Mâna, palma și piciorul ca plată la vămi

Dan ARHIRE

Simbolul palmei, al mâinii, a înregistrat de-a lungul timpului o prodigioasă carieră. Încă
din paleolitic pereții peșterilor-sanctuare prezintă sute de imagini de mâini pictate. Cele
mai multe (peste 200 de reprezentări!) au fost descoperite în peștera Gargas (foto 1, 2) și
în peștera vecină, Tibiram, din Munții Pirinei.
Palmele au fost pictate pe pereții peșterilor în două tehnici, adică prin imprimarea
amprentei palmei vopsite pe perete, sau prin lipirea palmei nevopsite pe perete și

1.Reproducere palme imprimte în peștera 2. Contur palmă din peștera Gargas (după André
Leroi-Gourhan).Gargas (detaliu după André Leroi-Gourhan).

colorarea ei prin suflare, astfel încât amprenta palmei să rămână curată, conturată de
pigmentul (ocru) aplicat pe dosul palmei și împrejurul ei. Amprentele atestă „modele”
de toate vârstele, de la nou născuți până la adulți, de ambele sexe. Se acceptă astăzi că în
peșteri au locuit puțini oameni, din punct de vedere social ele folosind, în special, în
beneficiul „magic” al comunității; în acest scop, deci, erau frecventate de „specialiști” ai
magicului care acționau în scopul realizării „ritualurilor de reprezentare”, cele care
aveau drept consecință și alcătuirea operelor parietale; totodată se consideră drept un
lucru cert că tot în peșteri aveau loc ritualuri ce țineau de inițierile tinerilor 1, motivul
fiind relevat de afirmația lui Claudel, invocat de Durand, cel ce scoate în evidenţă
izomorfismul care leagă pântecele matern, mormântul, cavitatea în general şi locuinţa
închisă prin acoperişul ei2. În acest pântece universal, anume, ceremoniile de inițiere
puteau reproduce prin sacrificiul uman „real sau alegoric” nașterea cosmosului
petrecută mitic prin sacrificiul unui zeu, al unui monstru sau al unui animal primordial,
după cum subliniază Boboc, invocîndu-l pe Eliade3.
Revenind, să spunem că o mare parte din amprentele de palme amintite mai sus este
lipsită uneori de anumite falange. Teoriile propuse nu au reușit să elucideze „misterul”
amprentelor palmare paleolitice. Dintre aceste teorii, amintim pe cea care atribuie
imaginea palmelor cu degete amputate ritualurilor săvârșite în aceste peșteri, teorie
pentru care ar constitui indicii solide amprentele de la Maltravieso, în Estremadura
(Spania), „unde vreo treizeci de mâini prezintă acelaşi tip de mutilare a celor două
falange distale, ceea ce ar pleda pentru o acţiune rituală4”. În acest sens, antropologii
secolelor XIX și XX consemnează, la populațiile aflate în stadii de dezvoltare primare,
ritualuri asemănătoare cu semnificații clar precizate: „Webster notează alt substitut al
morții inițiatice, realizat tot prin ablațiuni rituale: <<... dintr-o singură tăietură de topor
le tăia degetul mic de la mâna stângă. Uneori, după cum ni s-a povestit, candidații
ofereau ca sacrificiu suplimentar degetul arătător al aceleiași mâini>>. Din categoria
flagelărilor rituale la care erau supuși neofiții, Schurtz și Webster menționează și
<<crestarea pielii pe spinare de la ceafă în jos>>” (Brânda 1991, 239).
De altfel, figurația și simbolistica mâinilor și picioarelor, sau ale unor părți ale acestora,
vor continua să străbată mileniile, cu particularitățile de rigoare, înșirate ca mărgelele
pe o ață nedestinată vederii, ci cu menirea, doar, de a le ține laolaltă. Și mai târziu, la
Çatal Hüyük, la început de neolitic anatolian (sfârșitul mileniului al VIII-lea î.Chr.)
amprentele de palme continuă să apară. Știm că, mai aproape de noi, în neo-eneolitic
(Peştera Cauce, Peştera Ungurească, ale grupului/culturii Turdaș)5, aceste rituri de
inițiere se desfășurau în locuri ascunse, ferite de privirile celor neimplicați, probele la
care erau supuși profanii putând presupune uneori circumcizia, tatuarea, mascarea, ba
chiar și schilodirea6.
Aceasta, deoarece inițierea echivala cu „moartea” neofitului și „renașterea” lui ca inițiat,
cu alte însușiri și posibilități de substanță magică, menite a-l pune în postura de a putea
influența natura. Respectiva „moarte” era marcată prin astfel de intervenții, taierea
părului sau „rănirea până la sângerare” 7, sacrificii și poate ofrande necesare transcederii
hotarelor dintre lumi, plătirii unor vămi entităților care facilitau aceste treceri, dincolo
de ceea ce se bănuiește a constitui și o probă a rezistenței la durerea fizică. Mai târziu,
după cum menționează Campanile, zeul Odin însuși, pentru a-și adjudeca puterea și
înțelepciunea supraomenești, a fost silit să îndure chinuri cumplite timp de 9 zile.
Aceasta reprezintă, cel mai adese, cifra simbolică a inițierilor, egală cu numărul de luni
ale perioadei de gestație la om, adică a schimbărilor de stare prin moarte și renaștere,
dar, uneori și multiplicarea „de trei ori trei”. Oicum, episodul cu Odin invocat mai sus
reprezintă, în opinia autorului citat,8 o inițiere de tip șamanic. Aproape nu există părți
ale trupului9 care să nu fi putut fi tratate special, cu sau fără urmări vizibile, în procesul
inițierii. În consecință, picioarele, mâinile și, în special, degetele, nu fac excepție de la
această regulă10. Cred că este interesant de amintit în context exemplul sanctuarului
numărul 2 de la Parța, cu a sa masă-altar B sau caseta B, prezentând mai multe vase de
ofrandă. Aici, o amforă cu față umană conținea peste 20 de fragmente de oase, de la
mâini sau picioare. Din păcate, ca și semințele și resturile de cărbune descoperite în
același loc, oasele s-au rătăcit la București, în niște depozite 11(!), înainte de a putea fi
cercetate corespunzător. Pentru eneoliticul dunărean, Lazarovici enumeră printre
obiectele de cult relevate arheologic altare, dar și piese ce reprezintă picioare și mîini
umane (foto 3), ridicînd întrebări cu privire la simbolistica și semnificația lor 12, însă
rolul lor de substitute magice ale celor reale este, după mine, evident, indiferent de
povestea care le conținea. În ce privește simbolistica miniaturii de la Pelagonia Porodin,
asemănarea ei cu cea a tronului de la Lipcani (foto4) este demnă de a reține atenția,
întrucât și acesta din urmă prezintă ca elemente esențiale patru picioare umane. De
asemenea, în așezarea cucuteniană de la Ghelăiești, Neamț ( foto 5) într-o machetă de
sanctuar care conținea 4 statuete dispuse cardinal– trei feminine și una masculină –
uneia dintre statuete reprezentând o femeie cu semnele gravidității îi lipseau capul și
partea de jos a picioarelor. Statueta în cauza este descrisă ca prezentând ambele mâini,
fiecare, însă, cu câte 6 degete – ascuțite! - presupus semn al supranaturalului (din
păcate, desenul nu conține această particularitate!). Astfel de reprezentări (cu 3 sau cu 6
degete la fiecare palmă) apar încă din cultura Precucuteni, de altfel.

3. 4.
3. Scaun (?) miniatural având atașate două picioare umane, sanctuarul neolitic din Pelagonia
Porodin, Republica Macedonia de Nord. De reținut că, în cazul tronului de la Lipcani, avem
de-a face cu patru picioare umane pe care acesta se sprijină; 4. „Tronul de la Lipcani”, altar
miniatural, mileniul IV î. Chr. Cultura Cucuteni, aflat la Complexul Muzeal Bucovina din
Suceava.
 5. 6.

5. Ghelăiești, Cucuteni; 6. Bisericuțele din cretă de la Basarabi: figură antropomorfă

prezentând câte 6 degete la fiecare mână și trei picioare de pasăre.

Sunt tentat să compar cele 6 degete ascuțite, asemeni unor ghiare lungi, a statuetei
femeii gravide din sanctuarul cucutenian de la Ghelăiești, cu cele așijderea 6 degete ale
reprezentării scrijelite în peretele uneia dintre bisericile săpate în cretă, de la Basarabi,
Județul Constanța, reprezentare care, pe lângă cele 12 degete, mai înfățișează și 3
picioare de pasăre, cu câte 4 degete fiecare (foto 6)!
Plastica neo-eneoliticului de pe teritoriul actual al României ne înfățișează și vase
antropomorfe cu toarte în formă de palmă sau modelate cu degete, venind încă din
Precucuteni; de asemene, ea este abundentă și în diverse reprezentări ale Orantei,
personajul feminin cu ambele palme ridicate la nivelul capului sau la nivel superior
(imagine preluată ulterior și de creștinism ca ipostază a Maicii Domnului). Monah
afirmă că „reprezentările de mâini aveau, fără îndoială, și rol apotropaic”. După
Gimbutas, de altfel, mâna, în neo-eneolitic, o reprezintă pe zeița apotropaică 13, iar mâna
cu trei degete, o altă imagine caracteristică acestei perioade, reprezintă, după Monah, o
ființă supranaturală14. Mai târziu, în aria Civilizației Minoice și anume la Petsofa, într-o
incintă sacră delimitată de bolovani, aflată pe coasta de est a insulei, a fost descoperit un
strat de cenușă demonstrând faptul că acesta era un loc destinat și sacrificiilor.
Împrăștiate pe această suprafață s-au descoperit numeroase ofrande de teracotă,
reprezentând animale, oameni, sau doar părți ale corpului omenesc. Din păcate, deși
mai citează un alt caz similar (un sanctuar situat pe culmea Iucta, la sud de Cnossos)
prezentând aceleași depuneri ritualice, autorul15nu precizează părțile corpului omenesc
anume depuse ca ofrande. Într-un cimitir aparținând Culturii Boian, aflat lângă
București, la Cernica, a fost descoperit un schelet așezat cu fața în jos căruia îi lipseau
labele picioarelor, ceea ce presupune tot o mutilare rituală 16. Am lăsat la sfârșitul acestei
serii următorul exemplu, considerându-l extrem de sugestiv în contextul problemei pe
care o supunem atenției, fiind vorba de mormântul unui personaj celebru, Lady of
Tartaria, după cum o numesc arheologii. Prezentat ca datând din perioada neolitică
(aproximativ 5500 î.Cr.), mormântul conține resturile unei femei considerată a fi o
preotesă, o femeie-șaman, cea care utiliza în magia rituală celebrele Tăblițe de la
Tărtăria descoperite într-o campanie de săpături de către Nicolae Vlassa, pe la
începutul anilor ’60 ai secolului trecut. Mormântul este descris ca fiind depozitar al
resturilor unui schelet așezate în groapă în poziții neanatomice, după o perioadă de
descărnare, dintre resturi lipsind craniul și … oasele labelor de la mâini și de la picioare,
fapt pe care-l intuim a avea semnificații ritualice importante 17!
În cultura noastră tradițională, lumea de dincolo era văzută și ca o altă țară, așteptând
sufletul defunctului la capătul unei lungi călătorii:

Până s-o gătire/ Draga die pribiagă (...)/ Cu car umblători,/ Doi junci
trăgători,/ Tot să mi-l mai triacă/ Pă vaduri di-e apă,/ Dint-o țară-nt-alta
(Zorile de afară, Frătești-Gorj), (KAHANE GEORGESCU-STĂNCULEANU 1988,
572).

Pe parcursul călătoriei, sufletul este supus vămuirii și întâmpinat cu legile acestei alte
țări. În unele variante ale cântecelor de Zori, veritabile instructaje aplicate sufletelor
defuncților, vameșii sunt de la sine înțeleși, nu sunt numiți, dar tocmai brațele vor fi
cerute de ei ca vamă:

C-acolo mai sunt/ Tot și vămuriele,/ Iar țâie-ț vor șiere/ Tot brațăle tele./ Tu
să nu li-e dai/ C-ai să miergi la rai (189. ZORILE DIN CASĂ. Cireșu –
Mehedinți), (KAHANE, GEORGESCU-STĂNCULEANU 1988, 620).

Unele variante ale acestor cântece de Zori descriu o „babă bătrână”, numită în altele
Maica Precesta, Zâna Bătrână, Sila Samodiva etc., așezată la intrarea în lumea cealaltă
și cerând vamă, o vamă de natură neprecizată, dar pe care sufletul este sfătuit să nu o
plătească:

Hai, 'nainte, hai,/ La poarta de rai,/ Și-acolo să stai,/ Că-s două fântâni reci;/
Tu să te oprești,/ Și ieste-o babă bătrână,/ Cu dinții de lână;/ Or' ce ți-o cerea,/
Ioană, să nu-i dai;/ Să-i dai un gulerel/ Cu banu din iel, (113. Zorile de afară,
Mătăsari-Gorj),(KAHANE GEORGESCU-STĂNCULEANU 1988, 581).

Însă unele variante ale acelorași cântece de Zori prezintă personajul feminin tip Maica
Precesta sau Babă Bătrână la poarta lumii de dincolo, luînd (în postura pre-creștină a
Marii Mame) vamă de la defuncții nou-veniți, explicit și precizat: „to’ picioru-ăl
stângî / Și măna diriaptă” sau „măna dzireaptă,/ Cu trupu cu tot”, sau alți vameși care le
vor cere „tot după brațăle tele”, după cum ne informează Enache 18. Exemplele sunt
numeroase, variate și edificatoare și voi cita doar câteva dintre ele:
 Și să-m' iei sama/ Gheorghe,/ La mâna direaptă,/ Iu-o lină fântână;/
Gheorghe,/ La lină fântână/ Iestă ș-o babă bătrân',/ Cu ciumag în mânî/ Și cu
brâu de lână./ Gheorghe,/ Ia mi ț-uo ceria/ To' picioru-ăl stângî,/ Gheorghe,
și mâna direaptă,/ Să țâi, Gheorghe, să nu-j' dai,/ Și tot să mi-j' dai/
Patruzăj' die gulierelie etc. (Aceeași temă și în 107. Zorile [Iorgovan]), (KAHANE
GEORGESCU-STĂNCULEANU 1988, 575-576).

În basmul Triști-Copil și Inia-Dinia (Vasiliu în Basmele românilor IV 2010, 19-20),

eroul, însoțit de personajul menit a-l ajuta (feciorul drăcoaicei) trebuie să treacă apele
late spre celălalt tărâm și la fiecare trecere i se cere ceva de către podari, drept plată,
astfel: la prima trecere, i se cere un ochi, la cea de a doua, o mână, iar la cea de a treia,
un picior. Faptul că personajul nostru, Triști-Copil, este ferit de plată cu ajutorul fiului
drăcoaicei, nu spune probabil decât că drumul făcut era unul inițiatic, temporar, el
nerămânând în afara lumii de aici decât atâta timp cât îi va fi necesar să își afle ursita,
alături de care va întemeia noua familie, dar tot în lumea de aici. Aceleași semne ale
inițierii le prezintă, într-o legendă a Maicii Domnului și nașterii lui Iisus și fetele
Crăciunesei, nevasta lui Crăciun cel Bătrân, astfel înfățișate:

Uită-te, fetele mele: una-i schioapă, alta-i oarbă, a treia-i oloagă”, iar Maica
Domnului, în semn de mulțumire pentru ajutorul dat nașterii lui Iisus, le va
sacraliza în veșnicie: „Trimite Creciuneasa pe fata cea ciuntă cu rodini la Maica
Domnului. Maica Domnului i-a pus mânele de aur la loc. Trimite pe cea
șchioapă, i-a pus piciorul. Trimite pe cea oarbă, i-a pus ochii, (PAMFILE
1915, 154-155).

De asemenea, la românii nord-dunăreni, printre gesturile semnificând practici de

ușurare a nașterii, se numără și cel prin care i se dă femeii aflate în travaliu „o plantă
într-o străchioară, (îi spunea) Mâna Maicii Domnului”- caprifoiul, adică; de asemenea
este semnalată această practică și la aromâni, planta numindu-se și aici „Mâna ali Stă-
Mărie”. Pusă în apă, planta se deschidea în formă de palmă, jumătate din cantitatea de
apă fiind băută de femeia urmând a naște 19. Maica Domnului, în ipostaza sa de veche
divinitate feminină mitologizată creștin, rămâne lângă femeie pe tot parcursul
evenimentului nașterii, ea aducând lăuzei uitarea tuturor „chinurilor” suferite până
atunci, printr-o lovitură, tot de palmă, dată peste gură 20.Trebuie precizat că mama (se
credea!) prelua copilul din pustie și, precum defunctul, probabil, venind din lumea de
jos, la rândul ei tebuia să „uite” tot ce ar fi putut proveni de acolo.
În tradiția românească, mâna, considerată drept „chipul omului”, altfel zis, o
reprezentare inalienabilă a identității, un fel de cod numeric personal unic (fără de care,
înțelegem, că nu mai ești și nu mai poți fi vreodată, în cazul în care îl pierzi), apare ca
element apotropaic de ornamentică în cele mai diverse locuri, fie cîte una, fie în pereche,
7-8. Palme dreapta/stânga ușii de intrare a bisericii din Ștefănești, Vâlcea.

9. Palme stânga/dreapta ușii de intrare în biserica de lemn din Hida, Sălaj.

pe exteriorul bisericilor din lemn (foto 7, 8, 9), pe unele porți maramureșene, pe rugi
(troițe), pe grinzile caselor din Prahova, pe monumentele funerare din Dâmbovița și
frontoanele caselor din Ialomița, pe furcile de tors din Mehedinți, pe unii stâlpi ai
porților sau caselor din Oltenia și Transilvania 21, pe frontoanele bordeielor, acestea din
urmă pomenite într-uncântec cules în anul 1957, lângă Caracal, la Castra Nova, în Dolj:

Foaie verde de gutui/ Ce făcui, ce nu făcui,/ Ridicai bordei în soare,/ Cu

mânuţe de’nchinare,/ Cu căluţ de apărare, / Cu stele de luminare,/ Cu ochi
de’nfăţişare/ Pe fruntari şi pe pridvoare”, (PETRESCU 1971,75-76).

Să mai notăm că tot la români, în cântecele de șezătoare inițiatice (ale fetelor mari), de
cunună sau de colind, apare atât de cunoscutul motiv al degetului tăiat ca sacrificiu,
inserat în text corespunzător momentului magic al descoperirii de către fata în cauză a
propriei feminități și al trecerii de la o stare la alta, prin plată. O variantă – una din
multele cunoscute, din Valea-de-Jos, Județul Bihor, sună astfel:

Luni dimineaţa,/ Luai furchiţa/ Şi secere-n brău./ Tare mă purtai,/ Dejetu-mi

tăiei;/ Cursă sânge, cursă,/ Doru mă d-ajunsă,/ De maică, de taică,/ De fraţi de
surori,/ Grădina cu flori. (HULUBAȘ 2009, 228-229)

Acest tip de plată anatomică a vămilor (deget, palmă, mână, laba piciorului, picior,
ochi) cu prilejul inițierilor, adică al trecerilor dintr-o stare ființială într-alta, venind
rostogolit cu sensuri abia întrevăzute, din lumi nebănuite, este propriu, deci, oricăror
treceri, oricăror ruperi de nivel. Este foarte probabil, în opinia mea, ca la origine, să
existe o legătură structurală profundă cu ceea ce o informatoare, vorbind despre
înțelesurile meselor de pomenire ale defuncților la 3, 9 și 40 de zile/ 6 săptămâni, îi
deslușea lui Bernea: „La trei zile omul să zămisleşte, la nouă zile i se încheagă
mădularele şi la patruzeci de zile omul e gata întreg, e deplin”, (Bernea 2007, 143).
Adică, aș completa, se „năștea” în lumea cealaltă, conform vechilor credințe precreștine,
deci devenea un alt om, superior celui vechi! La fel cum, în credința poporului, creștinul
care făcea un pelerinaj în Țara Sfântă, se năștea a doua oară, devenind, la rândul său, un
alt om, superior celui dinainte! Iată că la Craiova, la biserica nouă ridicată pe locul
bisericuței din lemn care adăpostea inițial Icoana Maicii Domnului „Madona Dudu”, se
spune că ar fi existat obiceiul ca acei credincioși plecați în pelerinaje să comande unui
fierar turnarea în metal prețios a acelei părți a corpului care era bolnavă și pentru
vindecarea căreia înălțau rugăciuni. Ei lăsau acestea ca daruri în bisericuță și tocmai din
aceste daruri s-ar fi ridicat, ulterior, actuala biserică din piatră 22.
Aflăm, de asemenea, că la Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim, pelerinii puteau
cumpăra până de curând mici deptunghiuri din carton sau din staniol reprezentând
mâini sau picioare, pe care le depuneau în chip de ofrandă la altar! Au rămas, acestea,
spre vânzare doar la unele mânăstiri din Grecia sau din Țara Sfântă (foto 10).
10. Picior (staniol) de vânzare la intrarea în bisericile unor mânăstiri din Grecia.

După acest excurs prin povestea lungă a sacrificiilor legate de ruperile de nivel și de
trecerile inițiatice dintr-o lume într-alta, nu putem să nu ne gândim, încă odată, la
povestea de demult a celor 30 de amprente palmare de la Maltravieso, în Estremadura
(Spania), vechi de câteva zeci de mii de ani și cărora le lipseau aceleași falange distale,
mărturisind o operațiune voită și controlată, având un sens anume. Căutând în calendar
data de astăzi, ne gândim la acea poveste ca la un capăt de drum!

NOTE

1. FEDELE, Francesco, 2008. Religia preistorică/ în Istoria religiilor/ (I) Religiile

antice. Iași – POLIROM, p. 42.
2. DURAND, Gilbert, 1998. Structurile antropologice ale imaginarului/
Introducere în arhetipologia generală. București : Univers Enciclopedic, p. 236.
3. BOBOC, Nicolae, 1985. Motivul premioritic în lumea colindelor. Timișoara :
FACLA, p. 109.
4. CÂRCIUMARU, Marin, 2006. Paleoliticul, epipaleoliticul și mezoliticul lumii.
Târgoviște : Cetatea de Scaun, p. 185; 186.
5. LAZAROVICI, Cornelia Magda, LAZAROVICI Gheorghe, 2007. Arhitectura
neoliticului și epocii cuprului din România/ II Epoca cuprului. Iași : Trinitas,
(LAZAROVICI LAZAROVICI 2007), p. 330.
6. BERTHOLET, Alfred (inițiat de), 2012. Dicționarul religiilor. Iași :
UNIVERSITĂȚII „ALEXANDRU IOAN CUZA”, p. 341.
7. PROPP, Vladimir Iakovlevitch, 1973. Rădăcinile istorice ale basmului fantastic.
București : UNIVERS, (PROPP 1973), p. 386-387.
8. CAMPANILE, Enrico, 2008. Religia indo-europenilor; Religia slavilor și
balților; Religia celților; Religia germanilor/ în Istoria religiilor/ (I) Religiile
antice. Iași – POLIROM, p. 623-624.
9. PROPP 1973, p. 162-163.
10. PROPP 1973, 455-456.
11. LAZAROVICI, Cornelia Magda, LAZAROVICI, Gheorghe, 2006. Arhitectura
neoliticului și epocii cuprului din România/ I Neoliticul. Iași : TRINITAS, p. 332-
333.
12. LAZAROVICI LAZAROVICI 2007, p. 141.
13. MONAH, Dan, 1997. Plastica antropomorfă a Culturii Cucuteni-Tripolie. Piatra
Neamț : Muzeul de Istorie Piatra Neamț (MONAH 1997), p. 48; MONAH, Dan,
2012. Plastica antropomorfă a Culturii Cucuteni-Tripolie (ediția a II-a). Piatra
Neamț : „Constantin Matasă” (MONAH 2012), p. 180; GIMBUTAS, Marija, 1989.
Civilizație și cultură/ Vestigii preistorice în sud-estul european. București :
Meridiane (GIMBUTAS 1989), p. 81.
14. MONAH 2012, p. 115.
 15. MATZ, Friederich, 1969. Creta, Micene, Troia. București : ȘTIINȚIFICĂ (MATZ
1969), p. 121-122.
16. ***, 2000. Enciclopedia arheologiei și istoriei vechi a României (MQ).
București : enciclopedica (ENCICLOPEDIA MQ 2000), p. 114.
17. LAZAROVICI LAZAROVICI 2006, p. 200.
18. ENACHE, Gheorghe, 2006, Călătoria cu roua-n picioare, cu ceața-n spinare.
București : Paideia (ENACHE 2006), p. 327; KAHANE, Mariana, GEORGESCU-
STĂNCULEANU, Lucilia, 1988. Cântecul zorilor și bradului (Tipologie
Muzicală). BUCUREȘTI : MUZICALĂ (KAHANE GEORGESCU-STĂNCULEANU
1988), p. 620.
19.***, 2009. Sărbători și obiceiuri/ Răspunsuri la chestionarele Atlasului
Etnografic Român/ Volumul V/ Dobrogea, Muntenia. București : Enciclopedică
(DOBROGEA MUNTENIA 2009), p. 6; NENIȚESCU, Ioan, 1895. De la românii
din Turcia europeană/ Studiu etnic și statistic asupra armânilor. București :
INSTITUTUL DE ARTE GRAFICE CAROL GÖBL (NENIȚESCU 1895), p. 284.
20.SEVASTOS, Emilia Didia Odorica, 1990. Literatura populară II / Povești –
nunta la români. București : MINERVA (SEVASTOS 1990 II), 169.
21. *** CIMEC. Tezaurele terminologice. http://tezaur.cimec.ro/(CIMEC)
(CONSULTAT 17.05.2021, 21.10); BILȚIU, Pamfil, 2010. Prelucrarea artistică a
lemnului în arta populară din Maramureș . Baia Mare : EUROTIP (BILȚIU
2010), 120-121.
22. https://sfintisiicoane.wordpress.com/2012/03/12/icoana-maicii-domnului-madona-
dudu-din-craiova/ (CONSULTAT 17.05.2021, 20.45)

Arhire, Dan, 2021, Măna, palma și piciorul ca plată la vămi, în Îndrumătorul Pastoral
nr. 13, pp. 489-500, Episcopia Tulcii, Editura Andreiană-2021, Sibiu.