Funcțiile comunicării verbale

Sursa: Ioan Milică, Noțiuni de stilistică, Editura Vasiliana ’98, Iași, p. 140-175.

Organon-ul lui Karl Bühler. În lingvistica modernă, conceptul de funcție s-a statornicit
prin studiile psihologului Karl Bühler și prin contribuțiile membrilor Cercului lingvistic de la
Praga, sub impulsul exercitat de concepția științifică a lui Ferdinand de Saussure.
Reprezentant al școlii de psihologie cognitivă de la Würzburg, Karl Bühler (1879-1963)
este considerat unul din fondatorii semioticii și psiholingvisticii actuale. Cercetător pasionat al
fenomenelor deictice și simbolice care pun în evidență specificului limbajului uman, Bühler a
dezvoltat un model semiologic al comunicării care a stimulat emergența altor concepții
științifice de mare valoare, precum modelul avansat de Roman Jakobson, teoria lui André
Martinet sau perspectiva asumată de E. Coșeriu.
Reperul indicat de Bühler ca fundament al propriului sistem teoretic este dialogul lui
Platon, Cratylos1, în care filosoful grec distinge trei instanțe ale comunicării: locutorul,
interlocutorul și realitățile despre care cei doi vorbesc (cf. Diagrama 1).

Diagrama 1: Modelul platonician

Dacă, pentru Platon, „structurile limbii sunt obiecte de tipul ideilor, în termenii logicii
moderne ele sunt clase de clase, precum numerele sau obiectele ce aparțin nivelului superior
de formalizare în gândirea științifică” (Bühler 2011: 70), ceea ce înseamnă că limba este un
sistem de clase de semne și de tipuri de relații între semne, un tezaur existent în conștiința
vorbitorilor, aflat la baza actelor de vorbire individuală.
De altfel, distincția limbă-vorbire problematizată de Ferdinand de Saussure și de alți
învățați i-a servit lui Bühler pentru a arăta că a vorbi este actul individual prin care se atribuie
o semnificație unui mijloc lingvistic formal (fenomenul sonor concret), iar rezultatul acestei
acțiuni, considerat în afara producerii sale, este o formă lingvistică abstractă, o „clasă de
clase” cu valoare funcțională în planul limbii-sistem (Coșeriu 2004: 50). Mai simplu spus, în
negocierea comunicativă dintre vorbitori se creează forme și sensuri inițial individuale și
concrete, care mai apoi se pot cristaliza în limbă ca unități distinctive și semnificative de ordin
superior, abstract.

1
„Cred că Platon a avut o idee bună când, în Cratylos, afirmă că limba este un organum prin intermediul căruia
cineva informează pe altcineva despre ceva” (Bühler 2011: 30).
 Elementele limbii-sistem se actualizează dinamic în vorbire. De exemplu, prefixele
românești in-/im- și ne- fac parte dintr-un microsistem de prefixe de negare 2 menite să
exprime diverse valori negative3 de sens. În planul limbii-sistem respectivele valori reflectă
pertinența opoziției negativ-pozitiv. În conștiința generațiilor succesive de vorbitori, opoziția
își păstrează relevanța, deși originea unităților lingvistice prin care ea se exprimă devine
indiferentă, mai important fiind randamentul funcțional 4 al semnelor întrebuințate. În cazul
elementelor lexicale formate cu ajutorul prefixelor in-/im- și ne-, se observă că în vorbirea
actuală s-au încetățenit dublete în care unul din termeni este, de obicei, un împrumut (derivat
cu prefix în limba de proveniență), iar un altul este format prin derivare pe terenul limbii
române. Ilustrează această dinamică dublete adjectivale precum imperturbabil -
neperturbabil, inconcludent - neconcludent, intraductibil - netraductibil ș.a. Randamentul
funcțional al termenilor ce alcătuiesc asemenea perechi este, în mod evident, diferit, o dovadă
importantă fiind faptul că unele elemente lexicale, în speță neperturbabil și inconcludent,
indică fluctuații de uz; nu toate creațiile vorbitorilor se cristalizează în normele și în sistemul
limbii.
Modelul asumat de Karl Bühler privește rolurile și valorile semnelor folosite în procesul
de comunicare, funcționarea acestora fiind interogată din unghiul unui EU (identificând
persoana care face comunicarea), al unui TU (identificând persoana cu care se comunică) și al
unui EL/EA (identificând persoana, obiectul sau lucrul despre care se comunică).
Cei trei poli funcționali (Labov 2010: 371), emițătorul, destinatarul și lumea conturează
ipostaze valorice distincte ale semnelor lingvistice: „Cercul din mijloc simbolizează
fenomenul acustic concret. Trei factori variabili concură pentru a-i conferi în trei moduri
diferite caracterul de semn. Laturile triunghiului înscris în cerc simbolizează acești trei factori.
[...] Liniile paralele simbolizează funcțiile semantice ale semnului lingvistic (complex).
Acesta este simbol, în virtutea coordonării cu obiectele și stările de lucruri, este simptom
(indiciu), în virtutea dependenței de emițător, ale cărui stări interioare le exprimă, și este
semnal, în virtutea apelului către receptor, ale cărui acțiuni interioare și exterioare le
orientează, așa cum fac și celelalte semne comunicative” (Bühler 2011: 35).
Prin urmare, unul și același complex sonor concret este semn în raport cu obiectul pe
care îl reprezintă, are valoare expresivă în raport cu emițătorul și valoare de apel, în raport cu
destinatarul (cf. Diagrama 2). Cele trei tipuri de valoare - simbol, simptom și semnal - sunt
valențe ale semnelor limbii (Bühler 2011: 70).

Diagrama 2: Modelul bühlerian

2
Microsistemul prefixelor de negare este reflectat de următoarele unități: „a (cu varianta an- înainte de vocală),
anti-, contra-, de-, des- (cu varianta dez- înainte de vocală sau consoană sonoră), dis-, in- (cu variantele im-,
înainte de labialele p și b și i- înainte de l-, r-, m-), ne-, non-.” (Florea 1968: 62).
3
De pildă, „prefixul a- privează lexemul de calitatea sa fără a adăuga nimic”, „prefixul anti- arată nu numai
negare, ci și o opoziție activă”, iar „prefixul in- neagă calitatea și exprimă calitatea opusă” (Florea 1968: 67).
Aceste valori pot fi observate dacă se analizează seria de adjective moral - amoral - imoral - antimoral, din care
numai cuvântul antimoral este creat pe terenul limbii române și folosit ocazional în vorbire. Crearea termenului
antimoral (împotriva moralei) s-a realizat, probabil, sub impresia faptului că adjectivele amoral și imoral sunt
formate prin derivare, deși ele sunt împrumuturi din limba franceză, nefiind derivate create pe terenul limbii
române.
4
Pe baza unui inventar lexical realizat prin consultarea mai multor dicționare explicative ale limbii române, se
observă că au randament funcțional ridicat prefixele de negare des-, in- și ne-, ceea ce înseamnă că acestea
contribuie în cea mai mare măsură la formarea de derivate cu valoare negativă, însă, în planul vorbirii (al
textelor), derivatele cu prefixul ne- sunt folosite mai frecvent decât cele cu formate cu prefixul des-.
 Valențelor le sunt asociate funcții corespunzătoare: Darstellung (reprezentare),
Ausdruck (semnal sonor) şi Appell (apel). Altfel spus, prin funcţia de reprezentare, limba este
un mijloc de reflectare a lumii, prin funcţia expresivă, ea este instrument de exprimare a
personalității vorbitorului şi, prin funcţia de apel, mijloc de influenţare a ascultătorului.
Lingvistul american William Labov (n. 1927) observă că „modelul tripartit al funcțiilor
limbajului avansat de Bühler admite opoziția între funcția de reprezentare și cele de tip social,
cea expresivă și cea directivă (de apel - n.r.). Conform datelor furnizate de studiile recente de
sociolingvistică, au funcție expresivă informațiile despre trăirile vorbitorului, despre vârstă și
gen, despre apartanența etnică a acestuia, despre statutul său socioeconomic și despre
identitatea sa locală - și toate acestea sunt aspecte binecunoscute ale variației sociolingvistice.
Au funcție directivă acomodarea [vorbitorului] cu ascultătorii, reglarea distanței sociale,
politețea și respectul, adecvarea stilistică și așteptările receptorilor ” (Labov 2010: 371).
Interpretarea oferită de Labov ne permite să înțelegem că, în actul de comunicare, cele
trei funcții se actualizează simultan, totuși diferențiat, aspect subliniat de Bühler însuși, atunci
când afirmă că funcția de reprezentare rezultă din negocierea în care se angajează
protagoniștii comunicării, fiecare având o viziune proprie asupra realității: „Deși nu disputăm
dominația funcției de reprezentare a limbii, în cele ce urmează e potrivit să încercăm să o
delimităm. Noțiunea de ‘lucruri’ sau, mai adecvat, perechea conceptuală ‘obiecte și stări de
lucruri’ nu surprinde în întregime pentru ce sunetul este un fenomen mediator, un mediator
între vorbitor și ascultător. Mai degrabă, fiecare din cei doi participanți are propria poziție în
configurarea situației de comunicare, adică, pe de o parte, emițătorul este agentul actului de a
vorbi, subiectul vorbirii, iar, pe de altă parte, destinatarul este cel căruia i se vorbește,
adresantul respectivei acțiuni. Ei nu sunt simple elemente implicate în mesaj, ci parteneri ai
unui schimb și aceasta este rațiunea ultimă pentru care e posibil ca sunetul, în calitate de
mediator, să dezvolte o relație de semnificare pentru fiecare participant.” (Bühler 2011: 37-
38).
Unii semioticieni apreciază că cele trei funcții (reprezentativă, expresivă și apelativă)
oglindesc corelații stabilite în câmpul protagoniști-limbă-realitate prin care nu se pune în
lumină doar întrebuințarea limbii ca mijloc de înțelegere interumană, ci funcționarea tuturor
tipurilor de semne.
Modelul jakobsonian. Adept al structuralismului funcțional, savantul de origine rusă
Roman Jakobson (1896-1982) este considerat unul din cei mari lingviști ai secolului al XX-
lea, iar ideile sale au impulsionat dezvoltarea multor arii de cercetare tradiționale și moderne
din științele limbajului: fonetica și fonologia, gramatica, semantica, analiza discursului,
antropologia lingvistică, poetica și stilistica, psiholingvistica, sociolingvistica etc. și a introdus
sau a impus în cercetările de lingvistică concepte operaționale precum marcare, opoziție
binară, selecție și combinare, trăsătură distinctivă, universalii ș.a. Acestui savant i se
datorează și conceperea limbii ca sistem de sisteme, fiecare dintre sistemele constitutive ale
diasistemului fiind organizat prin opoziții de tip structural-funcțional.
Conform acestei viziuni, nivelele de limbă (fonematic, morfematic, lexical și sintactic)
sunt ansambluri sistematic organizate de elemente lingvistice ale căror identități se conturează
prin relații de asemănare și de contrast.
De pildă, dacă se ia ca reper seria lexicală a muri, a deceda, a sucomba, a pieri, a se
săvârși, a adormi, a se curăța și a crăpa, se observă că aceste cuvinte pot fi considerate
sinonime, în virtutea asemănărilor de înțeles, însă între sensurile sinonimelor se manifestă
contraste prin care este reglată folosirea acestor termeni în situații de comunicare distincte,
ceea ce înseamnă că respectivele elemente lexicale au randament funcțional și expresiv
deosebit, după cum observa, de altfel, Tudor Vianu.
Familia de cuvinte a verbului a deceda (deces, decedat) este frecvent întrebuințată în
stilul administrativ-juridic. Drept dovadă, actul oficial care se eliberează atunci când cineva
moare se numește certificat de deces, realizări precum *certificat de pie(r)ire, *certificat de
adormire sau *certificat de săvârșire nefiind admise în limba română folosită actualmente în
administrație și justiție.
Asemenea restricții subliniază că unele dintre elementele seriei sunt potrivite în anumite
contexte, iar în altele nu. În plus, observăm că unele cuvinte au valoare denotativă (a muri, a
deceda, a sucomba), în timp ce altele au valoare conotativă (a adormi, a se curăța, a crăpa), iar
opoziția denotație-conotație indică faptul că sensurile se modelează în acord cu nevoile de
comunicare ale vorbitorilor.
În anunțurile funerare sau comemorative publicate în paginile de mică publicitate ale
ziarelor e aproape imposibil să întâlnim cuvinte ca a se curăța sau a crăpa deoarece ele sunt
funcțional incompatibile cu asemenea contexte. Vom descoperi, în schimb, o paletă bogată de
eufemisme lexicale și frazeologice care atenuează potențialul de șoc al anunțurilor funerare: a
trece în neființă, a pleca (dintre noi), a se stinge (din viață), a dispărea (dintre cei vii) ș.a.m.d.
Mai mult decât atât, deși constituenții seriei menționate se înscriu în relații de sinonimie,
sferele lor semantice se corelează parțial. În raport cu a muri, a sucomba are, ca marcă
semantică trăsătura distinctivă [+subit], iar marca atrage atenția asupra cauzelor nenaturale
sau șocante în care s-a produs moartea cuiva. Tot în raport cu a muri, al cărui spectru de uz
este larg, paleta de întrebuințări a verbului a deceda este mai îngustă. Termenul este mai
degrabă folosit în texte cu caracter public sau oficial și mai puțin în conversația familiară ori
în scrierile literare.
În sfârșit, mai trebuie adăugat că seria lexicală luată ca exemplu nu are caracter închis
(inventarul de cuvinte nu este strict limitat), ci permite ajustări în acord atât cu realitatea la
care vorbitorii se raportează cât și cu atitudinea pe care vorbitorii o au față de respectiva
realitate.
Considerată din unghiul pragmatico-stilistic al eticii și politeții comunicative, seria
analizată înglobează două clase de cuvinte:
a) o clasă de termeni ai reverenței, formată mai cu seamă din eufemisme conotate
meliorativ: a adormi, a se săvârși, a se stinge ș.a., potrivite în discursul public;
b) o clasă de termeni cu uz ireverențios, alcătuită din cuvinte conotate peiorativ: a
crăpa, a expira, a o mierli, a plesni ș.a., utilizate în unele arii ale discursului privat, cum ar fi
vorbirea familiară sau cea argotică.
Această bifurcare ne permite să formulăm constatarea că o distincție de ordin lingvistic
(sens propriu - sens figurat) se corelează cu distincții de factură socio-culturală, deci non-
lingvistică (politețe - impolitețe/cuviință - necuviință) pentru a contura nuanțările semantice
solicitate de uz și, prin acestea, valori stilistice.
Revenind la importanța contribuțiilor lui Roman Jakobson, e important să notăm că, sub
influența școlii formaliste ruse, a lingvisticii saussuriene, a ideilor novatoare ale lui Karl
Bühler și a preocupărilor științifice ale membrilor cercului lingvistic de la Praga, autorul celui
mai cunoscut model funcţional al comunicării verbale identifică şase factori constitutivi ai
actului lingvistic, cărora le asociază şase funcţii, după cum urmează (cf. Diagrama 3):
1) funcţia expresivă, „concentrată asupra transmiţătorului, are ca scop exprimarea
directă a atitudinii vorbitorului faţă de cele spuse de el” (Jakobson 1964: 88);
2) funcţia conativă, orientată către destinatar, determină atragerea și angajarea acestuia
în situaţia de comunicare (Jakobson 1964: 90);
3) funcţia fatică, asociată contactului, serveşte „în primul rând la stabilirea comunicării,
la prelungirea sau la întreruperea ei” (Jakobson 1964: 91);
4) funcţia metalingvistică, axată pe cod, se manifestă când protagoniştii „simt nevoia să
controleze dacă folosesc acelaşi cod” (Jakobson 1964: 92);
5) funcţia referenţială, asociată contextului „reflectă adoptarea unei poziţii faţă de
referent” (Jakobson 1964: 88);
6) funcţia poetică, centrată pe mesaj, „proiectează principiul echivalenţei de pe axa
selecţiei pe axa combinării” (Jakobson 1964: 95).

Diagrama 3: Modelul comunicativ jakobsonian

Fiecare funcție este pusă în evidență prin diverse categorii de mărci lingvistice și non-
lingvistice.
În plan lingvistic, esența funcției referențiale este dată de versatilitatea cuvintelor de a
denumi ceea ce există sau se petrece în realitate și în imaginație, dar reprezentarea celor
percepute și gândite nu se rezumă doar la resurse de ordin lingvistic, ci și la mijloace de ordin
extralingvistic.
În vorbire, funcția emotivă este reliefată de interjecții afective (of!, vai!, au!, aoleu!), de
un repertoriu finit de elemente paraverbale (intonație, tempo, accent), și de o gamă bogată de
semne mimico-gestuale, multe dintre ele fiind mai sugestive decât vorbele. Manifestarea
semiotică a acestei funcții nu poate fi, însă, restrânsă doar la aceste aspecte, ci trebuie extinsă
la atitudini, habitudini și comportamente complexe și relevante din punct de vedere social și
cultural: accesorii, frizură, machiaj, vestimentație etc.
Formele verbale tipice care pun în lumină funcția conativă sunt vocativele și
imperativele, însă orientarea discursului dinspre un „eu” către un „tu” nu se limitează doar la
aceste mărci, ci la întreaga pleiadă de efecte pe care comunicarea unui emițător le are asupra
unui receptor.
Mărcile caracteristice ale funcției fatice sunt elementele ritualice care mențin deschis un
anumit canal de comunicare. De exemplu, în genul epistolar actual, structurile și secvențele
lingvistice specifice protocolului de deschidere al unei scrisori sau al unui e-mail au,
deopotrivă, rolul de a sublinia identitatea canalului de desfășurare a comunicării și rolul de a
fixa raporturile comunicative dintre protagoniști, fie acestea raporturi de egalitate (Dragă
Mihai, Iubite frate, Scumpă mamă ș.a.) sau de inegalitate (Onorată doamnă președinte,
Stimate domnule profesor, Excelența Voastră ș.a.). În comunicarea umană, semiotica
elementelor fatice este cât se poate de consistentă și cuprinde, de la o epocă istorică la alta, de
la o comunitate umană la alta și de la o situație de comunicare la alta, ceremonialuri dintre
cele mai variate, ritualurile de întâmpinare și de despărțire fiind între cele cu reluare foarte
frecventă.
Mărcile verbale care atestă acțiunea funcției metalingvistice au un temei incontestabil:
orice vorbitor este totodată și ascultătorul propriilor producții comunicative. Asfel, vorbirea
poate fi controlată, prelucrată și dirijată. Ori de câte ori locutorul comentează („asta înseamnă
că”), se corectează, nuanțează („nu am vrut să zic asta, ci că”), solicită explicații („Ce ai vrut
să spui când ai zis că...?”) sau definește ceva („Un palindrom este un șir de simboluri cu
aceeași valoare, indiferent dacă sunt citite de la stânga la dreapta sau invers”), funcția
metalingvistică intră în acțiune. Eficiența comunicării depinde în mare măsură de
caracteristicile codurilor întrebuințate de protagoniști; în consecință, metacodificarea este un
sistem de redundanță pe care ființele umane îl valorifică pentru a înlesni sau, dimpotrivă,
pentru a îngreuna desfășurarea procesului comunicativ.
Funcția poetică determină proprietățile formale și de conținut ale mesajelor verbale,
deci ei îi revine sarcina de a le fixa identitatea structurală. În concepția lui Jakobson (1971:
558), „funcția poetică (sau estetică) există cu necesitate [în toate mesajele – n.r.] și joacă un
rol important atât în diacronia cât și în sincronia limbii”. Deși acțiunea acestei funcții este
frecvent și în mod eronat limitată la prezența figurilor de stil într-un text sau discurs, este
important să observăm că specificul funcției poetice constă în „proiectarea principiului
echivalenței de pe axa selecției pe axa combinării” (Jakobson 1971: 704).
Pentru înțelegerea acestei afirmații sunt necesare câteva precizări. Orice act de
comunicare se întemeiază pe două operații fundamentale: 1. selectarea de către emițător a
semnelor potrivite cu intențiile sale de comunicare și 2. combinarea semnelor într-un mesaj
adresat unui destinatar. În termenii lui Jakobson (idem) selecția „se realizează pe baza
echivalenței, similarității și deosebirii, sinonimiei și antonimiei”, în timp ce combinarea
elementelor într-un șir se realizează prin contiguitate (succesiune). Cele două operații
dezvăluie existența a două axe ale cadrului comunicativ, axa paradigmatică și axa
sintagmatică5, prin a căror „întretăiere” se constituie mesajul.
Atunci când spune ceva cuiva, locutorul operează o selecție între unitățile din planul
limbii și le înșiruie în planul vorbirii, în funcție de posibilitățile combinatorii ale unităților
folosite.
Selecția se realizează din planul paradigmatic al limbii. În acest plan, semnele
lingvistice au valori potențiale, virtuale, posibile. După ce selectează semnele potrivite,
subiectul vorbitor le combină în planul sintagmatic al vorbirii, adică le înlănțuie pentru a
construi o comunicare. În acest fel, el realizează un transfer dinspre virtual către real, dinspre
general către particular, dinspre abstract către concret. Puse în vecinătate prin operația de
combinare, unitățile limbii se condiționează reciproc și, prin intercondiționare, ele își
actualizează din sfera de posibilități doar anumite valori, în funcție de tipul de informație ce
se dorește a fi transmis.
5
În viziune saussuriană, o paradigmă este o constelație de asocieri (de pildă, în conștiința vorbitorului, termenul
soare se poate asocia, pe de o parte, cu lumină, strălucire, căldură, iar pe de altă parte, se poate asocia cu mare,
nisip, joacă ș.a.m.d.), în timp ce o sintagmă este un șir de unități combinate pentru a crea o unitate de rang
superior (de exemplu, cuvântul dezmembrare este o unitate complexă alcătuită din unități mai simple, afixe și
radical: dez+membr+a+re).
 „Pentru un enunţ ca Elevul studiază pentru examen, vorbitorul selectează fiecare termen
din mai multe clase de termeni posibili, de exemplu, în raport de sinonimie între ei, având în
vedere şi perspectiva combinării lor într-o aceeaşi sintagmă: (1) student, şcolar, licean, elev,
ucenic etc., (2) a învăţa, a (se) pregăti, a cerceta, a toci etc., (3) teză, concurs, examen etc.
„Studentul/ elevul se pregăteşte pentru examen.” // „Studentul/ elevul învaţă pentru teză”.
(Irimia 2011: 131). Mecanismul este redat grafic în diagrama următoare:

Diagrama 5. Selecția și combinarea

În comunicarea lingvistică, echivalențele de tipul elev - școlar - licean sau a studia - a

toci - a învăța favorizează posibilități combinatorii precum: Elevul studiază pentru teză,
Elevul tocește pentru examen sau Elevul învață pentru concurs. Realizarea unuia dintre aceste
enunțuri presupune excluderea celorlalte posibilități de construcție sintagmatică concomitentă.
Pe de altă parte, în comunicarea estetică, în care paradigmaticul se proiectează în
sintagmatic, „poetul nu mai alege un termen dintr-o clasă de sinonime; el propune o serie de
echivalenţe pe care le desfăşoară în plan sintagmatic. Versul eminescian Ea din noaptea
amintirii o vecie-ntreagă scoate apropie, prin metaforă, noapte şi amintire într-o echivalenţă
cu rol activ în procesul de constituire a semnificaţiei lirice, la polul creatorului, în declanşarea
emoţiei estetice şi împlinirea semnificaţiei, la polul cititorului.” (Irimia 2011: 131).
Arătând că funcția poetică proiectează echivalențele din plan paradigmatic în plan
sintagmatic, Roman Jakobson nu neglijează faptul că această funcție poate fi dominantă sau
subordonată altei funcții care se manifestă în cursul comunicării. Funcția poetică este
dominantă pe teritoriul artei, atunci când, grației imaginației creatoare a ființei umane,
proprietățile expresive ale mesajului sunt puse în prim plan 6, și este de importanță secundă în
comunicarea non-artistică, atunci când mesajul nu mai contează în sine și pentru sine, ci este
subordonat altor finalități comunicative.
Așadar, identitatea semiotică a fiecărui act de comunicare este conturată prin
ierarhizarea diferită a celor șase funcții cardinale ale limbajului: „Deşi distingem şase aspecte
esenţiale ale vorbirii, ar fi greu să găsim vreun mesaj verbal care să îndeplinească numai o
singură funcţiune. Diversitatea nu rezidă din monopolul uneia dintre aceste multiple funcţiuni,
ci din ordinea ierarhică diferită a funcţiunilor. Structura verbală a unui mesaj depinde în
primul rând de funcţiunea predominantă” (Jakobson 1964: 88).
Afirmațiile jakobsoniene pun în lumină câteva aspecte esențiale pentru interpretarea
adecvată a valorilor stilistice care ilustrează funcțiile asociate celor șase factori constitutivi ai
actului de comunicare:
a) Nu trebuie considerat că fiecare funcție se manifestă în chip independent față de
celelalte. Jakobson insistă cu îndreptățire asupra faptului că specificul oricărui act verbal
rezultă din împletirea funcțiilor. În plus, unele funcții capătă importanță primară, devenind
dominante, în timp ce altele rămân de importanță secundară sau nu se manifestă.
Această modulare a funcțiilor își are izvorul în dubla orientare a comunicării, dinspre
locutor către obiectul comunicării, aspect reflectat în Diagrama 3 de axa verticală, a
obiectivității, și dinspre locutor către interlocutor, aspect individualizat în aceeași diagramă de

6
În arta modernă, limbajul artistic se semnifică adesea pe sine însuși, fapt subliniat chiar de Jakobson (1971:
704-705), care se raportează la „semioza introvertită” a muzicii, un langage qui se signifie soi-même.
axa orizontală, a subiectivității. Am observat deja că cele două axe sunt fixate încă din
Antichitate, dacă ținem cont de modelul platonician adoptat și rafinat de Bühler.
b) Raportându-se la organon-ul bühlerian, Jakobson observă că, atunci când cineva
vorbește cu altcineva despre ceva, cel ce comunică se și comunică (Tudor Vianu),
dezvăluindu-și, sau dimpotrivă, disimulându-și trăirile și atitudinile față de ceea ce transmite.
Aidoma actorilor, protagoniștii comunicării pot interpreta un rol.
c) Acțiunea celor șase funcții cardinale ale căror ierarhizări guvernează varietatea
actelor de comunicare se cuvine extinsă și la alte sisteme semiotice decât limbile naturale.
Această extindere este justificată de caracterul sincretic al actelor de comunicare omenești,
dezvoltate prin recurs simultan sau alternativ la mai multe coduri (mimico-gestual, proxemic,
vestimentar ș.a.). Între acestea, limba este codul dominant.
Lingvistica sistemic-funcțională. Noțiunile-cheie impuse prin activitatea științifică a
membrilor cercului lingvistic de la Praga au avut ecou și în alte școli de gândire și analiză
lingvistică. Unul din reprezentații cei mai de seamă ai funcționalismului britanic, M. A. K.
Halliday (n. 1925), a conceput un model în care tezele saussuriene și unele din cercetările
lingviștilor praghezi (Halliday 2006: 443) au fost valorificate pentru a descrie limba ca sistem
semiotic cu fundament social: „Funcțiile sociale ale limbii determină cu certitudine tiparele
varietăților lingvistice, adică ale varietăților „diatipice” sau registrelor; clasa registrelor sau
repertoriul lingvistic al unei comunități ori al unui individ derivă din multitudinea de
întrebuințări ale limbii în cadrul unei culturi sau subculturi” (Halliday 2003: 298).
Caracterul holist al concepției lui Halliday este reliefat de fructificarea teoriei sistemic-
funcționale în aproape toate ramurile mari ale lingvisticii: fonologie, gramatică și semantică,
analiza discursului, stilistică, sociolingvistică, lingvistică computațională, și psiholingvistică.
Sub influența ideilor antropologului Bronislaw Malinowski (1884-1942), care observa
că funcționarea în câmp social a limbii își lasă amprenta asupra structurilor lingvistice,
Halliday rafinează și dezvoltă proiectul profesorului său, J. R. Firth (1890-1960), de a
evidenția impactul pe care uzul socio-lingvistic îl are în planul limbii-sistem.
Prin raportare la vorbirea unui copil de un an și jumătate, lingvistul britanic identifică
trei tipuri de funcții corelate care guvernează comportamentul discursiv al micului vorbitor: a)
funcția instrumentală, a lui „vreau”, de satisfacere a nevoilor materiale; b) funcția reglatoare,
a lui „fă cum îți spun eu”, de influențare și dirijare a comportamentului altcuiva și c) funcția
interactivă, a lui „tu și eu”, de stabilire a legăturilor cu cei din jur.
În procesul de maturizare a ființei umane, pe măsură ce vorbitorul își perfecționează
abilitatea de a comunica cu ceilalți și de a stăpâni o mare diversitate de resurse, tehnici și
strategii comunicative, cele trei funcții de bază devin macrofuncții, „reflexe lingvistice foarte
abstracte ale paletei largi de întrebuințări sociale ale limbii” (Halliday 2003: 311) și nu mai
guvernează vorbirea propriu-zisă, ci gramatica limbii-sistem.
În această accepție secundă și generală, funcție nu mai înseamnă uz, ci potențial de
semnificare vast și complex (Halliday 2003: 314). Pentru a nu se crea confuzii terminologice,
termenul funcție este rezervat pentru a trimite la tot ceea ce ține de problematica uzului, iar
termenii macrofuncție și metafuncție sunt introduși pentru a face referire la reprezentările și
schemele abstracte ce guvernează actele lingvistice. În abordarea funcțional-sistemică propusă
de Halliday, funcția de comunicare a limbii se manifestă în triplă ipostază: ideațională,
interpersonală și textuală. Funcția ideațională reflectă cunoașterea pe care indivizii o au
despre lume. Prin intermediul funcției interpersonale se exprimă rolurile indivizilor în câmp
social. Funcția textuală reliefează capacitatea umană de a (re)produce și de a înțelege diverse
tipuri de acte lingvistice. Cu alte cuvinte, prin limbă se exprimă cunoașterea, se manifestă
relațiile interumane și se creează textura semiotică a realității.
În istoria reflecțiilor despre limbaj, teoria sistemic-funcțională este precedată de
modelul semiotic propus de filosoful american Charles Morris (1901-1979), în viziunea căruia
orice semn folosit în comunicare umană se înscrie simultan în trei dimensiuni, dimensiunea
semantică, definită ca relaţie între un semn şi obiectul de cunoaştere pe care semnul îl
reprezintă, dimensiunea sintactică, considerată ca relaţie a unui semn cu un alt semn şi
dimensiunea pragmatică, interpretată ca relaţie între indivizi şi semnele pe care aceştia le
întrebuinţează.
Paralela dintre cele două canoane teoretice este evidentă. Dimensiunii semantice (semn-
obiect) din viziunea lui Morris îi corespunde funcția ideațională din abordarea lui Halliday,
dimensiunea pragmatică (utilizator-semn) concordă cu funcția interpersonală, iar
dimensiunea sintactică (semn-semn) se acordă cu funcția textuală. În ciuda similarităților,
între semiologia generală a lui Morris și funcționalismul sistemic al lui Halliday există
deosebiri remarcabile, una dintre ele fiind aceea că, pe terenul cercetărilor de analiza
discursului, de lingvistica textului și de pragma-stilistică, concepția cercetătorului englez a
avut înrâurire atât asupra studiilor privind existența și pertinența funcțională a registrelor
comunicative cât și asupra unora din preocupările de lingvistică cognitivă.

Bibliografie

Bühler, Karl, 2011, Theory of Language. The Representational Function of Language,

translated by Donald Fraser Goodwin in collaboration with Achim Eschbach, John
Benjamins Publishing Company, Amsterdam, Philadelphia.
Halliday, M. A. K., 2003, On Language and Linguistics, edited by Jonathan Webster, volume
3 in the collected works of M. A. K. Halliday, Continuum, London, New York.
Irimia, Dumitru, 2011, Curs de lingvistică generală, ediția a III-a, Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”, Iași.
Jakobson, Roman, 1964, „Lingvistică și poetică”, în Probleme de stilistică, Editura Științifică,
București, p. 83-125.
Jakobson, Roman, 1971, Selected Writings, vol. II, Word and Language, Mouton, The Hague,
Paris.
Vianu, Tudor, 1968, Studii de stilistică, Editura Didactică și Pedagogică, București.
 Competenţa lingvistică. Actul lingvistic

Competenţă lingvistică – competenţă comunicativă. În a doua jumătate a secolului

trecut, lingvistul american Noam Chomsky a publicat o serie de lucrări care au impulsionat
evoluţia lingvisticii contemporane. Concepţia sa, numită adesea lingvistică generativă, a
schimbat multe dintre ipotezele avansate la acea vreme şi a deschis, mai cu seamă în
lingvistica americană, drumuri noi în cercetarea faptelor de limbă. Una din contribuţiile
majore ale lui Chomsky la progresul teoriei limbii este dihotomia competenţă - performanţă7.
Definind limba ca „un ansamblu (închis sau deschis) de enunţuri, cu întindere finită şi formate
dintr-un număr limitat de elemente” (Chomsky, 2002:13), savantul consideră că sarcina
fundamentală a lingvisticii este de a analiza cum se generează secvenţele gramaticale, corecte,
considerate ca ilustrări ale competenţei lingvistice şi ce proprietăţi au acestea în raport cu
secvenţele negramaticale, incorecte, considerate ca manifestări ale performanţei lingvistice.
Obiectivul de a construi o teorie a gramaticalităţii se sprijină, observă Rask (1999: 227), pe
observaţia că trebuie realizată deosebirea între procesele abstracte (ideale) derulate în plan
cognitiv şi manifestările concrete (reale) din planul discursului sau al textului.
În accepţia lui Chomsky, competenţa lingvistică este capacitatea înnăscută de a
construi şi de a înţelege enunţuri în conformitate cu anumite modele (scheme) de generare, în
timp ce performanţa lingvistică ilustrează comportamentul nostru verbal, ca atare. Cu alte
cuvinte, competenţa lingvistică este facultatea umană de a recunoaşte şi de a crea enunţuri
corecte, iar performanţa lingvistică este deprinderea de a pune în practică această capacitate.
Ca reacţie la accepţia extrem de restrânsă pe care părintele gramaticii generative o
atribuie noţiunii de competenţă, sociolingvistul şi antropologul american Dell Hymes
consideră că termenul ar trebui valorificat într-o accepţie mai largă. În viziunea lui Hymes, nu
identificarea şi descrierea schemelor abstracte, ideale de generare a enunţurilor corecte ar
trebui să fie principala sarcină a cercetărilor de lingvistică, ci adecvarea comunicării la o
situaţie dată. Dacă analizăm felul în care individul îşi adaptează vorbirea la o situaţie dată,
atunci ar trebui să acceptăm că orice om valorifică un ansamblu mai larg de mecanisme
cognitive care îi permit să (îşi) reprezinte lumea prin limbaj(e), competenţa lingvistică nefiind
decât o componentă a acestora. În consecinţă, Dell Hymes subordonează competenţa
lingvistică unei noţiuni mai cuprinzătoare: competenţa comunicativă.
Prin competenţă comunicativă se înţelege facultatea de a adecva comunicarea în
funcţie de situaţie. Competenţa comunicativă acoperă, în realitatea vorbirii, trei categorii
distincte de abilităţi comunicative specific umane: a) competenţă lingvistică; b) competenţă
sociolingvistică şi c) competenţă strategică. În primul rînd, pentru a asigura succesul unei
comunicări, vorbitorul trebuie să facă dovada competenţei sale lingvistice, înţelegând prin
aceasta capacitatea înnăscută sau dobândită de a cunoaşte şi de a stăpâni organizarea fonetică,
gramaticală şi lexicală a unei limbi. Competenţa sociolingvistică se întemeiază pe acceptarea
şi cunoaşterea sau, cel puţin, intuirea implicaţiilor pe care le presupune ansamblul complex de
relaţii stabilite între limbă şi societate: felul în care începem sau încheiem o conversaţie,
alegerea anumitor formule de salut sau de adresare politicoasă, adoptarea unei exprimări
formale în locul adresării familiare reprezintă numai câteva ilustrări ale competenţei
sociolingvistice (cf. Rask, 1999: 41).
Se numeşte competenţă strategică conştiinţa de a organiza în mod eficient un act de
comunicare, prin evitarea, sau, dimpotrivă, potenţarea ambiguităţilor şi neînţelegerilor, prin

7
În linii mari, numeroşi specialişti consideră că distincţia chomskyană corespunde opoziţiei saussuriene langue
– parole, fără ca cele două mari viziuni teoretice să se suprapună sau să se confunde (cf. Graur şi Wald, 1977:
253).
fructificarea unor strategii persuasive sau disuasive, menite să provoace o atitudine sau un
comportament din partea celorlalţi etc.
Teoria coşeriană. Prin raportare critică la concepţiile predecesorilor, cu note de
profundă originalitate, savantul român Eugen Coşeriu a propus o teorie coerentă, lipsită de
contradicţii şi cuprinzătoare privind competenţa lingvistică, definită succint drept conştiinţa
de a vorbi.
Orice fiinţă umană, indiferent de sex, profesie sau grad de educaţie, ştie sau intuieşte
că orice act lingvistic se realizează diferit de la o perioadă de timp la alta (variaţie
diacronică), de la o regiune la alta (variaţie diatopică), de la clasă socială la alta (variaţie
diastratică) sau de la o situaţie de comunicare la alta (variaţie diafazică). Limba română
vorbită în secolul al XVI-lea era foarte diferită de româna actuală. Vorbirea moldovenească se
deosebeşte de cea oltenească sau ardelenească. În mediul lor profesional, medicii vorbesc
altfel decât răufăcătorii. O baladă populară este realizată după alte reguli decât o doină. Pentru
a explica aceste deosebiri, Coşeriu (1992-1993) a teoretizat existenţa a trei categorii de
competenţă lingvistică:
1. competenţă elocuţională, adică ştiinţa/ conştiinţa de a vorbi, în general;
2. competenţă idiomatică, adică ştiinţa/ conştiinţa de a utiliza o anumită limbă;
3. competenţă expresivă, adică ştiinţa/ conştiinţa de a folosi o anumită limbă conform
rigorilor impuse de o situaţie de comunicare dată.
Celor trei categorii de competenţă le corespund trei principii normative:
1. Congruenţa corespunde competenţei elocuţionale şi se referă la capacitatea oricărui
vorbitor de a comunica, în acord cu principiile generale ale gândirii ori cu o anumită
cunoaştere a lucrurilor. Nimeni nu spune „Cei patru evanghelişti sunt trei, Luca şi Matei”
pentru că un astfel de enunţ intră în contradicţie cu ceea ce ştie toată lumea despre autorii
sfintelor evanghelii.
2. Corectitudinea corespunde competenţei idiomatice şi se referă la capacitatea
vorbitorilor de a folosi „normal” o limbă. De pildă, în subdialectul moldovenesc este normală
folosirea unor cuvinte precum câne, pâne, mâne, însă aceste forme nu sunt acceptate în
varianta literară, dat fiind că în limba de cultură s-au impus forme concurente, din
subdialectul muntenesc: câine, pâine, mâine. Deşi corecte sub aspect etimologic, formele
dialectale moldoveneşti rămân regionalisme situate în afara normelor limbii literare, dar
admise în vorbirea dialectală.
3. Adecvarea se manifestă la nivelul oricărui produs comunicativ (discurs sau text) şi
se referă la capacitatea vorbitorilor de a comunica în funcţie de situaţia de comunicare în care
se află. Rolul adecvării este crucial în fixarea unor norme. De exemplu, enunţul Lucian Blaga
este un poet meseriaş, deşi corect din punct de vedere gramatical, este cu totul lipsit de
adecvare, ba chiar stârneşte hazul, atunci când se regăseşte într-un extemporal de literatură
română. Mai departe, în timpul unei lecţii, o elevă nu se poate adresa profesoarei cu formula
Vai, dragă, ce cercei ai!, pentru că se încalcă principiul adecvării, asumat, în situaţia amintită,
de participanţii la dialog.
Cele trei categorii de competenţă lingvistică demonstrează ce rol important joacă, în
actul lingvistic, capacitatea vorbitorului de a corela, uneori implicit, alteori explicit,
elementele limbii conform intenţiilor sale comunicative.
Prezentarea succintă a distincţiilor coşeriene are menirea de a revela importanţa
judecăţilor care determină realizarea celor trei categorii de competenţă lingvistică. În
interpretarea textelor, afirmă Coşeriu (1992-1993: 44-45), aceste judecăţi pot fi suspendate,
deoarece limbajul este „o activitate liberă şi intenţională”. Competenţa expresivă reflectă
individualitatea actului de vorbire şi se situează sub semnul adecvării, existând situaţii de
comunicare în care se poate suspenda nu numai congruenţa, ci şi corectitudinea. La rându-i,
corectitudinea poate suspenda congruenţa. Altfel spus, la nivel individual (text/ discurs),
adecvarea poate suspenda actualizarea celorlalte două categorii de judecăţi de realizare:
corectitudinea şi congruenţa.
Suspendarea congruenţei prin corectitudine poate fi subliniată prin analiza
sintagmei pahar de apă; dacă s-ar respecta principiul congruenţei, ar trebui să spunem
totdeauna pahar cu apă, nu pahar de apă, pentru simplul fapt că paharul nu este făcut din apă.
Însă, în limba română, sintagma pahar de apă este o realizare corectă, normală, „iar vorbitorii
nici nu se gîndesc că asta ar putea fi o incongruenţă” (Coşeriu, 1992-1993: 45).
Suspendarea congruenţei prin adecvare este de trei tipuri: metaforică (ilustrată prin
exemplul revoluţie de catifea), metalingvistică (ilustrată prin exemplul „Mihai spune că raţa-
mpunge” ) şi extravagantă (ilustrată de Coşeriu prin exemplul Pe o stradă lungă-scurtă/ Se
ducea un om venind).
Dacă se analizează metafore cum ar fi revoluţie de catifea sau valuri de migraţie se
observă că suspendarea congruenţei prin adecvare determină geneza unor procedee stilistice.
Nimeni nu se gândeşte că o revoluţie este, fizic vorbind, de catifea (aşa cum ar fi o haină, de
pildă) sau că talazurile sînt formate din migraţie, şi nu din apă, ci, dimpotrivă, se pun în
lumină trăsături semantice care arată capacitatea de semnificare simbolică. Pus în legătură cu
termenul revoluţie, substantivul catifea are sensul ’paşnic’, ’delicat’, după cum asocierea
dintre val şi migraţie reflectă periodicitatea de mişcare a unor populaţii. Se dovedeşte, astfel,
că metafora reprezintă un alt fel de deschidere a omului către lume, prin limbaj.
În cazul suspendării metalingvistice, vorbitorul nu judecă dacă enunţul raţa-mpunge
este sau nu în acord cu ceea ce ştie el despre lume, ci doar redă fidel ceea ce a afirmat
altcineva, pe nume Mihai.
Intenţia comunicativă a vorbitorului are o importanţă capitală în actualizarea
suspendării extravagante şi demonstrează că absurditatea „se poate gîndi, se poate şi
exprima.” (Coşeriu, 1992-1993: 46). Existenţa acestor tipuri de suspendare reprezintă dovada
creativităţii vorbitorilor şi demonstrează că, la origine, orice fapt de stil ilustrează intenţia
fiinţei umane de a plăsmui o nouă lume: universul subiectiv al atitudinilor faţă de lume.
Suspendarea corectitudinii prin adecvare se observă cînd, spre exemplu, din dorinţa
de a asigura succesul comunicării, simplificăm vorbirea pentru a comunica cu un străin despre
care credem că ştie în mod rudimentar limba noastră maternă. La o întrebare incorectă
gramatical, dar adecvată unei intenţii comunicative, precum „Tu, eu bea cafea ?” (însoţită
eventual de gesturi grăitoare), străinul, în loc să răspundă în acelaşi mod rudimentar, ar folosi
fluent limba română pentru a replica (exemplul îi aparţine lui Coşeriu): „Vorbeşti păsăreşte,
înţeleg mai bine dacă mi-o spui româneşte”.

Actul lingvistic

Definire şi trăsături. Noţiunea de act lingvistic este considerată de E. Coşeriu cea mai
importantă descoperire a lingvisticii moderne. Actul lingvistic – afirmă savantul român –
reprezintă unica şi cea mai complexă realitate concretă a limbajului (Coşeriu, 1999: 24),
variind de la un individ la altul, chiar la acelaşi individ, în circumstanţe diferite (idem).
Variabilitatea actului lingvistic este consecinţa faptului că „nici un semn lingvistic nu are
exact aceeaşi formă şi aceeaşi valoare (semnificat) la toţi indivizii care îl utilizează şi în toate
momentele când este folosit”(ibidem). În alţi termeni, comunicarea verbală diferă de la om la
om şi de la o situaţie la alta deoarece semnele limbii nu sunt valorificate în mod identic de
vorbitori. Această observaţie importantă îl determină pe Coşeriu (2002: 22) să afirme că
«„limba” se creează neîncetat prin intermediul vorbirii: actul lingvistic este realizare a unei
„limbi” precedente (sistemul actelor lingvistice anterioare luate ca model) şi este, în acelaşi
timp, element al unei noi „limbi”, al unui nou sistem, oarecum diferit, la a cărui constituire
contribuie.»
 Cum trebuie înţeleasă şi fructificată această afirmaţie crucială ? După cum se ştie,
desfăşurarea oricărui act lingvistică se întemeiază pe selecţie şi combinare: „din plan
paradigmatic se selectează o serie de semne, caracterizate prin sensuri virtuale, care urmează a
se combina între ele, în plan sintagmatic, definitivându-şi sensuri reale” (Irimia, 1986: 218).
Intersecţia axei selecţiei cu axa combinării reprezintă trecerea – conform concepţiei
saussuriene - de la ipostaza virtuală, langue, la ipostaza concretă, parole. Această trecere se
realizează în conformitate cu anumite reguli însuşite şi asumate de vorbitori. Aşadar, din
perspectiva vorbitorului nu există decât acte lingvistice concrete. Limba se creează în vorbire,
iar o parte din inovaţiile şi schimbările pe care indivizii le dezvoltă în actele lor lingvistice
este preluată, adoptată şi fixată şi în comunicărilor altor vorbitori, faptul de vorbire devenind,
astfel, fapt de limbă (trece din ipostaza parole în ipostaza langue). În prezentul activităţii de
vorbire se actualizează ceea ce a fost deja creat, prin actele lingvistice ale vorbitorilor din
generaţiile precedente şi se formează premisele modelelor lingvistice viitoare, fructificate sau
nu de vorbitorii generaţiilor ce vor urma. Acest aspect este lămurit cu precizie de Coşeriu
(2004: 22): „Situându-ne în planul actului lingvistic, avem, prin urmare, o dublă perspectivă şi
putem distinge două „limbi”: una care aparţine trecutului („avere” lingvistică, sistem
anterior), alta care aparţine viitorului („produs”, sistem nou)”.
Distincţia între activitatea de vorbire şi produsele acestei activităţi nu este o inovaţie
coşeriană, ci este teoretizată - în secolul al XVIII-lea - de învăţatul german Wilhelm von
Humboldt, care deosebeşte, comentează Coşeriu (1999: 26), „două aspecte fundamentale ale
limbajului: pe de o parte limbajul ca energeia, adică drept creare continuă de acte lingvistice
individuale, ca ceva dinamic care nu este făcut o dată pentru totdeauna, ci se realizează
continuu, şi, pe de altă parte, limbajul ca ergon, altfel spus, ca „produs" sau „lucru făcut", ca
sistem realizat istoriceşte ("limbă")”. Abia la începutul secolului al XX-lea, aceeaşi deosebire
este subliniată de Ferdinand de Saussure, prin dihotomia limbă (langue) – vorbire (parole).
Indispensabila distincţie dintre limbă (ergon, la W. von Humboldt, langue, la F. de
Saussure) şi act lingvistic (energeia, la W. von Humboldt, parole, la F. de Saussure) pune în
lumină trăsăturile definitorii ale comunicării concrete: singularitatea, unicitatea, pe de o parte
şi finalitatea socială, pe de altă parte.
Actul lingvistic – afirmă marele lingvist român – este un act de creaţie „care nu
reproduce exact nici un act lingvistic anterior” (Coşeriu, 1999: 24), dar, în acelaşi timp, este
expresia eminamente individuală a unor convenţii sociale necesare care fac vorbirea să fie
inteligibilă pentru membrii comunităţii care folosesc aceeaşi limbă. În consecinţă,
singularitatea reflectă creativitatea, libertatea de a crea ceva nou din elementele deja existente,
iar finalitatea pune în lumină alteritatea, solidaritatea comunicativă dintre indivizi, adică
ansamblul de constrângeri sociale necesare pentru buna funcţionare a limbii ca instrument de
comunicare interumană. În termeni coşerieni, actul lingvistic este actul de „a spune cuiva ceva
despre ceva”, această definire motivând observaţia că actul lingvistic are o întindere variabilă,
de la un simplu enunţ format dintr-un singur elemente de limbă (A!, Da ? Zău ?), până la cele
mai ample produse discursive (o comunicare ştiinţifică) sau textuale (Sfânta Scriptură, de
pildă).
În lumina acestor observaţii nu ne rămâne decât să examinăm o altă întrebare
importantă, şi anume de câte tipuri sunt actele lingvistice ? O argumentare temeinică poate fi
găsită în concepţia lui J. L. Austin cu privire la teoria actelor de limbaj, dezvoltată cu
aproximativ două decenii înainte ca Eugen Coşeriu să publice cele mai importante dintre
lucrările sale.
II. Acte locuţionare, ilocuţionare şi perlocuţionare. Dorinţa de a deosebi diverse
categorii de acte lingvistice s-a manifestat încă de timpuriu, această chestiune formând, de
exemplu, o preocupare constantă pentru oratori şi profesorii şi retorică. Astfel, retorica
cuprindea, în viziunea anticilor, trei genuri - juridic (pledoariile în faţa instanţei de judecată),
deliberativ (discursul politic şi cel public) şi demonstrativ (cuvântările protocolare) – acestea
nefiind altceva decât tipuri de acte lingvistice existente în spaţiul public.
În ultimul secol, progresul cunoaşterii s-a concretizat în apariţia unor lucrări de
filosofia limbajului, una din cele mai importante tendinţe fiind teoria actelor de vorbire
concepută de J. L. Austin. Cugetătorul englez identifică trei tipuri de valori ale comunicării
verbale, valori pe care le numeşte acte, după cum urmează: „Rostind un anumit enunţ,
vorbitorul emite anumite combinaţii de sunete, organizate sub forma unor secvenţe de
structuri morfo-sintactice, care transmit anumite semnificaţii lexicale şi gramaticale (act
locuţionar), dar, în acelaşi timp, exprimă o anumită intenţie comunicativă (act ilocuţionar) şi
urmăreşte realizarea unui anumit efect asupra interlocutorului (act perlocuţionar).” (Bidu-
Vrănceanu et al., 2001: 18).
De pildă, construirea şi redarea enunţului „Acestea sunt ratările care l-au scos din
sărite pe tehnicianul echipei” formează ceea ce Austin numeşte act locuţionar, adică un act
prin care cineva spune ceva.
Scopul celui ce emite enunţul este de a evidenţia eşecurile jucătorilor şi iritarea
antrenorului, iar acest aspect al comunicării ilustrează ceea ce filosoful britanic numeşte act
ilocuţionar, adică un act prin care cineva spune ceva cu o anumită intenţie.
Componenta perlocuţionară a comunicării de mai sus poate fi sesizată de receptor dacă
acesta din urmă se lasă convins că antrenorul chiar a fost scos din sărite de ratările jucătorilor.
Aşadar, actul perlocuţionar este un act prin care cineva spune ceva cu o anumită intenţie şi
pentru a declanşa un efect.
Un alt exemplu pune mai bine în lumină cele trei aspecte ale comunicării. Astfel,
enunţul „Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi
interzicerea unor drepturi” (art. 174, Cod Penal) este act locuţionar pentru că a fost creat prin
alăturarea de unităţi ale limbii. Finalitatea acestui enunţ este de a stabili ce se întîmplă în caz
că o fiinţă umană este ucisă, acest aspect fiind considerat act ilocuţionar. Întrucît uciderea
semenilor este interzisă prin lege, orice fiinţă umană ştie şi este convinsă că încălcarea unei
astfel de interdicţii atrage o pedeapsă foarte aspră. Actul perlocuţionar este, deci, esenţial
pentru a arăta că individul care încalcă o astfel de prevedere legală îşi pierde libertatea pentru
o perioadă foarte lungă de timp.
În rezumat, aspectul locuţionar evidenţiază organizarea lingvistică a enunţului,
componenta ilocuţionară reliefează finalitatea acestuia iar latura perlocuţionară profilează
forţa persuasivă a comunicării respective.

III. Enunţuri constative şi performative. Distincţia realizată de Austin între enunţurile

constative (sau constatative) şi cele performative se sprijină pe observaţia că nu tot ceea ce
spunem are valoare de adevăr, existând numeroase acte lingvistice despre care nu se poate
afirma că sunt adevărate sau false. De pildă, dacă propoziţia „Alergăm prin parc” poate fi
considerată adevărată sau falsă, fiind, prin urmare, considerată constativă, propoziţiei „Îţi
mulţumesc din suflet”, nu i se poate atribui o valoare de adevăr pentru că se nu poate verifica
dacă emiţătorul e sincer sau minte.
Propoziţia „Alergăm prin parc” descrie o stare de fapt care poate fi confirmată de toţi
cei ce îndeplinesc acţiunea de a alerga prin parc, în timp ce propoziţia „Îţi mulţumesc din
suflet” nu constată existenţa unei realităţi, ci arată că „producerea unui enunţ este performarea
unei acţiuni” (Austin, 2005: 27). Prin enunţul „Îţi mulţumesc din suflet”, emiţătorul duce la
îndeplinire acţiunea de a mulţumi. Enunţurile care descriu lumea se numesc, în viziunea lui
Austin, constative, iar cele prin care acţiunile se manifestă ca fapte de limbaj sunt considerate
performative. O particularitate importantă a performativelor este că ele sunt construite la
persoana I.
 IV. Tipologia lui Austin. În încercarea de a realiza deosebiri între actele prin care
facem lucruri cu vorbe, filosoful englez admite existenţa a cinci categorii de enunţuri: a)
verdictive, b) exercitive, c) promisive, d) comportamentive şi e) expozitive. Fiecare dintre
aceste tipuri se individualizează în raport cu celelalte prin trăsături specifice. În ansamblu,
„verdictivul este un exerciţiu al judecăţii, exercitivul este demonstrarea unei influenţe ori
exercitarea puterii, promisivul este asumarea unei obligaţii sau declararea unei intenţii,
comportamentivul este adoptarea unei atitudini, iar expozitivul este clarificarea motivelor,
argumentelor şi comunicării” (Austin, 2005: 149).
a) Verdictivele sunt „acte de a da verdicte, aşa cum sugerează şi numele, de către un
juriu, un arbitru ori o instanţă de decizie” (Austin, 2005: 139). Aceste enunţuri constau în
„constau în exprimarea unei judecăţi, oficiale ori neoficiale, bazate pe probe ori motive
referitoare la valori ori fapte (în măsura în care acestea pot fî deosebite). Un verdictiv este un
act judiciar, şi nu unul legislativ ori executiv, acestea din urmă fiind, ambele, exercitive”
(Austin, 2005: 141). Printre exemplele de predicate care ilustrează existenţa enunţurilor de
verdictive se numără verbe precum: a achita, a condamna, a hotărî, a calcula, a judeca, a
evalua etc.
b) Exercitivele sunt „acte de exercitare a unor puteri, drepturi ori influenţe” (Austin,
2005: 140). Învăţatul britanic consideră că „un exercitiv este exprimarea unei decizii în
favoarea sau împotriva unei anumite acţiuni. Este o decizie care spune că ceva trebuie să fie
aşa, spre deosebire de o judecată, care spune că ceva este aşa: este o pledoarie şi nu o
estimare; o implementare, şi nu o evaluare; o sentinţă şi nu un verdict” (Austin, 2005: 143).
Printre predicatele specifice enunţurilor exercitive se află: a numi (în funcţie), a vota, a
ordona, a soma, a recruta, a excomunica etc.
c) Promisivele sunt „acte de a promite ori a lua asupra sa o însărcinare de orice fel. Ele
te angajează la a face ceva, dar includ şi declaraţiile sau anunţurile de intenţie, care nu sînt
promisiuni, precum şi lucruri mai vagi pe care le putem numi susţineri, cum este, de pildă,
actul de a lua partea cuiva” (Austin, 2005: 140). Printre predicatele tipice ale acestei categorii
de performative se numără: a promite, a se ajunge la, a fî hotărât să, a avea de gînd să, a
propune să, a-şi da cuvântul, a-şi propune, a intenţiona etc.
d) Comportamentivele „presupun reacţii la comportamentul şi soarta altor persoane,
precum şi atitudini şi exprimări de atitudini faţă de purtarea anterioară ori iminentă a unei alte
persoane.” (Austin, 2005: 146). Această clasă de enunţuri cuprinde exemple foarte diverse,
care stau în legătură cu atitudinea, în plan social, a cuiva faţă de altcineva: a mulţumi, a se
scuza, a face complimente, a felicita, a aproba etc.
e) Expozitivele sunt mai dificil de definit întrucât „ele indică felul în care enunţurile
noastre se încadrează în cursul unui argument ori al unei conversaţii, sau felul în care folosim
cuvintele: ele expun. Exemple: „Răspund”, „Susţin că”, „Conced”, „Ilustrez”, „Presupun”,
„Postulez” (Austin, 2005: 140). Pentru o descriere cât mai precisă şi nuanţată, autorul notează
că „expozitivele sunt folosite în actele de a expune un punct de vedere, de a conduce un
argument şi de a clarifica întrebuinţări şi referinţe” (Austin, 2005: 147).

Bibliografie

Austin, J. L., 2005, Cum să faci lucruri cu vorbe, traducere din limba engleză de Sorana
Corneanu, prefaţă de Vlad Alexandrescu, Editura Paralela 45, Piteşti
Bidu-Vrănceanu, Angela, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş,
Gabriela Pană Dindelegan, 2001, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira,
Bucureşti
Chomsky, Noam, 2002, Syntactic Structures, 2nd edition, Mouton de Gruyter, Berlin, New
York.
Coşeriu, Eugen, „Prelegeri şi conferinţe”, în Anuar de lingvistică şi istorie literară, Editura
Academiei Române, Iaşi, tom XXXIII, 1992-1993, A.
Coşeriu, Eugen, 1999, Introducere în lingvistică, traducere de Elena Ardeleanu şi Eugenia
Bojoga, ediţia a II-a, Editura Echinox, Cluj
Coşeriu, Eugeniu, 2004, Teoria limbajului şi lingvistica generală, ediţie în limba română de
Nicolae Saramandu, Editura Enciclopedică, Bucureşti
Graur, Alexandru şi Wald, Lucia, 1977, Scurtă istorie a lingvisticii, ediţia a III-a, Editura
didactică şi pedagogică, Bucureşti
Irimia, Dumitru, 1986, Curs de lingvistică generală, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”
Rask, R. L., 1999, Key Concepts in Language and Linguistics, Routledge, London.