A fost odată ca niciodată un împă rat și o împă ră teasă , amândoi tineri și frumoși.

Într-o iarnă , pe
când neaua că dea din înaltul nemă rginit al cerului, cu fulgi mari și pufoși, se întâmplă ca
împă ră teasa să coasă lângă o fereastră cu pervaz negru, de abanos. Ș i cum cosea ea așa, privind
din când în când la fulgii de ză padă , se înțepă cu acul în deget.
Publicitate

Trei pică turi de sânge că zură atunci pe covorul de omă t. Roșul sângelui ară ta atât de frumos pe
albul imaculat al ză pezii, încât împă ră teasa spuse în sinea ei: „Ce n-aș da să am o copilă cu fața
albă ca ză pada, cu buzele roșii ca sângele și cu pă rul negru ca abanosul!”

Nu peste multă vreme, împă ră teasa nă scu o fetiță întocmai cum și-o dorise: cu fața albă ca
ză pada, cu gura roșie ca sângele și cu pă rul negru ca abanosul. Ș i îi dă dură numele de Albă -ca-
Ză pada! Însă , după ce o aduse pe fetiță pe lume, împă ră teasa muri.

Cum trecu anul, împă ratul își luă altă soție. Noua
împă ră teasă era frumoasă ca o zână , dar nespus de trufașă și n-ar fi îngă duit nici în ruptul
capului s-o întreacă altcineva în frumusețe. Împă ră teasa avea o oglindă fermecată și ori de câte
ori privea în ea, nu uita s-o întrebe așa:

Zi-mi, oglindă-oglinjoară,
Cine e cea mai
frumoasă din țară?

Iar oglinda îi ră spundea:

Tu ești, Crăiasă,
tu ești cea mai frumoasă!

Auzind-o, împă ră teasa nu mai putea de fericire, fiindcă știa că oglinda nu spune decât adevă rul.

Albă -ca-Ză pada însă creștea și se fă cea din ce în ce mai frumoasă . Într-o zi, când copila împlini
șapte anișori se fă cuse neasemuit de frumoasă , ca o rază de lumină . Iar frumusețea împă ră tesei
începu a pă li înaintea ei!

Într-o bună zi, împă ră teasa își întrebă din nou oglinda:
Publicitate

Zi-mi, oglindă-oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din țară?

Oglinda îi ră spunse așa:

Frumoasă ești, Crăiasă, dar de o frumusețe rece,

Iar Albă-ca-Zăpada de mii de ori
te întrece!

La auzul acestor vorbe, împă ră teasa cea rea se îngă lbeni de ciudă . Pizma creștea în inima ei ca
buruiana cea rea și se cuibă rise atât de adânc, încât împă ră teasa nu mai avea liniște nici ziua,
nici noaptea. Ș i uite așa trecură încă vreo câțiva ani… În cele din urmă , împă ră teasa nu mai
ră bdă s-o vadă la față pe copilă . Chemă degrabă un vână tor iscusit și îi porunci așa:

– Ia fata asta și du-o în adâncul pă durii, că nu rabd s-o mai vă d în fața ochilor! Omoar-o și, drept
mă rturie că mi-ai împlinit porunca, să -mi aduci inima ei!

Vână torul nu ieșea de obicei din porunca împă ră tesei, așa că se supuse. Dar atunci când ajunse
în pă dure și scoase cuțitul de la brâu, pregă tindu-se să stră pungă inima nevinovată a fetei,
să rmana copilă începu să plângă în hohote și să se roage:

– Vână torule dragă , cruță -mi viața și îți fă gă duiesc c-o să -mi pierd urma în codru și n-o să mă
mai întorc niciodată acasă !
Vână torul se învoi, pentru că era om bun la suflet și i se fă cuse tare milă de copilă . În sinea lui
însă gândi cu mare pă rere de ră u: „Biata de tine, până la urmă tot or să te sfâșie fiarele să lbatice!
…”

Totuși, parcă își luase o piatră de pe inimă că nu trebuia să își mânjească mâinile cu sânge
nevinovat. Ș i cum tocmai atunci se întâmpla să treacă pe acolo în fugă un porc mistreț, îl
înjunghie și, scoțându-i inima, o duse degrabă împă ră tesei drept mă rturie că îi îndeplinise
porunca.

Biata copilă ră mă sese singură -singurică în pă durea cea nesfârșită și, era atât de înfricoșată , că
privea la mulțimea frunzelor de pe copaci de parcă de acolo ar fi putut să se ivească vreo
primejdie. De teamă începu să alerge. Gonea întruna să rind peste bolovani colțuroși și peste
mă ră cini. Fiarele să lbatice treceau pe dinaintea ei, dar nu îi fă ceau niciun ră u.

Ș i alergă ea așa, cât o ținură picioarele, până când, la un moment dat, i se înfă țișă dinaintea
ochilor o că suță mititică , nespus de dră gă lașă .

Albă -ca-Ză pada intră degrabă în ea ca să se odihnească .

În că suță , toate lucrurile erau tare mititele, dar atât de gingașe și de curate de îți venea mai mare
dragul să le privești. Pe mă suță era rânduite șapte farfurii mici, iar lângă fiecare farfurie-n parte
erau așezate: un cuțitaș, o furculiță și un pă hă rel, cât un degetar. Iar de-a lungul unui perete erau
aliniate șapte pă tuțuri așternute cu cearșafuri albe ca neaua.
Publicitate

Cum era tare flă mândă și însetată , Albă -ca-Ză pada ciuguli câte un pic din fiecare farfurie și bă u
din toate pă hă relele, fiindcă nu voia să ia mâncarea ori bă utura doar de la unul dintre stă pânii
că suței. Apoi, pentru că se simțea grozav de obosită , Albă -ca-Ză pada încercă să se culce. Dar
unul dintre pă tuțuri era prea scurt, altul prea lat, altul prea tare. Așa că se culcă în cel de-al
șaptelea pă tuț, mai potrivit pe mă sura ei.

Când se întunecă de-a binelea, sosiră și stă pânii că suței. Aceștia erau șapte pitici harnici care
sfredeleau munții, scormonind în mă runtaiele lor după tot felul de metale și pietre prețioase.
După ce aprinseră cele șapte lumână rele, piticii își dă dură seama de îndată că cineva stră in le
scotocise peste tot, fiindcă lucrurile nu se mai aflau la locul lor, așa cum le lă saseră .

– Cine a stat pe scă unelul meu? – se minună primul pitic.

– Cine a mâncat din farfurioara mea? – întrebă și al doilea.

– Cine a mușcat din pâinea mea? zise, cu îngrijorare, și cel de-al treilea.

Auzindu-și frații, al patrulea pitic zise:

– Cine a gustat din legumele mele?

Al cincilea adă ugă și el:

– Cine a umblat cu furculița mea?

– Cine a tă iat cu cuțitul meu? – se interesă , de îndată , și cel de-al șaselea pitic.

– Cine a bă ut din paharul meu? – întrebă , în sfârșit, și al șaptelea pitic.

Primul pitic că tă în jur cu luare-aminte, și pe dată vă zu o mică adâncitură în pă tuțul lui.

– Cine s-a culcat în pă tuțul meu?! se minună el.

Ceilalți alergară de grabă la pă tuțurile lor și începură să strige, care mai de care:

– Ș i-n pă tuțul meu a stat cineva!

Dar când cel de-al șaptelea se apropie și el de pă tuțul lui, piticii dă dură cu ochii de Albă -ca-
Ză pada care dormea în el, adâncită într-un somn greu.

Piticii se minunară , apoi îndreptară spre Albă -ca-Ză pada lumina celor șapte lumână rele și
ră maseră s-o privească .

– Doamne, apucară ei să spună , tare frumoasă mai e copila asta!

 Ș i nu se îndurară s-o trezească , ci o lă sară să
doarmă mai departe în pă tuț. Iar cel de-al șaptelea pitic dormi câte un ceas în patul fiecă ruia și
uite așa trecu noaptea. Când se lumină de ziua, Albă -ca-Ză pada deschise încetișor ochii, și
vă zându-i pe cei șapte pitici, se sperie. Dar ei se ară tară prietenoși și o întrebară cu blândețe:
Publicitate

– Cum te cheamă , fetițo?

– Albă -ca-Ză pada, ră spunse ea.

– Ș i cum de ai ajuns în că suța noastră ? o mai întrebară ei.

Atunci Albă -ca-Ză pada le spuse povestea ei de-a fir-a-pă r. După ce o ascultară , fă ră să scape
vreun cuvințel, piticii îi ziseră :

– Dacă primești să vezi de gospodă ria noastră , să gă tești, să faci paturile, să coși, să speli, să
împletești, poți ră mâne liniștită la noi și n-ai să duci lipsă de nimic.
– Da, primesc cu dragă inimă ! ră spunse Albă -ca-Ză pada, și de atunci ră mase la ei.

În fiecare dimineață piticii plecau în munți să scoată aur și tot felul de pietre prețioase, iar seara,
când se întorceau acasă , gă seau mâncarea gata pregă tită , pe cuptor. Peste zi, Albă -ca-Ză pada
ră mânea însă singurică acasă . De aceea, piticii cei buni nu uitau niciodată s-o povă țuiască :
„Pă zește-te de mașteră că n-o să -i fie greu să dea de tine, dacă află că mai ești încă în viață . Nu
cumva să lași pe cineva să intre în casă !”

Între timp, împă ră teasa încredințată fiind că e din nou cea mai frumoasă , acum că Albă -ca-
Ză pada murise, își întrebă din nou oglinda fermecată :

Zi-mi, oglindă-oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din țară?

Iar oglinda îi ră spunse:

Frumoasă ești, Crăiasă, dar de o frumusețe rece,

Iar colo, sus în munți, la cei pitici cărunți,
Albă-ca-Zăpada de mii de ori te întrece!

Împă ră teasa își dă du pe dată seama că vână torul o înșelase, fiindcă știa că oglinda nu minte.
Așa că începu să se fră mânte și să chibzuiască în ce chip putea s-o piardă pe Albă -ca-Ză pada. În
cele din urmă nă scoci ceva: își vopsi fața și se îmbră că întocmai ca o bă trână negustoreasă .

Schimbată astfel la înfă țișare, era de nerecunoscut. Maștera o porni pește cei șapte munți și,
într-un sfârșit, se pomeni în fața că suței celor șapte pitici. Bă tu de îndată la ușă și strigă cu toată
puterea:

– Marfă frumoasă de vânzare!

– Bună ziua, mă tușică dragă , da”™ ce ai matale de vânzare?

– Marfă bună și frumoasă ! se gră bi să îi ră spundă negustoreasa. Cingă tori de toate felurile și
culorile. Ș i, vicleană , împă ră teasa scoase una, împletită din mă tase pestriță . „Se vede cât de colo
că e o femeie de treabă , gândi Albă -ca-Ză pada, așa că n-am de ce să n-o las înă untru, că n-o fi
foc!…”
Așa că trase ză vorul, o pofti să intre și îi cumpă ră cea mai frumoasă cingă toare. Cum fata nu
bă nuia că ar paște-o vreo primejdie, o lă să pe bă trână să îi potrivească cingă toarea în dreptul
mijlocului. Maștera însă o strânse atât de tare, încât copilei i se tă ie pe dată ră suflarea și leșină .

– Ei, de-acum înainte n-ai să fii tu cea mai frumoasă ! hohoti împă ră teasa și plecă nespus de
mulțumită de sine.

Spre seară , când veniră piticii acasă , mare le fu surprinderea și spaima când o gă siră pe Albă -ca-
Ză pada ză când la pă mânt. O ridicară de jos și, vă zând cât de strâns îi era mijlocul, tă iară în două
cingă toarea. Apoi, după ce își mai veni în fire, fata le povesti piticilor toate câte se întâmplaseră ,
iar aceștia îi atraseră din nou atenția:

– Negustoreasa aceea nu era alta decât împă ră teasa. Ferește-te de acum copilă , și nu lă sa pe
nimeni să intre în casă cât lipsim noi! Dacă află că mai tră iești, cu siguranță se va întoarce!

Ș i mare dreptate avură piticii! Că ci împă ră teasa nici nu așteptă să treacă bine pragul castelului
că se și duse glonț la oglindă și o întrebă :

Zi-mi, oglindă-oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din țară?

Iar oglinda îi ră spunse:

Frumoasă ești, Crăiasă, dar de o frumusețe rece,

Iar colo, sus în munți, la cei pitici cărunți,
Albă-ca-Zăpada de mii de ori te întrece!

Împă ră teasa simți că îi pleznește țeasta de mânia care clocotea în ea. „Ei bine, de data asta mă
voi stră dui să nă scocesc ceva care n-o să mai dea greș! Ceva cu care am să -i vin de hac de-a
binelea!”

Ș i cum la farmece nu o întrecea nimeni, meșteri mai întâi un pieptene otră vit, apoi luă înfă țișarea
unei bă trâne gârbovite de ani. Când ajunse din nou la că suța piticilor, ciocă ni și zise:

– Marfă bună de vânzare, marfă bună !

– Vezi-ți de drum, tanti, că n-am voie să las pe nimeni înă untru!

– Da”™ de privit, ai voie să privești, nu-i așa?…

Ș i scoțând înadins pieptenele otră vit, îl tot plimba pe sub ochii copilei. Atât de mult îi plă cu
pieptenul, că Albă -ca-Ză pada se lă să din nou amă gită și-o lă să să intre în casă . După ce se
învoiră la preț, bă trâna o momi cu cele mai dulci cuvinte:
Publicitate

– Ia vino încoa”™ la baba, să te pieptene, ca să fii și tu o dată pieptă nată ca lumea!

Biata Albă -ca-Ză pada nu se gândi la nimic ră u și se lă să pieptă nată . Dar de-abia ce își trecu
bă trâna pieptenele prin pă rul fetei că otrava și începu să lucreze, iar Albă -ca-Ză pada că zu de
îndată la pă mânt.

– Acu”™ chiar că s-a sfârșit cu tine, frumoasa-frumoaselor!… rânji că tre Albă -ca-Ză pada
maștera cea haină .

Spre norocul fetei însă , piticii coborâră de data asta mai repede din mină . De îndată ce o vă zură
pe Albă -ca-Ză pada ză când la podea, îi scoaseră pieptenele otră vit din pă r. Cum i-l smulseră din
pă r, Albă -ca-Ză pada își și veni în fire, și le povesti piticilor cele întâmplate.

În dimineața urmă toare, piticii plecară din nou în mină . Nu înainte însă de a o povă țui pe Albă -
ca-Ză pada să nu deschidă ușa nimă nui.

În tot acest timp, împă ră teasa ajunsese la castel și își întrebă oglinda:

Zi-mi, oglindă-oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din țară?

Iar oglinda îi ră spunse:

Frumoasă ești, Crăiasă, dar de o frumusețe rece,

Iar colo, sus în munți, la cei pitici cărunți,
Albă-ca-Zăpada de mii de ori te întrece!

Auzindu-i spusele, împă ră teasa începu să tremure de mânie. „Netrebnica asta trebuie să moară ,
chiar de-ar fi să plă tesc moartea ei cu prețul vieții mele!” Se strecură apoi într-un beci, unde nu
că lca picior de om și începu să amestece tot soiul de licori într-un cazan pe care îl puse la foc.
Apoi, când licoarea dă du în clocot, scufundă în ea jumă tatea unui mă r. Așa ră mă sese mă rul o
parte alb, ca spuma laptelui, o parte roșu, ca sângele. Mă rul era așa de frumos, de-ți venea să -l
mă nânci de îndată ce-l vedeai! După ce-l termină de meșterit, maștera își vopsi fața și se
îmbră că în straie de ță rancă . Maștera ajunse din nou la casa piticilor și bă tu la ușă . De data
aceasta însă Albă -ca-Ză pada scoase capul pe fereastră și îi zise:

– Nu pot lă sa pe nimeni să intre! Piticii nu-mi dau voie!

– Ei, pagubă -n ciuperci! Gă sesc eu mușterii! zise ță ranca. Da”™ până una-alta, hai de ia și tu
unul, că nu e pe bani!…

– Nici nu mă gândesc să -l iau, zise Albă -ca-Ză pada. N-am voie să iau nimic!

– Ce, te temi cumva să nu mori otră vită ?… întrebă cu viclenie ță ranca. Uite, am să tai mă rul
ă sta în două : bucata asta roșie mă nânc-o tu, iar eu am s-o mă nânc pe cealaltă .
Publicitate

Când o vă zu pe ță rancă mușcând din jumă tatea ei, Albă -ca-Ză pada nu mai ră bdă și mușcă și ea
din jumă tatea roșie. Dar nu apucă să înghită decât o îmbucă tură , că și că zu, fă ră suflare, la
pă mânt.

Împă ră teasa plecă de acolo beată de bucurie și de cum ajunse din nou la palat, își întrebă
oglinda:

Zi-mi, oglindă-oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din țară?

Iar oglinda îi ră spunse:

Tu ești, Crăiasă, tu ești cea mai frumoasă!

Ș i de-abia atunci, când își auzi oglinda, împă ră teasa își liniști pe deplin inima pizmașă .
 În faptul serii, când piticii se întoarseră
acasă , o gă siră pe Albă -ca-Ză pada ză când pe jos, fă ră suflare. Crezând că e moartă , o plânseră
cu toții și o jeliră trei zile încheiate.

– Nu, în adâncul cel negru al pă mântului n-o putem coborî! – ziseră piticii, care mai de care.
Apoi construiră o raclă de cleștar și o așezară pe Albă -ca-Ză pada într-un vârf de munte. Ș i așa
ră mase Albă -ca-Ză pada multă , foarte multă vreme în sicriul ei de cleștar și nimic nu pă rea să îi
umbrească frumusețea.

Se întâmplă odată ca un fecior de crai să treacă pe lângă acel pisc de munte și s-o vadă .

– Dați-mi mie fata din racla de cleștar, le spuse prințul de îndată ce o vă zu pe Albă -ca-Ză pada,
că vă voi da orice îmi veți cere.

– Nu ți-o dă m pentru tot aurul și nestematele din lume!

– Îndurați-vă rogu-vă și dați-mi-o, că de când am vă zut-o, simt că nu mai pot tră i fă ră s-o vă d în
fiecare zi. Ș i vă asigur că o voi cinsti mereu și-o voi prețui ca pe fă ptura care mi-a fost cea mai
dragă pe lume!

Auzindu-l cu cât patos vorbește, piticii se îndurară de el și i-o dă dură pe Albă -ca-Ză pada.
Feciorul de crai își chemă slujitorii, le porunci să ia sicriul în spinare și să -l urmeze. Nu fă cură
mai mult de câțiva pași, că una dintre slugi se împiedică de buturugă . Sicriul se zdruncină atât
de tare încât, bucă țica de mă r pe care o înghițise Albă -ca-Ză pada îi țâșni afară din gâtlej. Apoi
Albă -ca-Ză pada se ridică din raclă , ca și cum dormise doar, și privi în jurul ei:

– Vai, Doamne, unde mă aflu? strigă ea, nedumerită .

Fiul de crai se apropie de ea și îi spuse cu blândețe:

– Ești cu mine, Albă -ca-Ză pada!… Cu mine care te-ndră gesc mai mult orice pe lume! Primește,
rogu-te, să fii soția mea!

Albă -ca-Ză pada îl îndră gi și ea de cum îl vă zu, așa că primi să -i fie soție. Ș i fă cură o nuntă
mare, chemând nuntași de peste mă ri și ță ri. La nuntă o poftiră și pe maștera cea haină .

După ce s-a gă tit maștera cu veșmintele ei cele mai de preț, s-a apropiat din nou de oglindă și a
întrebat-o:

Zi-mi, oglindă-oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din țară?

Iar oglinda îi ră spunse:

Frumoasă ești, Crăiasă, dar de o frumusețe rece,
Iar tânăra domniță, ce de mii de ori te întrece!

Auzind-o, împă ră teasa simți că i se face dintr-odată frică . Dar o frică atât de îngrozitoare încât
nu mai știa ce să mai facă ori încotro s-o apuce.