Duminica a VII-a după sărbătoarea Sfintelor Paști, numită și Duminica Sfinților Părinți de la

Sinodul I ecumenic, este consacrată mărturisirii dreptei credințe și unității Bisericii. În

primul rând, dreapta credință înseamnă mărturisirea dumnezeirii Mântuitorului nostru Iisus
Hristos. Când Biserica a întocmit calendarul, a stabilit ca această duminică, a șaptea după
Paști, care precede marea sărbătoare a Pogorârii Duhului Sfânt și care urmează
după Înălțarea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, să fie o duminică de
pomenire a Sfinților Părinți de la Sinodul I ecumenic. De ce? Mai întâi, pentru că la Sinodul
I ecumenic s-a mărturisit de către 318 Sfinți Părinți din Biserica Răsăriteană și Apuseană că
Iisus Hristos nu este o făptură, nu este un om devenit Dumnezeu, așa cum greșit susținea
ereticul Arie din Alexandria, ci Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat, Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni: ‘pentru noi oamenii
și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din
Fecioara Maria și S-a făcut Om’.
duminica aceasta, a Sfinților Părinți de la Sinodul I ecumenic, este o pregătire pentru
sărbătoarea următoare, și anume pentru praznicul Pogorârii Sfântului Duh,
sărbătoare care amintește de constituirea Bisericii Mântuitorului Iisus Hristos prin
pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinții Apostoli, trimis de către Dumnezeu Tatăl și de
Dumnezeu Fiul, Cel înălțat la ceruri, ca prin Duhul Sfânt să se adune laolaltă persoane
diferite din neamuri diferite și din locuri diferite, unite între ele prin credința în Iisus
Hristos.
Această rugăciune este numită și rugăciunea arhierească a Mântuitorului Iisus Hristos,
rostită înainte de pătimirile Sale (cf. Ioan 17, 1-13). Înainte să treacă prin suferința
Crucii, Mântuitorul Iisus Hristos S-a rugat pentru Biserica Lui
Iar marea taină sau ținta ultimă a rugăciunii Mântuitorului Iisus Hristos este unitatea
Bisericii. El Se roagă pentru unitatea Bisericii, Se roagă pentru unitate, deoarece știe
că în lumea păcatului există ispite și dezbinări, că există lucrarea diavolului, a
‘dezbinătorului’, care caută să separe, să despartă, să învrăjbească

Precum meşterul aruncă aurul în topitorie şi-l lasă

a se cerne şi a se curăţi prin foc până ce vede că străluceşte,
tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele omeneşti să fie cercetate de necazuri,
până ce se curăţă şi se lămuresc. De aceea, o astfel de cercetare
a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet.”
Sfântul Ioan Gură de Aur

”Cineva l-a întrebat pe Dumnezeu: Dacă totul e deja scris în destin de ce ne mai dorim
ceva? Dumnezeu a zâmbit și a spus: Pentru că în multe locuri am scris:" Să fie cum îți
dorești tu!
In loc sa ridici tonul vocii, ridica valoarea cuvintelor, caci ploaia este cea care
face iarba sa creasca, nu tunetele!
Daca somnul nu te ajuta sa te odihnesti, cel cu adevarat obosit este
sufletul.
"Viaţa este un ecou: ce trimiţi, vine înapoi şi ce semeni, culegi – de
asemenea: ce dai, primeşti şi ce vezi în alţii, există în tine.
Un om dormea în coliba lui, când, dintr-odată, într-o noapte, coliba s-a umplut de
lumină și i-a apărut Dumnezeu.
Domnul i-a cerut să facă o muncă pentru El și i-a arătat o stâncă mare din fața
colibei. I-a explicat că va trebui să împingă piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce
omul a și făcut.
Mulți ani a muncit din greu, de la răsăritul la apusul soarelui, împingea din toate
puterile, cu umerii proptiți pe suprafața masivă și rece a stâncii de neclinitit. În fiecare
noapte bărbatul se întorcea trist și istovit în coliba lui, simțind că întreaga zi a irosit-o
degeaba.
Tocmai când bărbatul era mai descurajat, adversarul lui Dumnezeu (diavolul) a
decis să-și facă apariția în gândurile plicitisite ale acestuia :”De atâta timp împingi
piatra și ea nici nu s-a clintit”.
Așa omul a rămas cu impresia că sarcina lui este imposibil de realizat și că toată
munca lui va fi un eșec.
Aceste idei l-au deprimat și descurajat pe bărbat.
Diavolul i-a spus: “De ce te distrugi singur pentru asta? petrece-ți timpul făcând
doar un efort minim și te vei simți mai bine”.
Bărbatul ostenit tocmai așa își propusese să facă, dar înainte de asta a decis să se
roage și să-și spună păsul lui Domnului.

“Doamne, a spus, am muncit mult și greu pentru Tine, adunându-mi toate puterile
să fac ce mi-ai cerut. Acuma, după atâta timp, nu am reușit să mișc piatra nici cu
jumătate de milimetru. Ce am greșit? De ce am eșuat?”
Domnul i-a răspuns înțelegător:

“Prietene, când ți-am cerut să-Mi slujești și tu ai acceptat, ți-am spus că sarcina ta
era să împingi cu toate puterile în stâncă, ceea ce ai și făcut. Niciodată nu am spus că
aștept ca tu să o miști.
Sarcina ta era doar să împingi. Și acum vii la Mine obosit spunând că ai eșuat. Dar
chiar asta e realitatea?
Privește la tine. Brațele îți sunt puternice și musculoase, spatele e vânjos și bronzat,
mâinile îți sunt bătătorite de atâta apăsare, picioarele ți-au devenit solide și puternice.
Te-ai dezvoltat mult și capacitățile tale sunt peste ce te-ai fi putut aștepta să ai.

Adevărat, nu ai mișcat stânca. Dar vocația ta a fost să Mă asculți și să împingi, ca să-

ți pui la încercare credința și încrederea în înțelepciunea Mea. Ceea ce ai și făcut.
Acuma Eu, prietene, voi muta stânca!”

Câteodată, când auzim cuvântul Domnului, avem tendința să ne folosim gândirea

noastră pentru a descifra ce vrea El, când, de obicei, Domnul nu ne cere decât simpla
ascultare și încredere în El.

Cu toate că noi credem că prin credință mutăm munții, de fapt tot Domnul este Cel
care îi mută din loc.