Curs Master Teletransmisii

LILIANA BRANA SAMOILĂ
ILIE UȚU
TELETRANSMISII ȘI SISTEME
DE MONITORIZARE ȘI
CONDUCERE ÎN INSTALAȚIILE
ELECTRICE
Editura UNIVERSITAS
Petroșani, 2016
Referenți științifici:
Prof.univ.dr.ing. SUSANA LETIȚIA ARAD
Conf.univ.dr.ing. MARIUS DANIEL MARCU
Toate drepturile rezervate autorilor.

Toate drepturile rezervate. Tipărit în România. Nici o parte
din această lucrare nu poate fi reprodusă sub nici o formă,
prin nici un mijloc mecanic sau electronic, sau stocată într-o
bază de date fără acordul în prealabil, în scris, al autorilor.
All rights reserved. Printed în Romania. No parts of this

publication may be reproduced or distributed în any form or
by any means, or stored în a data base or retrieval system,
without the prior permission of the authors.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

SAMOILĂ, LILIANA BRANA
Teletransmisii şi sisteme de monitorizare şi conducere în
instalaţiile electrice / Samoilă Liliana Brana, Uţu Ilie. -
Petrăşani : Universitas, 2016
Conţine bibliografie
ISBN 978-973-741-521-9
I. Uţu, Ilie
004:621.3
Tiparul executat la: Universitatea din Petroşani - Atelier

Tipografie
Teletransmisii și sisteme de monitorizare și conducere în instalațiile electrice
_____________________________________________________________
CUPRINS
INTRODUCERE
Cap.1. ELEMENTE DE TELEMECANICĂ
1.1 Obiectul telemecanicii 9
1.2 Terminale de telemecanică. Schema bloc de elemente 13
1.3 Structuri telemecanice 16
1.4 Cerințe impuse aparaturii de telemecanică 18
Cap. 2 MEDII DE TRANSMISIE
2.1 Transmisii prin cabluri 21
2.1.1 Cablul coaxial 21
2.1.2 Cabluri torsadate 24
2.2 Fibra optică 33
2.3 Comunicația fără fir 39
2.3.1 Tipuri de sateliți 39
2.3.2 Transmisii prin satelit 41
2.3.3 Componentele de bază ale sateliților de
telecomunicații 44
2.3.4 Transmisia prin microunde 45
2.3.5 Unde radio 47
2.4 Televiziunea prin satelit 50
2.5 Telefonia prin satelit 51
2.6 Internet prin satelit 52
Cap. 3 ELEMENTELE TELETRANSMISIEI
3.1 Elementele transmisiei informației 54
3.2 Elemente de teoria informației 58
3.2.1 Considerații generale privind „informația” 58
3.2.2 Definiții și mărimi caracteristice 61
3.3 Transmisia informației prin canalul de transmisie 63
3.4 Perturbații și zgomote 66
3.4.1 Considerații generale 66
3.4.2 Clasificarea perturbațiilor 69
3
Liliana Brana Samoilă, Ilie Uțu
_____________________________________________________________
Cap. 4 SEMNALE
4.1 Clasificarea semnalelor 77
4.2 Digitizarea și reconstrucția semnalelor analogice 80
4.2.1 Conversia analog-digitală 80
4.2.2 Eșantionarea 82
4.2.3 Cuantizarea 83
4.3 Conversia digital-analogică 85
4.3.1 Reconstrucția semnalului analogic 85
4.3.2 Interpolarea polinomială 87
4.3.3 Interpolarea Lagrange 88
4.3.4 Reconstrucția prin extrapolare 89
4.4 Semnale modulate 90
4.4.1 Semnalele cu modulație de amplitudine 91
4.4.2 Semnale cu modulație de frecvență sau de fază 96
4.4.3 Semnale cu modulație de impulsuri 102
4.5 Transmisia și recepționarea semnalelor 106
4.5.1 Separarea semnalelor 106
4.5.2 Selecția semnalelor 107
Cap. 5. CODURI UTILIZATE ÎN TELETRANSMISII
5.1 Definirea și utilizarea codurilor în teletransmisii 109
5.2 Codarea 116
CAP. 6 SISTEME DE ACHIZIȚIE DE DATE
6.1 Structura sistemelor de achiziție de date 119
6.1.1 Senzori 120
6.1.2 Elemente de condiționare a semnalelor 123
6.1.3 Calculatorul (PC) 124
6.1.4 Software-ul de achiziție 124
6.1.5 Hardware de achiziție 125
6.2. Plăci de achiziție 139
6.2.1. Placa de achiziție PC-LPM-16 139
4
_____________________________________________________________
Cap. 7 SISTEME NUMERICE DE CONDUCERE

7.1. Introducere 156
7.2. Funcțiunile sistemelor numerice de conducere 157
7.2.1. Funcțiuni de aplicație 158
7.2.2. Funcțiuni de prelucrare operațională 167
7.3. Volumul de informații 167
7.4. Specificații ale funcțiilor 168
7.5. Rețele de calculatoare 170
7.5.1. Sisteme de teleprelucrare 170
7.5.2. Rețele cu comutare a mesajelor 172
7.5.3. Rețele cu comutare a pachetelor 174
7.5.4. Rețele cu difuzare a mesajelor 176
7.5.5. Rețele locale 177
7.5.6. Caracteristicile sistemelor de operare pentru
rețelele locale 180
7.5.7. Rețelele digitale cu servicii integrate 182
7.5.8. Sistem pentru controlul numeric al poziției unei
acționări electrice 184
Cap. 8 CONDUCEREA PROCESELOR ENERGETICE
8.1. Introducere 191
8.2. Controlul calității energiei electrice prin măsurători 204
8.3. Modificări fundamentale impuse de standardele de calitate
ISO 9000 in concepția aparaturii de măsură și testare 229
8.4. Alegerea unui aparat digital pentru măsurători asupra
echipamentelor electroenergetice la locul de montaj 234
8.4.1. Cerințele și problemele specifice 234
8.4.2. Criterii de alegere a aparatelor pentru măsurarea
calității energiei electrice 235
BIBLIOGRAFIE 237
5
_____________________________________________________________
6
_____________________________________________________________
INTRODUCERE
Cartea de față se adresează studenților de la

specializarea de licență Electromecanică, și master Sisteme
electromecanice și Exploatarea instalațiilor electrice
industriale. Ea oferă suportul de curs cu privire la principalele
noțiuni privind teletransmisia și telegestiunea datelor precum și
sistemele de monitorizare și conducere a proceselor electrice și
electroenergetice.
În epoca actuală, comunicațiile și transmisiile de date
precum și răspândirea rețelelor de calculatoare cunosc o
dezvoltare fără precedent.
Teletransmisia datelor este una din condițiile sine qua
non ale dezvoltării oricărui domeniu tehnologic. De beneficiile
transmisiei la distanță a datelor se bucură orice companie,
instituție sau persoană privată pe întreg mapamondul.
Teletransmisiile reprezintă premisa monitorizării și conducerii
sistemelor industriale moderne. Mai mult, sistemele de
telecomunicații moderne au devenit indispensabile în
activitatea profesională și particulară a oamenilor.
La început, majoritatea sistemelor de comunicații
utilizau semnale analogice pentru transmisie. Semnale nedorite,
parazite provenite de la surse externe pot crea foarte ușor
probleme unor astfel de transmisii.
Într-un sistem digital de comunicații, semnalul analogic
este transformat în șiruri de 1 și 0. Aceste șiruri sunt codificate
cu nivele de tensiune L și H și apoi sunt transmise, imunitatea
la zgomote și perturbații fiind mult îmbunătățită. Din acest
motiv ele s-au răspândit foarte mult și sunt astăzi
predominante.
Comunicațiile digitale permit trafic ridicat și transfer de
date cu viteză mare între emițător și receptor. Domeniul de
7
_____________________________________________________________
acoperire a comunicațiilor digitale sunt televiziune prin cablu,

rețele de calculatoare, fax, telefonie mobilă, radio, etc.
Mult înainte de comunicațiile electrice, omul a folosit
focul, fumul sau lumina pentru a transmite mesaje la distanțe
mari.
Istoria comunicațiilor moderne poate fi împărțită în trei
etape:
- descoperirea undelor radio;
- revoluția electronicii care a permis miniaturizarea si a
crescut fiabilitatea și sensibilitatea echipamentelor;
- revoluția calculatoarelor personale care a accelerat
trecerea la comunicațiile digitale și integrarea acestora sub
formă de comunicații prin text, vocale, imagini sau video;
- comunicațiile prin sateliți, rețele locale și digitale.
Cursul vizează și sistemele de achiziții de date și de
conducere care stau la baza structurilor moderne de
monitorizare și control automat al instalațiilor electromecanice
și electroenergetice, componentele hardware ale rețelelor
industriale.
8
_____________________________________________________________
Cap.1. ELEMENTE DE TELEMECANICĂ
1.1 Obiectul telemecanicii
Generalități. Telemecanica este o ramură a

automaticii și reprezintă totalitatea mijloacelor tehnice prin
care se asigură transmiterea la distanță a unei informații (a
unei măsurări, a unei comenzi sau reglări, a unui semnal
privind starea la un moment dat a obiectului comandat).
Pentru a realiza măsurarea, comanda (respectiv
reglarea) și semnalizarea stării momentane, fără participarea
omului, sau cu participarea operatorului uman numai în
anumite faze ale transmisiei informației, dispozitivele
telemecanice transformă informația în semnale transmise la
distanță, pe linii (canale) de transmisie. Conducerea prin
telemecanizare implică o automatizare totală sau parțială a
instalațiilor sau proceselor conduse. Ansamblul dispozitivelor
telemecanice utilizate formează un sistem telemecanic.
Teletransmisiile au apărut și s-au dezvoltat continuu, pe
baza progreselor realizate în teoria informației, în automatică,
electronică, fizica semiconductoarelor, radiotehnică și
telecomunicații, în special odată cu folosirea elementelor fără
contacte (diode semiconductoare, tranzistoare, tiristoare,
elemente feromagnetice cu ciclu de histerezis dreptunghiular,
circuite integrate etc.).
Se pot enumera diverse procese de producție în care
este absolut necesară introducerea telemecanicii. Astfel de
procese sunt:
- procese de producție complexe, în care diferite părți
sau instalații funcționează în strânsă legătură, deși sunt
situate la distanțe mari între ele (cazul centralelor
9
_____________________________________________________________
electrice, stațiilor de transformare și a liniilor de

transport și distribuție din sistemul energetic, al
sistemelor de irigație, al câmpurilor de sonde și al
rețelelor de distribuție a gazelor naturale etc.)
- procesele de producție la care se impune conducerea de
la distanță, fie din considerente de securitate și
protecție a muncii, fie din imposibilitatea situării
omului în locul în care se desfășoară procesul respectiv
(cazul lucrărilor de foraj la mare adâncime, controlul și
comanda funcționării anumitor instalații cu temperaturi
ridicate sau scăzute, în mediu radioactiv, la înaltă
tensiune, supravegherea și conducerea de la distanță a
reactoarelor nucleare și instalațiilor din centralele
nucleare electrice, a zborului rachetelor cosmice și
sateliților etc.).
- procesele la care comanda de la distanță asigură o
desfășurare mai operativă și un grad sporit de
siguranță în funcționare (ca, de exemplu, automatizarea
triajelor de cale ferată, comanda aparatajului de
comutație primară din stațiile electrice fără personal,
comanda pornirii și opririi unei cascade de
hidrocentrale, controlul centralizat al circulației
feroviare sau rutiere, supravegherea și dirijarea
traficului aerian etc.).
Telemecanica permite realizarea următoarelor
funcțiuni:
- telemăsurarea, adică transmiterea la distanță a
rezultatelor unei măsurări (de exemplu,
telemăsurarea valorii tensiunii, nivelului sau
debitului);
- telecomanda, adică transmiterea la distanță a unei
comenzi (de exemplu, telecomanda pornirii sau
opririi unui agregat); dacă instalația de telemecanică
permite o reglare la distanță, ea îndeplinește funcția
de telereglare (ca de exemplu, telereglarea puterii
unor centrale electrice);
10
_____________________________________________________________
- telesemnalizarea, adică transmiterea la distanță a

unui semnal (de exemplu, telesemnalizarea unei
avarii, telesemnalizarea depășirii unor limite, a
poziției închis sau deschis a unui întrerupător etc.).
Sistemele telemecanice de telemăsurare, telecomandă
(sau telereglare) și telesemnalizare asigură conducerea totală
la distanță a diferite instalații sau agregate (tabelul 1.1).
Tabelul 1.1 Funcțiunile sistemelor telemecanice
Caracterul
informației
CALITATIV CANTITATIV
Tipul
informației
De control Telesemnalizare (TS) Telemăsurare (TM)
De comandă Telecomandă (TC) Telereglare (TR)
În figura 1.1 este arătată, principial, telemecanizarea

unui sistem energetic. Astfel, pentru asigurarea producerii și
distribuției raționale a energiei electrice, deci pentru buna
funcționare a sistemului energetic în ansamblu, este necesar să
se centralizeze într-un punct de comandă, sau punct dispecer,
controlul și comanda întregului sistem.
Punctul dispecer al stației electrice este echipat cu
instalații de teletransmisii pentru măsurarea de la distanță a
anumitor mărimi (electrice sau neelectrice) în diverse puncte
ale sistemului energetic, pentru comanda și reglarea de la
distanță a aparatajului și instalațiilor principale și pentru
semnalizarea stării acestora la punctul central de comandă.
Legătura dintre punctul de comandă sau dispecer (fig.
1.2) și instalațiile controlate sau comandate prin mijloacele
telemecanice se realizează pe cale electrică, printr-o linie de
transmisie. Această legătură se poate realiza fie prin
conductoare electrice (linie de telecomunicație prin fire sau
linie de transport de energie electrică), fie prin conductoare de
legătură (canal de telemecanică prin radio).
11
_____________________________________________________________
Centrală Centrală
hidroelectrică hidroelectrică
1 2
Staţie electrică
de
transformare
Punct dispecer
Centrală
hidroelectrică
3
Telecomenzi sau telereglări
Telesemnalizări
Telemăsurări
Fig. 1.1 Telemecanizarea unui sistem energetic
Punct Obiect
dispecer comandat
Canal de telecomunicaţii
PD OC
Telemăsurare
Telecomandă
Telesemnalizare
Fig. 1.2 Legătura punct dispecer – obiect comandat
La rândul lor, liniile sau canalele de telemecanică prin

fire pot fi:
- circuite fizice propriu-zise (de exemplu, o linie
bifilară prin care trece semnalul de telemecanică,
fără a fi supus la transformări intermediare pe
parcursul dispecer – obiect telemecanizat);
12
_____________________________________________________________
- canale de curenți purtători pe circuite fizice, care

asigură transmiterea concomitentă în linie a mai
multor semnale sinusoidale purtătoare, fiecare din
acestea fiind modulat în amplitudine sau frecvență
de semnalele telemecanice (de exemplu, semnalele
telemecanice care cuprind în spectru frecvențe până
la 80 Hz modulează alte 24 semnale
“subpurtătoare”, cuprinse între 400 și 3 200 Hz;
acestea modulează, la rândul lor, o purtătoare de
zeci sau sute de kiloherți, rezultând o modulație în
două trepte).
Pentru a nu se scumpi instalațiile prin construirea
liniilor de transmisie între multe surse și multe receptoare, linia
se folosește multiplu cu ajutorul canalelor de transmisie
telemecanică. De aceea, canalele de curenți purtători (ca și
canalele radio) sunt preferate și utilizarea lor s-a impus din ce
în ce mai mult. Un argument în plus: curenții purtători pot fi
transmiși și pe liniile de înaltă tensiune de transport și
distribuție a energiei electrice, linii care sunt gata construite și
se întind pe întreg cuprinsul țării.
În calitate de purtători de informație, în telemecanică se
folosesc, de obicei, unde electromagnetice sub formă de
oscilații de curent alternativ și impulsuri. La suprapunerea
informației prin intermediul modulației variază amplitudinea,
frecvența și faza curentului alternativ.
1.2 Terminale de telemecanică. Schema bloc de

elemente
Structură. Sistemele telemecanice sunt alcătuite din

cel puțin două subansamble sau terminale: cel de la postul
dispecer și cel (sau cele) de la postul (sau posturile)
comandat(e) la distanță, legate între ele prin canale de
telecomunicație (sau de telemecanică) (fig. 1.2). În cazul în
care se transmite numai informația de control (telesemnalizarea
sau telemăsurarea), postul controlat reprezintă totodată postul
13
_____________________________________________________________
de emisie a semnalelor, iar postul de comandă (sau dispecer)

cel de recepție. Dacă se transmite numai informația de
comandă, emițătorul se află la postul de comandă (sau
dispecer) iar receptorul (sau receptoarele) la postul comandat.
În situația în care se prevede atât transmiterea de informații de
control c-t și de informații de comandă, ambele terminale
trebuie să conțină atât emițătorul cât și receptorul de semnale
telemecanice.
În funcție de modul de transmitere în timp a semnalelor
telemecanice deosebim: transmiterea permanentă a
semnalelor, transmiterea periodică sau ciclică și
transmiterea intermitentă în timp a semnalelor. Aceasta din
urmă se poate efectua fie în mod automat, în momentul
apariției unei schimbări în desfășurarea procesului tehnologic
condus de la distanță (de exemplu, la apariția unei avarii), fie la
cerere, la comanda dispecerului.
În figura 1.3 este reprezentată schema bloc de
elemente în cazul general al structurii aparaturii de
telemecanică. S-a notat cu A terminalul situat la dispecer, cu
B1, B2 … Bn terminalele de la obiectele (sau posturile)
telemecanizate și cu C1, C2 … Cn canalele de telemecanică.
Fig. 1.3 Structura aparaturii de telemecanică
14
_____________________________________________________________
Atât la dispecer cât și la posturile controlate există

instalații de emisie și instalații de recepție a semnalelor. Cu
toate că aparatura de telemecanică prezintă o mare diversitate și
un grad de complexitate sporit, se pot distinge în structura
generală a celor două terminale următoarele blocuri funcționale
(fig. 1.3):
- blocuri de conectare externă 1, care asigură
introducerea informației în aparatura de
telemecanică pentru emisie (de exemplu,
traductoare pentru telemăsurări, butoane pentru
telecomenzi, bloc-contacte pentru telesemnalizări
etc.) și pentru extragerea informației la recepție (de
exemplu, relee de execuție pentru telecomenzi,
sisteme de afișare pentru telemăsurări, becuri pentru
telesemnalizări etc.);
- blocuri de prelucrare a informației 2, care asigură
prelucrarea automată a informației obținută la
ieșirea blocurilor de conectare externă, ca de
exemplu convertoare de semnal, circuite logice etc.;
- blocuri de memorizare 4 (sau memorii), în care
informația (semnalul telemecanic) este
înmagazinată în timpul transmisiei altei informații,
în timpul executării unor operații de prelucrare etc.;
- blocuri de organizare automată a funcționării 5,
care realizează comanda după un program dinainte
stabilit a diferitelor operații sau funcțiuni
telemecanice, restructurarea internă la trecerea de la
o funcțiune la alta și de la transmiterea unei
informații la transmiterea altei informații; tot aceste
blocuri mai pot îndeplini și funcțiuni de protecție,
de exemplu, în cazul unor regimuri anormale de
funcționare sau avarii;
- blocuri de separare 6, care permit transmiterea de
informații complexe referitoare la mai multe obiecte
telemecanizate, sau la mai multe stări și funcțiuni
ale aceluiași obiect. Blocurile de separare
15
_____________________________________________________________
realizează, de exemplu, separarea în timp sau

separarea în frecvență a semnalelor emise pe un
circuit unic, la recepționarea lor efectuându-se
conversia semnalelor în sens invers;
- blocuri de cuplare internă 7, care realizează
cuplarea cu canalul de telecomunicație (C1, C2 …
Cn). La punctul de emisie aceste blocuri asigură ca
semnalele telemecanice să fie debitate în forma și la
nivelul de putere necesar, iar la punctul de recepție
asigură reconstituirea semnalelor distorsionate în
urma transmisiei și le prezintă în forma necesară
pentru prelucrarea în cadrul celorlalte blocuri
funcționale, din structura aparaturii de telemecanică
de la postul controlat.
1.3 Structuri telemecanice
În funcție de modul diferit de amplasare a obiectelor

telemecanice în raport cu punctul de dispecer, structura
sistemelor telemecanice variază.
Se deosebesc astfel:
- structuri telemecanice cu obiecte concentrate
(fig. 1.4 a), în cazul în care obiectele (sau posturile)
controlate PC sunt amplasate teritorial la mică
distanță de postul dispecer PD, astfel încât se poate
utiliza o aparatură de telemecanică unică, cu două
terminale (de exemplu, telemecanizarea instalațiilor
din centrale electrice, stații de transformare etc.);
- structuri telemecanice cu obiecte dispersate, în
cazul în care distanțele între posturile controlate sau
comandate sunt mari și necesită legături
telemecanice distincte cu postul de dispecer. După
modul de amplasare a obiectelor telemecanizate se
disting: structuri telemecanice cu obiecte dispersate
liniar (fig. 1.4 b), cu obiecte dispersate arborescent
16
_____________________________________________________________
(fig. 1.4 c) și cu obiecte dispersate radial (fig. 1.4

d).
Fig. 1.4 Structuri telemecanice:

a – cu obiecte concentrate: b – cu obiecte dispersate liniar:
c – cu obiecte dispersate arborescent: d – cu obiecte dispersate radial:
e – cu conducere ierarhizată
Structurile telemecanice cu obiecte dispersate se

întâlnesc frecvent (cazul câmpurilor de sonde telemecanizate,
al rețelelor de irigații, de transport și distribuție a gazelor
naturale, telemecanizarea transporturilor feroviare etc.).
17
_____________________________________________________________
Unele structuri mai complexe prezintă grupe

concentrate de obiecte telemecanizate, care sunt amplasate
dispersat (așa-numitele structuri cu obiecte dispersat-
concentrate).
În cazul cel mai complex, organizarea sistemelor
telemecanice poate fi ierarhizată, într-una, două sau chiar mai
multe trepte (fig. 1.4 e); la o astfel de configurație se ajunge
atunci când punctul de dispecer central (sau național) PD1 are
în subordine puncte de dispecer regional (sau zonal) PD2,,
PD’2,, PD’’2 ș.a.m.d., precum și puncte (sau obiecte)
importante, controlate direct (în sensul unei conduceri
operative) PC1, PC2,, PC3,, (fig. 1.4 e). În funcție de necesități,
sistemul telemecanic poate cuprinde și o a treia treaptă de
dispecer (de exemplu, dispecerul local PD3 din figura 1.4 e,
subordonat dispecerului regional – din treapta a doua PD’’2 –
legătura este figurată prin linii întrerupte). O astfel de structură
telemecanică, cum este cea din figura 4 e, se întâlnește în cazul
stațiilor electrice cu conducere ierarhizată, echipate cu puncte
de dispecer zonale și cu dispecer energetic național.
1.4 Cerințe impuse aparaturii de telemecanică
În realizarea aparaturii de telemecanică se ridică o serie

de probleme diferite, în funcție de destinația aparaturii
respective, dar de a căror rezolvare depinde esențial soluția
tehnică adoptată și eficiența instalației. Dintre acestea se vor
aminti în continuare cele mai importante.
Problema stabilității la perturbații. În unele cazuri,
perturbațiile din canalul de telecomunicație pot să fie foarte
puternice și intense, deformând semnalul de telecomandă. De
aceea, la recepționarea semnalelor trebuie să se ia măsuri
speciale pentru a se distinge semnalul util din semnalul total
recepționat (compus din semnalul util și perturbații).
Se evită totodată posibilitatea ca un semnal de
telemecanică, transmis de la punctul de comandă, să fie
transformat sub acțiunea perturbațiilor într-un alt semnal,
18
_____________________________________________________________
executându-se o altă comandă decât cea transmisă, sau

înregistrându-se pe aparatele de măsurat și înregistrat o altă
valoare decât cea transmisă de la obiectul telemecanizat.
În unele sisteme de telemecanică, de fabricație
modernă, semnalul odată transmis este memorat la postul de
recepție și, fără a fi executată comanda, este retransmis, înapoi
la postul care l-a emis. Acolo, acesta este comparat cu semnalul
inițial și, în cazul în care nu se constată o deformare sensibilă a
semnalului, se transmite automat un ordin de acceptare a
execuției comenzii date. În cazurile în care semnalul a fost
perturbat și este deformat sensibil, se emite un ordin de blocare
a execuției comenzii date anterior, care anulează memorarea și
ciclul de funcționare se reia de la început.
Problema fiabilității instalațiilor telemecanice. Se

cere tot mai mult ca aparatura de telemecanică să fie sigură în
funcționare, să se defecteze cât mai rar posibil.
În cazul defectării aparaturii de telemecanică, aceasta
trebuie să permită o localizare rapidă a defectului și o
remediere care să poată fi efectuată de către personalul de
întreținere, în cele mai multe situații.
Pentru ca defectarea aparaturii de telemecanică de la
unul din terminale să nu provoace transformarea comenzilor în
comenzi false, se procedează la blocarea automată a instalației,
avertizarea postului de dispecer și – uneori – la conectarea
automată a unei instalații de rezervă, în stare de funcționare.
Problema economicității aparaturii de telemecanică.

Fără a se renunța la nivelul tehnic, la precizia și siguranța
aparaturii de telemecanică, se urmărește asigurarea unui cost
redus prin economia de canale de telemecanică care trebuie
realizate, prin evitarea rezervelor care nu sunt absolut necesare,
prin raționalizarea schemelor adoptate etc.
19
_____________________________________________________________
Cap. 2 MEDII DE TRANSMISIE
În linii mari, putem împărți mediile de transmisie în

două mari categorii:
a. medii de transmisie cu suport fizic (cabluri). Sunt
compuse din unul sau mai multe conductoare, închise într-un
înveliș (de obicei din plastic). Acest tip de mediu de transmisie
este, în general, utilizat pentru rețele locale, de mici
dimensiuni. Cablurile transmit, în mod normal, semnale aflate
în zona inferioară a spectrului undelor electromagnetice (ex:
semnalele electrice). În această categorie intră:
o cablul coaxial,
o cablul torsadat,
o fibra-optică.
b. medii de transmisie fără fir. Sunt utilizate în
cazul rețelelor care au componente aflate la mare distanță unele
față de altele, precum și în cazul rețelelor ce cuprind
calculatoare mobile. Pentru aceste medii de transmisie se
utilizează, în general, frecvențe înalte ale spectrului undelor
electromagnetice. Din această categorie fac parte:
o transmisii radio,
o transmisii prin microunde,
o transmisii în infraroșu.
Principalele caracteristici tehnice ale mediilor de
transmisie cu suport fizic sunt:
1. Capacitatea benzii de transmisie - este exprimată,
în general, prin lărgimea de bandă si este măsurată în megabiți
pe secundă (Mbps). Spunem că un mediu de transmisie de
mare capacitate are o bandă largă iar un mediu de transmisie de
capacitate mică are o bandă îngustă. În lumea comunicațiilor,
termenul de bandă se referă la banda de frecvențe utilizată de
mediul de transmisie.
20
_____________________________________________________________
2. Atenuarea - este fenomenul prin care semnalele

electromagnetice își pierd din puterea inițială (cu care au fost
transmise în mediu) o dată cu creșterea distanței față de sursa
care le-a emis. Acest fenomen apare din cauza faptului că
mediul de transmisie absoarbe o parte din energia semnalelor.
Din acest motiv se impun limitări ale distanței pe care un
semnal o poate parcurge fără a depăși un anumit nivel de
degradare. Cu cât semnalul este recepționat la o mai mare
distanță fată de sursă, cu atât posibilitatea de a fi decodificat
corect este mai mică din cauza atenuării și a interferențelor.
3. Interferențele electromagnetice (ElectroMagnetic
Interferences - EMI) - sunt cauzate de unde electromagnetice
externe care afectează semnalul util și fac dificilă decodificarea
la recepție. Unele medii de transmisie sunt mai afectate de
interferențe decât altele.
2.1 Transmisii prin cabluri
În domeniul transmisiei de date, firele de cupru

reprezintă cel mai vechi suport utilizat. În continuare, marea
parte a rețelelor de date folosesc fire de cupru în diferite forme,
niveluri de calitate, etc. Transmisia pe fire de cupru se bazează
pe propagarea unui semnal electric care trebuie să rămână între
anumiți parametri specificați de tehnologie, pe parcursul
drumului între sursă și destinație. În funcție de structura lor și
de parametrii specifici ai mediului de transmisie, cablurile de
cupru se împart în două mari categorii: torsadate și coaxiale.
2.1.1 Cablul coaxial
Un cablu coaxial (fig. 2.1) este format dintr-un

conductor central din cupru, masiv sau lițat, înconjurat de un
material izolator (PVC, teflon), urmat de un înveliș metalic
numit conductor exterior. Acesta este un ecran realizat cu
țesătură din fire subțiri de cupru (tresă), din bandă (folie) din
cupru (rar din aluminiu) sau din fire de cupru paralele
înfășurate pe izolația din jurul conductorului central.
21
_____________________________________________________________
Conductorul exterior este acoperit cu un înveliș de plastic

protector, acesta fiind și proveniența denumirii de "co-axial"
(datorită acestei axe unice date de miezul de cupru).
Fig. 2.1 Cablu coaxial

A - izolator electric exterior, B – ecran din cupru (sau aluminiu),
C – izolator electric interior, D – conductor central din cupru
În funcție de parametrii specifici, cablurile coaxiale se

clasifică astfel:
a) După rigiditatea învelișului:

 cabluri coaxiale rigide;
 cabluri coaxiale flexibile.
Cablurile coaxiale rigide au un înveliș dur iar cele
flexibile au un înveliș metalic împletit din fire subțiri de cupru.
b) După impedanța caracteristică:

 cabluri coaxiale cu impedanța de 50Ω (cablul de
tip Ethernet);
 cabluri coaxiale cu impedanța de 75Ω (cablul
tip “televiziune prin cablu”).
c) După tipul materialului izolant:

 cabluri coaxiale cu polietilenă [PE-RG59, RG6];
 cabluri coaxiale cu politetrafluoroetilenă
[PTFE];
 cabluri coaxiale cu teflon [RG179, RG178,
RG180 BU] etc.
22
_____________________________________________________________
d) După dimensiune:
 cabluri coaxiale mici: 1,2/3,5; 1,2/4,2; 1,8/6,4;
 cabluri coaxiale medii: 2,6/9,4;
 cabluri coaxiale mari: 5/18.
Dimensiunile de mai sus sunt specificate prin diametrul
conductorului central (d) și diametrul interior al conductorului
exterior (D), exprimate în mm, ca raport d/D.
Cablul coaxial este utilizat pentru transmisiuni de înaltă
frecvență sau pentru semnale de bandă largă. Deoarece câmpul
electromagnetic purtător al semnalului există doar în spațiul
dintre cei 2 conductori el nu poate interfera sau permite
interferențe cu alte câmpuri electromagnetice externe. Acest
cablu are cea mai bună ecranare.
Datorită structurii sale și a izolării foarte bune, cablul
coaxial prezintă două avantaje majore față de alte tipuri de
cablu de cupru: în primul rând o comportare foarte bună în
frecvență, în al doilea rând poate acoperi o bandă foarte largă,
de la frecvențe joase până la UHF (În televiziunea analogică,
există mai multe benzi de frecvență, pe care "emit" posturile
TV. Când căutați manual un post TV, sunteți pe o anumită
bandă de frecvență, care poate fi VHF (Very High Frequency),
UHF, etc. Dintre acestea, UHF este cea mai mare, însă sunt
relativ puține posturi care emit pe UHF). (Ultra High
Frequency), ceea ce îl face ideal pentru transmisii de video
analogic (televiziune prin cablu), însă și pentru tehnologii
digitale moderne de transmisie de date, cum ar fi E3.
Dezavantajul major îl constituie faptul că nu suportă
pentru Ethernet o lățime de bandă mai mare de 10Mbps, ceea
ce este mult prea puțin pentru cerințele rețelelor actuale, motiv
pentru care în acest domeniu a fost înlocuit cu cablul torsadat.
Alt mare dezavantaj este că, prin natura sa, este un mediu
partajat (shared-media) și nu poate oferi un grad minim de
securitate. Mai există câteva dezavantaje de importanță mai
mică, din care menționăm: deși oferă o imunitate bună la
interferențele electromagnetice, pentru aceasta trebuie
împământat la un capăt.
23
_____________________________________________________________
Există mai multe tipuri de cabluri coaxiale, utilizate în

diferitele domenii menționate anterior.
Funcție de dimensiuni (RG) și de rezistență (măsurată
în ohmi), cablurile pot fi:
 de 50 ohmi, RG-8 și RG-11, utilizate pentru rețele
Ethernet pe cablu gros, lungimea maximă fiind de
185 de metri iar viteza maximă de transmisie este
de 10 Mbps;
 de 50 ohmi, RG-58, utilizat pentru rețele Ethernet
pe cablu subțire;
 de 75 ohmi, RG-59, utilizat pentru transmisiile TV;
 de 93 ohmi, RG-62, utilizat pentru rețele stea.
Dintre conectorii folosiți pentru cablurile coaxiale
menționăm: BNC (folosit pentru rețele de calculatoare și
aplicații video) și F (folosit pentru CATV), prezentați în fig.
2.2.
Fig. 2.2 Conectori utilizați pentru cabluri coaxiale
2.1.2 Cabluri torsadate
Sunt astfel concepute încât să prevină interferențele

între câmpurile electrice cauzate de transmisia datelor la
frecvențe mai mari. Un cablu torsadat (fig. 2.3) este format din
mai multe perechi compuse din două fire de cupru izolate,
având o grosime tipică de 1 mm. Firele sunt împletite într-o
formă elicoidală, pentru a reduce interferența electrică (două
24
_____________________________________________________________
fire paralele constituie o antenă; dacă le împletim nu mai

formează o antenă).
Dacă prin două Cablu torsadat 4 perechi
conductoare electrice se
transmite un semnal
electric variabil, atunci
curenții care le parcurg vor
avea sensuri opuse. Aceștia
vor genera două câmpuri
electromagnetice în Fig. 2.3 Cablu torsadat
antifază care se vor anula
reciproc.
Interferențele pot fi cauzate de câmpurile electrice
induse de alte fire din interiorul aceluiași cablu, sau de surse
exterioare.
Metodele prin care se încearcă reducerea la minim a
acestor interferențe sunt mai multe, dintre care menționăm:
 torsadarea cablurilor două câte două, formându-se
astfel mai multe perechi în interiorul cărora câmpurile electrice
create de cele două fire se anulează;
 transmiterea semnalului în mod balansat (semnalul
util se transmite ca fiind diferența între semnalele electrice
dintre cele două fire din cadrul unei perechi; în acest fel, atunci
când apar interferențe electrice de la surse exterioare cablului,
acestea afectează în mod egal ambele fire, astfel încât diferența
dintre acestea rămâne constantă, semnalul fiind nealterat);
 ecranarea cablurilor (metoda de prevenire a
interferențelor electrice exterioare).
Din punct de vedere al ecranării, există două categorii
de cabluri torsadate:
 neprotejate - (Unshielded Twisted Pair -
UTP) - format dintr-un
număr de perechi de fire
răsucite care sunt învelite
doar într-un strat de plastic
(fig. 2.4). Numărul de Fig. 2.4 Cablu UTP
25
_____________________________________________________________
răsuciri pe o distanță de un metru face parte din specificațiile

constructive ale fiecărui cablu.
 protejate - (Shielded Twisted Pair - STP) (fig.
2.5). Singura diferență dintre cablurile UTP și STP constă în
existența (în cazul cablului
STP) a unui strat protector
din aluminiu sau poliester
între învelișul exterior și Fig. 2.5 Cablu STP
fire. Acest strat face
cablul mai puțin vulnerabil la interferențele electromagnetice
deoarece acest înveliș este pus la masă.
Cablul cu perechi răsucite neecranat (UTP) este un

tip de cablu des întâlnit care conține 4 perechi de conductoare.
Fiecare conductor al unei perechi este răsucit în jurul
celuilalt, în scopul anulării interferenței electromagnetice,
eliminând astfel diafonia. Numărul de răsuciri pe o distanță de
un metru face parte din specificațiile constructive ale fiecărui
cablu. Cu cât acest număr este mai mare, cu atât diafonia este
mai redusă. Perechile de conductoare sunt răsucite între ele,
având un pas de torsadare cuprins între (80–200) mm, care
diferă de la o pereche la alta. Pentru a reduce diafonia,
perechile de conductoare sunt torsadate între ele cu un pas de
300 mm. La exterior, cablul UTP are o manta de protecție
mecanică, realizată din material plastic.
Structura cablului UTP este prezentată în fig. 2.6.
Fig. 2.6 Structura cablului

UTP
1 – conductor, 2 – izolaţie,
3 – pereche, 4 – cămaşă
26
_____________________________________________________________
Principalele caracteristici constructive ale cablului

UTP sunt:
 Impedanța caracteristică a unei perechi de conductoare
are valoarea de 100 Ω;
 Diametrul exterior al cablului este de 0,43 cm;
 Izolațiile conductoarelor sunt de culori diferite, pentru a
permite identificarea perechilor de conductoare și
corespondența lor la capetele cablului;
 Pentru lungimi mai mari de 100 m, necesită folosirea
repetoarelor de semnal care să compenseze atenuarea
proprie a cablului;
 Deși este considerat cel mai rapid mediu de transmisie
bazat pe cupru, este mai vulnerabil în fața zgomotelor
electrice în comparație cu alte categorii de cabluri.
Cablul cu perechi torsadate în folie (FTP) este un

cablu UTP în care conductorii sunt înveliți într-o folie
exterioară de ecranare. Folia de ecranare are scopul de a proteja
împotriva interferențelor externe și rolul de conductor de
împământare.
Structura cablului FTP este prezentată în fig. 2.7.
Fig. 2.7 Structura

cablului FTP
3 – pereche, 4 – folie,
5 – cămaşă
Cablul cu perechi torsadate neecranat, cu tresă

(S/UTP) este un cablu FTP căruia i s-a adăugat o tresă
împletită în locul foliei de ecranare. Tresa învelește toate
perechile de conductoare.
Structura cablului S/UTP este prezentată în fig. 2.8.
Cablul cu perechi torsadate ecranat (STP) este
format din 4 perechi de conductoare. Fiecare pereche
27
_____________________________________________________________
conductoare este torsadată și ecranată cu o folie metalică. Cele

8 conductoare sunt ecranate electromagnetic cu un ecran
suplimentar de tip folie sau panglică metalică.
Fig. 2.8 Structura

cablului S/UTP
3 – pereche,
4 – tresă, 5 – cămaşă
Structura cablului STP este prezentată în fig. 2.9.
Fig. 2.9 Structura

cablului STP
1 – conductor,
2 – izolaţie. 3 – pereche.
4 – folie. 5 – cămaşă
La exterior, cablul STP are o manta din material plastic

pentru a fi protejat mecanic și împotriva factorilor de mediu.
Acest cablu combină trei tehnici legate de transmisia datelor:
shielding (protejarea), cancellation (anularea) și torsadarea
firelor.
Învelișul protector folosit în cablul STP nu face parte
din circuitul electric așa cum se întamplă în cazul cablului
coaxial. Astfel, la o conectare incorectă, învelișul protector va
acționa ca o antenă, absorbând semnalele electrice din cablurile
aflate în vecinătate.
Caracteristicile cablului STP sunt:
are valoarea de 150Ω;
28
_____________________________________________________________
 Capacitatea de transmisie: se pot realiza transferuri de

pâna la 500 Mbps la 100m. Cea mai utilizată rată este
de 16 Mbps;
 Pentru lungimi mai mari de 100m, necesită folosirea
proprie a cablului;
 Cablul STP este mai scump decât cablul UTP dar oferă
protecție împotriva tuturor tipurilor de interferențe.
Cablul cu perechi torsadate ecranat, cu tresă
(S/STP) conține 4 perechi de conductoare, fiind o combinație
între cablurile UTP și STP. Nu prezintă ecran pentru fiecare
pereche conductoare, în schimb prezintă un ecran suplimentar
de tip folie sau panglică metalică care învelește toate perechile.
Ecranul suplimentar, numit si ecran de grup, este eficient doar
dacă este împământat la ambele capete și nu prezintă
discontinuități.
Structura cablului S/STP este prezentată în fig. 2.10.
Caracteristicile cablului S/STP sunt:
are valoarea de 100 Ω sau 120 Ω;
 Pentru lungimi mai mari de 100 m, necesită folosirea
proprie a cablului.
Fig. 2.10 Structura

cablului S/STP
3 – pereche, 4 – folie, 5 –
tresă, 6 –cămaşă
În funcție de viteza de transmisie și frecvența

semnalului se disting 7 categorii de cabluri cu perechi
torsadate.
29
_____________________________________________________________
Categoria 1 (Telecommunication) – sunt cabluri

folosite în telefonia analogică clasică. Se pot face transmisii de
voce și date la viteză mică (pentru mai puțin de 4Mbps) și erau
utilizate în rețelele vechi de telefonie.
Această categorie de cabluri cu perechi de conductoare
a fost definită în standardul TIA/EIA 568 și a fost utilizată
pentru comunicații telefonice, ISDN și sonerii. În prezent este
perimată, nerecunoscută de TIA/EIA și neutilizată.
Categoria 2 (Low Speed Data) – sunt cabluri folosite
în telefonia analogică și digitală. La fel ca și categoria
anterioară de cabluri cu perechi de conductoare, se utilizează
pentru transmisii de voce și date la viteze reduse (pentru mai
puțin de 4Mbps).
Categoria 2 de cabluri cu perechi de conductoare a fost
definită în standardul TIA/EIA 568 și a fost utilizată în rețelele
token ring, fiind capabilă a transmite date la o viteză de 4Mbps.
În prezent este perimată, nerecunoscută de TIA/EIA și
neutilizată.
Categoria 3 (High Speed Data) – sunt cabluri folosite
în realizarea rețelelor locale. Ele se utilizează pentru transmisii
de date și permit viteze de transfer, în mod obișnuit, de (10 –
16) Mbps, la o frecvență de 16MHz . Sunt cel mai potrivite în
rețelele de calculatoare.
proiectată ca parte a familie de standarde privind cablurile de
cupru definite în parteneriat de EIA și TIA. Aceste cabluri au
fost utilizate pe scară largă în anii '90 în rețelele de date,
pierzând, cu timpul, în favoarea altor categorii de cabluri cu
performanțe sporite. Categoria 3 de cabluri cu perechi de
conductoare este încă recunoscută de standardul TIA/EIA-568-
B.
Categoria 4 (Low Loss, High Performance Data) –
sunt cabluri cu performanțe ridicate din punct de vedere al
vitezei de transmisie și al atenuării. Sunt folosite în rețele cu
rate de transfer de până la 20 Mbps, având o frecvență de
20MHz.
30
_____________________________________________________________

definită în standardul TIA/EIA 568 și a fost utilizată în rețelele
token ring. În prezent este perimată, nerecunoscută de TIA/EIA
și neutilizată.
Categoria 5 (Low Loss, Extended Frequency, High
Performance Data) – sunt cabluri folosite în realizarea
rețelelor locale și a fost proiectată pentru a oferi o înaltă
integritate a semnalului.
definită în standardul ANSI/TIA/EIA-568-A, cu clarificări în
TSB-95. Aceste documente precizau caracteristicile de
performanță și cerințele de testare pentru frecvențe de până la
100MHz. Cablurile din categoria 5 aveau patru perechi de
conductoare răsucite într-o cămașă și 3 răsuciri la fiecare 2,54
cm de cablu de cupru AWG 24. Au fost utilizate în cablarea
structurată a rețelelor de date și au avut aplicație și în
transportul altor semnale: servicii de telefonie de bază, rețele
token ring și ATM. Pentru conectarea acestor cabluri se
utilizau în general conectori RJ-45.
În anul 2001 s-a introdus standardului TIA/EIA-568-B
și astfel categoria 5 de cabluri cu perechi de conductoare, fiind
perimată, a fost înlocuită de categoria 5e. Categoria 5e este o
versiune îmbunătățită a categoriei 5 care adaugă specificații
referitoare la telediafonie. Deși specificațiile privind
performanța sunt mai stricte (frecvențe de până la 125 MHz),
cablul de categoria 5e nu permite distanțe mai lungi pentru
rețelele Ethernet. Astfel, cablurile orizontale sunt limitate tot la
90 m lungime. Caracteristicile de performanță și cerințele de
testare pentru categoria 5e sunt precizate în standardul
TIA/EIA-568-B.2-2001.
Categoria 6 – sunt cabluri cu performanțe înalte la o
frecvență dublă (250 MHz) față de categoria 5e. Această
categorie conține patru perechi de conductori de cupru.
Lungimea maximă a unui cablu orizontal categoria 6 este 90 m.
În funcție de raportul dintre lungimea cablului de conectare și
lungimea cablului orizontal, în cazul unui canal complet (cablu
31
_____________________________________________________________
orizontal plus cabluri de conectare la fiecare capăt), lungimea

maximă admisă poate fi până la 100m.
definită în standardul ANSI/TIA/EIA-568-B.2-1 și a fost
folosită pentru protocoale de rețea. Această categorie de
cabluri este compatibilă cu categoriile 3, 5 și 5e. Categoria 6
impune specificații mai stringente pentru diafonie și zgomot de
sistem.
Categoria 7 – sunt cabluri cu performanțe înalte la o
frecvență mai mică 600 MHz. La această categorie de cabluri
s-a adăugat ecranare atât pentru fiecare pereche în parte cât și
pentru întreg cablul. Ca urmare, diafonia și zgomotul de sistem
sunt mult reduse față de categoria 6 de cabluri cu perechi de
conductoare.
În acest moment există mai multe categorii de cablu
torsadat, începând de la categoria 1 (cat1), folosită pentru
POTS (Plain Old Telephone Service - serviciile de telefonie
clasică) și pentru soneriile de la uși și terminând cu categoria 7.
Aceste categorii sunt definite de parametrii specifici ai
cablurilor torsadate. Acești parametri sunt specificați la o limită
superioară de frecvență diferită pentru fiecare categorie. În mod
evident, o categorie mai mare implică performanțe mai bune
ale cablurilor, mai mulți parametri testați și garantați și de
obicei frecvențe mai ridicate. Aceste lucruri implică însă în
același timp și o grijă mult mai mare la terminarea cablurilor
(atașarea conectorilor).
Dintre acestea, cele mai folosite categorii în lumea
rețelelor de calculatoare sunt:
 Cat3 este testat la frecvența maximă de 16Mhz și a
fost folosit pentru Ethernet la viteze maxime de 10Mbps și
Token Ring. De asemenea, el mai este încă folosit pentru
telefonie.
 Cat4 a fost conceput special pentru o versiune
îmbunătățită a TokenRing-ului care merge până la 16 Mbps.
 Categoria 5, cea mai folosită în prezent (împreună cu
cat5e), a fost concepută pentru Ethernet și FastEthernet. Limita
32
_____________________________________________________________
superioară de frecvență a categoriei 5 este de 100 MHz, iar

dintre parametrii cei mai utilizați menționăm: NEXT,
atenuarea, etc. (acești parametri trebuie să se încadreze în
limitele impuse de standard pentru a putea considera acel cablu
un cablu "bun"). Cat 5e (enhanced) aduce o ușoară
îmbunătățire categoriei 5 și anume un pas puțin mai mic de
torsadare pentru a reduce cross-talkul (interferențele între
perechi).
 Îmbunătățirea majoră apare odată cu categoria 6, care
impune un pas de torsadare mult mai mic decât cat5, o limită
superioară de frecvență de 250MHz și a fost concepută special
pentru GigabitEthernet. Această tehnologie de rețea, care are
viteza superioară de transmisie la 155 Mbps, folosește pentru
transmisie patru perechi de fire torsadate, spre deosebire de
versiunile anterioare de Ethernet (10 și 100), care foloseau
pentru transmisie doar două perechi.
 Categoria 7 permite transmisii de date de până la
1Gbps
Dezavantajul cablurilor UTP este că nu pot fi folosite
în exteriorul clădirilor, deoarece ar fi supuse unor posibile
șocuri electrice foarte mari, care ar cauza defectarea
echipamentelor conectate cu aceste cabluri. Pentru a evita
aceste probleme, în exteriorul clădirilor se poate folosi cablu
ecranat (STP - shielded twisted pair) sau ScTP (screened
twisted pair). ScTP are un singur înveliș de ecranare exterior, o
dimensiune un pic mai mare decât UTP, drept care este relativ
ușor de împământat. STP-ul are, pe lângă învelișul de ecranare
identic cu cel de la ScTP și un înveliș separat pentru fiecare
pereche.
2.2 Fibra optică
Fibra optică este cel mai nou mediu de transmisie

dezvoltat pentru rețele de calculatoare, având numeroase
avantaje față de cablurile de cupru, dintre care cele mai
importante sunt: viteza de transmisie mult superioară pe care o
33
_____________________________________________________________
suportă și imunitatea la interferențe electrice. Principalele

dezavantaje sunt costul și dificultatea manevrării și instalării.
Acest mediu este folosit cu preponderență pentru legături punct
la punct la distanțe mari (peste câteva sute de metri).
Fibra optică este un ghid de undă de formă cilindrică,
format din două straturi concentrice de materiale cu
caracteristici optice diferite și dintr-un strat exterior protector.
Un sistem de transmisie pe fibră optică este format
dintr-un emițător (LED sau laser), fibră transportoare și un
receptor. Semnalul pe fibră optică este de fapt unda luminoasă
emisă de un LED sau de un laser, în funcție de tipul de fibră.
Prin intermediul lor se realizează o viteză de transmisie
foarte mare; (există link-uri de 2 Gbiți/sec și sunt în curs de
experimentare cele de 10 - 30 Gbiți/sec.
Fibra optică este un mediu de transmisie transparent la
radiația luminoasă; este formată dintr-un miez dielectric (sticlă
sau material plastic) înconjurat de un înveliș dielectric cu
indice de refracție mai scăzut;
Se pot utiliza atât pentru transmiterea pe distanțe mari
(continentale,oceanice) cât și pentru distanțe mici (sute de cm).
O legătură de transmisie realizată cu fibră optică constă
dintr-o sursă de lumină (transmițător) și un detector (receptor).
În cazul liniilor de transmisie lungi sunt necesare receptoare
intermediare; distanța dintre detectoare este mult mai mare în
comparație cu cea necesara instalațiilor cu cabluri coaxiale.
Avantajele transmisiei prin fibre optice:
- viteza de transmisie foarte mare;
- atenuare mică;
- diminuarea interferențelor magnetice și de diafonie;
- volum și greutate mai mici comparativ cu cablurile de
cupru;
- material foarte ieftin (siliciu dopat);
Dezavantajele sunt:
- atenuarea în fibră (este mai mica de 0.2 dB/km);
- dispersia (neglijabilă pentru anumite tipuri de fibră
optică).
34
_____________________________________________________________
Părțile componente ale unei fibre optice sunt (fig. 2.11):

- miezul – regiune centrală a fibrei care ghidează
lumina;
- învelișul sau cămașa fibrei – materialul dielectric
care înconjoară miezul și prezintă un indice de refracție mai
mic decât acesta. Este un strat mijlociu cu rol de acoperire
reflectorizantă, care reține prin reflexie razele de lumină în
miez;
- manta de protecție – înveliș de plastic care
înconjoară miezul, respectiv cămașa, cu rol de protecție
împotriva umezelii și a forțelor exterioare, oferind o bună
rezistență mecanică.
Fig. 2.11 Fibra optică

1 – miez (core);
2 – cămaşa fibrei optice (cladding);
3 – manta de protecţie (buffer).
Structura fibrelor optice - este realizată dintr-un miez

cilindric central cu indice de refracție >1n și un înveliș
concentric cu un indice de refracție < 2n; fibra optică este în
general acoperită cu un înveliș de protecție din plastic care nu
are efect asupra propagării luminii. Când indicele de refracție
al miezului este mai mare decât cel al învelișului se obține o
reflexie totală astfel încât toată energia se transmite în mediul
cel mai dens miezul devenind un canal de propagare a luminii.
Parametrii fibrelor optice se împart în două categorii:
 Parametrii geometrici;
 Parametrii optici.
 Parametrii geometrici ai fibrelor optice sunt (fig.
2.12):
35
_____________________________________________________________
a) diametrul miezului - d;
b) diametrul învelișului (cămășii fibrei) - D;
c) diametrul exterior al mantalei de protecție - Dext.
Fig. 2.12 Parametrii geometrici ai fibrei optice
Convențiile internaționale recomandă următoarele

dimensiuni pentru fibrele optice:
 Diametrul exterior al mantalei protectoare – 245 μm;
 Diametrul învelișului fibrei de sticlă – 125 μm;
 Diametrul miezului la fibra multimod – 50 μm și 62,5
μm;
 Diametrul miezului la fibra monomod – (8 -10) μm.
Exemple de diametre cu miez (d) și înveliș (D)
standard, d/D, sunt: 8/125; 50/125; 62,5/125; 85/125; l00/140.
Respectarea acestor dimensiuni standardizate asigură
compatibilitatea conectării diverselor variante de fibră optică
cu echipamentele folosite la montare.
 Parametrii optici ai fibrei sunt:
a) apertura numerică;
b) atenuarea;
c) lungimea de undă a radiațiilor de lumină utilizate.
Apertura numerică este un coeficient care
caracterizează capacitatea unei fibre optice de a capta lumina :
AN^2=1n^2 -2n^2.
Fibra optică se compune din doi cilindri coaxiali cu
indici de refracție diferiți, n1 > n2 (fig. 2.13): un cilindru
interior, numit miez sau inimă și un cilindru exterior numit și
cilindru reflector.
n1 = indicele de refracție al cilindrului interior
36
_____________________________________________________________
n2 = indicele de refracție al cilindrului reflector
Fig. 2.13 Structura fibrei optice
Unghiul limită α pentru care are loc o reflexie totală a

undei la interfața dintre cei doi cilindri când n1 > n2, este dat de
relația:
sin α = n2/n1 (2.1)
sin θ = n1cos (2.2)
cos α = [1 – (n2/n1)2] ½ (2.3)
Relația (2) devine: sin θ = [n12 – n22] ½ (2.4)
Apertura numerică (NA) reprezintă valoarea sinusului

unghiului de incidență maximă (θ) pentru care radiația pătrunsă
în fibră la un capăt al acesteia se transmite prin reflexie totală
de-a lungul fibrei.
Valoarea aperturii numerice NA este dată de relația:
NA= [n12 – n22] ½ (2.5)
Observații:
 pentru realizarea unei aperturi mari a fibrei optice,
este necesar ca diferența indicilor de refracție
37
_____________________________________________________________
caracteristici miezului și mantalei exterioare să fie cât

mai mare;
 valoarea caracteristică a aperturii numerice pentru
cablurile optice este 0,55;
 cu cât este mai mare apertura numerică a fibrei
optice, cu atât este mai eficientă cuplarea fibrei la sursa
de lumină.
Atenuarea introdusă de fibra optică reprezintă
pierderea de putere a radiației luminoase din interiorul fibrei
optice sau în cuplajele acesteia;
Atenuarea fibrei optice [dB/km] depinde de geometria
fibrei, de puritatea sticlei, de tehnologia utilizată și de lungimea
de undă a radiației incidente conform relației:
α= C L0 /λ (2.6)
unde:
L0 = lungimea de coerență în fibra optică;
λ = lungimea de undă a radiației laser;
C = constanta geometrică a fibrei optice.
În fig. 2.14 este prezentată variația atenuării în funcție
de lungimea de undă.
Atenuarea este determinată de dispersie, absorbție și
difuzie și este cauzată de neuniformitățile microscopice ale
sticlei.
Fig. 2.14 Graficul atenuării funcție de lungimea de undă
38
_____________________________________________________________
Tipurile de fibră optică sunt:

 unimod,
 multimod.
Fibrele unimod permit propagarea unui singur mod de
oscilații la o anumită lungime de undă. Diametrul fibrelor este
comparabil cu lungimea de undă a radiației luminoase. Acest
tip de fibră combină o atenuare scăzută cu o lărgime de bandă
foarte mare. Prețul este foarte ridicat și impune condiții
speciale de manevrare.
Fibrele multimod permit propagarea mai multor moduri
de oscilații care pot avea propagări axiale sau neaxiale de
lumină. Ele permit toleranțe mai mari pentru dimensiunile lor
și ale elementelor de cuplare cu sursa de radiație. Diametrul
miezului este mult mai mare decât lungimea de undă a radiației
luminoase. Fibra optică multimod prezintă dezavantajul unei
creșteri a duratei impulsurilor optice care se propagă prin ele,
fapt care se datorează fenomenului de dispersie a impulsului
radiației multimod în interiorul fibrei. Acest dezavantaj poate fi
înlăturat printr-o structură adecvată a fibrei optice care să
permită o distribuție corespunzătoare a indicelui de refracție a
miezului fibrei optice.
2.3 Comunicația fără fir
Satelit este orice obiect care parcurge o traiectorie

circulara (care poarta numele de orbită) în jurul altui obiect.
Sateliții Pământului pot fi naturali (Luna) sau
artificiali (construiți de om, apoi lansați pe orbită).
2.3.1 Tipuri de sateliți
Există mai multe tipuri de sateliți artificiali, în funcție

de obiectivele pe care le au de atins:
 sateliți astronomici - folosiți pentru cercetare
astronomica;
39
_____________________________________________________________
 sateliți de telecomunicații - folosiți pentru a facilita

comunicațiile la distanță;
 sateliți de recunoaștere - folosiți mai mult în scopuri
militare și de spionaj;
 sateliți de observare a Pământului - folosiți pentru
studii geografice;
 sateliți meteorologici - folosiți pentru măsurări și
prognoză meteorologică;
 stații spațiale - compuse din mai multe module;
transportul materialelor și echipajelor către și de la
stația spațială este efectuat de alte nave spațiale.
De asemenea, există mai multe tipuri de orbite, după care
se clasifică și sateliții artificiali:
1. Sateliții subsincroni (aflați pe o orbită joasă, la o
distanță mai mică de 35786 km de la nivelul marii).
Perioada de rotație a acestora în jurul Pământului este
mai mică decât perioada de rotație a Pământului.
2. Sateliții sincroni (aflați pe orbita GEO, la distanță de
35786 km de la nivelul marii).
3. Sateliții geostaționari (aflați pe orbita GSO) sunt
sateliți sincroni a căror orbită se află în planul
ecuatorial al Pământului și a căror mișcare are același
sens cu sensul de rotație a Pământului. Sateliții
geostaționari au, practic, o poziție fixă în raport cu un
punct de pe suprafața Pământului (de ex. în raport cu
stația de sol).
4. Sateliții aflați pe orbite eliptice. Aceste orbite au
apărut din cauza dezavantajelor pe care le aveau
zonele Pământului aflate la latitudini mai mari de 60°
în cazul în care comunicau cu un satelit geostaționar.
Cea mai folosita orbita eliptica este Molniya, aflata
deasupra Rusiei.
Sateliții de telecomunicații, după cum spune și
numele, au fost creați pentru a face posibilă realizarea unor
canale de telecomunicații.
40
_____________________________________________________________
În limbajul de specialitate se folosește abrevierea

ComSat (de la Communications Satellite).
Sateliții de telecomunicații activi sunt echipați cu
aparatură electronicî de recepție și emisie, efectuând anumite
modificări ale semnalului primit. Sateliții de telecomunicații
pasivi retransmit semnalele primite în urma reflexiei acestora
de suprafața lor.
Pentru serviciile fixe, sateliții de telecomunicații
contribuie cu o tehnologie complementară la comunicațiile prin
cablu submarin cu fibră optică. Sateliții sunt foarte importanți
pentru aplicații mobile, cum ar fi comunicațiile către vase sau
avioane. Unul din avantajele majore este acoperirea globală pe
care o au majoritatea sateliților.
Sateliții de telecomunicații sunt întrebuințați în aproape
toate domeniile comunicațiilor: televiziune, radio, telefonie,
transmisii de date, videoconferinte, învățământ la distanță,
internet.
Avantajele majore sunt date de:
1. Lipsa obstacolelor în calea undelor primite sau
transmise.
2. Acoperirea mare, chiar globala, a serviciilor.
Pentru a asigura o acoperire și o promptitudine cât mai
mare a serviciilor, companiile lansează pe orbită nu un satelit,
ci "constelații de sateliți". Astfel, în orice moment există un
satelit care să răspundă unui pachet de date trimis de pe
Pământ.
2.3.2 Transmisii prin satelit
Sunt utilizați sateliți geostaționari situați pe orbite

ecuatoriale plasate la altitudini de aproximativ 36.000 km.
Termenul de geostaționar presupune că mișcarea satelitului
este sincronizată cu mișcarea de rotație a Pământului astfel
încât par staționari față de un punct de observație. Amplasarea
satelitului se face astfel încât sa se realizeze o linie de
comunicație vizuală sau cu vizibilitate optică spre stația de
41
_____________________________________________________________
emisie și cea de recepție. Datele sunt transmise prin

intermediul undelor electromagnetice (radio).
Comunicarea cu sateliții se face pe o linie de vizibilitate
directă.
Se poate calcula nivelul de semnal care va fi recepționat
de satelit sau de stația terestră, presupunând că valorile pentru
puterea de emisie, câștigul antenei și performanțele
receptorului sunt cunoscute.
Calculul principal care se face atunci când se calculează
costurile unei legături este pierderea de semnal pe drum.
Cum semnalul parcurge o linie dreaptă vizibilă,
atenuarea semnalului este pierderea pe calea de transmisie în
spațiul liber. Ea se exprimă în decibeli.
Pierderea este: (dB) = 22 + 20 lg (R/l), unde R este
distanța, iar l este lungimea de undă exprimată în aceleași
unități ca și distanța.
Pierderile cresc cu frecvența, dar la frecvențe mai mari
se pot folosi antene cu câștig mai mare și cele două aspecte se
compensează reciproc.
Pentru un satelit pe o orbită geostaționară, pierderea ar
fi între 195 și 213 dB, presupunând frecvența de lucru între 4 și
30Ghz.
Spre satelit este transmis un fascicol de microunde
focalizat care constituie datele modulate; fascicolul este
recepționat și retransmis spre destinație prin intermediul unui
transponder. Un singur satelit are mai multe transpondere,
fiecare dintre ele acoperind o anumită bandă de frecvență.
Transponderul este un emițător-receptor pe satelit care
transmite semnale atunci când este solicitat; un canal de
comunicații pe satelit are o lungime de bandă de 500 MHz.
Capacitatea disponibilă a canalului este împărțită în
subcanale, fiecare dintre acestea constituind suportul unei
legături de date de mare viteză. Gradul de focalizare al
fascicolului de unde transmis de satelit diferă, acesta fiind mai
puțin focalizat atunci când acoperă o arie largă, și fin localizat
astfel încât poate fi receptat pe o suprafață limitată.
42
_____________________________________________________________
Sateliții pot fi folosiți pentru comunicații,

radiodifuziune directă, monitorizarea vremii, navigație și multe
altele.
Înălțimea lui față de Pământ face ca transmiterea
semnalelor să se poată face pe distanțe mult mai mari decât
linia de vizibilitate directă.
Sateliții comunică pe calea undelor radio. Ei primesc și
trimit informațiile sub forma de unde radio. Sateliții pot
comunica cu o gamă diversă de entități aflate pe Pământ,
entități care cel puțin dispun de o antenă funcționabilă. Aceste
entități pot fi: stații terestre, obiecte mobile (aparate de zbor,
vase de navigație, vehicule cu antena parabolică atașată),
echipamente Direct-to-Home pentru locuințe, persoane care
poseda echipamente sau kituri pentru telecomunicații via satelit
etc.
Informația circulă pe
două căi în telecomunicațiile
prin satelit (fig. 2.15):
1. uplink -
transmiterea informației
de la o stație de la
suprafața Pământului la
satelit.
2. downlink -
retransmiterea Fig. 2.15 Uplink şi downlink
informației de la satelit
la suprafața Pământului
(către anumite stații sau către o zonă - broadcasting)
O stație terestră transmite semnalul, constând din mai
multe convorbiri telefonice către satelit. Aceasta este legătura
ascendentă (uplink) și este în general pe o frecvență de 6 GHz.
Satelitul recepționează semnalul și îl retransmite.
Aceasta se face în general pe o frecvență de 4 GHz, pe ceea ce
se numește legătură descendentă (downlink). Ea trebuie sa fie
de o frecvență diferită, pentru a evita interferențele între cele
două semnale.
43
_____________________________________________________________
Stația de baza (Base Station - BS) constituie

componenta cea mai importanta pentru distribuirea și
redistribuirea informației. Ea face legătura sateliților cu
infrastructura de telecomunicații terestre. Astfel , stația de bază
poate comunica cu telefoane GSM, cu routere wireless, cu
rețele de telecomunicații sau cu furnizori de televiziune prin
cablu.
Dacă transmisia are loc pe aceeași frecvență cu
semnalul recepționat, atunci semnalul transmis va supraîncărca
receptorul de pe satelit, împiedicând legătura ascendentă.
Se poate obține o capacitate mai mare folosind mai
mulți sateliți pe benzi diferite și prin separarea fizică a lor, unul
de celălalt. În acest fel, lățimea fasciculului de radiație de la
antenă se poate folosi pentru a face distincția între diferiți
sateliți.
Un canal de comunicații prin satelit are o lățime de
bandă de 500 MHz.
Capacitatea disponibilă a canalului este împărțită în
subcanale, fiecare dintre acestea constituind suportul unei
legături de date de mare viteză.
Gradul de focalizare al fascicolului de unde transmis de
satelit diferă, acesta fiind mai puțin focalizat atunci când
acoperă o arie largă, și fin localizat astfel încât să poată fi
receptat pe o suprafață limitată.
În cel de-al II-lea caz, semnalul are o putere mai mare și
permite utilizarea unor receptoare cu diametrul mic, numite
antene sau terminale cu apertura foarte mică; VSAT=>very
small aperture signals.
2.3.3 Componentele de bază ale sateliților de

telecomunicații
Orice satelit activ are următoarele componente de bază:

1. Panouri solare, care captează energia solară
pentru a fi transformată în energie electrică (care
ajunge cel mult la ordinul miilor de watti).
44
_____________________________________________________________
2. Baterii, pentru situațiile în care Pământul se află

între satelit și Soare, provocând o eclipsă.
3. Sistem de propulsie.
4. Sistemul de recepție-emisie, format din:
 receptor și antenă de recepție (de regulă
parabolică);
 convertoare, amplificatori, filtre, procesoare;
 emițător și antenă de emitere (de regulă
parabolică).
Un satelit de telecomunicații poate avea mai multe
sisteme de recepție-emisie, organizate pe canale.
Antena parabolică este antena care folosește un
reflector metalic de forma unei porțiuni dintr-un paraboloid de
rotație. Ea transformă undele sferice emise de elementul
radiant, situat în focarul paraboloidului, în unde plane,
realizând o caracteristică de radiație cu o pronunțată
directivitate de-a lungul axei paraboloidului. .Fasciculul îngust
al undelor electromagnetice recepționate de antena parabolică
este reflectat și concentrat în focar. Are o bandă de frecvențe
foarte largă, deoarece particularitățile geometrice ale
suprafețelor reflectante nu depind de frecvență (dimensiunile
reflectorului se consideră mari în raport cu lungimea de undă).
În fig. 2.16 sunt prezentate trei tipuri de antene
parabolice.
Antena este conectată la un dispozitiv de emisie-
recepție radio prin cablu coaxial sau printr-un ghid de undă
metalic (de forma unui tub gol).
Informația este primită pe Pământ, de regulă tot cu
ajutorul unei astfel de antene parabolice. Diametrul lor diferă în
funcție de caracteristicile undelor receptate sau emise.
2.3.4 Transmisia prin microunde
Legătura prin microunde terestre este utilizată pe scară

largă în cazul în care comunicația prin cabluri este prea
costisitoare sau practic imposibilă. Fascicolele de microunde
45
_____________________________________________________________
care traversează atmosfera pot fi perturbate de factori

atmosferici sau de activitățile industriale.
Subreflector
Focar
Ghid de
undă
Fig. 2.16 Tipuri de antene parabolice
Microundele sunt generate, ca și undele radio, de

instalații electronice. Lungimea de undă este cuprinsă între 30
cm și 1 mm. În mod corespunzător, frecvența variază între 109-
31011 Hz. Se subîmpart în unde decimetrice, centimetrice și
milimetrice.
Legăturile prin microunde terestre sunt utilizate pe
scară largă în cazul in care comunicația prin cabluri este prea
costisitoare sau practic imposibilă.
Fasciculele de microunde care traversează atmosfera
pot fi perturbate de factori atmosferici sau de activitățile
industriale.
46
_____________________________________________________________
2.3.5 Unde radio
Sateliții de telecomunicații trimit și primesc informații

de la obiectele de pe Pământ cu ajutorul undelor
electromagnetice, care se propagă prin atmosferă, de la
Pământ la satelit sau invers.
Spectrul electromagnetic este compus din mai multe
părți în funcție de frecvențele și lungimile undelor. Dintre
acestea, undele radio trec ușor prin atmosferă, de aceea sunt
folosite ca mijloc de comunicare între sateliți și Pământ.
Spectrul radio conține unde cu frecvente cuprinse între
3 kHz și 300 GHz. Undele folosite în telecomunicațiile prin
satelit se întind pe intervalul de frecventa 30 MHz - 300 GHz și
poarta numele de microunde.
Acestea sunt separate la rândul lor in:
 unde VHF (Very High Frequencies): 30-300 MHz
 unde UHF (Ultra High Frequencies): 300 MHz-
3GHz
 unde SHF (Super High Frequencies): 3-30 GHz
 unde EHF (Extremely High Frequencies): 30-300
GHz.
O altfel de împărțire a microundelor se face după
tipurile de banda. Există două standarde, unul american și altul
european, ilustrate în tabelele 2.1 și 2.2.
Benzile pe care se comunică cel mai des în
telecomunicații cu ajutorul sateliților sunt:
1. banda C (folosită de SUA, Canada, Africa, China), cu
atenuare terestră.
2. grupul de benzi K: banda Ka, banda K, banda Ku, cu
atenuare din partea apei.
Transmisiile prin unde radio de joasă frecvență sunt
utilizate în cazurile în care legăturile prin cablu sunt dificile,
dar pe distanțe mai mici. În acest scop sunt amplasate la
anumite distanțe emițătoare și receptoare terestre. În acest mod
pot fi conectate calculatoare distribuite într-o zonă rurală care
sunt legate la un calculator local central.
47
_____________________________________________________________
Emițătorul radio cunoscut și sub numele de stație de

bază este amplasat într-un punct fix și realizează legătura între
fiecare calculator și calculatorul central.
În cazul aplicațiilor care necesită o arie de acoperire
mai mare sau presupune o mai mare densitate a utilizatorilor,
pot fi utilizate stații de bază multiple.
Aria de acoperire corespunzătoare fiecărei stații de bază
este restricționată prin limitarea puterii de ieșire astfel încât să
furnizeze doar canalele necesare pentru a acoperi încărcarea
necesară pe suprafața respectivă.
Tabel 2.1 Standardul IEEE american
Tipul de Intervalul de
Originea numelui
bandă frecvență
banda I pana la 0.2 GHz
banda G 0.2-0.25 GHz
banda P 0.25-0.5 GHz
banda L 0.5-1.5 GHz "Long wave"
banda S 2-4 GHz "Short wave"
banda C 4-8 GHz "Compromise"
banda X 8-12 GHz "Cross"
banda Ku 12-18 GHz "Kurz-under"
banda K 18-26 GHz germanul "Kurz" = "scurt"
banda Ka 26-40 GHz "Kurz-above"
banda V 40-75 GHz "Very high"
banda W 75-111GHz
Dacă este necesară o acoperire mai mare, aceasta poate

fi obținută prin aranjarea stațiilor de bază multiple într-o
48
_____________________________________________________________
configurație celulară. Fiecare stație de bază lucrează cu o bandă

de frecvențe diferită față de cele din vecinătate. Totuși,
deoarece raza de acțiune a fiecărei stații de bază este limitată,
utilizarea benzii de frecvență a unei stații este posibilă în alte
puncte ale rețelei.
Tabel 2.2 Standardul Uniunii Europene
Tipul de bandă Intervalul de frecvență

banda A până la 0.25 GHz
banda B 0.25-0.5 GHz
banda C 0.5-1 GHz
banda D 1-2 GHz
banda E 2-3 GHz
banda F 3-4 GHz
banda G 4-6 GHz
banda H 6-8 GHz
banda I 8-10 GHz
banda J 10-20 GHz
banda K 20-40 GHz
banda L 40-60 GHz
banda M 60-100 GHz
Viteza de transmisie uzuală de la celulă la calculator

este de 10 Kbiți/sec; o configurație similară poate fi utilizată în
interiorul unei clădiri pentru a lega echipamentele de calcul. În
acest caz, una sau mai multe stații de bază sunt plasate la
fiecare etaj al clădirii și conectate la rețeaua fixă.
Fiecare stație de bază permite o conectare fără fir între
calculatoare situate în raza lui de acțiune. Aceasta permite
49
_____________________________________________________________
modificarea cu ușurință a configurației rețelei (calculatoarele

pot fi instalate sau mutate); soluția prezintă dezavantajul
necesității de achiziționare a unei unități radio care să
convertească datele în și din semnale radio. Viteza de
transmisie poate fi uneori mai mică decât în cazul conexiunilor
în care se utilizează fire.
2.4 Televiziunea prin satelit
Televiziunea prin satelit se folosește de sateliți situați pe

orbite eliptice (cu un tur complet de circa 12 ore) sau
geostaționare, dotați cu antene parabolice mari (diametrul de 9-
12 m), pentru un semnal mai curat.
Programele TV transmise prin satelit sunt recepționate
de o serie de stații de sol și distribuite prin emițătoare și
translatoare pentru acoperirea unui anumit teritoriu sau sunt
recepționate direct de către telespectatori folosind antene
individuale. Stațiile de sol folosesc emițătoare cu putere de cca
5-10 kW, antene parabolice de cca 20-25 m și sunt dotate cu
aparatura necesară de urmărire a evoluției sateliților.
De obicei uplink-ul și downlink-ul sunt făcute în benzi
de frecvențe diferite (C sau Ku), pentru evitarea interferențelor.
Sateliții care folosesc banda C au în jur de 24 de canale
de receptare-emitere cu o lățime de bandă de 36-50 Mbit/s, iar
cei în banda Ku au până la 32 de canale recepție-emitere.
Pentru evitarea interferenței, sateliții geostaționari trebuie să
aibă o distanță între ei de 2 grade sau de 1 grad, pentru cei cu
banda C, respectiv banda Ku. Asta înseamnă că există un
număr limită de sateliți geostaționari pentru fiecare bandă,
obținut prin împărțirea celor 360° ale Pământului la 2, respectiv
la 1.
Sateliții destinați în special televiziunii sunt împărțiți în
două categorii:
1. sateliți DBS (Direct Broadcast Satellite). Aceștia
sunt utilizați în servicii de tip DTH (Direct To Home),
adică transmisiunea se face direct către echipamentul
50
_____________________________________________________________
folosit de utilizator. Recepția canalelor TV prin satelit

în locuințe folosind antena parabolica se face prin acest
serviciu. Sateliții folosesc antene parabolice mici, cu
diametre de 40-60 cm și polarizare circulara, iar
frecventele sunt cele din partea superioara a benzii Ku.
Câteva companii furnizoare de servicii DTH sunt: Sky
Digital (Marea Britanie), Premiere (Germania),
DirecTV (SUA).
2. sateliți FSS (Fixed Service Satellite). Aceștia
operează în banda C și porțiunile joase ale benzii Ku și
folosesc antene parabolice mai mari, cu polarizare
lineară dar cu putere mai mică. Sateliții FSS acoperă
aproape toate tipurile de servicii de telecomunicații:
transmisiuni către stații de radio sau televiziune,
transmisiuni telefonice sau de date, transmisiuni video
în direct, găzduiri de videoconferințe sau învățământ la
distanță, transmisiuni către furnizorii de televiziune prin
cablu. Prin serviciul TVRO (Television Receive Only),
sateliții FSS reușesc să furnizeze servicii DTH mai
ieftine decât cele ale sateliților DBS.
Încă un concept des folosit este cel de canal free-to-air,
adică acel canal de televiziune care nu are nici un cost de
receptare. În Romania de exemplu, astfel de canale free-to-air
sunt: Antena 3, Pro TV, Prima TV, TVR international,
Realitatea TV, B1TV etc.
Constelațiile de sateliți de televiziune mai importante
poartă următoarele denumiri: Intelsat, Americom, Sirius,
HotBird, Astra, Arabsat, Spaceway, PanAmSat, Amos.
2.5 Telefonia prin satelit
Telefonia prin satelit (sau satphone, din expresia

engleza "satellite phone") vine ca o completare la telefonia
mobilă GSM mai ales în ceea ce privește acoperirea.
Sateliții de telecomunicații oferă acoperire telefonică
pe zone foarte mari, chiar global și indiferent de relief (de
51
_____________________________________________________________
exemplu membrii unei expediții montane se pot folosi de

telefonia prin satelit).
Acest serviciu este cel mai folosit de către navele
maritime, avioane și de către persoanele din regiuni izolate din
punct de vedere telefonic. Echipamentul folosit constă dintr-un
telefon celular (numit terminal) cu dimensiuni și greutate mai
mari decât telefoanele mobile GSM. Acesta are atașată o
antenă retractabilă cu ajutorul căreia sunt captate undele radio.
Costurile convorbirilor prin satelit sunt foarte mari în
comparație cu cele ale telefoniei GSM.
Sateliții sunt plasați pe orbite joase, o tură completă în
jurul Pământului fiind de 70-90 minute.
Pe lângă telefonia mobilă, sateliții de telecomunicații
pot servi și ca operatori de telefonie fixă internațională. Dar
apelul nu se face direct către satelit, ci printr-o stație terestră
intermediară, atât la uplink, cât și la downlink.
2.6 Internet prin satelit
Internetul prin satelit este un concept relativ nou pentru

utilizatorii de internet pe PC, dar care desemnează un domeniu
cu un foarte mare potențial de dezvoltare. Deocamdată acest
serviciu este destinat în general locațiilor mobile (marină,
aviație, vehicule).
Există trei tipuri de acces la internet prin satelit:
1. acces one-way, foarte puțin interactiv, deoarece
nu permite răspuns din partea utilizatorului.
2. acces one-way cu răspuns terestru, adică o
combinație între serviciile internet via satelit și
serviciile internet via cablu.
3. acces two-way, adică acces interactiv la internet
direct prin satelit.
Cel mai mare avantaj al accesului la internet prin satelit
îl reprezintă viteza relativ mare, între 48 Kbit/s și 2 Mbit/s.
52
_____________________________________________________________
Dezavantaje ale acestui serviciu sunt bruiajele din cauza

precipitațiilor și timpul de latență (de până la o secundă)
datorită distanței Pământ-satelit mari.
53
_____________________________________________________________
Cap. 3 ELEMENTELE TELETRANSMISIEI
3.1 Elementele transmisiei informației
În comanda unui proces de producție se transmit mesaje

de la un element la altul. Prin mesaj se definește tot ce se
transmite despre desfășurarea procesului de producție sau
despre un eveniment oarecare (tehnic, științific etc.), iar prin
informație se înțelege doar acea parte a mesajului care
reprezintă o noutate și nu a fost cunoscută mai înainte de
primitor (operator sau mașină).
Mesajele se transmit sub formă de semnale. Pentru
transmisia semnalelor se folosesc procese fizice cu proprietatea
transmisiei în spațiu și posibilitatea modificării parametrilor, ca
de exemplu unde electromagnetice, sonore, jet de aer etc.,
numite purtători ai mesajului sau informației. Dacă asupra
parametrilor sau formei purtătorului acționează mesajul printr-
un procedeu corespunzător, purtătorul se transformă în semnal.
Schema bloc generală a unui sistem de transmisie a
informației este cea din fig. 3.1.
Blocurile din fig. 3.1 reprezintă:
 Sursa - este în general un generator de semnal
aleatoriu discret sau continuu;
 Codorul de sursă - realizează conversia semnalului
furnizat de sursă pentru a obține o compactare a
semnalului inițial, eliminând elementele fără
conținut sau redundant;
 Codorul de canal - realizează conversia semnalului
astfel încât acesta să poată fi reprodus la recepție cu
o cât mai mare fidelitate; în general este necesară o
redundanță pentru ca la recepție semnalul să fie
54
_____________________________________________________________
recunoscut chiar dacă acesta s-a modificat din

cauza unor perturbații pe canalul de transmisie;
 Modulatorul – realizează modularea semnalelor
obținute de la codorul de canal (modifică unul din
parametrii unui semnal sinusoidal);
 Canalul fizic – reprezintă mediul fizic prin
intermediul căruia se transmite informația și asupra
căruia acționează perturbațiile;
 Canalul receptor – este compus din demodulator,
decodor de canal și decodor de sursă, realizează
operații inverse față de cele din canalul de emisie.
Codor Codor de
Sursa Modulator
de sursă. canal
Canal fizic
Decodor de Decodor de
Receptor Demodulator
sursă canal
Fig. 3.1 Schema bloc a unui sistem de transmisie a informației
În calitate de purtători de informație în telemecanică se

folosesc de obicei unde electromagnetice sub formă de oscilații
de c.a. și impulsuri. Amplitudinea, frecvența și faza sunt
parametrii c.a. care variază la suprapunerea informației prin
intermediul modulației. Impulsurile de curent sau de tensiune
continuă au diferite forme (fig. 3.2 a) și se numesc impulsuri
de c.c., spre deosebire de impulsurile de c.a. formate prin
umplerea impulsurilor de c.a. cu oscilații de înaltă frecvență.
55
_____________________________________________________________
În figura 3.2 b, c, d sunt reprezentate spectrele de

frecvență pentru câteva serii de impulsuri de forme diferite,
caracterizate de amplitudinea A, durata , perioada T = 1 / f.
a A

A
b T
1/ 2/ 3/ f [Hz]
1/ 2/ 3/ f [Hz]
1/ 2/ 3/ f [Hz]
Fig. 3.2 Impulsuri de c.c. şi spectrele lor de

frecvenţă
56
_____________________________________________________________
Din analiza spectrului unei serii de impulsuri

dreptunghiulare cu o polaritate cu seria Fourier rezultă că,
pentru o transmisie în banda F = 1 /  = 50 Hz, cu
componenta continuă și prima armonică, forma semnalului
rezultă practic aceeași.
În concluzie, reproducerea formei impulsului depinde
de banda de frecvență F =  / , unde  = 0,5  2 în funcție de
precizia cerută.
Creșterea preciziei de reproducere a formei impulsului
prin creșterea  duce la creșterea F, ceea ce în majoritatea
cazurilor nu este convenabil. De exemplu, la transmisia
semnalelor de teletransmisie (TS) cu impulsuri dreptunghiulare
cu  = 1 ms pe o linie din oțel folosită pentru telemecanică, cu
F = 1 /  = 1 000 Hz se asigură o transmisie relativ exactă
doar a amplitudinii, nu și a formei, dar pe aceeași linie se mai
pot transmite încă 19 asemenea teletransmisii (linia de oțel
admite transmiterea frecvențelor până la 20 kHz); prin lărgirea
bandei F se reproduce mai exact forma impulsului, dar se
micșorează numărul teletransmisiilor.
Pentru economia spectrului de frecvențe și deoarece
majoritatea dispozitivelor telemecanice acționează la
1 2
amplitudinea impulsului se recomandă ΔF  .
τ
Precizia de reproducere a impulsului depinde și de
forma impulsului, spectrul de frecvență fiind mai mult sau mai
puțin compact.
Impulsurile de c.a. au spectrul de frecvențe simetric față
de frecvența purtătoare f0 și necesită pentru transmisie o bandă
de frecvență dublă față de impulsurile de c.c. (fig. 3.3).
Parametrii impulsurilor care se pot modifica sub
acțiunea unui mesaj sunt: polaritatea, amplitudinea, durata,
poziția, frecvența.
57
_____________________________________________________________
3/ 2/ 1/ fo 1/ 2/ 3/ f [Hz]
F
Fig. 3.3 Impulsuri de c.a. şi spectrele lor de frecvenţă
3.2 Elemente de teoria informației
Atât informația cât și dimensiunea unei magistrale,

registru etc. se măsoară în biți. Deși între cele două tipuri de
biți (biți "de informație" și biți "hardware") există o legătură,
ele nu sunt identice. Utilizarea noțiunii de bit în ambele
accepțiuni (hardware și teoria informației) poate duce la
confuzii.
Un bit "hardware" este doar suportul fizic pe care s-ar
putea transmite un bit "de informație" dacă predictibilitatea
este minimă - adică dacă probabilitățile stărilor 0 și 1 sunt
egale. Dacă probabilitățile sunt mai dezechilibrate, un bit
"hardware" transmite mai puțin decât un bit "de informație".
3.2.1 Considerații generale privind „informația”
Teoria informației asigură un cadru general de abordare

a problemelor legate de teletransmisia datelor. Rezultatele
inițiale au fost obținute de inginerul englez Claude Shannon și
au fost menite să stabilească modul de organizare a unui sistem
de transmisie a informației pe canale perturbate astfel ca
58
_____________________________________________________________
probabilitatea recepționării unor semnale eronate să fie mai

mică decât o valoare impusă.
Cuvântul informație este preluat din limba latină
(informatio) prin intermediul limbii franceze (information) și
este polisemantic, având mai multe semnificații (uneori total
diferite sau chiar contradictorii) care sunt determinate de
domeniile și contextele foarte variate în care este folosit.
În afara înțelesurilor din limbajul comun, el are și alte
sensuri atribuite prin definirea sa ca termen științific sau tehnic,
fie drept concept în cadrul unor ramuri ale filosofiei sau al unor
științe și tehnologii al căror obiect de studiu este informația.
Termenul "informație" este legat și de un proces
informațional (succesiunea acțiunilor prin care se informează)
dar și de rezultatul acestui proces (volum, varietatea de
informații obținute) precum și de unele fenomene specifice
(fenomenul informațional, explozia informațională, etc.). De
asemenea informația a început să fie considerată ca factor
ontologic primordial ce stă la originea universului, împreună cu
materia și energia.
Nici una din definițiile sau conceptele existente pentru
informație nu sunt unanim acceptate, fapt ce produce confuzii
și ambiguități.
„Informație” este unul din cuvintele cel mai des
folosite, de foarte multe ori abuziv. Diferite discipline
științifice acordă diferite înțelesuri acestui termen, sau îi
asociază omonime incoerente. Cu toate că de câteva decenii
omenirea a pășit în era informațională iar societatea a trecut de
la societatea informațională la societatea cunoașterii, cuvântul
informație este folosit adesea fără a se da atenția cuvenită
diferitelor sensuri pe care le poate căpăta. Deși nu sunt
sinonime, cuvintele cunoștințe, informații și date sunt adesea
utilizate unul în locul altuia, producând confuzii.
În ultimul timp tot mai mulți cercetători și oameni de
știință își pun întrebarea dacă este posibil de construit o teorie a
informației unică, general valabilă. Pe de altă parte, datorită
presiunii exercitate în principal de impasul în care au ajuns
59
_____________________________________________________________
cercetările în unele domenii (știința cunoașterii, biologie,

psihologie, robotică, inteligența artificială etc.), se remarcă tot
mai multe încercări de a îmbina și de a suprapune diversele
semnificații și interpretări într-un singur concept universal
acceptat.
Se poate spune că elaborarea unui concept unic al
informației se află cam în același stadiu în care se găsea
elaborarea unui concept al energiei la mijlocul sec. XIX (deși
acest concept era cunoscut de câteva secole, oamenii de știință
au început să înțeleagă cum poate fi convertită o formă de
energie în alta și să scrie ecuația acestor conversii abia prin anii
1840).
Aparenta contradicție între diferitele concepte ale
informației existente astăzi este cauzată de faptul că majoritatea
acestora sunt elaborate numai pentru un anumit domeniu, și
pentru a fi definită, informația trebuie raportată întotdeauna la
un sistem oarecare, propriu domeniului respectiv, cum ar fi
ADN-ul, limba vorbită, computerele ș.a.
Într-o definire pe cât de sumară tot pe atât de informală
și, deci, de inexactă, se poate spune că informația se constituie
intr-o reprezentare a realității dar și a reflecției și proiecției,
care sunt operații tipice intelectului uman, prin intermediul
unui set bine precizat și structurat de simboluri, de regulă
accesibile simțurilor și rațiunii umane, dar și unora dintre
dispozitive, precum cele de calcul automat (calculatoare).
Informația nu este nici conținut (ci stările unui sistem pot fi
asimilate cu acesta), nici agent (ci semnalele transmise printr-
un canal pot fi asimilate cu acesta), nici proprietate, nici
instrucțiune, nici proces și nici metodă, ci informația se
constituie într-o categorie de sine stătătoare, având o existență
abstractă și subtilă, adică nematerială, categorie care este
reflectată de stări, semnale etc. și constituie un element esențial
în procesul cunoașterii.
60
_____________________________________________________________
3.2.2 Definiții și mărimi caracteristice
Cea mai cunoscută măsură a informației este cea care

este exprimată în funcție de probabilitate:
1
I  log 2  log 2 P (3.1)
P
unde: I este cantitatea de informație iar P - probabilitatea de

apariție a acesteia.
În aproape toate cazurile logaritmul se consideră a fi în
baza 2. Această definiție a
informației este datorată lui I
Claude Shannon, unanim
acceptat ca "părintele teoriei
informației".
În figura 3.4 este
reprezentat graficul acestei
funcții. Informația obținută
pentru un eveniment sigur (de
probabilitate 1) este nulă, ea
crescând odată cu scăderea
probabilității evenimentului.
Pentru N evenimente cu P
probabilitățile P1, …, PN, se Fig. 3.4 Variaţia cantităţii
definește cantitatea medie de de informaţie în funcţie de
probabilitate
informație pentru un eveniment:
N N
I   Pi I i   Pi log 2 Pi (3.2)
i 1 i 1
Unitatea de măsură a informației este bitul. Acesta

reprezintă cantitatea de informație care se obține prin
producerea unui eveniment de probabilitate 0.5.
61
_____________________________________________________________
Se numesc surse discrete sursele care emit mesaje în

formă discretă (spre deosebire de sursele care emit semnale
continue, analogice).
Simbol (literă) este elementul fundamental, ireductibil,
care conține o informație. Totalitatea simbolurilor care pot fi
generate de o sursa constituie alfabetul sursei. O succesiune
finită de simboluri formează un cuvânt iar mulțimea
cuvintelor care pot fi formate cu un alfabet reprezintă o limbă.
Codarea reprezintă stabilirea unei corespondențe între
cuvintele formate cu un alfabet și cuvinte formate cu alt
alfabet.
Sursele pot fi:
 cu memorie / fără memorie după cum probabilitatea
de apariție a unui simbol depinde sau nu de
simbolurile anterioare.
 nestaționară / staționară după cum probabilitatea
simbolurilor generate depinde sau nu de timp.
 cu debit controlabil / necontrolabil după cum
generarea de simboluri poate fi oprită (întârziată) din
exterior sau nu. O sursă cu debit necontrolabil (de
exemplu sursa obținută prin eșantionarea unui
semnal analogic) ridică probleme legate de
prelucrarea în timp real.
În figura 3.5 sunt prezentate cele 4 simboluri utilizate
în cazul codului Morse (alfabetul sursei). Avem de-a face cu
punct (s1), linie (s2), spațiu între litere (s3) respectiv spațiu
între cuvinte (s4). Acestea sunt singurele mesaje valide care
pot fi emise.
În acest caz simbolurile au o reprezentare distinctă,
foarte diferită de la un simbol la altul. Sursa generează 4
simboluri fără să mai intereseze reprezentarea fizică a acestora.
În cazul în care sursa este un fișier avem 256 simboluri diferite
dar având o reprezentare asemănătoare.
62
_____________________________________________________________
Fig. 3.5 Simbolurile utilizate în codul Morse
3.3 Transmisia informației prin canalul de

transmisie
Pentru transmiterea unui mesaj cu cea mai mare

eficacitate, trebuie folosite cât mai bine posibilitățile
semnalului și trebuie asigurată capacitatea maximă de transfer
a canalului, adică transmisia cantității maxime de informație în
unitatea de timp.
Pentru determinarea posibilităților informaționale ale
semnalelor discrete se ține seama că două mesaje se pot
transmite cu un semnal binar, patru mesaje cu două semnale
binare, opt mesaje – cu trei semnale binare etc., deci în general
N mesaje cu n semnale binare: N = 2n și n = log2N. Se poate
defini capacitatea informațională a unui sistem: C = log2N,
unde N reprezintă numărul stărilor posibile ale sistemului.
Baza logaritmilor s-a ales 2 deoarece permite alegerea ca
unitate a cantității de informație, numită bit, informația
obținută la alegere din două posibilități egal probabile.
Mesajele pot apărea mai frecvent sau mai rar, pot
prezenta mai mult sau mai puțin interes. Printr-o analiză
riguroasă a acestora s-a găsit că informația cuprinsă într-un
mesaj este cu atât mai mare cu cât acesta este mai puțin așteptat
sau mai puțin probabil. Aprecierea cantitativă a informației se
face cu teoria probabilităților.
63
_____________________________________________________________
Considerând o grupă de studenți și notele acestora la

două discipline, la un interviu de angajare, se pune întrebarea
care notă este mai relevantă: nota la disciplina la care toată
lumea a obținut 10 sau la cea la care notele acoperă o plajă mai
mare? Răspunsul este dat de nota care transmite mai multă
informație.
Să considerăm că dăm cu banul. La fiecare aruncare cu
banul obținem un nou bit "de informație". După 100 de
aruncări consecutive în care a ieșit stema, nu mai obținem
aceași cantitate de informație la o aruncare. Informația nou
obținută scade pe măsură ce stema devine în mod evident tot
mai probabilă.
Dacă unui dispecer i se transmit mesaje despre starea a
două obiecte A și B acesta cunoaște tipul mesajelor (conectat
sau deconectat), dar nu știe care tip apare și când apare. Dacă A
lucrează aproape continuu, probabilitatea să fie conectat este
foarte mare: PAcon = 0,99; deconectarea sa apare doar la avarie,
PAdec = 0,01. Obiectul B poate fi conectat sau deconectat cu
aceeași probabilitate PBcon = PBdec = 0,5. Astfel, pe panoul
obiectului A operatorul vede aproape sigur că A este conectat,
acest mesaj nefurnizându-i practic nici o informație. În cazul
obiectului B, nedeterminarea înainte obținerii informației este
mai mare și dispecerul obține mai multă informație decât în
cazul precedent dacă află că B este conectat sau deconectat.
Deconectarea A este un caz de avarie puțin probabil și
neașteptat pentru dispecer care poartă multă informație. În
concluzie, după cum știm, cantitatea de informație despre un
eveniment este egală cu inversul probabilității P de producere a
acestui eveniment (3.1).
În exemplul precedent: IAcon = -log20,99 ≈ 0; IAdec = -
log20,01 ≈ 6,7; IBcon = IBdec = -log20,5 =1.
Pentru măsurarea gradului de nedeterminare a apariției
unui eveniment aleatoriu Shannon a introdus noțiunea de
entropie H, egală matematic cu cantitatea de informație:
64
_____________________________________________________________
n
H   Pi logP i . (3.3)
i 1
Maximul H sau cazul nedeterminării maxime

corespunde probabilităților Pi identice. La creșterea numărului
de stări ale sistemului, H crește.
Prin capacitatea de transfer a unui canal de transmisie
se înțelege cantitatea maximă de informație care se poate
transmite într-o secundă. Astfel, capacitatea de transfer a unui
canal discret este:
log 2 N(T)
C  lim bit/sec (3.4)
T  T
unde N(T) este numărul mesajelor diferite cu durată T. În cazul

unui canal binar, în care transmisia informației se face cu
succesiuni de semnale de durată , în timpul T se pot transmite
n = T /  semnale binare. Numărul de comunicări diferite N(T)
de durată T care se pot transmite în acest canal sunt:
N(T) = 2n = 2T/
și
log 2 2 T/τ 1
C  lim  bit/sec (3.5)
T  T τ
Cu cât este mai mică durata impulsului cu atât este mai

mare capacitatea canalului.
O teoremă din teoria informației indică pentru un canal
cu capacitatea de transfer C (bit perfect) și o sursă de
informație cu entropia H (bit per mesaj) că viteza medie de
transmisie a mesajelor prin canal poate atinge valoarea maximă
C/H mesaje/sec.
Dacă de exemplu, o sursă de informație transmite o
succesiune de mesaje A și B cu aceeași probabilitate PA = PB =
0,5, entropia sursei și capacitatea canalului în cazul transmisiei
65
_____________________________________________________________
informației cu semnale binare cu durata de o secundă sunt

respectiv:
H  (0,5log 2 0,5  0,5log 2 0,5)  1bit/mesaj ;
1
C   1bit/sec (3.6)
τ
și deci viteza medie de transmisie a mesajelor în canal este C/H

= 1 mesaje/secundă. Dacă sursa începe să transmită aceleași
comunicări cu PA = 0,1 și PB = 0,9, H se micșorează, dar C
rămâne aceeași:
H  (0,1log 2 0,1  0,9log 2 0,9)  0.5bit/mesaj ;
1
C   1bit/sec iar C/H = 2 mesaje/sec. (3.7)
τ
Dacă se transmit mesajele cu semnale binare de aceeași

durată, se va transmite o cantitate insuficientă de informație; de
aceea se folosesc metode speciale de transmisie (codificare
statistică).
3.4 Perturbații și zgomote
3.4.1 Considerații generale
Perturbațiile micșorează capacitatea de transfer a

canalului deoarece deformează o parte din mesajele transmise.
Dacă se notează cu Cp capacitatea canalului în prezența
perturbațiilor, capacitatea de transfer relativă Cp/C bit/semnal
elementar al canalului binar depinde de intensitatea
perturbațiilor ca în figura 3.6, unde P reprezintă probabilitatea
primirii deformate a semnalului. Dacă se deformează circa 10%
din semnalele transmise, capacitatea de transfer scade de
66
_____________________________________________________________
aproape două ori. Micșorarea erorilor de transmisie a

informației prin canale cu perturbații se poate realiza prin
aplicarea unor metode de codificare corespunzătoare, însă
întotdeauna capacitatea de transfer a canalului trebuie să fie
egală sau mai mare decât cantitatea de informație transmisă.
În cazul transmiterii mesajelor continue viteza maximă
de transmisie a informației este egală cu capacitatea de transfer
a canalului:
C = Flog(1+Ps/Pp) bit/sec,
unde F este banda de frecvențe a canalului, Ps este puterea

medie a semnalului și Pp este puterea medie a perturbațiilor cu
lege normală de distribuție a amplitudinilor și spectru egal în
banda F.
În orice sistem de telecomunicații, peste semnalele
utile, ce conțin mesajele transmise, se suprapun oscilații
deterministe și întâmplătoare, nedorite, care perturbă
funcționarea sistemului. Deoarece perturbațiile se manifestă ca
zgomote în difuzoarele receptoarelor din sistem, s-a dat
denumirea de zgomote perturbațiilor de orice natură.
Cp/C
1
0,8
0,6
0,4
0,2
0
0,001 0,01 0,05 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 P
Fig. 3.6 Dependenţa capacităţii de transfer

relative de intensitatea perturbaţiilor
67
_____________________________________________________________
O clasificare a perturbațiilor sau zgomotelor poate fi

făcută în funcție de lărgimea spectrului de frecvență ocupat.
Zgomotele de spectru îngust sunt mai puțin importante
deoarece ele perturbă sistemele de telecomunicații care
lucrează în domenii restrânse de frecvență. Foarte importante
sunt zgomotele de spectru larg; acestea perturbă numeroase
sisteme de telecomunicații.
Zgomotele de spectru nu prea larg sunt datorate
descărcărilor electrice din atmosferă și proceselor de comutație
din aparatele sau mașinile electrice. Acestea au caracterul unor
impulsuri cu spectre cu atât mai largi cu cât duratele lor sunt
mai mici; caracteristic este faptul că impulsurile perturbatoare
sunt separabile în timp.
Zgomotele cu spectru deosebit de larg sunt datorate
structurii discontinue a curentului electric. Rezistoarele,
tuburile electronice și dispozitivele semiconductoare produc la
bornele lor tensiuni fluctuante care pot fi comparabile cu
semnalele utile, situație în care este dificilă extragerea
semnalului util din amestecul semnal – zgomot.
Denumite uneori zgomote de fluctuații, perturbațiile cu
spectru larg sunt constituite dintr-o suprapunere haotică de
impulsuri foarte scurte, fapt care explică lărgimea deosebit de
mare a spectrului.
Pe baza legii Planck referitoare la radiația termică a
corpurilor, se arată că valoarea efectivă a tensiunii de zgomot
produsă de o rezistență R este dată de relația:
U ef2  4KTR  Δf (3.8)
în care: k - constanta Boltzmann (1,3710-23 J/K),

T – temperatura,
f – intervalul de frecvență în care se măsoară
tensiunea.
Considerând T = 300 K, se deduce formula:
68
_____________________________________________________________
1
U ef  R  Δf (3.9)
8
în care Uef este dat în V, când R este exprimat în k iar f în

kHz.
Determinând prin calcul sau experimental valoarea
efectivă a tensiunii de zgomot de la o pereche de borne ale unui
dispozitiv sau circuit electric, se poate echivala circuitul în
raport cu perechea de borne printr-o rezistență de zgomot
dedusă din 3.9:
U ef2
Rz  (3.10)
4KT  Δf
Aceasta este precizată când se aleg temperatura T și

intervalul de frecvență f.
Tuburile electronice sunt caracterizate de multe ori prin
rezistența de zgomot determinată între grila de comandă și
catodul tubului.
Rezistența zgomotoasă este reprezentată printr-un
generator echivalent, ca în figura 3.7. Dacă la bornele
generatorului am conecta o rezistență idealizată R1,
3.4.2 Clasificarea
perturbațiilor
R Clasificarea perturbațiile
electromagnetice care influențează
asupra funcționării sistemelor de
radiocomunicații se poate face după
Uef mai multe criterii.
Un prim criteriu ia în
considerare locul de dispunere a
Fig. 3.7 Generator sursei de perturbații. În canalul de
echivalent al legătură există surse de perturbații
rezistenţei dispuse fie în mediul de propagare a
69
_____________________________________________________________
undelor electromagnetice, fie în cadrul instalațiilor de emisie-

recepție, astfel încât, putem vorbi de:
 perturbații externe
 perturbații interne
Perturbațiile externe pot proveni de la surse:
 naturale
 artificiale
Sursele naturale de câmp electromagnetic perturbator se
împart în două categorii:
• terestre (surse ce se regăsesc în atmosfera terestră);
• extraterestre (surse ce se regăsesc dincolo de limitele
atmosferei terestre).
Din punct de vedere statistic, sursele terestre de
perturbații generează procese aleatoare nestaționare, pe când
zgomotele provenite de la stele, galaxii etc., cu câteva excepții,
se apropie de zgomotul alb, cu o lărgime de bandă totuși
limitată.
În absența perturbațiilor artificiale, zgomotele naturale
limitează sensibilitatea receptoarelor care funcționează la
frecvențe mai mici de 300 de megahertzi. În zonele dens
populate însă, perturbațiile artificiale devin dominante în raport
cu cele naturale.
Sursele terestre de perturbații naturale includ
radiațiile care provin din atmosfera terestră, cum ar fi:
zgomotele atmosferice și cele generate de acumularea de
electricitate statică.
Zgomotele atmosferice, după cum se poate constata din
fig. 3.8, constituie sursa naturală cea mai importantă de
perturbații radio la frecvențe mai mici de 30 de megahertzi. Ele
iau naștere în urma descărcărilor electrice din timpul furtunilor.
Densitatea spectrală de putere scade odată cu creșterea
frecvenței, în timpul zilei având un minim în jurul frecvențelor
de 2-3 megahertzi.
70
_____________________________________________________________
Fig. 3.8 Intensitatea câmpului electric pentru diferite perturbații
La frecvențe mai mici decât frecvența critică de

propagare ionosferică zgomotele atmosferice, la latitudini
medii, devin predominante în timpul furtunilor de iarnă și vară
din regiunile tropicale. Perturbațiile provocate de furtunile
tropicale se propagă, prin reflexie ionosferică, la distanțe de
câteva mii de kilometri. Totuși, zgomotele atmosferice
dominante la aceste frecvențe sunt cele datorate descărcărilor
furtunoase locale. Câmpul electromagnetic creat de
descărcările atmosferice este sub formă de impulsuri, conținând
un număr considerabil de impulsuri de amplitudine foarte
mare, provocate de descărcările furtunoase, care se suprapun
peste fondul general de impulsuri cu amplitudine mică.
Electricitatea statică constituie sursa de perturbații
radio care iau naștere ca rezultat al acumulărilor de sarcini
electrice pe suprafața elementelor antenei, urmate de descărcări
de coroană și/sau străpungeri de dielectric. Spectrul de
frecvențe al acestor perturbații, precum și frecvența lor de
71
_____________________________________________________________
apariție depind de condițiile de funcționare a sistemului.

Micșorarea acestor perturbații este posibilă prin folosirea unor
antene de tip ramă în locul celor liniare, precum și prin
utilizarea unor materiale cu o durabilitate electrostatică mai
mare.
Sursele extraterestre (cosmice) de perturbații
naturale includ radiațiile care provin din afara atmosferei
terestre, cum ar fi:
 zgomotul de fond al surselor cosmice
 zgomotele provenite de la soare
Cu toate că nivelul zgomotelor extraterestre se găsește
sub nivelul zgomotelor industriale, după cum rezultă și din fig.
3.8, acestea pot îngreuna recepția semnalelor slabe de către
receptoarele de la bordul stațiilor mobile extraterestre, care
funcționează în condiții de liniște din punct de vedere al
perturbațiilor electrice sau de către cele aflate în mediul rural.
Zgomotul cosmic de fond se formează în galaxie ca
rezultat al compunerii zgomotelor provenite de la surse
discrete, neidentificate, din spațiul cosmic. Aceste zgomote au
o distribuție uniformă în frecvență și pot avea două cauze de
apariție:
 ionizarea hidrogenului
 radiația sincronă de electroni
Așa cum rezultă și din fig. 3.7, zgomotele cosmice
devin preponderente la frecvențe mai mari de 300 de
megahertzi, indiferent de emisfera în care se află receptorul.
Zgomotele provenite de la soare
În timpul activității periodice solare, pe Soare sunt
vizibile explozii de energie care se produc uneori cam de 12ori
pe zi. Aceste explozii sunt însoțite de creșteri considerabile ale
nivelului zgomotelor radio. În fig. 3.7 se poate observa că
aceste zgomote depășesc nivelul altor zgomote naturale la
frecvențe mai mari de 20 de megahertzi. Radiațiile zgomotoase
din perioada de liniște solară se caracterizează printr-o
intensitate minimă, care se observă în timpul unei perioade de
11 ani de activitate foarte scăzută a soarelui. Furtunile de
72
_____________________________________________________________
zgomot, care caracterizează perioada de intensitate medie a

zgomotelor de la soare, sunt provocate de apariția unor lansări
de scurta durată a unor impulsuri de scurtă durată. Nici
furtunile de zgomot, nici radiațiile solare din perioada de liniște
nu depășesc nivelul zgomotelor cosmice la frecvențe mai mici
de 3gigahertzi. Cu toate acestea și unele și celelalte trebuie
luate în considerare la stabilirea caracteristicilor de funcționare
ale receptoarelor.
Pe lângă perturbațiile prezentate mai sus, în categoria
perturbațiilor naturale putem include și perturbațiile care apar
pe linia de legătură datorită propagării undelor
electromagnetice pe trasee multiple.
Acest fenomen, cunoscut sub denumirea de fading, face
ca, în punctul de recepție semnalul rezultant să aibă fluctuații
puternice care, uneori, pot conduce la întreruperea completă a
legăturilor.
Sursele de perturbații artificiale sau industriale sunt
atribuite dispozitivelor, utilajelor și mașinilor create de om.
Perturbațiile artificiale pot fi radiate de aparatura terestră sau
cosmică, însă trebuie menționat faptul că aparatura cosmică
generează o parte nesemnificativă din perturbațiile artificiale.
Uneori perturbațiile artificiale sunt împărțite în perturbații.
 Intenționate,
 Neintenționate.
Multe surse de radiații generează ambele tipuri de
perturbații. O mare parte din aceste surse de radiații sunt
reunite în clasa denumită“Aparatură radioelectronică”. În
această clasă intră aparatura de radiodifuziune, radioreleu,
radiolocație, radionavigație și radiocomunicații, precum și
aparatura medicală care utilizează radiațiile electromagnetice în
diverse scopuri. Funcționarea simultană a aparaturii
radioelectronice determină o perturbare reciprocă, fie datorită
utilizării aceleiași frecvențe de lucru – perturbații cocanal, fie
datorită radierii, pe lângă semnalul util, a unor armonici sau a
unor perturbații parazite de însoțire.
73
_____________________________________________________________
În cazul în care, în punctul de recepție nivelul

semnalului provenit de la diferite emițătoare depășește un
anumit prag, receptorul poate ajunge într-un regim neliniar de
funcționare, ceea ce provoacă apariția unor componente
spectrale noi,generând:
 perturbații de intermodulație, sau/și
 modulație încrucișată.
O altă clasă cuprinde utilajele electrice și
electromecanice. În această clasă putem include:
• perturbațiile de la sistemul de aprindere al
automobilelor – care își fac simțită prezența în gama
de frecvențe de la 30 la 1000 de megahertzi, gamă cu
o largă utilizare în sistemele radio mobile. În domeniul
timp, aceste perturbații reprezintă pachete de
impulsuri de scurtă durată, un impuls din cadrul
pachetului având o durată de ordinul unități-zeci de
nanosecunde, iar durata unui pachet de unități-zeci de
microsecunde. Frecvența de apariție a impulsurilor în
cadrul pachetului depinde de dimensiunile geometrice
ale sistemului de aprindere și poate varia de la 100 la
300 de megahertzi;
• perturbațiile provocate de liniile de înaltă tensiune –
care apar datorită descărcărilor de coroană și care își
fac simțită prezența în gama de frecvențe de la 30 de
hertzi la 210 megahertzi. Impulsurile generate în acest
caz pot avea o durată de câteva milisecunde, cu toate
că în unele experimente au rezultat și impulsuri cu
durata de zeci de nanosecunde;
• perturbațiile provocate de aparatura de sudură au o
densitate de putere caracteristica perturbațiilor în
impuls, existând totuși trei domenii de maxim în jurul
frecvențelor de 750 kilohertzi, 3 și 20megahertzi;
• perturbațiile provocate de mijloacele de transport
electrice se datorează arcurilor electrice provocate de
contactele electrice mobile ale mașinilor electrice,
situație în care perturbațiile în impuls se succed în
74
_____________________________________________________________
mod regulat sau arcurilor electrice provocate de

pantograful de tramvai sau troleibuz, situație în care
perturbațiile în impuls se succed în mod neregulat și
au durată variabilă.
Perturbațiile interne sunt provocate de componentele
electrice(rezistoare, condensatoare, bobine) și electronice
pasive și active (diode,tranzistoare, tuburi electronice) utilizate
pentru realizarea schemei diferitelor blocuri, în principal, din
compunerea receptorului. Datorită modului în care ele sunt
resimțite la ieșirea receptorului, în cele ce urmează le vom
numi zgomote interne. Natura acestora și modul lor de apariție
va fi analizat într-un paragraf ulterior. Uneori, pentru găsi
metode de luptă împotriva perturbațiilor, se pot folosi și alte
criterii de clasificare a perturbațiilor, fără să se aibă în vedere
proveniența lor. Astfel, perturbațiile se pot clasifica după
modul în care interacționează cu semnalul util. În acest caz
putem vorbi de:
• perturbații de tip aditiv – care se însumează cu
semnalul util și împotriva cărora se poate lupta
asigurând un control asupra raportului
semnal/zgomot la recepție prin modificarea puterii
semnalului util emis. În această categorie intră
majoritatea perturbațiilor prezentate mai sus, cu
excepția fading-ului și a unor perturbații rezultate în
urma unui regim neliniar de funcționare a
receptorului;
• perturbații de tip multiplicativ – care au o acțiune
distructivă asupra semnalului util indiferent de
valoarea raportului semnal/zgomot la recepție. În
această categorie intră fading-ul, a cărui acțiune
poate fi diminuată folosind recepția cu diversitate
spațială (antene distanțate),recepția cu diversitate în
frecvență (transmiterea aceluiași mesaj pe mai multe
frecvențe purtătoare) și recepția cu diversitate în
timp(retransmiterea aceluiași mesaj la momente
diferite de timp), precum și perturbațiile rezultate în
75
_____________________________________________________________
urma unui regim neliniar de funcționare a

receptorului, cu excepția celor de intermodulație.
Împotriva acestora se poate lupta numai prin
creșterea liniarității etajelor receptorului.
76
_____________________________________________________________
Cap. 4 SEMNALE
4.1 Clasificarea semnalelor
Semnalul este o oscilație electric, obținută de la un

generator special construit sau determinată într-o secțiune
oarecare a unui aparat, echipament sau sistem electronic.
Semnalele care intervin în circuitele și sistemele
electrice pot fi deterministe sau întâmplătoare (aleatoare). Un
semnal este determinist dacă este exprimabil printr-o funcție de
timp x(t); semnalul sinusoidal, de exemplu¸este determinist
pentru că se scrie:
x(t) = Asin(t+),
presupunând amplitudinea A, frecvența unghiulară  și faza
inițială , ca mărimi constante.
Semnalul determinist poate fi calculat pentru orice
moment t, fiind previzibil pe un interval de timp nelimitat; prin
aceasta, semnalul determinist nu este purtător de informație.
Un semnal întâmplător nu este exprimabil prin vreo
funcție x(t), el nu este previzibil și de aceea conține o anumită
cantitate de informație. Asupra evoluției viitoare a semnalului
întâmplător se pot face cel mult aprecieri probabilistice,
determinând probabilitatea ca la un moment dat semnalul să se
încadreze între limite precizate.
Caracterul întâmplător al semnalelor este determinat de
cel puțin două cauze. Una dintre acestea rezidă în însăși natura
fenomenului care este reprodus de către semnal. Studiind, de
exemplu, semnalul de la ieșirea unui microfon, va trebui să
recunoaștem caracterul întâmplător al semnalului deoarece nu
se poate prevedea exact care vor fi cuvintele, silabele sau
77
_____________________________________________________________
literele pe care le va pronunța persoana ce vorbește în fața

microfonului.
O a doua cauză trebuie căutată în complexitatea
deosebită a fenomenului reprodus de semnal; este vorba fie de
fenomene în care intervine un număr foarte mare de elemente,
fie de fenomene de o mare finețe, greu sau imposibil de abordat
cu mijloacele de investigare actuale. Datorită dificultăților de
caracterizare deterministă a tuturor elementelor și parametrilor
sau datorită insuficientei cunoașteri a acestora, este indicat să
se accepte că semnalul este întâmplător.
Semnalele transmise în sistemele de telecomunicații, în
scopul realizării schimbului de mesaje între doi sau mai mulți
corespondenți, au caracter întâmplător. Uneori însă, prin
sistemele de telecomunicații se transmit semnale deterministe,
cu rol de semnale de test, utile pentru verificarea și reglajul
funcționării subansamblurilor constitutive ale sistemelor.
Cunoscând parametrii caracteristici ai semnalului de test
introdus într-un echipament sau sistem electronic, precum și
funcțiile subansamblurilor acestuia, se măsoară parametrii
oscilațiilor de la ieșirile subansamblurilor și se stabilește dacă
funcționarea este corectă; în cazul constatării abaterilor de la
normele prestabilite, se fac reparațiile sau reglajele cuvenite.
Din dorința de a apropia testarea de condițiile de lucru
reale, se procedează uneori la alegerea semnalului de test astfel
încât el să simuleze cât mai bine semnalul existent în realitate
în echipament sau sistem: ambele semnale să aibă aceeași
putere, să fie plasate în același domeniu de frecvență ș.a.
Experiența cumulată în proiectarea și construcția
sistemelor de telecomunicații permite stabilirea corespondenței
dintre funcționarea reală și funcționarea în regim de test, cu
semnale deterministe. Ca exemplu, se știe că un sistem
telefonic transmite corect semnalele reale dacă el redă în mod
uniform semnalele sinusoidale cu frecvențe cuprinse în
intervalul 300 – 3.400 Hz. Este suficient să se proiecteze și să
se verifice sistemul telefonic recurgând la semnalele
deterministe sinusoidale.
78
_____________________________________________________________
Observația făcută, valabilă în principiu pentru toate

sistemele de telecomunicații, este foarte utilă, deoarece studiul
teoretic sau experimental al circuitelor electrice este mult mai
ușor de făcut în cazul semnalelor deterministe decât în cel al
semnalelor întâmplătoare.
Semnalele pot fi continue sau discontinue și aceasta
indiferent de faptul dacă sunt deterministe sau întâmplătoare.
Discontinuitățile semnalelor realizabile fizic sunt finite; numai
prin idealizări sau abstractizări sunt concepute semnalele cu
discontinuități infinite.
Discontinuitățile sunt efectul evoluției procesului fizic
reprodus de semnal sau sunt introduse în mod artificial în
vederea prelucrării convenabile a semnalului. În figura 4.1a
este arătat semnalul continuu iar în figura 4.1b un semnal
discontinuu, determinat de nivelurile discrete x1 … x4; acesta
din urmă poate fi obținut printr-o operație de cuantizare a
semnalului continuu anterior. Uneori este util (vezi figura 4.1c)
ca discretizarea să se facă pe axa timpului în sensul ca
semnalul continuu să fie reprezentat printr-o succesiune de
valori, considerate la momente distincte; aceste valori
reprezintă eșantioane ale semnalului continuu.
Făcând eșantionarea pe axa timpului și cuantizarea
nivelurilor se obține semnalul din figura 4.1d.
Cuantizarea este avantajoasă deoarece permite
reprezentarea, chiar și aproximativă, a semnalului continuu
printr-un număr limitat de niveluri diferite. Aceste niveluri pot
fi reprezentate codificat, fapt care conduce la formarea
semnalelor numerice (cifrice sau digitale) din ce în ce mai
intens folosite în sistemele moderne de telecomunicații.
O altă cale de clasificare a semnalelor se referă la faptul
dacă acestea sunt modulate sau nu. Modulația presupune o
oscilație purtătoare, cu parametrii influențați direct – de obicei
proporțional – de către semnalul modulator corespunzător
mesajului. Oscilația purtătoare este deterministă iar semnalul
modulator poate fi întâmplător sau determinist.
79
_____________________________________________________________
x(t)
x4
x3
x2
x1
t t1 t2 t4 t
a b
x(t) x(t)
t t t t t t t t t t t t
c d
Fig. 4.1 Tipuri de semnale:
a – semnal continuu; b – semnal cuantizat; c – semnal eşantionat;
d – semnal eşantionat şi cuantizat
4.2 Digitizarea și reconstrucția semnalelor analogice
4.2.1 Conversia analog-digitală
Un semnal f(t) poate fi numit semnal analogic sau

semnal continuu în timp dacă este definit pentru toate valorile
variabilei continue t.
Dacă, în schimb, semnalul respectiv este definit doar
pentru valori discrete ale variabilei t, atunci el poate fi numit
semnal discret în timp sau semnal analogic eșantionat.
Dacă în plus față de a fi discret în timp, valoarea unui
semnal poate lua la un moment arbitrar de timp doar anumite
valori într-un domeniu discret, și fiecare din aceste valori poate
fi reprezentată matematic printr-un cod (de ex. cel binar),
80
_____________________________________________________________
atunci se poate spune că semnalul respectiv este un semnal

digital.
Pentru ca un semnal analogic să poată fi acceptat spre
prelucrare de un sistem digital, el trebuie în prealabil convertit
de la formatul analogic la cel digital. Echipamentul care
efectuează această operație se numește convertor analog-
digital (CAD, sau DAC – Digital to Analog Converter).
Conversia A/D este un proces care implică trei operații:
- eșantionarea, care transformă semnalul analogic x(t)
într-un semnal analogic eșantionat x(nT), caracterizat
prin variații ale valorii sale doar la momente discrete
de timp
- cuantizarea, operație prin care semnalul analogic
eșantionat este cuantizat în amplitiudine, alocându-i-se
o valoare dintr-un set finit de valori discrete (se obține
semnalul xq(nT)). Cuantizarea este un proces
ireversibil, valorile inițiale ale eșantioanelor
nemaiputând fi recuperate din semnalul cuantizat,
decât cu o anumită eroare (eroarea de cuantizare)
- codarea, care constă în atribuirea unui cod binar
fiecărui eșantion din semnalul cuantizat. Semnalul
digital obținut va fi notat în continuare cu xd(t)
Blocurile care efectuează cele trei operații implicate în
conversia A/D se numesc eșantionor, cuantizor, respectiv
codor. (fig. 4.2).
Eşantionor Cuantizor Codor
Fig. 4.2 Schema bloc principală a convertorului A/D
În structura convertoarelor analog-digitale, nu întotdeauna

cele trei module funcționale pot fi proiectate separat , motiv
pentru care schema din figura 4.1 este mai degrabă funcțională
81
_____________________________________________________________
decât structurală. Pe de altă parte, această separare funcțională

ușurează procesul de analiză.
4.2.2 Eșantionarea
Vom presupune că discretizarea timpului se efectuează cu

pas constant T (eșantionare periodică sau uniformă) și că
eșantioanele sunt reprezentate exact (fig. 4.3).
x(t)
x(nT)
t
0 T 2T 3T 4T 5T 6T 8T 9T 10T
Fig 4.3 Eșantionarea unui semnal analogic
Reprezentarea semnalului x(t) doar prin valori ale sale la

momente discrete de timp implică riscul ca evenimente care
apar între două momente consecutive de eșantionare să fie
pierdute.
Ca urmare a operației de eșantionare apare ca evidentă
necesitatea stabilirii condițiilor în care un semnal continuu
poate fi complet definit prin eșantioanele sale, cu alte cuvinte,
condițiile în care acesta poate fi refăcut fără nici o pierdere de
informații din aceste eșantioane.
În acest sens, există teorema eșantionării a lui Shannon,
care stabilește că o funcție s(t) de bandă limitată F (nu conține
componente spectrale peste frecvența F hertzi), este complet
definită de eșantioanele sale echidistante, prelevate cu o
frecvență de cel puțin W=2F hertzi.
82
_____________________________________________________________
Circuitul de eșantionare este constituit în general dintr-un

comutator care se deschide pentru foarte scurt timp la
momentele de eșantionare, respectiv un element de memorare
(pentru semnalele electrice acesta este îm cele mai multe cazuri
un condensator) care să păstreze valoarea înregistrată la un
anumit moment până la momentul următor de eșantionare.
4.2.3 Cuantizarea
Pentru pasul de eșantionare s-a considerat până acum că

eșantioanele pot fi reprezentate exact, indiferent de valoarea
acestora. Având în vedere însă scopul primordial al operației de
conversie analog-digitală, și anume acela de a introduce
semnalul într-un sistem de prelucrare digital, această
presupunere nu este tocmai conformă cu realitatea, sistemele
digitale neputând prelucra semnale cu valori într-un domeniu
continuu.
Prin cuantizare, fiecărui eșantion i se alocă o valoare dintr-
un set finit de valori. Distanța dintre două nivele consecutive
de cuantizare este numit pas de cuantizare. Dacă pasul de
cuantizare este constant, atunci cuantizarea este uniformă, în
caz contrar cuantizarea fiind neuniformă. în cazul cuantizării
uniforme, nivelul semnalului de la ieșiea cuantizorului este
multiplu al pasului de cuantizare, în tip ce la cuantizarea
neuniformă nivelul semnalului de ieșire este o funcție
monotonă de întregi care pot avea orice valoare. Majoritatea
convertoarelor A/D lucrează cu cuantizare uniformă. Cele mai
folosite două metode pentru cuantizarea uniformă sunt
cuantizarea prin rotunjire respectiv cuantizarea prin
trunchiere.
Cuantizarea prin rotunjire

Dacă se notează cu q pasul de cuantizare, funcția de
transfer a cuantizorului (relație dintre semnalul de intrare S(nT)
și semnalul de ieșire Sq(nT)) arată ca în figura 4.4. Pe abscisă
sunt reprezentate nivelele de cuantizare ale eșantioanelor, iar pe
ordonată nivelele disponibile pentru reprezentare.
83
_____________________________________________________________
-7q/2 -5q/2 -3q/2 -q/2
q/2 3q/2 5q/2 7q/2
Fig. 4.4 Cuantizarea prin rotunjire
Se observă că pe măsură ce semnalul de intrare variază

continuu între valoarea minimă reprezentabilă și valoare
maximă, semnalul de ieșire variază în trepte. De asemenea,
dacă semnalul de intrare depășește într-un sens sau celălalt
valorile limită reprezentabile, semnalul de ieșire se saturează la
valoarea limită (minim sau maxim) corespunzător direcției în
care a fost depășit domeniul de reprezentare.
Dacă numărul nivelelor de reprezentare de la ieșire este n,
numărul nivelelor analogice de decizie este n-1, iar distanța
dintre două nivele de cuantizare consecutive este q, prin
rotunjire, unui eșantion analogic i se atribuie cel mai apropiat
nivel de reprezentare disponibil.
Analizând graficul din figura 4.4, se constată apariția a
două feluri de erori de reprezentare:
- când semnalul de intrare (eșantionul analogic) se află în
domeniul de lucru al cuantizorului, eroarea de reprezentare
84
_____________________________________________________________
variază periodic și continuu între -q/2 și q/2. Acest tip de

eroare, denumită eroare de cuantizare, apare atunci când
valoarea eșantionului analogic este situată între două nivele
disponibile de cuantizare.
- când semnalul de intrare se află în afara domeniului de
cuantizare, toate eșantioanele care depășesc EMax sunt
rotunjite la EMax, iar eșantioanele care au valori mai mici de -
EMax sunt rotunjite la -EMax. Eroarea care apare în urma
acestei rotunjiri se numește eroare de depășire (overflow
error).
Valoarea acestui tip de eroare crește nelimitat odată cu
semnalul de intrare.
Valorile EMax respectiv -EMax se mai numesc și valori de
saturație ale cuantizorului.
Eroarea de rotunjire mai este denumită și zgomot de
rotunjire, efectul ei în sistemul de prelucrare fiind echivalent cu
prezența unui zgomot aditiv în componența semnalului furnizat
de convertorul analog-digital.
Cuantizarea prin trunchiere

La cuantizarea prin trunchiere unui eșantion analogic i se
atribuie cel mai mare nivel de reprezentare disponibil, care este
valoric inferior eșantionului (fig 4.5). Eroarea de trunchiere
este cuprinsă în intervalul (-q,0)
4.3 Conversia digital-analogică
4.3.1 Reconstrucția semnalului analogic
Formatul digital al unui semnal ii permite acestuia să

poată fi prelucrat de către procesoarele digitale, însă, de cele
mai multe ori, datorită faptului că această formă de
reprezentare nu este una naturală, reproducerea respectivului
semnal necesită reconversia sa către fomatul analogic.
Reconstrucția semnalului analogic din semnalul digital
reprezintă operația incersă conversiei analog-digitale și se
85
_____________________________________________________________
execută cu ajutorul dispozitivelor de reconstrucție. Principial,

pentru reconstituirea semnalului analogic trebuie efectuate
operațiile complementare celor implicate în conversia A/D,
respectiv decodarea, decuantizarea și deeșantionarea.
-3q -2q -q
q 2q 3q
Fig. 4.5 Cuantizarea prin trunchiere
Prin operațiile de decodare și decuantizare, din

semnalul digital reprezentat printr-o secvență de simboluri
binare 0 și 1, se obțin eșantioanele analogice.
Deeșantionarea este realizată în general de către un
dispozitiv de extrapolare (sau interpolare) a semnalului pe o
perioadă de eșantionare și de un filtru trece-jos, care elimină
frecvențele înalte rezultate în urma procesului (zgomotul de
eșantionare).
Întrucât operatorul de cuantizare nu este reversibil,
nivelul analogic real al semnalului existent la intrarea
cuantizorului din convertorul A/D nu poate fi refăcut.
Decuantizarea se reduce la reprezentarea printr-un continuu de
86
_____________________________________________________________
valori a semnalului de la ieșirea decuantizorului (din

convertorul A/D), care aproximează intrarea sa, în limitele
erorii de cuantizare.
Prin urmare, din punct de vedere structural, există doar
blocul de decodare în locul blocului de decodare și
decuantizare.
Decodorul și extrapolatorul (interpolatorul) din
dispozitivul de reconstrucție formează convertorul digital-
analogic (DAC).
4.3.2 Interpolarea polinomială
Interpolarea polinomială este o metodă prin care, pe un

interval finit, semnalul analogic poate fi aproximat cu o funcție
polinomială, determinată de valorile eșantioanelor care se
cunosc în acel interval.
Fiind date N+1 eșantioane, x(ti), i=0,1,2,….,N, ale
semnalului x(t), există un polinom unic P(t), de gradul N, care
în cele N+1 puncte ti are exact valoarea x(ti). Astfel, x(t) poate
fi determinat pe baza formulei:
N
x p t    p n t n (4.1)
n 0
Datorită condiției de validitate a polinomului de

interpolare (P(ti) = x(ti)), coeficiențiii pi ai polinomului de
interpolare trebuie să satisfacă sistemul:
 xt 0   1 t 0 ... t 0N   p0 
 xt     
 1  1 t1 ... t1N   p1 
 .  ...   .   X  T  P (4.2)
    
 .   ...  . 
 xt N  1 t N ... t NN   p N 

87
_____________________________________________________________
Se poate demonstra că determinantul matricii T este

nenul în orice situație (determinant de tip Vandermonde), ceea
ce înseamnă ca matricea T este inversabilă, deci se poate scrie
P  T 1  X (4.3)
P reprezintă o interpolare dacă momentul tk pentru care

se calculează valoarea lui x(t) aparține intervalului [t0,tN],
respectiv o extrapolare în caz contrar.
Folosirea metodei de interpolarea polinomială pentru
reconstrucția semnalului analogic ridică probleme legate de
creșterea volumului de calcule care determină întârzierea
răspunsului sistemului, cu efecte nedorite în sistemele care
lucrează în timp real
4.3.3 Interpolarea Lagrange
Relația (4.3) implică calcului inversei unei matrici,

operație care poate fi evitată folosind formula de interpolare a
lui Lagrange.
Fie setul de N+1 polinoame de gradul N:
N t tj
PN ,i t    i=0,1,2,3,…,N (4.4)
j 0 ti  t j
j i
denumite polinoamele lui Lagrange, care prezintă proprietatea

că, pentru orice m întreg, 0;=m;=N, verifică relația
0 daca m  i
PN ,i t m    m,i   (4.5)
1 daca m  i
Polinomul de gradul N, Q(t), definit prin:
88
_____________________________________________________________
Qt    xt i PN ,i t 

N
(4.6)
i 0
este verificat pentru toți întregii m care aparțin intervalului

[0,N]
N
Qt m    xt i  m ,i  xt m  (4.7)
i 0
Întrucât ambele polinoame, cele din formulele (4.3)

respectiv (4.7) sunt de gradul N și au valori egale în N+1
puncte, ele sunt identice.
Relația (4.7) reprezintă formula de interpolare a lui
Lagrange.
4.3.4 Reconstrucția prin extrapolare
Extrapolatorul de ordinul zero
Este cea mai simplă metodă de reconstruire a semnalului

analogic, în care semnalul reconstruit este format din trepte,
valoarea semnalului analogic pe intervalul [nT,(n+1)T] fiind
determinată de valoarea semnalului digital de la momentul nT,
care este reținută până la sosirea eșantionului următor.
Din punct de vedere al spectrului de putere al
semnalului rezultat, acest tip de extrapolator prezintă două
tipuri de distorsiuni:
 distorsiuni liniare, determinat de răspunsul în
frecvență al extrapolatorului, prin care componentele
spectrale de frecvențe mari sunt ușor atenuate,
atenuările fiind însă tolerabile
 distorsiuni de reconstrucție, determinate de forma în
trepte a semnalului reconstruit, care introduc
componente spectrale parazite în semnalul reconstruit.
Pentru a reduce acest efect, la ieșirea extrapolatorului
se introduce un filtru trece-jos simplu.
89
_____________________________________________________________
Extrapolatorul de ordinul întâi
Pentru extrapolatorul de ordinul întâi, pentru un anumit

interval [nT,(n+1)T] semnalul reconstruit este determinat de
valoarea semnalului digital atât de la momentul nT cât și de la
momentul (n+1)T, valoarea sa la un anumit moment de timp
fiind determinată de apropierea respectivului moment de unul
sau altul din capetele intervalului, după formula:
t  nT   xn  ((n  1)T  t )  xn1

xt   (4.8)
T
4.4 Semnale modulate
Modulația este un proces necesar în multe sisteme de

telecomunicații; în sistemele de radiocomunicații ea este un
proces strict obligatoriu. Semnalul purtător de informații, cum
ar fi semnalul telefonic, are spectrul plasat în domeniul
frecvențelor joase; pe de altă parte, radiația antenei emițătorului
din sistemul de radiocomunicații este suficient de intensă
numai în domeniul frecvențelor înalte. Datorită acestui fapt, se
recurge la un semnal purtător:
x(t) = Acos((0t+),
pentru care s-au conceput cele trei tipuri de modulație:
 de amplitudine (MA),
 de frecvență (MF),
 de fază (MP sau M).
Se realizează și semnale cu modulație de impulsuri
(MI).
La acestea, semnalul purtător este reprezentat de o
succesiune periodică de impulsuri; semnalul modulator
acționează asupra caracteristicilor impulsurilor. Succesiunea de
impulsuri modulate modulează într-o a doua etapă un semnal
purtător armonic.
90
_____________________________________________________________
4.4.1 Semnalele cu modulație de amplitudine
Amplitudinea semnalului purtător este variabilă, adică:
A = A0[1+mx(t)],
A0 fiind nivelul mijlociu în jurul căruia se produc variațiile

datorate semnalului modulator x(t); mărimea m este un
coeficient de proporționalitate între semnalul modulator și
variațiile amplitudinii, el reprezintă sensibilitatea
modulatorului, adică a circuitului care realizează modulația
semnalului purtător.
Rezultă:
x MA (t)  A0[1  mx(t)]cos( ω0 t  0 ) (4.9)
0, 0 fiind frecvența și faza inițială (ambele sunt mărimi

constante față de timp).
În cazul semnalului modulator armonic,
mx(t) = mcos(t+),
se obține:
x MA (t)  A0[1  mcos(Ωc  Φ)]cos(ω 0 t  0 ) (4.10)
În figura 4.6 este reprezentant semnalul modulat (4.10).

Se vede că mărimea m, denumită în acest caz grad de
modulație este:
AM  A0 A0  Am A M  Am A M  Am
m    (4.11)
A0 A0 2A 0 AM  Am
Din 4.10 se deduce relația:
x MA (t)  A0cos(ω0 t  0 )  mA 0cos(Ωo Φ)cos(ω 0 t  0 ) (4.12)
91
_____________________________________________________________
în care primul termen este semnalul purtător iar al doilea

reprezintă produsul de modulație.
x(t)
AM
Înfăşurătoare
A0
mA0
Am
0
t
-A0
Fig. 4.6 Semnal MA
Se obține apoi expresia:
mA 0
x MA (t)  A 0 cos(ω 0 t   0 )  cos[(ω 0 - Ω)t   0 - Φ] 
2
mA 0
 cos[(ω 0  Ω)t   0  Φ]
2
(4.13)
ce evidențiază spectrul semnalului MA, constituit în domeniul

frecvențelor pozitive (>0) din componenta purtătoare,
componenta laterală stângă, de frecvență 0 -  și
componenta laterală dreaptă, de frecvență 0 + .
În figura 4.7 este reprezentat spectrul; se vede că
semnalul MA cu modulație armonică are lărgimea de bandă
egală cu 2.
92
_____________________________________________________________
Puterea medie a semnalului MA este proporțională cu

pătratul valorii efective A ef2 , iar aceasta este dată de relația:
2 2
 mA 0ef   mA 0ef 
A A
2
ef
2
0ef    
 2   2 
în care A0ef este valoarea efectivă a purtătoarei. Rezultă:
 m2 
A  A 0ef 1 
2

2 
ef

și se observă că modularea purtătoarei este însoțită de un spor

de putere față de puterea purtătoarei nemodulate (m = 0).
Pentru modulația făcută cu o sumă de oscilații armonice
se scrie:
mx(t)   m k cos(Ω k t  Φ k ) (4.14)

k
Spectrul este constituit în domeniul frecvențelor

pozitive (>0) din componenta purtătoare A0cos(0t+0), o
bandă laterală stângă și o
bandă laterală dreaptă. A0
Fiecare oscilație armonică
modulatoare determină câte A0/2 A0/2
o componentă în fiecare
dintre cele două benzi
laterale. Semnalul are
lărgimea de bandă 2fmax
dacă fmax este cea mai mare 0- 0 0+
valoare a frecvenței Fig. 4.7 Spectrul semnalului
oscilațiilor modulatoare. MA, cu modulaţie armonică
93
_____________________________________________________________
A0
½ m3A0 ½ m3A0
½ m1A0 ½ m1A0
0
0-4
0-3
0-1
0-2
0+1
0+2
0+3
0+4
a
A0
½ m1A0 ½ m1A0

0-3
0-2
0-5
0
0-4
0+4
0+5
0+
0+3
0+2
0-
b
Fig. 4.8 Spectrul semnalului MA:
a – semnal modulator constituit dintr-o sumă de oscilaţii
armonice; b – semnal modulator periodic
Când expresia (4.14) corespunde unui semnal periodic

oarecare, frecvențele k sunt multipli ai frecvenței
fundamentale .
În figura 4.8 sunt reprezentate spectrele pentru semnalul
modulator constituit dintr-o sumă de oscilații de frecvențe
oarecare și pentru semnalul modulator periodic; în acest al
doilea caz, frecvența fmax rezultă din analiza spectrală a
oscilației periodice.
Uneori se face o dublă modulare în amplitudine:
semnalul x(t) este și el modulat în amplitudine, adică:
xMA MA(t) = A0[1+mxMA(t)]cos(0t+0)
94
_____________________________________________________________
și deoarece trebuie presupus:
mxMA(t) = m[1+m1x1(t)]cos(t+)
se obține expresia:
xMA MA(t) = A0{1+m[1+m1x1(t)]cos(t+)}cos(0t+0) (4.15)
în care  reprezintă frecvența unghiulară a semnalului

purtător.
Spectrul semnalului MA – MA se deduce în două etape:
se determină mai întâi componentele spectrale ale semnalului
subpurtător și apoi, fiecăreia dintre acestea i se determină
componentele corespunzătoare din benzile laterale ale
semnalului putător.
În cele de mai sus s-a presupus că semnalul modulator
are spectrul discret. Dacă semnalul modulator este un impuls,
spectrul este continuu, adică el conține componente spectrale
îndepărtate unele de altele cu infinitul mic d. Considerând că
aceste componente sunt repartizate numai pe semiaxa pozitivă,
(0,) fiecare dintre ele dă câte o componentă în fiecare
dintre benzile laterale ale semnalului modulat. Se obțin două
benzi laterale continui și simetrice față de componenta
purtătoare (fig. 4.9).
A0
0 
Fig. 4.9 Spectrul semnalului MA, modulat cu un impuls
95
_____________________________________________________________
4.4.2 Semnale cu modulație de frecvență sau de fază
În acest caz, faza inițială  a semnalului purtător este

variabilă în timp:
 (t)  ax(t)   0 (4.16)
la modulația de fază, și:
 (t)  a  x(t)dt   0 (4.17)
la modulația de frecvență. Mărimea a este un factor de

proporționalitate ce reprezintă sensibilitatea modulatorului.
Expresiile semnalului modulat sunt:
x MP (t)  A 0 cos[ω 0 t  ax(t)   0 ] (4.18)
x MP (t)  A 0 cos[ω 0 t  a  x(t)dt   0 ] (4.19)
Frecvența instantanee, ca derivata fazei, este:

dx(t)
ω  ω0  a (4.20)
dt
ω  ω 0  ax(t) (4.21)
în cele două cazuri referitoare la tipul de modulație. Trebuie

observat că faza semnalului MF este variabilă în timp; o
observație similară se face pentru frecvența semnalului
modulat în fază. Se spune că modulația este de fază sau de
frecvență dacă faza, respectiv frecvența, variază proporțional
cu semnalul.
Pentru semnalul modulator armonic, în cazul modulației
de fază, se scrie:
96
_____________________________________________________________
ax(t) = cos(t+)
iar semnalul modulat are expresia:
x MP (t)  A 0 cos[ω 0 t  Δcos(Ωo Φ)   0 ] (4.22)
Pentru semnalul modulator armonic la modulația de

frecvență se scrie:
ax(t) = cos(t+)
iar semnalul modulat este

 Δω 
x MP (t)  A 0 cos ω 0 t  sin( Ωi  Φ)   0  
 Ω 
= A 0cos[ω0 t  βsin(Ωt  Φ)  0 ] (4.23)
Mărimile ,  sunt denumite deviație de fază sau de

frecvență, iar  =  /  reprezintă indicele de modulație.
Spectrul, arătat în figura 4.10, este asemănător cu cel al
semnalului MA. Lărgimea de bandă este 2 pentru un indice
de modulație oarecare.
Banda semnalului are lărgimea:
2N
B  2NΩ  Δf (4.24)
β
Ținând seama de relația precedentă, s-au dat în tabelul

4.1 valorile benzii în funcție de  și f, pentru indicii de
modulație precizați în prima linie a tabelului. Se observă că
pentru indici mari 4 <  < 15, banda este cuprinsă între 3,5 f
și 2,5 f. Considerând f constant, se deduce din ultima linie a
tabelului 4.1 că banda oscilației modulate tinde către 2f, când
indicele de modulație este foarte mare. În ipoteza f =
constant, indicele de modulație variază datorită modificării
97
_____________________________________________________________
frecvenței F = /2. Pentru a

vedea cum se modifică banda A0
în raport cu  s-a întocmit
tabelul 4.2, utilizând și datele
tabelului anterior; rezultatele ½ A0
din ultima linie a tabelului 4.2 0-
sunt reprezentate în figura 0 0+ 
4.11. Se constată că banda
crește odată cu frecvența de ½ A0
modulație; la frecvențe mari,
deci la indici de modulație Fig. 4.10 Spectrul
coborâți, banda variază semnalului MF, cu indice
de modulaţie mic
proporțional cu frecvența F.
Tabelul 4.1 Banda de frecvență a semnalului modulat în frecvență, cu o

oscilație armonică
modulație, 
Indicele de
0,5
10
15
20
1
N 2 3 4 6 7 8 9 11 12 13 14 19 21
Banda B =
2N
12
14
16
18
22
24
26
28
38
48
4
6
8
(2N / ) f
Banda B =
3,5f
3,2f
3,1f
2,9f
2,8f
2,5f
2,4f
8f
6f
4f
4f
3f
3f
Din figura 4.12 se deduce că atunci când modularea se face

cu o oscilație cu structură spectrală largă, discretă sau continuă,
calculul benzii semnalului modulat trebuie efectuat luând în
considerare frecvența cea mai mare din spectrul oscilației; în
această situație (în care f = const.) banda are lărgimea cea mai
ridicată.
98
_____________________________________________________________
Tabelul 4.2 Variația benzii de frecvență a semnalului MF în raport cu

frecvența F =  / 2 a oscilației modulatoare armonice, pentru f = 100
kHz
f (kHz) 100 100 100 100 100 100

F (kHz) 10 20 33 50 100 200
 10 5 3 2 1 0,5
Banda B 280 320 400 400 600 800
(kHz)
B/f
2
2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24 
Fig. 4.11 Dependenţa dintre banda

raportată B / f şi indicele de
modulaţie 
Pentru calculul benzii semnalului MF se utilizează și

formula Manaev:

B  2 1 β  β F  (4.25)
sau formula Carson:
B  2(Δ f  Fmax ) (4.26)
99
_____________________________________________________________
Formula Carson, deși mai puțin precisă decât cea a lui

Manaev, este relativ simplă și poate fi aplicată oscilației
modulate cu un semnal oarecare (nearmonic); Fmax este
frecvența maximă din spectrul semnalului modulat. Când f >>
Fmax, adică  este foarte mare, formula Carson arată că B = 2
f, fapt dedus și din datele tabelului 4.1; dacă f << Fmax,
formula Carson conduce la valoarea B = 2 Fmax, care este
adevărată deoarece indicele de modulație este foarte mic.
B (kHz)
5
f = 100 kHz
4
2
40 80 120 160 F= / 2 (KhZ)
Fig. 4.12 Banda semnalului MF în

funcţie de frecvenţa oscilaţiei
modulatoare (f = 100 kHz)
Datele tabelului 4.1 mai evidențiază un fapt interesant:

Când  crește, de exemplu datorită măririi deviației f, adică a
nivelului semnalului modulator, numărul de componente cu
amplitudini importante crește. Dacă pentru  = 0,5 spectrul
conține 4 componente laterale plus purtătoarea modulată,
pentru  = 10 există 2 x 14 +1 = 29 componente.
Puterea medie a semnalului modulat este proporțională
cu pătratul valorii efective A ef2 , iar aceasta se obține prin
însumarea pătratică a componentelor spectrale, adică:
100
_____________________________________________________________

A ef2  A 0ef J 0 ( β)   2 [A 0ef J k ( β)] 2
2
k 1
notând A0ef – valoarea efectivă a putătoarei nemodulate.

Deoarece:

J 02 β   2 J 2k β   1
k 1
rezultă relația:
A ef2  A 0ef
2
(4.27)
care arată că puterea medie a semnalului MF este același în

prezența sau în absența modulației făcute cu o oscilație
oarecare.
Întrucât când  crește, sporește numărul de componente
dar puterea medie rămâne neschimbată, rezultă că odată cu
creșterea indicelui de modulație se face o mai uniformă
repartizare a puterii în spectrul semnalului modulat.
Să presupunem acum că modulația are caracter
întâmplător; așadar în expresia:
x MU (t)  A 0 cos[ω 0 t   (t)] (4.28)
se va presupune că faza (t), dată de 4.16 sau 4.17, este

întâmplătoare deoarece oscilația modulatoare x(t) este
întâmplătoare, staționară; simbolul MU indică modulația de
unghi, adică fie modulația de fază, fie modulația de frecvență.
Se poate considera că modulația de frecvență este de fapt o
modulație de fază efectuată cu oscilația:
x 1 (t)   x(t)dt (4.29)
101
_____________________________________________________________
Cu alte cuvinte, trecând oscilația modulatoare

(corespunzătoare mesajului) printr-un circuit de integrare și
apoi făcând o modulare a fazei semnalului purtător se obține,
de fapt, un semnal modulat în frecvență.
Se observă că semnalul modulat este nestaționar chiar și
când oscilația modulatoare este staționară.
În cazul modulației slabe, spectrul semnalului MP
conține o componentă discretă, de frecvență 0; aceasta este
purtătoarea modulată. În plus, semnalul MP are un spectru
continuu, obținut prin translatarea cu 0 a spectrului oscilației
modulatoare; aceasta constituie benzile laterale, simetrice față
de componenta purtătoare. Banda semnalului MP este de două
ori mai largă decât banda oscilației modulatoare. Se constată că
repartizarea puterii este foarte neuniformă; aproape întreaga
putere este conținută de purtătoare.
În cazul modulației puternice a fazei se constată că
spectrul are forma clopotului Gauss; cu cât puterea oscilației
modulatoare este mai importantă sau cu cât sensibilitatea
modulatorului este mai mare, cu atât este mai aplatizat clopotul
lui Gauss, ceea ce arată că puterea este repartizată din ce în ce
mai uniform la interiorul benzii ocupată de semnalul modulat.
În măsura în care semnalele deterministe reprezintă o
categorie restrânsă de procese întâmplătoare (la care
probabilitatea de apariție este egală cu 1), se poate afirma că
rezultatele obținute pentru oscilațiile modulatoare
întâmplătoare sunt valabile și pentru oscilațiile modulatoare
deterministe.
4.4.3 Semnale cu modulație de impulsuri
În acest caz oscilația modulatoare acționează asupra

parametrilor unei succesiuni periodice de impulsuri; în figura
4.13 este arătată succesiunea, presupunând că impulsurile sunt
dreptunghiulare, iar în figura 4.14 este prezentat semnalul cu
modulația amplitudinii impulsurilor (MAI). Deoarece
succesiunea nemodulată se obține prin însumarea impulsurilor
translatate pe axa timpului, adică pe baza expresiei:
102
_____________________________________________________________

f T (t)   f(t  kT )
k  
1
se pune semnalul MAI sub forma:

x MAI (t)  [1  mx(t)]  f(t  kT )
k  
1
fT(t)
f(t+T) f(t) f(t-T)
E 
-T1 T1 2T1 t
Fig. 4.13 Succesiune periodică

de impulsuri dreptunghiulare
x(t)
-T1 T1 2T1 t
Fig. 4.14 Impulsuri modulate

în amplitudine
Ținând cont că fT(t) este exprimabil prin seria Fourier:
A0 
f T (t)    A n cos(nω1 t   n )
2 n 1
2π
în care ω1  , se deduce relația:
T1
103
_____________________________________________________________

A0
x MAI (t)  [1  mx(t)]   A n [1  mx(t)]cos( nω1 t   n ) (4.30)
2 n 1
Se constată că spectrul conține componenta continuă

A0 mA 0
, o componentă x(t) , ce reproduce oscilația
2 2
modulatoare, precum și toate componentele succesiunii
periodice A n cos(nω1 t   n ) modulate în amplitudine cu
oscilația x(t). În figura 4.15 este dat spectrul în ipoteza că
oscilația modulatoare este armonică (de pulsație ).
A1
½ A0
A2
½ mA0 ½ mA1 A3
½ mA2
½ mA3

0

Fig. 4.15 Spectrul pentru oscilaţie modulatoare

armonică
Dacă se trece semnalul MAI printr-un circuit de filtrare,

care lasă să treacă numai componentele de frecvențe egale sau
mai mici decât , se obține la ieșirea filtrului oscilația
modulatoare; filtrul realizează funcția de demodulator.
Deoarece componenta medie a succesiunii nemodulate este:
A 0 Eτ

2 T1
se deduce că amplitudinea oscilației demodulate este:
104
_____________________________________________________________
mA 0 mEτ
  f1mEτ (4.31)
2 T1
Notând:
1 ω1
f1  
T1 2π
Modulația de
poziție (MPI) constă în 
deplasarea impulsurilor
pe axa timpului. Dacă
deplasarea este
proporțională cu oscilația
0 1 1 0 1 t
modulatoare x(t) se spune
că modulația este de fază; Fig. 4.16 Combinaţii de impulsuri
când deplasarea este binare, corespunzătoare
proporțională cu  x(t)dt , nivelului 01101
modulația este de frecvență.

Modulația de durată (MDI) constă în modificarea
duratelor impulsurilor în corespondență cu semnalul modulator
x(t).
La modulația de cod (MCI) se face eșantionarea și
cuantificarea oscilației modulatoare. În momentele de
eșantionare se compară valoarea oscilației cu nivelurile de
cuantificare superior și inferior și se reține nivelul cel mai
apropiat. Acest nivel este reprezentat în sistem binar printr-un
ansamblu de cifre 0 și 1. Fie 01101 valoarea binară a nivelului
reținut. Se interpretează cifra 1 ca prezența unui impuls
elementar de durată foarte scurtă iar cifra 0 ca absența
impulsului. Nivelului 01101 îi corespunde combinația de
impulsuri din figura 4.16. Când oscilația modulatoare variază
în timp se schimbă combinațiile de impulsuri corespunzătoare
fiecărui moment de eșantionare. Combinațiile sunt transmise
prin sistemul de telecomunicații, unele după altele. Prin aceasta
105
_____________________________________________________________
se asigură o foarte bună funcționare a sistemului deoarece

mesajul este refăcut la punctul de recepție numai pe baza
prezenței sau absenței impulsurilor elementare; forma
impulsurilor – eventual distorsionate de sistem – nu are decât o
importanță secundară.
Analiza spectrală a semnalului MCI este dificilă. Se
observă însă că, din punct de vedere al lungimii de bandă a
semnalului MCI, situația cea mai defavorabilă este aceea în
care, în combinația de impulsuri elementare, este prezent un
singur impuls. Fiind vorba despre un impuls de foarte scurtă
durată, , banda sa are lărgimea B = 1 /  rad/s. Situația cea mai
favorabilă este aceea în care în combinație sunt prezente toate
cele n impulsuri elementare, deoarece în acest caz banda este
aproximativ egală cu 1 / n.
Din analiza spectrală a semnalului MPI rezultă că
amplitudinea componentei de frecvență  separabilă ușor prin
filtrare este Ef. Comparând cu rezultatul filtrării
(demodulării) din cazul semnalului MAI dat de 4.31 rezultă
raportul:
mf 1Eτ mf 1

τEΔf Δf
care este mult mai mare decât unitatea deoarece f1>>f. Acesta
este motivul pentru care demodularea semnalului MPI se face
prin filtrare numai după ce acesta a fost transformat într-un
semnal MAI.
4.5 Transmisia și recepționarea semnalelor
4.5.1 Separarea semnalelor

După examinarea metodelor de formare a semnalelor,
se pune problema transmisiei și recepționării acestora. Prin
separarea semnalelor se înțelege asigurarea transmisiei și
recepționării mai multor semnale pe o linie de transmisie sau
într-o bandă de frecvențe astfel ca semnalele să-și păstreze
proprietățile lor individuale și să nu se deformeze între ele.
Procedeele folosite pentru separarea semnalelor sunt: procedeul
106
_____________________________________________________________
de separare a semnalelor în timp și procedeul de separare a

semnalelor în frecvență, precum și combinații ale acestora (nu
intră procedeul de separare electrică corespunzător comenzii
locale și comenzii la distanță).
Separarea semnalelor în timp. Linia de legătură se
acordă pe rând fiecăruia din semnalele care trebuie transmise:
în intervalul t1 semnalului 1, în intervalul t2 semnalului 2 etc.
Timpul prevăzut pentru transmisia tuturor semnalelor se
numește ciclu, iar asemenea instalații se numesc ciclice sau cu
acțiune continuă și au următoarele avantaje: pregătire
permanentă pentru funcționare, crescând rapiditatea
transmisiei; obținerea semnalizării permanente a stării
obiectelor comandate, nu numai la cererea dispecerului;
controlul continuu al capacității de funcționare. Până la apariția
distribuitoarelor fără contacte, s-au folosit numai dispozitive cu
separare în timp, cu acțiune sporadică, în care informația nu se
transmite continuu, ci pe măsura acumulării sau necesității.
Transmisia semnalelor cu separare în timp este sigură
numai dacă distribuitoarele funcționează sincron și în fază. De
obicei pentru sincronizarea distribuitoarelor se folosește un
semnal special (impulsul de sincronizare) deosebit de celelalte
prin valoarea unui parametru.
Separarea semnalelor de frecvență. Prin această
metodă, fiecăruia din semnale îi corespunde o frecvență (codul
cu o frecvență) sau o combinație de frecvențe, pentru
transmisie folosindu-se generatoare de frecvență. Selectoarele
de frecvență de la receptor selectează semnalul și îl orientează
spre obiectul corespunzător; ele constau în filtre de frecvență,
detectoare și relee fără contacte sau de frecvență care
conectează releele electromagnetice. Semnalele se pot
transmite în serie sau în paralel.
4.5.2 Selecția semnalelor
Selecția constă în alegerea unui semnal dat din mai

multe pentru asigurarea transmisiei sale la obiectul comenzii.
Separarea se referă în special la linia de transmisie, iar selecția
107
_____________________________________________________________
la obiectul comandat. Prin metoda directă de alegere, după

recepționarea și decodificarea sa, semnalul se aplică
elementului de execuție care conectează obiectul; pentru a
comanda 100 de obiecte sunt necesare 100 de chei. Metoda de
grup constă în alegerea elementului de execuție prin câteva
comenzi, de exemplu cu prima comandă se alege grupa
obiectelor, cu a doua subgrupa, cu a treia obiectul.
Informația de comandă se separă pe anumite nivele
conform principiului ierarhiei, obținându-se sisteme de TC –
TS cu mai multe trepte. Informația de TS care apare în fiecare
treaptă este practic blocată în interiorul acestei trepte, la
dispecerul central ajungând doar unii indici generali și unele
date despre funcționarea treptelor inferioare de comandă (cea
mai inferioară este automatizarea locală) precum și cea mai
importantă informație. De asemenea, de la dispecerul central la
treptele inferioare de comandă ajung comenzi cu caracter
general care se concretizează local.
108
_____________________________________________________________
Cap. 5. CODURI UTILIZATE ÎN TELETRANSMISII
5.1 Definirea și utilizarea codurilor în teletransmisii
Orice cod conține un grup k de simboluri care formează

alfabetul codului, numărul acestora determinând baza codului.
O combinație codificată de n simboluri se numește cuvânt și
are lungimea n. Prin codificare se înțelege formarea semnalelor
discrete (cuvintelor) după o lege determinată, fiecare semnal
corespunzând unui mesaj dat. La receptor are loc procesul de
decodificare, prin care se reface univoc mesajul.
Transmiterea elementelor combinațiilor codului se
poate face succesiv în timp sau concomitent. În al doilea caz,
transmisia trebuie realizată prin câteva conductoare sau
folosind criterii de frecvență pentru separarea semnalelor
elementare. Codurile utilizate se numesc în primul caz coduri
cu separare în timp a semnalelor sau cu selecție distributivă, iar
în al doilea caz, coduri cu separare pe circuite fizice sau în
frecvență sau coduri cu selecție calitativă.
În tabelul 5.1 este reprezentată o transmisie în serie a
cuvintelor unui cod k = 2, n = 5 pentru două cuvinte din cele M
= 25 = 32, cele două valori ale semnalului elementar fiind
frecvențele f1, f2 ale impulsurilor de c.a. Cuvintele se transmit
succesiv, cu un interval de separare între ele (fig. 5.1). În cazul
unui cod cu selecție calitativă, fiecărui element al cuvântului îi
corespunde o anumită frecvență (tab. 5.2), ele două simboluri
ale fiecărui element constând în amplitudinile impulsului de
c.a. (prezența și lipsa impulsului).
Dacă lungimea tuturor cuvintelor este aceeași, codurile
se numesc complete. În general, în telemecanică se folosesc
coduri complete. Dacă se folosesc toate cuvintele care se pot
109
_____________________________________________________________
forma cu un alfabet dat, codul respectiv se numește

combinațional. Dintre codurile binare combinaționale, codul
distributiv are o largă răspândire în sistemele de telemecanică
cu separarea în timp a semnalelor. Acesta este un cod cu o
combinare C n1 , numărul maxim de cuvinte fiind M = C n1 = n.
Pentru n = 3, cuvintele codului 100, 010, 001, transmise
succesiv în timp, sunt reprezentate în figura 5.2.
Tabelul 5.1 Transmisie în serie a cuvintelor unui cod cu selecție

distributivă
Transmiterea Elementul cuvântului Nr.
codului A B C D E cuvântului
t1 t2 t3 t4 t5
f1 f1 f2 f2 f1
1
Cu frecvențe
f1 f1 f2 f2 f1
2
t1 t2 t3 t4 t5 t1 t2 t3 t4 t5
Fig. 5.1
În cele mai simple sisteme de telemecanică se folosește
codul număr de impulsuri, în care cuvintele se deosebesc prin
numărul unităților și evident M = n. Pentru n = 3, cuvintele
sunt 100, 110, 111. În sistemele telemecanice în care
informația se prezintă în formă numerică se folosește pe larg
codul binar zecimal. Coduri binare combinaționale sunt și
codurile cu descoperirea și corectarea erorilor.
În telemecanică se folosesc și codurile nebinare
combinaționale.
110
_____________________________________________________________
Tabelul 5.2 Transmisie în serie a cuvintelor unui cod cu selecție

calitativă
Elementul cuvântului Numărul cuvântului și timpul de
transmitere
1 2 3 4
t1 t2 t3 t4
A – f1
B – f2
C – f3
D – f4
E – f5
Codul cu o frecvență se întâlnește în sistemele de

telemecanică cu număr mic de comenzi, fiecare mesaj fiind
transmis printr-un impuls de
anumită frecvență, numărul
cuvintelor fiind M = k1, unde k
este numărul frecvențelor. t
Codul poate fi privit și t1
ca un cod binar cu combinarea
C k1 și cu parametrul existența
sau lipsa impulsului. Codul cu t
două frecvențe se folosește t2
pentru un număr relativ mare
de comenzi, iar transmisia
frecvențelor se poate face în t
paralel sau în serie. Codul cu
două frecvențe cu transmisie t3
în paralel se poate considera
cod binar cu combinarea C k2 , Fig. 5.2 Cod
111
_____________________________________________________________
k (k  1)
cu numărul de cuvinte M  , unde k este numărul de
2
frecvențe. Codul cu două frecvențe cu transmisie în serie
necesită un interval dublu de timp pentru transmisie, dar
numărul de cuvinte se dublează M = k(k-1), fiind posibilă
permutarea frecvențelor (tab. 5.3).
Tabelul 5.3 Transmisie în paralel a cuvintelor unui cod cu două

frecvențe
Timpul și numărul combinației
Cod nebinar
t1 t2 t3 t4 t5 t6
K=6
Nr. 1 Nr. 2 Nr. 3 Nr. 4 Nr. 5 Nr. 6
f1 f2 f3 f4 f5 f6
Codul cu o
frecvență
Nr. 1 Nr. 2 Nr. 3 Nr. 4 Nr. 5 Nr. 6

f1 f3 f1 f2 f1 f3
f3 f4 f2 f3 f4 f5
Cod paralel
Codul cu două frecvențe
Nr. 1 Nr. 2 Nr. 3

Cod serie
f1 f3 f3 f1 f4 f2
Coduri corectoare. La transmisia cuvintelor printr-un

canal cu perturbații simbolurile pot fi deformate. Dacă codul
este astfel construit încât la receptor se pot descoperi sau
înlătura erorile apărute la transmisie, codul are o bună
stabilitate la perturbații. Multe dintre codurile combinaționale
au această proprietate. Astfel codul distributiv conduce, în
cazul deformării unui simbol dintr-un cuvânt, la prezența a
112
_____________________________________________________________
două unități sau numai a zerourilor, eroare ce poate fi observată

la receptor.
Codul binar cu toate combinările nu are această
proprietate. Deformarea unui simbol conduce la formarea unui
nou cuvânt, corespunzător unei alte comunicări. Insuficienta
stabilitate la perturbații a cuvintelor din acest cod se explică
prin aceea că un cuvânt se deosebește de altul printr-un singur
element al său.
Pentru creșterea stabilității la perturbații, se construiesc
coduri în care cuvintele se deosebesc unul de altul în două, trei
sau mai multe elemente sau se mărește cuvântul, transmițând
împreună cu ni simboluri informaționale și simboluri
suplimentare de control.
În codurile binare cu descoperirea unei singure erori,
la cuvântul din ni simboluri se adaugă 0 sau 1 astfel încât
numărul total de unități să fie par (impar); de exemplu, 011 se
transmite în linie 0110 iar 010 se transmite 0101. Numărul de
cuvinte de lungime n = ni + 1 este M = 2n-1. În aceste coduri
orice cuvânt se deosebește de celelalte în două poziții și de
aceea, la deformarea unui simbol, se obține un cuvânt cu număr
impar (par) de unități și eroarea se descoperă ușor la receptor.
Dacă perturbația deformează două simboluri, numărul de
unități din cuvânt va fi par (impar) și eroarea nu este
descoperită. De aceea aceste coduri nu se folosesc dacă
posibilitatea apariției erorilor multiple este mare.
În cazul utilizării codurilor cu descoperirea și
corectarea unei erori, cuvintele transmise se deosebesc în trei
poziții. La deformarea unui simbol într-un cuvânt, se poate
stabili ușor ce cuvânt a fost transmis. În figura 5.3 este ilustrată
geometric alegerea cuvintelor de cod în cazul n = 3. Dacă toate
cuvintele ce se pot forma M = 23 = 8 sunt cuvinte de cod,
apariția unei erori nu poate fi detectată; dacă se aleg M = 22
cuvinte de cod, corespunzătoare vârfurilor cubului aflate la
distanță de două laturi între ele, se obține un cod binar cu
detecția unei erori. Dacă se aleg M = 21 cuvinte de cod
corespunzătoare vârfurilor distanțate prin 3 laturi, se obține
113
_____________________________________________________________
codul cu detectarea și corectarea unei erori (dacă se aleg

cuvintele 000 și 111, la perturbarea unui simbol se obțin 001,
010 sau 001, respectiv 011 sau 101, sau 110 cu care se poate
restabili cuvântul transmis). Pentru n > 3 au fost propuse
diferite metode de construcție a codurilor corectoare ca metoda
Hamming ș.a.
Codificarea statistică. Canalul de transmisie este

subîncărcat dacă sursa de informații transmite o cantitate de
informații mai mică decât capacitatea informațională a
canalului. Codificarea statistică permite creșterea cantității de
informație prin canal, la
baza sa fiind legea: x3
011 111
mesajul cel mai probabil
trebuie să corespundă
celui mai scurt cuvânt,
001 101
iar mesajul cel mai puțin
probabil, celui mai lung x2
cuvânt.
1 010
În telemecanică, 110
1
codificarea statistică se
folosește sub forma x1
transmiterii cu adresă. 000 1 100
Să considerăm ca
exemplu un sistem de Fig. 5.3 Alegerea cuvintelor de cod
n=3
TS a stării mai multor
obiecte în care informația despre starea deconectat și
deconectat a obiectului se transmite prin simbolurile 1 și
respectiv 0, cu aceeași durată (tabelul 5.4).
Starea obiectelor este la fel de bine cunoscută dacă se
transmite informația despre schimbările acestor stări (tabelul
5.5). Pentru ca la receptor să se știe care obiect și-a schimbat
starea, este necesar ca în fiecare interval de timp să se transmită
numărul sau adresa obiectului respectiv. Pentru a indica în cod
binar orice număr de la 1 la N sunt necesare n = log2 N
semnale.
114
_____________________________________________________________
Tabelul 5.4
Numărul obiectului Momentele de timp
t1 t2 t3 t4 t5 t6 t7
1 0 0 1 1 1 0 0
2 1 1 1 0 0 1 1
.
.
N 1 1 1 1 1 1 1
Tabelul 5.5
Numărul obiectului Momentele de timp
t1 t2 t3 t4 t5 t6 t7
1 0 0 1 0 0 1 0
2 0 0 0 1 0 1 0
.
.
N 0 0 0 0 0 0 0
Dacă nu apare nici o schimbare de stare, se transmite

combinația de zerouri; dacă se schimbă numai starea unui
obiect, se transmite adresa sa în timpul T; dacă se modifică
starea a două obiecte, trebuie transmise două adrese necesitând
timpul 2T, etc. deci, cu cât cazul este mai puțin probabil, cu
atât este mai mare timpul necesar transmiterii informației
despre el.
Folosind o metodă obișnuită de transmisie (de exemplu,
impulsuri de polaritate pozitivă pentru conectat și negativă
pentru deconectat), în timpul T trebuie transmisă informația
despre starea a N obiecte. Durata unui impuls este  1  T
, iar
N
1 N
banda de frecvență a canalului este ΔF1   . La
τ1 T
transmiterea adresei obiectului care își schimbă starea, durata
115
_____________________________________________________________
T 1 N
impulsului este τ 2  și F1   . Pentru N = 1000
log 2 N 1 T
obiecte, rezultă o micșorare a bandei de frecvență de
F1 N
  100 ori. În transmiterea informației despre
F2 log 2 N
schimbarea stării mai multor obiecte, vor apărea întârzierile T
în transmisia comenzii a doua, 2T în transmisia comenzii a
treia etc.
Compararea eficacității folosirii bandei de frecvență
pentru diferite coduri se face cu cantitatea de informație
transmisă pe secundă și pe un Hertz din banda canalului
log 2 N
RF  , N fiind numărul comenzilor de durată T.
T  F
5.2 Codarea
Codarea este etapa de alocare a unui număr finit de biți

fiecărui nivel de reprezentare, deci fiecărui eșantion al
semnalului. Această operație se execută conform unui anumit
cod binar folosit pentru reprezentarea digitală a datelor.
Convertoarele A/D utilizează codarea simplă, considerând
simbolurile echiprobabile. Ca atare, convertoarele A/D
respectiv D/A folosesc coduri uniforme simple. Pentru mărimi
pozitive se folosesc coduri unipolare (fără semn), iar pentru
cele cu semn se folosesc coduri bipolare (cu semn).
Principalele coduri uniforme simple utilizate de convertoarele
A/D și D/A sunt prezentate în continuare.
Coduri unipolare
Codul binar natural direct

Acest cod se obține alocând fiecărui număr biții
corespunzători coeficienților reprezentării binare a numărului
respectiv. Bitul de pe poziția cu ponderea cea mai mare se
numește MSB (Most Significant Bit) iar cel de pe poziția cu
116
_____________________________________________________________
ponderea cea mai mică se numește LSB (Least Significant Bit).

Gama numerelor pozitive N care pot fi reprezentate cu acest
cod este 0 <= N <= 2n-1.
Uneori acest cod este folosit pentru a reprezenta numere
subunitare, caz în care gama de valori este 0 <= N <= 1-2-n.
Codul BCD direct

Codul zecimal codat binar (binary coded decimal -
BCD) folosește pentru reprezentarea fiecărei cifre un număr de
4 biți corespunzători codului natural direct.
Codul BCD este folosit de convertoarele A/D utilizate
în construcția instrumentelor de măsură numericeși în sistemele
de afișare.
Prin complementarea față de 1 a simbolurilor binare
directe se obțin codurile binare complementare (codul binar
natural complementar, respectiv codul BCD complementar)
Coduri bipolare
Codurile bipolare sunt folosite pentru reprezentarea

numerelor cu semn. Cele mai frecvent folosite coduri bipolare
pentru realizarea convertoarelor A/D D/A sunt:
- coduri directe: mărime și semn (MS), complement față
de 1 (1C), complement față de 2 (2C), binar deplasat (BD)
- coduri complementare: mărime și semn complementar,
complement față de 1 complementar, complement față de 2
complementar, binar deplasat complementar
- coduri modificate: mărime și semn modificat,
complement față de 1 modificat.
Toate codurile bipolare se caracterizează prin folosirea
unui bit pentru reprezentarea semnului, situat în poziția bitului
MSB al cuvântului binar, denumit bit de semn. Restul biților
sunt folosiți pentru reprezentarea valorii eșantionului și se
numesc biți de mărime. Prin folosirea bitului de semn, gama de
reprezentare se prelungește pe semiaxa numerelor negative,
117
_____________________________________________________________
însă își reduce la jumătate numărul de valori reprezentabile pe

semiaxa numerelor pozitive.
Codurile complementare se obțin din codurile directe
prin complementarea tuturor biților. Codurile modificate se
folosesc numai pentru variantele mărime și semn, respectiv
complement față de 1, și se caracterizează prin faptul că bitul
de semn din codul direct corespunzător este complementat.
118
_____________________________________________________________
CAP. 6 SISTEME DE ACHIZIȚIE DE DATE
Achiziția de date poate fi definită ca procesul de

obținere de date de la o sursǎ externǎ sistemului de calcul.
În general achiziția de date se realizează în urma
procesului de măsurare a unor parametri, în cadrul sistemelor
de supraveghere și conducere a proceselor industriale; deoarece
simpla măsurare și înregistrare a datelor nu mai satisface
cerințele sistemelor de conducere, s-au impus funcții multiple
pentru sistemele de achiziție de date, și anume:
 Convertirea fenomenului fizic în mǎrime ce poate fi
mǎsuratǎ;
 Preluarea semnalelor generate de senzori în scopul
extragerii de informații;
 Analiza datelor și prezentarea lor într-o formǎ
utilizabilǎ;
 Generarea semnalelor de comandă a elementelor de
execuție din cadrul buclelor de reglare cuplate cu
sistemul de achiziție.
6.1 Structura sistemelor de achiziție de date
Pentru a asigura îndeplinirea funcțiilor menționate

anterior, sistemele de achiziții sunt incluse în cadrul sistemelor
de măsurare utilizate în supravegherea și conducerea proceselor
a căror structură este prezentată în figura.6.1.
Principalele elemente din cadrul unui sistem de

achiziție sunt impuse de funcțiile prezentate anterior ale
sistemului de achiziție. Vom prezenta în continuare
principalele caracteristici și funcții ale elementelor sistemelor
119
_____________________________________________________________
de achiziție cu referire la structura generală prezentată în figura

6.1.
Fig. 6.1. Structura generală a unui sistem de achiziţie date
6.1.1 Senzori
Senzorii și traductoarele în care aceștia sunt incluse, au

rolul de a prelua informația primară referitoare la mărimile
măsurate (achiziționate) din sistem, mărimi care sunt în general
de natură neelectrică și de a converti această informație într-o
mărime de natură electrică.
O primă problemă care apare la funcționarea acestora
este cea legată de sursa energiei necesară funcționării
senzorului; energia aceasta poate fi preluată de la mărimea
măsurată sau de la o sursă externă de energie; rezultă de aici o
primă clasificare a senzorilor în funcție de mărimea măsurată:
 senzori pentru mărimi generatoare, la care sursa de
energie a senzorului este mărimea măsurată - în acest caz
este necesar ca raportul dintre energia preluată de senzor
de la mărimea de măsurat și energia totală a acestei
mărimi să fie cât mai mic, astfel încât aceasta să nu fie
modificată în cursul procesului de măsurare
 senzori pentru mărimi parametrice, la care sursa de
energie a senzorului este o sursă exterioară
O altă posibilă clasificare a senzorilor și traductoarelor
se poate face după mărimea de ieșire furnizată. În funcție de
acest criteriu senzorii se pot clasifica în:
120
_____________________________________________________________
 senzori digitali - senzori care pot avea ca ieșiri

mărimi de tip logic (tot sau nimic) sau senzori care
au incluse convertoare astfel încât ieșirea reprezintă
o valoare numerică proporțională cu mărimea de
măsurat (mulțimea valorilor reprezintă o
submulțime a numerelor întregi);
 senzori analogici – la care mărimea de ieșire este o
mărime analogică (de obicei tensiune sau curent)
care poate lua valori pe un subdomeniu al
numerelor reale.
Cea mai importantă clasificare este determinată de
natura mărimii fizice pe care senzorul o poate măsura; Cum
mărimile fizice măsurate sunt foarte diverse rezultă și o mare
varietate de tipuri de senzor: senzori pentru mărimi neelectrice
- senzori de temperatură, de presiune, de debit, etc., - și senzori
pentru mărimi electrice – de curent, de tensiune, etc..
În mod obișnuit senzorul este inclus într-un traductor a
cărui structură este prezentată în figura 6.2.
Fig. 6.2. Structura generală a unui traductor
De cele mai multe ori ne interesează comportarea la o

mărime standard de intrare sau caracteristicile de frecvență,
mai ales dacă elementul are o comportare tip filtru.
Elementele ce caracterizează un traductor și pe baza
cărora se pot compara între ele 2 traductoare (deci elementele
ce trebuie luate în considerare atunci când alegem un traductor
sau altul) sunt:
121
_____________________________________________________________
1) Natura fizică a mărimi de intrare (y) și a mărimi de

ieșire (r).
2) Puterea consumată la intrare și cea transmisă la
sarcină.
3) Caracteristica statică exprimabilă prin dependența
în regiuni statice
r = f(y)
4) Caracteristica dinamică exprimă comportarea în
regim dinamic și rezultă din ecuația diferențială ce
leagă variația în timp a mărimii de ieșire cea de
intrare:
F(r, r, r, …, r(n), y, y, …, y(n)) = 0
5) Pragul de sensibilitate reprezintă limita inferioară a
variației mărimi de intrare sesizată cu certitudine de
către traductor. Atunci când acesta este raportat la
domeniu de măsură exprimă rezoluția (puterea de
rezoluție).
6) Gradul de precizie (Clasa) este raportul dintre
eroarea maximă admisibilă a mărimi de ieșire care
se produce în regim staționar de funcționare și
domeniul ei de măsurare, exprimat în procente.
7) Nivelul de zgomot (zgomotele interne și externe) al
traductorului trebuie să fie cât mai redus pentru a nu
influența deciziile sistemului în care traductorul este
element primar.
Trebuie remarcat că semnalul de ieșire al traductorului

poate fi:
- semnal pe curent - de obicei în plaja 0-20mA sau 4-
20mA (varianta 4-20mA eliminǎ problemele de
conectare) curentul se va transforma in tensiune
înainte de conversie, folosind un rezistor de înalta
precizie (0.01 – 0.03%) – ales în funcție de Uintrare
permis de placa de achiziție pentru medii zgomotoase.
- semnal pe tensiune - în funcție de amplitudinea
ieșirii:
122
_____________________________________________________________
o dacă amplitudinea semnalului este mai mică de

ordinul mV, va fi amplificat;
o dacă depǎșește gama permisǎ la intrare de placa
de achiziție (10V), se va folosi o rețea rezistiva
de divizare
frecvența de achiziție: sǎ permitǎ achiziția pe
frecvența maximǎ de eșantionare
6.1.2 Elemente de condiționare a semnalelor
Elementele de condiționare a semnalului trebuie să

asigure:
- compatibilizarea semnalului furnizat de senzor
(traductor) cu hardware-ul de achiziție și în același timp să
asigure parametrii energetici necesar transmiterii semnalului de
la elementul primar la hardware-ul de achiziție;
- eliminarea (reducere) perturbațiilor și zgomotelor ce
pot apărea la transmiterea semnalelor;
- izolarea liniei de transmisie;
- multiplexarea semnalelor obținute de la elementele
primare.
Ca urmare elementele de condiționare vor conține
amplificatoare de tensiune, atunci când semnalul furnizat de
elementul primar este mai mică de 100mV sau divizoare de
tensiune atunci când semnalul furnizat de elementul primar
depășește limitele admisibile ale semnalului analogic ale
hardware-ului de achiziție.
Pentru eliminarea (reducerea) semnalelor perturbatoare
și a zgomotelor, elementele de condiționare au în componență
filtre analogice:
 filtre trece jos pentru semnale ce variază lent;
 filtre antialising pentru semnale cu variații bruște.
Izolare liniei de transmisie are ca scop:
 eliminare tensiuni tranzitorii înalte
 eliminarea situațiilor când potențialul de masă pentru
hardware-ul de achiziție și senzor sunt diferite.
123
_____________________________________________________________
Necesitatea multiplexării apare atunci când se

realizează transmiterea semnalelor obținute de la senzori
grupați, aflați relativ departe de hardware-ul de achiziție;
costurile legate de transmisia semnalelor vor fi mai mici și vor
justifica utilizarea multiplexorului. În principiu, un multiplexor
transmite pe rând, pe o singură linie, semnale analogice primite
simultan pe mai multe ieșiri; se realizează astfel o eșantionare a
semnalelor analogice înainte de transmiterea acestora. Pentru a
nu afecta rezultatele măsurătorii este necesar ca viteza de
variație a semnalelor multiplexate să fie mult mai mică decât
frecvența de lucru a multiplexorului, astfel încât pe intervalul
de timp dintre transmiterea a două eșantioane succesive ale
aceluiași semnal acesta să poată fi considerat constant. Trebuie
remarcat că în acest fel este afectată și frecvența maximă cu
care se poate face achiziția de date.
6.1.3 Calculatorul (PC)
Structura unui sistem PC inclus într-un sistem de

achiziție este similară unui calculator de uz general. Ca urmare
acesta va conține procesor, memorie, bus-uri pentru transfer
date, CLK, spațiu disc, DMA, 8259. etc. PC-ul va constitui și
gazda soft-ului de aplicație necesar atât achiziționării datelor
cât și elaborării comenzilor către sistem. La unitatea centrală
vor fi cuplate periferice standard sau specifice de comunicare
cu operatorul uman (monitor, tastatură, imprimantă, mouse,
etc.).
6.1.4 Software-ul de achiziție
În soft-ul de achiziție sunt incluse drivere specifice

elementelor hard incluse în sistemul de achiziție și programe de
aplicație. Soft-ul reprezintă interfața logică între hardware și
utilizator, ca în figura 6.3.
Driverele controlează funcționarea elementelor
componentelor hardware ale sistemului de achiziție și au
funcțiile:
124
_____________________________________________________________
- citește/scrie date de la placǎ;

- controlează frecventa de achiziție;
- integrează achiziția cu resursele PC (Întreruperi,
DMA, memorie) si sistemele de condiționare;
- acces la multiple IN/OUT pe placă;
- acces la mai multe plǎci.
Fig. 6.3. Componenţa soft-ului de achiziţie şi poziţionarea

acestuia
Software-ul de aplicație controlează achiziția și

prelucrarea specifică a datelor, elaborarea și transmiterea
comenzilor pentru elementele de execuție, prezentarea acestora
către operatorul uman și realizează:
- gestionare date;
- afișări grafice;
- prelucrǎri.
6.1.5 Hardware de achiziție
Hardware-ul de achiziție are ca principală sarcină

compatibilizarea informației obținute de la elementele primare
de măsură cu calculatorul numeric și cuplarea cu acesta,
precum și transmiterea comenzilor elaborate de sistemul de
calcul pe baza informațiilor furnizate către elementele de
execuție.
Partea hardware a sistemului de achiziție este
constituită din plăci de achiziție date, plăci ce pot fi montate pe
slot-urile calculatorului sau pot fi externe și cuplate cu
calculatorul pe interfețele standard (interfața paralelă standard,
USB, et.). Principalele caracteristici ale plăcilor de achiziție ce
trebuie avute în vedere la alegerea unei plăci de achiziție sunt:
125
_____________________________________________________________
- Intrări analogice (AI)

- Ieșiri analogice (AO)
- Intrări numerice (DI)
- Ieșiri numerice (DO)
- Intrări de temporizare (Timere)
6.1.5.1. Intrări analogice
Numărul și domeniul de variație al tensiunilor analogice

cu care poate opera un sistem de achiziție diferă mult și
constituie un criteriu de definire a performanțelor sistemului de
achiziție.
Structura generală a hardware-ului de achiziție este
prezentată în figura 6.4.
Fig. 6.4. Structura generală a hardware-ului de achiziţie
Utilizarea unui singur convertor analog-numeric

(soluție eficientă pentru procese lente în comparație cu soluțiile
cu convertor pentru fiecare variabilă din proces) impune
prezența multiplexorului analogic. Multiplexorul facilitează
conectarea cu o frecvență fixă în cele mai multe cazuri,
convertorului analog-numeric la fiecare sursă de semnal apriori
prelucrat primar.
Multiplexoarele analogice realizate cel mai frecvent cu
elemente semiconductoare realizează la comandă conectarea
(prin comutare) a fiecărei ieșiri a blocului de prelucrare primară
la intrarea convertorului analog-numeric. Selectarea punctului
126
_____________________________________________________________
dorit are loc pe baza adresei indicate de regulator sau obținute

prin incrementarea celei anterioare.
Amplificatorul inclus în structura interfeței permite
adaptarea impedanțelor circuitelor de intrare cu cea a
elementului de eșantionare și reținere. Cu ajutorul acestui
amplificator se asigură amplificarea semnalelor de semnal
redus în gama (1-1000). În cadrul multor interfețe factorul de
amplificare este ajustabil în funcție de nivelul semnalului de
intrare.
Comanda factorului de amplificare se poate realiza prin
program sau printr-un proces de autoadaptare (pentru a se
obține utilizarea cu rezoluție maximă a convertorului analog-
numeric). Elementul de eșantionare-reținere reprezintă o
memorie analogică păstrând valoarea semnalului de intrare la
momentul eșantionării.
Utilizarea unui singur convertor analog-numeric
presupune memorarea analogică pe durata conversiei a
semnalului analogic aferent canalului de intrare indicat de către
regulator. Acest semnal trebuie să fie stabil pe durata
conversiei analog-numerice.
Schema de principiu a unui element de eșantionare și
reținere este prezentată în figura 6.5..
Funcționarea acestui element are loc în două etape
importante:
 obținerea informației prin intermediul comutatorului
și
 memorarea informației cu ajutorul condensatorului
CM și a amplificatorului A.
Cerințele de performanță ce stau la baza proiectării unui
asemenea element sunt: timpul de obținere și de memorare și
precizia de reținere a informației.
Pentru conversia semnalelor sunt utilizate numeroase
forme de convertoare analog-numerice realizate prin integrare,
care - în cea mai mare parte - utilizează în scopul conversiei
metoda aproximațiilor succesive. În acest scop sunt necesare:
un convertor numeric-analogic, un registru ce memorează
127
_____________________________________________________________
valorile ce aproximează succesiv valoarea numerică a

semnalului convertit și o logică de comandă.
Fig. 6.5. Schema de principiu a unui element cu eşantionare
Pentru conversia semnalelor sunt utilizate numeroase

forme de convertoare analog-numerice realizate prin integrare,
care - în cea mai mare parte - utilizează în scopul conversiei
metoda aproximațiilor succesive. În acest scop sunt necesare:
un convertor numeric-analogic, un registru ce memorează
valorile ce aproximează succesiv valoarea numerică a
semnalului convertit și o logică de comandă.
În multe aplicații s-au realizat convertoare cu
microprocesoare. Viteza de conversie depinde de rezoluția
necesară, de viteza de lucru a microprocesorului și de lungimea
cuvântului acestuia
Precizia și viteza de achiziție sunt principalii indici de
performanță ce sunt urmăriți în cazul unei conversii analog
numerice; precizia este determinată în mod esențial de numărul
de biți al convertorului analog numeric. Cele mai noi structuri
de interfețe pentru semnale analogice folosesc structuri
integrate de achiziții cu convertoare pe 12 biți, 16 biți și chiar
24 biți. În aceste condiții se pot realiza viteze de achiziție de
ordinul microsecundelor și o precizie foarte ridicată
determinată esențial de convertorul analog-numeric.
Frecvența maximă de achiziție pe un singur canal
analogic este determinată de frecvența maximă de lucru a plăcii
128
_____________________________________________________________
de achiziție; aceasta începe de la 105 Hz și se apropie de ordinul

1012Hz pentru plăcile de achiziție performante.
În cazul în care sistemul de achiziție este dotat cu un
singur convertor analog numeric, achiziția pe mai multe canale
se realizează prin citirea și conversia pe rând a canalelor citite,
ca în figura 6.6.
ts
1 2 … n
.. 1
Perioada eşantionare
Fig. 6.6. Eşantionare continuă pe mai multe canale
În acest caz frecvența de eșantionare pe un canal este

determinată de frecvența maximă de eșantionare a plăcii și
numărul de canale pe care se face achiziția:
f max permis placa

f max esantionare  (6.1)
nr canale
În cazul în care placa de achiziție este dotată cu mai

multe CAN se realizează o eșantionare simultană
(sample&hold), frecvența maximă de eșantionare fiind aceeași
indiferent de numărul de canale pe care se realizează achiziția
(fig. 6.7)
Tensiunea analogică achiziționată poate fi mono sau
bipolară cu domeniu de variație limitat în general la ±10V.
Ca potențial de referință a semnalelor conectate la placa
de achiziție se poate utiliza masa plăcii sau un potențial
oarecare. Din punct de vedere al modului de conectare a
tensiunilor pe canalele analogice se pot distinge:
129
_____________________________________________________________
 conectare directă, atunci când potențialul de referință

pentru toate semnalele analogice achiziționate este unic;
 conectare diferențială când potențialele de referință
sunt diferite pentru fiecare canal.
1 1
2 Perioada eşantionare
2
… …
.. ..
n n
Fig. 6.7. Eşantionare simultană
În cazul conectării directe, masa surselor este legată la

masa plăcii, numărul maxim de canale de achiziție fiind egal cu
numărul de canale analogice de intrare al plăcii.
În funcție de potențialul de referință al plăcii (masa
plăcii) conectarea simplă poate fi:
 conexiune de tip Referenced Single Ended – în cazul
că masa plăcii este izolată (nu este conectate la masa
clădirii)
 conexiune de tip Nonrefernced Single Ended – în
cazul că masa plăcii este conectată la masa clădirii
Conectarea directă se utilizează pentru tensiuni cu
valori mai mari de 1V, în cazul în care perturbațiile și
zgomotele pe liniile de transmisie nu sunt foarte mari (linii
scurte)
În cazul în care semnalele achiziționate au valori mici
(sub 1V) sau în cazul în care liniile de transmisie sunt lungi și
zgomotoase se utilizează conexiunea diferențială. În acest caz
numărul de canale pe care se poate face achiziția se reduce la
130
_____________________________________________________________
jumătate, pentru fiecare semnal fiind utilizate două canale de

intrare analogică ca în
figura 6.8. A0
Conversia analog-
numerică a unei tensiuni
(sau în caz general a
oricărei mărimi) constă în A8
determinarea unui număr
D, care să reprezinte
valoarea numerică a Fig.6.8. Conectarea diferenţială
mărimii, număr obținut semnalelor analogice de intrare
printr-un procedeu de
comparație, conform relației:
Ux=DUr (6.2)
unde D1, iar ur este mărimea de referință cunoscută cu mare

precizie. Numărul D poate fi reprezentat în orice cod (zecimal,
hexazecimal, binar), dar majoritatea convertoarelor folosesc
codificarea binară, datorită utilizării elementelor binare și a
compatibilității cu calculatoarele numerice. În acest caz D va
avea semnificația:
n
D=  ai 2 i (6.3)
i 1
unde ai poate lua valoarea 0 sau 1, iar valoarea maximă a lui D

se obține pentru ai=1 pentru orice i și anume:
n
D=  2 i  1  2 n (6.4)
i 1
și deci valoarea maximă care poate fi măsurată (care determina

domeniul de bază ) este:
131
_____________________________________________________________
Umax=(1-2-n)Ur (6.5)
Două valori consecutive ale lui Ux diferă prin:
q=2-nUr (6.6)
q numindu-se cuanta procesului de discretizare și reprezentând

eroarea absolută cu care este valabilă relația ux=DUr.
Rezoluția convertorului este egală cu cuanta procesului,
adică:
V V
q n  n (6.7)
2 2
Se definește eroarea de cuantificare ca diferență dintre

semnalul real și semnalul cuantificat. În figura 6.9. este figurat
modul în care măsurătoarea este afectată de eroare de
cuantificare.
Observații:
 Caracteristica reala aproximează caracteristica ideală
pentru n foarte mare;
 Pentru V >> q, eroarea de cuantificare nu afectează
mult rezultatul;
 Erorile de cuantificare sunt neglijabile dacă
amplitudinea semnalului măsurat este mult mai mare
decât q.
Alte caracteristici care definesc performanțele
convertoarelor sunt:
Acuratețea care descrie cât de apropiate sunt valorile
citite de cele reale (corectitudine rezultat). Acuratețea se
exprimă ca procent din 1 LSB unde: 1 LSB = saltul în tensiune
pe intrare care evidențiază creșterea cu 1 a codului numeric.
Astfel, de fapt, o placă de achiziție funcționează cu mai
puțini biți (Ex: 0.5LSB si 12 biți  11 biți).
132
_____________________________________________________________
Eroare
cuantificare
0.5LSB
-0.5LSB
cod Uanalogica
7
6
5
4
3
2
1
0
q V Uanalogica
Fig. 6.9. Afectarea rezultatului de eroarea de cuantificare
Acuratețea se îmbunătățește folosind un factor de

amplificare (gain) adecvat care reduce plaja de valori citite
(apropiată de cea reală).
V
U  (6.8)
gain
Precizia care descrie exactitatea rezultatului în absența

unei referințe (gradul de împrăștiere a valorilor) și care este
influențatǎ de numǎrul de biți . Modul în care este afectat
rezultatul măsurătorii prin conversie analog numerică de
caracteristicile menționate este figurat în figura (6.10)
Caractersitici temporale
 Întârziere în urmǎrire (eșantionare) = intervalul de
timp dintre start eșantionare și începerea
eșantionarii propriu-zise;
133
_____________________________________________________________
 Timp aperturǎ = intervalul de timp de comutare în

circuitul eșantionare – memorare pentru trecerea din
regimul eșantionare în regimul memorare;
 Timp stabilire la memorare = intervalul de timp
necesar ca oscilațiile tranzitorii sǎ scadǎ sub o
anumitǎ valoare;
 Timp conversie;
 Timp revenire = intervalul de timp de comutare în
circuitul eșantionare – memorare pentru trecerea din
regimul memorare în regimul eșantionare;
 Timp stabilire = intervalul de timp necesar ca
amplificatorul sǎ se adapteze la comutarea de la un
canal la altul; acesta duce la apariția unor erori la
frecvențe mari ceea ce face de fapt ca la scanare
f max
multicanal: f esant  .
nr. canale
Incorect Incorect Corect Corect

Imprecis Precis Imprecis Precis
Fig. 6.10. Afectarea rezultatului măsurătorii de către acurateţe şi

precizie
Diafonia este variația tensiunii pe durata regimului de

memorare (cauza este variația semnalului).
Caracteristicile convertorului:
V
 Rezoluție q  ;
gain  2 n
134
_____________________________________________________________
 Gama de valori = intervalul de tensiuni pe care placa

le poate prelucra;
 Lǎțime de cod (1 LSB) = salt în tensiune necesar
pentru a crește codul numeric cu 1;
V
 Lǎțime de cod idealǎ = - nu este mereu
gainmax  2 n
garantată;
 Neliniarități diferențiale = cele mai mari deviații de
la lățimea de cod ideală, exprimate ca procent din
1LSB (ex: 0.5LSB) se referă la diferența dintre
caracteristica reală și ideală (scara cu trepte
neuniforme).
6.1.5.2. Ieșiri analogice (AO)
Interfețele pentru semnalele analogice permit

implementarea comenzilor elaborate de către programul de
aplicație implementat pe calculatorul numeric. Utilizarea
elementelor de execuție analogice impun prezența
convertorului numeric-analogic. În structura interfeței de ieșire
analogice apare ca o necesitate prezența unor elemente de
memorare analogice pentru a memora comanda sub formă
analogică pe toată durata de timp pentru care aceasta rămâne
constantă. Mai mult, se impune menținerea comenzii la
valoarea anterioară, chiar și în cazul defectării regulatorului.
Din acest punct de vedere se pot realiza interfețe cu un singur
convertor numeric-analogic (figura 6.11) și interfețe cu mai
multe convertoare numeric-analogice, câte unul pentru fiecare
canal de ieșire (figura 6.12).
Principalii parametri ai sistemului de cuplare a
regulatorului la elementele de execuție analogice sunt: viteza
maximă de variație a semnalului pe o ieșire, numărul de biți
transmiși la canal (rezoluția) și prețul interfeței.
Funcțiile interfeței de ieșire sunt:
 Transmiterea datelor de la regulatorul numeric la
interfață prin intermediul blocului de comandă.
135
_____________________________________________________________
Datele pot fi transmise paralel, când interfața este

inclusă în structura regulatorului, sau serial, în cazul
în care interfața se află în câmp lângă elementul de
execuție.
Fig. 6.11. Interfaţă ieşiri analogice cu un singur convertor
Fig. 6.12. Interfaţă ieşiri analogice cu mai multe convertoare

numeric analogice
 Memorarea informației pe fiecare canal de

conversie numeric-analogică. Informația care este
transmisă pentru conversie pe un canal trebuie
memorată pe un interval de timp determinat de două
adresări prin program. Memorarea se poate face cu
memorii analogice realizate cu amplificatoare
operaționale și condensatoare în regim de memorie.
Selectarea fiecărui canal se realizează cu ajutorul
demultiplexorului analogic DMX (figura 6.11) sau
cu ajutorul demultiplexorului numeric (figura 6.12).
Memoria analogică asigură memorarea cu precizie
136
_____________________________________________________________
limitată pe intervale reduse de timp între două

adresări. În cazul utilizării mai multor convertoare se
folosesc memorii tampon pe fiecare canal (figura
6.12).
 Comutarea informației pe mai multe canale de ieșire
analogice, funcție realizată prin intermediul
demultiplexoarelor. Demultiplexarea se poate realiza
prin metode analogice (figura 6.11) sau prin metode
numerice (figura 6.12). Alegerea uneia dintre aceste
două variante se face în funcție de modul cum se
realizează operația de memorare a informației pe
canalele de ieșire între două momente de adresare.
 Reactualizarea informației pe fiecare canal de ieșire,
la diferite momente de timp de adresare. Interfața de
ieșire poate transmite informația pe un canal
analogic prin trei metode: secvențial, simultan și
aleator. Alegerea uneia dintre aceste variante
depinde de caracteristicile elementelor de execuție
utilizate și de modul de rezolvare a problemelor
enunțate anterior. Pentru sistemele de reglare
numerică a proceselor tehnologice, având în vedere
caracteristicile dinamice ale proceselor în raport cu
fiecare canal de comandă, se alege metoda aleatoare
de adresare prin program.
Principalii indici ce definesc performanțele ieșirilor
analogice sunt:
 Timpul stabilire reprezintă intervalul de timp dintre
modificarea codului numeric și stabilizarea valorii
tensiunii de ieșire (în funcție de acuratetea impusa)
 Rata de conversie reprezintă frecvența posibilǎ
pentru a modifica semnalul de ieșire în scarǎ cu
trepete de 1LSB
 Rezoluția determinată de numărul de biți ai CNA
137
_____________________________________________________________
6.1.5.3. Intrări-ieșiri numerice (DIO)
Pentru majoritatea plăcilor de achiziție date, funcțiile de

ieșire și intrare pentru canalele digitale pot fi programate. Ca și
elemente de intrare-ieșire digitale pot fi cuplate elemente de
comandă și semnalizare de tip logic (butoane de comandă,
selectoare, lămpi de semnalizare, etc) dar și informații
numerice trimise pe canalele digitale. De obicei canalele de
intrare-ieșire digitală sunt organizate în cuvinte de 8 biți
Canalele digitale de intrare și ieșire sunt programabile pentru
majoritatea plăcilor de achiziție date.
Principalele caracteristici de performanță ce
caracterizează canalele de intrare-ieșire digitală sunt:
 număr linii digitale
 viteza de generare/recepționare date
 tensiunea și curentul pentru nivelul logic 0 (low)
 tensiunea și curentul pentru nivelul logic 1 (high)
6.1.5.4. Intrări de temporizare (Timere)
Canalele aferente circuitelor de temporizare sunt

utilizate pentru comanda circuitelor de contorizare/temporizare
care de obicei utilizează contori implementați hard și soft;
aceste canale sunt utilizate pentru temporizări, contorizare de
evenimente, generare de semnale, etc.
Frecvența de ceas utilizată de circuitele de temporizare
poate fi furnizată de clock-ul plăcii (ceas intern), ceasul
calculatorului sau pot fi furnizate de un generator de ceas
extern. Fiecare din soluții au caracteristici specifice:
 folosind timer placa (clock intern): acuratețe bunǎ,
programare simplificatǎ, frecvente mari de achziție
 folosind timer CPU (clock software): acuratețe mai
scǎzutǎ, programare mai greoaie, f max  500 Hz .
 folosind clock extern: achiziții de ratǎ scǎzutǎ și
neconstantǎ
138
_____________________________________________________________
6.2. Plăci de achiziție
Vom prezenta în continuare caracteristicile tehnice și

modul de conectare al unor plăci de achiziție utilizate în cadrul
sistemelor de achiziție date.
6.2.1. Placa de achiziție PC-LPM-16
Face parte din categoria plăcilor de achiziție care nu au

canale de ieșire analogice și este produsă de National
Instruments. Principalele caracteristici ale acestei plăci sunt:
- 16 canale de intrare analogice la care se pot aplica
tensiuni analogice în domeniile 2,5V, 5V, 010V
sau 05V selectabile prin intermediul unor jumpere
de pe placă
- frecvența maximă de eșantionare pe canalele
analogice 50kHz
- 8 canale de intrare digitale care pot suporta semnale
compatibile TTL prin care se poate testa starea unor
dispozitive logice (comutatoare, întrerupătoare, etc.)
- 8 canale de ieșire digitală pe care se pot furniza
semnale compatibile TTL și prin care se pot
comanda dispozitive externe;
- 3 contoare pe 16 biți care suportă semnale
compatibile TTL dintre care unul are un semnal de
bază de timp de 1 MHz furnizată din placă.
- Tensiuni de alimentare furnizate de la PC:
o +5Vc.c. (130mA)
o +12Vc.c. (30mA)
- Conectare prin cablu flexibil cu 50 de pini
- Condiții de mediu pentru operare:
o Temperatura componentelor 0…700C
o Umiditate relativă 5…90% fără condens
139
_____________________________________________________________
6.2.1.1 Conectarea plăcii
În figura 6.13 este prezentat modul de dispunere al

pinilor conectorului extern și semnalele specifice fiecărui pin,
iar în figura 6.14 este prezentată dispunerea componentelor pe
placă.
Semnalele conectate pe conectorul de intrare ieșire
(I/O) au următoarea
semnificație:
- AIGND masa analogică;
- ACH<0..15> canale de
intrare analogice de la 0
la 15;
- DGND masa digitală;
- -12V tensiune de ieșire
+12V maxim 5mA;
- +12V tensiune de
alimentare de +12V de la
PC. Această linie are
înseriată o siguranță
fuzibilă de 0,5A;
- DIN<0..7> linii de
intrare digitale. DIN 7
reprezintă bitul cel mai
semnaificativ ;
- DOUT<0..7> linii de
ieșiri digitale. DOUT7
reprezintă bitul cel mai
semnificativ ;
- OUT1* semnalul de
ieșire al contorului 1 Fig. 6.13. Poziţionarea pinilor
inversat; la conectorul I/O
140
_____________________________________________________________
Fig. 6.14 Poziţionarea componentelor

pe placa de achiziţie PCL-LPM-16
- EXTINT* semnal intrare întrerupere externă;

- EXTCONV* intrare semnal extern de control pentru
declanșarea conversiei analog numerice;
- OUT0 ieșirea contorului COUNTER0;
- GATE0 intrare de validare a contorului 0;
- CLK1 intrare de contorizare pentru COUNTER1;
- CLK2 intrare de contorizare pentru COUNTER2;
+5V tensiune de alimentare de la PC are conectată în serie o
siguranță de 1A;
- DGND masă digitală.
Observație: Semnalele notate cu * sunt active jos.
141
_____________________________________________________________
6.2.1.1.1. Conectarea semnalelor de intrare analogică
În figura 6.15 este prezentat modul în care trebuie

conectată o sursă de semnal la placa PC-LPM-16. Se acordă
atenție conectării corecte a polarității în scopul evitării
scurtcircuitării ieșirii sursei.
Fig. 6.15. Conectarea semnalelor de intrare

analogice
6.2.1.1.2. Conectarea semnalelor digitale de intrare-

ieșire
Pinii de la 22 la 37 ai conectorului de intrare-ieșire sunt

pini destinați conectării semnalelor digitale de intrare/ieșire.
Pinii 22÷29 sunt destinați intrărilor iar pinii 29÷37 sunt
destinați ieșirilor. Pinii 19 și 50 sunt pini de masă digitală.
Tensiunea maximă ce poate fi aplicată la intrările
digitale este de +7V iar cea minimă de –0,5V.
Semnalele de intrare digitale vor fi compatibile TTL,
curentul absorbit fiind de 1μA. Semnalele de ieșire analogice
142
_____________________________________________________________
sunt de asemenea compatibile TTL, valorile caracteristice de

curent și tensiune fiind:
o 8mA la VOH=2,7 V
o 6mA la VOL=0,5 V
În figura 6.16 este prezentat modul de conectare a
semnalelor digitale la portul de intrări digitale și modul de
conectare a semnalelor de ieșire analogice la portul de ieșiri
digitale.
Fig. 6.16. Conectarea semnalelor de intrare

ieşire digitale
Intrările pot primi semnale compatibile TTL sau pot
sesiza acționarea unor comutatoare, în timp ce ieșirile pot
comanda dispozitive externe (de exemplu un LED) așa cum se
observă în figura 6.16.
Conectarea alimentării
Pe pinul 49 al conectorul de intrare ieșire este conectată
sursa de +5V iar pe pinul 20 sursa de +12V de la PC. Sursa de
+5V și +12V sunt protejate de siguranțe fuzibile de 1A și
respectiv 0,5A.
6.2.1.1.3. Conectarea semnalelor de temporizare

sincronizare contorizare
Pinii 38÷48 ai conectorului de intrare-ieșire sunt

destinați conectării semnalelor de timp; acestea sunt dedicate
143
_____________________________________________________________
celor trei circuite de contorizare MSM82C53 montate pe placă.

Unul din aceste circuite (Counter 0) este destinat pentru
sincronizarea achizițiilor de date.
Contorul 0 este utilizat pentru controlul intervalelor de
eșantionare în timp a conversiei analog numerice. De asemenea
semnalul EXTCONV* pentru conversii externe de timp. În
figura 6.17 sunt prezentate cerințele de timp pentru intrarea
EXTCONV*. O conversie analog numerică este inițiată pe
frontul crescător al semnalului EXTCONV*. Datele acestei
conversii sunt depuse intr-o memorie FIFO în timp de 20 μs.
Semnalul EXTCONV* este un semnal compatibil TTL.
Fig. 6.17. Sincronizarea semnalului EXTCONV*
Conexiuni generale de temporizare contorizare
Semnalele de temporizare includ semnalele GATE,

CLK și AUT pentru cele trei contoare MSM 82C53, cu
excepția semnalului CLK al contorului 0 care nu este
disponibil pe conectorul de intrare ieșire.
Contoarele MSM 82C53 pot fi utilizate pentru aplicații
diverse precum: generare de pulsuri și semnale
dreptunghiulare, contorizare de evenimente, măsurarea duratei
impulsurilor, măsurarea frecvenței, etc. Pentru aceste aplicații
se realizează programarea contoarelor în diferite moduri prin
intermediul semnalelor GATE și CLK. Singura excepție este
contorul 0 care are un semnal de ceas intern la 1 MHz.
144
_____________________________________________________________
Generarea semnalelor de tip impuls și dreptunghiulare se

realizează prin programarea corespunzătoare a contoarelor,
semnalul fiind furnizat la pinul OUT corespunzător contorului
respectiv.
Contorizarea evenimentelor prin programarea
corespunzătoare a contoarelor astfel încât acestea să
contorizeze fronturile crescătoare sau descrescătoare a
evenimentelor. Valoarea contorizată poate fi citită pentru a
determina numărul fronturilor sesizate. Activarea sau
dezactivarea contorului se poate realiza prin intermediul
semnalului GATE.
În figura 6.18. sunt prezentate conexiunile tipice pentru
operații de contorizare a evenimentelor, semnalul GATE fiind
comandat prin intermediul unui întrerupător care permite
activarea sau dezactivarea contorului.
Măsurarea duratei impulsurilor este realizată prin
aplicarea pe intrare GATE a impulsului a cărei durată se
măsoară (cu respectarea nivelurilor permise pentru acest
semnal).
Contorul este încărcat cu o valoare cunoscută iar pe
intrarea CLK se aplică un semnal de frecvență cunoscută care
decrementează contorul. Durata impulsului este egală cu
diferența dintre valoarea înscrisă în contor și cea citită în
momentul în care impulsul se sfârșește (semnalul GATE trece
în 0) multiplicată cu perioada semnalului CLK aplicat.
Măsurarea frecvenței se realizează prin programarea
semnalului GATE în nivel și prin contorizarea numărului de
fronturi descrescătoare a semnalului aplicat la intrarea CLK.
Durata semnalului aplicat pe intrarea GATE este cunoscută; în
acest caz, contorul este programat să contorizeze fronturile
descrescătoare de pe intrare CLK cât timp semnalul GATE este
aplicat.
Frecvența semnalului aplicat la intrarea CLK va fi egală
cu valoarea contorizată împărțită prin perioada semnalului
GATE.
145
_____________________________________________________________
Fig. 6.18. Contorizarea evenimentelor cu controlul extern al semnalului

GATE
În figura 6.19 sunt prezentate conexiunile tipice pentru

măsurarea frecvenței. În această aplicație, un al doilea contor
poate fi utilizat pentru a genera semnalul GATE.
Fig. 6.19. Conexiuni pentru măsurarea frecvenţei
146
_____________________________________________________________
Semnalele GATE, CLK și AUT pentru contoarele 1 și 2

sunt accesibile la conectorul de intrare/ieșire. În plus pinii
GATE și CLK sunt legați la sursa de +5V prin intermediul
unor rezistențe de 4,7 kW.
Figura 6.20 prezintă diagramele de semnal pentru
semnalele de intrare GATE și CLK și pentru semnalul de ieșire
OUT precum și timpii specifici pentru un circuit MSM82C53.
tsc = perioada de ceas minim 125ns

tpwh = nivel înalt ceas minim 60ns
tpwl = nivel jos ceas minim 60ns
tgsu = timp instalare semnal gate minim 50ns
tgh = timp de oprire semnal gate minim 50ns
tgwh= semnal gate pe nivel ridicat minim 50ns
tgwl = semnal gate pe nivel jos minim 50ns
toutg = întârziere a ieşirii faţă de semanlul GATE maxim 150ns
toutc = întârziere a ieşirii faţă de semnalul CLK maxim 150ns
Fig. 6.20. Diagrame de semnal pentru contoare
Domeniile de tensiune ale semnalelor de intrare/ieșire

specifice circuitelor MSM 82C53 sunt:
- Domeniul maxim de al tensiunii de intrare –0,5V la 7V;
- Tensiune de intrare pe nivel logic 1 (VIH) minim 2,2V;
- Tensiune de intrare pe nivel logic 0 (VIL) maxim 0,8V;
- Curent de intrare absorbit maxim 10 μA;
- Tensiune de ieșire pe nivel logic 1 (VOH) minim 3,7V;
147
_____________________________________________________________
- Tensiune de intrare pe nivel logic 0 (VOL) maxim

0,45V;
- Curent la ieșire pe nivel 1 logic maxim 1mA;
- Curent la ieșire pe nivel 0 logic maxim 4mA.
Semnalele GATE și AUT sunt validate pe fronturile
crescătoare ale semnalului CLK.
6.2.1.2. Operare
În figura 6.21 este prezentată schema bloc a plăcii PC-

LPM-16.
Fig. 6.21. Schema bloc a plăci PC-

LPM-16
Principalele componente ale plăcii sunt:

- Circuitele de interfață calculator (PC) canale de
intrare/ieșire;
- Circuitele de intrare analogice;
- Circuitele de intrare/ieșire digitale;
148
_____________________________________________________________
- Circuitele de intrare/ieșire de timp
6.2.1.2.1. Circuitele de interfață PC canale

intrare/ieșire
Aceste circuite sunt constituite dintr-o magistrală de

adrese, o magistrală de date, linii de întreruperi și mai multe
semnale de control cu circuitele aferente. Componența
circuitelor de interfață este prezentată în figura 6.22.
Fig. 6.22 Schema bloc a circuitelor de interfaţă PC I/O
Circuitele constau din memorii pentru adrese,

decodoare de adrese, bufere, circuite pentru controlul
interfațării pentru canalele de intrare/ieșire și temporizare și un
circuit de control al întreruperilor.
Circuitele supraveghează liniile de adrese SA5 la SA9
pentru a genera semnale de validare a plăcii și utilizează liniile
SA0 la SA4 plus semnalele de timp pentru a genera semnalele
149
_____________________________________________________________
de selectare a regiștrilor plăcii și semnalele de citire/scriere.

Buferele controlează direcția transferului de date pe liniile de
date bidirecționale ținându-se cont dacă transferul este de
scriere sau citire.
Circuitele de control a întreruperilor dirijează orice
întrerupere validată pentru a selecta o linie de cerere de
întrerupere. Cu cererea de întrerupere care este un semnal de
ieșire tri-state, placa PC-LPM-16 poate împărți liniile de
întrerupere cu alte dispozitive. Sunt disponibile șase linii de
cerere de întrerupere: IRQ3 la IRQ7 și IRQ9. Placa PC-LPM-
16 generează întreruperi în următoarele situații:
- Când poate fi citită o conversie analog-numerică de
la FIFO;
- Când este detectat un semnal activ pe nivel jos pe
linia EXTINT*;
- Când este detectat un front crescător la ieșirea
contorului COUNTER 2.
Fiecare di aceste întreruperi este validată și ștearsă
individual.
6.2.1.2.2. Circuitele de intrare analogice și achiziție de

date
Placa PC-LPM-16 are 16 canale de intrare analogice cu

conversie analog numerică pe 12 biți. Utilizând circuitele de
temporizare eșantionare, placa PC-LPM-16 poate multiplica
automat conversiile. În figura 6.23 este prezentată diagrama
bloc a circuitelor de intrare analogice și achiziție de date.
Circuitele de intrare analogice
Circuitele de intrări analogice sunt formate dintr-un

multiplexor de intrare, un jumper pentru selectarea amplificării,
și un convertor analog numeric pe 12 biți plus bit de semn cu
aproximări succesive. Cei 12 biți plus 1(bitul de semn) sunt
extinși la 16 biți înainte de a fi stocați pe memorie FIFO.
150
_____________________________________________________________
Fig. 6.23. Schema bloc a circuitelor de intrare şi

achiziţie date
Multiplexorul de intrare este un multiplexor analogic
CMOS și are 16 canale de intrare (notate de la 0 la 15).
Utilizându-se jumperele W1 și W2 de pe placă se pot selecta
amplificări diferite și prin urmare următoarele domenii de
intrare: 010V, 5V, 05V și V.
Atunci când o conversie analogic numerică este
completă este emis un semnal de la ceasul analog numeric spre
memoria FIFO. Memoria FIFO este o memorie de 16 cuvinte a
16 biți. Această memorie servește ca memorie tampon pentru
convertorul analog numeric pe 12 biți și are două mari
avantaje:
- în primul rând, atunci când o conversie analog
numeric este încheiată, valoarea numerică este
salvată pe memoria FIFO pentru o citire ulterioară,
iar convertorul analog numeric este liber pentru a
efectua o nouă conversie;
- un al doilea avantaj este acela că memoria FIFO
poate colecta 16 valori înainte de pierde vreo
informație, aceasta oferind software-ului un timp
151
_____________________________________________________________
suplimentar (egal cu 16 perioade de eșantionare)

pentru a se cupla cu hardware-ul. Dacă sunt stocate
mai mult de 16 valori în memoria FIFO fără ca
aceasta să fie citită apare o condiție de eroare numit
FIFO Overflow, iar valoarea conversiei analog
numerice este pierdută.
Memoria FIFO a convertorului analog numeric
generează un semnal atunci când conține o dată convertită
numeric Starea acestui semnal poate fi citită din regiștri de
stare ai plăcii.
Circuitele convertorului analog numeric includ circuite
care fac posibile minimizarea erorilor de zero, de domeniu și de
liniaritate. Conversia analog numeric debutează cu un ciclu de
auto calibrare sub control software care asigură reducerea
erorilor de offset și de amplificare.
Circuitele de timp aferente conversiei analog numerice
În operațiile de conversie analog numerică trebuie

asigurate intervale de timp suficiente între două conversii
succesive, intervale care sunt de fapt intervalele de eșantionare.
Pentru asigurarea acestor intervale sunt prevăzute o serie de
circuite de temporizare contorizare. Cu placa PC-LPM-16 se
pot realiza două tipuri de achiziții de date: achiziții pe un
singur canal și achiziții pe mai multe canale (baleiată). În cazul
achizițiilor multiple este utilizat un contor care asigură
comutarea automată între intrările canalelor analogice în timpul
achiziției de date.
Circuitele de timp aferente achiziției de date generează și
controlează semnale care inițiază achiziția de date și semnalizează
diferite etape ale operației. Sursa principală a acestor semnale este
poziționată pe placă, unul dintre cele trei contoare MSM82C53 de
pe placă fiind destinat special acestui scop.
O conversie analog numerică poate fi inițiată de o
tranziție crescătoare a ieșirii contorului COUNTER 0 (OUT0)
de placă sau de o tranziție crescătoare a intrării EXTCONV*.
152
_____________________________________________________________
Temporizarea intervalelor de eșantionare este asigurată de

contorul cu decrementare pe 16 biți căruia îi sunt aplicate
impulsuri de la ceasul de 1 MHz al plăcii, generându-se intervale
de eșantionare începând de la 2ms la maxim 65535ms. Atunci
când contorul ajunge la 0 se generează un impuls și se re încarcă
cu valoarea corespunzătoare intervalului de eșantionare; procesul
se repetă până la o nouă programare a contorului. Numai contorul
0 este necesar conversiei analog numerice. Atunci când se face
achiziția unui număr de eșantioane, software-ul trebuie să
urmărească numărul de treceri prin zero a valorii contorului și să
blocheze contorul 0 atunci când numărul trecerilor prin zero este
egal cu numărul de eșantioane programate.
În cazul achiziției pe un singur canal trebuie selectat
canalul pe care se face achiziția prin intermediul poziționării
corespunzătoare a bitului din registrul de comandă înainde de
inițierea achiziției. În acest fel setarea multiplexorului rămâne
constantă de-a lungul întregului proces de achiziție și prin
urmarea toate datele pentru conversia analog numerică sunt
citite de pe un singur canal.
În cazul achiziției pe mai multe canale se validează
baleierea pe durata achiziției de date. Baleierea pe mai multe
canale este controlată de un contor de baleiere care este
decrementat în timpul achiziției datelor de la valoarea
numărului de canale pe care se face achiziția (înscrisă de
programator) până la valoarea 0 și apoi se repetă secvența. În
acest fel la intrarea convertorului poate fi aplicat oricare sin
canalele selectate; este necesar însă ca pe toate canalele să fie
utilizat același domeniu de intrare.
Viteza maximă de achiziție este determinată de mai
mulți factori. În cazul achiziției pe un singur canal este
determinată de durata conversiei la care se adaugă timpii
necesari transmisiei și reținerii. În cazul achiziției de date pe
mai multe canale, viteza de achiziție este limitată și de timpul
de comutare al multiplexorului precum și de timpii de lucru ai
amplificatorului.
153
_____________________________________________________________
Viteza maximă de eșantionare recomandată atât pentru

achiziția pe un singur canal cât și pentru cea pe mai multe
canale este corespunzătoare unei frecvențe de eșantionare de
50kHz. În cazul domeniilor de intrare 010V se recomandată o
rată maximă de eșantionare de 45kHz.
6.2.1.2.3.Circuitele de intrare ieșire digitale
Placa PC-LPM-16 are 16 linii de intrare ieșire

compatibile TTL. Pinii DIN<0..7> din conectorul de intrare
ieșire sunt destinați liniilor de intrare digitală iar pinii DOUT
<0..7> sunt destinați liniilor digitale de ieșire. Aceste linii sunt
suprvegheate și controlate de Registrul de Intrări Digitale și
respectiv de Registrul de Ieșiri Digitale. Citirea valorilor
liniilor de intrare DIN<0..7> se face din Registrul de Intrări
Digitale, iar înscrierea Registrului de ieșiri Digitale va
determina starea liniilor de ieșire DOUT <0..7>. Dispozitivele
externe pot controla semnalul EXTINT* pentru a semnaliza
starea gata de transfer de date. Schema bloc a circuitelor de
intrări ieșiri digitale este prezentată în figura 6.24.
6.2.1.2.4. Circuitele de temporizare
PCL-LPM-16 are în compunere trei contoare

MSM82C53 dintre care unul singur (COUNTER 0) poate fi
utilizat intern pentru sincronizarea achiziției de date. În figura
6.25 este prezentată schema bloc a circuitelor aferente celor trei
contoare. Toate cele trei contoare pot fi programate să opereze
în mai multe moduri de contorizare temporizare utilizând
registrul de moduri al fiecărui contor.
COUNTER 0 utilizează un generator de ceas de 1MHz
obținut din oscilatorul de 4MHz al plăcii. Baza de timp pentru
COUNTER1 și COUNTER2 trebuie furnizată extern la pinul
50 al conectorului de intrare ieșire.
Fiecare contor are două intrări – una de ceas (CLK) și
una de validare (GATE) - și o ieșire OUT.
154
_____________________________________________________________
Fig. 6.24 Schema bloc a circuitelor de intrare ieşire digitale
4 Schema bloc a circuitelor de intrare ieşire digitale
Fig. 6.25 Schema bloc a circuitelor de

timp
155

Curs Master Teletransmisii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Master Teletransmisii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LILIANA BRANA SAMOILĂ

Toate drepturile rezervate autorilor.

All rights reserved. Printed în Romania. No parts of this

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Tiparul executat la: Universitatea din Petroşani - Atelier

Cap. 7 SISTEME NUMERICE DE CONDUCERE

Cartea de față se adresează studenților de la

acoperire a comunicațiilor digitale sunt televiziune prin cablu,

Cap.1. ELEMENTE DE TELEMECANICĂ

1.1 Obiectul telemecanicii

Generalități. Telemecanica este o ramură a

electrice, stațiilor de transformare și a liniilor de

- telesemnalizarea, adică transmiterea la distanță a

În figura 1.1 este arătată, principial, telemecanizarea

Fig. 1.1 Telemecanizarea unui sistem energetic

Fig. 1.2 Legătura punct dispecer – obiect comandat

La rândul lor, liniile sau canalele de telemecanică prin

- canale de curenți purtători pe circuite fizice, care

1.2 Terminale de telemecanică. Schema bloc de

Structură. Sistemele telemecanice sunt alcătuite din

de emisie a semnalelor, iar postul de comandă (sau dispecer)

Fig. 1.3 Structura aparaturii de telemecanică

Atât la dispecer cât și la posturile controlate există

realizează, de exemplu, separarea în timp sau

1.3 Structuri telemecanice

În funcție de modul diferit de amplasare a obiectelor

(fig. 1.4 c) și cu obiecte dispersate radial (fig. 1.4

Fig. 1.4 Structuri telemecanice:

Structurile telemecanice cu obiecte dispersate se

Unele structuri mai complexe prezintă grupe

1.4 Cerințe impuse aparaturii de telemecanică

În realizarea aparaturii de telemecanică se ridică o serie

executându-se o altă comandă decât cea transmisă, sau

Problema fiabilității instalațiilor telemecanice. Se

Problema economicității aparaturii de telemecanică.

Cap. 2 MEDII DE TRANSMISIE

În linii mari, putem împărți mediile de transmisie în

2. Atenuarea - este fenomenul prin care semnalele

2.1 Transmisii prin cabluri

În domeniul transmisiei de date, firele de cupru

2.1.1 Cablul coaxial

Un cablu coaxial (fig. 2.1) este format dintr-un

Conductorul exterior este acoperit cu un înveliș de plastic

Fig. 2.1 Cablu coaxial

În funcție de parametrii specifici, cablurile coaxiale se

a) După rigiditatea învelișului:

b) După impedanța caracteristică:

c) După tipul materialului izolant:

Există mai multe tipuri de cabluri coaxiale, utilizate în

Fig. 2.2 Conectori utilizați pentru cabluri coaxiale

2.1.2 Cabluri torsadate

Sunt astfel concepute încât să prevină interferențele

fire paralele constituie o antenă; dacă le împletim nu mai

răsuciri pe o distanță de un metru face parte din specificațiile

Cablul cu perechi răsucite neecranat (UTP) este un

Fig. 2.6 Structura cablului

Principalele caracteristici constructive ale cablului

Cablul cu perechi torsadate în folie (FTP) este un

Fig. 2.7 Structura

Cablul cu perechi torsadate neecranat, cu tresă

conductoare este torsadată și ecranată cu o folie metalică. Cele

Fig. 2.8 Structura

Structura cablului STP este prezentată în fig. 2.9.