Determinarea principalelor constante biologice

https://amgtratate.blogspot.ro/2017/10/biochimie-curs-12-determinarea.html
 VSH
 Timp de coagulare
 Hematocrit
 Glicemie
 Uremie
 Colesterolemie
 Hemogramă

Generalităţi:
Sângele omului este compus din două elemente esenţiale:
-partea lichidă alcătuită din apă, din substanţe organice şi minerale solubile şi
-partea solidă alcătuită din elemente celulare (globule roşii, globule albe şi trombocite).

În situaţia în care sângele recoltat din vena pacientului este introdus într-o eprubetă se
coagulează după câteva minute. Apoi acesta se separă într-un strat lichid, superior, care se
numeşte ser şi într-un strat inferior, solid care este cheagul. Dacă în eprubeta în care s-a recoltat
sângele se adaugă o substanţă anticoagulantă (prin care se împiedică coagularea sângelui) atunci
sângele nu se mai coagulează, dar se separă tot în două straturi: stratul superior, lichid constituit
din plasmă şi stratul inferior, solid, constituit din elementele celuare necoagulate.
Din aceste două componente ser şi plasmă sanguină se vor efectua principalele analize
medicale biochimice şi serologice. Din elementele celulare sanguine se realizează analizele
hematologice. Analizele hematologice cercetează numărul, forma, caracteristicile şi compoziţia
elementelor celulare ale săngelui.

1. VSH. VSH-ul reprezintă viteza de sedimentare a eritrocitelor şi măsoară indirect gradul

de inflamare din sânge.

Determinarea VSH-ului este o analiză simplă care se bazează pe proprietatea globulelor

roşii de a sedimenta, de a se depune într-un tub de sticlă după ce sângele recoltat din venă a fost
amestecat cu o substanţă anticoagulantă. VSH se deosebeste de hematocrit prin faptul că sângele
se separă spontan după un oarecare timp în plasmă şi globule roşii, fără ca să fie centrifugat în
prealabil. Dacă un tub subţire, înalt de 200 mm, se umple cu sânge şi se menţine în poziţie
verticală timp de o oră şi apoi două ore, se observă cum deasupra se separă plasma. Valoarea
VSH se socoteşte după numărul de mm de plasmă separată într-o oră şi în două ore. Cu cât creşte
înalţimea plasmei separate şi cu cât înalţimea stratului inferior compus din globule roşii, cu atât
valoarea VSH este mai crescută, mai mare. VSH-ul trebuie să fie 12 mm/oră, iar la bărbaţi 28
mm/oră. În cazul vârstnicilor, o valoare mai crescută la această analiză nu trebuie să constituie
un motiv de panică. În această etapă a vieţii mai bine de un sfert dintre persoane au VSH-ul peste
limita superioară.
Analiza VSH este un test uşor de efectuat, necostisitor care a fost folosit de mai mulţi ani
pentru a ajuta la diagnosticarea condiţiilor asociate cu inflamaţia acută şi cronică, inclusiv
infecţii, cancer şi boli autoimune. VSH este de tip nonspecific deoarece nu indică exact cauzele
infecţiei; din acest motiv, analiza este de obicei utilizată împreună cu alte teste.
Valori normale:
 la bărbaţi = 3-10 mm, la o oră; 5-15 mm la 2 ore
 la femei = 6-13 mm la o oră; 1-20 mm la 2 ore
 la copii mici = 7-11 mm la o oră.

2.Timpul de coagulare

Timpul de coagulare reprezintă timpul necesar sângelului plasat într-un tub la 370C pentru a
se coagula.
Clasic pentru a aprecia puterea de coagulare a sângelui în cazul unei hemoragii sau în
vederea unei operaţii chirurgicale, se determină t.c. după cum urmează: se recoltează o picătură
de sânge din pulpa degetului, se pune pe o lamă de sticlă şi se cronometrează timpul care a trecut
până la coagularea sângelui.
Valori normale ale timpului de coagulare sunt de: 8-12 minute.
Depăşirea acestui timp (T.C. crescut) arată că, coagularea sângelui se face cu întârziere,
fapt ce poate predispune la sângerări, la hemoragii.
Un T.C. scăzut (sub cinci minute) indică o coagulare anormal de rapidă a sângelui putând
duce la coagularea sângelui chiar în vasele sanguine, aşa cum se întâmplă în unele infecţii
microbiene.

3.Hematocritul. Reprezintă masa de hematii (globule roşii) dintr-un anumit volum de sânge.
Procedeul constă în recoltarea sângelui dintr-o venă, apoi acesta se combină cu o substanţă
antiocoagulantă şi se repartizează într-un tub de sticlă foarte îngust, care se centrifughează
puternic la o centrifugă. În urma acestei operaţii se observă separarea sângelui în stratul superior
(plasma) şi stratul inferior, format din globule roşii, care constituie hematocritul.

Hematocritul se poate defini ca fiind volumul stratului de globule roşii (în procente) faţă de
volumul total al sângelul din tubul de sticlă.
Valori normale ale hematocritului:
 la bărbaţi = 40-48%;
 la femei = 36-42%;
 la copii 2-15 ani = 36-39%.
Creşterea hematocritului se întâlneşte rar, când se pierde multă apă din corp prin
transpiraţie, prin febră, prin vărsături (deshidratare) precum şi în boala care se caracterizează prin
creşterea exagerată a numărului de globule roşii (poliglobulie).
Scăderea hematocritului se observă în anemii, în pierderea de sânge sau când se consumă multe
lichide înainte de recoltarea sângelui. Hematocritul, alături de numărătoarea globulelor roşii şi de
dozarea hemoglobinei, ajută la punerea unui diagnostic mai precis de anemie.

4. Glicemia
Glucoza este cea mai importantă zaharidă care se găseşte în mod normal în organele şi sângele
omului şi constituie combustibilul cel mai preţios pentru obţinerea energiei necesare activităţii
omului. Din arderea unui gram de glucoză, de către organism, rezultă 4 calorii. Glucoza în
organism provine din alimentele consumate de către om. Cele mai bogate alimente în glucoză
sunt dulciurile (zahărul, produsele zaharoase, mierea), precum şi alimentele care conţin amidon
(făina de cereale şi produsele cerealifere, cartofii etc.) care în organism se transformă prin
acţiunea enzimelor hidrolitice în glucoză. Dar organismul poate fabrica zahăr din orice
nutriment, chiar din proteine şi grăsimi prin procesul de gluconeogeneză. Pentru aprecierea
cantităţii de zahăr din organism, în laborator se analizează zahărul din sângele total ori din ser
sau plasmă.
Valori normale ale glucozei din sânge: 65-110 mg la 100 ml sânge.
La persoanele de peste 40-50 ani, valorile medii ale glicemiei sunt mai crescute decât la tineri,
deoarece la ele şi consumul de glucoză în organism este mai redus. Scăderea sau creşterea
glicemiei în afara acestor valori produce perturbări grave organismului. Astfel, scăderea
glicemiei prea mult sub valorile normale (hipoglicemie) poate produce ca simptome slăbiciune,
tremurături, transpiraţii şi chiar pierderea conştienţei (coma hipoglicemică). Acest lucru se
întâmplă când organismul este subalimentat cu alimente ce conţin glucoză (glucide) sau în caz de
înfometare (inaniţie). Eforturile fizice mari, mai ales pe munte, care consumă rezervele de
glucide din ficat (în special la bolnavii de ficat) pot predispune la hipoglicemie. Hipoglicemia se
întâlneşte mai rar în bolile unor glande endocrine care secretă hormoni insuficienţi (hipofiza,
tiroida, suprarenale), precum şi la bolnavii de diabet care se tratează cu doze prea mari de
insulină sau alte medicamente antidiabetice.

Creşterea glicemiei (hiperglicemie) se întâlneşte şi la persoanele sănătoase dacă analiza

sângelui se face după un consum crescut de dulciuri. De asemenea, persoanele care au avut un
traumatism fizic sau psihic (stres) sau care s-au tratat cu anumite medicamente, pot avea o
glicemie crescută, fără a fi bolnavi de diabet. În aceste situaţii glicemia revine la normal după ce
a dispărut şi cauza care i-a provocat creşterea.

O glicemie mărită se întâlneşte în bolile glandelor endocrine care au rolul de a regla

concentraţia glucozei în sânge. Astfel, secreţia în exces a hormonilor unor glande (hiopofiza,
tiroida, suprarenalele) produce hiperglicemie.
Dar cea mai mare creştere a glicemiei se întâlneşte în diabetul zaharat sau diabetul
pancreatic. Pancreasul este o glandă mixtă, cu secreţie endocrină de insulină şi exocrină de
enzime digestive ce se elimină în duoden. Insulina este un hormon ce are rolul de a ajuta la
consumul şi la arderea glucozei din sânge şi celule. În unele boli ale pancreasului acesta secretă
mai puţină insulină sau nu mai secretă deloc şi din această cauză glucoza, în loc să se consume,
să se ardă, se acumulează în sânge, crescând glicemia. Astfel, glicemia poate ajunge la 200-300
mg% şi chiar mai mult, ceea ce duce la coma diabetică (coma hiperglicemică) mai ales la acele
persoane care nu ştiu că au diabet.

De aceea, pentru depistarea persoanelor cu diabet se fac următoarele analize în sânge sau în
urină:

Analiza zahărului din sânge (glicemia) nu este obligatorie pentru persoanele tinere
considerate sănătoase. Dar după 30-40 ani vârsta când apare de obicei diabetul, este bine ca, cel
puţin odata pe an să se dozeze glicemia.

5.Uremia. Nivelul de uree din sânge.

 Uremia este cuprinsă în mod normal între 0,25 şi 0,45 g, adică între 3,3 şi 6,6 milimoli, pe
litru de sânge: aceste cifre pot fi uşor mai mari la subiecţii care au un regim alimentar foarte
bogat în carne sau care nu consumă lichide în cantităţi suficiente. Uremia este anormal de
ridicată in caz de insuficienţă renală, anormal de scăzută în insuficienţa hepatică gravă.

6. Colesterolemia
Colesterolul face parte din lipidele mai complexe. Pe lângă rolul său fiziologic foarte
important în buna funcţionare a celulelor organismului, el poate contribui atunci când este în
exces la screlozarea arterelor. Colesterolul sau colesterina din organe şi sânge provine din
alimentele bogate în colesterol ca: ouă, unt, lapte, icre, creier, etc. Interesant este că ficatul are
proprietatea de a-l sintetiza din unele alimente care nu conţin colesterol cum sunt grăsimile,
proteinele şi glucidele.
În general, scăderea colesterolului nu are importanţă mare pentru organism. Acest lucru
se întâmplă în cazul subnutriţiei şi după eforturi fizice intense care consumă o parte din
colesterol. În bolile ficatului, organ care sitetizează colesterolul, scăderea acestuia este un indiciu
de reducere a funcţiei ficatului (insuficienţa hepatică, ciroza hepatică).
Creşterea colesterolului seric se datorează unui consum exagerat de alimente care conţin
colesterol, unei supraalimentaţii, vieţii sedentare, etc. Cea mai frecventă cauză a creşterii
colesterolului (hipercolesterolemia) însă este sinteza foarte crescută a acestuia de către organism.
Colesterolul mai poate creşte şi în insuficienţa glandei tiroide, glanda a cărei hormon are
rolul de a “arde” substanţele grase. Dacă colesterolul crescut apare la o vârstă mai tânără şi
rămâne permanent crescut, riscul de a produce modificări cardiovasculare este mare. De aceea
prevenirea creşterii colesterolului sanguin trebuie făcută la o vârsta tânără nu după ce s-au produs
modificări mai mult sau mai puţin irevesibile în artere. Excesul de colesterol din sânge se depune
pe pereţii arterelor contribuind la formarea aterosclerozei. La unele persoane colesterolul se
depune şi sub piele, mai ales la faţă sub formă de pete gălbui (xantom).
Multe persoane confundă starea de obezitate cu un colesterol mare neştiind că acesta nu
se găseşte în grăsimea corpului, ci în sânge şi în unele organe.
Valorile normale ale colesterolului depind şi de vârsta omului, astfel, colesterolul creşte
cu vârsta până 50-60 ani. După vârsta de 60 ani, valorile colesterolului nu mai cresc mult,
rămânând staţionar.
Un colesterol de 2,50-3,00g/l este un semnal de alarmă, în timp ce un colesterol de peste
3g/l pune urgent problema unor măsuri de tratament. Desigur că există şi persoane cu
hipersolesterolemie, care nu fac ateroscleroză şi nici accidente vasculare (cardiace sau cerebrale),
după cum există persoane cu valori normale ale colesterolului care prezintă semne de
ateroscleroză.

7. Hemograma
Hemograma este un test de laborator care măsoară diferite componente ale sângelui, prin
numărarea elementelor figurate ale sângelui, care se foloseşte la diagnosticul infecţiilor virale
sau bacteriale, a anemiilor şi a altor boli.

Hemoglobina
Hemoglobina (Hgb) - este proteina care transportă oxigenul de la plamâni la ţesuturi şi este
prezentă în globulele roşii. În drumul spre sângele venos, hemoglobina transportă anhidrida
carbonică la plămâni de unde este eliminată prin aerul expirat. Ea se formează în măduva oaselor
în acelaşi timp cu eritrocitele imature. Într-o globulă roşie sunt cca 350 milioane de molecule de
hemoglobină, dintre care fiecare transportă patru molecule de oxigen. Valorile normale: Sunt
considerate valori normale cele cuprinse între 14–18 g/100ml pentru bărbaţi şi 12–16 g/100ml
pentru femei.
Cauza din care valorile sunt mai mari decât media: Valorile mai mari decât media pot fi
cauzate de diaree, de dishidratare, de policitemie, de şoc, de transfuzii de sînge repetate, etc.
Cauze pentru valorile inferioare mediei: Acestea pot fi cauzate de colagenopatie, de dificit de
fier, dificit de vitamină B12, de hemoragii, de infecţii grave, de insuficienţă renală cronică, de
leucemie, etc. Pentru sportivi intervalele normale pot fi diminuate cu o unitate.

Globulele albe
Globulele albe (WBC) - sunt celule ale sângelui, numite şi leucocite, au un aspect de mici
mase gelatinoase incolore, sunt mai mici decît eritrocitele însă mai groase (10-12 micron
diametru) şi deasemenea fără nucleu. În general acestea au funcţii de apărare împotriva
microorganismelor. Unele din ele ajung la ţesuturile cu bacterii şi substanţe străine,
inconjurindule şi distrugindule. Altele produc substanţe numite anticorpi, care neutralizează
acţiunea nociva a virusului şi a bacteriilor care eventual penetrează în organism. Pot fi divizate
în:
 Neutrofile - servesc la apărarea organismului de la infecţii, în special cauzate de bacterii.
Acestea conţin diverse proteine şi substanţe chimice în stare să distrugă ireversibil
membrana organismelor patogene.
 Eozinofilele au funcţiunea de apărare a organismului de paraziţi. Numărul lor cresc mai
ales în bolile alergice (asma, rinită alergică, urticaria etc) şi pot fi responsabile de anumite
simptome caracteristice acestor boli.

 Bazofilele - funcţia acestora nu e foarte bine cunoscută,chiar dacă numărul acestora cresc
în cazul alergiilor; conţinistamina care eliberată în exces în sînge sau în ţesut provoacă
discomfort.
 Monocitele - apăra organismul de anumite bacterii, cum ar fi cele care provoacă
tuberculoză. Dacă creşte numărul acestora înseamnă că infecţia e provocată de bacteii.
Valorile normale sunt de la 4. 000 la 7.000 pe mm3 pentru femei şi de la 5.000 la 8.000
pe mm3 la bărbat.

Neutrofilele constitue 40-75%, eosinofilele 0-7%, basofilele 0-2%, linfocitele 18-50% şi

monocitele 2-9%.
Numărul globulelor albe cresc dacă se consuma anumite substanţe că arginină sau periodoc
(în caz de sarcină, menstruaţii). În caz că numărul lor scăde corpul este mai mult expus bolilor
căci sistemul imunitar slăbeşte

Bilirubina
Bilirubina este un pigment biliar provenit din hemoglobină. La fiecare 120 de zile,
eritrocitele sunt reînnoite, iar hemoglobina este descompusă de macrofagi in componentele sale
de baza (grupul eme si globinele). Dacă la nounăscuţi nivelul de bilirubină întrece valoarea
necesară pentru colorarea pielii, poate produce daune creierului.
De asemenea examenul determină existenţa unei boli de ficat.
 O diminuare a bilirubinei poate fi cauzata de: 1. anumite tipuri de anemie 2. efectul anumitor
sedative.
Sideremia. Sideremia - este concentraţia fierului în sânge (de la 60 la 160 mcg/dl pentru bărbaţi
şi de la 20 la 140 mcg/dl pentru femei)
Transferinemia. Transferinemia - e concentraţia de tranferină în sânge (de la 250 la 400 mg/dl).
Aceasta e responsabilă de mecanismul de compensaţie când nu ajunge fier.
Feritinemia. Feritinemia - indică fierul existent la nivelul ficatului, adică rezerva de fier. Valorile
normale sunt 5-177 ng/100ml. Cauze pentru valorile superioare mediei: excesul de fier,
leucemia, transfuziile de sânge. Cauze ale valorilor inferioare mediei: lipsa de fier, hemoragii,
sarcina.
Microalbuminuria. Microalbuminuria - e proteina cea mai abundentă în sânge şi e produsă de
ficat. Concentraţia acesteia în sânge se ridică în caz de foame, când ficatul e bolnav cronic
(ciroza), sau când rinichii nu funcţionează adecvat. Atunci când albumina se elimină prin urină
nu e ceva foarte grav, cel puţin pentru început, însă indică că rinichii încep a se distruge.
Eletroliţii. Eletroliţii - controlul de sodiu (valoarea 135-145 mEq/l), şi potasiu (3,5-5,2 mEq/l),
calciu şi magneziu (1,7-2,3 mEq/l).
Creatinina. Creatinina - e formată în timpul lucrului muscular şi vine eliminată prin urină. Dacă
rinichii nu lucrează bine, valorile sale în sânge rămâne ridicat.
Trigliceridele. Trigliceridele sunt grăsimi produse de ficat sau introduse în organism pe cale
alimentară (de exemplu unt, caşcaval). Au funcţia de a „păzi” grăsimile pentru organism şi
furnizează energie numai în caz de necesitate.
Valorile normale sunt cuprinse între 40-170 mg/100ml şi sunt puternic influenţate de
alimentaţia de dinainte de recoltarea eşantioanelor de sânge pentru analize.
Cauzele pentru valorile ridicate: diabet, alcoolism, insuficienţă renală, obezitate, pancriatită
acută.
Cauzele pentru valorile mici: anemie, contraceptive orale, sarcină, bătrâneţe.
Împreună cu valorile ridicate ale colesterolului, valorile peste medie ale trigliceridelor
reprezintă un factor care poate contribui la deteriorarea stării arterelor.

Biochimia sangelui

Sangele

Sângele este un ţesut lichid, compus dintr-o parte lichidă (plasmă - 55%) şi una solidă (elemente
figurate  – 45 %), care circulă într-un sistem închis (sistemul circulator). Faţă de alte ţesuturi,
celulele sângelui nu sunt imobilizate, ci ele “plutesc” într-un lichid vâscos (plasma). Datorită
acestui fapt, sângele este un ţesut mobil care reuşeşte să se strecoare în toate părţile corpului.
Sangele este un ţesut mezenchimal, origine mezoblastică, se diferenţiază în primele două
luni ale dezvoltării embrionare, în cordoanele Wolff şi Pander si este format dintr-un
compartiment periferic (sângele periferic) şi un compartiment central (organele hematopoietice).
Caracteristica principală a sângelui este menţinerea constantă a compoziţiei şi proprietăţilor
mediului intern. Pe de altă parte, compnentele sângelui sunt foarte mobile şi ele pot indica rapid,
orice modificare anormală în organism. Acesta este motivul pentru care sângele este unul dintre
cele mai investigate lichide bilogice din organism.
În medicină, disciplina care se ocupă cu studiul sângelui se numeşte hematologie.
Sângele este un ţesut lichid de origine mezenchimală, format dintr-o substanţă fundamentală
interstiţială, plasmă, în care se găsesc elementele figurate. Raportul dintre volumul plasmei şi cel
al elementelor figurate se determină cu ajutorul hematocritului.
În practică, termenul de hematocrit exprimă relaţia procentuală dintre volumul elementelor
figurate şi cel al plasmei, sau doar volumul procentual al elementelor figurate.  La om, media
valorilor hematocritului este de 46 / 54 ( sau 46% ).
III.1. Hematopoieza ( formarea sângelui )
Reprezintă procesul de formare a elementelor figurate sanguine: hematii (eritrocite),
leucocite, trombocite pornind de la celula stem şi are rolul de a menţine homeostazia elementelor
sanguine. Opusă hematopoiezei este hemoliza sau funcţia marţială, fenomen care se petrece în
mod normal în splina şi care constă în distrugerea globulelor roşii îmbătrânite
Presupune proliferarea (proliferarea mitotică a celulelor în organele hematopoietice),
diferenţierea (maturaţia precursorilor celulelor sanguine mature) şi punerea în circulaţie
(trecerea din organele hematopoietice în sânge).
Celulele, înainte de a se definitiva au o serie de etape intermediare. Celulele sangvine provin
din celulele stem din măduva hematopoietică. Celulele stem nu au pe suprafaţa lor determinanţi
antigenici. De aceea celulele stem sunt folosite pentru a introduce în organism anumite gene care
sunt absente în diverse maladii.
Hematopoieza este procesul care asigura formarea şi reînnoirea continuă a celulelor sângelui
periferic. În general se păstrează un număr relativ constant de celule circulante iar hematopieza
permite şi ajustarea necesitaţilor organismului de anumite tipuri celulare la un anumit moment
dat. Astfel, în hemoragii este crescută sinteza de hematii, în infecţii este crecuta sinteza de
granulocite etc.
Fiecare celulă matură din sânge provine dintr-un precursorcomun -celula stem pluripotentă
(CSP).
Cuprinde la rândul ei mai multe procese:
- eritropoieza → formarea eritrocitelor;
-  leucopoieza → formarea leucocitelor;
- trombocitopoieza → formarea trombocitelor.
Aceste procese presupun mai mule etape:
a). Prenatal are  loc:
- embrion de câteva săptămâni → în celulele sacului vitelin;
- în lunile II-III de viaţă fetală → diferenţiere în cordoanele Wolf şi Pander (primele insule de
ţesut sanguin ). Până în această lună se numeşte etapa mezoblastică ( mezodermica ).
- în lunile III–VI de viaţă fetală → ficatul şi splina devin organe hematopoietice. – lunile VI – IX
→ are loc dezvoltarea măduvei osoase hematogene (prezenţa în toate oasele în acest stadiu) iar
în luna a IX dispare rolul ficatului şi splinei în hepatopoieza ).
b). Postnatal:
- imediat postnatal → măduva hematogenă este prezentă în toate oasele;
- treptat restrângându-se astfel că până la 18 ani este prezentă în epifizele proximale humerus,
tibie şi femur, oasele scurte şi plate iar la adult  numai în oasele scurte şi plate (coxale, stern,
oasele late ale craniului, corpurile vertebrelor), în celalalte oase fiind prezenţa măduva osoasă
galbenă.
 
III.2. Funcţiile sângelui
Sângele, sub influenţa forţei de contracţie a inimii, circula în toate organele şi ţesuturile,
îndeplinind o serie de funcţii.
  Funcţiile sângelui se împart în două grupe mari :
A. Vehicularea tuturor elementelor necesare vieţii celulare.
a). Funcţia respiratorie → transportarea oxigenului necesar oxidărilor biologice şi a
CO2  rezultat din oxidări.
b). Funcţia de nutriţie → sângele transportă substanţele nutritive, cum sunt glucoza, aminoacizi,
acizi graşi, vitamine, care rezultă ca produşi finali ai etapei digestive a trofinelor, de la nivelul
intestinului subţire, prin capilarele sanguine, vena portă, la ficat şi apoi prin vena suprahepatică
în circulaţia generală şi prin aceasta la ţesuturi.
c). Funcţia de excreţie → se realizează prin mecanismul de transport a produşilor finali de
catabolizare în cadrul metabolismului intermediar.
Tot aici vorbim despre deseurile eliminate ce celule si epurarea sangelui.
Dacă sângele din sistemul circulator nu ar reuşi să îndeplinească un rol epurator satisfăcător,
ţesuturile şi celulele din care sunt alcătuite ar fi ucise în câteva zile de către otrăvuri. Ajunge ca
circulaţia într-o anumită zonă a corpului să încetinească sau să se oprească pentru o perioadă
scurtă de timp, ca mediul local să devină acid şi toxic. Însă organismul posedă capacităţi
uimitoare prin care reuşeşte să purifice sângele, ajutându-se de două perechi de organe
fundamentale: plămânii şi rinichii.
Străbătând plămânii, sângele se descarcă de dioxidul de carbon precum şi de o serie de
compuşi rezidual volatili (alcooli, corpi cetonici, etc.). Rinichii, filtrează sângele şi selectează
acele substanţe indispensabile (mai ales săruri saruri minerale), pe care le redă sistemului
circulator, eliminând, pe cale urinară, reziduurile.
d). Funcţia de apărare a organismului → sângele are capacitatea de a transporta substanţele ce
intervin în reacţiile specifice şi nespecifice de apărare. Prin proteinele anticorpi, limfocitele T şi
B, macrofagele şi plasmocite, sângele asigura desfăşurarea proceselor imune faţă de agenţii
infecţioşi – virusuri şi bacterii – sau proteine străine.
e). Funcţia de realizare a hemostazei → trombocitele pot determina oprirea sângerării la nivelul
unui vas sanguin mic sau mijlociu.
B. Reglarea şi mentinerea constantă a echilibrelor fizico – chimice ale mediului intern, după
cum urmează:
- izoionia → păstrarea constanta a concentraţiilor şi raporturilor ionice şi a echilibrului acido –
bazic.
- izotonia → menţinerea la un nivel constant a presiunii osmotice a sângelui. Presiunea osmotică
→ echilibru dinamic în cadrul celulelor vii, menţinând constant raportul moleculelor de apă ce
intră şi ies din celulă. Osmoza → difuziunea (amestecarea, pătrunderea) solventului (apei) în
general printr-o membrană (semi) permeabilă ca de exemplu celulele vii datorită permeabilităţii
membranei celulare şi poate fi simplă sau facilitată.
- izotermia  → menţinerea constantă a temperaturii corpului prin circulaţia constantă a sagelui.
 
III.3. Volumul sanguin total ( volemia )
Reprezinta cantitatea totală a sângelui circulant care ocupa la un moment dat toate
componentele aparatului cardiovascular: cavităţi cardiace, artere, vene şi capilare.
Cantitatea totală de sânge din organism este de 1/12 din greutatea corpului (5–7,5 %). Un adult
cu o greutate de 70 kg are în medie 5 – 5,5 L de sânge din care aproximativ 2/3  sunt în
circulaţie, restul de 1/3 sub formă de rezervă în ficat, splina, glande endocrine, etc., la care se
apelează :
- în condiţii fiziologice pentru asigurarea unui aport crescut de O2 , în cazul efortului fizic
crescut;
- patologic, în pierderi masive de sânge.
Hipervolemia  → creşterea cantităţi de sânge circulant. Se întâlneşte în  retenti hidro – saline,
post transfuzional, consum excesiv de sodiu. Se manifestă prin creştere în greutate, edeme locale
sau ascita.
Hipovolemia → scăderea volumului sanguin întâlnită în deshidratări puternice (transpiraţii),
vărsături, diaree, arsur întinse, anemii severe, hemoragii masive, apor insuificent de lichide.
 
III.4. Componentele sângelui
1. Plasma → lichid limpede de culoare galben pai. Noțiune care desemnează fracțiunea lichidă a
sangelui si limfei. În plasmă se află în suspensie celulele sanguine (hematii, leucocite si
trombocite). Este formată din apa, substanțe anorganice dizolvate (săruri minerale) si diverse
substanțe organice (protide, lipide, glucide, combinații ale acestora etc.). Plasma servește ca
vehicul atât pentru elementele celulare sanguine, cât și pentru diverse substanțe biologic active
( hormoni, anticorpi, etc.)
Compozitie chimica a plasmei:
§  90 %  apa;
§  10 %  substante organice si anorganice:
§  9 %  substante organice:
-  azotate proteice  - proteine plasmatice (8g %):   – albumine 3g %;
- globuline 4.5g %;
- fibrinogen 0.3 %.
- azotate neproteice ( 25 – 35 mg % ):     – uree;
- acid uric;
- creatina si creatinina;
- amoniac;
- indican;
- aminoacizi si polipeptide,
- neazotate: - glucide (0.1g %) → glucoza, acid lactic, acid etilic, acid citric;
- lipide (0.6 g %) → lipemia, trigliceridele, colesterol, fosfolipide;
§  1%  substante anorganice (saruri minerale):   - cloruri;
- fosfati de Na+ ,K+ ,Ca+2 ,Mg+, Iod, Brom, Fier, Cu, elementele minerale ( electrolitii ).
2. Elementele figurate → 40 – 45 % din volumul sanguin.
 a). Eritrocitele (hematii sau globulele roşii) → prescurtat RBC (Red Blood Cell) este o celulă
anucleata transporatoare de pigment respirator (hemoglobină). Hemoglobină (Hb, HGB) este
pigemtul sanguin de natura heteroproteica care prin proprietăţile sale fizico – chimice asigura
funcţia elementară a eritrocitului de transportor de gaze (O2 şi CO2) între plămân şi ţesuturi.
Patologia eritrocitului se poate exprima fie printr-un deficit eritrocitar, fie hemoglobinic sau
global  (anemii) fie print-un exces  de producţie eritrocitara (poliglobulii).
O caracteristica importanta a eritrocitelor o reprezinta elasticitatea foarte mare deoarece
hematiile se pot deforma astfel incat pot trece prin capilare (acestea avand diametrul mult mai
mic decat al lor, iar cand ajung in vasele mari isi pot reveni la forma initiala).
b). Leucocitele (celulele albe)  → prescurtat WBC (White Blod Cell) sunt celule nucleate cu
roluri deosebit de importante în procesele de apărare, prin fagocitoza, producere de anticorpi şi
distrugerea toxinelor de origine microbiană.
În sângele unui adult sănătos numărul lor este de 6500/mm 3 sange. Valorile normale sunt
cuprinse între 4000–8000/ mm3 de sânge, numărul lor prezintă varietăţi fiziologice în funcţie de
vârstă. Creşterea acestora peste valoarea de 8 mii de mmm3 de sânge se numeşte leucocitoza, iar
scăderea sub 4 mii mm3 de sânge se numeşte leucopenie.
Leucocitozele permanente sunt manifestări ale unor stări patologice precum (bolii în afecţiuni ca
scarlatina, septicemia encefaliza, holeră, etc). Când leucocitoza permanenta se produce într-o
înmulţire anarhică ale leucocitelor se produce boala leucemie (este o creştere necontrolata a
leucocitelor aprox 1 milion/mm3 de sânge).
Leucopenia se manifestă în unele boli infecţioase precum febră tifoidă, gripă, intoxicaţie cu
substanţe chimice sau prin acţiunea razelor X.

Clasificarea leucocitelor
 Pe baza structurii, originii şi funcţiilor lor, leucocitele se împart în mai multe categorii:
A. Leucocite mononucleare – agranulocitele
Monocitele → cele mai mari din leucocitele mononucleare; se formează în organe care au în
structura lor ţesut reticuloendotelial cum sunt: măduva osoasă, splină, ficatul, şi reprezintă
formele circolante ale celulelor macrofage. Se găsesc în sângele circulant în proporţie de 5 %.
Ele au rolul să fagociteze resturi celulare şi macrobiene, diferite particule străine, lipsite de viaţă;
Nu fagocitează germeni virulenţi şi mai au rolul de a elabora anticorpi
Limfocitele → celule mici care se formează în sistemul limforeticular (timus, măduva osoasă,
ganglioni limfatici, splină, ţesutul limfatic al tubului digestiv, amigdale). Ajung în circulaţie pe
cale limfatică. Ele recircula (organe limfatice – limfa – sânge – ţesut – limfa).  Există două tipuri
de limfocite :
- limfocite T (65 – 80 %) → maturarea se face în timus, de unde vine şi denumirea. Sunt
principalele celule ale sistemului imun participând direct la răspunsul iumun celular. Ele
reprezintă baza morfologică a memoriei imunologice. Mediază imunitatea împotriva virusurilor,
resping grefele de organe incompatibile săi cooperează cu limfocitele B în producerea de
anticorpi.
- limfocitele B → maturarea se produce în măduva osoasă. Asigură producerea de anticorpi.
 
B. Leucocitele polinucleare – granulocitele
Au citoplasma cu propietati acidofile iar numărul lor reprezintă 70 % din totalul leucocitelor din
sângele circulant. Se formează în mod obişnuit în măduva osoasă. În stări patologice ele se mai
pot forma şi în splină, ganglioni limfatici sau chiar în organele unde are loc hematopoieza.
Leucocitele polinucleare pot fi de mai multe feluri:

Neutrofile →  au durata de viaţă de 6 ore în sânge după care trec în ţesuturi şi au o medie de
viaţă de 4 zile. Sunt responsabile pentru răspunsului imunitar împotriva fungilor (ciupercilor) şi
a infecţiilor bacteriene, precum şi a anumitor infecţii virale. Neutrofilele reprezintă în jur de 54 –
62 % din numărul total de leucocite şi peste 99 % din numărul total de granulocite. Numele lor
provine de la faptul că aceste celule au afinitate atât pentru coloranții acizi (eozina), cât şi pentru
coloranţii bazici, dând o coloraţie roz neutră. Neutrofilele au prioritatea de a fagocita şi distruge
prin digerare  germenii virulenţi precum şi resturile celulare şi microbiene.
Acidofile (eozinofile) → celule mobile, cu originea în măduva osoasă, urmând acelaşi model
de proliferare, diferenţiere, maturare şi eliberare în sânge ca şi granulocitele neutrofile.
La indivizii sănătoşi se găsesc în număr mic în sânge, dar devin predominante în sânge şi ţesuturi
în asociere cu diferite boli alergice, parazitare sau boli maligne. Prezintă un nucleu bilobat şi au o
durată de viaţă în sângele circulant de aproximativ 12 ore. Principalul rol al eozinofilelor este cel
antiparazitar, având şi rol în catabolizarea complexelor antigen anticorp. Ele intervin de
asemenea în reacţia de hipersensibilitate de tip 1 (anafilaxie), unde au rol de catabolizare a
histaminei.

Bazofile → cele mai puţin numeroase dintre leucocite în proporţie de 0,5% conţin heparină şi
histamina (rol în anticoagulare,substanţe vaso dilatatoare) numărul lor creşte în stadiile tardive
ale infecţiilor. Bazofilele apar în majoritatea reacțiilor inflamatorii, în special cele care implică
alergiile. Heparină, conținută de bazofile, este un anticoagulant care previne coagularea prea
rapidă a sângelu
 
Anticorp → moleculă de natură proteică (globulină), produsă în organitele limforeticulare
sanguine denumite limfocite, capabilă să recunoască o particulă străina de organism, denumită
antigen, şi să declanşeze o reacţie imunologică, care are ca rezultat îndepărtarea respectivei
particule.
Persoanele care au grupa sanguină 0, A sau B prezintă anticorpi faţă de alte grupe sanguine.
Grupa sanguină AB, denumită şi primitor universal, nu fabrică anticorpi faţă de celelate grupe
sanguine.
 
c) Trombocitele (plachetele sanguine) → sunt cele mai mici elemente sanguine, anucleate,
ce iau naştere în măduva osoasă hematogena. Funcţia ei este de a participa la hemostaza prin
elaborarea factorilor de coagulare. Au o durată scurtă de viaţă de aprox. o săptămână.
 
III.5. Grupa sanguină
Termenul de grupă sanguină este folosit pentru a caracteriza sangele unui individ în funcţie
de prezenţa sau absenţa unui antigen pe suprafaţa eritrocitelor acestuia. Deşi aceste antigene sunt
prezente şi pe leucocite (nu şi pe trombocite), în mod curent se consideră că doar eritrocitele
prezintă importanţă pentru stabilirea grupelor sanguine.
Sangele este constituit din plasma si din trei feluri de celule sangvine: leucocite (globulele
albe), eritrocite (globulele rosii) si trombocite (plachete sagvine, celule cu rol in coagularea
sangelui).
Grupa sanguina a unei persoane depinde de antigenii (substanţe care stimulează răspunsul
sistemului imunitar) prezenţi la suprafaţa globulelor roşii. Când o persoana primeşte sânge,
antigenii anunţă organismul că este vorba de un corp străin. Aceştia determină dacă o transfuzie
de sânge va fi acceptată sau nu.
Importanţa grupelor sanguine rezidă în indicarea compatibilităţii sau incompatibilităţii dintre
donator şi primitor în cazul transfuziilor. Datorită faptului că reactia antigen-anticorp la care
participă antigenele de grup sanguin şi anticorpii lor specifici este una de aglutinare (se soldează
cu aglutinarea hematiilor) antigenele se mai numesc şi aglutinogene, iar anticorpii şi aglutinine.
În practica medicală curentă prezintă importanţă sistemele AB0 şi Rh.
 
   1. Sistemul AB0 → se bazează pe existenţa a două aglutinogene, notate A şi B, şi a două
aglutinine specifice: α (anti A) şi respectiv β (anti B). Astfel, s-au descoperit patru grupe
sanguine diferite: A, B, AB si 0. Diferenta acestora era data de prezenta antigenilor la suprafata
globulelor rosii. Exceptia o constituie grupa 0 (denumire provenita de la faptul ca nu contine
antigeni), ale carei globule rosii contin totusi o substanta cu rol de antigen, denumita
aglutinogen.
La romani, frecvenţa este:

Grupa 0 34%
Grupa A 41%
Grupa B 19%
Grupa AB 6%
În populaţia globală, frecvenţele sunt:

Grupa 0 46%
Grupa A 40%
Grupa B 10%
Grupa AB 4%
  2. Sistemul Rh → clasifică sangele uman după prezenţa sau absenţa unor proteine specifice
pe suprafaţa hematiilor. Acesta se bazeaza pe prezenta a cinci antigeni: D, C, E, c si e.
Persoanele cu Rh pozitiv sunt cele care poseda antigenul D. Cine are aceasta substanta are Rh +
(pozitiv), cine nu  prezinta are Rh – (negativ).
Statutul Rh se asociază obligatoriu grupei din sistemul AB0, astfel că “grupa sanguină” este
exprimată prin adăugarea semnului + sau – la grupa AB0; de exemplu: A+, B+, 0+, 0- etc.
Aceste informaţii reprezintă minimul necesar în practica medicală pentru realizarea unei
transfuzii. Potrivit statisticilor, aproximativ 85% din populatie au Rh pozitiv, in timp ce restul
de15% au Rh negativ.

Grupa de sange este o caracteristica moştenită de la părinţi, care determină compatibilitatea

cu alte persoane în situaţia unei transfuzii de sânge.
Pentru a preveni accidentele, transfuzia se face respectând cu strictete anumite legi. Astfel,
indivizii cu grupa sanguinã AB pot primi sânge, fãrã nici un risc, de la toate celelalte grupe,
motiv pentru care sunt denumiti “primitori universali”. Ei nu pot însã dona sânge decât
persoanelor care au grupe AB.
Sângele din grupa 0 poate fi transfuzat tuturor indivizilor, indiferent de grupã, detinãtorii
grupei 0 fiind denumiti si “donatori universali”. In schimb, ele nu pot primi sange decat de la
grupa lor de sange 0. Grupa A doneazã grupelor A si AB si primeste sânge de la grupa A sau de
la 0. Grupa B doneazã grupelor B si AB si primeste numai de la grupele B si 0. In transfuzie
avem doua posturi, a celui care doneaza si a celui care primeste. Avem astfel :
a). Postura celui care primeste → persoanele cu Rh+ pot primi sange de la persoane cu Rh+
cat si cu Rh-, insa persoanele cu Rh- nu pot primi sange decat de la persoanele cu Rh- si NU de
la persoanele cu Rh+. Persoanele cu Rh negativ vor avea o reactie la transfuzie daca vor primi
sange tip Rh pozitiv. Reactiile la transfuzii cauzate de incompatibilitate Rh pot fi grave.
b). Postura donatorului → sângele Rh+ poate fi donat doar indivizilor Rh+, pe când cel Rh-
se poate dona la Rh- şi Rh+ fără nici o problemă, deoarece în sistemul Rh nu există anticorpi în
absenţa factorului antigenic.
Organismul unei persoane, cu Rh negativ pe hematii care primeste o transfuzie cu sange
care are Rh pozitiv va reactiona ca si cum ar lua contact cu un corp strain (la fel cum
reactioneaza la bacterii, virusuri sau alti corpi straini cu care organismul intra in contact). In
consecinta, va incerca sa distruga acest Rh, insa Rh-ul fiind atasat hematiilor, organismul le va
distruge si pe ele. Astfel apar accidentele postransfuzionale, care se manifesta asemanator unei
anemii (boala în care scade numărul globulele rosii din sânge).

http://www.sfatulmedicului.ro/Analize-de-laborator/analiza-biochimica-a-sangelui_1293
Biochimie- Curs 14 ; Biochimia urinei şi a materiilor fecale
Biochimia urinei şi a materiilor fecale

Biochimia urinei

Recoltarea urinei

Analiza urinei se face nu numai în bolile aparatului urinar ci şi în bolile altor organe. Recoltarea
urinei se poate face atât la nivelul laboratorului cât şi la domiciliu. În raport cu analiza solicitată
se recoltează fie urina de dimineaţă, fie urina din 24 de ore.
Persoanele indiferent de sex, care recoltează urina la domiciliu, în vederea analizelor curente,
trebuie să respecte următoarele indicaţii:
Recipientul (borcanul sau sticla) în care se recoltază urina să fie perfect curat, spălat cu apă şi
sodă şi apoi clătit cu apă multă. Sticlele nespălate în care au fost băuturi alcoolice, oţet, ulei,
sucuri de fructe, ape minerale, siropuri, medicamente, detergenţi pot să falsifice rezultatele
analizelor. Se înţelege că şi dopul sticlei trebuie să fie curat, fără urme de substanţe chimice.
Se va recolta urina proaspătă de dimineaţă, imediat după deşteptare, direct in recipient.
Cantitatea minimă necesară de urină este de 100 ml. Nu are importanţă faptul dacă o persoană a
mai urinat în timpul nopţii.
Pe sticlă se va lipi o etichetă cu numele bolnavului şi vârsta.
Dacă medicul suspectează o infecţie urinară, recomandă bolnavului să facă o urocultură. În
această situtaţie, urina se va recolta tot dimineaţa în condiţii de sterilitate, într-un vas steril
procurat de la laborator, iar în lipsa acestuia, într-o sticlă de 100 ml care a fost dezinfectată
împreună cu dopul său prin fierbere timp de 30 minute. Înainte de urinare se va face o toaletă a
organelor genitale cu apă şi săpun pentru îndepărtarea eventualilor microbi. Tot în acest scop se
recomandă ca urina să se recolteze numai dupa ce prima parte a urinei, care a spălat canalul
urinar, a fost aruncată la closet.
În cazul în care este necesară recoltarea urinei din 24 ore se va proceda astfel: se goleşte vezica
urinară, dimineaţa la ora 6. Începând de la această oră, se recoltează toată urina până a doua zi la
ora 6. Pentru a nu se pierde din cantitatea de urină se recomandă să se urineze separat, înainte de
scaun. Se măsoară apoi volumul urinei din 24 de ore şi se notează. Apoi se amestecă urina (în
cazul în care a fost recoltată în mai multe sticle) se agită şi pentru laborator se opreşte numai o
cantitate de 100-200 ml, iar restul se aruncă.
Când persoana care colectează urina lucrează, este elev sau student, urina din 24 de ore se
poate recolta într-o zi de repaus.
Copii mici care nu pot urina direct în sticlă, vor urina numai în oliţa de noapte sau într-un
borcan care a fost sterilizat mai întâi prin fierbere. Apoi urina va fi pusă într-o sticlă sterilă care
va fi adusă la laborator.
 Pe timpul recoltării urina se va ţine la rece iar vara se va păstra la frigider, pentru a nu se
altera. Când cantitatea de urină este mai mare de un litru, se va recolta în mai multe sticle sau
într-un borcan mai mare.
Femeile vor specifica dacă urina a fost recoltată în perioada menstruală sau dacă au utilizat
ovule cu medicamente cu 24 de ore înainte de analiză.
Se va comunica laboratorului dacă bolnavul este sub tratament şi ce medicamente a folosit.

Înainte de analize cu circa 24 ore nu se vor consuma cantităţi mari de lapte sau derivate din
lapte care tulbură urina şi produc o creştere a calciului din urină. De asemenea, persoanele care
urmează un regim fără sare trebuie să comunice laboratorului pentru a se cunoaşte de ce
cantitatea de sare din urină este scăzută.

Analiza urinei

Primul produs biologic care s-a analizat în vederea punerii unui diagnostic a fost urina. Încă de
acum 3000 de ani, medicii din antichtate ştiau să examineze urina şi pe baza caracterelor sale
fizice (cantitate, culoare, limpezime, sânge, cheaguri, spumă, sediment) stabileau diagnosticul şi
chiar prognosticul bolilor.

În evul mediu au apărut uroscopiştii sau prorocitorii de urină care puneau diagnosticul tuturor
bolilor numai pe baza examenului vizual al urinii. Uroscopiştii aveau şi ajutoare, “curieri de
urină” care transportau urina de la bolnavi în “laboratorul” uroscopiştilor. Urina este produsă de
rinichi atât prin filtrarea sângelui (urina primară) cât şi prin reţinerea (reabsorbţia) din urina
primară numai a acelor substanţe care mai pot fi necesare corpului (apă, zahăr, minerale, etc.).
Ceea ce mai rămâne nereţinut din urina primară (o parte din apa minerală, reziduuri toxice
rezultate din arderea alimentelor în organism) constituie urina finală care se elimină prin căile
urinare. În urină se elimină astfel peste 150 de substanţe chimice, minerale şi organice, dar în
mod curent pentru diagnosticul bolilor se analizează numai câteva componete principale.

Culoarea urinei normale este gălbuie sau roşiatică. Ea este mai închisă la culoare când este foarte
concentrată sau după consumul unor medicamente (piramidon, antinevralgice, tetraciclină,
albastru de metilen, etc.). În bolile însoţite de eliminarea sângelui în urină, urina are o culoare
roşie murdară. Iar în bolile de ficat cu icter, bila trecând în sânge se elimină prin urină producând
o culoare brună-negricioasă (ca berea neagră). Şi o serie de alimente ca: sfecla, varza roşie,
bomboanele colorate, etc. pot să modifice culoarea normală a urinei.

Mirosul urinei este specific. În infecţiile urinare care duc la fermentarea urinei, mirosul este
caracteristic de amoniac sau de gunoi de grajd. Unele alimente sau medicamente aromate care se
elimină prin urină pot să-i imprime acesteia mirosuri aromate. Urina bolnavilor de diabet poate
mirosi a acetonă, iar a alcoolicilor a alcool.

Transparenţa este caracteristica urinei proaspete; după câteva ore de la urinare se poate tulbura,
mai ales dacă este ţinută la rece. Acest lucru se datorează precipitării (solidificării) sărurilor
minerale care se găsesc în mod normal dizolvate în urină şi nu constituie simptomul vreunei boli
aşa cum cred unele persoane. Dar dacă urina proaspătă, caldă este tulbure atunci poate fi vorba
de o infecţie (puroi şi mucus) de o hemoragie sau de un consum foarte mare de produse bogate în
calciu (lapte, brânză) ori de carne.

În cazul unei urine cu sânge, se pot vedea plutind cheaguri cu sânge. Pentru a putea aprecia dacă
urina este clară sau tulbure trebuie să fie examinată într-o sticlă sau eprubetă necolorată.
Cantitatea de urină în 24 de ore la un adult variază de la 1-1,5 litri. În sezonul cald, după febră,
după vărsături, diaree, după transpiraţii intense (deshidratare), după fumat sau consum redus de
lichide, cantitatea de urină este mai mică. În şocul produs de hemoragii mari, arsuri sau
traumatisme, în bolile care reţin apa în organism (insuficienţă cardiacă, ciroză hepatică)
cantitatea de urină scade foarte mult. Sunt unele boli de rinichi (insuficienţă renală, infecţii
renale) sau intoxicaţii cu substanţe chimice în care cantitatea de urină scade sub 500 ml
(oligurie). În aceste situaţii organismul suferă deoarece nu se mai pot elimina prin urină deşeurile
nesănătoase din sânge. În bolile care blochează căile urinare (calculi urinari, hipertrofie de
prostată, etc.) din cauza dificultăţii de a urina, cantitatea de urină este mai mică. După frig,
emoţii, tratamente cu diuretice, consum mare de lichide, de alimente sărate, de alcool, creşte şi
cantitatea de urină peste 2 litri (poliurie). Bolile cronice de rinichi (glomerulonefrita, scleroza
renală) care nu mai permit reabsorbţia apei filtrate prin rinichi, produc eliminarea unei cantităţi
foarte mari de urină.

Datorită consumului exagerat de lichide, în diabetul zaharat netratat, bolnavii elimină cantităţi
mari de urină, până la câţiva litri pe zi. Există şi un ritm biologic de eliminare a urinei,
eliminarea fiind mai mare în timpul zilei şi mai mică în timpul nopţii. Inversarea acestui ritm
indică o tulburare în funcţia rinichiului. De asemenea, bărbaţii elimină mai multă urină decât
femeile.

Densitatea (greutatea specifica) urinei este mai mare dacât a apei (care este de 1000) şi se
determină cu urodensimetrul. Valori normale în cazul densităţii: 1015-1030.
Când se consumă mai multe lichide, deci în cazurile în care creşte cantitatea de urină, se produce
în general o scădere a densităţii urinare şi invers, când urina din 24 de ore este în cantitate mai
mică şi mai concentrată, atunci densitatea urinară este mai crescută. Numai în diabetul zaharat, în
ciuda unei cantităţi mari de urină, densitatea urinei nu scade, ci creşte datorită zahărului dizolvat
în urină. O densitate urinară se consideră anormală atunci când examenele repetate arată cifră
sub 1012. Această situaţie arată că rinichii bolnavi nu mai au capacitatea de a produce o urină
mai concentrată.

Creşterea densităţii urinare peste cifra 1030 indică fie o deshidratare a organismului, fie un
diabet zaharat.
PH-ul urinar sau reacţia urinei arată dacă urina este acidă sau alcalină. Determinarea pH-ului se
face cu o hârtie impregnată cu tinctură de turnesol (sau cu altă substanţă indicatoare). Se
introduce hârtia în urină şi se observă modificarea culorii benzii de hârtie. Sub pH-ul 7,0 urina
este considerată acidă şi hârtia se înroşeşte, iar peste pH-ul 7,0 urina este considerată alcalină şi
hârtia se albăstreşte. În mod normal urina este acidă având pH-ul cuprins între 5,5 şi 6,5. După o
alimentaţie bogată în carne şi medicamente acide (sare de lămâie, vitamina C), se elimină o urină
mai acidă, iar după un regim alimentar vegetarian, după medicamente alcaline (bicarbonat, ape
minerale) sau după infecţii ale aparatului urinar, devine alcalină. Urina care este permanent prea
acidă sau prea alcalină, predispune la formarea de calcului urinari de acid uric, respectiv de
fosfat şi carbonat de calciu.

Biochimia materiilor fecale

Recoltarea materiilor fecale

Analiza materiilor fecale este indicată pentru descoperirea bolilor digestive de natură microbiană
(febra tifoidă, dizenterie, intoxicaţie alimentară etc.) sau de natură parazitară (ouă de paraziţi
intestinali), precum şi pentru stabilirea gradului de digestie a alimentelor. Recoltarea materiilor
fecale pentru analiza ouălor de paraziţi se face în recipiente speciale, primite de la laborator. În
lipsa acestora, se pot recolta în recipiente sau vase din material plastic, sticlă sau material, bine
spălate şi bine închise cu capace sau dopuri. Sunt bune cutiile din material plastic sau sticlele
rămase de la medicamente. Nu se vor recolta materii fecale în cutii de carton, cutii de chibrituri,
etc. întrucât există riscul infectării persoanelor care transportă şi prelucrează aceste materiale.

Vor fi recoltate materii fecale proaspete, emise dimineaţa. Dacă nu este posibil (mai ales la
copii), produsul se va recolta şi seara şi va fi păstrat la rece pentru a nu fermenta. (Nu se vor
păstra materiile fecale în frigider căci există riscul infectării alimentelor). Din scaunul proaspăt,
eliminat la closet pe o hârtie sau pe un carton curat, cu o lopăţică de lemn sau de material plastic,
se recoltează câteva grame (cât un degetar) de materii fecale şi se depun în recipientul pregătit
dinainte. La copii mici, materiile fecale se vor recolta din oala de noapte care în prealabil a fost
bine spălată.

În caz de constipaţie, materiile fecale se vor recolta după luarea unui purgativ uşor (laxativ). Se
va avea grijă ca materialele fecale să nu se amestece cu apă sau urină. După ce pe recipient se va
nota numele bolnavului şi vârsta, se va ambala în hârtie şi va fi transportat cât mai repede la
laborator. Este indicat ca fiecare persoană, mai ales în caz de boală, să observe şi aspectul
scaunului: dacă este colorat şi ce culoare are, sau dacă este necolorat, albicios, dacă are urme de
sânge etc.

În cazul în care în scaun se observă viermişori sau fragmente suspecte de viermi intestinali
aceştia vor fi recoltaţi cu o pensă şi introduşi într-un vas de sticlă sau de material plastic prevăzut
cu capac care se închide ermetic. Pentru ca aceşti paraziţi să nu se usuce şi să se altereze, se va
turna peste ei spirt sanitar, apă de colonie sau apă sărată şi după aceea vor fi transportaţi la
laborator. Nu se vor transporta paraziţii în hârtie, în vată, deoarece există pericolul de infestare a
persoanelor care execută analizele.

Când bolnavului i se recomandă coprocultura (cercetarea microbilor din scaun) el va solicita un

recipient special, sterilizat, de la laborator. Recoltarea materiilor fecale se va face ca şi pentru
ouăle de paraziţi. Nu se va utiliza însă nici un medicament (antibiotice, sulfamide, Mexaform,
etc.) înainte de analiză care ar putea distruge microbii din scaun.

La recoltarea materiilor fecale pentru cercetarea sângelui (hemoragii oculte) sau pentru
cercetarea digestiei alimentelor bolnavul va urma un regim alimentar special, recomandat de
medic şi nu se va lua nici un medicament cu 24 de ore înainte de analiză.
Analiza materiilor fecale este obligatorie pentru următoarele categorii de persoane: cele care
lucrează în sectorul alimentaţiei publice, copii care merg la grădiniţe, creşe, bolnavii care au
suferit de boli infecţioase digestive (febra tifoidă, dizenterie, holeră etc.), călătorii care au sosit
din ţările în care există boli infecţioase digestive.

Coprocultura este o metodă de lucru utilizată în laboratoarele de microbiologie clinică în scopul

cultivării şi identificării agenţilor patogeni existenţi în intestinul omului.

Limitându-ne doar la infecţiile bacteriene putem întâlni următoarele situaţii în care coprocultura
este indicată:

-infecţii cu localizare primară enterală şi invazie ulterioară (aspect septicemic)

-infecţii cu localizare exclusiv enterală sub formă clinica de enterocolite, boală diareică,
toxiinfecţii alimentare, evoluând sub formă acută, subacută, cronică, clinic inaparentă sau simplu
portaj.
-infecţii bacteriene ale altor sisteme în care localizarea enterală este accidentală (tuberculoza,
antrax)

Schimbarea structurii florei bacteriene specifice intestinului care poate apărea în unele situaţii
patologice (colită pseudomembranoasă) sau ca o consecinţă a selecţiei unui grup de germeni,
consecutiv antibioterapiei.

În etiologia acestora, trebuie avute în vedere, în primul rând enterobacteriile patogene pentru
care diagnosticul etiologic este obligatoriu şi anume:

- infecţii cu germeni din grupul Shigella

-infecţii cu germeni din grupul Salmonella
- infecţii cu germeni din grupul Escherichia, serotipuri enteropatogene

În toxiinfecţiile alimentare pot fi avute în vedere şi alte grupe de enteropatogeni: Staphylococus,

Yersinia, Vibrio, Aeromonas, Pseudomonas, Bacillus, Clostridium etc.

Datorită faptului că o mare varietate de microorganisme folosesc calea enterală pentru

pătrunderea în organism cu consecinţe patogenice şi clinice, coprocultura este unul din cele mai
solicitate examene de laborator. În mod normal în materiile fecale ale omului nu se găseşte
sânge. Numai în unele boli ale tubului digestiv care produc sângerări (hemoragii) cum sunt
ulcerul gastric, ulcerul duodenal, enterita, colita, sângele apare în materiile fecale. Când
hemoragia este mare şi provine din partea superioară a tubului digestiv (stomac, intestin) scaunul
are un aspect negricios din cauza digerării sângelui respectiv. Dacăa hemoragia provine din
partea inferioară a intestinului (hemoroizi) atunci sângele nu este digerat şi scaunul apare colorat
în roşu. În cazurile în care hemoragia este mică (hemoragie ocultă), chiar dacă este permanentă,
scaunul nu pare colorat şi în această situaţie numai laboratorul poate preciza dacă este sânge în
scaun. În vederea acestei analize persoana suspectă de hemoragie trebuie să urmeze întocmai,
timp de 3 zile regimul alimentar prescris de medic, compus din lapte, brânză, făinoase şi cartofi.
Se vor scoate din alimentatie carnea de orice fel, ouăle, legumele verzi şi nu se va lua nici un
medicament. După acest timp se va recolta o cantitate de materii fecale cât o nucă, care se va
transporta la laborator într-un recipient de material plastic. Materiile fecale nu trebuie să fie în
contact cu vase sau recipiente din fier. Este bine ca persoanele care au hemoroizi ce sângerează,
să informeze de acest lucru pe medic, pentru că în acest caz rezultatul analizei nu are nici o
valoare. De asemenea, persoanele cărora le sângerează gingiile vor evita să se spele pe dinţi
înainte de analiză, căci sângele înghiţit poate modifica rezultatul analizei.

Paraziţi intestinali

De regulă, paraziţii intestinali se prezintă sub formă de viermi intestinali: limbrici (ascaris
lumbricoides), oxiuri (enterobius vermicularis), panglică (taenia), tricocefal şi alţii. Paraziţii
adulţi (viermii intestinali) se elimină prin materiile fecale şi pot fi observaţi chiar de către
bolnavi, dacă se inspectează atent materiile fecale. Se recomandă ca părinţii să observe din când
în când scaunul copiilor lor pentru a putea descoperi din timp prezenţa viermilor intestinali.

Dacă s-au descoperit în materiile fecale paraziţi adulţi şi aceştia sunt recunoscuţi, nu mai este
necesară aducerea de materii fecale la laborator pentru analiză. În cazul în care parazitul nu poate
fi identificat sau recunoscut, atunci acesta se introduce cu o pensă într-o sticlă cu spirt sanitar şi
se aduce la 5
laborator pentru analiză. Nu se vor aduce la analiză paraziti sau fragmente de paraziţi în stare
uscată. În majoritatea cazurilor de parazitism intestinal, nu se pot pune în evidenţă paraziţii
adulţi. De aceea, se caută în materiile fecale ouăle de paraziţi. Aceste ouă sunt foarte mici, de
câţiva microni şi nu se văd cu ochiul liber ci numai la microscop. Dar în materiile fecale nu se
găsesc totdeauna ouăle paraziţilor, deoarece aceştia nu produc ouă în fiecare zi, ci la diferite
intervale de timp. Ca urmare a acestui fenomen, analiza pentru ouăle paraziţilor trebuie repetată
de 2-3 ori la intervale de câte o săptămână, pentru a putea surprinde faza când paraziţii depun
ouă.

Depistarea ouălor de paraziţi intestinali, impune un tratament de urgenţă pentru omorârea şi

eliminarea paraziţilor adulţi din intestin, deoarece aceştia hrănindu-se cu sânge şi cu substanţele
hrănitoare destinate organismului omului produc slăbirea şi anemierea acestuia. După două
săptămâni de la terminarea tratamentului se repetă analiza pentru ouă de paraziti. Dacă după trei
analize efectuate la interval de două săptămâni rezultatele sunt negative, bolnavul se poate
considera vindecat.