A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus.

Dar mergeți și
spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge în Galileea mai înainte de
voi; acolo Îl veți vedea, după cum v-a spus vouă. Marcu 16,7
Tonul narativ pronunțat al acestei pericope se impune în planul conștiinței.
Relatarea evanghelică mizează pe frustețea detaliilor și a celor câteva elemente
de dialog. Asistăm parcă la o scenă surprinzătoare, aliaj de uimire, teamă,
bucurie și enigmă, în care mesajul capătă forță de impact, mai cu seamă prin
elementele „decorului”. Bunul chip de sfetnic al lui Iosif din Arimateea și emo-
ționanta lui grijă față de Iisus, giulgiul și mormântul, miresmele cumpărate
pentru cucernicul gest al ungerii funebre, timpul venirii la mormânt („în
răsăritul soarelui” - o evidentă aluzie la Înviere), mărimea și greutatea pietrei
tombale, veșmântul alb al tânărului, situarea lui („în partea dreaptă”) și grija de
a le arăta locul unde Îl puseseră pe Domnul, precizarea aparent superfluă că Cel
răstignit „nu este aici”, Galileea ca loc de revedere, tremurul, uimirea și tăcerea
femeilor, toate conferă un aer pătrunzător primei întâlniri dintre umanitate
(feminină) și realitatea învierii lui Hristos. Bineînțeles că nimeni nu poate trece
peste mișcătoarea loialitate a lui Iosif și a femeilor purtătoare de mir.
În timp ce apostolii se cufundau în frică, zăbavă și împietrire a inimii, cum
avea să-i mustre Domnul înviat, femeile L-au urmat fără preget, chiar și după
moartea Lui. În simplitatea pură a evlaviei lor, nu neapărat mânate de speranța
învierii, așa cum le învățase Iisus, dar, fără-ndoială, cum le îndemna sufletul lor
de ucenițe nedezmințite, ele vin totuși la mormânt să cinstească trupul Celui
mort, așa cum prevedea obiceiul. Apăsate de teamă (mormântul era păzit de
romani, în urma evenimentelor care culminaseră cu uciderea lui Iisus) și de
neputință cu gândul la dimensiunile pietrei de la intrarea în mormânt, pășesc, cu
ochii în pământ, spre locul unde-L știau pus, fără viață, pe Învățătorul lor.
Ajunse aici, un prim semn nedumeritor: piatra fusese rostogolită de cineva și
intrarea nu mai avea nici o opreliște. Veșmântul alb al tânărului care le vorbește
este în vădit și voit contrast cu obișnuințele funerare. El li se adresează din
partea dreaptă a lăcașului mortuar (dinspre apus, deci). Din partea de
miazănoapte, unde soarele apune, vine anunțul că Soarele dreptății se află pe
bolta cerească. Femeile așteptau să vadă moarte, numai moarte, dar au primit
mesajul vieții nemuritoare. Din purtătoare de miruri au devenit purtătoarele
veștii supreme că a înviat Domnul.
Copleșitoarea greutate fizică a pietrei cu care fusese pecetluit mormântul
lui Iisus ne duce cu gândul către imensa încărcătură a păcatelor omenești pe
care El a ușurat-o și, mai mult, a șters-o prin Jertfa și Învierea Sa. Astfel,
Împărăția cerurilor este deschisă, iar noi avem cale liberă către ea. Pecețile care
o ținuseră închisă pentru noi nu mai există. Lumea nu mai este un mormânt
decât pentru cei care nu-și „ridică ochii” să vadă stavila morții înlăturată de
Hristos. Îngerul chiar le spune femeilor să nu-L caute pe Iisus în regnul morții,
ci în triumful desăvârșit al vieții. „Nu este aici...” În locul biblic paralel de la
Ioan 20, 11-18, așezarea celor doi îngeri la polii opuși ai locului unde fusese pus
trupul lui Iisus amplifică vizual absența acestuia, dar, în același timp, sugerează
prezența tainică a lui Hristos Cel Înviat. Îngerii sunt dispuși asemenea celor doi
heruvimi care, stând față în față, străjuiau Chivotul Legii, simbolul prezenței
divine veterotestamentare.
Absența lui Hristos din mormânt este indicativul prezenței Lui deasupra
tuturor contingențelor neizbăvitoare ale acestei lumi și în inimile credincioșilor.
Nu în cernitele adâncimi sepulcrale trebuie căutat Domnul vieții. Ridicați-vă
privirea și zăriți-L în văzduhul etern al Învierii! Iată deci o altă sugestie pascală
chiar în acest detaliu epic: femeile „își ridică ochii” și văd mormântul descoperit.
În limbile clasice și moderne, termenii biblici folosiți pentru a exprima actul
tainic al învierii sunt sinonimi cu ridicare, înălțare, biruință, mărire
- grecescul anastásis („a sta ridicat”), latinescul resurrectio („a urca”, „a se
ridica din nou”) și englezescul risen („răsărit”, „înălțat”, „ridicat”). Aceste
cuvinte nu lămuresc nepătrunsa desfășurare a învierii trupului hristic, dar
afirmă ceea ce este, de fapt, dătător de bucurie și optimism izbăvitor: ridicarea
din moarte, ca biruință totală și veșnică.
Femeile purtătoare de miruri s-au învrednicit de revelația Învierii pentru
că I-au fost loiale Domnului în viață și în moarte. Fidelitatea lor este de-a dreptul
mișcătoare și, fără-ndoială, exemplară, iar faptul că anunțul atotmântuitoarei
treziri la viață a lui Iisus a plecat spre lume prin ele nu este câtuși de puțin o
întâmplare. „Domnul Iisus Hristos a știut că femeile sunt mari purtătoare ale
iubirii în istoria neamului omenesc”, drept care le-a socotit vrednice de a primi
și de a împărtăși vestea cea bună a biruinței Lui asupra morții. Însă, dacă
apostolii ar fi mers primii la mormânt în dimineața zilei respective, în mod sigur
ar fi primit aceeași veste, chiar în pofida ezitărilor și lașității de care au dat
dovadă în timpul dramaticului sfârșit al lui Iisus. Accentul nu cade, în cuvântul
Evangheliei, pe evlavia acestor femei, ci pe faptul că Hristos Și-a păstrat
întocmai cuvântul: „Trebuia să învieze din morți” (Ioan 20, 9). Așa cum i-a spus
Mariei din Magdala (Ioan 20, 17), Hristos îi vrea încredințați pe ucenicii Lui - pe
cei de atunci și pe cei dintotdeauna - că Tatăl Lui este și Tatăl lor, că Dumnezeu
este Cel Care L-a trimis în lume pentru a-i oferi acesteia iubirea Lui veșnică, L-a
înviat „a treia zi, după Scripturi” și, astfel, pe toți cei care vor renaște prin
credință îi va primi în sânul Său. „Suirea” la Tatăl, întoarcerea umanității Fiului
spre dumnezeire s-au produs, realitate asumabilă de acum de către discipoli.
Mai mult decât niște relatări cu scop informativ, Evangheliile care vorbesc
despre dimineața acelei zile - prima, ca însemnătate spirituală, a săptămânii -
conțin îndemnuri neexplicite la cunoașterea Învierii. Esența profund pascală a
creștinismului nostru în ele poate fi descoperită. Dacă urmărim detaliile
primului contact al mironosițelor și al apostolilor (Petru, Ioan, Toma și ceilalți)
cu mormântul gol și apoi cu Cel înviat, descoperim gradualitatea unei inițieri în
misterul Învierii. Acest urcuș constă în asimilarea lăuntrică, prin trăire inefabilă
și sacră bucurie, a identității dintre Iisus Cel Care a pătimit pe Cruce și a
coborât în mormânt și Iisus proslăvit.
Aceeași Maria Magdalena, prima dată când Îl vede, Îl ia drept altcineva și I
se adresează cu „Domnule”, cerându-i informații despre trupul absent („[...]
dacă tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, și eu Îl voi ridica” - Ioan 20, 15), dar
când Iisus o strigă pe nume, ea Îl recunoaște și, cu fervoarea unei revelații unice,
Îi strigă: Rabbuni!, aruncându-se la picioarele Sale și îmbrățișându-le (lucru
deductibil din nu ușor explicabila interdicție rostită imediat de Iisus: „Nu te
atinge de Mine!”). Spre deosebire de obișnuitul Rabbi, forma apelativă folosită
de Maria acum conține acea intimitate conferită de credință și de dragoste,
posibil a fi tradusă cu „Învățătorul meu”. În limba ebraică, termenul era folosit
mai mult în rugăciuni, deci numai în relația cu Dumnezeu.
Ioan, ucenicul iubit, a alergat la mormânt și, în fața giulgiurilor cu care
fusese îngropat Hristos, „a văzut și a crezut” (Ioan 20, 8). Apostolul Toma are
parte de aceeași revelație, când în fața ochilor îi stă trupul jertfit și înviat al
Învățătorului său. Cei doi călători către Emaus Îl (re)cunosc pe Iisus abia când
văd gestul frângerii pâinii, mărturisindu-și o inimă arzândă la auzul cuvintelor
Lui tâlcuitoare. Toate acestea probează, de fapt, trecerea, Paștile omului către o
nouă înțelegere, așa cum Iisus Cel care Se arată după Înviere este, în același
timp, Cel dinainte, dar și radical Altul. După cum puterea de a schimba
orientarea conștiințelor a avut-o Domnul și în suferință.
Cine poate uita cum, după ce l-a hulit alături de celălalt tâlhar, prinși pe
crucile răstignirii, Dismas „a văzut și a crezut”, cutremurat, că Cel care agoniza
lângă el nu este altul decât Fiul lui Dumnezeu, inocent și jertfelnic, Care, în acele
momente, Își dădea duhul pentru „ca lumea să aibă viață, și din belșug s-o aibă”
(Ioan 10, 10). Învierea lui Hristos a adus acest belșug al vieții și al iertării ca
hrană pentru sufletele noastre.