Determinarea principalelor constante biologice

Analizele medicale sunt ansamblul de procedee, mai mult sau mai puțin complexe, care
furnizează informații asupra aspectului și functionalitatii diferitelor organe și compartimente ale
organismului cât și asupra gradului de sănătate și boală ce afectează organismul în cauză
VSH

VSH-ul reprezintă viteza de sedimentare a eritrocitelor şi măsoară indirect gradul de

inflamare din sânge.
Determinarea VSH-ului este o analiză simplă care se bazează pe proprietatea globulelor roşii
de a sedimenta, de a se depune într-un tub de sticlă după ce sângele recoltat din venă a fost amestecat
cu o substanţă anticoagulantă. VSH se deosebeste de hematocrit prin faptul că sângele se separă
spontan după un oarecare timp în plasmă şi globule roşii, fără ca să fie centrifugat în prealabil. Dacă
un tub subţire, înalt de 200 mm, se umple cu sânge şi se menţine în poziţie verticală timp de o oră şi
apoi două ore, se observă cum deasupra se separă plasma. Valoarea VSH se calculează după numărul
de mm de plasmă separată într-o oră şi în două ore. Cu cât creşte înalţimea plasmei separate şi scade
înalţimea stratului inferior compus din globule roşii, cu atât valoarea VSH este mai crescută, mai
mare.
VSH-ul trebuie să fie 12 mm/oră la femei, iar la bărbaţi 9 mm/oră. În cazul vârstnicilor, o
valoare mai crescută la această analiză nu trebuie să constituie un motiv de panică. În această etapă a
vieţii mai bine de un sfert dintre persoane au VSH-ul peste limita superioară.
Analiza VSH este un test uşor de efectuat, necostisitor care a fost folosit de mai mulţi ani
pentru a ajuta la diagnosticarea condiţiilor asociate cu inflamaţia acută şi cronică, inclusiv infecţii,
cancer şi boli autoimune. VSH este o naliză nonspecifică deoarece nu indică exact cauzele infecţiei,
din acest motiv, analiza este de obicei utilizată împreună cu alte teste.
Valori normale: la bărbaţi = 3-10 mm, la o oră; 5-15 mm la 2 ore; la femei = 6-13 mm la o
oră; 1-20 mm la 2 ore; la copii mici = 7-11 mm la o oră.

Timpul de coagulare

Timpul de coagulare reprezintă timpul necesar sângelului plasat într-un tub la 370C pentru a
se coagula.
Pentru a analiza puterea de coagulare a sângelui în cazul unei hemoragii sau în vederea unei
operaţii chirurgicale, se determină t.c. astfel: se recoltează o picătură de sânge din pulpa degetului, se
pune pe o lamă de sticlă şi se cronometrează timpul care a trecut până la coagularea sângelui. Valori
normale ale timpului de coagulare sunt de: 8-12 minute.
Depăşirea acestui timp (T.C. crescut) indică o coagulare a sângelui întârziată, fapt ce poate
predispune la sângerări și hemoragii.
Un T.C. scăzut (sub cinci minute) indică o coagulare anormal de rapidă a sângelui putând
duce la coagularea sângelui chiar în vasele sanguine, aşa cum se întâmplă în unele infecţii
microbiene.

Hematocritul

Reprezintă masa de hematii (globule roşii) dintr-un anumit volum de sânge. Procedeul constă
în recoltarea sângelui dintr-o venă, apoi acesta se combină cu o substanţă antiocoagulantă şi se
repartizează într-un tub de sticlă foarte îngust, care se centrifughează puternic la o centrifugă. În
urma acestei operaţii se observă separarea sângelui în stratul superior (plasma) şi stratul inferior,
format din globule roşii, care constituie hematocritul.
Hematocritul se poate defini ca fiind volumul stratului de globule roşii (în procente) faţă de
volumul total al sângelul din tubul de sticlă.
Valori normale ale hematocritului: la bărbaţi = 40-48%; la femei = 36-42%; la copii 2-15 ani
= 36-39%.
Creşterea hematocritului se întâlneşte rar, când se pierde multă apă din corp prin transpiraţie,
prin febră, prin vărsături (deshidratare) precum şi în boala care se caracterizează prin creşterea
exagerată a numărului de globule roşii (poliglobulie).
Scăderea hematocritului se observă în anemii, în pierderea de sânge sau când se consumă
multe lichide înainte de recoltarea sângelui. Hematocritul, alături de numărătoarea globulelor roşii şi
de dozarea hemoglobinei, ajută la punerea unui diagnostic mai precis de anemie.

Glicemia

Glucoza este cea mai importantă zaharidă care se găseşte în mod normal în organele şi
sângele omului şi constituie combustibilul cel mai preţios pentru obţinerea energiei necesare
activităţii omului. Din arderea unui gram de glucoză, de către organism, rezultă 4 calorii. Glucoza în
organism provine din alimentele consumate de către om. Cele mai bogate alimente în glucoză sunt
dulciurile (zahărul, produsele zaharoase, mierea), precum şi alimentele care conţin amidon (făina de
cereale şi produsele cerealifere, cartofii etc.) care în organism se transformă prin acţiunea enzimelor
hidrolitice în glucoză. Dar organismul poate fabrica zahăr din orice nutriment, chiar din proteine şi
grăsimi prin procesul de gluconeogeneză. Pentru aprecierea cantităţii de zahăr din organism, în
laborator se analizează zahărul din sângele total ori din ser sau plasmă.
Valori normale ale glucozei din sânge: 65-110 mg la 100 ml sânge. În cazul persoanele de
peste 40-50 ani, valorile medii ale glicemiei sunt mai crescute decât la tineri. Scăderea sau creşterea
glicemiei în afara acestor valori produce perturbări grave organismului.
Scăderea glicemiei prea mult sub valorile normale (hipoglicemie) poate produce ca simptome
slăbiciune, tremurături, transpiraţii şi chiar pierderea conştienţei (coma hipoglicemică). Acest lucru
se întâmplă când organismul este subalimentat cu alimente ce conţin glucoză (glucide) sau în caz de
înfometare (inaniţie). Eforturile fizice mari, mai ales pe munte, care consumă rezervele de glucide
din ficat (în special la bolnavii de ficat) pot predispune la hipoglicemie. Hipoglicemia se întâlneşte
mai rar în bolile unor glande endocrine care secretă hormoni insuficienţi (hipofiza, tiroida,
suprarenale), precum şi la bolnavii de diabet care se tratează cu doze prea mari de insulină sau alte
medicamente antidiabetice.
Creşterea glicemiei (hiperglicemie) se întâlneşte şi la persoanele sănătoase dacă analiza
sângelui se face după un consum crescut de dulciuri. De asemenea, persoanele care au avut un
traumatism fizic sau psihic (stres) sau care s-au tratat cu anumite medicamente, pot avea o glicemie
crescută, fără a fi bolnavi de diabet. În aceste situaţii glicemia revine la normal după ce a dispărut şi
cauza care i-a provocat creşterea.
O glicemie mărită se întâlneşte în bolile glandelor endocrine care au rolul de a regla
concentraţia glucozei în sânge. Astfel, secreţia în exces a hormonilor unor glande (hiopofiza, tiroida,
suprarenalele) produce hiperglicemie.
Cea mai mare creştere a glicemiei se întâlneşte în diabetul zaharat sau diabetul pancreatic.
Pancreasul este o glandă mixtă, cu secreţie endocrină de insulină şi exocrină de enzime digestive ce
se elimină în duoden. Insulina este un hormon ce are rolul de a ajuta la consumul şi la arderea
glucozei din sânge şi celule. În unele boli ale pancreasului acesta secretă mai puţină insulină sau nu
mai secretă deloc şi din această cauză glucoza, în loc să se consume, să se ardă, se acumulează în
sânge, crescând glicemia. Astfel, glicemia poate ajunge la 200-300 mg% şi chiar mai mult, ceea ce
duce la coma diabetică (coma hiperglicemică) mai ales la acele persoane care nu ştiu că au diabet.
 Uremia

Uremia reprezintă nivelul de uree din sânge. Aceasta este cuprinsă în mod normal între 0,25
şi 0,45 g, adică între 3,3 şi 6,6 milimoli/l de sânge. Aceste valori pot fi uşor mai mari la subiecţii care
au un regim alimentar foarte bogat în carne sau care nu consumă lichide în cantităţi suficiente.
Uremia este anormal de ridicată in caz de insuficienţă renală, anormal de scăzută în insuficienţa
hepatică gravă.

Colesterolemia

Colesterolul face parte din lipidele mai complexe. Pe lângă rolul său fiziologic foarte
important în buna funcţionare a celulelor organismului, el poate contribui, atunci când este în exces,
la screlozarea arterelor. Colesterolul sau colesterina din organe şi sânge provine din alimentele
bogate în colesterol ca: ouă, unt, lapte, icre, creier, etc. Interesant este că ficatul are proprietatea de a-
l sintetiza din unele alimente care nu conţin colesterol cum sunt grăsimile, proteinele şi glucidele.
În general, scăderea colesterolului nu are importanţă mare pentru organism. Acest lucru se
întâmplă în cazul subnutriţiei şi după eforturi fizice intense care consumă o parte din colesterol. În
bolile ficatului, organ care sitetizează colesterolul, scăderea acestuia este un indiciu de reducere a
funcţiei ficatului (insuficienţa hepatică, ciroza hepatică).
Creşterea colesterolului seric se datorează unui consum exagerat de alimente care conţin
colesterol, unei supraalimentaţii, vieţii sedentare, etc. Cea mai frecventă cauză a creşterii
colesterolului (hipercolesterolemia) însă este sinteza foarte crescută a acestuia de către organism.
Colesterolul mai poate creşte şi în insuficienţa glandei tiroide, glanda a cărei hormon are rolul
de a „arde” substanţele grase. Dacă colesterolul crescut apare la o vârstă mai tânără şi rămâne
permanent crescut, riscul de a produce modificări cardiovasculare este mare. De aceea prevenirea
creşterii colesterolului sanguin trebuie făcută la o vârsta tânără nu după ce s-au produs modificări
mai mult sau mai puţin irevesibile în artere. Excesul de colesterol din sânge se depune pe pereţii
arterelor contribuind la formarea aterosclerozei. La unele persoane colesterolul se depune şi sub
piele, mai ales la faţă sub formă de pete gălbui (xantom).
Starea de obezitate nu trebuie confundată cu un colesterol mare, deoarece acesta nu se găseşte
în grăsimea corpului, ci în sânge şi în unele organe.Valorile normale ale colesterolului depind şi de
vârsta omului, astfel, colesterolul creşte cu vârsta până 50-60 ani. După vârsta de 60 ani, valorile
colesterolului nu mai cresc mult, rămânând staţionar.
Un colesterol de 2,50-3g/l este un semnal de alarmă, în timp ce un colesterol de peste 3g/l
pune urgent problema unor măsuri de tratament. Desigur că există şi persoane cu
hipersolesterolemie, care nu fac ateroscleroză şi nici accidente vasculare (cardiace sau cerebrale),
după cum există persoane cu valori normale ale colesterolului care prezintă semne de ateroscleroză.

Hemograma (hemoleucograma)

Hemograma este un test de laborator care măsoară diferite componente ale sângelui, prin
numărarea elementelor figurate ale sângelui, care se foloseşte la diagnosticul infecţiilor virale sau
bacteriale, a anemiilor şi a altor boli.

Hemoglobina
Hemoglobina - este proteina care transportă oxigenul de la plamâni la ţesuturi şi este prezentă
în globulele roşii. În drumul spre sângele venos, hemoglobina transportă anhidrida carbonică la
plămâni de unde este eliminată prin aerul expirat. Ea se formează în măduva oaselor în acelaşi timp
 cu eritrocitele imature. Într-o globulă roşie sunt cca 350 milioane de molecule de hemoglobină,
dintre care fiecare transportă patru molecule de oxigen. Valorile normale: Sunt considerate valori
normale cele cuprinse între 14–18 g/100ml sânge pentru bărbaţi şi 12–16 g/100ml sânge pentru
femei.

Valorile valori mărite ale hemoglobinei pot fi cauzate de: diaree, dishidratare, policitemie,
şoc, transfuzii de sange repetate, etc. Valorile mai mici dacat media pot fi cauzate de: colagenopatie,
de dificit de fier, dificit de vitamină B12, hemoragii, infecţii grave, insuficienţă renală cronică,
leucemie, etc. Pentru sportivi intervalele normale pot fi diminuate cu o unitate.

Globulele albe

Globulele albe - sunt celule ale sângelui, numite şi leucocite, au un aspect de mici mase
gelatinoase incolore, sunt mai mici decît eritrocitele însă mai groase (10-12 micron diametru) şi
deasemenea fără nucleu. În general acestea au funcţii de apărare împotriva microorganismelor. Unele
din ele ajung la ţesuturile cu bacterii şi substanţe străine, inconjurindule şi distrugindule. Altele
produc substanţe numite anticorpi, care neutralizează acţiunea nociva a virusului şi a bacteriilor care
eventual penetrează în organism. Pot fi divizate în:
 Neutrofile - servesc la apărarea organismului de la infecţii, în special cauzate de bacterii. Acestea
conţin diverse proteine şi substanţe chimice în stare să distrugă ireversibil membrana organismelor
patogene.
 Eozinofile - au funcţiunea de apărare a organismului de paraziţi. Numărul lor cresc mai ales în bolile
alergice (asma, rinită alergică, urticaria etc) şi pot fi responsabile de anumite simptome caracteristice
acestor boli.
 Bazofile - funcţia acestora nu e foarte bine cunoscută,chiar dacă numărul acestora cresc în cazul
alergiilor; conţinistamina care eliberată în exces în sînge sau în ţesut provoacă discomfosrt.
 Monocitele - apăra organismul de anumite bacterii, cum ar fi cele care provoacă tuberculoză. Dacă
creşte numărul acestora înseamnă că infecţia e provocată de bacteii. Valorile normale sunt de la 4.
000 la 7.000 pe mm3 pentru femei şi de la 5.000 la 8.000 pe mm3 la bărbat.
Numărul globulelor albe cresc dacă se consuma anumite substanţe că arginină sau periodoc
(în caz de sarcină, menstruaţii). În caz că numărul lor scăde corpul este mai mult expus bolilor căci
sistemul imunitar slăbeşte

Bilirubina

Bilirubina este un pigment biliar provenit din hemoglobină. La fiecare 120 de zile, eritrocitele
sunt reînnoite, iar hemoglobina este descompusă de macrofagi in componentele sale de baza (grupul
eme si globinele). Dacă la nounăscuţi nivelul de bilirubină întrece valoarea necesară pentru colorarea
pielii, poate produce daune creierului. De asemenea, analiza de bilirubina poate determina existenţa
unei boli de ficat. O diminuare a bilirubinei poate fi cauzata de: anumite tipuri de anemie si efectul
anumitor sedative.

Trigliceridele

Trigliceridele sunt grăsimi produse de ficat sau introduse în organism pe cale alimentară (de
exemplu unt, caşcaval). Au funcţia de a „păzi” grăsimile pentru organism şi furnizează energie
numai în caz de necesitate.
Valorile normale ale trigliceridelor sunt cuprinse între 40-170 mg/100ml şi sunt puternic
influenţate de alimentaţia de dinainte de recoltarea eşantioanelor de sânge pentru analize. Cauzele
pentru valorile ridicate: diabet, alcoolism, insuficienţă renală, obezitate, pancriatită acută. Cauzele
pentru valorile mici: anemie, contraceptive orale, sarcină, bătrâneţe.
Împreună cu valorile ridicate ale colesterolului, valorile peste medie ale trigliceridelor
reprezintă un factor care poate contribui la deteriorarea stării arterelor.