Caderea in Nebunie

Căderea în Nebunie
A. Slavros
O publicație IronMarch
9 Iunie, 2016
Versiunea 1
Traducerea și Adaptarea
ADEVĂRUL UNIVERSAL
2020
Cuprins
1 Pentru cei interesați 3
2 Totul a Început cu un Volum Antic 5
3 Orașul Festiv 9
4 Frica s-a întors 15
5 Lupii au Mârâit la Mine 21
6 Acel Sunet Infernal 39
7 Dispozitivul 49
8 Acest Jurnal 55
3
Capitolul 1
Pentru CEI Interesați
4
CAPITOLUL 1. PENTRU CEI INTERESAȚI
Dacă te vei găsi în posesia acestui jurnal, îți cer să nu

zăbovești în orice loc pe care l-aș fi ales să-l ascund. În schimb,
croiește-ți drumul către o locație care crezi că-ți va oferi siguranța și
securitatea cele mai mari – asigurându-te măcar că ești capabil să
înțelegi textul.
Sunt un absolvent al facultății de lingvistică în cadrul căreia

am studiat limbi antice, moarte și aproape uitate, și am ales să
transcriu întregul jurnal în mod deosebit în această limbă veche pe
care am învățat-o să o vorbesc și scriu fluent. Aceasta este pentru a-
mi păstra gândurile și observațiile private de toți în afară de cei care
mi-au împărtășit interesele în această preocupare, care astăzi este
considerată de cei mai mulți ca fiind inutilă, ba chiar mai rău,
plictisitoare.
Când am plecat de pe băncile facultății în zi decisivă de vară,

nu aveam idee că urma să îmbarc într-o călătorie care mi-ar pune
viața și propria înțelegere a realității în pericol. De aici și
avertismentul pe care l-am oferit în această pagină. De vei fi capabil
să înțelegi aceste cuvinte atunci bagă de seamă: nu știu ce să fac cu
cunoștințele pe care le-am obținut prin efortul meu, și de asemenea
n-am știut ce altceva să fac cu acest jurnal decât să-l ascund undeva
și să fug pentru viața mea, ca nu cumva să mă găsească ei. Deși nu
mai sunt sigur dacă ceea ce ar putea să-mi facă, în cazul în care mă
prind, ar fi mai rău decât cu ce trebuie deja să trăiesc, căci acel sunet
nu mă va abandona și mă bântuie chiar și în somnul meu. Doar
acum, pe îmi scriu reflectarea asupra evenimentelor care m-au dus
până-n acest punct, mai slăbește sunetul. Dar nu dispare complet.
Fă cu acest jurnal și al său conținut ceea ce ai de făcut, dar să știi că
vor veni după tine de asemenea, și poate acel sunet te vă găsi și pe
tine, și te va bântui până-n ziua morții tale. Asta doar dacă nu te va
duce la nebunie până să ajungi acolo.
5
Capitolul 2
Totul a Început cu un
VOLUM Antic
5
CAPITOLUL 2. TOTUL A ÎNCEPUT CU UN VOLUM ANTIC
L-am descoperit într-un depozit uitat de sub biblioteca

universității, care fusese încuiat de cine știe cât timp. Puțini oameni
mai citesc astăzi, dar până și cărțile pe care le vedem astăzi nu se
compară cu acest volum pe care l-am găsit. Era mult mai gros decât
orice este printat în ziua de azi, însă aproape toate cărțile din această
cameră uitată de lume păreau să împărtășească aceeași trăsătură.
Totuși acest volum în special ieșea în evidență întrucât părea mai
vechi decât restul, coperta sa fiind complet ștearsă și ruptă,
acoperită în praf care se lipea ferm de aceasta. Cotorul ei abia ținea
legat stratul gros de pagini, unele dintre ele fiind la sigur lipsă, pe
când dădeam la o parte coperta, doar pentru a fi întâmpinat de
pagina de după cu un baraj de texte misterioase.
Paginile erau căptușite în margini, precum coperta, în praf

gri și gros. El aveau de asemenea o tentă de galben închis, și pe când
le răsfoiam ele scoteau un sunet moale de trosnit, care mă făcea să
mă tem că în orice moment pagina respectivă se va sfărma în bucăți
precum sticla. Textul era șters până într-un punct, dar acolo unde
era menținut puteam observa o caligrafie elegantă a printului care
fusese și frumoasă și confuză, căci nu mai văzusem ceva de genul, și
în ciuda recunoașterii literelor, nu puteam înțelege așezarea lor.
Eram interesat să citesc mai multe cărți scrise în limba pe

care am ales să o învăț la facultatea mea, de preferat cele care erau
scrise de oamenii antici ce o vorbeau fluent. Profesorul meu mi-a
spus că era un zvon legat de această cameră uitată ce fusese
transmis în cadrul facultății de profesorii noștri din generație în
generație, probabil încă de pe vremea când era o informație
comună. Găsirea acestei camere este în sine o descoperire măreață,
dar din păcate sunt puțini oameni cu adevărat interesați de acest
domeniu, întrucât deslușirea tuturor secretelor din cadrul ei ne-ar
lua cel puțin atâtea generații cât a durat pentru ca existența acesteia
să fie uitată. Cu toate acestea, eram curios să învăț mai multe și
voiam să ajut universitatea pe cât de bine puteam. Ba mai mult,
voiam să lucrez în cadrul universității după absolvire căci nu erau
alte locuri unde să-mi urmez interesul. Le-am arătat profesorilor
volumul iar aceștia au concluzionat că a fost scris într-o limbă antică
dintr-o țară străină îndepărtată. Totuși nimeni nu era sigur dacă
măcar mai exista. Erau arhive despre aceasta în trecut și putea fi
predată în universitate, însă nu și acum. Interesul față de aceasta a
6
CAPITOLUL 2. TOTUL A ÎNCEPUT CU UN VOLUM ANTIC
murit demult și ultimul profesor care o învățase a murit în timpul

acelei ere, fără să-ți împărtășească cunoștințele despre limbă cu
altcineva.
Ne-am uitat în fișele vechi ale răposatului profesor, însă erau

incomplete, deși nu cred că am fi putut să stăpânim pe cont propriu
această limbă din volum doar cu pe baza unor notițe. Totuși, am
descoperit ceva ce ne-a dat speranța deslușirii misterelor sale –
profesorul se uita la locuri posibile unde această limbă străină antică
ar putea fi studiată și predată, și aparent descoperise zvonuri legate
de o familie pustnică ce o vorbea fluent. Nu era mai mult de o scurtă
notiță cu nunele orașului unde aparent trăia această familie.
Vorbisem despre această direcție cu profesorii și fusesem de

acord ca după absolvire, cu toate studiile mele terminate și intrarea
mea oficială în personalul facultății, să mă pot oferi să merg în acel
oraș și să localizez familia. Le-aș fi prezentat volumul și poate, cu
ajutorul lor, să descopăr despre istoria sa și să-i învăț conținutul.
Posibil chiar și să învăț limba în sine. Acest proiect mă umpluse de
entuziasm, făcându-mă să retrăiesc aceste senzații pe care le-am
simțit atunci când învățasem prima mea limbă uitată. Prospectul de
a-mi ajuta universitatea de asemenea mă făcea să mă simt important
și util.
Entuziasmul și bucuria mea doar au crescut după absolvire

iar festivitățile i-au urmat. Ba mai bine, mi-am găsit singur un
partener care fusese de acord să meargă cu mine în călătoria mea
spre acel oraș. Locul în cauză, precum îmi spusese li partenerul
meu, găzduia de fapt un festival de Vară, unde puteam continua să
sărbătorim absolvirea noastră și să ne distrăm puțin pe cât
conduceam cercetarea.
7
Capitolul 3
Orașul Festiv
9
CAPITOLUL 3. ORAȘUL VESTIV
Când eu și partenerul meu am ajuns, festivalul de Vară din

oraș deja începuse, însă întrucât avea să țină o vreme, oamenii încă
se ocupau cu pregătirile pentru momentul în care ar fi luat
amploare. Ne-am cazat la un motel și i-am întâlnit pe unii din
ceilalți care împărțeau același spațiu cu noi. Ei au presupus că eram
și noi tot pentru festival, și pe când partenerul meu a fost de acord
să li se alăture cu nerăbdare, le-am explicat că interesul meu
principal era de fapt să găsesc această familie pustnică pentru a mă
lumina legat de misteriosul volum și de limba moartă în care acesta
era scris. Unii dintre ei păreau pe deplin uimiți dacă nu total
batjocoritori, iar alții și-au dat ochii peste cap au luat în râs întreaga
idee ca fiind o plictiseală totală. Sunt obișnuit cu această atitudine
de desconsiderare din partea altora față de țelurile mele, precum am
explicat mai devreme, căci puțini oameni împărtășesc astfel de
interese în ziua de azi.
Cu toate acestea, nu eram așa de iritabil pe cât credeau ei din

interesul meu - împreună cu partenerul meu fiind cu drag de acord
să mergem cu ei și să explorăm orașul, ceea ce avea de oferit, și ce
evenimente urmau să fie susținute la festival. Viața este menită
pentru a fi trăită și acesta era exact scopul acestui festival, deci eram
doar foarte fericit să mă bucur de mine acum. Până la urmă asta mi-
ar oferi de asemenea oportunitatea de a vorbi cu câțiva localnici
pentru a le cere informații despre unde ar putea fi această familie.
Pe când mergeam prin oraș și prin locurile sale, înainte de a

pleca de la o locație la alta, întrebam în jur legat de familia pe care o
urmăream. Totuși, reacțiile pe care le primeam erau în mare
neliniștitoare. Oriunde ceream asta de la cineva, parcă părea că
toată bucuria pentru festival fusese imediat suptă din ei. Ochii lor
deveneau temători și mulți dintre ei fie încercau să pretindă că nu
m-au auzit, fie ar bolborosi că nu prea știu despre ce anume
vorbesc. Această reacție a continuat să persiste și la un moment dat
părea că oriunde lăsam o cicatrice în oraș, căci fiecare loc din care
plecam rămânea lipsit de bucuria pe care o avea înainte de a-mi
pune întrebările. Asta de asemenea i-a supărat și pe noii noștri
prieteni de la motel, care m-au acuzat că ruinam starea tuturor cu
preocuparea mea prostească. Curiozitatea mea în schimb doar
creștea și mai mult, atât de mult încât întrebam imediat localnicii
despre această familie misterioasă în orice locație nouă la care
10
CAPITOLUL 3. ORAȘUL FESTIV
ajungeam, lucru care era prea mult pentru partenerul meu și

prietenii noștri, nesuportând atmosfera posomorâtă care se agăța de
toți după întrebările mele. Mi-au spus că vor continua fără mine,
pentru a putea face ceea ce și-au propus, lăsându-mă pe mine să
caut singur răspunsuri.
Pentru ei devenisem prevestitorul posomorârii ce se abătea

asupra localnicilor, dar știam că avea de a face cu familia despre
care tuturor părea să le fie teamă să vorbească. Aș fi fost dezamăgit
de partenerul și prietenii mei noi că m-au abandonat, dacă nu eram
complet captivat de această situație curioasă care doar m-a împins
să merg mai departe. Începusem să vorbesc cu oameni la întâmplare
de pe stradă, doar pentru a remarca că toți aveau aceeași frică în
ochi, înainte de a-și muta privirea și a încerca să treacă de mine fără
un cuvânt sau cu vreo scuză puerilă. Asta continua și mai mult, iar
curiozitatea mea devenise obsesie, fără vreun folos însă. Obosisem
și vizitasem un furnizor pentru a-mi face rost de ceva de băut, iar
odată ce mi-am potolit setea am decis să împung proprietarul cu
întrebările mele.
Acum în schimb reacția era una diferită. Atitudinea sa de

voioșie pentru festival tot se dusese fără urmă și ochii săi erau de
asemenea plini de teamă, și nu numai atât, ci și îngrijorare și
precauție. Furnizorul se frământase pe acolo pentru puțin și tușise,
privind în jos la colț pentru o clipă, și apoi iar la mine și m-a întrebat
de ce voiam să știu.
I-am explicat scopurile efortului meu, iar acesta rămăsese

tăcut, înainte de a-mi spune că ar trebui să renunț la întreaga
chestie, căci implicarea mea cu această familie pentru o limbă de
care nu-i păsa nimănui era periculoasă. Desigur că furnizorul îmi
considera interesul ca fiind inutil și plictisitor, însă a pus un accent
mai mare pe aparentele pericole asupra mea de care eram
inconștient. “Nimic bun nu va ieși din asta” îmi spusese, și că ar
trebui în schimb să mă distrez la festival și să nu deranjez pe nimeni
altcineva cu menționarea acestei familii. Asta m-a făcut doar mai
dedicat să ajung până la capătul situației și am insistat să mi se
spună absolut tot.
11
Fără vreo reținere furnizorul mi-a oferit informații și mi-a

spus că familia trăiește într-o moșie antică dintr-o pădure imediat
din afara orașului. Nimeni nu știa cât de cât de veche era casa și
nimeni nu îndrăznea să se aventureze pe acolo, însă povești erau
transmise din generație în generație în acest oraș, să se aibă grijă la
membrii acestei familii care au venit ocazional în oraș pentru a
obține provizii de la furnizori, precum persoana cu care vorbeam în
acea zi. De aceea reacția furnizorului era diferită de a celorlalți
localnici; deoarece avea oarecum interacțiuni regulate cu unii din
această familie. Totuși din descrierile acestora care veneau pentru
provizii, devenise clar de ce oamenilor le era așa de teamă, căci
vedeau cel mai probabil aceste ființe sihastre de la distanță, ori de
câte ori coborau în oraș din casa lor familială.
Potrivit furnizorului, ei aveau pielea înfricoșător de pală, ca

de stafie, cu ochi lucioși pătrunzători care erau mereu reci și critici,
neexprimând nicio bucurie. Ce era de asemenea descurajant în
descrierea lor era felul în care se îmbrăcau, în haine complet negre
precum nici furnizorul și nici localnicii nu mai văzuseră, care în
afară de fețele lor acopereau toată pielea. În mod ciudat purtau
aparent aceste ținute tot anul la rând, cu niște paltoane în plus iarna.
Ei nu vorbeau și doar arătau cu degetul spre ce anume doreau de la
furnizor și o făceau încontinuu până primeau ce-și doreau. Ei
apăreau când și când pentru provizii, speriind pe oricine din oraș,
dar niciodată în timpul festivalului de Vară, spre ușurarea tuturor.
Furnizorul mi-a povestit în general despre zona unde moșia

antică putea fi găsită, cert nimeni din oraș neștiind exacta locație sau
măcar un drum spre aceasta, căci își aminteau de avertismentele
care li se ofereau să stea departe de unde era situată pădurea,
avertisment pe care și furnizorul mi la repetat chiar înainte de a
pleca. Mă aventuram prin oraș la întâmplare, considerând ceea ce
mi s-a spus. Nu știam ce să cred, iar atitudinea orașului precum și
cea a ultimului avertisment de la furnizor îmi cauzaseră o dezbinare
internă.
12
Teama localnicilor era prea reală și descrierea membrilor

familiei era într-adevăr bizară. Nu-i văzusem eu însămi, însă mă
simțeam acum neliniștit de misiunea de a-i găsi și întâlni. Pe de altă
parte, ce altceva era de temut la ei în afara de aparența lor ciudată?
Nimeni nu știa sigur deoarece nimeni nu a îndrăznit să se
aventureze în pădure pentru a afla mai multe, și nimeni nu
îndrăznea să-i abordeze pe cei ce vizitau orașul pentru provizii, însă
potrivit furnizorului nu erau ostili sau nepoliticoși, ci doar silențioși
și cu o prezență impunătoare. Într-adevăr este un comportament
neobișnuit dar nu putea să-mi dau seama ce anume era cu adevărat
de temut. Luasem decizia că trebuie să-mi continui misiunea,
alungând toate fricile și dubiile. Totuși, cu obsesia mea într-un final
satisfăcută am decis că trebui să mă împac cu partenerul meu și cu
noii prieteni și să mă alătur distracției lor.
Urma apoi să merg după scopul meu.
13
Capitolul 4
Frica S-a Întors
15
CAPITOLUL 4. FRICA S-A ÎNTORS
Nimeni nu m-ar învinui că simt dubii și teamă de ar fi mers

cu mine prin pădurea asta, mai ales cu soarele abia început să apună
din cer în orizont, venind seara și creând o atmosferă perfectă
alimentarea gândurilor tulburate.
Mi-am petrecut restul zilei de ieri cu partenerul și prietenii,

precum și mare parte din noapte, deci când mă trezisem într-un
final, mare parte din zi fusese deja trecută. Decisesem să nu mai
plictisesc pe nimeni din nou cu efortul meu și am ieșit de unul
singur să descopăr moșia familială antică, deși eram conștient doar
de o direcție aproximativă către locația sa și astfel am trecut direct
prin pădure pe la periferiile orașului. Totuși, odată ce mi-am croit
drum mai adânc în pădure ajunsesem să-mi regret decizia de a
merge singur, și mă întrebam dacă ar fi trebuit să-mi trezesc
partenerul să mă acompanieze până la urmă.
Pădurea era deasă și întunecată, abia lăsând loc de vreo

lumină, iar cu soarele scăzând doar părea să crească tot mai mult și
tot mai întunecată, de parcă se extindea cu fiecare rază de lumină
dispărând. De cum pătrunsesem în interior, se simțea arzător și
umed, și cu cât mă aventuram mai adânc, cu atât mai rece și uscat
devenea. Copacii deveneau tot mai sălbatici și aplecați din forma
lor, aparent întrecându-se între ei pentru lumina soarelui de
deasupra, căpătând forme conturate nenatural.
Devenisem îngrijorat. Nu plănuisem întocmai cum urma să

merg și să găsesc moșia, iar acum părea că cu cât mergeam mai
departe, cu atât mai pierdut deveneam într-un labirint sălbatic. Un
vânt rece se aduna și crease sunete stranii și suite pe când se
năpustea printre copacii nerăsuciți. Varia între ceea ce păreau niște
șoapte subtile și direct urlete monstruoase, sunând nonstop în
urechile mele. Pădurea părea plină de viață și bucurie chiar de cum
intrasem în ea, însă acum se simțea ostilă și neprimitoare, aproape
sălbatică, mârâind la prezența mea însăși.
Părea că mergeam la nesfârșit până când văzusem deodată

un zid de piatră în depărtare. Am băgat un sprint până acolo peste
rădăcinile răsucite ale pădurii, sărind peste bălți de apă murdară și
zone de iarbă uscată. Într-un final am atins zidul cu mâna - rece,
precum orice altceva din jurul meu, însă părea cel mai probabil
16
zidul moșiei. Nu eram sigur în ce direcție să merg pentru a găsi o

intrare, dar de asemenea n-am vrut să stau acolo pur și simplu.
Alegând o direcție am urmat zidul pe când vântul se învârtea în
jurul meu și se spărgea în zid, soarele coborând treptat cu mai
puține raze încă trecând de desimea pădurii. Într-un final ajunsesem
la o poartă de intrare cu un drum șerpuit ce duce spre aceasta de
undeva din pădure.
Poarta era veche și impunătoare, făcută din tije negre ce au

creat modele complicate până în vârf unde au devenit spini. Nu
prea putea înțelege formele circulare sau tiparele pe care le formau,
dar cu siguranță era ceva străin față de ce știam eu. Am încercat să
trag de o ușă a porții dar fără folos, întreaga chestie abia clintindu-
se puțin emițând scârțâit zgomotos și pătrunzător care mă luase
incomod prin surprindere, de parcă nu eram deja iritat de la
atacurile violente ale sunetelor provocate de vânt și de pădure de
până atunci. Ezitând pe moment am împins-o în schimb și poarta a
oferit o mică deschizătură moale care-mi permitea să trec. Mi-am
croit lent drumul mai departe după porți și curând văzusem moșia
apărând de după colțul unui linii groase de pomi, pădurea crescând
aparent la fel de deasă pe aceste pământuri precum și în depărtare.
Clădirea aceasta nu era precum nimic cunoscut unei

persoane în viață. De fapt, puteam fii singura persoană martoră la
așa ceva, în afară de familia care chiar o ocupa. A spune că această
casă era antică ar fi o subestimare. Nici pe când o văzusem inițial
sau acum nu puteam să vin cu cuvintele apropiate pentru a explica
efectiv cât de veche părea, și într-adevăr cât de veche era din ce mi
s-a spus. Și mai fascinantă încă era arhitectura unică a moșiei care
sfida orice imaginație, astfel neavând nimic cu care să o pot
compara cu orice aș mai fi văzut, în afară de cea mai veche clădire
din cadrul campusului Universității mele. Dar până și comparația
asta ar fi invalidă, căci acea clădire în particular a trecut prin
renovări cu generații în urmă și a fost făcută să arate mai
asemănător cu clădirile noi. Nu am nicio amintire sau înregistrări cu
felul în care arăta înainte.
17
Moșia era decorată cu diverse modele și sculpturi de

măiestrie și detalii ce depășesc tot ceea ce avem astăzi. Întreaga
formă a casei în sine părea să joace un rol în narativa modelelor
care-i ocupă suprafața, cu o fundație principală cu câteva povești
mai sus, o poveste secundară situată în vârf și ocupând doar
jumătate din spațiu, și un turn precum structura ce-l preceadă.
Restul spațiului era ocupat de un acoperiș înclinat cu un balcon cu
vedere la intrarea în clădire și la o fântâna din fața sa. Fântâna nu
funcționa și din aparențele sale nu părea să o facă de ceva timp, dar
era de asemenea o priveliște de urmărit. Avea statui incredibile din
piatră ce formau un fel de viziune cu mai mulți oameni cu vaze în
diverse posturi și câțiva lupi ce-i înconjurau la bază, privind de la ei
în exterior. Ferestre de diferite dimensiuni și modele se regăseau
pentru a accentua forma zonei în care erau poziționate sau pentru a
se potrivi dintr-un motiv estetic al decorațiunilor elaborate, precum
omorul unor ciori zburând deasupra unei ferestre circulare, aparent
reținute de mai mulți lupi chiar deasupra ușii de la intrare care era
înconjurată în ambele părți de câte un stâlp proeminent din zid
.
Trebuia să mă opresc pentru a observa întregimea acestei
priveliști unice și uimitoare. Totuși, în ciuda splendorii și măreției
ei, care erau de necontestat, părea complet străină și amenințătoare,
având atât venerația cât și teama mea. Precum pădurea devenea
mai ostilă, la fel mă făcea și această clădire imediat să mă simt
cumva mic și vulnerabil. De era efectul arhitecturii în sine sau
impunerea gândurilor legate de ce fel de minți, net superioare față
de orice am avea azi, au lucrat la modelarea și construirea acestei
moșii, nu puteam spune. Scriind toate detaliile complexe ale case
mi-ar lua prea mult și are fi nevoie de multă hârtie, lucruri pe care
nu mi le permit în prezent, însă ar fi suficient pentru mine să repet
că priveliștea acestei case mi-a adus sentimente de admirație față de
eleganța ei, intimidare față de caracterul său superior, și teamă față
de autorii ei, a căror creație de una singură ar putea face întreaga
umanitatea modernă să se simtă infinit mică și inferioară.
18
Într-un final, m-am apropiat de intrarea clădirii, deși

tremuram, căci pe scurt credeam că am văzut ceva trecând prin
fereastra circulară de deasupra, descurajându-mă și mai tare fără
vreun motiv rațional. A trebuit să îmi aduc aminte încă o dată de
scopul meu. Pentru asta venisem, iar locul nu era abandonat, deci
temerea față de cineva care trecea pe lângă fereastră era una
absurdă. În cele din urme ajunsesem la ușă și din nou, pentru a-mi
spulbera sentimentul irațional persistent de teamă, mi-am repetat că
nu este nimic logic de care să-mi fie frică. Atunci am bătut la ușă.
19
Capitolul 5
Lupii au Mârâit la Mine
21
CAPITOLUL 5. LUPII AU MÂRÂIT LA MINE
Când bătusem inițial o făcusem cu ezitare, netrecând încă

peste starea de frică. După ce am bătut din nou, de data asta mai cu
tupeu și cu un ecou clar rezonând din spatele ușii, am stat calm și
am așteptat ca cineva să vină și s-o deschidă. Începea să pară că
trecea o veșnicie fără nicio reacție sau alte sunete care să devină
aparente din interiorul casei. Pe când așteptam am examinat atent
ușa grea de lemn din fața mea, nimic neted, fiind decorată cu
modele detaliate pe întreaga sa structură de metal. Era un tipar de
copăcei și oameni micuți, și câte un lup ocazional. Repetiția lupului
în modele decorative era cumva ceva simbolic, eram sigur de asta.
Am examinat prin împrejur lupii de la baza fântânii din fața moșiei
și i-am urmărit mai atent, moment în care am descoperit că lupii
mârâiau la mine.
Fiecare lup de piatră din fântână avea mai mult sau mai
puțin o formă unică, deși toți exprimau postura unui animal gata de
atac, mârâind vicios la oricine încerca să-i abordeze. Părea aproape
că lupii păzeau oamenii goi din piatră din fântâna însăși, ce țineau
vaze din care, am presupus eu, apa obișnuia cândva să curgă. Eram
mult mai aproape de fântână acum decât când am observat-o la
început, și abia acum puteam sesiza cât de detaliați erau lupii și
oamenii, deși detaliile din urmă erau cumva ciudate, diferite de cum
ar arăta la oameni normali. Era o ciudățenie pe care o puteai trece cu
vederea ușor, dar odată ce te-ai concentrat asupra ei, devenea tot
mai aparentă. Prezentarea oamenilor era limitată de o pereche de
forme de bază, una mai musculară și una mai subțire, de fapt
nerealist de subțire, sau care cel puțin sfida toate formele corpului
uman pe care le văzusem vreodată.
Pe cât mi-am urmat privirea peste fântână din vârf până-n

fund, ajunsesem să mă uit din nou la lupii de la bază, cu unul dintre
ei în mod particular părând să se holbeze direct la mine. Această
realizare a început iar să-mi alimenteze frica irațională care persista
în mine încă din pădure, Cu cât mă uitam mai mult înapoi la acesta,
cu atât mai real părea să devină, cu pupilele sale adâncite în afară și
întunecate de umbre, cu o gușă însetată de sânge și blană realistă
gravată în piatră. Din nou eram în conflict între un sentiment de
admirație al măiestriei imaculate și o frică adânc așezată ce se agita
în adâncul stomacului meu, trimițându-mi un fior rece pe șira
spinării pe cât continuam să mă holbez înapoi la lupul de piatră.
22
Într-un final auzisem niște pași apropiindu-se și m-am întors

pentru a privi ușa care doar ce fusese deschisă. Orice frică își croise
drumul înapoi în mintea mea era acum amplificată încât aproape
tresărisem într-un final la vederea față în față cu un membru al
familiei pustnice, iar descrierile pe care le-am primit de la furnizor
nu era suficient de apte în a mă pregăti pentru asta. Persoana care
stătea în fața mea era aproape la fel de pală precum zăpada cu ochii
de culoarea gheții, având trăsăturile faciale ciudat angulare și
definite, în mare având un aspect dur ce doar ajuta la accentuarea
intensității privirii îndreptate spre mine. Era un amestec de dispreț
și afront temperat, de parcă însăși prezența mea era o insultă, o
abatere ce implica consecințe severe. Totuși, era de asemenea un
strat de curiozitate acolo, căci probabil eram singurul străin care să-i
caute vreodată, sau cel puțin așa presupuneam.
Trebuia să mă calmez și din faptul că această persoană nu

urma să mă atace sau într-adevăr nu-mi spusese un cuvânt, am
reușit să mă stăpânesc și să mă liniștesc îndeajuns pentru a începe
eu dialogul, pentru a declara scopul vizitei mele. Persoana n-a
răspuns, pur și simplu părând mai nedumerită. Am mai încercat o
dată doar ca să primesc aceeași expresie ironică. A fost atunci când
devenise totul clar. Amintindu-mi ce mi-a spus furnizorul și văzând
reacția pe care o obținusem m-a făcut să consider că poate familia
pur și simplu nu vorbește limba noastră. Această noțiune mi-a adus
o ușurare imediată și a reușit să-mi alunge toate gândurile bolnave,
căci puteam acum să identific frica localnicilor din oraș față de
această familia ca fiind o simplă problemă de comunicare. Totuși,
am realizat de asemenea problema pe care o presupunea. Dacă
vorbeau doar în limba din volum? Atunci toate eforturile ar fi fost în
zadar, căci n-aș fi fost capabil să-mi pun întrebările și ei nu ar fi fost
capabili să-mi spună nimic chiar dacă ar fi știut cumva implicit ce
voiam. Chiar și așa, asta nu m-ar fi deconsiliat și astfel am încercat
să le explic eu însumi din nou, dar de data aceasta în limba veche pe
care o stăpânisem la Universitate.
Asta a provocat o reacție complet diferită; una de surpriză și

o expresie de curiozitate și mai prezentă. Se dovedise că persoana
putea vorbi de asemenea în această limbă veche, însă într-adevăr nu
știa niciun cuvânt în limba mea nativă. Și mai surprinzător totuși,
fusesem informat că limba veche era cu adevărat limba lor familială,
23
și fiecare membru din familie o putea vorbi. Am fost cu adevărat

ușurat de aceste vești dar de asemenea prezentau și mai multe
întrebări. Totuși, în ciuda succesului stabilirii unei comunicări,
această persoană mă privea cu aluzia unei priviri reci și critice așa
cum mi se spusese, astfel decisesem să nu persist prea mult și să
explic motivul vizitei mele în cele din urmă, în timp ce prezentam
de asemenea volumul care m-a pus pe acest drum. Persoana scoase
niște mănuși negre și și le-a pus înainte de a lua volumul de la mine
și a-l deschide la o pagină la nimereală, gest ce-mi părea foarte
ciudat, însă entuziasmul îmi scotea aceste gânduri din minte.
Doar privind peste pagina care fusese deschisă din pură

întâmplare, aflasem că întreaga familie de asemenea vorbea această
limbă moartă, care își avea originile din țara lor natală antică, ba
mai mult ei știau exact ce era acest volum și aveau mai multe copii
ale sale în condiții impecabile, deși nu la fel de vechi precum cel pe
care l-am adus lor și, în mod incredibil, o copie în particular din
posesia lor era scrisă în această limbă veche prin care comunicam
acum. Aceste revelații erau mult mai mult decât ceea ce sperasem și
am cerut să fiu lăsat să pun întrebări membrilor familiei mai în
detaliu legat de volum, de aceste limbi, și de istoria lor. A fost atunci
când privirea critică se intensificase și toate aluziile la curiozitate
dispăruseră. Persoana a stat acolo tăcută, apăsând încet cu un deget
pe coperta volumului în timp ce privirea rece era aruncată asupra
mea din cap până-n picioare, de parcă evalua dacă ceea ce
întrebasem era relevantă pentru cine eram. Din nou sentimente de
neliniște mi-au creat un nod în stomac, însă trebuia să=mi mențin
calea. Apăsarea se oprise și mi se spuse că familiei nu-i pasă de
străini, însă erau aparent niște întrebări în mintea persoanei de
asemenea, care mi-ar fi fost puse în schimbul răspunsurilor alor
mele. Am acceptat din toată inima și mi s-a spus să-l urmez.
Am încercat să prind cât de mult posibil din interiorul

moșiei. Totuși, fusesem grăbit să mă mișc repede într-o cameră mică
plină cu multe cărți grozave, scopul lor îndeplinit după limitele lor.
Priveliștea era de comparat cu ceea ce văzusem în camera de
depozit uitată din librăria Universității mele, dar mai mică. Era de
asemenea ocupată de un fel de birou larg de lemn, un fotoliu pe
partea cea mai apropiată de fereastră și două scaune de lemn
dincolo de aceasta, cu spătarele la ușă. Puteam doar să mă întreb de
24
CAPITOLUL 5. LUPII AU MÂTÂIT LA MINE
ce am fost adus în această cameră așa de repezit – era gazda mea la

fel de nerăbdătoare ca mine să înceapă acest schimb și să mă
probeze pentru a-și satisface propria curiozitate? Sau era prezența
mea încă o intrare nedorită ce urma să fie rezolvată foarte rapid?
Putea fi de asemenea că gazda mea pur și simplu nu voia să văd
prea multe din moșie, lucru care s-ar potrivi naturii sihastre și
secretoase a aceste familii care a fost elaborată de furnizor. Cu toate
acestea reușisem să stabilim comunicarea și fusesem primit
înăuntru, poate după ce vom fi vorbit cum se cuvine, gazda s-ar fi
atașat de mine și mi-ar fi permis să văd mai mult din casa
magnifică.
Totuși, dubiul și presentimentul rău rămăseseră persistente

în adâncul minții mele. Privirea stranie a gazdei mele și acei ochi
veșnic critici erau o continuare a unei teme comune ce începuse din
regiunile adânci ale pădurii, și asta era sincer ceea ce sesizam în
interiorul moșiei, precum în camera în care ne aflasem în acel
moment. Înăuntru, casa era la fel de elaborat decorată precum în
afară, depășind orice văzusem sau auzisem vreodată. Ornamente
impresionante și frumoase din sticlă atârnau din tavan în diferite
locuri. Modelele decorative de pe tapetul întunecat era în unele
zone șterse sau chiar rupte, lucru care era de fapt înșelător cu vârsta
reală a clădirii, căci suspectasem că această familie avea o mândrie
mare și astfel o grijă mare în întreținerea ei.
Îmi pot imagina numai cât de antică fusese această clădire,

însă este clar că vestigiile din exterior și interior erau complet la
unison, fără vreo tentativă făcută pentru a redecora sau moderniza
vreun singur element. Sincronicitatea lor era de asemenea trădată
de cât de intimidant era interiorul, precum exteriorul clădirii. Ba
mai mult, pe când m-am confruntat cu casa sursa gândurilor mele
bolnave era pur și simplu în fața mea, acum fiind în burta bestiei,
înconjurat din toate părțile sale, constrâns și sufocat de dovada
susținută a unei inteligențe net superioare complet străine ce
ridicase această structură. Și eram condus și mai adânc în mațele ei
de ceea ce fusese cert un reprezentant al acestei inteligențe.
Motivul decorativ al lupului de asemenea prezent în

interior, holul principal de după pragul din interiorul casei
evidențiind o scară se împărțea în scări mai mici ce duceau în
25
direcții opuse în interiorul unui balcon de deasupra ce a deochiat

holul – de fiecare parte a măreței scări fiind busturi de lupi, nu
agresivi precum cei de la baza fântânii de afară, ci abia stând atenți
în poziție dreaptă și privind intens spre intrarea în moșie. Piesa
centrală din întregul hol, în schimb, era un mare și minunat țesut de
tapiserie pe peretele de deasupra măreței scări - el înfățișa de
asemenea un lup, din profil, deși destul de nerealist portretizat.
Stătea pe labele sale de ciută și părea mai masiv decât cel mai mare
lup imaginabil din sălbăticie. Gușa sa era larg deschisă, cărând colți
mortali, deși în mod curios părea să țină sau să încline un fel de
obiect sau simbol cu care eram în întregime nefamiliar, un fel de
linie crestată care era încrucișată în mijloc de o linie dreaptă mai
scurtă.
În drumul nostru spre camera plină cu cărți am fost martor

la lucruri uimitoare, în mod deosebit desenele maiestuoase înrămate
pe pereți reprezentau mai multe dintre aceste ființe pale incredibile
în numeroase scene. Totuși era abilitatea acestor imagini care din
nou mă făceau să cred că orice legat de această familie era în
întregime inuman sau chiar depășea tot ce era uman până atunci.
Detaliile puteau concura cu cele ale fotografiilor pe care le văzusem
în campusul universității din generații anterioare, în timp ce păstrau
un stil vizual distinct care era absolut absent din fotografie. Multe
dintre aceste scene cereau producerea unui salt de imaginație, ca nu
cumva să fi portretizat de fapt o formă a realității care nu era atipică
față ce era știut de mine sau oricine altcineva. Într-un final, au
dezgropat o prezență puternică pe care n-o puteam înțelege și care
era poate știută și cu adevărat simțită doar de ființele care-și avea
originea din aceste imagini și de cei cu care au relaționat.
Până acum, de nu mi-ai aruncat notițele și ai continuat să

citești, îmi imaginez că te-ai cumpănit deja în mod repetat de ce mă
agăț de astfel de lucruri și de sentimentele pe care mi le-au trezit.
Poate deja m-ai luat drept un nerod impresionant, și totuși îmi repet
aspectele și acord atenție în deosebit a ceea ce am simțit deoarece
vreau să transmit asupra ta aceeași magnitudine a acestor observații
și concluziile care puteau fi trase din ele. Ba mai mult, trebuie să
subliniez trăirile mele interioare erau complet de natură animalică.
Erau un fel de instinct adânc înrădăcinat ce se agita în mine inițial
pentru a evita și a scăpa din aceste împrejurimi și de familia sihastră
26
- un instinct care fusese, după cum observ acum în retrospectivă,

mai în ton cu gravitatea situației decât putea fi pe atunci mintea mea
conștientă. Mintea mea rațională și serviciul logicii doar au reușit să
înfofolească, obscurizeze și ridiculizeze o reacție complet sănătoasă.
Indiferent cât de frecvent aș repeta și reitera ce frică,

admirație, intimidare și alte lucruri bolnave pe care le-am simțit, va
fi întotdeauna o subestimare jalnică a potenței maxime a experienței
unei persoane. Pot doar să sper că nu vei fi vreodată însuți martor al
acestor lucruri cum am fost eu. Totuși încă simt nevoia de a le
transcrie cât mai detaliat posibil, deși n-am habar de ce. Probabil să
acționeze ca un avertisment, ca altcineva să-ți poată da seama ce ar
trebui făcut sau dacă într-adevăr este ceva ce poate fi făcut.
Implicațiile cuprinzătoare a ceea ce mi-a fost revelat în conversația
pe care am avut-o cu gazda curând ar tresări într-o stupoare, apoi s-
ar împărtăși în idei de cum să se reacționeze la o astfel de
cunoaștere. Dacă nu altceva, aceste jurnal ar putea fi măcar singurul
registru care spune adevărul din spatele evenimentelor ce vor avea
loc mai târziu.
Gazda mea a stat pe fotoliu la masa de lemn în timp ce mi

făcea semn să iau loc pe scaunul de lemn din partea opusă. Am
întrebat-o din pură curiozitate copilărească despre scaunul pe care
apoi l-am ocupat, și mi-a zis că era făcut din piele și era făcut
personalizat și comandat cu multe generații în urmă pe când casa
fusese inițial construită. Desigur am găsit confirmarea la asta pe
când am observat cum cotierele scaunului erau decorate în față cu
capete mici de lupi din lemn. Gazda a pus jos volumul care m-a
adus tot drumul până aici la ușa lor, și a afișat o dorință de a începe
prin a-mi pune întrebări și mai apoi am trece la propriile mele
întrebări. Din nou am fost de acord din toată inima, gândind că asta
ar ajuta la formarea încrederii și înțelegerii - asta m-a făcut să mă
simt de parcă eram un emisar al lumii de afară, încercând să ajut pe
cineva să înțeleagă mai bine societatea noastră și poate chiar să se
integreze acesteia, un scop nobil ca m-a făcut să mă umflu în pene
de mândrie care mi-a alinat temporar toate fricile și îngrijorările
mele.
27
Întrebările ce au urmat erau cu adevărat de la cineva

complet izolat de orice știri despre lume în general, referitoare la
evenimente curente și trecute din cât de în urmă puteam și eu să-mi
amintesc și să împărtășesc cunoștințele sale. Alte întrebări aveau de
a face cu curente obiceiuri, culturi, stiluri de viață - sincer era de
parcă vorbeam cu un extraterestru care doar ce a apărut recent pe
planeta noastră și a încercat să obțină cât mai multe informații
posibil. Am răspuns cu drag la fiecare întrebare, deși părea de parcă
răspunsurile mele nu au adus înțelegerea sau tipul de satisfacție
care vin cu potolirea curiozității unei persoane. Totul părea să
meargă în direcția opusă, pe când expresia gazdei făcea tranziția de
la un interes calm cu un aer slab de teamă la una mai expresivă de
dispreț și furie, o repulsie critică. Cu cât vorbeam mai mult mândria
mea și imaginea mea lingușitoare a unui fel de reprezentativ nobil
erau diminuate de o expresie și mai răutăcioasă și rece din spatele
ochilor de gheață ai gazdei mele.
Începeam să mă simt mai mărunt din incertitudinea legată

de cum decurgea acest schimb, deși eram sigur că mă străduisem cel
mai mult să răspund onest și cel mai bine după aptitudinea mea.
Într-adevăr gazda mi-a confirmat că răspunsurile mele erau
satisfăcătoare, deci puteam doar concluziona că informația în sine
era cea care cauza reacția negativă. Toate presupunerile mele ca
aceasta să fie pur și simplu cazul unei neînțelegeri din cauza unei
comunicări reale zdrobite fără intenție, și am început din nou să
consider vastele diferențe dintre noi. Fiind evident din ceea ce am
sesizat până acum legat de moșie și de splendorile ei, aceste
diferențe păreau să meargă atât de departe pe cât să spui că familia
era literalmente ființe diferite care priveau în jos la omenire ca la un
întreg. Am încercat cu disperare să îndepărtez acest gând opresiv
însă nu putea veni cu un alt motiv rațional ce să justifice mâhnirea
aparentă a gazdei legat de ceea ce zisesem.
Altceva de natură ciudată s-a ivit în timp ce răspundea

întrebărilor gazdei, unde mă întrerupea în momente aleatorii pentru
a-mi corecta utilizarea limbii vechi. Ar aduce cuvinte care în studiile
mele mi s-au zis că la un moment dat au devenit învechite, sau încă
și mai derutant, cuvinte pe care nu le-am mai auzit niciodată
înainte. Asta fusese așadar încă un testament la cât de antică și
conștientă de conservare a căilor sale era această familie căci a
28
reținut aparent o formă mai pură a limbii vechi pe care până-n acest
moment am crezut deluzoriu că o știam fluent.
Odată ce ne-am abătut la subiectul diferențelor dintre limba

mea nativă și cea veche pe care o vorbeam acum, am reușit să
identificăm o lacună în percepția noastră față de realitate. Limba
veche avea cuvinte pentru concepte cu totul necunoscute lumii
moderne, prin urmare absența oricăror echivalente în limba mea
nativă. Acesta era exact motivul cel mai probabil pentru care aceste
cuvinte nu au supraviețuit până azi în propria mea Universitate
unde această limbă fusese predată. Alte cuvinte păreau să impună
anumite limitări care sunt, în mod contrat, cu totul absente în
realitatea noastră. Am crezut ca asta să fie un neajuns al limbii vechi
însă meditațiile mele pe această temă erau întâlnite de o respingere
răutăcioasă și rece din partea gazdei, care a insistat că aceste limitări
există, indiferent dacă sunt sau nu conștient de ele, mai mult din
motivul că există în contrariu cu ceea ce știam să fie adevărat din
experiențele din propria mea viață de zi cu zi. Și-a declarat opoziția
ca asta nu este mai mult decât extravagant pentru mințile inferioare.
...inferioare...
Suspiciunile mele cele mai întunecate au fost confirmate
imediat ca cuvântul a fost rostit. Oricine ar fi fost gazda și familia sa,
ei reprezentau ceva ce exista în afara omenirii normale de azi, dacă
nu în afara omenirii întregi. Gândul a ridicat un curent de panică pe
care trebuia să-l suprim cu toată puterea mea. Fricile mele primare
au crescut colți care să rupă până la ultimele vestigii ale unui gând
rațional care mă putea calma. Colți ca aceștia ai lupilor de la fântână
care mârâiau la mine. Gazda se holba la mine în tăcere, iar acum îmi
abandonasem toate speranțele de a menține acea spaimă adânc
înrădăcinată sub control, alegând în schimb să-mi concentrez toate
facultățile să încerc a pune o fațadă de normalitate în purtarea mea.
Îi mulțumisem pentru că m-a informat legat de cele mai fine detalii
și de cuvintele noi ale limbii vechi și îi promisesem că voi face tot
ce-mi stă în puteri pentru a-mi ajusta vorbirea și pentru a le folosi
cum se cuvine în conversația noastră de atunci încolo. Pe lângă
aceeași figură rece și critică părea să fie cumva mulțumit.
29
Am vorbit mai mult despre unele din aparentele diferențe în

percepția noastră despre realitate pe care diferențele din limbile
noastre le-au trădat. Într-un final, gazda mi-a spus că a fost
satisfăcută de toate răspunsurile mele și că acum puteam eu să îi
pun întrebări. Curiozitatea mea fusese pa atunci singura forță
pozitivă rămasă în mine care m-a ținut puternic și m-a făcut să
continui, singurul lucru care mă putea distrage cumva de la
teroarea crescândă a ceea ce învățasem și chiar de la implicațiile
terifiante pe care le prezenta această cunoaștere. Am întrebat gazda
despre volumul blestemat pe care l-am târât tot drumul până aici, și
a fost prezentat cu un răspuns destul de scurt însă cuprinzător:
volumul se presupune că era o relatare personală a unei lupte
preluate de un membru de-al lor împotriva forțelor rele și
conspiratorii. Povestea era mai mult mit decât realitate căci nu era
nimic din istoria cunoscută care să servească drept comparare
corectă. Într-adevăr, am întrebat dacă figura eroică era cineva care a
trăit cu adevărat sau dacă povestea sa era o lucrare fictivă.
Începusem să consider o posibilă origine religioasă a acestui volum
însă mă temeam să exprim o analiză mai independentă a informației
prezentate, cel puțin pentru a nu invoca din nou mânia gazdei mele.
În realitate nu mi se cerea să vorbesc mai deloc, căci gazda

începuse o tiradă lungă despre volum, despre limba în care era scris,
despre tărâmul din care își avea originile, despre istorie, credințe și
percepția acestor ființe asupra realității, aparent umane, excluzând
pigmentarea lor fantomatică și doar câteva ciudățenii ale formelor
lor, cel puțin în cazul exemplului gazdei. Toată evidența în schimb îi
arăta ca fiind în întregime inumani sau vast superiori naturii
umane. Eu mă îndoiesc foarte mult că aș fi fost capabil să spun ceva
chiar dacă întregul corp îmi striga să o fac, căci eram ținut captiv de
aceste povești și descrieri expresive care dezlănțuiseră un nou val
paralizator de teroare. Era această parte a conversației care m-a
adus atât de aproape de marginea cumpătării, care mă făcuse să
pun sub semnul întrebării tot ceea ce știam și care mă făcuse să
vreau să fug și să continui să fug până-n ziua în care aș muri -
moartea fiind aparent singurul lucru ce mi-ar fi oferit scăparea
supremă de la aceste cunoștințe, de la ale sale implicări de zguduire
a pământului, și de acel sunet.
30
Gazda mea din noi îmi confirmase ce era mai rău din
suspiciunile mele pe când împletise la un loc o poveste atât de
elaborată încât abia mă puteam îndoi de aceasta. Această familie
într-adevăr era o reprezentare a puținelor vestigii încă în existența
unei rase de ființe complet diferite, câteva clanuri însă
supraviețuind prin toată lumea, o lumea pe care au dominat-o
cândva, într-un trecut atât de îndepărtat încât acesta există dincolo
de cunoștințele omenirii. Ei au construit orașe mărețe și temple
monumentale, undele dintre care aparent ar umbri chiar și această
moșie în grandoarea lor. Aceste ființe, în schimb, nu au venit dintr-o
stea îndepărtată sau dincolo de hotarele realității, ci erau aparent
nativi ai planetei noastre și “adevărații săi moștenitori”, precum
sugera gazda. Într-un final a arătat prin termeni deloc incerți exact
cât de mult ne detestă “rasa noastră inferioară”, care venise să pună
stăpânire pe lume după cei oamenii săi au decăzut în ruinare și
ulterior în extincție aproape totală. Ființa din fața mea n-avea nimic
altceva decât o adevărată și sinceră ură față de omenire, întorcându-
se înapoi la mine și la ceea ce i-am zis legat de stadiul lumii de azi,
declarând cum totul din jurul nostru striga de inadecvare,
degenerare și complacerea de a fi mai prejos decât cele mai
elementare animale.
M-am simțit încă o dată de parcă eram un reprezentant al

celor ca mine, însă acum era numai pentru că am fost la finalul
primirii unei forțe înfuriate și răzbunătoare ce mi-a exprimat mânia
care a fost menită întregii umanități. Sunt destul de sigur că
încercările mele de menținere a calmului meu erau în zadar, căci
mai devreme eram intens concentrat pe fiecare cuvânt rostit de
gazda mea încât nu mă puteam la nimic altceva. Nu-mi pot imagina
cum arătam în stadiul acela, iar gazda nu făcuse niciun comentariu
la condiția mea, zbierând iar și iar cu furia forței naturii, precum o
furtună sau o tornadă. Aș fi preluat ofensiva pentru a rezolva
lucrurile care-mi erau scuipate-n față, însă fusesem deja martor
dovezile clare ale superiorității lor. Niciuna din clădirile noastre nu
se putea compara cu măreția acestei moșii, căci acestea sunt atât de
simpliste, forme ce urmăresc funcții. Arta noastră, așadar, nu putea
clinti un deget în fața imaginilor absolut unice pe care le-am văzut
pe holul prin care am trecut până la camera asta. Limba de
asemenea trăda o viziune extinsă când o compari cu a noastră, în
ciuda acestor limitări pe care a încercat să le impună.
31
Cu această evidență proaspătă în mintea mea, ba mai mult,

cu evidența fiind încă prezentă peste tot în jurul meu, cum puteam
să mă îndoiesc de orice altceva îmi spunea gazda mea? Că
obișnuiau să fie clădiri mai mărețe decât casa familială? Doar părea
să aibă sens ca temple și alte clădiri care depășesc importanța și
valoarea unei case private ar fi tratate să pară chiar mai incredibile
decât aceasta. Nu mă puteam îndoi că aceste ființe erau într-adevăr
superioare nouă, lucru care era sursa în sine a întregii mele terori -
ființe superioare care ne țineau în cea mai joasă formă de dispreț.
Ba mai mult, în delirul său gazda mea a sugerat de asemenea

nu numai că eram pur și simplu inferiori prin natura noastră, ci și că
eram purtătorii unei infecții. Preț de un moment mintea se întoarse
înapoi când i-am oferit inițial volumul acestei ființe, și își luase
mănușile negre pentru a o ține cu acestea. Mi-am reamintit de
asemenea de povestea furnizorului despre cum veneau în haine ce
le afișau doar fețele. Le era teamă să intre în contact direct cu noi,
din teama de a lua vreo infecție necunoscută? Ar fi fost un gând
liniștitor, de eram într-adevăr purtătorii unei infecții care ar fi
mortale pentru aceste ființe și complet inofensive pentru noi, însă
nu părea să fie acesta cazul până la urmă. Gazda susținuse de fapt,
că noi trăim vieți compătimitor de scurte din cauza infecției pe care
o purtăm. Aceasta era cumva perpetuată de stilul nostru de viață,
deși nu a săpat destul de adânc în acest subiect, și nu puteam
deduce alte concluzii. În schimb, a mers mai departe zicând că o
generație din tipul său putea trăi mai mult decât mai multe ale
noastre, ajungând la pubertate fix când noi atingeam moartea.
Suntem într-adevăr afectați până acum de un fel de boală
necunoscută care ne scurtează viețile atât de drastic?
Această volbură de furie în care fusesem prins a fost brusc

întreruptă când amândoi am auzit ușa camerei deschizându-se în
spatele meu. Când m-am întors, ceea ce văzusem a eliminat complet
stadiul a tot ceea ce am experimentasem și simțisem. La intrarea în
acea cameră stătea altcineva din tipul lor, o apariție albă și
fantomatică a unei trup subțire, precum cel al statuilor goale de la
fântână și din desenele reprezentate pe hol. Avea un păr lung și
grațios care strălucea precum soarele, și ochi luminoși, o față care de
asemenea ținea trăsături angulare, însă mult mai moi decât cele ale
gazdei, având un aspect în mare mai delicat. Pe cât puteam spune
32
că am mai văzut o grămadă de ființe umane care împărtășeau o

structură corporală similară cu cea a gazdei mele, același lucru nu
putea fi spus despre cealaltă ființă, care era complet unică și agita
niște emoții necunoscute în mine. Fusesem cel mai probabil șocat,
cum ar fi oricine care are de a face cu ceva atât de străin, ceva care
stătea ca o dovadă în plus a ororilor pe care le învățasem. Și totuși în
acel moment mesagerul terorii mele existențiale nu era nimic mai
prejos decât o priveliște a frumuseții absolute.
Mă întreb acum, dacă pur și simplu simțeam atracție pentru

exotic. Acesta ar fi un gând liniștitor considerând celelalte opțiuni,
cum ar fi că aș fi putut fi la finalul primirii unei sinistre puteri sau
vrăji de care erau capabile aceste ființe, și că gazda mea nu m-a
informat de acestea. Din câte știam puteau într-adevăr să posede
niște puteri inimaginabile care puteau face realitate din oricare din
mofturile lor. Până la urmă, conform gazdei mele, tipul său nu a
pierdut dominarea lumii noastre deoarece ar fi pierdut vreun război
în fața unor alte ființe incredibile sau a omenirii însăși, ci mai
degrabă datorită decăderii lor din grație. Implicația acestei
posibilități ar fi că de-și doreau ființele astea putea foarte ușor să
preia înapoi ceea ce li se cuvenea de la omenire, prin folosirea unor
puteri inimaginabile asupra noastră care ne puteau să ne înrobească
sau să ne distrugă.
Cealaltă explicație cu care am putut să vin pentru efectul

misterios pe care îl avea ființa aceea asupra mea nu era mai puțin
frământător, în mare deoarece era admirație pentru sesizarea
perfecțiunii în sine, din nou reafirmând faptul inevitabil de oribil și
impunător al naturii superioare a acestor ființe. Arta lor nu era o
simplă imaginație, fusese inspirată și desenată din natura lor
proprie și din propriile lor forme, nefiind mai prejos de creaturi ale
artei. Nu aș fi crezut că era posibil până-n acea zi, că acea frumusețe
putea fi o prevestitoare a atâtor dubii și unei astfel de orori cosmice,
căci omenirea nu era singură pe această planetă, și cealaltă rasă cu
care o împărțeam inconștient ne era superioară și maestra noastră
de odinioară, care a ținut în ea o detestare imensă față de tipul
nostru și de moștenirea noastră a ceea ce ei credeau să fie al lor de
drept. Viziunea frumuseții era de fel și o viziune a răzbunării.
33
Totuși toate aceste observații pe care le fac acum în

retrospectivă, căci înapoi atunci, în acea cameră, putea doar să mă
holbez în admirație stupefiantă la ființa misterioasă și captivantă
intruse în revelațiile gazdei mele. Putea fi doar un moment de-o
eternitate, însă în timp ochii noștri au făcut contact și în ei am putut
vedea șoc, același pe care l-am sesizat în ochii gazdei mele atunci
când m-a văzut stând pe veranda moșiei, acea expresie de
constrângere a furiei la prezența mea. Totuși, nu-mi pot zdruncina
acel sentiment că mai văzusem de asemenea ceva înrudit ce-mi
provoca teamă prin fulgerarea din spatele ochilor săi de-un albastru
profund.
Fusesem tras afară din transă de un zgomot tare, ascuțit și

aproape ca de lătrat. Era de la gazda mea. Strigase ceva la ruda sa
de la ușă, lătratul dovedindu-se a fi începutul unei grindine de
sunete pe care le-am realizat a fi cuvinte, pe care le-a dezlănțuit într-
o limbă pe care nu o puteam înțelege, aspră și dură, sfâșiind prin
uluirea mea ca un fulger. Ființa se uita la gazda mea și nu puteam
identifica cu adevărat expresia facială care venise fix înainte de a
dispărea într-o volbură de păr aurit, pe când fugise din cameră,
trântind ușa în urma sa. Când mă întorsesem spre gazda mea încă o
dată, aceasta pur și simplu se holba la ușa închisă. O pauză de-un
moment trecuse înainte de a se uita din nou în jos la mine. Furia sa
anterioară se prefăcuse înapoi într-o expresie rece, critică și calmă pe
care o avea chiar înainte de conversația noastră. Toată agitația asta
mă ajutase pe moment să-mi recapăt controlul de sine cu furia
gazdei întrerupând, simțisem că era sigur pentru mine să vorbesc, și
întrebasem cine era figura care doar ce a plecat din prezența
noastră. Expresia sa facială din nou acumulase ură, însă mai
controlată, și-mi spusese cu o voce joasă și amenințătoare să uit ca
am văzut-o vreodată.
Înainte de a putea procesa răspunsul, gazda mea se întorsese

spre o anumită bibliotecă din cameră și scosese un volum dintr-un
raft. Îl așezase pe masă lângă volumul pe care l-am adus cu mine,
zicând că era o copie a familiei, scrisă în limba veche prin care
comunicam. Mă întrebase ce altceva voiam să știu mai exact despre
volum, la care răspunsesem într-o manieră aproape automată cu
formula care m-a condus să găsesc aceste ființe de la bun început, că
voiam să învăț despre istoria și originile sale, să găsesc o cale de a o
34
traduce, și să învăț posibil limba în care a fost scris. În realitate, nu

voiam nimic altceva mai mult decât să scap din acea casă cât mai
repede cu putință, iar ideea de a sta cu aceste creaturi și de a le
învăța limba părând acum absurdă, nu numai datorită fricii mele
față de ei, ci și datorită urii lor față de mine și tipul meu. De
așteptat, gazda mea refuzase orice posibilitate ca ei să mă învețe
limba din volum, ba mai mult declarând că asta ar fi o relicvă a
vechii lor civilizații care ar trebui să rămână de drept doar a lor.
Nu am idee dacă chiar aș fi protestat la acestea, căci ușa din

spatele meu se deschisese încă o dată, arătând un alt membru al
familiei, deși ceea ce stătea în fața mea era o diferență desăvârșită
față de viziunea frumuseții care fusese înainte. O frică și mai
primară puse stăpânire pe mine și aproape mă făcuse să sar de pe
scaun la vederea unei parodii grotești a gazdei mele. Împărtășeau
un trup similar, deși această creatură părea mai subțire și ușor
cocoșată într-un fel nenatural, și trăsături faciale și mai similare, însă
pielea palidă a creaturii părea trasă strâns peste craniu, cu multe
crestături mari și ciudate și linii, aproape precum zgârieturi, și păr
alb ca zăpada. Era vizual cea mai bizară și direct cea mai oribilă
chestie la care am fost martor din acea zi sau chiar din viața mea,
căci niciun om nu putea ajunge să arate așa hidos.
Furia pură și rece pe care acest monstru o radia depășea ceea

ce vedeam din partea gazdei până atunci, căci privirea sa
necontrolată de ură ardea direct înspre mine. Venise mai aproape de
mine și de gazdă, sprijinindu-se cu un fel de baston sau tijă pe
partea dreaptă, într-un final provocându-mi temerile să pună
stăpânire pe mine pe când am căzut neîndemânatic de pe scaun și
m-am dat înapoi de el, precum un animal încolțit. Și-a ridicat
degetul osos la mine, a cărui mâna tremura ușor pe cât și-a întors
privirea spre gazdă cerând cu o voce joasă, groasă și totuși de fier să
știe ce făceam aici, exceptând că nu recunoscusem cuvântul pe care
l-a folosit să mă descrie. Cu siguranță prezența mea era ce pusă sub
semnul întrebării, însă nu mai auzisem vreodată acel cuvânt pe
care-l rostise mai devreme. Era propriul lor cuvânt pentru ființe
umane? Puteam doar presupune, însă ura și furia erau accentuate în
tonul vocii sale pe când pronunțase acel cuvânt străin.
35
După aceea începuseră un schimb de vorbe în acea limbă

aspră din volum, din care nu puteam înțelege vreun cuvânt. Gazda
a condus monstrul calm înapoi pe hol, închizând ușa după el undei
mai continuaseră să converseze. Eram rămas singur în cameră, o
amânare temporară de la ceea ce văzusem acum a fi un atac violent
nonstop la ființa mea în fiecare sens al cuvântului, o pauză pentru
care fusesem recunoscător, însă îngrijorat de această evoluție. M-am
străduit să-i aud în conversația lor cu speranța că poate înțelegeam
contextul general al acesteia. Totul era înăbușit de ușa dintre noi,
însă părea că în timp ce monstrul scrâșnea tare și nervos, tonul
gazdei era unul mai rezervat și părea să implice o tentativă de a
împăca creatura cu un fel de raționament. Un moment de realizare
mă lovise atunci, că acel strigoi era cel mai probabil capul familiei,
decât gazda mea. Motivul similarității dintre aparențele lor era cel
mai probabil legătura lor familială. Era monstrul, de fapt, un
strămoși al gazdei mele? Era prezența sa terifiantă datorită vieții
sale inuman și nenatural de lungi?
Fusese atunci, pe când îngândurarea mea și conversația

înăbușită din spatele ușii dispăreau ușor din atenția mea conștientă,
auzisem acel sunet. Îmi invadase încet și lin auzul și gândurile, slab
și ritmic, menținând o cadență monotonă, precum o bătaie de tobă
stabilă și continuă. Pe cât mă concentram pe sunet, acesta părea să
crească ușor cu fiecare bătaie, determinându-mă să mă uit după
sursa sa. Toate gândurile legate de unde mă aflam, de revelațiile pe
care le învățasem, despre toată oroarea aceasta inuman din jurul
meu erau șterse pe când încercam disperat să identific originea
acelui sunet infernal ce devenea unica concentrare a tuturor
facultăților mele. Doar se intensifica din ce în ce mai tare, acoperind
tot în jurul său, de parcă-mi paraliza toate simțurile pe când până și
vederea părea să fie mai încețoșată în timp ce mă uitam nebunește
prin jurul camerei. Într-un final reușisem să descopăr obiectul care
producea sunetul blestemat care-mi făcuse până acum pielea de
găină.
Păruse a fi un dispozitiv ciudat circular dint-o bibliotecă -

avea mai multe părți mișcătoare și era acoperit de simboluri ciudate
pe care nu le mai văzusem înainte, precum litere, dar totuși nu.
Aceste hieroglife nu erau precum nimic din ce văzusem în studiile
mele de lingvistică, întinse peste tot pe acest dispozitiv demonic
36
care continua să producă acel sunet. M-am holbat la el, nesigur de

ce să fac, un simț de neliniște și teamă întorcându-se în forță, de
fapt, fiind mai puternic decât înainte. Cu fiecare bătaie pe care o
făcea sunetul insuportabil, teroarea mea crește și ducea mai aproape
de nebunie totală! Sunt sigur că aveam o stare de hiperventilație pe
când îmi acopeream urechile cu mâinile în speranța deșartă de a
bloca sunetul terorii iminente, dar nu era de niciun folos. Părea să-
mi fi invadat complet mintea căci îl puteam auzi înăuntrul capului
meu!
Ușa s-a clătinat și s-a deschis încă o dată cu un zgomot

puternic de parcă s-ar fi izbit de perete, și fusesem scos din acel
stadiu înfricoșător care mă ținuse captiv, sunetul încetând. Mi-am
întors privirea spre gazdă care pe un ton impunător mi-a spus că
trebuie să plec. Nu cred că mă mai gândeam la altceva în punctul
ăla, căci mintea îmi era complet amorțită de ceea ce se întâmplase,
fără știința gazdei. Fricile mele animalice au preluat controlul pe
deplin și m-au făcut să alerg pe lângă el, de-a lungul holului și până
la intrarea moșiei. Gazda din spate m-a urmărit de aproape, iar când
ajunsesem în dreptul ușii și apucasem clanța ceva de moment mă
obligase să mă întorc. Monstrul de dinainte stătea la baza scării
mărețe, în timp ce se holba cu furie la mine și cu o expresie vicioasă,
cu ambele mâini sprijinite pe acel baston pe care îl folosea mai
devreme când mergea. Chiar sub tapiseria cu lupi stătea viziunea
frumuseții, ochii ei fiind un amestec teamă și îngrijorare. Gazda era
fix lângă mine, privindu-mă pretențios.
Realizasem brusc că erau mai mulți ca ei pe hol, mai multe

astfel de ființe inumane și palide mergând într-un balcon interior
din capătul scărilor. Mai mulți pași se apropiau dintr-un hol diferit,
opus celui pe care l-am folosit. Sunetul pașilor ce veneau tot mai
aproape a reaprins sunetul infernal din capul meu, crescând mai
puternic încă o dată. Întreaga fază n-ar fi durat mai mult de un scurt
moment înainte de a deschide într-un final ușa și a fugi pe cât de
repere mă puteau ține picioarele, departe de această oroare la
niveluri cosmice. Pe când fugeam pe cărarea șerpuită cât mai
departe de moșie și de porțile sale, nu mă puteam gândi decât la
felul în care se uitau la mine atunci când am dispărut din acel loc al
terorii. Aceeași privire pe care o împărtășeau cu lupii de la fântână.
37
Acei lupi care mârâiau la mine.
38
Capitolul 6
Acel Sunet Infernal
39
CAPITOLUL 6. ACEL SUNET INFERNAL
Deși reușisem într-un final să scap din acea casă părea că nu

puteam să depășesc și să scap de acel sunet infernal! Soarele
dispăruse într-un final de pe cer, însă nu se întunecase încă, iar
singura mea speranță era să scap din pădure până atunci. Fuga mea
din moșie s-a simțit precum cea a unui animal vânat. Am urmat
calea spre ieșirea din pădure, condus de o singură nevoie de a
evada, de a scăpa și de a ajunge la siguranță, căci chiar dacă acea
casă de lupi era în spatele meu, pădurea sucită încă se simțea de
parcă făcea parte din proprietatea lor.
Vânturile deveniseră mai furioase, iar urletele sale persista

în jurul meu, de parcă mă alunga. De fapt, puteau fi urlete de lupi
reali, de parcă ar fi alergat lângă mine, undeva în spatele desului
voal de pomi! Ultimele rămășițe de lumină se diminuau rapid și
începea să se simtă de parcă aș fi alergat în vidul negurii totale,
vânturi reci și teribile înconjurându-mă. În tot acest timp puteam
auzi acel sunet tăind orice altceva, venind clar ca ziua, asaltându-mi
cumpătul cu un pas ritmic, bubuind în mintea mea precum un
fulger. Întunericul îmi învăluia total vederea încât nu puteam vedea
altceva decât vidul, unul vast precum oroarea cosmică pe care am
experimentat-o și întunecat precum frica teribilă care mă ținea pe
fugă.
Deodată ceva îmi lovise picioarele cu o forță puternică și m-a

trimis zburând în față și rostogolindu-mă cu acestea deasupra
capului până când am căzut la pământ, cauzând un șoc care să se
răsfrângă prin întreg corpul. Preț de un moment, deși părea a fi o
eternitate, mă întinsesem nemișcat pe sol într-o liniște aparent
totală, amețit de la căzătura care-mi resetase aparent toate
facultățile. Mă ridicasem încet de pe jos și mă uitam în jur, doar ca
să descopăr că încă nu era atât de întuneric pe cât îmi imaginam căci
încă puteam orice în jurul meu destul de clar. Zgomotul dispăruse,
iar vânturile s-au retras la o briză destul de lină. Îmi afectase încă o
dată sunetul înnebunitor simțurile, încețoșându-mi vederea până
când puteam vedea doar negru în fața ochilor, și totuși
amplificându-mi auzul pentru a suna vânturile mai puternice?
Când m-am întors, descoperisem cauza reîntregirii bruști a

cumpătului meu, precum și un corp aflat în dureri. Era o poartă din
lemn foarte joasă, acoperită cu diverse frunzișuri, făcând-o să se
40
amestece aproape în întregime cu pădurea din jurul său, care am

sesizat că era din nou acea pădure mai primitoare și blândă precum
o văzusem când am început călătoria mai devreme în acea zi. M-am
ridicat și pentru un moment m-am uitat în urmă după poartă pentru
a vedea cât de puțin mai rămăsese din drumul pe care l-am urmat în
evadarea mea, care părea să dispară chiar înainte de poarta de lemn.
Mă vedeam mult mai calm decât înainte, fricile mele fiind

scoase complet din mine. Totuși, simțeam neliniște și cu cât stăteam
mai mult acolo, gândindu-mă la ceea ce se întâmplase, cu îmi
simțeam mai mult groaza întorcându-se. Asta m-a îndemnat să mă
întorc înapoi în oraș, încercând să mă distrag de la aceste gânduri.
Descoperisem drumul spre oraș doar un pic mai în față de poartă și
oftasem dintr-o adevărată ușurare, căci crezusem că chinul meu în
sfârșit s-a dus.
În drumul meu spre oraș nu-mi puteam alunga complet

gândurile. Cum ar putea fi cineva cu adevărat capabil s-o facă după
ce a trecut prin experiențele mele, după ce a învățat ceea ce am
învățat eu? Am reflectat ce urma să-i spun partenerului meu, ba mai
mult, ce urma să le spun profesorilor de la Universitate, căci
misiunea mea nu numai că fusese un eșec, dar pierdusem de
asemenea și volumul. Sincer nici nu știam dacă le puteam spune
adevărul. Nimeni cel mai probabil nu m-ar crede. Ar presupune că
sunt cu totul nebun! O rasă superioară, inumană și răzbunătoare
trăind printre noi? Ar crede ei oare chiar și descrierea moșiei,
ignorând ființele care o ocupă? Și totuși ce altceva le puteam spune?
Ar trebui să fabric o minciună inocentă despre cum pierdusem
volumul dintr-un accident stângaci și că nu descoperisem vreodată
ceva legat de misterioasa familie sihastră? Am simțit că ceva trebuia
făcut cu această informație și totuși eram complet pierdut. Eram
singurul martor al unei orori care este cu multe peste imaginația
noastră pe care n-aș fi în stare să o împărtășesc cu nimeni pe care să
pot face să mă creadă.
Într-un final mă întorsesem în oraș, întunericul adevărat

instaurându-se în cele din urmă, deși aici totul era luminat de multe
lămpi festive. Localnicii erau încă treji și umblau de colo-colo
bucurându-se de festival și de pasionala viață de noapte. Nu
puteam să nu fiu invidios pe ignoranța lor legată de teroarea care
41
pândea atât de aproape de ei, căci frica lor de ființe pale ciudate și
misterioase îmbrăcate în negru doar ocazional se instaura în oraș și
apoi pleca după ce-și obțineau ființele proviziile, de era asta dintr-o
ignoranță inocentă. Nici nu se putea compara cu abisul negru larg
deschis și de neconceput al ororii mele existențiale, care chiar și fără
ochi părea să se holbeze fix la mine, observându-mi fiecare mișcare.
Odată ce m-am întors la motelul nostru, descoperisem că partenerul
meu și noii noștri prieteni doar ce plecau din acesta pentru a se
bucura de o noapte de veselie la un eveniment în desfășurare de
care au aflat că avea loc. Partenerul meu putea observa că eram
aiurit, deși nu se întrebase de bunăstarea mea sau de ce putu să-mi
cauzeze starea de obosit și aproape lipsit de viață, în schimb zicând
imediat că arătam ca și cum aveam nevoie să mă distrez puțin. Le-
am luat în considerare propunerea de a veni cu ei la acel eveniment
și fusesem de acord, căci într-adevăr aveam nevoie de o distragere,
aveam nevoia disparată de a uita.
Am petrecut mare parte din noapte la evenimentul deschis

cu mulți oameni venind și plecând, o atmosferă de distracție pe
cinste și-o aglomerare de plăcere în aerul fierbinte al verii. Inițial
încercasem să rămân cu partenerul meu și noii noștri prieteni, însă
eventual fusesem convins să mă amestec printre un număr de
localnici și alți călători care și-au croit drum până aici la festival.
Încă nu putea găsi odihnă sau răgaz, simțindu-mă mereu pe
muchie, determinându-mă să caut mai ceva anume, orice, pe oricine
care ar fi fost capabil să mă ajute să scap de acest disconfort care se
strecurase pe sub pielea mea, de parcă ceva se adâncea în mine
încet. La un moment dat comportamentul meu se preschimbase
într-unul de panică disperată, care cu siguranță devenise evidentă
pentru toată lumea care s-a întâlnit cu mine la acel eveniment, deși
nimeni nu se obosise să comenteze ceva legat de asta.
Nu puteam identifica ce era, ce boală mă afectase. Era

precum o mâncărime pe care nu o puteam scărpina. Însă la un
moment dat, pe lângă toate celelalte sunete zgomotoase și muzică,
am realizat că era o prezență foarte vagă care părea să existe în
paralel cu orice altceva auzeam. Era mult mia joasă decât muzica și
celelalte zgomote, însă exista separat de ele, făcându-se imposibil de
scăpat din vedere - era acel sunet infernal! Venise tot drumul până
aici, urmărindu-mă din adâncul întunecat al minții mele! Aceasta
42
era sursa stadiului meu bolnav, originea unei fel de senzații

neliniștitoare de eșec iminent, acel sunet constant și ritmic ca de
tobă! Totuși, nu ca înainte, nu se mai amplifica, ci rămânea la același
nivel slab, fără să acopere celelalte sunete din jurul meu. Încercasem
să-l îndepărtez, să-l ignor, să pretind că nu era acolo, să-l acopăr
prin a mă apropia de muzica pusă – totul în zadar.
Într-un final, plecase în grabă de la eveniment fără să-mi

anunț partenerul, căci agitația și disperarea puseră complet
stăpânire pe mine pe când nu mă puteam gândi la altceva decât la
acel sunet blestemat care se fixase pe mine de la acel dispozitiv
prefăcut! Alergam prin străzile orașului căutând orice metodă de a-l
acoperi sau a mă distrage, mergând din locație în locație, stadiul
meu creând puțină curiozitate, însă în mare parte fusesem ignorat.
Mă întorsesem înapoi la motel, în camera noastră care era acum
goală. În bagajul meu găsisem cărțile mele de studii, sperând că
dacă distracția de la festival nu mă putu distrage, atunci poate
interesul meu demult întreținut ar fi reușit. Abia mă puteam
concentra, însă la un moment dat reușisem într-un final să mă
detașez de orice și să mă afund complet în materialele cărții de
studiu. Destul de curând mintea mea fusese suficient de amorțită și
un somn adânc și fără vise puse stăpânire pe mine.
Mă trezisem mai târziu în următoarea zi, soarele strălucind

puternic prin fereastra camerei. Trezirea mea nu fusese imediată,
căci pentru o vreme păream a fi prins în transă. Pur și simplu m-am
holbat la tavanul de deasupra mea, fără vreun gând în minte. Când
îmi recăpătasem într-un final o parte din conștiință, mă sculasem
din pat și după o baie plecasem să-mi iau ceva de mâncare. Mă
hrănisem cu ultima masă înainte de a pleca spre pădure în căutarea
familiei sihastre, care părea să fi fost cu ani în urmă. Pur și simplu
luasem niște inițiative, mintea mea doar având gânduri simple care
erau asociate cu acțiuni și nevoi imediate: să mă ridic, să mă spăl, să
merg să mănânc. Fusesem evident stors complet de evenimentele
zilei precedente, reducându-mă la un simplu atom. Singurele
gânduri adevărate prin eram conștient de mine se întoarseră atunci
când m-am așezat să mănânc. Acestea erau cât de arse și greu de
mestecat fuseseră ouăle. Abia pe când terminasem de mâncat
dispăruse într-un final amorțeala care mi-a afectat mintea și din nou
în alertă și în conștientizarea completă a facultăților mele. Totuși, nu
43
eram singur.
Acel sunet se întorsese. Imediat ce terminasem de mâncat și

mă așezasem la masă, observând împrejurimile. Era încă cu mine,
acel companion nelegiuit care m-a urmărit încă din momentul în
care l-am descoperit în acea cameră plină de biblioteci, acea cameră
unde lumea mea fusese întoarsă cu susul în jos. Însă acum părea să
existe în fundal, în contrar față de perioada în care depășea alte
sunete în noaptea trecută. Observasem că asta era mai puțin
intruziv și ofensiv pentru cumpătul și simțurile mele, dar încă era
acolo negreșit, în colțurile întunecate ale minții mele. Era precum un
prădător răbdător, amenințător și calculat, de parcă aștepta o șansă
pentru a-și continua asaltul și să-mi sfărâme într-un final cumpătul.
Mă făcuse să mă simt neliniștit, de parcă o prezență invizibilă mă
urmărea subtil și-mi reamintea constant cât de aproape era, ca și
cum se juca cu mine. Nervozitatea mea nu se putea compara cu
oroarea și disperarea zilei de ieri, însă era o aluzie constantă a terorii
prin care trecusem.
Încercasem să-l ignor, sperând în zadar că puterea sa

diminuată era un efect de după încetinitor al chinului meu care ar fi
trecut inevitabil. Decisesem să merg la o plimbare în jurul orașului
de unul singur, din nou căutând ceva să mă ajute să mă distrag,
ceea ce era degeaba căci sunetul infernal persista cu mine prin
absolut orice. Nu doream să mă ostenesc iar asta probabil îmi
înrăutățise condiția, așa că am stat departe de activitățile mele
intense și pur și simplu am luat parte la distracții mai voioase.
Totuși, sunetul de fapt a progresat în a fi ușor mai zgomotos decât
înainte.
Mai încolo mă reîntâlnisem iar cu partenerul meu, care

explorase orașul și activitățile festive de unul singur. Prietenii noștri
de la motel aparent se despărțiseră pentru a cunoaște oameni noi.
Petrecusem cea mai mare parte din zi împreună pe când mă trăgea
în unele din aceste eveniment pe care încercam inițial să le evit, dar
cu care eram acum de acord, gândindu-mă că poate ceva mai activ
m-ar ajuta în a mă distrage de la acel sunet. În schimb, se intensifica
47
mai tare, precum o făcuse în noaptea de dinainte. Prezența din

umbră încercuise activ acum mintea mea conștientă în acel mod de
prădător chiar înainte de a se năpusti.
Deja puteam prevedea o panică disperată din noaptea

precedentă cum se repetă, dacă nu mi-aș fi dat seama cum să alung
sunetul blestemat pentru totdeauna! Mă separasem din nou de
partenerul meu de atunci, întrucât stadiul meu ce se deteriora fusese
suficient de evident pentru el ca să mă catalogheze drept ucigaș al
distracției, pe când și el se separase pentru a găsi distracția în altă
parte. Într-adevăr, sunetul mă înnebunea treptat pe când tremurat
puțin peste tot și puteam simți o transpirație rece oriunde pe mine
în zăpușeala verii. Soarele deja apunea pe când venisem deja cu o
nouă idee, singura idee care rămăsese neîncercată până atunci:
decisesem că mă voi întoarce la casa aceea de lupi, că mă voi furișa
înăuntru pentru a examina cumva dispozitivul care-mi infectase
mintea cu acel sunet parazit. Nu aveam dorința de a da nas în nas
încă o dată cu oricare dintre creaturile ce trăiau în moșie, mai ales
acum. Până la urmă, în cel mai bun caz mi-ar fi respins cererea, iar
în cel mai rău caz ar fi fost de neînțeles. Cine știe ce lucruri
inimaginabile mi-ar putea face? Deși poate că de unul singur aș
putea cumva să speculez situația, învățând ceea ce știu acum. De era
însă să fiu descoperit violându-le domiciliul neanunțat...
Totuși nu puteam rămâne cu gândurile astea. Singura

alternativă era mor de la acel sunet și să devin nebun! Concluzia era
că nu mai aveam alte opțiuni și că trebuia să acționez imediat.
Așadar plecasem din oraș pe cât se putea de repede, înapoi după
poarta de lemn care era drumul ascuns către case lupilor, spre locul
ororii cosmice și a nebuniei rostite.
48
Capitolul 7
Dispozitivul
49
CAPITOLUL 7. DISPOZITIVUL
Sunetul a fost singurul lucru la care m-am putu gândi în

drumul meu spre moșie. Se retrăsese din nou pe fundal, însă
rămânând mereu prezent, stabil și ritmic, acel marș fără
compromisuri către nebunie. Acest dispozitiv prefăcut îmi ocupa
toate gândurile, forma sa, hieroglifele în care era acoperit, raftul
exact din biblioteca exactă în care se afla. Am încercat să-mi aduc
aminte dacă era ceva legat de acesta ce putea arăta vreo metodă de
interacționare cu acesta, poate o metodă de a-l închide. Ar opri asta
sunetul? Ce le-ar fi oprit pe aceste ființe să-l pornească la loc de era
să-l las acolo? Ar trebui să-l iau cu mine? Ar observa asta, iar dacă
ar face-o, care ar fi reacția lor? Nu aveam nicio înțelegere cu privire
la natura acestui dispozitiv sau la importanța sa pentru aceste ființe,
astfel că nu putea risca să-l fur de la ele - cine știe care ar putea fi
reacția lor. Inevitabil ajunsesem la concluzia că trebuia să-l sabotez,
să găsesc o metodă prin care să-l stric fără să pară evident că a
atentat cineva la acesta. Totuși nu aveam încrederea că eram în stare
să fac asta, sau că aș avea oportunitatea de a studia cu adevărat acel
dispozitiv extraterestru suficient timp încât să înțeleg cum
funcționează.
Era preocupat de gândurile mele încât uitasem de sunet, deși

sunt sigur că era încă cu mine, căci nu dădusem atenție vânturilor
dimprejur sau naturii sucite ale regiunilor din adâncul pădurii. Într-
adevăr, ceea ce mă terifia în ziua precedentă, acum practic nici nu
exista pentru mine căci eram complet preocupat de gândurile mele
pe cât mă împingea determinarea mea de a mă elibera de acel sunet
să merg mai departe.
Mă întorsesem la poarta pământurilor moșiei și atunci fusese

când gravitatea completă al noului meu efort se întoarse la mine pe
când stăteam în fața porții, tremurând de la vânturile reci pe care le
puteam auzi încă o dată tare și clar. Noapte deja se instaurase în
pădure și sunetul era din nou în fruntea simțurilor mele, trăgând de
cumpătul meu pe când toate fricile mele se strecuraseră înapoi pe
sub pielea mea. Cu toate acestea, am simțit că nu mai aveam altă
opțiune și astfel mi-am concentrat întreaga putere și determinare
înainte de a împinge ușa porții să se deschidă.
50
Îmi croisem drum mai departe până ajunsesem într-un final

la ultima mișcare, în timpul căreia știam că moșia avea să fie vizibilă
întrutotul. Decisesem să merg printre copaci decât pe lângă ei pe
cărare, în speranța că dacă vreuna din acele ființe era aproape de o
fereastră să nu fiu văzut imediat. Ieșind din spatele unui pom
puteam vedea clar moșia, detaliile sale fine invizibile în voalul
întunecat al nopții, transformând-o într-o umbră neagră
amenințătoare care s-a ivit peste fântâna din față. Lumina radia
numai din câteva ferestre de la etaje diferite alte clădirii, unele
puternice, altele mai șterse.
Nu puteam să-mi dau seama dacă stătea cineva la ferestrele

care nu erau luminate, și astfel invizibile pentru mine din cadrul
umbrei întunecate a casei, însă ferestrele care aveau lumină emanată
din ele păreau a fi goale. Era lucrul la care puteam spera cel mai
mult pe gând băgasem un sprint în dreapta mea, pentru a trece de
calea în care aș fi fost expus complet și a dispărea din nou în spatele
copacilor. Urmam linia de copaci din dreapta intrării moșiei,
amintindu-mi că pe acea parte se afla camera cu dispozitivul. Din
fericire, pădurea era destul de aproape de marginile moșiei, deși
puteam vedea în depărtare că în spatele ei era o zonă mare complet
rasă de copaci, chit că abia puteam să deosebesc altceva în acea
beznă și puteam doar să speculez despre contururile generale a ceva
asemănător cu o grădina largă.
În fața mea era o fereastră mare, înconjurată de fiecare parte

de unele mai mici. Îmi dădusem seama că cea mai din stânga
fereastră ar fi dus în camera aceea. Trebuia să fie fereastra care era
în spatele fotoliului pe care stătea gazda mea în mare parte din
conversația noastră, căci cealaltă fereastră era prea mare iar ultima
era prea departe de cât aproximasem din poziționarea camerei. M-
am apropiat încet de aceasta, aproape mergând ghemuit, înainte de
a mă agăța de peretele moșiei și a cerceta în interiorul camerei din
colțul ferestrei. Era întuneric înăuntru. Ușa sa care ducea spre hol
era închisă, și părea complet goală de prezența oricui. Sperasem cu
desăvârșire ca fereastra să fie deschisă, pentru a nu trebui să-mi
forțez intrarea, cauzând suficientă agitație pentru a alerta întreaga
casă de intruziunea mea. În sfârșit, soarta mi-a adus puțin noroc,
fereastra s-a dat ușor la o parte, doar scârțâind ușor de la lipsa de
uz.
51
Odată ce m-am cocoțat înăuntru am încercat să localizez o

sursă de lumină, însă făcusem rost doar de o lumânare lăsată pe
masă cu niște chibrituri, însă consideram asta cea mai bună soluție
căci prea multă lumina mi-ar trăda prezența de era pe hol la fel de
întunecat pe cum era în această cameră înainte să aprind eu
lumânarea. Imediat ce aveam puțină lumină radiind în jurul meu,
luasem o pauză, observând cărțile de pe aceeași masă, volumul
antic blestemat de la care începuse totul... și versiunea sa cumva mai
nouă și totuși învechită, copia familiei scrisă în limba pe care o
studiasem la Universitate. Curiozitatea îmi revenise, un vechi
prieten uitat care fusese speriat din mine de tot ce ni se arătase în
această cameră, îndemnându-mă să o deschid și să arunc o privire
scurtă la paginile de început.
Imediata pagină de după copertă era goală, însă imediat

după aceasta descoperisem un portret în alb-negru al alteia dintre
aceste ființe pale cu un fel de păr facial ciudat. Era din nou ceva
foarte străin și complet nefamiliar pentru viața normală de om.
Privirea sa era direcționată spre ceva necunoscut, din depărtare,
parcă undeva în stânga mea. Deținea un comportament calm și de
oțel, iar imaginea generală, precum cele pe care le văzusem pe hol,
avea o forță fermecătoare, pe care n-o puteam înțelege pe deplin. Pe
următoarea pagină părea a fi titlul volumului, deși nu puteam
înțelege cuvintele scrise – poate au lăsat titlul netradus în limba sa
originală moartă? Atunci descoperisem că aproape în josul paginii
erau mai multe hieroglife, exact precum cele de pe suprafața
dispozitivului, dar cu o formă de bază circulară, de n-ar fi fost litera
O, între ele.
Fusese atunci când l-am auzit din nou, însă nu din mintea
mea, ci era din nou un sunet real și depistabil care ajunsese la
urechile mele dintr-un anumit sertar al unei anumite biblioteci. Jos
și ritmic, precum bătaia constantă a unei tobe, o ținea iar și iar, însă
acum reținându-și volumul jos, neamplificându-se. Mă holbam din
nou la dispozitiv care-mi plantase sunetul în minte precum o
sămânță a nebuniei, care să crească și să mă consume pe dinăuntru.
Îl luasem din sertar și începusem să-l examinez mai atent din toate
părțile, însă nu îmi puteam da seama de hieroglife sau de ordinea în
care erau plasate, și nici să localizez ceva ce putea să-l închidă. Era
52
un fel de mecanism a cărui manipulare nu făcea altceva decât să

miște mai rapid părți ale sale, în tot timpul acesta sunetul rămânând
neschimbat. Prin urmare am putut localiza vreun panou sau vreo
fereastră sau vreun acces înăuntrul dispozitivului prin care să-l pot
sabota. Din nou sunetul începea să se intensifice, așa cum se
întâmplase când am dat de el prima dată, ciocănindu-mi încet
răbdarea pe când îmi creștea frustrarea cu fiecare bătaie,
consumându-mi simțurile și ducându-mă într-un stadiu nebun și
nervos.
Atunci, se întâmplase. Cea mai mare temere a mea în acest

angajament se adeverise - fusesem descoperit. Ușa încăperii fusese
deschisă și lumina era emanată în interiorul ei, arătându-mă oricui
stătea în dreptul ușii, însă nici nu apucasem să mă întorc pentru a
vedea cine mă prinse, fusesem luat prin surprindere de un țipăt de-
o tonalitate înaltă, ce mă îndemna să dau drumul dispozitivului.
Căzuse pe podea, forma sa circulară rupându-se și apărând o
crăpătură pe întreaga sa suprafață. Și totuși, pe când mă holbam la
aceasta pe podea, încă producea acel sunet. Mă întorsesem într-un
final că era prezența subțire la ușă. Ochii mei nu se ajustaseră încă la
întuneric, și nu-i puteam vedea expresia facială, ba mai important,
eram sigur că țipătul ei alertase întreaga familie. Cu siguranță
strigase la mine cu un ton nervos, dând vina pe mine pentru
stricarea dispozitivului la care s-a referit printr-un alt cuvânt care
este cu totul necunoscut mie.
Trebuia să scap rapid, așa că îmi croisem drum înapoi afară

prin fereastră când simțeam brusc cum mă trăgea de mâna dreaptă
în încercarea de a mă încetini în timp ce striga după ajutor. Puteam
deja să aud o agitație de undeva de pe hol. Acea frică primară puse
din nou stăpânire pe trupul meu și pe toate facultățile mele,
îndemnându-mă să mă întorc și să împing creatura fantomatică
departe de mine, pentru a putea fi liber să fug. Se răsturnase pe
spate, dându-mi drumul, lovindu-se cu spatele de masă și strigând
de durere înainte de a cădea într-un final pe podea. Ezitasem, pe
când puteam auzi un plâns ușor în timp ce se zvârcolea pe lângă
masă, însă sunetul ce se apropia continuu din depărtare de pe hol
m-a forțat să sar pe fereastră și să fug nebunește fără a privi în urma
mea. Trebuia să-mi croiesc drum înapoi în oraș și să împachetez de
îndată! Trebuia să plec cât mai departe de aici cu putință.
53
Fugind din moșie era o experiență întreagă complet

familiară pentru mine, cu excepția că acum eram sigur și simțeam în
adâncul stomacului că ei chiar m-ar urmări, că m-ar vâna pentru
distrugerea unui bun de-al lor și rănirea unui membru al familiei
lor. Ei veneau după mine, știam asta, precum o haită de lupi ai bazei
fântânii. Nu mă puteam opri, nici măcar pentru un moment.
Moartea mea se apropia rapid, constant precum acel sunet infernal
care fulgera în mintea mea. Însă acum, sunetul, împreună cu frica
mea primară, îmi țineau toate simțurile ascuțite și concentrate,
ținându-mă mai alert decât am fost vreodată în viața mea. Puteam
vedea calea în fața mea în ciuda voalului nopții.
Ajunsesem înapoi la poartă și de acolo am continuat să alerg

înapoi în oraș. Acolo, festivalul continuase, mai măreț și gălăgios
decât în nopțile precedente. Probabil ajunsese la apogeul maxim,
căci cei mai mulți dintre oameni păreau să se fi adunat în piața
orașului, prin care a trebuit să trec pentru a ajunge la motel. Nu-l
văzusem pe partenerul meu sau pe prietenii noștri nicăieri în drum,
sau în camera noastră, însă nu m-am putut opri, nu am putut
aștepta sau pleca în căutarea lor, fiind concentrat doar pe a-mi lua
bagajul și a părăsi acest oraș înainte ca lupii să vină să mă caute.
Îndesându-mi neglijent lucrurile în bagaj, l-am pus pe umăr

și am fugit înapoi afară. Mersesem spre drumul principal în oraș
înainte de a-mi da seama că acesta m-ar duce peste drumul secret.
Mergând pe acesta m-ar pune în contact direct cu lupii. Trebuia să
găsesc o altă cale, așa că m-am repezit frenetic de la om la om,
cerând, milogind, rugându-mă de ei să-mi spună de o altă cale de
ieșire din oraș. Majoritatea păreau buimaci, îngroziți de aparența
mea și de teroarea pură care cel mai probabil ieșea din mine în
valuri, speriind oamenii în a încerca să stea cât mai departe de mine
cu putință fără a răspunde, deși unii dintre ei chiar au râs de mine
în batjocură. Cine eram eu decât un simplu ucigaș al distracției ce
întrerupea veselia tuturor?
În cele din urmă, o persoană dintr-un mic grup îmi zisese, în

timp ce mă privea cu o expresie deranjată, că era un drum mai mic
care duce într-o direcție complet diferită în afara orașului, deși nu
știa să-mi spună exact unde ducea. Mi-au arătat direcția generală și
54
începusem deîndată să alerg din nou. Zgomotele festivalului, ale

veseliei, muzica, toate s-au amestecat într-o cacofonie care fusese
acoperită de un bum fulgerător al sunetului blestemat. Mă simțeam
precum un pește înotând contra curenților, încercând să evadez din
oraș în timp ce toată lumea îmi stătea în cale, mergând spre piața
orașului.
Într-un final am luat drumul despre care mi s-a spus și am

continuat să alerg în timp ce mă ducea în sus. Cacofonia murise
undeva în urma mea, deși sunetul continua să erupă în capul meu,
din ce în ce mai tare, de parcă întreaga lume era pe cale să se
sfărâme. De fapt, ultima bătaie pe care am auzit-o suna de parcă
lumea se sfârșea. Brusc mă oprisem și mă întorsesem să mă uit în
urma mea de pe dealul pe care mă ducea drumul. Ultimul sunet pe
care l-am auzit era real, mai tare și mai puternic decât orice furtună.
La ceva distanță în josul meu puteam vedea întregul oraș, strălucind
puternic cu luminile de festival... și o uriașă bilă de foc dispersându-
se peste ceea ce se dovedea a fi piața orașului. Acesta ardea. Un foc
teribil se împrăștia din direcția drumului principal către piață de
unde fusese emanat zgomotul fulgerător. Puteam acum să aud de
unde mă aflam țipetele de oroare și zgomotele puternice și rapide,
ca și cum multe ciocane mărețe erau la lucru.
Stăteam paralizat, căci am crezut că ar fi venit să mă caute

doar pe mine - cum aș putut să știu că și-ar dezlănțui furia peste
întregul oraș? Sau poate ar fi trebuit să știu. Fusesem singura
persoană vie care putea să știe, căci lupii îmi spuseră exact cât de
mult îi detestau pe cei ca noi. Era totul din vina mea, de m-aș fi
întors în bârlogul lor, nu aș fi nenorocit toți acești oameni
inconștienți la o asemenea oroare cosmică. Realizez acum că sunt
responsabil pentru asta! Poate ar fi trebuit să mă întorc și să mă
predau pentru a le opri ieșirea furioasă, însă nu îndrăznisem, căci
sunetul care murise temporar după explozie se întorsese, ghidându-
mă să continui să fug, prevestindu-mi moartea ce se apropia. Așa că
am întors spatele acelei imagini de măcel pentru care-mi asum
întreaga responsabilitate, și am fugit.
53
Capitolul 8
Acest Jurnal
55
CAPITOLUL 8. ACEST JURNAL
Acesta este singurul registru existent care arată adevărul din

spatele distrugerii orașului și eradicarea totală a locuitorilor săi și a
călătorilor care au stat acolo în acea noapte, precum și natura
completă a ororii supreme care a comis acest masacru.
Nu m-am mai oprit vreodată din alergat de atunci,

folosindu-mi fiecare moment de siguranță mai mult sau mai puțin
în care mă puteam odihni pentru a umple paginile sale cu seria mea
de evenimente. Am călătorit din așezare în așezare, din localitate în
localitate și prin vreo două dintre marile orașe unde auzisem știri
despre masacrul misterios și teribil care s-a abătut asupra acelui
oraș, nelăsând vreun supraviețuitor sau indicii legate de ce anume
s-a întâmplat. Ba mai rău, auzisem zvonuri despre necunoscuții
îmbrăcați în negru ce apăreau ocazional aproape de așezări,
colindând și răscolind după ceva sau cineva. Nu îndrăznisem să
spun nimănui că fusesem acolo și că puteam arăta adevărul, căci din
nou aveam de a face cu perspectiva îngrozitoare: cine m-ar fi
crezut? Ei m-ar aresta curând pentru a mă investiga dacă aș fi putut
fi vinovatul din spatele acestui masacru, și deși recunosc că datorită
acțiunilor mele atâția oameni și-au pierdut viețile, nu fusesem eu
persoana care literalmente să-i omoare și să ardă în flăcări orașul. Ba
mai mult, dacă aș fi fost deținut și știrile despre mine ar fi fost
împrăștiate, lupii ar afla cu siguranță și ar veni după mine, ducând
la mai multă moarte și distrugere.
Când începusem inițial punerea în registru a călătoriei mele

în acest jurnal, nu știam di ce motiv o făceam. Dar precum am mai
scris mai devreme în acesta, poate oricine-l va găsi și citi își va da
seama ce anume, dacă este acel ceva, se poate face. Motivul pentru
care am ales să scriu totul în limba veche pe care o învățasem la
Universitatea mea nu a fost doar pentru a putea continua să scriu
acest registru în privat dar la vedere, fără teama ca cineva să se uite
peste umărul meu și să realizeze că aș putea fi singurul
supraviețuitor al masacrului, dar și din teama posibilității ca orice
persoană comună să creadă că este o incoerență nebunească sau o
lucrare ficțională, inspirată de acest masacru. Totuși este speranța
mea disperată că dacă tu să poți citi acest jurnal, atunci ești la fel ca
mine, cineva care împărtășește un interes comun cu mine, o
preocupare comună, în acest caz fiind mai înclinat să crezi în mine.
56
Sunetul încă mă mai bântuie. Doar când îmi ocup timpul scriind în
acest jurnal dispare și mă lasă în pace. Astfel eu m-am decis să scriu
în el în fiecare noapte înainte de a merge la somn, căci altfel sunetul
m-ar ține treaz, împingându-mă la marginea cumpătului. De fapt,
acum că ajung la finalul registrului meu, mă tem de ce s-ar putea
întâmpla după ce ascund acest jurnal. Cel mai probabil voi ceda
într-un final nebuniei, dacă lupii nu mă vor ajunge în cele din urmă.
Nu știu sincer care soartă ar fi mai rea, însă odată ce voi fi ascuns
asta, voi continua să fug, de ei și de acel sunet, până la ultima-mi
suflare.
Sper când vei descoperi acest jurnal că nu va fi lângă locul

decesului meu, cu lupii posibil fiind încă prin preajmă, sau lângă
locul în care cumpătul meu a cedat într-un final, caz în care poate aș
deveni foarte periculos. În speranța că ai luat în serios avertismentul
oferit de mine la începutul relatării mele, nu vei hoinări oriunde a
fost când mi-ai descoperit jurnalul.
Ceea ce urmează va fi cel mai probabil ultima mea înscriere

pe aceste pagini căci vreau să menționez ce alte lucruri mici au
rămas nespuse, după care voi ceda somnului și voi încerca să găsesc
o ascunzătoare pentru acesta de dimineață. Pe când am scris asta
continuasem să derulez anumite momente în mintea mea și să
analizez ce anume se întâmplase, ce anume mi se arătase, și ce
anume fusese spus.
Limba veche în care scriam se dovedise a avea mai multe

secrete decât suntem noi astăzi conștienți de ele, atâta îmi arătase
gazda. Și totuși unele cuvinte pe care le auzisem puteau foarte bine
să fie din limba veche a volumului. Nu voi descoperi niciodată
adevărul din spatele acestor cuvinte, deși este speranța mea sinceră
că tu vei reuși în schimb.
Monstrul strigoi care fusese cel mai deranjat de prezența

mea în bârlogul lor folosise un cuvânt pentru a mă descrie, pe care-l
suspectasem a fi cuvântul lor pentru tipul nostru, cuvânt în care și-a
pus toată ura sa pe când strigase “ce face acest ‘meesheeng’ aici?”
57
Niciodată nu mi-am dat seama de vreunul din aceste

mistere din spatele dispozitivului prefăcut care-mi infectase
mintea cu sămânța nebuniei, însă i-am învățat numele de la
apariția fantomatică pe care o îmbrâncisem la pământ pe
podea la scurt timp după aceea - ea l-a numit un “klok”.
Misterul final este constituit din cuvintele și

hieroglifele pe care le-am observat pe aceste pagini ale
volumului antic din moșia lupilor. Încă mi le pot aminti
perfect, însă nu am putut înțelege sau deduce însemnătatea
lor: “Lupta mea, 2016”.
Adolf Hitler
20.04.1889 – 30.04.1945
58

Caderea in Nebunie

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Caderea in Nebunie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Căderea în Nebunie

1 Pentru cei interesați 3

2 Totul a Început cu un Volum Antic 5

4 Frica s-a întors 15

5 Lupii au Mârâit la Mine 21

6 Acel Sunet Infernal 39

Pentru CEI Interesați

Dacă te vei găsi în posesia acestui jurnal, îți cer să nu

Sunt un absolvent al facultății de lingvistică în cadrul căreia

Când am plecat de pe băncile facultății în zi decisivă de vară,

L-am descoperit într-un depozit uitat de sub biblioteca

Paginile erau căptușite în margini, precum coperta, în praf

Eram interesat să citesc mai multe cărți scrise în limba pe

murit demult și ultimul profesor care o învățase a murit în timpul

Ne-am uitat în fișele vechi ale răposatului profesor, însă erau

Vorbisem despre această direcție cu profesorii și fusesem de

Entuziasmul și bucuria mea doar au crescut după absolvire

Când eu și partenerul meu am ajuns, festivalul de Vară din

Cu toate acestea, nu eram așa de iritabil pe cât credeau ei din

Pe când mergeam prin oraș și prin locurile sale, înainte de a

ajungeam, lucru care era prea mult pentru partenerul meu și

Pentru ei devenisem prevestitorul posomorârii ce se abătea

Acum în schimb reacția era una diferită. Atitudinea sa de

I-am explicat scopurile efortului meu, iar acesta rămăsese

Fără vreo reținere furnizorul mi-a oferit informații și mi-a

Potrivit furnizorului, ei aveau pielea înfricoșător de pală, ca

Furnizorul mi-a povestit în general despre zona unde moșia

Teama localnicilor era prea reală și descrierea membrilor

Urma apoi să merg după scopul meu.

Frica S-a Întors

Nimeni nu m-ar învinui că simt dubii și teamă de ar fi mers

Mi-am petrecut restul zilei de ieri cu partenerul și prietenii,

Pădurea era deasă și întunecată, abia lăsând loc de vreo

Devenisem îngrijorat. Nu plănuisem întocmai cum urma să

Părea că mergeam la nesfârșit până când văzusem deodată

zidul moșiei. Nu eram sigur în ce direcție să merg pentru a găsi o

Poarta era veche și impunătoare, făcută din tije negre ce au

Clădirea aceasta nu era precum nimic cunoscut unei

Moșia era decorată cu diverse modele și sculpturi de

Într-un final, m-am apropiat de intrarea clădirii, deși

Lupii au Mârâit la Mine

Când bătusem inițial o făcusem cu ezitare, netrecând încă

Pe cât mi-am urmat privirea peste fântână din vârf până-n

Într-un final auzisem niște pași apropiindu-se și m-am întors

Trebuia să mă calmez și din faptul că această persoană nu

Asta a provocat o reacție complet diferită; una de surpriză și

și fiecare membru din familie o putea vorbi. Am fost cu adevărat

Doar privind peste pagina care fusese deschisă din pură

Am încercat să prind cât de mult posibil din interiorul

ce am fost adus în această cameră așa de repezit – era gazda mea la

Totuși, dubiul și presentimentul rău rămăseseră persistente

Îmi pot imagina numai cât de antică fusese această clădire,

Motivul decorativ al lupului de asemenea prezent în

direcții opuse în interiorul unui balcon de deasupra ce a deochiat

În drumul nostru spre camera plină cu cărți am fost martor

Până acum, de nu mi-ai aruncat notițele și ai continuat să

- un instinct care fusese, după cum observ acum în retrospectivă,

Indiferent cât de frecvent aș repeta și reitera ce frică,

Gazda mea a stat pe fotoliu la masa de lemn în timp ce mi

Întrebările ce au urmat erau cu adevărat de la cineva

Începeam să mă simt mai mărunt din incertitudinea legată

Altceva de natură ciudată s-a ivit în timp ce răspundea

Odată ce ne-am abătut la subiectul diferențelor dintre limba

Am vorbit mai mult despre unele din aparentele diferențe în