Poarta Soarelui – Intipunku

Si vazura ochii mei… Minune!

Intipunku
Dorit de mult, asteptat cu atat de putina speranta, drumul acesta s-a cladit pe… nori. Da, pe nori.
Sa vad cu ochii mei minunea, la ea, acasa, asa vis! Pana si visul parea peste marginile indraznirii. Si
totusi… ce m-a adus la a atinge cu ochiul, mana, talpa, cu trupul intins pe iarba sau unduit serpeste
printre stancile unde am experimentat renasterea, ce m-a purtat acolo?
Ati spune: „sincronicitatile” si n-ati gresi… prea mult.
Ati spune: oamenii… la fel, foarte aproape de adevar.
Ati spune: destinul… tot asa… (desi aici am o „tema” larga de tot, deschisa de mult).

Cam toate ar fi ingredientele unei perfecte retete de atins visul

Dar mai e ceva. Acel ceva ascuns in casa inimii. De neatins, nemasurabil, ingnorat de multi, negat
cu strasnicie de altii. Cum ar fi fost fara acest graunte nepretuit visul meu, si asa prea mare pentru
orizonturile mele de visare, pe atunci inca inguste? Caci inca nu stiam atunci ca „pe mine ma
defineste universul” (Socrate – personaj din „Calea luptatorului pasnic” – Dan Millman).
Cu o insiruire de evenimente care tin de miracol, am ajuns “acolo unde se avanta vulturii” si
condorii. Cu multa veneratie, la atingerea unui loc sfant in primul rand pentru mine, am pasit pe
micuta poteca si m-am oprit, asteptand ca cei din fata mea sa-si traisca minutul de extaz in liniste,
inauntrul lor, simtind deja clocotul lor in undele din inima mea. Asteptand, rosteam in mine,
amestecat, lasand suvoiul sa-si faca singur curgerea:
„Am venit! Iata-ma, aici, in fata ta, in poarta casei tale! Multumesc ca m-ai primit! Multumesc ca
m-ai adus aici! Multumesc, iubitul meu, Soare! TataInti! Multumesc, iubita mea Mama Pamant,
Pachamama!”
Cand mi-a venit randul, am atins cu mainile pietrele vechi de sute de ani apoi m-am inclinat si am
pasit printre ziduri, pe Poarta Soarelui. Da! Asa cum abia indrazneam sa visez cu un an in urma,
acum eram acolo, pe Machu Picchu, in Intipunku – Poarta Soarelui. Exact la solstitiul de decembrie.
Ca si vechii incasi, sabatoream stralucirea soarelui si… inca ceva!
Sarbatoream implinirea viselor. Si un nou inceput. Si pe mine, care am crezut.

Machu Picchu
Implinirea asta a fost adusa de acele „ingrediente” de care vorbeam si de acel graunte care face ca
toata lumea noastra sa se invarteasca si sa-si schimbe forma. El face sa ne construim, constient si
de cele mai multe ori inconstient, intreaga realitate. Sa continuam drumul inainte si chiar in sus,
sau inapoi si in jos, cand alegem asta… Este vorba de…

A crede
Toti stiti povestea lui Santiago, baiatul care, in „Alchimistul”, invata despre Legenda Personala. Si
stiti fraza deja devenita clasica: „Atunci cand iti doresti ceva cu adevarat, intreg universul conspira
la implinirea dorintei tale.”
Asta, a-ti dori ceva cu adevarat, din toata inima, inseama sa crezi. Sa pui in inima ta grauntele si
sa traiesti in „ca-si-cum”. Ca-si-cum-esti-deja-acolo. Cum ar fi asta? Hmmmm… Ce e simplu ni se
pare atat de complicat…
Cel mai simplu asta se poate realiza prin…

A simti
Poti construi, bineinteles, diverse tipare ajutatoare, cum ar fi o serie de tehnici din NLP, iar cele
vizuale pot ajuta enorm, poti sa-ti scrii ce doresti si apoi sa-ti faci, pe pasi, planul atingerii
obiectivului, astfel incat sa-l aduci din ce in ce mai aproape de tangibil, sau sa te impingi tu spre el
(depinde de perspectiva).
Poti face multe, dar, asa cum se tot vorbeste acum din ce in ce mai mult pe teme ca „The Secret” si
Legea Atractiei, toata smecheria e sa traiesti starea. Adica tot complexul de simtire care tine de
asta.
OK, dar cum sa simt ceva ce nu stiu cum e? De pilda, eu, cum sa ma fi simtit pe Machu Picchu,
daca nu stiam cum e acolo? Veti spune: „Pai, poze, texte, Wikipedia”.
N-nu. Astea tin de citit, de informat, nu de simtit. Asa e, cum sa simti asta? Cum sa simta un barbat
sau o femeie ca e iubit/iubita inainte de primul sarut? De prima mangaiere? Ei? Si totusi… ei
recunosc chemarea si setea ii impinge unul spre altul, desi nu stiu ce vor simti… E acolo, inauntru,
nedefinit, ascuns, dar simtit.
Concret, „marea tehnica sofisticata” este cea de a inchide ochii cateva clipe, in liniste, si a
„adulmeca”. A simti cum e. Cu intreg trupul. Acest fantastic instrument de simtit.
Asa am facut eu. Nu stiam cum e sa stai in Poarta Soarelui. Am inchis ochii (in RATB poti sta mult
asa, in liniste…) si am cautat sa simt. Am bajbait cu antenele simtirii, pana am atins. Cu timpul,
simti mai mult, mai complex. Devine „cale batuta”. Si tragi visul de fir, spre tine. Totul e sa nu opui
rezistenta acelui „ceva” nedefinit, impalpabil, iar asta tine de…

A permite
A, veti spune, asta deja e un sablon, ne-am saturat de el! Si cat sa mai permit? Si tot eu? Cam da. A
permite, in sensul de a nu lasa mintea sa scoata in calea visului toate smecheriile ei, sub forma
de obstacole („sa fim realisti!”, „se vede clar, cu hartia si creionul, iti demonstrez ca NU” samd).
Planul e bun, analiza la fel, dar… De multe ori acest graunte, abia incoltit, al increderii, moare fara
apa, daca nu il udam si lasam doar planul sa fie cel care ne conduce. Permitandu-ne sa credem si in
ce simtim, nu doar in „palpabil”, combinand glasul mintii cu glasul inimii, avem motoare de nava
cosmica, nu doar un „prapadit de avion cu reactie”.
Asa s-au facut marile inventii, descoperirile, operele de arta, campionii olimpici si… lista poate
continua. (Puneti, va rog, in lista, visul meu cel implinit, si atatea altele ale voastre, tot implinite.
Suntem si noi in lista asta.)
S-ar potrivi aici un echivalent al celor trei „ingrediente” de mai sus, care e chiar o combinatie intre
ele, plus actiune:

A indrazni
Da, stiu, va veti duce la „Indrazniti. Eu am indraznit si am cucerit lumea.” Atat de adevarat! Poate
unii va veti duce acolo cu acel licar de neincredere si plictis, ca in fata unui alt sablon. DAR…
povestile adevarate ale atator oameni care au indraznit sunt inca faruri pentru noi, daca stim
sa le vedem.
Despre asta, despre faruri si indraznit, voi povesti, ca si Seherezada, la ivirea zorilor altei zile, stand
si asteptandu-va tot acolo unde stau acum, cu inima: in Intipunku…