22

Cătălin Borangic

Dacii după căderea regatului dac

Dacians after the fall of the Dacian Kingdom

Abstract: The Romanization of Dacia was profound, complete and

lasting, but this process was primarily a civilizing one, that did not led
to the disappearance of the native population, but on the contrary, of its
involvement in the new institutional and cultural context. A quick review
of the succession of events in the provincial period and, distinctly, of
the attestations regarding the role of representatives of the pre-Roman
population in those events is likely to suggest that their presence in the
Dacian-Roman society was very consistent.
Cuvinte-cheie: cucerire romană, daci, aculturaţie, mobilitate socială
Keywords: Roman conquest, Dacians, aculturation, social mobility

Aproape concomitent cu teza exterminării dacilor în războaiele cu romanii,

subiect motivat politic, istoriografia românească și nu numai, a adunat informații despre
dacii supraviețuitori și despre urmașii lor, reușind în bună măsură demontarea scenariului
roeslerian1. Astfel, populația autohtonă cucerită a fost împărțită teoretic în câteva categorii:
dacii liberi, dacii din Imperiu, incluzând atât dacii recrutați în armată, sclavii și liberții de
origine dacică, refugiații etc., iar ultimii, dacii din provincia Dacia.
În ciuda unei teorii larg răspândite în mediul social recent, care afirmă că doar
un procent relativ mic din teritoriul regatului a fost cucerit, de fapt armatele romane au
pus stăpânire pe toate regiunile care aparținuseră lui Decebal și chiar au depășit limitele
regatului, așa cum o dovedesc distrugerile fortărețelor dacice din epocă. Politica romană
fixa noua frontieră, atunci când se cucerea un teritoriu, în limitele proprietății ținuturilor
care aparținuseră dușmanului învins, iar nu de puține ori limes-ul astfel stabilit nu
coincidea cu fines, limita teritoriului supravegheat2. Toate cetățile dacice, indiferent de

1. O micro-analiză a acestui subiect și analogii cu neamuri și popoare dispărute, exterminate sau strămutate,
dar care reapar în istorie la intervale de timp în vechile lor locuri de baştină la Russu 1980, p. 170-174.
2. Între limes și fines se întindea agri vacui et militum usui sepositi, un fel de no man’s land, unde prezența
sau stabilirea barbarilor era interzisă (Tacitus, Annales, XIII, 54-55). În oglindă, și o zonă de dincoace de
limes avea statut de agri usui militum, destinată pășunatului, exercițiilor militare și interceptării infiltrărilor
barbare. Uneori, însă, în funcție de resursele și siguranța oferite, aceasta zonă era locuită de provinciali
(Bogdan Cătăniciu 2007, p. 76).
23

distanța față de Sarmizegetusa au fost cucerite, distruse sau au fost abandonate. Populația
a fost alungată, strămutată, supravegheată atent și, acolo unde nu s-a instalat administrația,
căpeteniilor locale li s-au impus tratate3. Este adevărat că provincia nou constituită nu s-a
suprapus exact pe teritoriul fostului regat, ci ea s-a restrâns și concentrat asupra zonelor
cu potențial economic ridicat, care erau, în același timp, și cele în care civilizația dacică
atinsese un grad ridicat de dezvoltare.
Dincolo de zona de interes roman sau de posibilitățile Romei de control au rămas
puternice comunități dacice – dependente sau testamentare ale culturii dacice clasice –
care, nu peste multă vreme, au pus presiune serioasă pe autoritățile imperiale.
Specialiștii au împărțit aceste comunități în funcție de zona lor geografică de
rezidență, în raport cu provincia: dacii liberi4, situați la vest și nord-vest; costobocii și
carpii5, situați la nord-est și est și populația geto-dacică din Muntenia6. Toate aceste trei
mari grupe sunt bine atestate, atât prin descoperiri arheologice, cât și prin inscripții și texte
ale autorilor antici, cu atât mai mult cu cât, în special costobocii și carpii, singuri sau în
alianțe cu diverse neamuri sarmate sau germanice, au atacat frecvent provincia și sudul
Dunării.
Din informațiile pe care le avem, se pare că dacii din vest nu s-au amestecat în
tulburările din provincie prilejuite de moartea lui Traian. Este posibil ca ei să nu fi avut
suficientă forță, înghesuiți nefericit între neamurile sarmatice și germanice, dar la fel de
probabil este că unii daci au fost angrenați în lupte. Un indiciu este oferit de un altar
onorific ridicat în cinstea unui ofițer roman, Sextus Vibius Gallus, praefectus castrorum
legionis XIII Geminae, descoperit la Amastris (azi Amasra, Turcia) și care îl înfățișează pe
titularul monumentului călare, luptând cu doi barbari. Unul dintre aceștia, pare-se rănit,
aruncă din mâini o sabie curbă lungă, iar al doilea are și el o sabie încovoiată, ceva mai
mică. Ambele arme identifică drept daci pe oponenții ofițerului. Inițial datarea acestui
monument a fost pusă în legătură cu pătrunderea în Dacia romană a unor populații barbare,
cu ocazia războaielor marcomanice din anii 166-169 p.Chr.7, împotriva cărora Legiunea a
XIII Gemina, cantonată la Apulum (azi Alba Iulia), în corpul de comandă al căreia se afla
și Sextus Vibius, a purtat o serie de bătălii. Cercetări ulterioare8 repoziționează apogeul
carierei militare a ofițerului în timpul împăraților Domitian și Traian și este plauzibil ca
între războaiele la care a participat să fi fost și cele daco-romane, precum și cele de la
limesul de nord al provinciei, din timpul lui Traian sau al succesorului său.
Dacii atacă din nou imperiul și sunt învinși de generalii romani în timpul
împăratului Commodus9. O altă ştire din această regiune o transmite Dio Cassius care
3. Bogdan Cătăniciu 2007, p. 49.
4. Atestaţi arheologic prin aspectul cultural Sântana-Arad (Macrea 1968, p. 171-200; Dumitrașcu 1993,
passim; Petolescu 2010, p. 292-296).
5. Petolescu 2010, p. 297-305 (cu bibliografia relevantă a subiectului).
6. Petolescu 2010, p. 306-307.
7. Russu 1971 p. 535-536.
8. Dobson 1978, p. 223-224; Maxfield 1981, p. 77. Recent C. Petolescu reașază cariera ofițerului în timpul
domniei lui Marcus Aurelius, îi recunoaște pe cei doi barbari drept daci, deși admite că în perioada acestui
împărat nu sunt consemnate războaie cu dacii liberi (Petolescu 2010, p. 295).
9. victi sunt sub eo tamen, cum ille sic viveret, per legatos Mauri, victi Daci...(Historia Augusta, Commodus
Antoninus, 13, 5).
 24

spune că tot în timpul domniei lui Commodus, între 180-182 p.Chr., legatus augusti pro
praetore în Dacia, C. Vettius Sabinianus, a negociat intrarea în provincie a 12.000 de
daci, se admite că împreună cu căpeteniile lor, alungați din sălașele lor din nord de către
vecini, cel mai probabil germanici10. Este destul de greu de înțeles din text dacă a avut
loc efectiv aducerea unei asemenea număr de barbari în interiorul provinciei, cu atât
mai mult cu cât burii germanici din vecinătate au fost obligați prin tratate să păstreze o
distanță considerabilă față de granițe. Mai sigur este că și dacii mărginași, chiar dacă le-a
fost promisă protecția, au fost ținuți la distanță, supravegheați și eventual incluși într-o
oarecare măsură în relațiile economice de pe limes. Rolul lor, cel puțin temporar, a fost
acela de tampon între Imperiu și alți barbari.
Schimburile diverse și tratativele dintre imperiu și barbari din regiunea de vest a
Daciei Romane sunt atestate de sarcofagul unui soldat din garda pretoriană, descoperit
la Brigetio, în Pannonia Superior (azi Szöny, jud. Komarom, Ungaria)11. Acestui soldat,
numit Marcus Ulpius Romanus, înrolat la Roma în timpul a împăratului Septimius
Severus12 și mort în împrejurări necunoscute la doar 35 de ani, tatăl său, Marcus Ulpius
Celerinus, angajat în legiunea I Adiutrix13, îi plătește un mormânt spectaculos (Fig. 1/1)
pe care lapicidul a scris: Marcus Ulpius Romanus fost soldat pretorian, primus scrinius
al prefecților pretoriului, care a trăit 35 de ani. Marcus Ulpius Celerinus, angajat cu
contract al legiunii prima Adiutrix pioasă și fidelă, tălmaci de limbă dacică a făcut încă în
viață pentru el și pentru fiul prea iubit numit mai sus (acest mormânt)14.
Două aspecte importante reies din această atestare. Prima este prezența unui
interpret de limbă dacică la Brigetio, calitate în care el a însoțit ofițerii responsabili
de negocierea cu triburile dacice din zonă, pașnice până prin 214 p.Chr., când încep
conflictele cu populațiile de la granița de nord a Pannoniei. Dacii cu care Celerinus trebuia
să trateze erau într-adevăr destul de departe de granițele Daciei, prinși între iazygi, qvazi
și marcomani15. Nu putem ști dacă serviciile sale erau necesare la o distanță mai mare de
30-50 km față de Brigetio (o distanță mai mare de o zi de marș îl făcea nefolositor în timp

10. Sabinianus aduse sub stăpânirea sa și douăsprezece mii de daci alungați din țara lor de baștină și care
se pregăteau să dea ajutor altora, făgăduindu-le loturi de pământ în Dacia romană (Cassius Dio, LXXII, 3).
11. Deac 2013, p. 313-322 (cu bibliografia extinsă).
12. Septimius Severus, inițial guvernatorul provinciei Pannonia Superior, cu capitala la Carnuntum, pleacă
la Roma, însoțit de legiunile de la Dunăre, hotărât să-l detroneze pe Didius Iulianus, care câștigase licitația
penibilă organizată de pretorieni după uciderea împăratului Pertinax. Noul împărat fusese deja ucis însă.
Septimius îi pedepsește pe asasinii lui Pertinax, dizolvă Garda Pretoriană și o înlocuiește cu soldați loiali din
armatele dunărene, între care vor fi fost și mulți daci, ca acest Marcus Ulpius Romanus.
13. Celerinus a ținut să-și imortalizeze inclusiv funcția deținută în armată, aceea de salarius, respectiv
furnizor de provizii, rol (temporar?) important în care era fundamental necesar să cunoască nu doar limba
barbarilor, de la care procura diverse mărfuri, ci și o serie de aspecte sociale și politice, necesare în tratative.
Acest sistem este un argument în plus privind originea sa barbară. În general interpreții și furnizorii erau
străini, recrutați sau angajați în funcție de locul și neamurile cu care armata romană întreținea relații
economice sau de altă natură.
14. M(arco) Ulp(io) q(uondam) Romano mil(iti) / praet(oriano) et primoscr / inio praef / (ectorum praetorio)
/ qui vi / xit annos XXXV / M(arcus) Ulp(ius) Cele / rinus sal(ariarius) / leg(ionis) (primae) ad(iutricis) / p(iae)
f(idelis) interprex / Dacorum vivus sibi / et filio suo s(upra) s(cripto) carissimo / f(aciendum) c(uravit). Deac
2013, p. 314; traducerea aparține dr. D. Deac și dr. E. Nemeth, cărora le mulțumesc pentru ajutorul oferit.
15. Opreanu 1994, p. 195, nota 21. Autorul pune pe seama acestei triple presiuni asupra dacilor, amintirea
mai rară a lor în izvoarele vremii, comparativ cu sarmații și germanicii, atestați frecvent.
25
 26

util), dar în zonă au mai fost semnalate materiale dacice16, ceea ce înseamnă că în regiune
erau prezenți daci17. Al doilea aspect este etnicitatea translatorului. După toate semnele el
era de neam dac, provenit dintr-o familie ce obținuse cetățenia în timpul lui Traian și al
cărui nume îl vor lua obligatoriu, potrivit legii, atât el, cât și fiul său Marcus Ulpius, urmaș
care supralicitează romanizarea din moment ce insistă să îl cheme Romanus. Pare natural
ca Celerinus senior să fi avut limba dacă drept limbă maternă, aspect din care se deduce
că la un secol de la cucerirea Daciei, în plin proces de romanizare, dacii erau o prezență
vizibilă și notabilă în regiune.
Tot în legătură cu dacii din această regiune pot fi puse titulaturile unor împărați
romani. Maximin Tracul, Decius, Gallienus și Aurelian18și-au luat titlul de Dacicus
Maximus19, posibil pentru că au dus lupte cu dacii liberi20, cel mai probabil în regiunea
Crișanei de astăzi, deoarece referirile la carpi s-au făcut întotdeauna distinct (Carpicus)21.
Toate aceste informații și evenimente conturează un potențial militar în creștere al
acestor grupe de daci rămase în afara provinciei. Singuri, dar și în alianțe cu alte neamuri
războinice, doritoare de prăzi din bogata Dacie sau din Imperiu, atacau frecvent provinciile,
atenți la dislocările de trupe. Departe de forța și organizarea războinicilor regatului dac,
triburile dacice și carpice par să fi căutat permanent posibilitatea de relocare în spațiul
intracarpatic, conștiente de presiunea crescândă a neamurilor germanice și sarmatice din
jur.
Acești germanici (vandali, goți, gepizi) modifică, prin sosirea lor, tabloul general
al situației din nordul provinciei, în primul rând prin cooptarea unor triburi locale, de voie
sau de nevoie, în acțiunile întreprinse împotriva imperiului. Cele mai importante astfel de
triburi au fost cele ale costobocilor și marea uniune a carpilor.
Dintre cele 15 neamuri și triburi amintite de Ptolemeu22, doar costobocii mai
apar în documentele vremii după cucerirea Daciei, ca locuind la nord și nord-est de noua
16. Tot de la Szöny provin două vase dacice cu toartă (Toma 2007, p. 71).
17. Trebuie reamintit mormântul tumular de la Káloz, datat în prima jumătate a secolului al II-lea p.Chr., în
care unul dintre decedați avea o sabie dacică (Palágyi, Nagy 2002, p. 88). Fie personajul înmormântat era
un dac ajuns în serviciul armatei și avem suficiente analogii pentru situație, fie arma lui provenea, într-un fel
sau altul, din mediul dacic (Fig. 1/2).
18. Nu este foarte sigur dacă Aurelian chiar și-a luat acest titlu, lectura inscripțiilor care ar atesta acest lucru
(una din Gallia, la Orléans și una din Dalmația, la Salona) n-a convins toți specialiștii.
19. Titlul de Dacicus Maximus al lui Traianus Decius este atestat prin inscripții. Tot epigrafic, acest împărat
a fost gratificat, de colonia nova Apulensis, cu epitetul restitutor Daciarum (Restaurator al Daciilor) primit
cel mai probabil pentru respingerea barbarilor care intraseră din Dacia și instaurarea, pentru o perioadă, a
siguranței la nord de Dunăre (Nemeth 2007, p. 62-63). Trebuie însă ținut seama de faptul că Senatul i-a
atribuit noului împărat cognomenul Traianus, fapt ce a răsfrânt asupra lui Decius o presiune și mai ales
o aureolă ce trebuia întreținută. Asocierea cu cuceritorul Daciei, primul ce purtase titlul de Dacicus și
întemeiase provincia Dacia, putea să fi transferat gloria învingerii carpilor asupra dacilor și implicit a avut
ca efect preferarea titlului de Dacicus Maximus în locul celui de Carpicus Maximus (Hügel 2003, p. 158),
detașându-l pe Decius de alți învingători ai barbarilor prin renașterea fondatorului provinciei. Pentru Dacia
momentului, aspectul era deosebit de important din punct de vedere al stării generale de spirit, o stare de
stres permanent în care locuitorii își căutau fericirea privind înapoi în istoria glorioasă, recentă.
20. Petolescu 2010, p. 296 (cu bibliografia și critica subiectului).
21. Cognomina et virtutae abundente în epocă trebuie privite cu o doză de suspiciune, ele făcând parte
atât din propaganda oficială, cât și din vanitatea unor împărați. Uneori titlurile nu au acoperire în realitatea
politico-militară din regiune (Hügel 2003, p. 160).
22. Geografia, III, 5, 9; 8, 3.
27

provincie. Lor le este atribuită cultura Lipița23, care prezintă evidente caracteristici dacice
(exprimate prin natura ceramicii, a riturilor și ritualurilor funerare), tranșând definitiv
problema etnicității acestui trib, considerat de către unii, fără argumente solide, ca fiind
de neam celtic sau chiar slavi24. Luptele frecvente cu ei au avut ca rezultat menționarea
lor consistentă în textele autorilor antici, precum și într-o serie de documente epigrafice25.
Una dintre cele mai importante este cea privitoare la autoritatea regală a
costobocilor, conduși la un moment dat de către regele Piepor, socrul unui tarabostes dac,
Tiatis26. Soția acestuia, Zia, moare la Roma, unde ajunsese ca ostatică undeva în secolul
II p.Chr., iar nepoții ei Natoporus si Drilgisa îi pun un epitaf (Fig. 2/4): D(is) M(anibus).
Ziai Tiati Fi(liae) Dacae uxori Piepori regis Coisstobocensis Natoporus et Drilgisa aviae
cariss(imae) b(ene) m(erenti) fecer(unt)27. O altă variantă ar fi aceea că Zia, soția sau
văduva regelui Piepor, ar fi fost capturată de vandali și predată romanilor, împreună cu
nepoții ei, ca urmare a unor înțelegeri: Astingii, sub conducerea lui Rhaos și Rhaptos, au
venit să se așeze în Dacia, în nădejdea că vor primi ca preț al alianței lor bani și pământ.
Fiindcă n-au obținut aceste lucruri, au lăsat zălog lui (Sextus Cornelius) Clemens femeile
și copiii, punându-și în minte să cucerească prin arme pământurile costobocilor. După ce
i-au biruit pe aceștia, nu au lăsat nici Dacia liniștită28.
Dar costobocii au rămas mai bine fixați în memoria istoriei prin raidurile
numeroase efectuate în dauna Imperiului, căruia i-au fost vreme îndelungată adversari
redutabili. Probabil aliați uneori și cu sarmații, costobocii au pătruns adânc în provinciile
romane, într-una dintre incursiuni (170 p.Chr.) ajungând până în Grecia, la templul din
Eleusis din Attica, devastând în drumul lor Moesia Inferior, Tracia și Macedonia29. Unele
atacuri par să fi afectat și Dacia. Direcția favorită a incursiunii lor principale, respectiv
provinciile sud-dunărene, atacate când armatele romane erau complicate în nord-vest cu
luptele împotriva coaliției conduse de marcomani și în Orient, împotriva parților, arată că
șefii costoboci erau la curent cu situația din Imperiu și că raidurile lor nu erau efectuate
la întâmplare.
Participarea la coaliția anti-romană din timpul lui Marcus Aurelius30, precum și
efortul incursiunii din 170 p.Chr., probabil agravate de atacurile din spate venite de la

23. Cultură denumită după localitatea omonimă Lipića Goma (azi Verhnija Lipića) din Ucraina. Aria de
răspândire a acestei culturi cuprinde nord-vestul Ucrainei, respectiv nordul Bucovinei şi zona adiacentă
până la Lvov, deci cursul superior al râurilor Nistru, Prut, Siret, regiunea Zakarpattia (Transcarpatia),
Maramureşul istoric şi sud-estul Slovaciei. Limitele cronologice ale acestei culturi se întind între domnia
lui Burebista (mijlocul secolului I a.Chr.) și primele decenii ale secolului III p.Chr. (Bichir 1996).
24. Critica și bibliografia subiectului la Bichir 1983, p. 59-60. De remarcat opinia relativ singulară a
istoricului N. Gostar, care îi consideră pe costoboci, celți dacizați (vezi Gostar 1970, p. 114), părere oarecum
diferită de cea exprimată anterior (Gostar 1956, passim), când costobocii erau un neam dacic.
25. Gostar 1956, p. 183-194.
26. Dumitrașcu 1986-1987, p. 106; CIL, VI, 1801.
27. Textul de pe monument, astăzi pierdut, a fost publicat pentru prima dată de italianul Mariangelus
Accursius în secolul al XVI-lea, iar în 1742 a fost republicat de Lodovico Antonio Muratori, în lucrarea
Novus Thesaurus Veterum Inscriptionum tomus quartus, editată la Milano (Borangic 2017, p. 289).
28. Dio Cassius, LXXI, 12, 1-3.
29. Pausania, X, 34, 5; Aelius Aristides, Orationes, XII, 2 (apud Fontes I).
30. Și acest împărat își ia titlul de Dacicus. Duritatea și eforturile războaielor marcomanice au adus în Dacia
o a doua legiune, a V-a Macedonica, transferată de la Troesmis (Iglița, jud. Tulcea) la Turda (jud. Cluj).
 28

germanici, instigați de romani, precum și luptele cu Imperiul au epuizat însă potențialul

militar de care dispuneau căci, după aventura lor în Balcani, decad rapid și mare parte
dintre ei intră sub hegemonia carpilor. Cei rămași în zonele lor tradiționale conlocuiesc cu
germanicii nou-sosiți31.
Așezați în zona subcarpatică și în Podișului Moldovei, carpii32 au preluat ce a mai
rămas din vitalitatea și obiceiurile costobocilor și vor întreprinde numeroase incursiuni
și raiduri de pradă dincolo de frontierele romane, moment când erup în sursele scrise33.
Carpii au reprezentat pentru secolul III p.Chr. cel mai important și periculos vecin34 estic
al Daciei romane. Și asupra carpilor s-au purtat discuții lungi privind etnicitatea lor35,
stabilindu-se în final că ei reprezentau o evoluție a culturii dacice clasice, vizibilă în
ceramică și practici funerare, cu puternice influențe sarmatice și romane36.
Năvălirile lor au început în anul 238 p.Chr., adesea în alianță cu goții, și au atacat
atât ținuturile dobrogene, Moesia, cât și Dacia. Unul dintre atacuri a fost atât de puternic
încât a distrus o serie de castre de pe limes transalutanus și, foarte posibil, barbarii au ajuns
și în spațiul intracarpatic. Atacul poate să fi fost doar o stratagemă prin care carpii, aliați ai
goților care invadaseră sudul Dunării, țineau ocupate trupele care apărau provincia. Întors
din Orient, în 273-274 p.Chr., Aurelian reia luptele cu carpii. Și împăratul și fiul său iau
titlul triumfal de Carpicus Maximus37și emit monede cu legenda Victoria Carpica38.
În ciuda înfrângerilor, carpii organizează sau participă periodic la incursiuni
asupra frontierelor romane în timpul împăraților Decius, Trebonianus Gallus, Gallienus,
Aurelian. Și Galerius, Constantius Chlorus și Constantin cel Mare își iau titlul de Carpicus
Maximus, dovadă a luptelor cu carpii. Învinși în repetate rânduri, o parte dintre carpi sunt
strămutați în Imperiu, iar o alta pătrunde în fosta Dacie romană. Unii însă rămân în zonele
de baștină.
Ultima menționare a unui atac este din timpul împăratului Theodosius I (379-395
p.Chr.), despre care scrie Zosimos că respinse pe sciri și pe carpodaci, amestecați cu huni
și învingându-i îi sili să treacă Istrul și să se întoarcă la locurile lor39, acțiune petrecută
în anul 381 p.Chr.). Etnonimul carpodaci40, singular de altfel, pare un compromis al
istoricului grec prin care acesta redă amestecul de carpi și daci care pătrunseseră pe
teritoriul fostei provincii în perioada Gallienus-Aurelianus41. Frecvența și duritatea cu

31. Diaconescu 2009, p. 66-67.

32. Numele carpilor a fost asociat de majoritatea cercetătorilor cu cel al munților Carpați, atestați de
Ptolemeu (III, 5, 6-20).
33. Prima lor menționare este la Petrus Patricius, 8, în 239 p.Chr., dar este posibil ca ei să fi fost cunoscuți
sub alte nume, cu mult înainte: carpizi (Pseudo-Skymnos, știre preluată de la Ephoros (secolul al IV-lea
a.Chr.); carpiani și, posibil, harpi (Ptolemeu).
34. […] trei mii de carpi, un neam de oameni totdeauna gata de război şi care adesea au fost duşmănoşi
romanilor (Iordanes, Getica, 91).
35. Vezi în acest sens un fragment de vas descoperit la Borniş (com. Dragomireşti, jud. Neamţ), pe care s-a
zgâriat în pasta arsă antroponimul dacic Scorilo (Popovici 1990, p. 155-157).Fig. 2/3.
36. Bichir 1973, p. 157.
37.Historia Augusta, Vita Aureliani, XXX, 4.
38. Petolescu 2010, p. 302-303.
39. Zosimos, IV, 34.
40. Etnonimul a fost tradus fie daci amestecați cu carpii, fie carpii de origine dacică (Bichir 1973, p. 155).
41. Petolescu 2010, p. 305.
29

care acești carpi au atacat frontierele romane, în ciuda înfrângerilor la fel de repetate,
arată că ei au reprezentat un pol de putere militară semnificativ și acest lucru s-a văzut
cu mai multă claritate în penetrația gotică. Atâta timp cât carpii au fost puternici, goții
nu au înaintat către limesul roman. Slăbirea carpilor prin deportări și înfrângeri a deschis
goților drumul către provinciile sud-dunărene, cu urmări dezastruoase pentru romani. O
parte a carpilor însă pătrund (sau sunt îngăduiți) în Dacia romană, unde, cu toate că puține,
urmele lor sunt vizibile arheologic.
Deși izvoarele istorice, urmate mimetic de istoriografia modernă, vorbesc doar
despre costoboci și carpi, trebuie spus că aceste triburi puternice aveau rolul de hegemon,
desigur, fiecare la timpul său, polarizând de fapt în jurul lor diverse alte triburi mai mici,
înrudite sau nu. De remarcat faptul că ambele triburi au beneficiat de numeroase studii de
specialitate, iar cultura carpică chiar de o monografie solidă42. Din acestea se desprinde, ca
o completare a surselor antice, redutabila forță militară și demografică pe care au avut-o
acești daci timp îndelungat, în condițiile tumultoase din epocă și regiune, permanent
strâmtorați între germanici, sarmați și romani. Exceptând acțiunile lor militare, întreprinse
adesea cu rezultate serioase, dovadă prosperitatea economică a carpilor43, nu știm aproape
nimic despre elitele lor militare. De exemplu, spre deosebire de costoboci, unde avem
câteva morminte cu armament44, în cazul carpilor nu se cunoaște ce fel de arme foloseau,
cele câteva lănci sau vârfuri de săgeți descoperite sunt nesemnificative în raport cu
amplitudinea acțiunilor militare de care au fost capabili. Deși există numeroase morminte
descoperite, nu mai avem înmormântări cu arme, semn clar de modificare radicală a unor
concepții religioase, raportate la cultura dacică clasică. Aparent armele deveniseră prea
prețioase pentru a fi sacrificate.
Tot în zona de nord, în aria culturii Lipița, pe care au succedat-o, sunt localizați
dacii mari, purtătorii Culturii Tumulilor Carpatici, amintiți în Cărțile Sibilline (Orac.
Sibyll, XII, 180), care pătrund, începând cu secolul IV p.Chr., și în nordul Moldovei45.
Ultima grupă discutată este cea a geto-dacilor din Muntenia, a căror cultură
materială este cunoscută sub numele de Chilia-Militari (sau Militari-Chilia) databilă între
secolele II-IV p.Chr., dezvoltată și ea pe baza aspectului târziu al Latène-ului dacic, sub
influența romană și cu un important aport sarmatic, ambele atât de puternice încât fac din
cultura geto-dacilor munteni, una clar diferită de cea a costobocilor sau carpilor, chiar
dacă de la aceștia din urmă a primit un oarecare aport46. Teritoriul Munteniei s-a aflat
sub autoritatea romană pe timpul lui Traian; la sfârșitul domniei acestuia sau la începutul
domniei lui Hadrian, regiunea a fost abandonată, în întregime sau în cea mai mare parte.
Ulterior vestul Munteniei a fost din nou anexat, până la o linie pe care se va ridica sistemul
militar-defensiv cunoscut în literatura de specialitate sub numele convențional de limes

42. Bichir 1973.

43. Numai în zona carpică s-au descoperit peste 100 de tezaure monetare.
44. Morminte de incinerație, în principal, cu depunerea resturilor cinerare în urnă, dar și de inhumație. (Sîrbu
1993, p. 26; p. 79-80). Situația este prezentată la nivelul anului 1996 (Bichir 1996), între timp arheologia
ucraineană a mai făcut descoperiri situate în acest registru cultural, dar accesul la bibliografia aferentă nu
mi-a fost posibil în timp util.
45. Bichir 1996, p. 196-197 (cu problematica și bibliografia subiectului).
46. Bichir 1984, p. 99.
 30

transalutanus47. De remarcat că în unele așezări ale geto-dacilor din această regiune s-au
descoperit și piese de armament (vârfuri de lance, de săgeți, solzi de armură, zale) și alte
piese de echipament roman, ceea ce arată natura schimburilor și relațiilor dintre aceștia și
imperiu48. În 278 p.Chr., noul împărat Probus, în drum spre Asia Mică, continuă acțiunile
de pacificare de la Dunăre: omnes Geticos populos fama rerumterritos et antiqui nominis
potetntia pressos aut in deditionem au in amicitiam recepit49. Dat fiind faptul că în Historia
Augusta apare destul de des confuzia goți-geți, este greu de spus despre care dintre aceste
populații este vorba exact.
Toți dacii liberi menționați poartă amprenta culturii dacice, chiar dacă fiecare
grupă are și particularitățile ei firești. După abandonarea Daciei, grupuri de daci liberi
pătrund pe teritoriul fostei provincii și revitalizează elementele autohtone care n-au plecat
împreună cu administrația imperială.
A doua mare grupă de daci, identificați în teritoriile romane după căderea
Regatului dac, o reprezintă dacii ajunși în Imperiu fie prin deportări, fie prin recrutările
militare succesive, ori ca sclavi, ostatici, prizonieri, refugiați sau ca oameni liberi. Această
grupă este una dintre cele mai bine documentate, prezența lor punctuală fiind atestată
de materiale epigrafice (dedicații, epitafuri, graffitti, diplome militare, ostraca), opere de
artă și de unele surse literare50. În consecință, prin aceste relativ abundente documentări,
subiectul a beneficiat de o consistentă literatură de specialitate, românească și străină.
Cele mai importante lucrări, care conțin și bibliografia străină, sunt cele semnate de I.I.
Rusu51, C. C. Petolescu52, D. Dana53, F. Matei-Popescu54 și L. Velcescu55. Lista nu este una
exhaustivă, informații punctuale se regăsesc în multe alte articole, unele fiind rezultatul
unor bune colaborări pe subiect56.
Am putea spune că situația dacilor ajunși mai mult sau mai puțin forțat în imperiu
este relativ bine cunoscută, adăugându-se doar noi date pe măsura unor descoperiri
recente, în special din Egipt, unde apar frecvent documente antice cu nume de soldați
romani, de origine dacică. Este greu de estimat corect numărul celor recrutați și la fel de
greu de acceptat cifra de mai mult de 50.000 de bărbați războinici, cu armele lor, așa
cum scrie Ioannes Lydus57, dar neîndoielnic ei au fost incluși ca trupe auxiliare în armată,
47. Petolescu 2010, p. 306.
48. Bichir 1984, p. 60-61. Prezența pieselor de armament în teritoriul autohtonilor este pusă de unii cercetători
pe seama prezenței unor detașamente romane în zonă (Sîrbu et alii 2014, p. 163). Este greu de crezut că
armele au făcut obiectul unor schimburi economice între localnici și romani sau că aceștia din urmă i-ar fi
înarmat din varii motive pe barbari, cu atât mai mult cu cât pentru crearea unei zone tampon, romanii se pare
că au permis instalarea sarmaților roxolani în regiune, în cadrul unui proces lent și îndelungat.
49..Primind fie ca prietene, fie ca supuse, toate populațiile getice, înspăimântate de faima acțiunilor și
copleșite de forța vechiului nume roman (Historia Augusta, Vita Probi, XVI, 2).
50. Maximinus, fost un timp viceprefect al Romei, s-a născut la Sopianae, oraș în Valeria, dintr-o familie
modestă. Tatăl său a fost funcționar la reședința guvernatorului și se trăgea din neamul carpilor, pe care
Diocletianus i-a nutat din ținuturile lor de baștină în Pannonia (Ammianus Marcelinus, XXVIII, 5).
51. Russu 1980, passim.
52. Petolescu 2002, passim.
53. Dana 2003a, passim; Dana 2014, passim.
54. Matei-Popescu 2017, passim.
55. Velcescu 2015, passim.
56. Spre exemplu: Dana, Matei-Popescu 2006, p. 195-206; Dana, Matei-Popescu 2009, p. 209-256.
57. Ioannes Lydus, De magistratibus, II, 28. În numărul prinșilor de război trebuie însă incluși și captivii
31
 32

constituind cca. 10 unități.

Astfel, materialul epigrafic documentează o unitate de cavalerie (ala I Ulpia
Dacorum) și cinci trupe de infanterie (cohortele I Ulpia Dacorum, I Aelia Dacorum
milliaria, II Augusta Dacorummilliaria, II Aurelia Dacorum și Gemina Dacorum
milliaria. Se mai pot postula, din numerele și numele unităților, existența a cel puțin
încă o ala II Ulpia Dacorum și o cohors II Ulpia Dacorum, o cohors II Aelia Dacorum
milliaria. De asemenea, cele două cohorte cu numărul de ordine II lasă să se presupună
existența cohortelor I Augusta Dacorum milliaria (posibil însă să fie vorba de cohors I
Aelia Dacorum milliaria) și I Aurelia Dacorum. Putem presupune iarăși că au mai existat
alte două cohorte, prin contopirea cărora s-a născut cohors Gemina Dacorum milliaria58.
Acestor unități compacte etnic li se adaugă alți militari care și-au făcut serviciul în alte
legiuni și unități auxiliare, în cohortele pretoriene59, în diferite funcții administrative.
Identificarea lor ca daci s-a făcut pe baza numelor gentilice (Ulpius, Aelius, Aurelius),
care indică și perioada de recrutare, întinsă de la Traian până în perioada Severilor. Alții au
ținut să indice orașul sau zona din care au fost recrutați: (n(atus) Dacia), iar unii au eliminat
orice îndoială declarându-și limpede originea sau locul nașterii: nat(iones) Dac(us)60.
Este posibil ca, cel puțin o perioadă, acești militari și-au păstrat modul tradițional
de luptă61, nu știm în ce măsură și armamentul specific62. Săbiile încovoiate apar însă pe
două monumente din Britannia, la (C)Amblogana (azi Birdoswald, Marea Britanie) unde
era cantonată Cohors I Aelia Dacorum, aflată la un moment dat sub conducerea tribunului
M. Claudius Menander, menționată într-o serie de izvoare epigrafice63. Lespedea de piatră
a fost „dezvelită” cu ocazia construirii, între anii 198-209 p.Chr., unui horeum de către
soldații cohortei dacice amintite. Inscripția este flancată la stânga de o sabie cu vârful
încovoiat (Fig. 1/3). O altă sabie curbă a fost incizată pe un bloc de piatră încastrat în
zidul unui alt depozit de cereale ridicat de către Cohors I Thracum civium Romanorum
(cca. 219 p.Chr.)64. Ambele săbii sculptate subliniază originea unităților staționate aici, cel
puțin a militarilor din primele contingente și chiar dacă ele nu reflectă arme curbe aflate în
uzul unității65, sunt clar simboluri asociate dacilor.
Alți militari, în special cu misiuni de pază, sunt atestați în Egipt, unde asigurau

proveniți din rândurile aliaților lui Decebal, sarmați, germanici, celți etc.
58. Petolescu 2002, p. 47.
59. Russu 1980, p. 37-43. Dana, Matei-Popescu, 2009, p. 218-231.
60. Petolescu 2002, p. 48-49.
61. Ostaşii învață strigătele de luptă strămoşeşti ale fiecărui neam strigătele […] getice pentru geții (Arrian,
Arta tacticii, 44, 1, p. 138).
62. Păstrarea armamentului (levis armatura) și a tacticilor specifice fiecărui detașament etnic, provenit din
recrutarea unor barbari, este identificată doar în rândul auxiliarilor (atât cele de cavalerie, cât și unităților
de infanterie) fie prin titulatura unității (...sagittariorum), fie prin modul de luptă (ex. prăștiașii baleari,
cavaleria maură, arcașii palmyrieni, britonii, sirienii etc.). Este posibil ca și unele unități auxiliare constituite
din daci, după transformarea unităților neregulate de gentes barbare sub Traian, să-și fi păstrat armele și
modul de luptă, cel puțin o perioadă.
63. Russu 1980, p. 31, fig. 5; Petolescu 2002, p. 148-151.
64. Russu 1980, p. 31; Petolescu 1980, p. 1049.
65. Chiar dacă unitățile recrutate ar fi folosit armele naționale la momentul înființării, prin pierderi și
recrutări succesive, elementele etnice inițiale se estompau, dar memoria originii dacice a fost păstrată atât
prin numele unității, cât și prin emblematica sabie curbă (Borangic 2015 p. 56-58).
33

în principal carierele și exploatările de porfir și marmură din estul deșertului. Numeroase

ostraca descoperite aici conțin onomastică dacică sau fac referire la soldații daci cantonați.
Dintre categoriile de daci ajunși în teritoriile romane, merită notați aceia care au
fost fie deportați, fie s-au refugiat ei la sud de Dunăre, din calea altor năvălitori. Din
rândurile acestora, mulți înrolați în armată, calea cea mai sigură spre o carieră de succes,
nu puțini au urcat pe scara socială, dobândind titluri, nume, glorie, avere66, iar câțiva
au ajuns chiar la purpura imperială. Este vorba despre Publius Cornelius Regalianus67,
Marcus Acilius Aureolus68, Caius Galerius Valerius Maximianus69, Galerius Maximus
Daia70, Valerius Licinianus Licinius71. Prezența acestor personaje pe tronul imperial,
uneori doar meteoric, nu obligă civilizația dacică sau moștenirea dacică cu nimic. Ei
aparțineau deja de una sau mai multe generații lumii romane, iar accesul la demnitatea
imperială era o consecință a acestei integrări. Faptele lor de arme, căci au luptat împotriva
dacilor liberi sau a carpilor, demonstrează asta. Fragmentele din scrierile lui Lactanțiu,
adesea invocate în sprijinul unei imposibile afinități imperiale cu ideea dacică sunt doar
ecouri ale adversității literatului față de acei împărați care au persecutat creștinismul72. Nu
trebuie însă absolutizată această aversiune personală, căci existența unor junte militare pe
fond etnic (tracic, ilir, dacic)73, fiecare cu propriul program politic și propriile aspirații la
tron, erau o realitate constantă, pe care Imperiul o resimțit-o din plin. Lactantius nu a făcut
decât să exacerbeze detaliile altfel comune ale momentului.
Probabil o categorie largă, dar despre care avem cele mai puține consemnări,

66. Russu 1976, p. 58-60.

67. ?-260 p.Chr. Guvernator al Moesiei Inferior, a fost proclamat împărat de către armatele de la Dunăre.
S-a declarat descendent al casei regale dacice fie pe baza unei realități, fie pentru a câștiga simpatie din
partea trupelor, unde activau mulți soldați traci și daci. Puterea lui s-a manifestat doar în Moesia și Pannonia
(Russu 1980, p. 57-58).
68. 267-268 p.Chr. Sursele epocii afirmă că era la origine un păstor din Dacia Traiană, căci cea din sudul
Dunării nu exista încă, devenit general pe baza meritelor militare. Ajuns comandantul suprem al cavaleriei,
a fost proclamat împărat de către armată (Russu 1980, p. 58-59).
69. 305-311 p.Chr. S-a născut într-un sat din Dacia Ripensis, ca fiu al unui trac local și al unei refugiate,
Romula, de la nord de Dunăre, ca urmare a atacurilor din perioada 242-245 p.Chr. A fost păstor, de unde
porecla de Armentarius (Ciobanul) și s-a remarcat și el pe baza meritelor militare. Deși inițial a aplicat
cu duritate edictele imperiale împotriva creștinilor, cu puțin timp înaintea morții le-a revocat, fiind primul
împărat care a acordat libertatea de credință noii religii (Russu 1980, p. 59-64). Galerius a ordonat în 306
p.Chr. efectuarea unui recensământ pentru stabilirea impozitelor (capitatio), de la care nu erau exceptaţi
locuitorii oraşelor şi nici măcar cei din Roma, ocazie cu care scriitorul Lactanțiu a spus că împăratul a
îndrăznit să procedeze cu romanii şi cu supuşii lor la fel cum au procedat strămoşii noştri cu cei învinşi,
conform legilor războiului, deoarece părinţii lui au fost supuşi recensământului, pe care Traian, după ce i-a
învins pe dacii care reluaseră luptele cu încăpăţânare, l-a introdus drept pedeapsă (Lactantius, De mortibus
persecutorum, XXIII, 5).
70. 305-313 p.Chr. Era fiul surorii lui Galerius, care l-a proclamat Caesar, iar apoi și-a luat singur titlul de
Augustus.
71. 308-324 p.Chr. Provenea dintr-o familie de țărani daci, din Moesia. Tovarăș de arme al lui Galerius, care
l-a proclamat Augustus. Cumnat al lui Constantin cel Mare, o perioadă au domnit simultan, fiind apoi ucis
de acesta.
72. Când primise titlul de împărat el [Galerius] a declarat că este dușmanul numelui de roman și că vrea să
schimbe titulatura Imperiului Roman cu aceea de Imperiu Dacic. [...] Căci aproape toți însoțitorii din suita
sa erau din neamul acelora (Lactantius, De mortibus persecutorum, XXVII, 9; XXXVIII, 7).
73. Hügel 2003, p. 152-153.
 34

este cea a prizonierilor, dintre care unii au devenit gladiatori74, iar alții sclavi domestici
(și ulterior liberți). Inscripții despre aceștia provin din multe părți ale imperiului (Italia,
Pannonia, Dalmația, Grecia, Mauretania, Hispania, Gallia, Moesia)75, dar căderea lor în
captivitate a avut loc în mai multe perioade, respectiv înaintea, în timpul și după războaiele
daco-romane76. Urmele lor sunt însă puține și nesigure, viața de sclav fiind adesea scurtă și
puțin importantă. Numărul lor real este imposibil de stabilit cu precizie.
Din rândurile lor au provenit modelele pe care s-au bazat sculptorii romani
în realizarea operelor de artă publice sau particulare: Columna lui Traian, metopele
monumentului de la Adamclisi, statuile din For, stela de la Philippi, busturi, capete77
etc. Piesele de artă mobilă au fost repertoriate recent într-o utilă și îngrijită monografie
(Velcescu 2015) în care, chiar dacă nu avem siguranța că toate reprezintă daci, ridică unele
semne de întrebare privind motivul, calitatea și frecvența cu care dacii au fost imortalizați
în artă. Nu în ultimul rând, trebuie amintite numeroasele emisiuni monetare bătute
începând cu epoca lui Traian și până la M. Aemilius Aemilianus (253 p.Chr.), care au
legătură cu dacii și Dacia învinsă, dar și cu provincia romană Dacia. De remarcat că unii
împărați care au luptat împotriva dacilor liberi, luându-și titlul de Dacicus sau Carpicus,
au emis monede cu ocazia victoriilor pe care este ilustrată celebra falx dacica, simbol al
Regatului dac, acum pusă în mâna provinciei Dacia, personificată78 (Fig. 1/4).
Ultima regiune în care putem vorbi despre daci este chiar provincia Dacia, care este
însăși cea mai vitregită de lipsa informațiilor scrise despre populația autohtonă. Aceasta
este, în schimb, bine documentată arheologic, mult timp singura sursă de informare.
Această lacună, respectiv absența oricăror atestări de nume dacice din provinciile
dacice, a fost multă vreme o sincopă serioasă a cercetării79, cu atât mai mult cu cât lacuna
nu are nici un precedent sau vreo corespondență în întreaga istorie a imperiului roman80.
Și cercetări recente au dovedit că lipsa acestor inscripții a fost doar un stadiu al cercetării.
Prima descoperire a avut loc în 1987 și a constat într-o serie de șapte plăcuțe votive
de aur81, dedicate nimfelor, la Germisara (azi Geoagiu-Băi, jud. Hunedoara). Cinci dintre
piese au inscripții, iar una prezintă următorul text: Nymf / is Dece / balus Lu / ci(i) posuit82,

74. Russu 1980, p. 44. De asemenea putem aprecia că din cei 10.000 sclavi care au luptat în arene cu ocazia
celor 123 de zile de jocuri publice oferite de Traian, majoritatea au fost daci (Bodor 1999, p. 57), fără să
putem aprecia câți dintre aceștia au supraviețuit măcelului.
75. Bodor 1999, p. 55.
76. Bodor 1964, p. 144-148.
77. Cca. 130 de piese analizate, la care se adaugă reliefurile monumentelor publice (Velcescu 2015, p. 31-312).
78. Borangic 2015, p. 60-75. Foarte probabil, unele monetării au refolosit vechile matriţe și implicit temele
monetare, dar rămâne de remarcat faptul că monedele, mai mult decât orice categorie de artefacte sau
scrieri, au contribuit la popularizarea în întregul imperiu a dacilor. Mesajul gravat a depăşit cu mult limitele
impuse de timp şi factorii antropici, monedele fiind unele din cele mai perene monumente, tezaurizarea şi
ascunderea lor făcând posibilă transmiterea informației și mesajului mult timp după epoca lor. Având în
vedere presiunea constantă, de aproape trei secole, de la frontiera dunăreană a dacilor liberi, putem spune că
temele iconografice în discuție au întreținut și fixat numele dacilor în imaginarul Antichității târzii.
79. Există o lipsă de săpături în așezările civile, atât rurale, cât și militare, în toate provinciile dacice.
80. Matei-Popescu 2017, p. 151.
81. Pe lângă plăcuțele votive, din același loc mai provin cca. 600 monede, o statuie de marmură, patru altare
sau baze de statui de calcar şi alte numeroase obiecte (Piso, Rusu 1990, p. 9).
82. Piesa, cu nr. de inventar 34536, se află în patrimoniul MCDR, Deva (Pescaru, Pescaru 2007, p.49, Pl. V).
35

tradus ca Nimfelor le-a pus (ca ofrandă) Decebalus, fiul lui Lucius83 (Fig. 2/1). Pe lângă
valoarea istorică de excepție, inscripția relevă și o situație interesantă. Tatăl celui care a
depus ofranda are nume roman, Lucius, în timp ce dedicantul are nume autohton. Piesa
a fost datată larg în cea de-a doua jumătate a secolului al II-lea84 și acest aspect modifică
radical peisajul provinciei din aceea perioadă. În primul rând este vorba despre numele
regelui Decebal și purtarea lui de către fiul unui individ cu nume roman, ceea ce arată
că percepția asupra războaielor locale în Dacia se schimbase destul de repede. A-ți afișa
identitatea dacică sau a te asocia cu dacii nu (mai) era un handicap social. Apoi, o astfel
de plăcuță de aur reprezenta o valoare economică evidentă. Nu mulți își permiteau un
astfel de sacrificiu costisitor și putem socoti dedicantul drept un individ prosper, integrat
societății, căci se închină nimfelor și cunoaște sau măcar folosește scrisul și importanța
lui în semnificația actului religios. Individul nu era un oarecare și putem vorbi de o
renaștere a elitei locale, chiar dacă doar economică. La final, se cuvine o scurtă mențiune
asupra divinităților cărora acest Decebal, fiul lui Lucius, le dedică aceste ofrande scumpe.
Este în general acceptat că băile termale de la Germisara85 și efectele lor curative erau
cunoscute și în epoca Regatului86, însăși numele locului fiind de origine dacică87. Din câte
se cunoaște despre vechile religii indo-europene, divinitățile care patronau izvoarele și
apele erau cel mai adesea feminine, iar în spațiul tracic sud-dunărean nimfele făceau parte
din cultele autohtone larg răspândite, însoțindu-l uneori pe zeul Apollo. În acest cadru,
pare verosimilă ipoteza că în cazul nimfelor de la Germisara putem vedea vechi divinități
dacice ale izvoarelor, iar Decebal, fiul lui Lucius, dac de neam, nu doar că și-a asumat
public originea, ci poate a ținut să aducă jertfe unor divinități strămoșești, într-o situație
extrem de importantă, așa cum este sănătatea88.
Lucrurile devin și mai alerte, căci cercetări și studii recente au scos la iveală și alte
dovezi epigrafice în legătură cu prezența dacilor în spațiul public al provinciei. Concentrat
asupra populației indigene, recent istoricul D. Deac a adunat o serie de documente
epigrafice edite, pe care le reanalizează în contextul lor social. Dovezile discutate constau
în trei monumente funerare din Dacia Porolissensis, o diplomă militară (și una din afara
provinciei), o placă votivă și două țigle. În această colecție onomastică este vorba despre
soldați de origine dacică care își desfășoară serviciul în unitățile din provincie, dar și
despre soțiile unor militari, unii traci sau chiar daci, și ele având nume dacice (Aelia
Prisosta, Aurelia Mamutso, Aurelia Tsinta, Diurpa, Ulpia Amadusa). Între soldații daci
al căror nume apare pe materialul epigrafic se distinge și un Diegis89, nume de certă

83. Piso, Rusu 1990, p. 12.

84. Depunerea a avut loc înainte de anul 212 p.Chr., an când marea majoritate a peregrinilor din imperiu
dobândesc cetăţenia romană şi, odată cu ea, tria nomina.
85. La Ptolemeu apare în forma Germizera (III, 8, 4).
86. Alături de alte asemenea puncte din Dacia preromană (Crișan 2007, p. 202-211). O altă dovadă este
descoperirea aici a unor monede din Thasos, Apollonia, Dyrrhachium şi a unor denari republicani.
87. Germ- = „cald” și -sara (zěra, zara), „apă” (Russu 1967, p.108; p. 119), cu o posibilă traducere „Izvoarele
(Apele) calde”. Vezi și toponimul Deusara (Apa/Izvoarele zeului/zeilor) la Gostar 1956a, p. 92.
88. Piso, Rusu 1990, p. 17.
89. Pe o cărămidă descoperită la Gherla apare și numele Degi (Fig. 2/2), care în opinia lui D. Dana trebuie
să fie citit Diegis (Dana 2016, p. 101-103).
 36

rezonanță dacică90.
Faptul că acești indivizi apar în așezările militare și aproape toate pot fi datate în
secolul al III-lea p.Chr., poate fi explicat prin faptul că, începând cu dinastia Severiană,
au fost investiți mai mulți bani în mediul militar al Daciei Porolissensis și astfel tot mai
mulți soldați și-au permis monumente91 și educație, completând astfel parcimonia surselor
scrise despre populația autohtonă din provincia Dacia. Nu mai este nici o îndoială că
această lipsă a documentelor scrise despre dacii din provincie este doar un neplăcut stadiu
al cercetării. Se adaugă faptul că, spre sfârșitul stăpânirii romane din Dacia, cu excepția
comandanților și a unui mic procent de militari, grosul trupelor fusese recrutat pe plan
local92.
În continuarea dosarului arheologic substanțial, informațiile ce răzbat din sursele
literare recompun peisajul ethnos-ului dac de după cucerirea regatului. Chiar dacă la o
primă evaluare, datele par rarefiate, trebuie ținut cont de amplitudinea operațiilor militare
din timpul lui Traian, de faptul că unii daci erau independenți față de Sarmizegetusa –
acest lucru se vede mai clar odată cu afirmarea costobocilor și a carpilor după căderea
regatului – și de statutul populației indigene din primele decenii după cucerire.
Faptul că autohtonii din provincie nu s-au manifestat ca daci în materialele
epigrafice a dus în scurt timp la ideea devenită loc comun, că în Dacia Romană elitele
autohtone au dispărut cu totul. Dosarul istoric prezentat nu mai poate susține o atare
imagine. Pe lângă inscripțiile acum cunoscute, în care recunoaștem nume evident dacice,
se pot adăuga și acei daci care, dintr-un motiv sau altul, au trecut în tabăra romană și
s-au integrat rapid în structurile noii provincii. Abundența de Ulpius, Aelius, Aurelius93
ar trebui să oblige la această reflecție. Se înțelege că statutul lor nu era accesibil tuturor
dacilor, din datele istorice reiese că doar cariera militară le-a permis unora să urce pe scara
socială, așa cum, de altfel, s-a întâmplat cu majoritatea dacilor ajunși în restul imperiului
și despre care avem informații. Calitățile lor războinice i-au făcut remarcați, apreciați,
respectați și probabil bogați, unii ajungând, cum am văzut, pe baza meritelor militare,
până pe tronul Cezarilor.
Filonul dacic a rămas viguros și dincolo de frontiere, de unde încă mai bine de
trei secole, singuri sau în diverse alianțe, dacii liberi, costobocii și carpii au zguduit
periodic granițele imperiului. Din păcate, nici despre structurile lor interne, sociale,
politice, religioase sau militare nu avem date sau detalii. Tot ce știm este statutul lor de
adversari persistenți și redutabili ai Romei. Putem cel mult spune că o atare prezență,
forță și presiune asupra legiunilor era imposibilă fără o elită războinică. Că aceasta n-a
avut puterea, condițiile și mai ales programul spiritual și politic al aceleia care a edificat
90. Dan Deac, Dacian in Dacia Porolissensis after the Roman Conquest. The Epigraphic Evidence, mss
(în curs de publicare, cu bibliografia fiecărui caz). Mulțumesc pe această cale autorului pentru accesul la
manuscris și informațiile secundare oferite cu maximă cordialitate.
91. Pentru a avea unele elemente de comparație se pot folosi situații similare din Imperiu. Astfel, în secolul
II p.Chr., în provinciile africane cheltuielile de înmormântare puteau ajunge până la 20.000 denari, în
funcție de complexitatea ceremoniei. Aproximativ în aceeași perioadă, în Dacia un ajutor de înmormântare,
inclusiv cu monument funerar, plecau de la 800 denari (Hügel 2003, p. 108-109), costuri agravate de inflația
galopantă.
92. Hügel 2003, p. 154.
93. Bogdan Cătăniciu 2007, p. 53.
37

regatul, este vizibil în parcursul ei istoric și în rezultatele obținute. Le-au lipsit ceea ce
sociologii numesc masa de cristalizare, acele grupuri mici, înarmate, rigide ideologic,
care să declanșeze mulțimile94.
Și le-a mai lipsit ceva. Sociologii și psihologii sunt de părere că numărul membrilor
unui grup coerent și închegat social nu poate fi mai mare de cca. 150-200 de indivizi, număr
care permite relaționarea fiecărui individ cu ceilalți din grup. Numărul finit de relații face
posibilă cunoașterea reciprocă a fiecărui membru, astfel că ordinea internă și ierarhia este
menținută natural, sub forma unei discipline formale. Un prag mai mare duce rapid la ruperea
conexiunilor, urmată de fragmentarea grupului, căci suma relațiilor posibile tinde natural
către numărul de indivizi care pot interacționa. Un grup mai mare rămâne însă unit pentru
că transferă în planul fantastic al existenței sarcina socializării. Credința într-un mit comun,
ce există doar în imaginația colectivă, reunește ușor oameni care altfel nu ar fi interacționat,
dând naștere la cooperare umane la o scară superioară familiei, grupului, clanului sau chiar
tribului. O entitate politică, așa cum a fost regatul dac, se bazează pe o ordine imaginară –
capabilă să surclaseze și înlocuiască relaționarea individ-individ – posibilă doar dacă masa
populației o sprijină și crede în ea. Un astfel de sprijin nu se poate obține (doar) prin violență
sau coerciție. Este întotdeauna necesar ca atât baza piramidei sociale, cât și elita să creadă
în această ordine imaginată, în mitul comun95. Singura problemă este că principiile ordinii
imaginare, mitul, în esență, ca să își îndeplinească rolul, are nevoie de timp și de promotori.
O elită care nu-și cultivă miturile, nu-și educă bazele sociale, prin reiterarea principiilor care
mențin ordinea formală, este lipsită de capacitatea de a comunica cu propriile fundamente
sociale și este, în final, condamnată la epuizare96.
Care a fost acest mit, ce ar fi cimentat ordinea socială în cazul diferitelor comunități
de daci liberi, nu știm. Putem doar presupune că ele erau relativ diferite, în ciuda unei
culturi materiale comune, căci altfel nu se poate explica lipsa de agregare pe termen lung.
Poveștile lor despre lume, strămoși, vise, zei, eroi, într-un cuvânt imaginarul colectiv, erau
fragmentate. Capacitatea scăzută a nucleelor militare existente, de a-și construi un set de
entități imaginare, în jurul cărora să graviteze împreună cu celelalte straturi sociale, poate
fi una din explicațiile insuccesului lor istoric. Deși forța lor s-a făcut simțită aproape la
fel de mult ca cea a războinicilor regatului, visele lor, realitatea imaginată a fost mult mai
modestă. În absența acestor vise, impulsul lor s-au consumat, meteoric, în istorie97.

Abrevieri
AMN –Acta Musei Napocensis, Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca.
Apulum – Apulum, Acta Museii Apulensis, Buletinul Muzeului regional Alba Iulia, Alba Iulia, 1, 1942 (din
1992 Muzeul Național al Unirii).
ArhMold – Arheologia Moldovei, Institutul de Arheologie, Iași.
Crisia – Crisia. Culegere de materiale și studii, Muzeul Țării Crișurilor, Oradea.

94. Borangic 2017, p. 477.

95. Harari 2017, p. 95-107.
96. Borangic 2017, p. 478.
97. Borangic 2017, p. 478.
 38

Dacia – Dacia. Recherches et découvertes archéologiques en Roumanie. București, I, (1924) – XII (1948),
N.S.: Revue d’archéologie et d’historie ancienne. Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, București.
EphNap – Ephemeris Napocensis, Institutul de Arheologie și Istoria Artei, Cluj-Napoca.
RMI – Revista Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, București.
Sargetia – Sargetia, Buletinul Muzeului județului Hunedoara (Acta Musei Devensis), Deva.
Thraco-Dacica – Thraco-Dacica, Institutul de Tracologie, București.

Bibliografie
Izvoare:
Fontes I
Fontes I – Izvoare privind istoria Romîniei, I, Ed. Academiei Republicii Populare Romîne, București, 1964.
Dio Cassius
Dio Cassius, Istoria romană, vol. I-III, studiu introductiv prof. univ. dr. Gh. Ștefan, trad. și note conf. univ.
dr. A. Piatkowski, București, 1973.
Strabon
Strabon, Geografia, vol. I-III, traducere, note și indice de F. Vanț-Ștef , Ed. Științifică, București,1974.
Tacit
Tacit, Despre originea și țara germanilor, traducere și note Teodor A. Naum, prefațǎ N. Lascu, Ed.
Științificǎ, București, 1957.

Volume şi articole:
Bichir 1973
Bichir, Gheorghe, Cultura carpică, Ed. Republicii Socialiste România, București
Bichir 1983
Bichir, Gheorghe, Ramura nordică a dacilor-costobocii, Thraco-Dacica, IV, 1-2, p. 59-68.
Bichir 1996
Bichir, Gheorghe, Dacii liberi din nordul Daciei, Thraco-Dacica, XVII, p. 191-201.
Bodor 1964
Bodor, Andrei, Contribuții la problema cuceririi Daciei, AMN, I, p. 137-160.
Bodor 1999
Bodor, András, Sclavi și liberți în Imperiul Roman și soarta prizonierilor de război daci, în D. Protase, D.
Brudașcu (coord.) Napoca. 1880 de ani de la începutul vieții urbane, Cluj-Napoca, [s. n.], p. 55-63.
Bogdan Cătăniciu 2007
Bogdan Cătăniciu, Ioana, Daci și Romani: Aculturație în Dacia, Academia Română, Centrul de Studii
Transilvane, Cluj-Napoca
Borangic 2015
Borangic, Cătălin, Dacorum Falces. Armele încovoiate ale dacilor, Ed. Academiei Române, Centrul de Studii
Transilvane, Cluj-Napoca
Borangic 2017
Borangic, Cătălin, Seniorii războiului în lumea dacică. Elite militare din secolele II a.Chr.-II p.Chr. în
spațiul carpato-dunărean, Ed. Istros, Brăila-Alba Iulia
Crișan 2007
Crișan, Ion Horațiu, Medicina în Dacia (de la începuturi până la cucerirea romană), D. Alicu, E. Crișan
(ed.), Ed. Dacica, București
Dana 2003
39

Dana, Dan, Les Daces dans les ostraca du désert oriental de l’Égypte Morphologie des noms daces, în
Zeitschrift für Papyrologie und Epigraphik, 143, p. 166-186.
Dana, Matei-Popescu 2006
Dana, Dan, Matei-Popescu, Florian, Le recrutement des daces dans l`armée romaine sous l`empereur Tra-
jan: une esquisse préliminaire, Dacia, N.S., p. 195-206.
Dana, Matei-Popescu 2009
Dana, Dan, Matei-Popescu, Florian, Soldats d`origine dace dans les diplômes militaires, Chiron, 39, p.
209-256.
Deac 2013
Deac, Dan Augustin, Negotiating with the Dacians. The Case of M. Ulpius Celerinus, interpres Dacorum,
EphNap, XXIII, p. 313-322.
Dobson 1978
Dobson, Brian Die Primipilares. Entwicklung und Bedeutung, Laufbahnen und Persönlichkeiten eines rö-
mischen Offizierranges (Beihefte der Bonner Jahrbücher 37), Köln-Bonn
Dumitrașcu 1986-1987
Dumitrașcu, Sever, Regele Pieporus și acțiunea costobocilor din secolul II e.n. Un istoric al problemei,
Sargetia, XX, p. 106-110.
Dumitrașcu 1993
Dumitrașcu, Sever Dacia Apuseană, Ed. Cogito, Oradea
Gostar 1956
Gostar, Nicolae, Ramura nordică a dacilor - costobocii, Buletinul Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj, I,
1-2, p. 183-199.
Gostar 1956a
Gostar, Nicolae, Inscripții și monumente din Germisara, Sargetia, III, p. 5-99.
Gostar 1970
Gostar, Nicolae, Numele și originea costobocilor, Cercetări istorice, 1, p. 109-117.
Harari 2017
Harari, Yuval Noah, Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, Ed. Polirom, Iași
Hügel 2003
Hügel, Peter, Ultimele decenii ale stăpânirii romane în Dacia (Traianus Decius - Aurelian), Ed. Nereamia
Napocae, Cluj-Napoca
Macrea 1968
Macrea, Mihail, Dacii liberi în epoca romană, Apulum, VII/1, p. 171-200.
Matei-Popescu 2017
Matei-Popescu, Florian, The Dacians from Moesia Inferior, în Mihailescu-Bîrliba, Lucrețiu (ed.), Migra-
tion, Kolonisierung, Akkulturation im Balkanraum und im Osten des Mittelmeerraumes (3. Jh. v. Chr.- 6 Jh.
n. Chr.), p. 139-159.
Maxfield 1981
Maxfield, Valerie A., The Military Decorations of the Roman Army, London
Muratori 1742
Muratori, Lodovico Antonio, Novus Thesaurus Veterum Inscriptionum tomus quartus
Nemeth 2007
Nemeth, Eduard, Relații politice și militare între Pannonia și Dacia în epoca romană, Ed. Tribuna, Cluj-
Napoca
Opreanu 1994
Opreanu, Coriolan Horațiu Neamurile barbare de la frontierele Daciei romane și relațiile lor politico-
diplomatice cu Imperiul, EphNap, IV, p. 193-220.
 40

Palágyi, Nagy 2002

Palágyi, Sylvia K., Nagy, Levente, Römerzeitliche Hügelgräber in Transdanubien (Ungarn), Akadémiai
Kiadó, Budapest.
Pescaru, Pescaru 2007
Pescaru, Adriana Rusu, Pescaru, Eugen, „Decebalus” la Germisara, în N. D. Ion, R. Ștefănescu (ed.), In
honorem Ioan Opriș. Patrimoniu-Muzeografie-Monumente istorice, Ed. C2 Design, Brașov, p.45-54.
Petolescu 1980
Petolescu, Constantin C., Dacii în armata romană, Revista de Istorie, tom 33, nr. 6, p. 1043-1061.
Petolescu 2002
Petolescu, Constantin C. Auxilia Daciae: contribuție la istoria militară a Daciei romane, Ed. Ars Docenti,
București
Petolescu 2010
Petolescu, Constantin C., Dacia. Un mileniu de istorie, Ed. Academiei Române, București
Piso, Pescaru 1990
Piso, Ioan, Pescaru, Adriana, Nymphaeum-ul de la Germisara, RMI, 59, 1, p. 9-17.
Popovici 1990
Popovici, Rodica Antroponim dacic scris cu litere latine în așezarea de la Borniș, Neamț (secolele II-III
e.n.), ArhMold, XIII, p . 155-160.
Russu 1971
Russu, I. I., Sextus Vibius Gallus, AMN, VIII, p. 531-537.
Sîrbu 1993
Sîrbu, Valeriu, Credințe și practici funerare, religioase și magice în lumea geto-dacilor. Pornind de la des-
coperiri arheologice din Câmpia Brăilei, Ed. Porto-Franco, Galați
Sîrbu et alii 2014
Sîrbu, Valeriu, Oța, Liana, Vîlcu, Aurel, Neagu, Marian, Oprea, Vasile, Sudul Munteniei în secolele I a.
Chr.-III p. Chr. Sarmați, daci, romani, Ed. Istros, Brăila
Toma 2007
Toma, Corina, Repertoriu orientativ al descoperirilor dacice de pe teritoriul Ungariei, Crisia, XXXVII,
Muzeul Țării Crișurilor, p. 65-77.
Velcescu 2015
Velcescu, Leonard, Dacii în sculptura romană. Studiu de iconografie antică, Ed. Academiei Române,
București,