1.

Traduceri pentru Educația Adulților: Eucation populaire (Franța), Volksbildung

(Germania), Popular enlightenment (Scandinavia), Adult education (Anglia).

2. Câteva metode pentru a preveni efectele sărăciei în școli ar putea fi influentele si

implicarea din partea primăriilor si sponsorizarea pentru achiziționarea de rechizite si
materiale necesare la buna dezvoltare a orelor.
Încă o metodă ar fi asigurarea transportului, deoacrece mulți părinți renunță să își trimită
copiii la școală din cauza faptului ca au multi kilometri de parcurs pe jos, sau condițiile
meteo nu le permite. De obicei, copiii din familii mai modeste sau cu probleme au nevoie
de consigliere psihologică pentru o bună dezvoltare emoțională. Scoala le poate oferi
aceste beneficiu prin intermediul psihologului.

3. Nevoile educaționale a adutilor din imagini constau in: nevoia de comunicare, de

intelegere, de socializare.

4. Învățarea la adulți apare din dorința de evoluție, de reorganizare si reprezintă o

transformare a stilului de viață.

5. Ca sferă a cunoaşterii, educaţia adulţilor a fost identificată în 1833 de către A. Capp,

istoriograf german în domeniul pedagogiei, care a introdus în mediile ştiinţifice
noţiunea de andragogie. Din punct de vedere al psihologiei vârstelor, subiectul a fost
tratat de C. G. Yung şi E. Erikson[1], cel din urmă clasificând opt stadii sau cicluri
ale vieţii, dintre care trei adulte- tinereţea sau începutul vieţii adulte, viaţa adultă
mijlocie şi bătrâneţea. D.E.Super[2] utilizează criteriul poziţiei faţă de angajarea
profsională, menţionând intervalul 25-44 de ani ca vârstă a maturităţii şi integrării în
profesie, cu identificarea domeniului profesional specific, 44-65 de ani- intervalul
menţinerii, dominat de integrarea profesională şi vârstele înaintate ce se
caracterizează prin dezangajare profesională.
Allport[3] identifică şase trăsături specifice adultului: conştiinţa de sine largă, relaţii şi
raporturi intime, securitate emoţională fundamentală, preocupare obiectivă, obiectivare de sine,
armonie relativă cu propriile achiziţii din experienţa personală.
Cercetările de psihologia dezvoltării dovedesc că la vârsta adulţilor se menţine
capacitatea de învăţare, adulţii având în schimb alte motivaţii şi alte nevoi pentru care aleg să se
implice în activităţi de învăţare. Pentru că trebuie să îşi asume şi să schimbe roluri sociale,
adultul are nevoie să ştie de ce învaţă un anumit lucru, doreşte să înveţe experimentând, învaţă
când subiectul constituie pentru el o valoare cu aplicabilitate imediată şi va fi cu siguranţă mai
interesat de subiecte care se referă la profesia sau la viaţa sa personală.
Prima tentativă europeană de a crea o instituţie de învăţămând pentru adulţi a avut loc în
Anglia, în 1597, odată cu deschiderea şcolii Gresham College pentru negustorii şi artizanii din
Londra. De la revoluţia industrială, iniţiativele s-au multiplicat, concretizându-se în înfiinţarea
şcolilor serale, a cercurilor de studii şi a cursurilor prin corespondenţă. În Franţa de exemplu, în
1869, s-au înregistrat 34000 de cursuri pentru adulţi, care foloseau metoda conferinţelor urmate
de discuţii.
Între secolele XVIII şi XX, programele de educaţie a adulţilor cunosc un avânt deosebit. Prima
şcoală superioară pentru adulţi este considerată cea organizată de Grundtvig în Danemarca,
concepută ca instrument de educaţie cetăţenească şi gopodărească, menită să sporească eficienţa
gospodăriei ţărăneşti. De altfel, Nikolai Frederik Severin Grundtvig(1783-1872), funcţionar şi
scriitor danez, este considerat fondatorul tradiţiei nordice de a „învăţa pentru viaţă”. Conceptul
său de „învăţământ pentru oameni simpli” s-a bazat pe ideea că educaţia trebuie să fie accesibilă
oricui pe durata întregii vieţi şi că ea a trebui să cuprindă nu doar achiziţii cognitive, ci şi
responsabilitate civică, dezvoltare personală şi culturală. De aceea astăzi, proiectele Grundtvig se
bazează pe parteneriate internaţionale, care lucrează produse inovatoare pentru sistemul
european educaţional în beneficiul adulţilor.
Prima conferinţă internaţională asupra educaţiei adulţilor a avut loc în 1949, la Elsinore şi
a definit obiective care vizau valori umaniste în contextul unei lumi destructurate de război.
După 1950, sub patronatul UNESCO, conceptul de educaţie a adulţilor devine unul
universal, tendinţă marcată şi de înfiinţarea instituţiilor internaţionale şi naţionale pentru acest
scop. Cooperarea dintre întreprinderi şi serviciile specializate pentru educaţia adulţilor din
universităţi a dus, de exemplu în Franţa, la încurajarea adulţilor de a urma asemenea cursuri,
prin acordarea concediilor individuale de studii universitare.
În România, înainte de 1989, educaţia adulţilor avea înţelesul culturii de masă, fiind
integrată în instituţii aservite ideologic, deci nu se poate vorbi, până la această dată, de un
segment reprezentativ. După 1989, iniţiativele au fost reduse şi s-au bazat în special pe
relansarea unor modele din trecut (de exemplu, iniţiativa de reînfiinţare a Societăţii pentru
Învăţătura Poporului Român, având ca obiective instruirea şi educarea adulţilor prin cursuri
generale şi prin extinderea cunoştinţelor profesionale). Alte iniţiative, mai benefice, au constat în
înfiinţarea de instituţii noi, după modelul occidental, cum a fost organizarea atelierelor de
formare a managerilor în educaţia adulţilor sub denumirea de „formarea formatorilor”.
La 23 februarie 1993, se înfiinţează Asociaţia Naţională a Universităţilor
Populare(ANUP), prin reunirea a peste 100 dintre cele 360 de universităţi populare existente la
acea dată în România. ANUP este membră EAEA(European Association of Adult Education),
colaborează cu IIZ- DVV(Dutscher Volkshochschul –Verband, Asociaţia Universităţilor
Populare Germane), precum şi cu specialişti în educaţia adulţilor din Marea Britanie,
Danemarca, Ungaria, Austria şi Belgia. De la înfiinţare, ANUP a organizat numeroase seminarii,
conferinţe, întâlniri pentru formatorii în educaţia adulţilor, respectând dezideratele europene din
Declaraţia de la Hamburg, 1997. Totodată, ANUP este activă în promovarea unei legi speciale
pentru educaţia adulţilor, prin conştientizarea societăţii civile, a partidelor politice şi a
guvernanţilor în ceea ce priveşte importanţa şi recunoaşterea acestui domeniu.
Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă(ANOFM), organism cu
personalitate juridică din subordinea Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei, a fost
abilitat în martie 2003, cu responsabilităţi privind ocuparea forţei de muncă şi protecţia socială a
persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, promovarea politicilor, strategiilor şi
programelor de stat în domeniul dezvoltării pieţei forţei de muncă, protecţiei sociale a
persoanelor aflate în cautarea unui loc de muncă, prevenirii şomajului şi a combaterii efectelor
acestuia pe plan social. ANOFM oferă gratuit servicii atât pentru persoanele aflate în căutarea
unui loc de muncă, cât şi pentru agenţii economici.
Institutul Român de Educaţie a Adulţilor(IREA) a fost înfiinţat la Timişoara, în martie
2000, ca o organizaţie non-profit, un institut de cercetare pe lângă Catedra de Ştiinţe ale
Educaţiei din cadrul Facultăţii de Sociologie şi Psihologie a Universităţii de Vest din
Timişoara. Scopul institutului este de a asigura suport ştiinţific şi metodologic tuturor instituţiilor
de educaţie din România, de a face legătura între mediul academic şi activităţile practicienilor
din sectorul educaţiei adulţilor.

6. Lumea se schimbă şi, o dată cu ea, şi România. Lucrurile pe care altădată le-am fi
considerat veşnice le vedem dispărând cu rapiditate din peisajul cotidian. Putem
observa cu ochiul liber vestigiile societăţii industriale în curs de dispariţie: macarale,
uzine, combinate, oraşe industriale moarte. O lume care apune, o alta ce răsare în loc.

În decurs de un secol, România şi-a refăcut unitatea naţională, a trecut de o economie

predominant agrară la una industrială ( în 1945, avea încă cel mai mare procent de populaţie
rurală din Europa – 80% – pe locul următor situându-se Ungaria – 70%), a luptat, cu un rol
important, în cele două conflagraţii mondiale, a pierdut teritorii tradiţionale, a trecut prin
experimentul bolşevic şi şi-a regăsit vocaţia europeană prin singura revoluţie anti-comunistă
sângeroasă din fostul lagăr bolşevică.

Globalizarea poate avea două tipuri de consecinţe pentru România. Primele dintre ele sunt cele
pozitive. România are nevoie de capital străin investiţional pentru dezvoltare, fiind incapabilă să-
şi producă acest capital doar din surse interne. Fiind o ţară cu oportunităţi economice multiple –
de la turism şi agricultură la industria petrolieră şi metalurgică – România poate deveni atractivă
pentru capitalul străin, dacă îi asigură acestuia condiţii interne (legislative, fiscale) propice.
Mişcarea rapidă de capital presupusă de globalizare – în care companiile îşi pierd clasica
identitate „naţională” – poate deveni avantajoasă pentru Bucureşti în condiţiile unei forţe de
muncă înalt calificate, dar comparativ ieftine.

Cifrele ultimului recensământ arată că o serie de parametri încep să se îndrepte spre normalitate.
Scăderea numărului de persoane implicate în industrie, creşterea celor din sfera serviciilor, un
transfer de la oraş la spaţiul rural, ceea ce este iar un semn bun. A crescut numărul persoanelor ce
urmează studii universitare şi al celor care se perfecţionează (studii de Masterat, Doctorat), s-a
mărit numărul specialiştilor în informatică, cercetare şi în comunicare, ramuri de vârf ale
economiei moderne. Apar însă şi acţiuni haotice, ceea ce ilustrează că încă nu ne-am aliniat
societăţii informaţionale, astfel, aproximativ 40% din populaţie trăieşte din agricultură sau din
domenii conexe, în timp ce cifra normală trebuie să oscileze între 5 şi 10%. Vor urma, deci,
falimente în agricultură şi o înrăutăţire a condiţiilor de muncă din această zonă pentru a echilibra
situaţia. Aşa cum am spus anterior avem nevoie de idei. Spre a produce şi vinde ideile noastre
avem nevoie de informaţie şi canale de comunicare, şi aici stăm destul de prost. Monopolul
RomTelecom ne-a costat enorm : avem reţea de telefonie învechită, prost întinsă şi cu prea puţin
abonaţi ( circa 4 milioane de posturi telefonice) şi doar 200000 de faxuri. La fel de prost stăm
( şi datorită tarifelor telefonice exagerate) şi la capitolul Internet, cu doar 2 milioane de domenii
româneşti.

Libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi cunoştinţelor (inclusiv, sau

mai ales ştiinţifico-tehnice), participarea neîngrădită la circuitul mondial de valori reprezintă un
beneficiu pentru România rezultat din globalizare. În special libera circulaţie a persoanelor şi
cunoştinţelor reprezintă pentru România o mare realizare, având în vedere restricţiile din aceste
domenii din perioada 1945-1989. Totodata însă se produc şi dezavantje cum ar fi dezrădăcinarea
naţională, deposedarea de proprietăţi şi îndepărtarea de zona care dă fiecăruia dintre noi
încredere, putere, viaţă şi prosperitate: Patria. Un om care pleacă pe meleaguri străine îşi
părăseşte rudele şi prietenii şi lasă în paragină totul în ţara natală, dar nu va fi niciodată adoptat
deplin în ţara unde se stabileşte, barierele etnice, religioase, lingvistice, culturale, relaţionale, etc.
fiind o realitate inexorabilă. Timp de generaţii vor fi marginalizați pentru că vor fi percepuți şi
tratați ca străini, cu suspiciune, antipatie şi ostilitate. Cei care reuşesc pe meleaguri străine sunt
excepţiile care confirmă regula.