. (6) din Legea nr.
287/2009 şi cele ale art. 39 alin. (1) şi art. 46 din Legea nr. 71/2011.
În argumentarea soluţiei sale, instanţa de recurs a reţinut că numita C.A. a
făcut dovada că minora A.M.G. frecventează cursurile Şcolii Naţionale "St. Peter
s" din Dublin, iar minora A.C.V., care se afla în grija bunicilor paterni, era
înscrisă la Grădiniţa Ciocăneşti începând cu toamna anului 2010. De asemenea,
numita C.A. a făcut dovada în cauză că în perioada 2010 - 2012 a avut o
locuinţă închiriată în Dublin, Irlanda, conform contractelor de închiriere depuse la
dosar, în timp ce reclamantul nu a făcut nicio dovadă în privinţa condiţiilor
necorespunzătoare în care ar fi crescute minorele şi nici cu privire la existenţa
promiscuă a pârâtei din prezentul dosar. Instanţa de recurs a mai reţinut şi
faptul că reclamantul este o persoană violentă, dovada în acest sens fiind
emiterea unui Ordin de restricţie în ceea ce-l priveşte de către Curtea
Districtuală de Justiţie, Districtul Metropolitan Dublin, prin care i se pune în
vedere acestuia să nu folosească sau să ameninţe cu folosirea forţei, să
molesteze sau să sperie pârâta sau persoana dependentă de ea începând cu data
de 10 ianuarie 2012 şi până la data de 29 ianuarie 2015. Curtea a apreciat că
interesul superior al minorelor nu poate fi satisfăcut ci, din contră, ar avea de
suferit prin stabilirea autorităţii comune şi în favoarea reclamantului.
Potrivit dispoziţiilor art. 403 C. civ., în cazul schimbării împrejurărilor,
instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle
părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinţi sau
a unui alt membru de familie, a copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei
publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului.
Or, din probatoriul administrat în cauză în primă instanţă nu rezultă că
împrejurările care au stat la baza pronunţării hotărârii judecătoreşti anterioare,
prin care s-a dispus exercitarea autorităţii părinteşti în mod exclusiv de către
mamă asupra copiilor minori rezultaţi din căsătorie, A.M.G.şi A.C.V., s-au
schimbat astfel încât să se dispună exercitarea autorităţii părinteşti de către
ambii părinţi asupra copiilor.
Astfel, Ordinul de restricţie nr. 169A din data de 30 ianuarie 2012 emis de
Curtea Districtuală de Justiţie - Districtul Metropolitan Dublin prin care
reclamantului-apelant i s-a pus în vedere să nu folosească sau să ameninţe cu
folosirea forţei, să molesteze sau să sperie reclamanta sau persoana dependentă
de ea, să nu supravegheze sau să blocheze locul unde reclamanta sau persoana
dependentă de ea locuieşte, este valabil până în data de 29 ianuarie 2015.
 După cum rezultă din dispoziţiile art. 31 alin. (2 1) din Legea nr. 272/2004, în
situaţia în care ambii părinţi exercită autoritatea părintească, dar nu locuiesc
împreună, deciziile importante, precum cele referitoare la alegerea felului
învăţăturii sau pregătirii profesionale, tratamente medicale complexe sau
intervenţii chirurgicale, reşedinţa copilului sau administrarea bunurilor se iau
numai cu acordul ambilor părinţi, iar în condiţiile existenţei ordinului de restricţie
emis de Curtea Districtuală de Justiţie - Districtul Metropolitan Dublin până în
data de 29 ianuarie 2015 nu este posibil ca părţile să exercite autoritatea
părintească în comun în modalitatea stabilită de acest text de lege şi să ia în
comun deciziile referitoare la alegerea felului învăţăturii sau pregătirii
profesionale, tratamente medicale complexe sau intervenţii chirurgicale,
reşedinţa copilului sau administrarea bunurilor, având în vedere obligaţiile
impuse reclamantului-apelant prin acest ordin de restricţie şi anume, să nu
supravegheze sau să blocheze locul unde reclamanta sau persoana dependentă
de ea locuieşte, exercitarea autorităţii părinteşti în comun fiind, în mod obiectiv,
imposibilă.
Dispoziţiile art. 507 C. civ. invocate de reclamantul-apelant nu au relevanţă în
cauză, având în vedere că şi dispoziţiile art. 398 alin. (1) C. civ. permit ca
instanţa judecătorească să dispună ca autoritatea părintească să fie exercitată
numai de către unul dintre părinţi în cazul existenţei unor motive temeinice, iar
motivele temeinice prevăzute de art. 398 alin. (1) C. civ. sunt distincte de cele
prevăzute de art. 507 C. civ.
Astfel, după cum rezultă din dispoziţiile art. 31 alin. (2 5) din Legea nr.
272/2004, se consideră motive întemeiate pentru ca instanţa să decidă ca
autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte alcoolismul,
boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau
faţă de celălalt părinte, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane,
trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă,
precum şi orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din
exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti, iar potrivit alin. (3) al
aceluiaşi text de lege, în cazul existenţei unor neînţelegeri între părinţi cu privire
la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, instanţa
judecătorească, după ascultarea ambilor părinţi, hotărăşte potrivit interesului
superior al copilului.
Or, cum a reţinut în mod corect prima instanţă, existenţa Ordinului de
restricţie nr. 169A din data de 30 ianuarie 2012 emis de Curtea Districtuală de
Justiţie - Districtul Metropolitan Dublin, prin care reclamantului-apelant i s-a pus
în vedere să nu folosească sau să ameninţe cu folosirea forţei, să molesteze sau
să sperie reclamanta sau persoana dependentă de ea, să nu supravegheze sau
să blocheze locul unde reclamanta sau persoana dependentă de ea locuieşte,
valabil până în data de 29 ianuarie 2015 şi care atestă existenţa violenţei faţă de
celălalt părinte constituie un motiv temeinic în accepţiunea art. 31 alin. (2 5) din
Legea nr. 272/2004 pentru ca instanţa să decidă ca autoritatea părintească să
se exercite de către un singur părinte.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel, referitor la solicitarea
reclamantului-apelant de a avea legături personale cu copiii minori, tribunalul a
reţinut că acesta nu a fost solicitat în dosarul de divorţ, iar dispoziţiile art. 398
alin. (1) C. civ. prevăd că, chiar în cazul în care autoritatea părintească se
exercită de către un singur părinte, celălalt părinte păstrează dreptul de a
veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a
consimţi la adopţia acestuia. Conform dispoziţiilor art. 401 C. civ., în cazurile
prevăzute la art. 400, părintele sau, după caz, părinţii separaţi de copilul lor au
dreptul de a avea legături personale cu acesta, iar în caz de neînţelegere între
părinţi, instanţa de tutelă decide cu privire la modalităţile de exercitare a acestui
drept, iar art. 496 alin. (5) C. civ. prevede că părintele la care copilul nu
locuieşte în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la
locuinţa acestuia.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 272/2004. Conform
prevederilor art. 15 alin. (1) din acelaşi act normativ " în sensul prezentei legi,
relaţiile personale se pot realiza prin întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o
altă persoană care are, potrivit prezentei legi, dreptul la relaţii personale cu
copilul; vizitarea copilului la domiciliul acestuia; găzduirea copilului pe perioadă
determinată de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu
locuieşte în mod obişnuit; corespondenţă ori altă formă de comunicare cu
copilul; transmiterea de informaţii copilului cu privire la părintele ori la alte
persoane care au, potrivit prezentei legi, dreptul de a menţine relaţii personale
cu copilul şi transmiterea de informaţii referitoare la copil, inclusiv fotografii
recente, evaluări medicale sau şcolare, către părintele sau către alte persoane
care au dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul."
De asemenea, dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 recunosc
dreptul copilului care a fost separat de ambii părinţi sau de unul dintre aceştia
printr-o măsură dispusă în condiţiile legii de a menţine relaţii personale şi
contacte directe cu ambii părinţi, cu excepţia situaţiei în care acest lucru
contravine interesului superior al copilului, prevederi legale asemănătoare fiind
consacrate şi în art. 262 alin. (2) C. civ., iar după cum rezultă din dispoziţiile
art. 496 alin. (5) C. civ., părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic
are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuinţa acestuia.
Instanţa de tutelă poate limita exerciţiul acestui drept, dacă aceasta este în
interesul superior al copilului.
Reclamantul-apelant a solicitat stabilirea modalităţii de exercitare a dreptului
său de a avea legături personale cu copiii minori, prevăzut de art. 401 alin. (1) şi
art. 496 alin. (5) C. civ., drept care este conferit de lege părintelui la care nu
locuieşte copilul, la latitudinea părţilor şi a instanţei revenind doar modalitatea
de exercitare concretă a acestui drept, care poate fi limitat doar dacă este în
interesul superior al copiilor.
Dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 272/2004 recunosc dreptul copilului ai cărui
părinţi locuiesc în state diferite de a întreţine relaţii personale şi contacte directe
cu aceştia, cu excepţia situaţiei în care acest lucru contravine interesului superior
al copilului, astfel încât acest drept trebuie recunoscut şi în cazul fiicelor părţilor,
atâta timp cât reclamantul-apelant locuieşte de fapt în Irlanda, iar exerciţiul
acestui drept nu poate fi restricţionat pentru simplul motiv că reclamantul-
apelant nu a făcut dovada că are o locuinţă stabilă în Irlanda, atâta timp cât
locuinţa copiilor minori nu a fost stabilită la el.
Contrar celor reţinute de prima instanţă, în cauză nu a fost dovedită existenţa
unor motive temeinice pentru a îngrădi exerciţiul dreptului reclamantului-apelant
de a avea legături personale cu copiii săi, nefiind dovedit că a manifestat
violenţă sau neglijenţă faţă de copiii săi, iar faptul că cele două fete nu sunt
ataşate de tatăl lor şi nu vor să îl vadă nu constituie un motiv de limitare
absolută a exerciţiului acestui drept până la data de 29 ianuarie 2015, percepţia
copiilor asupra tatălui lor putând fi influenţată în mod negativ şi de animozităţile
existente între părinţi şi de lunga perioadă de timp de când reclamantul-apelant
nu a mai putut lua contact cu copiii săi.
Contrar celor reţinute de prima instanţă, existenţa Ordinului de restricţie nr.
169A din data de 30 ianuarie 2012 emis de Curtea Districtuală de Justiţie -
Districtul Metropolitan Dublin, prin care reclamantului-apelant i s-a pus în vedere
să nu folosească sau să ameninţe cu folosirea forţei, să molesteze sau să sperie
reclamanta sau persoana dependentă de ea, să nu supravegheze sau să
blocheze locul unde reclamanta sau persoana dependentă de ea locuieşte, valabil
până în data de 29 ianuarie 2015 nu constituie, în sine, un motiv temeinic pentru
a limita în mod absolut exerciţiul dreptului acestuia de a avea legături personale
cu copiii săi până în data de 29 ianuarie 2015, atâta timp cât limitările dispuse
prin acest ordin de restricţie privesc doar persoana pârâtei-intimate, nu şi a
copiilor părţilor, iar dispoziţiile art. 398 alin. (1) C. civ. recunosc dreptul
părintelui care nu exercită autoritatea părintească de a păstra dreptul de a
veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, acest drept de a
veghea neputând fi exercitat în absenţa dreptului de a avea legături personale cu
copilul.
Din declaraţiile martorilor B.A. şi S.I. rezultă că reclamantul-apelant îşi
iubeşte copiii, nu este o persoană violentă, se comportă normal, dar nu i se
permite să îşi vadă cele două fete, nici în ţară, nici în Irlanda, contribuie la
întreţinerea acestora.
Reclamantul-apelant nu a fost decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti, iar
din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că, creşterea şi educarea copiilor
ar fi periclitate prin stabilirea unui program de vizitare concret, prin care tatăl ar
putea avea legături personale cu copiii săi minori, nefiind dovedită existenţa unei
potenţiale situaţii de risc în condiţiile în care copiii ar lua contactul cu tatăl lor.
Este adevărat că minora A.M.G. a arătat că nu doreşte să ia legătura cu tatăl
său, cu ocazia audierii sale în şedinţa camerei de consiliu din data de 24 iulie
2013, dar opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta
şi gradul său de maturitate, ţinând cont şi de faptul că opinia copilului este
influenţată prin prisma unor experienţe şi a unor evenimente petrecute în urmă
cu trei ani, răstimp în care minora şi sora sa nu au mai luat legătura personal cu
tatăl lor, iar absenţa oricărui contact direct între reclamantul-apelant şi fiicele
sale şi animozităţile evidente dintre părţi nu au făcut decât să perpetueze şi să
amplifice această percepţie negativă a copiilor asupra tatălui lor.
Contrar celor reţinute de instanţa de fond şi susţinute de pârâta-intimată prin
întâmpinare, menţinerea acestei situaţii de fapt şi interzicerea dreptului
reclamantului-apelant de a avea legături personale cu copiii săi încă un an de
zile, până la data de 29 ianuarie 2015, nu este de natură a îmbunătăţi relaţiile
dintre reclamantul-apelant şi copii ci, dimpotrivă, există riscul ca absenţa
oricărui contact efectiv între ei să ducă la deteriorarea definitivă a relaţiilor dintre
copii şi tatăl lor şi la o înstrăinare totală.
Probatoriul administrat în cauză nu conturează convingerea instanţei de apel
în sensul existenţei unor împrejurări excepţionale care să justifice interzicerea
exerciţiului dreptului reclamantului-apelant de a avea legături personale cu
fiicele sale la locuinţa sa, nestânjenit de prezenţa celuilalt părinte.
Nu s-a dovedit că reclamantul-apelant ar fi manifestat vreodată o atitudine
violentă faţă de fiicele sale, iar faptele de violenţă conjugală asupra pârâtei-
intimate relevate în dosarul de divorţ şi în declaraţia martorei C.D. s-au petrecut
în anul 2012; de atunci nu există indicii că reclamantul-apelant ar fi periclitat în
vreun fel, prin atitudinea sa, creşterea şi dezvoltarea fiicelor sale.
Faptul că nu şi-a mai vizitat copiii în acest răstimp nu constituie un motiv de
îngrădire a exerciţiului acestui drept, având în vedere că din declaraţiile
martorilor rezultă că reclamantul-apelant nu şi-a mai putut vizita copiii din cauza
existenţei ordinului de restricţie, iar temerea manifestată de minore când îl
întâlnesc pe tatăl lor nu constituie un motiv de limitare a contactului
reclamantului-apelant cu fiicele sale, această temere fiind poate rezultatul lipsei
unui contact efectiv şi liber al acestuia cu minorele, fără prezenţa celuilalt
părinte.
Având în vedere acest context, tribunalul a apreciat că este în interesul
superior al minorelor să încuviinţeze ca reclamantul-apelant A.D.D. să aibă
legături personale cu acestea după următorul program de vizitare: două
săptămâni în perioada vacanţei de vară a fiecărui an, în perioada 15 iulie - 30
iulie, la domiciliul tatălui; o săptămână în perioada vacanţei de iarnă, în perioada
23 decembrie - 30 decembrie, la domiciliul tatălui, şi trei zile în vacanţa de Paşti
a fiecărui an, la domiciliul tatălui.
La stabilirea acestui program tribunalul a avut în vedere opţiunile părţilor,
vârsta copiilor, programul acestora, faptul că ambii părinţi locuiesc în Irlanda,
precum şi faptul că, după cum rezultă din dispoziţiile art. 14 alin. (1) şi art. 16
alin. (1) din Legea nr. 272/2004, dreptul copilului de a menţine legături
personale cu părintele presupune relaţii personale şi contacte directe cu părintele
de care a fost separat, iar exerciţiul dreptului tatălui la legături personale cu
minorul, în sensul stabilirii unui program de vizitare, se presupune a fi efectiv,
impunându-se ca dispoziţiile adoptate în acest sens să nu fie formale, ci
susceptibile de aducere eficientă la îndeplinire şi, în mod necesar, să asigure
valorificarea optimă a dreptului subiectiv, din dispoziţiile art. 496 alin. (5) C. civ.
rezultând că instanţa de tutelă poate limita exerciţiul acestui drept doar dacă
aceasta este în interesul superior al copilului.
Având în vedere existenţa ordinului de restricţie şi faptul că părinţii nu au
reuşit să ajungă la un acord cu privire la modalitatea concretă de exercitare a
dreptului reclamantului-apelant de a avea legături cu copiii săi, tribunalul a
constatat că se impune stabilirea unui program de vizitare strict după care
reclamantul-apelant să poată lua legătura cu copiii săi, existenţa ordinului de
restricţie nefiind un impediment în sine, dată fiind existenţa mijloacelor moderne
de comunicare şi obligaţia părinţilor de a coopera între ei pentru a-i asigura
copilului dreptul la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socioafectiv
şi la viaţa de familie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul,
arătând că în mod greşit nu i s-a admis şi capătul de cerere prin care a solicitat
ca autoritatea părintească asupra celor două minore să fie exercitată în comun.
În dezvoltarea motivelor a arătat că nu se află în niciuna dintre situaţiile de
excepţie prevăzute de art. 507 C. civ., iar autoritatea părintească nu este numai
un drept al părintelui, ci şi un drept al copilului.
Greşit instanţa de apel a considerat că nu s-au schimbat împrejurările care au
stat la baza pronunţării hotărârii anterioare. Dispoziţiile noului Cod civil sunt de
imediată aplicare, iar vârsta minorelor nu mai este aceeaşi.
Este dreptul său, ca părinte al celor două minore, să decidă cu privire la
aspecte importante din viaţa lor.
 În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 299 - 316 C. pr. civ.
Legal citată, pârâta - intimată a formulat întâmpinare, prin care a solicitat
respingerea recursului ca nefondat.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de reclamant,
Curtea constată neîntemeiat recursul, urmând a-l respinge pentru considerentele
ce succed.
În speţă, cererea reclamantului de a se dispune exercitarea în comun a
autorităţii părinteşti asupra celor două minore rezultate din căsătoria părţilor a
fost respinsă cu motivarea că acesta nu a făcut dovada modificării împrejurărilor
care au stat la baza soluţiei date în această privinţă de Curtea de Apel Suceava,
prin decizia civilă nr. 673/7 martie 2012 (dosar nr. 1917/334/2010), nefiind
întrunite condiţiile prevăzut de dispoziţiile art. 403 C. civ.
Din această perspectivă nu se poate aprecia că incidenţa dispoziţiilor Noului
Cod civil, de imediată aplicare, constituie o "schimbare a împrejurărilor" avute
în vedere în procesul de divorţ, în sensul dispoziţiile art. 403 C. pr. civ.
Dimpotrivă, tocmai în considerarea incidenţei dispoziţiilor noului cod în procesul
de divorţ aflat în derulare la intrarea în vigoare a acestuia, instanţa de recurs,
prin decizia civilă nr. 673/7 martie 2012, a cercetat solicitarea pârâtului
(reclamant în prezenta cauză) în raport de dispoziţiile art. 396 - 397 din acest
act normativ.
De altfel, în considerentele deciziei, instanţa de recurs a făcut referire expresă
la dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a
Noului Cod civil, motivând înlăturarea apărărilor intimatei, care a susţinut că
noile dispoziţii ale Codului civil nu ar fi aplicabile în recurs.
În raport de aspectele concrete avute în vedere de instanţe în procesul de
divorţ la luarea măsurii privind exercitarea autorităţii părinteşti exclusiv de
reclamantă - condiţii de locuit, condiţii de creştere şi educare, situaţie şcolară,
ataşamentul faţă de părintele cu care locuiesc, nevoia de stabilitate a minorului,
poziţia minorei M. - G., situaţia conflictuală dintre părinţi, - simplul fapt că
"vârsta minorelor nu mai este aceeaşi cu cea avută în vedere la data pronunţării
acelei hotărâri" nu constituie, prin el însuşi, o împrejurare de natură a determina
schimbarea acesteia.
Decizia nr. 673 a fost pronunţată la 7 martie 2012, iar acţiunea ce formează
obiectul prezentei cauze a fost promovată de reclamant la 4 februarie 2013. Mai
mult, se impune a fi subliniat şi faptul că nici la instanţa de fond şi nici la cea de
apel reclamantul nu a folosit acest argument în susţinerea pretenţiei deduse
judecăţii.
În ce priveşte susţinerea recurentului că nu se află în niciuna dintre situaţiile
prevăzute de art. 507 C. civ., în care autoritatea părintească se exercită de un
singur părinte, curtea reţine că aceasta a fost analizată de instanţa de apel prin
decizia atacată, Tribunalul apreciind, în baza probelor administrate în cauză, că
sunt incidente dispoziţiile art. 398 alin. (1) C. civ. în raport de situaţia de fapt
reţinută.
Or, modul de aplicare a acestor din urmă dispoziţii legale nu a fost criticat de
recurent în conformitate cu dispoziţiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. pr. civ., iar
modul de apreciere a probelor, respectiv de stabilire a situaţiei de fapt nu poate
fi circumscris niciunuia dintre motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art.
304 pct. 1 - 9 C. pr. civ., vizând netemeinicia, iar nu nelegalitatea hotărârii
atacate.
 Faţă de cele ce preced, Curtea, constatând că nu sunt date motivele de
nelegalitate a deciziei atacate, în temeiul dispoziţiile art. 304 pct. 9 raportat la
art. 312 alin. (1) C. pr. civ. urmează a respinge recursul ca nefondat.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. pr. civ., recurentul va fi obligat la
plata cheltuielilor de judecată suportate de intimata - pârâtă în această fază
procesuală, reprezentând onorariu avocat.
Publicat în "REVISTA PANDECTELE ROMÂNE" cu numărul 1 din data de 31
ianuarie 2016