RALUCA IOANA RADU (PRVULOVIC )

AMG I

FLORA DE FERMENTATIE SI PUTREFACTIE

Rolul sistemului gastrointestinal, SGI, este acela de a digera mâncarea şi de a absorbi

nutrienţii, sărurile şi apa în scopul hrănirii organismului.

Digestia este procesul de descompunere a alimentelor ingerate în componente simple ce

pot fi absorbite de către organism pentru construirea şi hrănirea celulelor, precum şi
pentru obţinerea energiei necesare activităţilor zilnice. Se realizează cu ajutorul
secreţiilor diferitelor organe implicate în digestie şi al motilităţii (activitatea muşchilor
SGI de amestecare şi împingere a hranei către capătul tractului digestiv).

Absorbţia reprezintă trecerea nutrienţilor, sărurilor şi a apei din intestin în sânge ori limfă
prin intermediul epiteliului sistemului gastro-intestinal.

Procesul de digestie este realizat de catre sistemul digestiv. Complexul de organe care
asigura transformarile fizice si chimice ale alimentelor, in scopul asimilarii lor ca si al
eliminarii reziduurilor, formeaza sistemul digestiv.

Alcatuirea sistemului digestiv

Sistemul digestiv este alcatuit din:

- tub digestiv, o serie de organe tubulare de calibru diferit;

- glande anexe, ancorate la diferite etaje ale tractului digestiv.

Tubul digestiv Masoara aproximativ 9 m lungime, de la cavitatea bucala pana la anus,

constituind traiectul alimentelor ingerate pe parcursul caruia acestea sufera transformari
necesare prepararii hranei pentru celulele corpului, prin intermediul mijloacelor digestive
fizice si chimice.

Segmentele tubului digestiv

Cavitatea bucala - este primul segment al tubului digestiv, reprezentand locul unde
digestia este demarata. Cavitatea bucala cuprinde limba si dintii. Prin intermediul limbii
se distinge gustul, textura, dar si temperatura alimentelor. Dentia este implicata cu
precadere in masticatie, care impreuna cu digestia chimica realizata prin actiunea salivei
formeaza la acest nivel bolul alimentar.

Faringele - este un segment de legatura ce asigura continuitatea traiectului in

organism a alimentelor precum si a curentilor de aer, calea digestiva intersectandu-se
la acest nivel cu cea respiratorie. De asemenea prin structura, dar si prin localizarea
sa, faringele se impune prin functia sa imunologica, actionand ca o bariera
protectoare, restrictionand accesul agentilor patogeni ajunsi la acest nivel accidental
prin intermediul functiilor sale primordiale.

Esofagul este un conduct ce masoara aproximativ 25 cm si strabate gatul, de la

cartilajul cricoid ce il delimiteaza de faringe, toracele si o portiune mica din abdomen
pana la orificiul cardia, unde se conecteaza la stomac. Peristaltismul esofagian si
secretiile de mucus sunt responsabile cu transportul si respectiv alunecarea bolului
alimentar catre stomac.

Stomacul este un organ cavitar, plasat in loja gastrica in abdomen si reprezinta

segmentul cel mai dilatat al tubului digestiv. Este responsabil cu transformarea bolului
alimentar prin actiuni mecanice si chimice in chim gastric, pe care il stocheaza pana
cand acesta devine pregatit sa fie evacuat in intestinul subtire.

Intestinul subtire este segmentul cel mai lung al tractului digestiv, masurand un
diametru de 2. 5 cm si o lungime de pana la 6 m, de la orificiul pilor pana la valvula ileo-
cecala. La nivelul intestinului subtire, chimul gastric este transformat in chil intestinal
prin intermediul unui complex de procese, fiind absorbiti aproximativ 90% din nutrientii
pe care organismul ii primeste ulterior in urma digestiei. Intestinul subtire este
subimpartit in duoden, portiunea fixa in care se secreta sucul hepatic si pancreatic,
jejunul, portiunea mijlocie, mobila, spiralata, care face legatura cu ileonul, portiunea
finala a intestinului subtire ce se intinde pana la valvula ileo-cecala, de unde tubul
digestiv se continua cu intestinul gros

Intestinul gros este ultimul segment al tubului digestiv, avand un calibru superior
intestinului subtire si o lungime de pana la 1. 6 m, cuprins intre valvula ileo-cecala si
anus. La acest nivel sunt preluati nutrientii ramasi neabsorbiti din chilul intestinal,
transformat si eliminat ulterior sub forma de materii fecale. Intestinul gros prezinta
cecul cu apendicele piloric, colonul, dispus sub forma unui cadru in jurul intestinului
subtire, cuprinzand potiunea ascendenta, transversa, descendenta si sigmoida
terminandu-se cu rectul, in care materiile fecale sunt stocate inainte de a fi eliminate
prin actul defecatiei. Canalul anal, situat inferior rectului se deschide prin orificiul anal
sau anus, nivel la care se termina tubul digestiv.
Glandele anexe ale sistemului digestiv Contribuie la digestie prin intermediul
secretiilor.

Glandele salivare sunt responsabile cu secretia salivei, o mixtura de apa, enzime si

mucina, in cavitatea bucala pentru a lubrifica alimentele ce urmeaza a fi ingerate. De
asmenea, enzimele din saliva interactioneaza cu alimentele din cavitatea bucala
declansand procesul de digestie chimica.

Ficatul este plasat in loja hepatica, sub diafragm si reprezinta cea mai mare glanda din
corp, cantarind aproximativ 1. 5 kg. Pe langa faptul ca ficatul reprezinta organul vital ce
detoxifica sangele de agentii nocivi organismului, acesta este implicat si in procesul de
digestie prin secretia bilei, un lichid ce actioneaza cu predilectie in dregradarea
grasimilor. Intre mese bila se acumuleaza in vezicula biliara sau colecist.

Pancreasul este o glanda mixta, retroperineala, situata inapoia stomacului. Functia

exocrina a pancreasului este implicata in digestie, fiind responsabila cu elaborarea si
secretia sucului pancreatic, un lichid care contine echipament enzimatic capabil sa
degradeze toate tipurile de substante alimentare.

Functiile sistemului digestiv

Principala functie a sistemului digestiv este de a prepara hrana necesara celulelor
organismului. Acest proces este realizat prin digestie si absorbtie.

DIGESTIA

Digestia se desfasoara in mai multe etape, alimentele urmand a fi procesate in functie

de etajul tractului digestiv in care se afla. Astfel, prin demararea functiilor secretorii si
motorii a organelor implicate are loc digestia.

Digestia incepe in cavitatea bucala, odata cu masticatia alimentelor ce urmeaza a fi

ingerate. Saliva este secretata in cantitati mari, intre 1-1. 5 l/zi de 3 mari glande salivare,
submandibilare, sublinguale si parotida in cavitatea bucala, fiind amestecata de limba cu
alimentele masticate prin intermediul dentitiei, proces finalizat cu formarea bolului
alimentar. Saliva contine printre alteele, enzime digestive, precum amilaza salivara
(ptialina), ce intervine in degradarea chimica a polizaharidelor, transfomand amidonul in
maltoza si lipaza linguala, care hidrolizeaza lanturile lungi de trigliceride in gliceride
partiale si acizi grasi in stare libera. De asemenea, saliva contine si mucus, o
glicoproteina utilizata ca adjuvant in lubrifierea alimentelor si formarea bolului alimentar.
Dupa formarea bolusului se poate produce deglutitia (inghitirea) ce consta in transportul
masei alimentare in esofag prin faringe. Mecanismul este coordonat de centrii deglutitiei
din medulla oblongata si puntea lui Varolio. Reflexul este initiat de receptorii tactili de la
nivelul faringelui, pe masura ce bolul alimentar este impins prin intermediul limbii catre
partea posterioara a cavitatii bucale. Se desfasoara astfel in 0. 3 s timpul bucal al
deglutitiei, partial voluntar.
Faringele reprezinta locul unde se intretaie calea digestiva cu cea respiratorie. Astfel,
deoarece atat produsele alimentare cat si aerul trec prin faringe, epiglota, o lama
cartilaginoasa se interpune in deschiderea laringeala in timpul deglutitiei pentru a
preveni asfixierea alimentara. Orofaringele, posterior cavitatii bucale ce se continua cu
laringofaringele sunt portiunile din faringe prin care alimentele sunt transportate la acest
nivel. Astfel are loc timpul faringian al deglutitiei care dureaza pana la 2 s, trecerea
aerului este temporar intrerupta, alimentele avand prioritate sa inainteze catre esofag.

Bolul alimentar este propulsat in esofag, prin relaxarea sfincterului esofagian superior,
moment in care debuteaza timpul esofagian al deglutiei ce poate dura intre 4-8 s. Peretii
esofagului contin o patura bistratificata de tesut muscular neted, cu fibre dispuse circular
la interior si longitudinal catre exterior. Fibrele musculare determina peristaltismul prin
care alimentele sunt deplasate de-a lungul esofagului. Miscarile peristaltice se propaga
sub forma de unde de contractie precedate de relaxare periodica. Jonctiunea dintre
esofag si stomac este prevazuta cu sfincterul esofagian inferior ce inchide orificiul
cardia. Odata cu declansarea undelor peristaltice si pe masura ce bolul alimentar
inainteaza catre stomac, prin cresterea presiunii intraesofagiene sfincterul esofagian
inferior se relaxeaza si are loc finalizarea deglutitiei concomitent cu evacuarea bolului
alimentar in stomac.

Alimentele sunt deplin digerate in intestinul subtire, iar stomacul asista mai mult la
demontarea fizica a acestora inceputa in cavitatea bucala. Peretii stomacului sunt
formati din muschi extensibili ce ii confera acestuia capacitatea de a se adapta la
continutul sau, contribuind in acelasi timp la digestie. Bolul alimentar patrunde in stomac
prin orificiul cardia, nivel la care incepe digestia gastrica, substantele alimentare fiind
atacate sucul gastric, care contine apa, HCl, enzime si mucina. Enzimelor din stomac
le sunt asigurate conditii optime, acestea degradand substantele la un pH si o
temperatura specifica. Acidul gastric ajuta in procesul de denaturare al proteinelor,
conferind pH-ul optim pentru reactiile in care este implicata pepsina si distruge
microorganismele ingerate odata cu alimentele. Celulele parietale ale stomacului secreta
factorul intrinsec, o glicoproteina ce permite absorbtia vitaminei B12. Mucusul este
secretat de glandele gastrice, cardiale si pilorice si impreuna cu mucina din sucul
gastric lubrifiaza si protejeaza mucoasa gastrica de actiunea pepsinei si a acidului
clorhidric. Miscarile tonice, de adaptare si undele peristaltice executate in urma
ingestiei de alimente au ca rezultat amestecul alimentelor cu sucul gastric,
transformarea bolului alimentar in chim gastric si evacuarea acestuia in intestinul
subtire. Pe masura ce chimul se apropie de deschiderea duodenala, prevazuta cu
sfincterul piloric, contractiile musculare retropulseaza masa alimentara, exercitand
presiuni suplimentare asupra acesteia descompunand-o in particule mai mici. Mai multi
factori afecteaza procesul de golire al stomacului, inclusiv gradul de actiune al miscarilor
peristaltice cat si tipul de alimente.

Dupa ce a fost procesata in stomac, masa alimentara trece in intestinul subtire prin
orificiul piloric. Cea mai mare parte a digestiei se desfasoarea la acest nivel, debutand in
momentul in care chimul gastric patrunde in duoden. La acest nivel sunt secretate 3
lichide care intervin in digestie:- Sucul hepatic sau bila neutralizeaza aciditatea si
emulsioneaza grasimile pentru a favoriza absorbtia acestora. Bila este produsa in ficat
si stocata in vezicula biliara de unde trece in duoden prin ductele hepatice. Bila din
vezicula biliara este mult mai concentrata.- Sucul pancreatic este produs de acinii
pancreatici si contine enzime precum amilaza pancreatica, lipaza pancreatica si
tripsinogen.- Sucul intestinal este secretat de glandele intestinale si contine enzime
printre care se numara enteropeptidaze, erepsina, tripsina, chimotripsina, maltaza,
lactaza si sucraza. Deoarece sucurile digestive care actioneaza la acest nivel sunt
alcaline, nivelul pH-ului este crescut in intestinul subtire. Se creeaza astfel un mediu
propice activarii enzimatice necesar degradarii moleculare. Microvilii enterocitelor
existente la acest nivel maresc capacitatea si viteza de absorbtie concomitent cu
cresterea suprafetei de absorbite a intestinului subtire. Nutrientii sunt absorbiti prin
peretele intestinal in sangele periferic, care ajunge pe cale portala la ficat, unde are loc
filtrarea, detoxifierea si prelucrarea nutrientilor. Musculatura neteda a intestinului subtire
executa miscari peristaltice, pendulare, de contractare periodica a anselor intestinale
ce determina scurtarea si lungirea acestora si miscari segmentare, prin aparitia unor
inele de contractie care segmenteaza portiuni din intestin. In urma ansamblului de
miscari se asigura un contact strans a particulelor alimentare cu sucurile digestive
secretate la acest nivel precum si propulsia celor ramase nedigerate catre intestinul gros
pentru continuarea digestiei.

La nivelul intestinului gros, masa alimentara este retinuta suficient pentru a permite
fermentarea acesteia sub actiunea bacteriilor intestinale, care descompun unele
substante neprelucrate in intestinul subtire. In urma proceselor de fermentare si
putrefactie asociate cu miscarile peristaltice, de segmentare si tonice executate de
musculatura intestinului gros, deseurile neasimilabile vor forma materiile fecale ce se
stocheaza in ampula rectala pentru o perioada, urmand a fi eliminate prin actul defectiei.

ABSORBTIA

Absobtia reprezinta procesul de trecere a substantelor necesare organismului prin

peretii organelor tubului digestiv in mediul intern. La nivelul cavitatii bucale, a esofagului
precum si la nivelul stomacului realizarea proceselor de absorbtie este neglijabila. Astfel,
cele mai multe particule alimentare, precum apa sau mineralele sunt absorbite la nivelul
intestinului subtire. Mucoasa intestinala cuprinde valvule conivente (plici circulare) si
vilozitati intestinale acoperite de o retea de enterocite prevazute cu microvili, ce maresc
capacitatea de absorbtie a intestinului subtire. Procesul de absorbtie variaza in functie
de tipul de nutrienti, astfel ca apa si sarurile minerale, vitaminele hidrosolubile, glucoza,
aminoacizii si acizii grasi cu lant scurt sunt preluati de sange si condusi pe cale portala
la ficat, iar vitaminele liposolubile si chilomicronii trec initial in limfa dupa care sunt
preluati de sange. Procese de absorbtie a apei, electroliti, vitamine si aminoacizi se
manifesta si la nivelul intestinului gros, inainte de formarea materiilor fecale.

Reglarea digestiei Controlul digestiei pe cale hormonala Majoritatea hormonilor care

controleaza functiile implicate in sistemul digestiv sunt produsi si secretati de celulele
mucoasei gastrice si a intestinului subtire. Acesti hormoni sunt eliberati in sangele
circulant de la nivelul tractului digestiv, calatoresc initial catre inima si revin prin sistemul
arterial, stimuland sau inhiband motilitatea si secretia de sucuri digestive. Principalii
hormoni care controleaza digestia sunt:- Gastrina influenteaza stomacul sa produca
aciditatea necesara dizolvarii si digestiei alimentelor, prin stimularea activitatii glandelor
gastrice de a secreta pepsinogen si acid clorhidric. De asemenea, gastrina intervine in
dezvoltarea normala a celulelor din mucoasa stomacului, intestinului subtire si a
colonului.- Secretina influenteaza secretia pancreatica, bogata in bicarbonati ce ajuta sa
neutralizeze aciditatea continutului gastric cand acesta patrunde in duoden. De
asemenea, secretina stimuleaza ficatul sa elaboreze bila.- Colecistochinina
influenteaza pancreasul sa produca echipamentul enzimatic continut de sucul
pancreatic. De asemenea este implicata in dezvoltarea normala a celulelor pancreatice
si stimuleaza descarcarea colecistului.- Peptidul gastric inhibitor este influentat de
prezenta masei alimentare in duoden, intervine in procesul de evacuare gastrica si
induce secretia de insulina.- Motilina influenteaza motilitatea gastrointestinala si
stimuleaza productia de pepsina.

Controlul digestiei pe cale nervoasa Controlul nervos al cavitatii bucale si faringelui

este realizat de ramuri senzitive si motorii din nervii cranieni. In rest, activitatea
organelor este controlata de nervii intrinseci si extrinseci. Nervii intrinseci sunt
reprezentati de regula prin plexurile nervoase vegetative Meissner si Auerbach dispuse
sub forma unei retele dense in peretii esofagului, stomacului, intestinului subtire si ai
colonului. Nervii intrinseci raspund prin reflexe locale atunci cand asupra peretilor in
continutul carora se afla se exercita presiuni datorita prezentei masei alimentare. Astfel,
nervii intrinseci devin responsabili atat cu deplasarea alimentelor, cat si cu semnalizarea
glandelor secretoare de sucuri digestive prin existenta maselor alimentare la anumite
nivele din tractul digestiv. Nervii extrinseci provin din sistemul nervos vegetativ
parasimpatic, cu fibre din nervul vag si vegetativ simpatic cu fibre din plexul celiac,
mezenteric superior si inferior. Neurotransmitatorii prin care nervii extrinseci
functioneaza sunt acetilcolina si adrenalina. Acetilcolina favorizeaza comprimarea
stratului muscular al peretilor tractului digestiv, intensificand deplasarea masei
alimentare si a sucurilor digestive, stimuland astfel secretia acestora. Contrar
acetilcolinei, adrenalina imprima un efect de relaxare a stratului muscular din tractul
gastrointestinal, scazand viteza de circulatie a sangelui la acest nivel, concomitent cu
diminuarea sau oprirea digestiei.

Reglarea apetitului Pofta de mancare este reglata de centrii nervosi ai foamei

localizati in hipotalamus. Unul reprezinta centrul apetitului, iar celalalt este centrul de
satietate. Hormoni din sistemul digestiv responsabil cu reglarea apetitului sunt:- Grelina
produsa de stomac si intestinul subtire in absenta alimentelor in sistemul digestiv,
stimuland astfel apetitul.- Peptidele YY sunt secretate de ileon si colon ca raspuns la
prezenta alimentelor in tractul digestiv, inhiband astfel apetitul.

Cavitatea bucala

Fiziologia cavitatii bucale

Functia digestiva In cadrul sistemului digestiv, cavitatea bucala este implicata in

special in procesele fizice pe care alimentele introduse le sufera. Astfel ca prin
impregnarea alimentelor cu saliva si fragmentarea acestora prin masticatie se formeaza
bolul alimentar a carui propulsie catre segmentul urmator al tractului digestiv este
indeplinita prin etapa bucala a deglutitiei.

Saliva este rezultatul amestecului secretiilor celor 3 perechi de glande salivare mari si al
restului de glande mici dispersate in cavitatea orala. Saliva finala este o solutie hipotona
ce cuprinde intre 97 - 99,5% apa si are un pH de 6,87.

Masticatia Reprezinta procesul prin care alimentele introduse in cavitatea bucala sunt
fragmentate suficient sa fie declansata deglutitia. In acelasi timp prin masticatie
alimentele sunt expuse mai eficient la activitatea substantelor din compozitia salivei.
Mecanismul masticatiei consta in ansamblul de miscari executate de mandibula pe
masivul maxofacial, prin care suprafetele ocluzale ale dintilor de pe arcadele superioara
si inferioara sunt puse in contact, prelucrandu-se astfel mecanic alimentele, prin
procedee de taiere, zdrobire sau macinare in functie de dintii implicati.

Deglutitia Este un act reflex motor in care sunt implicati peste 22 de muschi de la nivelul
cavitatii bucale, faringelui si esofagului coordonati de centrii deglutitei din medulla
oblongata si punte. Comunicarea centrilor nervosii cu muschii implicati in procesul
deglutiei se face prin intermediul ramurilor din trigemen, facial, glosofaringian si
hipoglos.

Deglutitia

In urma digestiei bucale efectuata prin digestia fizica si chimica a alimentelor, prin
masticatie si respectiv actiunea salivei, in cavitatea orala se formeaza bolul alimentar
pregatit pentru a fi propulsat mai departe la urmatorul nivel al tractului digestiv
pentru continuarea digestiei. Acest proces se numeste deglutitie.

Deglutitia este un act reflex motor in care sunt implicati peste 22 de muschi de la
nivelul cavitatii bucale, faringelui si esofagului coordonati de centrii deglutitei din
medulla oblongata si punte. Comunicarea centrilor nervosii cu muschii implicati in
procesul deglutiei se face prin intermediul ramurilor din trigemen, facial,
glosofaringian si hipoglos. Deglutitia se desfasoara in trei timpi: bucal, partial
voluntar, dupa care urmeaza timpul faringian si esofagian, in care transportul bolului
de la istmul orofaringian pana la stomac se realizeaza involuntar.

Faringele

Timpul faringian al deglutitiei

La nivelul faringelui se desfasoara etapa faringiana a deglutitiei involuntar in

aproximativ 0,1s. Succesiunea de evenimente este insa complexa datorita faptului ca
la acest nivel calea digestiva se intersecteaza cu cea respiratorie, trebuind executate
si miscari de sistare a procesului respirator. Bolul alimentar odata trecut de istmul
orofaringian nu se mai poate intoarce in cavitatea orala datorita contractiei
musculaturii limbii si a muschilor palatoglosi si palatofaringieni ce determina ocluzia
istmului orofaringian, simultan cu mentinerea presiunii ridicate in partea posterioara a
limbii. Elevarea valului palatin determina inchiderea orificiilor posterioare ale foselor
nazale, iar ridicarea laringelui sub radacina limbii previne devierea alimentelor de la
tractul digestiv. De asemenea, receptorii orofaringieni sunt stimulati odata cu
prezenta bolului alimentar declansand o succesiune de reflexe prin care centrul
deglutiei din bulb coordoneaza aplicarea epiglotei pe glota, suspendand respiratia,
calea respiratorie fiind astfel protejata. In acelasi timp, actioneaza si o serie de
mecanisme reflexe prin care bolul alimentar progreseaza pentru a ajunge in esofag.
Dupa inchiderea istmului orofaringian, bolul alimentar cauzeaza contractia
constrictorului faringian superior ce determina o unda peristaltica, prin intermediul
careia continutul faringian inainteaza catre jonctiunea faringo-esofagiana. De
asemenea, deplasarea masei alimentare este intretinuta si prin scurtarea
laringofaringelui manifestata de contractia muschilor palatofaringieni si stilofaringieni.
In general, timpul faringian al deglutiei este un act reflex, initiat de deplasarea
voluntara a bolului alimentar catre partea posterioara a limbii. De la ariile receptoare
din jurul istmului orofaringian, in special de pe pilonii acestuia, impulsurile senzoriale
sunt transmise prin fibre din nervii trigemen si glosofaringian catre centrii deglutiei
din bulb si portiunea inferioara a puntii. De la acest nivel sunt transmise impulsurile
motorii succesiv prin trigemen, glosofaringian, vag, hipoglos si chiar prin cateva
ramuri cervicale superioare catre faringe si regiunea superioara a esofagului, urmand
a avea loc procesul deglutitiei.

Fiziologia esofagului

Esofagul asigura continuitatea digestiei, efectuand transportului masei alimentare

prelucrate in cavitatea bucala, din faringe catre stomac prin intermediul deglutiei.
Etapa esofagiana este consecutiva celei faringiene si dureaza pana cand bolul
alimentar este propulsat in stomac, in aproximativ 6-8 secunde. Constitutia bolusului
poate influenta pozitiv sau negativ durata.

Jonctiunea faringoesofagiana este prevazuta cu sfincterul esofagian superior (SES)

ce mentine extremitatea proximala a esofagului inchisa, prevenind refluxul
esofaringian prin care continutul esofagului ar putea reflua in faringe, de unde exista
posibilitatea sa fie aspirat catre laringe sau nazofaringe. In desfasurarea deglutiei,
deschiderea orificiului esofagian superior este determinata de relaxarea fibrelor
musculare ce constituie SES, prin impulsurile descarcate de centrul deglutiei din bulb
care inhiba neuronii vagali responsabili cu intretinerea tonusului caracteristic SES.

Fiziologia stomacului

Digestia gastrica Dupa procesele de salivatie si masticatie derulate in cavitatea

bucala, alimentele sub forma bolului alimentar sunt transportate prin faringe si esofag
catre stomac. Rolul fundamental al stomacului consta in stocarea masei alimentare in
vederea desfasurarii proceselor gastrice specifice prin care alimentele sunt
descompuse fizic si chimic pentru a fi ulterior evacuate fractionat catre segmentul
succesor al tractului digestiv. Astfel, prin demararea si derularea proceselor secretorii
si motorii ce caracterizeaza functionalitatea stomacului se desfasoara digestia
gastrica.

Functia secretorie Digestia propriu-zisa este declansata la nivel gastric in principal

sub actiunea echipamentului enzimatic continut de sucul gastric elaborat si secretat
de celulele glandelor prezente la nivelul mucoasei gastrice. Glandele cardiale sunt
alcatuite din celule epiteliale ce produc mucus si celule endocrine. Glandele gastrice
propriu-zise reprezinta 75% din totalitatea glandelor de la nivelul stomacului si sunt
formate din celule epiteliale, parietale, responsabile in principal cu secretia de HCl,
celule zimogene si endocrine. Din structura glandelor antro-pilorice fac parte celulele
epiteliale si endocrine, in principal celulele G, care elaboreaza gastrina si celulele D,
ce produc somatostatina.

Sucul gastric reprezinta amestecul produsilor de secretiei a celulelor tuturor

glandelor gastrice. Zilnic, se secreta aproximativ 2-3 L de suc gastric, constituit din
99% apa si 1% substante organice, enzime, mucus, factorul intrinsec si substante
anorganice, HCl, Na, K, Ca, Mg etc. Mai multe despre compozitia sucului gastric cititi
aici.

Fenomenul gastrosecretor este controlat prin intermediul mecanismelor nervoase si

umorale, fiind in acelasi timp influentat de calitatea si cantitatea alimentelor
ingerate. Nervul vag si gastrina sunt principalii responsabili ai secretiei gastrice.
Calitatea alimentelor introduse in cavitatea bucala stimuleaza receptorii gustativi,
care emit impulsuri catre centrul gastrosecretor de la nivelul bulbului guvernat de
centri nervosi superiori din hipotalamus si scoarta cerebrala. Astfel, pe calea fibrelor
vagale, la glandele gastrice ajung impulsuri ce declanseaza secretia sucului gastric,
determinand descompunerea iminenta a alimentelor abia propulsate in stomac. In
continuare, la nivelul stomacului, reglarea secretiei gastrice este realizata prin
mecanisme nervoase, dar si umorale. Distensia stomacului provocata de prezenta
masei alimentare are efect gastrosecretor, acest reflex realizandu-se pe cale nervoasa
prin intermediul cailor aferente si eferente vagale. Intre regiunea glandelor gastrice
propriu-zise si regiunea antro-pilorica exista un mecanism de feed-back permanent.
Astfel, produsii de secretie eliberati pe cale nervoasa concomitent cu distensia
gastrica conduc la descarcarea gastrinei in circulatia sanguina, care de asemenea,
stimuleaza procesul fiziologic gastrosecretor. Pe masura ce chimul gastric ajunge la
nivelul duodenului, la contactul cu mucoasa duodenala se declanseaza eliberarea
hormonilor precum gastrina duodenojejunala sau gastrica, secretina, colecistokinina
care stimuleaza in continuare secretia gastrica. De asemenea, odata cu evacuarea
gastrica, distensia duodenala exercita un mecanism reflex cu efect gastrosecretor.

Tulburarile secretiei gastrice se intalnesc in diferite afectiuni ce influenteaza direct

sau indirect substratul secretor de suc gastric. Astfel, cresterea masei de celule
parietale coroborate cu cresterea capacitatii de reactie la stimulii secretori sau
conform intensificarii stimulilor nervosi si umorali, conduce la hipersecretie cu
hiperaciditate. De asemenea, hiposecretia cu hipoaciditate se poate manifesta pana
la fenomenul de achilie gastrica, instalata consecutiv distrugerii mucoasei secretoare
prin diverse mecanisme.

Functia motorie - motilitatea gastrica Musculatura neteda a stomacului impreuna cu

mecanismele reglatoare neuro-endocrine, demarate si influentate in permanenta de
volumul si compozitia chimica a masei alimentare ingerate, asigura functia motorie a
stomacului, al carei rezultat constituie amestecul alimentelor cu sucul gastric,
formarea chimului gastric si evacuarea acestuia in duoden. Bolul alimentar pe masura
ce patrunde in stomac determina cresterea relativa a presiunii intraluminale,
desfasurandu-se procesul de distensie gastrica. Astfel, stomacul se acomodeaza la
continut, pe care il stocheaza temporar, repartizandu-l in mod egal intre peretii sai.
Aceasta relaxare adaptativa a peretelui gastric pune in evidenta functiunea peristolica
sau tonicitatea stomacului. Mai multe despre motilitatea gastrica cititi aici.

Absorbtia gastrica Absorbtia la nivelul stomacului este minima datorita structurii

inadecvate a celulelor mucoasei pentru indeplinirea acestui proces. Exceptie fac apa,
mucoasa gastrica prezentand permeabilitate bidirectionala pentru aceasta, anumiti
electroliti, substante hidrosolubile, resorbite din stomac in cantitati neglijabile si
etanolul, a carui rata de absorbtie este direct proportionala cu concentratia acestuia,
nefiind influentat de concentratia HCl sau alte substante din compozitia sucului
gastric.
Fiziologia intestinului subtire

Digestia Functia de digestie a intestinului subtire are ca rezultat digestia intestinala

propriu-zisa, prin care particulele nutritive sunt prelucrate pana la produsi simpli
asimilabili. Pe parcursul deplasarii in lungul tractului digestiv, alimentele sunt supuse
unui ansamblu de procese, specifice fiecarui segment digestiv, care presupun
transformari succesive si combinate, mecanice prin fragmentare, fizice prin solvire si
chimice prin activitatea hidrolizanta a enzimelor. Astfel, particulele alimentare sunt
descompuse pana la forme simple, initindu-se procesul de absorbtie prin care acestea
trec in sangele circulant, pentru a fi distribuite celulelor corpului. Digestia intestinala
se desfasoara sub actiunea sucurilor bilo-pancreatice, ajunse prin intermediul
ductelor coledoc si pancreatic care se deschid in ampula lui Vater, in duoden, si a
sucului intestinal, secretat de glandele Lieberkuhn. Procesul de digestie este finalizat
la nivelul marginii „in perie” a enterocitelor, fiind facilitat de motricitatea intestinala.
Astfel, interdependeta dintre functia secretorie si functia motorie a intestinului
conduce la indeplinirea digestiei intestinale.

Functia secretorie Functia secretorie a intestinului subtire este pusa in evidenta de

secretiile glandelor Brunner si Lieberkuhn. Glandele Brunner sunt specifice
duodenului, prezentand o secretie bogata de mucus si bicarbonat, ce protejeaza
mucoasa intestinala de actiunea peptica a sucului gastric, neutralizand aciditatea
continutului gastric propulsat in duoden. Glandele Lieberkuhn sunt caracteristice
intregului intestin subtire, fiind responsabile cu secretia sucului intestinal, un lichid
apos, usor opalescent. Variatia pH-ului este evaluata intre 6,5-7, iar cantitatea
secretata este apreciata la aproximativ 2L / 24h, fiind in cea mai mare parte
absorbita. Sucul intestinal cuprinde apa (97,5%) si reziduu uscat (2,5%) format din
substante anorganice (ioni de Na, K, Ca etc. ) si substante organice (mucus, enzime
rezultate din descuamarea celulelor). Celulele Paneth, situate in profunzimea
glandelor Lieberkuhn, secreta enterokinaza, enzima continuta de sucul intestinal,
aceasta activand tripsinogenul in tripsina, care la randul sau activeaza ulterior
proenzimele sucului pancreatic. Celelalte enzime apar in sucul intestinal prin
descuamarea a 250 g zilnic de celule epiteliale, corespunzatoare a 30 g de proteine.
Reinnoirea epiteliului intestinal este considerata cea mai rapida din organism, cu o
rata de 1 milion de celule pe minut, finalizandu-se in 3 pana la 5 zile. Astfel, glandelor
intestinale le este atribuita functia de sinteza celulara permanenta prin care celulele
nou-formate le substituie pe cele situate la nivelul polului superior al vilozitatilor,
care sunt distruse in lumenul intestinal, fenomen urmat de descarcarea
echipamentului enzimatic continut de acestea. Enzimele enterocitare impreuna cu
sucurile bilo-pancreatice sunt corelate prin activitatea lor succesiva cu procesul de
digestie intestinala propriu-zisa desfasurat in trei etape:- etapa extracelulara este
caracteristica lumenului intestinal si consta in scindarea polimerilor pana la stadiul de
oligomeri. Participarea sucului enteric este neinsemnata, finalitatea etapei fiind
asigurata de enzimele pancreatice si enterocitare de la nivelul filamentelor
glicocalixului si de pe membrana externa a enterocitelor.- etapa membranara este
desfasurata la nivelul membranei „in perie” a enterocitelor prin intermediul enzimelor
cantonate pe suprafata membranei apicale. In urma reactiilor chimice la acest nivel
sunt rezultati monomerii.- etapa intracelulara presupune degradarea oligomerilor
resorbiti sub influenta enzimelor citoplasmatice si lizozomale enterocitare consecutiv
cu producerea monomerilor respectivi. Efectul enzimatic al sucului intestinal este slab
evidentiat, cercetarile histoenzimologice precizand existenta enzimelor active,
localizate in special la nivelul polului apical, glicocalixului si marginii „in perie” a
enterocitelor, iar printre acestea se regasesc:- proteazele continua activitatea
pepsinei si tripsinei, conducand la descompunerea polipeptidelor pana la stadiul de
aminoacizi.- polinucleotidazele sunt responsabile cu desfacerea acizilor nucleici,
consecutivi degradarii nucleoproteinelor sub influenta pepsinei si tripsinei, in
nucleotizi, care la randul lor sub activitatea nucleotidazelor se descompun in acid
fosforic si nucleozide, o parte resorbite si o parte scindate prin interventia
nucelozidazelor in elementele constituitive, care pun in evidenta bazele purinice si
piramidinice continute de nucleozidele respective.- dizaharidazele, precum maltaza,
zaharaza, sucraza sau lactaza, descompun dizaharidele respective ajunse la acest nivel
in monozaharide.- lipaza intestinala scindeaza aproximativ 2-5% din totalitatea
grasimilor digerate.- lecitinaza actioneaza asupra lecitinei, care o desface in glicerol,
acizi grasi, acid fosforic si colina.- fosfataza are ca efect eliberarea acidului fosforic,
prin actiunea sa asupra unor fosfati organici.- enterokinaza este responsabila cu
activarea tripsinogenului din sucul pancreatic. Secretia sucului enteric se desfasoara in
permanenta, iar calitatea si cantitatea acesteia este influentata de caracteristicile
masei alimentare prin intermediul mecanismelor nervoase si umorale. Reglarea
nervoasa este evidentiata de mecanismele reflexelor locale, demarate prin
stimularea receptorilor, situati la nivelul mucoasei intestinale, de catre continutul
intestinal, in special de alimentele nedigerate. Receptorii trimit impulsuri catre centrii
nervosi din plexurile intrinseci Meissner si Auerbach, care controleaza astfel
mecanismul reflexelor locale. Parasimpaticul stimuleaza usor secretia intestinala, spre
deosebire de simpatic, care o inhiba. Mecanismul principal de control al secretiei
intestinale este realizat prin reglarea umorala. Astfel, prin prezenta chimului
alimentar, la nivelul mucoasei duodenale se elibereaza enterocrinina cu efect
stimulator, dar si duocrinina, care stimuleaza secretia glandelor Brunner, pe langa
secretina.

Functia motorie Functia motorie a intestinului subtire este valorificata de patura

bistratificata musculara din structura peretelui intestinal. Stratul extern este
reprezentat de fibrele musculare longitudinale dispuse concentric in jurul stratului
intern, ale carui fibre musculare sunt orientate in sens circular. Intre cele doua
straturi se interpune o lama de testut conjunctiv, prin intermediul careia sunt
realizate punti de legatura, activitatea interdependenta dintre cele doua straturi
conducand la indeplinirea miscarilor complexe intestinale.

Miscarile de segmentare sunt provocate de contractia fibrelor circulare cand un

segment intestinal este destins de continutul sau. Astfel, sunt generate strangulari
temporare in diferite puncte ale segmentului, care dispar initiindu-se noi strangulari in
puncte intermediare pe acelasi segment intestinal. Rezultatul acestor miscari consta
in maruntirea continutului intestinal, amestecul acestuia cu sucurile digestive, precum
si facilitarea procesului de absorbtie. Dupa denervare, miscarile segmentare persista
la o intenstitate mai redusa, semn ca aceste contractii sunt partial dependente de
plexurile nervoase intrinseci. Parasimpaticul amplifica intensitatea contractiilor, iar
simpaticul are efect inhibitor. Miscarile pendulare sunt evidentiate de contractia
asimetrica a fibrelor musculare longitudinale care produc scurtarea ritmica a unui
segment limitat si relaxarea pasiva a zonelor intermediare. Aceste miscari au ca
rezultat progresiunea si regresiunea continutului intestinal pe o distanta de cativa
centrimetri, maruntindu-l si amestecandu-l in acelasi timp cu sucurile digestive.
Miscarile tonice sunt oscilatiile intermitente ale tonusului musculaturii intestinale,
care asigura contactul intim dintre vilozitati si particulele alimentare, contribuind
intr-o oarecare masura si la inaintarea masei alimentare in lungul intestinului.
Miscarile peristaltice determina propulsia alimentelor in lungul intestinului,
excitantul natural fiind reprezentat de distensia intestinala marcata de prezenta
respectivului chim alimentar. Peristaltismul se desfasoara prin contractia fibrelor
circulare inapoia zonei destinse si relaxarea acestora in segmentul anterior. Astfel,
undele peristaltice progreseaza cu o viteza de 1-2 cm/min. Postalimentar, miscarile
peristaltice sunt amplificate de reflexul gastroenteric, declansat de distensia gastrica.
In general, peristaltismul este strans corelat cu plexul mienteric Auerbach, fara
interventia acestuia, intensitatea miscarilor evoluand ineficient. Reglarea motilitatii
intestinului subtire este realizata prin intermediul factorilor nervosi si umorali.
Inervatia intrinseca este reprezentata de plexurile mienterice, a caror
functionalitate este indeplinita prin cuplarea stimularii undelor cu activitatea
contractila in scopul de a asigura propagarea. Arcurile reflexe intramurale sunt
responsabile cu actiunea de coordonare a motilitatii intestinale, originea acestora
constand in receptorii chimici sau presionali din peretele intestinal. Inervatia
extrinseca este evidentiata de nervii vagi si splanhnici simpatici, a caror terminatii
ajung la nivelul plexurilor mienterice. Astfel, in stres emotional sau efort fizic,
simpaticul inhiba motilitatea, in timp ce alimentatia o stimuleaza prin intermediul
fibrelor vagale. Factorii umorali moduleaza activitatea intrinseca a fibrelor nervoase
sau actioneaza direct pe fibrele musculare netede. Motilina, gastrina, colecistochinina
si substanta P stimuleaza motilitatea intestinala, iar peptidul intestinal vasoactiv,
secretina, glucagonul si neurotensina au proprietati de relaxare asupra musculaturii
netede intestinale.

Absorbtia In general, la nivelul mucoasei intestinale, se desfasoara doua procese,

insorbtia, ce reprezinta trecerea din lumen catre sange si inversul acesteia, exorbtia,
miscarea din sange catre lumen. Cand rata de exorbtie este mai mare, rezultanta este
secretia, iar in cazul in care rata de insorbtie este superioara, rezultanta o constituie
absorbtia. Absorbtia reprezinta trecerea apei, electrolitilor si trofinelor alimentare
prin mucoasa digestiva in mediul intern. Alimentele in lungul tractului digestiv, sub
influenta enzimelor specifice, sunt supuse unor fenomene de scindare, in urma carora
sunt transformate in particule mici, simple ce strabat mucoasa pentru a fi asimilate in
economia organismului. Mai multe despre absorbtia la nivelul intestinului subtire cititi
aici.

Fiziologia colonului

La nivelul intestinului subtire, chimul alimentar este supus proceselor de digestie si

absorbtie specifice, in urma carora este rezultat chilul intestinal, impins prin
intermediul motilitatii catre intestinul gros, unde se desfasoara ultimele etape ale
digestiei. Astfel, zilnic prin valvula ileocecala patrund in intestinul gros aproximativ
300-500 ml de chim izotonic, din care consecutiv modificarilor survenite la acest nivel
se vor forma aproximativ 150 g de materii fecale. Continutul intestinal determina
stimularea secretiei colonului, care se caracterizeaza printr-un suc vascos, alcalin, pe
pH 8 - 8,4, lipsit de enzime, dar care contine mucus secretat de celulele caliciforme
din structura mucoasei. Mucusul are efect protector, prevenind eventualele agresiuni
mecanice asupra mucoasei, lubrifiind-o pentru facilitarea deplasarii chimului. De
asemenea, intervine similar unui liant asupra fragmentelor care vor forma bolul fecal
si anihileaza acizii organici descarcati local, in urma activitatii florei bacteriene
influentate de resturile alimentare ajunse la acest nivel. Chilul intestinal cuprinde in
medie 70% apa si 30% substante nedigerabile sau produsi finali neabsorbiti la nivelul
intestinului subtire. Asupra acestuia actioneaza flora bacteriana colica, care exercita
activitati multiple, unele folositoare organismului, iar altele potential periculoase.
Astfel, la acest nivel vitamina K poate fi sintetizata, precum si componenti ai grupului
B, printre care acidul folic, biotina sau vitamina B12. De asemenea, activitatea
bacteriilor determina transformarea pigmentilor biliari, ajunsi odata cu chilul
intestinal, in stercobilina, substanta ce imprima culoarea bruna materiilor fecale.

Procesele fiziologice ale colonului, sub influenta florei bacteriene, sunt indeplinite
prin fermentatie si putrefactie. Flora corespunzatoare fermentatiei si respectiv cea
responsabila de putrefactie se afla in echilibru in cazul colonului normal, iar
perturbarea uneia determina alterarea celeilalte, acest dezechilibru constituind
substratul unor tulburari ale colonului. Procesul de fermentatie se desfasoara in
jumatatea proximala a colonului, care este populat de bacterii aerobe, precum
Escherichia coli, Lactobacillus, Aerobacter aerogenes, Enterococcus etc. Prin
activitatea lor, aceste bacterii conduc la degradarea glucidelor nedigerate sau
neabsorbite pana la acest nivel. Acestea sunt scindate pana la acizi lactic, butiric si
acetic, in urma reactiilor eliberandu-se si o cantitate apreciabila de gaze, precum
CO2, CH4, SH2 si alcool etilic. Procesul de putrefactie are loc in jumatatea distala a
colonului, acesta fiind populat de bacterii anaerobe, ale caror activitate se desfasoara
intr-o nota degradativa asupra proteinelor nedigerate pana la acest nivel sau asupra
aminoacizilor neabsorbiti in prealabil. Degradarea acestora este mediata prin reactiile
de dezaminare, cu formarea NH3, fenolilor, scatol si indol, care confera mirosul
specific materiilor fecale, acizi organici, si prin reactiile de decarboxilare, in urma
carora rezulta CO2 si o suita de amine potential toxice, precum histamina, tiramina,
etilamina, cadaverina, putresceina. Cantitati reduse de aceste substante toxice pot fi
resorbite si ajunse in ficat, la nivelul celulelor hepatice, unde prin intermediul
fenomenelor de oxidare si conjugare specifice sunt neutralizate si eliminate prin
urina. Activarea florei de putrefactie, cresterea ratei de absorbtie a acestor compusi
toxici, precum si diminuarea randamentului hepatic de a conjuga si detoxifia
genereaza autointoxicatii de natura intestinala.

Functia de absorbtie a colonului este caracteristica jumatatii proximale, iar

principalul compus absorbit la acest nivel este apa in gradient osmotic. Transportul
activ de Na+ precede transportul apei. Aldosteronul intensifica conductanta pentru
Na+, in cazul depletiilor extracelulare, demonstrandu-se, astfel, rolul important in
mentinerea echilibrului hidroelectrolitic al organismului. De asemenea, la acest nivel
mai pot fi absorbiti si alti electroliti, precum Cl- sau K+, vitamine si aminoacizi. In
schimb, nu se absorb glucide, proteine, lipide, ca atare si Ca++. Procesul de absorbtie
influenteaza consistenta materiilor fecale.

Motilitatea colonului contribuie la indeplinirea proceselor de digestie si absorbtie

concomitent cu inaintarea continutului catre rect. In general, activitatea motorie a
colonului se desfasoara mai lent decat cea a intestinului subtire. Alimentele ajung la
nivelul cecului dupa aproximativ 4 ore de la ingestie. In lungul colonului viteza de
deplasare se diminueaza treptat, astfel in condititii fiziologice, primele fragmente
alimentare ajung la flexura hepatica dupa 6 ore, iar la flexura splenica dupa 9 ore. La
nivelul colonului sigmoidian ajung dupa 12 ore, dupa care tranzitul are loc mult mai
lent. In jumatatea proximala a colonului, pe langa activitatea motorie obisnuita, este
identificat si un ansamblu de miscari antiperistaltice, al caror rezultat mareste timpul
de contact dintre chimul alimentar si mucoasa colica, favorizand, astfel, procesele de
absorbtie si implicit formarea bolului fecal. Contractiile segmentare se desfasoara pe
fractiuni scurte de intestin, de aproximativ 2,5 cm, si sunt realizate de activitatea
complementara dintre fibrele circulare si longitudinale, efectul fiind relevat de
haustratiile caracteristice colonului. Astfel, intre aceste haustre colonul este
segmentat de aparitia temporara a camerelor inchise, unde are loc amestecul
continutului intraluminal si finisarea procesului de absorbtie al unor constituienti
alimentari. Contractiile peristaltice traverseaza colonul cu o frecventa descrescatoare
catre colonul descendent. Prin intermediul acestora, continutul colonului avanseaza
catre rect, ca atare fiind declansat reflexul de defecare. Miscarile „de masa” sunt
propulsive, caracterizate de unde peristaltice puternice, care apar de 2 - 3 pe zi.
Acestea sunt demarate la nivelul unghiului hepatic, impingand pe portiuni intinse
cantitati mari de continut colic. Miscarile „de masa” sunt influentate de reflexele
gastrocolice si duodenocolice, induse de prezenta alimentelor ingerate in stomac si
respectiv, duoden, de stimulii conditionali, precum mirosul alimentelor, sau de stres
emotional.

Motilitatea colonului este dependenta de influente neurohormonale intrinseci si

extrinseci. In repaus, activitatea motrica a colonului este coordonata de ritmul
electric de baza. Actiunea inhibitoare a neuronilor plexului mienteric Auerbach asupra
fibrelor musculare netede ale colonului este stabilita prin mediatori peptidergici,
precum VIP sau somatostatina, iar actiunea excitatorie este mediata de acetilcolina.
Prin intermediul fibrelor simpatice, sistemul nervos extrinsec intervine in reflexele
intestino-colic si colo-colic de caracter inhibitor, iar nervii parasimpatici pelvieni
contribuie in defecare. Reglarea umorala a motilitatii colice se poate explica prin
fluctuatiile circadiene. Desfasurarea motilitatii este intensificata postprandial, prin
stimularea mediata de colecistochinina, iar in cursul somnului este deprimata.

Sucurile digestive

Glandele salivare produc o enzimă ce începe transformarea amidonului din hrană în

particule mai mici. Apoi, în stomac, mucoasa stomacală produce sucul gastric şi enzime
ce digeră proteinele. După ce stomacul împinge amestecul rezultat de primele faze ale
digestiei în intestinul subtire, hrana este amestecată cu substantele produse de alte două
organe: pancreasul şi ficatul. Pancreasul produce un suc ce contine o serie de enzime care
descompun carbohidratii, grăsimile şi proteinele. Ficatul eliberează bila. Bila este stocată
în perioada dintre mese în vezica biliară. La ora mesei, vezica biliară transferă bila în
intestine unde grăsimile sunt descompuse. După ce grăsimile sunt astfel descompuse,
enzime produse de pancreas ori de glande ale peretilor intestinelor digeră particule
rezultate.

Glandele auxiliare
Glandele auxiliare sunt cele salivare, ficatul, prin funcţia sa de producere a bilei prin
intermediul celulelor hepatice (bilă, stocată în vezica biliară, este necesară în digestia şi
absorbţia grăsimilor) şi pancreasul, care produce un suc digestiv ce conţine enzime
necesare digestiei şi bicarbonat pentru neutralizarea acidului chimului.

1. Ficatul

Glanda anexa voluminoasa a tubului digestiv, cu funcţiuni multiple şi complexe de

sinteză şi de transformare a diverselor substanţe. Ficatul este situat deasupra şi în dreapta
abdomenului, sub cupola dreaptă a diafragmului, care îl separă de plămânul
corespunzător şi înconjurat în toate părţile de coaste. Este un organ de culoarea roşie –
închisă, ce cântăreşte 2 – 2,5 kg, fiind cel mai greu organ al corpului uman.

Funcţiile ficatului :

→ funcţia metabolică:

- sinteza colesterolului, fosfolipidelor, lipoproteinelor şi a lipidelor;

- participă în metabolismul glucidelor şi proteinelor;

- sinteza unor elemente ale sângelui, precum albuminele, globulinele, şi antitrombina.

Prima funcţie principală a ficatului este să stocheze energie în formă glicogenica, care
este compusă dintr-o formă de zahăr numită glucoză. Ficatul înlătura glucoza din sânge
atunci când nivelul acesteia este crescut printr-un proces numit glicogeneza, ficatul
combina moleculele de glucoză în lanţuri lungi pentru a creea glicogenul, un carbohidrat
care asigura o formă de energie depozitată. Când nivelul glucozei din sânge scade sub
nivelul normal de care organismul are nevoie pentru îndeplinirea funcţiilor specifice,
ficatul reverseaza această reacţie transformând glicogenul în glucoză.

- funcţia secretorie → producerea bilei.

- funcţia imună → neutralizarea corpurilor externe din organism, în special a toxinelor,

jucând astfel un rol important în imunitatea corpului. Funcţia antitoxică este practicată de
ficat prin absorbţia de toxine, le alterează chimic apoi le excreta în bila.

Ficatul funcţionează ca o fabrică chimică. Câteva proteine importante găsite în sânge, se

fabrică în ficat. Una dintre acste proteine – albumina ajuta în retenţia de Ca + şi altor
substanţe în circuitul sangvin. Albumina ajuta de asemenea la reglarea mişcării apei din
sânge în ţesuturi. Ficatul produce şi globina – una din cele 2 componente ce formează
hemoglobină. Mai produce şi alte grupuri de proteine ce includ anticorpi.

Este singurul organ care se regenerează, putându-se regenera chiar complet. În cazul
altor organe, de exemplu inima, ţesuturile bolnave sunt înlocuite cu o cicatrice, ca şi cele
de pe piele. Ficatul are capacitatea de a înlocui celulele bolnave cu noi celule.

2. Vezica biliară ( colecistul sau fierea )

Este un rezervor temporar al bilei, situat în fosa colecistului de pe faţa inferioară a

ficatului. Are o formă de pară cu o lungim de aprox. 8-10 cm. Vezica este specifică
vertebratelor. Este unită cu ficatul, de unde primeşte bila, şi cu duodenul, unde o
eliberează. Rolul colecistului este de a colecta secreţia externă hepatica (bila), care
contribuie la digestia alimentelor. Bila conţine colesterol, saruri biliare, lecitina şi alte
substanţe.

Principala funcţie a veziculei biliare este de a colecta şi sintetiza bila secretată de ficat
(lichid de culoare galben-maro ce conţine saruri necesare pentru digestia lipidelor sau a
grăsimilor, principala substanţa care contribuie la absorbţia şi descompunerea
grăsimilor). Bila va fi stocată în canalele intrahepatice.

Din vezicula biliară, bila va fi transportată prin canalele cistic şi coledoc şi apoi de-a
lungul duodenului (prima parte a intestinului subţire) unde vor fi digerate, în primul rând,
grăsimile (lipidele) şi vitaminele.

3) Pancreasul
Glandă situată sub stomac, de formă alungită, cu o greutate de circa 70 g. Are atât o
secreţie externă (exocrină) necesară digestiei, cât şi o secreţie internă (endocrină)
necesare în reglajul glicemiei. Secreţia externă numită şi suc pancreatic, se varsă în
duoden. Este bogată în enzime: amilază (care transformă glucidele în glucoză), maltaza
(maltoza, în glucoză), tripsina (care scoate aminoacizii pe rând din protide şi peptide),
lipaza (grăsimile cu acizi graşi şi glicerina), carbonaţi şi bicarbonaţi de Na, care dau
alcalinitatea sucului pancreatic. Secreţia endocrină consta în insulina şi glucagon, care
reglează glicemia, reţinând surplusul de glucoză sub formă de glicogen, la nivelul
ficatului. Lipsa insulinei duce la o boală potenţial gravă, numită diabet zaharat.