Mr. ing.

CONSTANTIN BĂDESCU

COMUNICAŢII ANALOGICE ŞI NUMERICE

– Volumul II –

ACADEMIA FORŢELOR TERESTRE „NICOLAE BĂLCESCU“

SIBIU, 2001
Discutat şi aprobat în şedinţa comisiei didactice – Comunicaţii
militare – din data de 02.04.1999

2
 CUPRINS

Volumul I

CAPITOLUL 1. Introducere în teoria transmiterii informaţiei

1.1. Teoria transmisiunii informaţiei 5
1.2. Modelul unui sistem de transmisiune a informaţiei 6
1.3. Sarcina unui sistem de transmisiune a informaţiei 7
1.4. Măsura informaţiei în semnale discrete 7
1.5. Unitatea de măsură a informaţiei 10
1.6. Surse discrete 11
1.7. Entropia 12
1.8. Debitul de informaţie şi redundanţa sursei 13

CAPITOLUL 2. Introducere în telegrafie

2.1. Elemente de bază în transmisiile telegrafice 15
2.2. Metode de modulaţie telegrafică 24
2.3. Aparate şi instalaţii telegrafice 33
2.4. Aparatele cu comandă după program 40
2.5. Translaţii telegrafice. Organizarea sistemului transmisiei 47
2.6. Sistemul de telegrafie armonică 53

CAPITOLUL 3. Introducere în telefonia analogică

3.1. Telefonie 67
3.2. Terminale telefonice 91
3.3. Reţelele telefonice 102
3.4. Centrale telefonice 107
3.5. Distorsiuni produse în căile telefonice 121
3.6. Traficul telefonic 127
3.7. Protecţia informaţiei vocale transmise pe linii telef. analogice 132

CAPITOLUL 4. Multiplexoare în frecvenţă (FDM)

4.1. Sisteme multiplex 143
4.2. Modulatoarele utilizate în SMRF 150
4.3. Sisteme diferenţiale. Ecoul 159
4.4. Compandoare în SMRF 166
4.5. Filtre utilizate la SMRF 171
4.6. Linii de transmisiune 178
3
CAPITOLUL 5. Introducere în telefonia numerică
5.1. Principii fundamentale ale transmisiilor de date (TD) 187
5.2. Medii de transmisiune pentru semnalele numerice 207
5.3. Modulaţia impulsurilor în cod (PCM) 230
5.4. Sisteme telefonice pe principiul modulaţiei delta (M∆L) 244
5.5. Modulaţia delta cu dublă integrare 256
5.6. Modulaţia delta cu compandare 262
5.7. Terminalul numeric de abonat 269

Volumul II

CAPITOLUL 6. Introducere în reţelele de transmitere a informaţiilor RTD

6.1. RTD comutabile. Protocoale 5
6.2. Modele arhitecturale de protocoale. Modelul OSI al ISO 11
6.3. Protocoale şi sincronizări în RTD 22
6.4. Cabluri utilizate în RTD 29
6.5. Introducerea în multiplexarea datelor (TDM) 36
6.6. Tipuri de multiplexări în timp 43
6.7. ISDN 52
6.8. Metode de acces în mediile de transmisie utilizate în RTD 60
6.9. Introducere în compresia multimedia 65
6.10. Reţele multimedia 76
6.11. Sistemul de transmisiuni al Armatei României (STAR) 80

CAPITOLUL 7. Introducere în TD
7.1. Transmisiuni de date în banda de bază 85
7.2. Coduri de linie utilizate în TD 102
7.3. Transmisiuni de date prin modulaţie de amplitudine 111
7.4. Transmisiuni de date prin modulaţie de frecvenţă 121
7.5. Modulaţia de fază (PSK) 129
7.6. Performanţele diferitelor tipuri de modulaţie 138
7.7. Tendinţe pentru optimizarea spectrului de frecvenţă vocal 143

BIBLIOGRAFIE 147

ANEXA 1. Standarde internaţionale ITU 150

ANEXA 2. Abrevieri utilizate în curs 156

4
 CAPITOLUL 1
INTRODUCERE ÎN TEORIA
TRANSMITERII INFORMAŢIEI

1.1. TEORIA TRANSMISIUNII INFORMAŢIEI

În teoria informaţiei se presupune că atât semnalul cât şi

perturbaţiile au o natură aleatoare şi în consecinţă sunt descrise de
legi probabilistice. Numai caracterul aleator al semnalelor le face pe
acestea să transmită informaţii.
Terminologie:
Informaţie (conf. DEX) - Comunicare, veste, ştire care pune pe
cineva la curent cu o situaţie necunoscută. Fiecare dintre elementele
noi, în raport cu cunoştinţele prealabile, cuprinse în semnificaţia unui
simbol sau a unui grup de simboluri (text scris, mesaj vorbit, imagini
plastice, indicaţie a unui instrument etc.).
Teoria informaţiei (DEX) - Teoria matematică a proprietăţilor
generale ale surselor de informaţie, ale canalelor de transmisie şi a
instalaţiilor de păstrare şi de prelucrare a informaţiilor, (din fr.-
information).
Pentru a introduce noţiunea de informaţie, se presupune că într-o
situaţie oarecare pot avea loc N evenimente diferite, egal probabile,
probabilitatea unui eveniment fiind prin realizarea unui
eveniment din cele N posibile, se obţine informaţie. Informaţia este
cu atât mai mare cu cât evenimentul realizat este mai imprevizibil,
respectiv cu cât probabilitatea lui de realizare este mai mică.
Prin definiţie, informaţia obţinută în acest caz este:

(s-a luat funcţia logaritm pentru a asigura informaţiei,

proprietatea de aditivitate).
Semnal se numeşte o manifestare fizică, (unda electromagnetica,
unda sonora etc.) capabila de a se propaga printr-un mediu dat (în
sens restrictiv, se exclud acele semnale care dăunează procesului de
transmisiune, şi care se numesc perturbaţii).

5
 Perturbaţie se numeşte un semnal care modifică semnalul
aleator util, care transmite informaţia, micşorând cantitatea de
informatie transmisă.
Mesaj se numeşte un semnal ce corespunde unei realizări
particulare din ansamblul de idei, imagini, date, care trebuie
transmise unui corespondent. O parte componentă a mesajului se va
numi tot mesaj.
Sursa de informare - Mecanismul prin care din mulţimea
mesajelor posibile, se alege într-un mod imprevizibil pentru
observator un mesaj particular destinat a fi transmis unui
corespondent.
Utilizator (corespondent, observator, destinatar) - se numeşte
destinatia finală la care trebuie să ajungă mesajul transmis.
Canal (cale) - totalitatea mijloacelor destinate transmisiunii
mesajului înţelegându-se atât aparatura cât şi mediul prin care se face
transmisiunea şi include toate sursele de perturbaţii.
Modulare (modulaţie) - transformarea unui mesaj într-un semnal
cu scopul principal de a facilita transmisiunea prin mediul dat sau de
a realiza transmisiuni multiple prin acelaşi mediu. Scopul secundar al
modulaţiei este de a mări eficienţa transmisiunii prin micşorarea
efectului perturbatiilor ce intervin în procesul de transmisiune.
Demodulare (demodulaţie) - transformarea inversă a modulării.
Codare - prelucrarea discretă, efectuată cu scopul principal de a
mări eficienţa transmisiei. Prin codare se trece dintr-un alfabet într-un
alt alfabet.
Decodare - operaţia inversă codării.
Criptarea - prelucrarea informaţiei, pentru a o proteja de
utilizatorii neautorizaţi.

1.2. MODELUL UNUI SISTEM DE TRANSMISIUNE A

INFORMAŢIEI

Cel mai general model de transmitere a informaţiei este arătat în

figura următoare:

6
 Fig. 1.1. Modelul transmiterii informaţiei

Obs: Blocurile de codare-decodare se utilizează pentru mărirea

eficienţei şi transmiterea unei cantităţi cât mai mari de informaţie în
prezenţa perturbaţiilor (în anumite aplicaţii aceste blocuri lipsesc).

1.3. SARCINA UNUI SISTEM DE TRANSMISIUNE A

INFORMAŢIEI

Sarcina este de a pune la dispoziţia utilizatorului informaţia

generată de sursă cu un grad de deteriorare specificat admis.
În tehnicile de comunicaţie se obişnuieşte să se introducă un
criteriu de fidelitate, pentru aprecierea reproducerii semnalului
generat de sursă, la corespondent.
În sistemele de transmisiune analogice este ales ca şi criteriu de
fidelitate:
- uneori, eroarea pătratică medie:
, unde (1.1)
unde medierea se face în raport cu timpul;
- alteori, raportul semnal/perturbaţie (zgomot):
- semnal perturbator (1.2)
În sistemele numerice criteriul de fidelitate ales este
probabilitatea recepţionării unui simbol eronat (BER).

1.4. MĂSURA INFORMAŢIEI ÎN SEMNALE DISCRETE

Măsura informaţiei este o măsură obiectivă privind

incertitudinea asupra mecanismului prin care se realizează un

7
eveniment din mulţimea evenimentelor posibile. Această măsură nu
se referă la valoarea subiectivă a informaţiei.
Se consideră mulţimea discretă şi finită a tuturor realizărilor
(evenimentelor) posibile ale unui anume experiment, care se va numi
spaţiul eşantioanelor şi se va nota sub formă matricială:
în care: (1.3)
.
Fiecărui element al mulţimii (3) îi este asociată o probabilitate
dată de matricea:
.
Măsura incertitudinii asupra realizării unui eveniment x i, pe care
o notăm cu U(xi) este o funcţie F(pi) de probabilitate apriori pi=p(xi)
de realizare a acestui eveniment:
(1.4)
şi reprezintă incertitudinea iniţială (apriori) asupra realizării
evenimentului xi.
Când evenimentul xi se realizează, această incertitudine este
înlăturată şi se poate spune că s-a obţinut o informaţie i(x i) asupra
realizării lui xi. Aceasta poate fi definită ca:
- informaţie obţinută asupra lui xi prin realizarea lui xi;
- anularea incertitudinii asupra realizării lui xi, după ce xi s-a
realizat.
Deci (1.5)
Din (4) rezultă (1.5')
Informaţia în sensul de mai de sus este o măsură a incertitudinii.
În procesul de observare a evenimentelor xi intervin perturbaţii.
Între evenimentele realizabile xi şi cele observate yj nu există
întotdeauna o corespondenţă, uneori evenimentul observat yj diferă
de evenimentul realizat xi, totul depinde de acţiunea întâmplătoare a
perturbaţiilor.
Se notează cu:
- mulţimea evenimentelor observate (1.6)

8
 Măsura incertitudinii asupra realizării evenimentului xi dacă s-a
observat evenimentul yj; respectiv este o funcţie de
probabilitatea lui xi, condiţionată de yj:
(1.7)
şi reprezintă incertitudinea aposteriori asupra realizării
evenimentului xi dacă s-a realizat yj, adică după observarea
evenimentului yj rămâne, totuşi, o incertitudine asupra evenimentului
care s-a realizat în realitate (datorită perturbaţiilor). Dacă lipsesc
perturbaţiile se poate spune cu probabilitatea unu, că observând
evenimentul yj s-a realizat evenimentul xi.
Informaţia obţinută asupra realizării lui xi când se observă yj
rezultă din (5) şi (7):
(1.8)
ceea ce duce la următoarele interpretări pentru :
- informaţia obţinută asupra realizării lui xi când se observă yj;
- descreşterea incertitudinii asupra lui xi prin recepţionarea lui yj.
Dacă nu sunt perturbaţii şi se realizează x i, iar fiindcă
nu mai este nici un fel de incertitudine aposteriori asupra lui x i, dacă
s-a observat yj=xi ,deci:
(1.9)
Dacă acţiunea perturbaţiilor este foarte puternică, astfel încât nu
se poate face nici o legătură între yj recepţionat şi xi realizat, xi şi yj
sunt evenimente independente şi avem relaţia:
(1.10)
prin observarea lui yj nu se obţine nici o informaţie asupra lui xi.
În cazul general, din (7) şi (8), rezultă:
(1.11)

9
 1.5. UNITATEA DE MĂSURĂ A INFORMAŢIEI

Informaţia este o măsură a incertitudinii, în procesul alegerii la

întâmplare dintr-un număr de evenimente posibile. Cea mai simplă
alegere este între două evenimente. Din această cauză s-a convenit să
se aleagă ca unitate a informaţiei, informaţia ce se obţine prin
alegerea, la întâmplare, a unui eveniment din două evenimente egal
probabile.
Avem:

(1.12)
(1.13)
(1.14)
(1.15)
Relaţiile de mai sus se obţin pornind de la următoarele
considerente:
Funcţia U poate fi aleasă dintr-o clasă foarte largă de funcţii, însă
puţine prezintă interes pentru aplicaţii.
O condiţie esenţială pe care trebuie să o îndeplinească funcţia
este aditivitatea, fiindcă în conformitate cu sensul dat informaţiei în
aplicaţii, aceasta trebuie să fie aditivă. Dacă se consideră că
evenimentul xi este format din două evenimente independente xi1 şi
xi2, respectiv:
(1.16)
Postulând că informaţia este aditivă, se obţine:
sau, (1.17)
(1.18)
Rezultă:
(1.19)
sau, fiindcă evenimentele xi1 şi xi2 sunt independente:
(1.20)
Această ecuaţie funcţională are soluţia:
unde  - constanta pozitivă. (1.21)
Introducând relaţia (21) în (5') se obţine:
(1.22)

10
 Din (21) şi (11) se obţine:
(1.23)

(1.24)

Informaţia dată de relaţia (1.22) se numeşte informaţie proprie

asociată cu evenimentul (starea) xi.
Informaţia dată de (1.24) se numeşte informaţie mutuală asociată
cu xi şi yj (obţinută prin realizarea evenimentului xi şi recepţionarea,
observarea evenimentului yj).

1.6. SURSE DISCRETE

Sursele care debitează mesaje în formă discretă (de exemplu,

succesiuni de impulsuri) se numesc surse discrete. În legătură cu
sursele discrete, respectiv cu sistemele cifrice de comutaţie se
utilizează următoarea terminologie. Sursă discretă de informaţie este
un şir de variabile aleatoare discrete t1, t2…..tk.
Simbol (literă) - este elementul fundamental ireductibil care
conţine o informaţie, o realizare particulară a sursei de informaţie.
Alfabet - totalitatea simbolurilor (literelor).
Cuvânt - succesiunea finită de simboluri (litere).
Limba - totalitatea cuvintelor formate cu un anumit alfabet.
Codare - stabilirea unei corespondenţe între o limbă şi o altă
limbă, adică între cuvintele formate cu un alfabet si cuvintele formate
cu un alt alfabet.
Decodare - operaţiunea inversă codării.
Sursa discretă fără memorie - sursa la care probabilitatea de
apariţie a unui simbol nu depinde de simbolurile precedente.
.
Sursa discretă cu memorie - sursa la care probabilitatea de
apariţie a unui simbol depinde de simbolul (simbolurile) precedente
(funcţie de memoria sursei).
Sursa staţionară - sursa la care probabilităţile diferitelor
simboluri nu depind de originea timpului, ci numai de poziţia lor
relativă.
11
 .
Proprietăţile statistice nu depind de originea timpului.
Sursa ergodică – sursa staţionară cu memorie finită la care toate
şirurile de simboluri sunt şiruri tipice. Un şir tipic al unei surse fără
memorie este un sir cu simboluri x1, simboluri x2 şi
aşa mai departe, unde este un număr foarte mare care tinde la
, iar pi este probabilitatea de apariţie a simbolului xi.
Sursa cu debit controlabil - sursa care generează mesaje la o
indicaţie exterioară sursei, fără a exista constrângeri interne privind
timpul la care trebuie transmise mesajele (aparate tg. - de exemplu).
Sursa cu debit necontrolabil - generează mesaje cu un debit fix
ce nu poate fi controlat, fiind o proprietate internă a sursei.
Sursa discretă cu constrângeri fixe - unele simboluri nu pot fi
utilizate decât în anumite condiţii bine determinate.
Sursa discretă fără constrângeri fixe - sursa staţionară care nu
are memorie; după un simbol poate să urmeze cu aceeaşi
probabilitate orice simbol.
Sursa discretă cu constrângeri probabilistice este o sursă cu
memorie.

1.7. ENTROPIA

Informaţia medie pe simbol se numeşte entropie.

(1.25)
unde alfabetul unei surse staţionare ergodice cu
setul de probabilităţi şi care generează şirul tipic de
lungime N:

Toate şirurile tipice au aceeaşi probabilitate:

(1.26)
unde N1,N2,….Nn reprezintă numărul de simboluri x1,x2,…xn din
şirul Xn.
(1.27)
Cum, (1.28)
Cantitatea de informaţie ce se obţine pentru un şir tipic Xn este:

12
 (1.29)
Entropia reprezintă incertitudinea medie apriori asupra
evenimentelor [X].
Entropia are proprietăţile următoare:
 continuitate;
 simetrică în raport cu variabilele pi;
 aditivitatea;
 entropia este maximă pentru p1=…..=pn.

1.8. DEBITUL DE INFORMAŢIE ŞI REDUNDANŢA SURSEI

În unele cazuri este necesar ca noţiunea de informaţie să fie

legată de timp.
Se defineşte debitul de informaţie (viteza de informare) al unei
surse ca produsul între entropia sursei (valoarea medie a informaţiei
proprii pe simbol) şi numărul mediu de simboluri într-o secundă.
durata medie a unui simbol (1.30)
Redundanţă: diferenţa între valoarea maximă posibilă a
entropiei sursei şi valoarea ei reală:
(1.31)
Redundanţa raportată la entropia maximă se numeşte redundanţă
relativă.

Fig. 1.2
(1.32)
unde
Obs: În limbajul tehnic, pe lângă debitul de informaţie se
utilizează şi parametrul viteză telegrafică (rapiditate de modulaţie) cu

13
unitatea de măsură, [band]. Reprezintă numărul de simboluri
elementare transmise în unitatea de timp.
(1.33)
N - numărul de cuvinte din vocabular.
Capacitatea canalului
Un canal de telecomunicaţii ideal este prin ipoteză stabil,
omogen, invariant în timp şi fără distorsiuni. Probabilitatea de a
obţine un mesaj eronat la recepţie este nulă.
Capacitatea de transmisie a canalului de telecomunicaţii ideal a
fost stabilită de Shannon în ipoteza unui canal gaussian, cu zgomot
alb şi putere medie a semnalului mărginitor, presupunându-se o
codare infinită:
(1.34)
S - puterea medie a semnalului;
N =WN0 - densitatea spectrală a zgomotului alb;
W - banda de frecvenţă a canalului.
CODAREA PENTRU CANALE CU PERTURBAŢII
Se consideră sursa de entropie maximă, adică toate simbolurile
generate numite simboluri de informaţie au aceeaşi probabilitate.
Înainte de a transmite aceste simboluri pe canalul cu perturbaţii se
adaugă o anumită redundanţă - de obicei prin adăugarea unor
simboluri de control, care au menirea să indice utilizatorului prezenţa
erorilor şi chiar să-i dea posibilitatea corectării lor. În acest sens
există:
a) coduri detectoare de erori;
b) coduri corectoare de erori;
c) coduri detectoare şi corectoare de erori.
Pentru cazul a), se cere repetarea transmiterii ARQ (Automatic
Repartiton Request).
După modul cum se face codarea:
 coduri bloc - prelucrările necesare obţinerii proprietăţilor
de detecţie sau de corecţie se fac în blocuri de n simboluri. Şirurile de
n simboluri se numesc cuvinte.
 coduri convoluţionale (recurente) - prelucrarea
simbolurilor generate de sursă nu se face pe blocuri, ci în mod
continuu.

14
 CAPITOLUL 2
INTRODUCERE ÎN TELEGRAFIE

2.1. ELEMENTE DE BAZĂ ÎN TRANSMISIILE

TELEGRAFICE

2.1.1. Principiul transmisiunii telegrafice

Generalităţi
O transmisie telegrafică trebuie să îndeplinească condiţii ca
textul mesajului sau informaţia ce trebuie transmisă între două staţii
să ajungă în minimum de timp, să fie inteligibilă (deformaţiile
semnalelor pe canalul de transmisiune să nu depăşească o anumită
limită) şi să rămână pe o bandă de hârtie sau pe o coală.
Telegrafia, cel mai vechi domeniu al telecomunicaţiilor, cuprinde
în specificul său toate procedeele, care permit reproducerea la
distanţă a mesajelor prezentate (a informaţiei) sub formă scrisă şi a
imaginilor fixe (fotografii sau desene).
După informaţia care trebuie transmisă avem:
- telegrafie alfabetică – se transmit texte;
- telegrafie facsimil – transmiterea de imagini fixe (fotografii,
alte înregistrări grafice). În cazul telegrafiei facsimil care are ca
obiect reproducerea nuanţelor şi utilizează la recepţie procedee
fotografice transmiterea poartă numele de fototelegrafie (sau
telefotografie).
În continuare se vor expune metodele generale de transmisiune
în telegrafia alfabetică.
La realizarea unei legături telegrafice intervin următoarele
elemente:

Instalaţii de Canalul de Instalaţii de

codificare legătură decodificare
Informaţie
Informaţie recepţionată
iniţială Zg.

Fig. 2.1

15
 - instalaţia de codificare – transformă informaţia iniţială (un text)
într-o succesiune de semnale electrice;
- canalul (calea, circuitul sau linia de legătură) până la locul de
destinaţie a informaţiei;
- instalaţia de decodificare – reconstituirea informaţiei sub formă
iniţială.
Obs.: În principiu, instalaţia de codificare cuprinde şi un
dispozitiv modulator pentru adaptarea semnalelor electrice la
caracteristicile căii de legătură. În decodificare este inclus
demodulatorul.
Într-o formă care ţine seama de ansamblul instalaţiilor necesare
transmisiunilor telegrafice, elementele care compun o legătură
telegrafică pot fi subîmpărţite astfel:
- sursele de alimentare cu emisie electrică (B);
- emiţătorul (dispozitiv de codificare şi modulare) (E);
- circuitul de legătură (fir, circuit metalic, spaţiul liber) (L);
- receptorul (dispozitivul de demodulare şi decodificare (R);
- sursele de perturbaţii (S).
L

S
E B R R B E

Staţia A Staţia B

Fig. 2.2

O schemă tip a unei legături telegrafice cu posibilitate de

funcţionare succesiv în cele două sensuri se prezintă mai jos:

16
 Emiţător
Emiţător Circuit de
legătură

Sursă de Sursă de
energie energie

Receptor Receptor

Fig. 2.3

2.1.2. Coduri folosite în telegrafie

Transmisiunile telegrafice realizează o corelaţie între informaţia
ce trebuie comunicată şi o succesiune de semnale electrice care să
permită reconstituirea sub formă iniţială a informaţiei la punctul de
recepţie.
Codare: trecerea dintr-un cod în altul.
Telegrafia alfabetică (numită uneori telegrafie de cod) permite
reproducerea în ordinea respectivă a literelor, cifrelor şi semnelor de
punctuaţie ale unui text conservând exact sensul său.
Prelucrarea informaţiilor prin codificare are ca scop transmiterea
unei cantităţi cât mai mari de informaţii cu o aparatură cât mai simplă
şi cu stabilitate ridicată la perturbaţii.
Metodele de codificare în cazul semnalelor discontinue pleacă de
la criteriile de impuls astfel:
a. criteriul de amplitudine a impulsului – necesită variaţia
curentului în canalul de transmisiune iar decodificarea presupune
folosirea unor elemente cu sensibilităţi diferite (relee
electromagnetice cu sensibilităţi diferite).
b. criteriul de polaritate a impulsului – presupune schimbarea
sensului curentului în linia de transmisiuni. Pe acest criteriu se
realizează transmisiunile telegrafice cu dublu curent.
c. criteriul de fază al curentului alternativ – foloseşte
sincronismul între staţia de emisie şi de recepţie. Decodificarea
presupune compararea fazei semnalului recepţionat cu semnalul local

17
cu un detector de fază. Stările distincte ale criteriului de fază sunt 0 0
şi 1800.
d. criteriile de timp ale impulsului sunt cele mai utilizate.
Criteriile de durată a impulsului şi de pauză permit utilizarea unor
mijloace simple pentru decodificare. Criteriul de poziţie a impulsului
foloseşte măsurarea intervalului de timp dintre apariţia unor
impulsuri şi un reper de timp – dar codurile folosite pentru criteriul
de poziţie cu număr variabil de impulsuri şi durate diferite sunt
neeconomice şi au stabilitate redusă la perturbaţii.
e. criteriul de frecvenţă a impulsului asigură stabilitate ridicată la
perturbaţii.
La alcătuirea codurilor telegrafice pot fi utilizate diferite criterii
privind durata semnalelor, numărul şi combinaţiile utilizate.
Orice mărime se poate reprezenta (codifica) sub forma unui
sistem de numeraţie folosind diferite simboluri. În general, orice
număr N, N0 se poate scrie:
(2.1)
N=k0b0+k1b1+…+kn-1bn-1 (2.2)
unde:
b – baza sistemului de numeraţie;
n – numărul cifrelor semnificative sau nr. de impulsuri
elementare care intră în combinaţia de cod;
ki – nivelul impulsului.
Dacă N0, atunci k1,…,kn nu pot fi simultan zero.
Pentru n oarecare, N va avea valoarea maximă pentru:
k0=k1=…=kn-1=b-1. (2.3)
Obţinem:
Nmax=(b0+b1+…+bn-1)(b-1) (2.4.)
Prima paranteză este o progresie geometrică cu raţia b, a cărei
sumă este egală cu:
S= (2.5)
Nmax= (b-1)=bn-1 (2.6)
Pentru o anumită bază b şi cunoscând numărul semnelor care
trebuie codificate se poate obţine numărul de impulsuri care formează
codul.
Logaritmând (2.6) se obţine:
18
 n=logb(Nmax+1) (2.7)
Relaţia (2.7) arată cu cât baza este mai mare, numărul
impulsurilor elementare care formează codul este mai mic. Se obţine
n=1, când b=Nmax+1 – pentru orice informaţie (literă, cifră, semn) este
necesar un singur impuls – se obţine codul infinit.
Cele N impulsuri se pot deosebi unele de altele prin amplitudine,
frecvenţă sau decalaj de fază.
Pentru b=10 – sistem zecimal;
b=2 – sistemul binar;
b=1 – sistemul monar.

Tabel 2.1. Scrierea cifrelor zecimale în sistemul monar

Cifra de transmis 1 2 4 7 10
Scrierea în sistemul 1 11 1111 1111111 1111111111
monar

Se observă că există o infinitate de sisteme de numeraţie,

respectiv codificare.
În alegerea sistemului de codificare trebuie analizate avantajele
şi dezavantajele lui. Pentru exemplificare se consideră patru sisteme
de numeraţie.

Sistemul de numeraţie
Sistemul Sistemul Sistemul Sistemul
infinit zecimal binar monar
8504 V 8504 10000100111000 8504 impulsuri

După cum se observă numărul ales 8504 are mai multe

posibilităţi de reprezentare conform tabelului.
Dacă se alege ca unitate 1V şi se consideră o abatere de 1% a
tensiunii (datorită surselor de alimentare sau atenuările) se observă că
vor fi afectate, mai ales, codurile infinit şi zecimal.
Ex.: 1% din 8504 V este 85,04 V  8504-85,04=8418,968419
8504+85,04=8588,048589
1% din 8 V este 0,08 V  8-0,08=7,92 V
8+0,08=8,08 V
În sistemul monar şi binar aceste variaţii nu afectează
transmiterea; ele având aceeaşi siguranţă de transmitere a informaţiei.
19
Dar codul binar, având un număr de impulsuri mult mai mic decât
numărul de impulsuri de la sistemul monar este preferat.
Cel mai mare avantaj al sistemului binar constă în posibilităţile
de codificare, deoarece în tehnică se pot realiza uşor elemente cu
două stări stabile, cum sunt releele electromagnetice, releele electrice,
elementele magnetice cu ciclu histerezis dreptunghiular etc.
În sistemul binar fiecare semn necesită o succesiune de
impulsuri. O astfel de succesiune poartă denumirea de combinaţie de
cod.
Codurile bazate pe combinaţiile de cod se pot clasifica în două
categorii principale:
a) coduri neuniforme: - codul conţine combinaţii ale unui număr
diferit de impulsuri cu durate diferite.
Ex.: Codul Morse, codul pentru cabluri.
b) coduri uniforme: - codul conţine diferite combinaţii ale
aceluiaşi număr de impulsuri egale ca durată.
Ex.: Codurile internaţionale I şi II.
În transmisiunile telegrafice, cel mai scurt impuls care intră în
structura codului se numeşte impuls elementar (te).
În codurile neuniforme fiecare impuls este de durată t e sau 3te.
Între impulsurile se lasă un interval de durată t e iar între combinaţiile
corespunzătore semnelor (litre, cifre, semne de punctuaţie) se lasă
interval egal cu 3te. Între combinaţiile corespunzătoare cuvintelor,
numerelor etc. se lasă intervale de timp egale cu 5te (combinaţii în
codul Morse).
Codul pentru cabluri este o variantă a codului Morse care
foloseşte impulsuri de dublu curent. Pentru punct se transmite un
impuls pozitiv, pentru linie un impuls negativ, ambele având durate
egale. Intervalul între litere şi cuvinte este marcat prin lipsă de curent.
Intervalul între litere şi cuvinte este marcat prin lipsă de curent
cu durata te. Între cuvinte durata este de 3 te.
Avantajele codurilor neuniforme sunt: aparataj simplu pentru
recepţia şi înregistrarea impulsurilor, uşurinţa manipulării şi
posibilitatea recepţiei auditive.
Dezavantaje: neuniformitatea codului din care cauză se complică
aparatajul destinat pentru înregistrarea directă a semnelor (litere, cifre
etc.) iar numărul mediu de impulsuri îl face neeconomic.

20
 Codurile uniforme se caracterizează prin acelaşi număr de
impulsuri şi aceeaşi durată pentru orice semn, literă sau ciferă
transmisă, însă, diferă combinaţiile, respectiv, succesiunea
impulsurilor.
Dacă în relaţia (2.6) se face b=2 se obţine:
Nmax=bn-1=2n-1
Dacă n=5 se obţine codul pentavalent utilizat cel mai mult în
transmisiunile telegrafice.
Codul pentavalent oferă avantajul că se pot realiza receptoare cu
imprimare directă în caractere grafice. Acest cod utilizează o
modulaţie binară: impulsurile sunt de simplu curent (curent – pauză)
sau dublu curent (pozitiv – negativ).
Pentru b=2, avem Nmax=25=32.
Cele 32 de posibilităţi (combinaţii de cod) nu acoperă toate
necesităţile (28 litere ale alfabetului + 12 semne de punctuaţie + 10
cifre = 50 semene de transmis).
Se pot acoperi toate semnele de transmis dacă se folosesc
aceleaşi combinaţii de cod pentru litere şi pentru cifre şi pentru
semne de punctuaţie. În acest caz, două combinaţii (combinaţii de
registru) sunt utilizate la schimbarea dispozitivului care trece
înregistrarea de la litere la cifre şi semne de punctuaţie şi invers
(dispozitiv de registru). Trebuie, de asemenea, să se ţină seama că
utilizarea combinaţiei care corespunde stării de repaus a liniei (de
exemplu, 5 elemente de curent succesive în cazul metodei cu simplu
curent de repaus) nu este potrivită pentru nici un semn, întrucât acesta
ar urma să fie imprimat continuu de receptor când circuitul nu are
modulaţie (în repaus). Deci în total avem (32-2-1)x2=58 semne ce
pot fi transmise.
Acest cod a fost întrebuinţat o dată cu constituirea primelor
aparate sincrone (aparatul Baudot) şi a adus o micşorare a duratei de
transmitere faţă de codul Morse (care are nevoie în medie de 8,6
impulsuri elementare pe semn).
Prin folosirea codului hexavalent (n=6) se pot acoperi cele 50
semne de transmis (Nmax=26=64) dar are dezavantajul că fiecare semn
are o durată mai mare, ceea ce reduce capacitatea de lucru a
aparatelor cu 10% faţă de codul pentavalent la aceeaşi viteză de
transmitere.
Codul aparatelor aritmice

21
 Acesta este un cod derivat din codul pentavalent. La fiecare
combinaţie de cod cu 5 elemente se adaugă încă două: unul de
pornire – START – care precede combinaţia (fără curent, la folosirea
metodei de simplu curent de repaus şi negativă la folosirea metodei
de dublu curent) şi un element de oprire – STOP – la sfârşitul
combinaţiei (curent, la folosirea metodei simplu curent de repaus şi
pozitivă la folosirea metodei dublu curent).
Avantajele codurilor uniforme – posibilitatea de imprimare
directă a semnelor cu aparataj relativ simplu. Dezavantajul acestor
coduri constă în necesitatea utilizării unor dispozitive speciale pentru
realizarea combinaţiilor de cod.
Particularităţi ale semnalelor telegrafice
Viteza de telegrafiere: - cantitatea de informaţie transmisă în
unitatea de timp.
La început se aprecia prin numărul de cuvinte transmise pe
minut. Cuvintele având un număr diferit de litere (semne), s-a recurs
la cuvântul PARIS, considerat ca etalon (are 48 impulsuri elementare
în cod Morse şi 36te în codul internaţional nr. 1 (Baudat). Din această
cauză nu se puteau compara vitezele de telegrafiere ale aparatelor
care lucrau în coduri diferite.
Pentru rezolvarea problemei ITU (CCITT) a hotărât ca viteza de
telegrafiere să se aprecieze prin numărul de impulsuri de durată
elementară te, transmise pe secundă. Se obţine astfel unitatea de
viteză de telegrafiere numită Baud.
Vt=1/te Baud (2.8)
D=Vtlog2Nbit/s
N=n – nr de simboluri (număr de nivele)
D=debitul de informaţie

22
 i i

t + + t

te te
–
te te
T

T
Fig. 2.4

Din figură se observă că frecvenţa de telegrafiere poate fi

calculată cu relaţia:
ft=1/T=1/2Te Hz (2.9)
Viteza de telegrafiere depinde de particularităţile constructive ale
aparatelor, iar la unele şi de calificarea telegrafistului. La aparatele
Morse, viteza de telegrafiere depinde de calificarea telegrafistului şi
poate ajunge la 1520 Baud, iar la aparatele cu imprimare directă
depinde de viteza de rotaţie a mecanismelor, sau de timpul de
comutaţie a elementelor statice.
Pentru un aparat cu mecanisme care se rotesc, viteza de
telegrafiere se poate calcula cu relaţia:
Vt=SnBaud (2.10)
S – numărul de rotaţii pe secundă a mecanismului;
n – numărul de impulsuri transmise la o rotaţie.
Capacitatea de transmise a aparatelor telegrafice depinde de
codul întrebuinţat şi de viteza de telegrafiere şi se dă în numărul de
cuvinte care se pot transmite în unitatea de timp (de obicei, 1h).
C t= [cuvinte/oră] (2.11)
k – numărul mediu de litere dintr-un cuvânt;
nm – numărul mediu de impulsuri elementare dintr-o literă;
k – depinde de caracteristica limbii în care e scris mesajul şi de
conţinut, iar nm depinde de codul folosit şi de caracteristicile
aparatului.
Se pot defini următoarele capacităţi de transmisie:

23
 - capacitatea teoretică – depinde de calităţile tehnice ale
aparatelor telegrafice (în regim de lucru neîntrerupt);
- capacitatea practică de transmisie – ţine seama de diferite
pierderi ce apar din cauza operaţiilor suplimentare pe care le face
operatorul în procesul de transmitere (valoarea acestor pierderi este
de circa 10% din numărul total al cuvintelor transmise);
- capacitatea de transmisie în exploatare – ţine seama şi de
calificarea operatorului. Ea se stabileşte pe baze statistice, ţinând cont
de operatori cu calificări diferite.
Observaţii:
- codul pentavalent – cod uniform de 5 simboluri – Alfabetul
internaţional numărul 2;
- codul BCD (Binary Coded Decimal) – este un cod binar-
zecimal de şase elemente în care cifrele sunt reprezentate prin
echivalentul lor natural, adică un grup de patru biţi alocaţi ponderilor
1, 2, 4, 8;
- Alfabetul internaţional numărul 5 – este un cod de şapte
elemente derivat cu mici modificări, din codul ASCII (American
Standard Code for Information Interchange). Acest cod este cunoscut
şi sub denumirea de codul ISO7 sau ITU nr. 5;
- codul EBCDIC (Extended Binary Coded Decimal Interchange
Code) – este un cod de opt elemente, folosind numai o parte din cele
256 cuvinte posibile.

2.2. METODE DE MODULAŢIE TELEGRAFICĂ

Prin modulaţii telegrafice se înţeleg metodele de transformare a

mesajelor în semnale electrice.
Semnalele electrice transmise pot fi de curent continuu sau de
curent alternativ.
La modulaţia în curent continuu se pot modifica mărimea sau
sensul curentului.
a) Prin modificarea mărimii curentului se obţine o secvenţă de
impulsuri de curent sau fără curent, adică transmisiuni de simplu
curent de repaus sau simplu curent de lucru (ca în figura de mai jos) –
recepţia se face cu relee neutre sau electromagneţi în care:
M – manipulator;
BT – baterie telegrafică;

24
 R – releu de recepţie;
r – armătura releului R.

M i

BT BT r
R a t
1
a) simplu curent de repaus
M i

BT r
R 0 t
2
b) simplu curent de lucru
Fig. 2.5

b) Prin modificarea sensului curentului se obţine o secvenţă de

impulsuri pozitive şi negative, adică modulaţia dublu curent, folosind
relee polarizate.
- Relee polarizate

M i

BT BT R 0 t
2

Fig. 2.6. Modulaţia de dublu curent

25
 c) Dacă impulsurile transmise pe linie sunt de curent alternativ,
modulaţia se face prin modificarea unuia din parametrii de bază ai
undei sinusoidale (amplitudinea, frecvenţa sau fază).
c.1. – modificând amplitudinea semnalului se trimite pe linie
frecvenţa purtătoare întreruptă în ritmul combinaţiei de cod conform
figurii unde: G – generator de frecvenţă, Rc – receptor.
c.2. – dacă se modifică frecvenţa, în starea de repaus a
emiţătorului se trimite pe linie frecvenţa f1, iar în starea de lucru,
frecvenţa f2.
O variantă a acestei metode este modulaţia cu trei frecvente, la
care în timpul de trecere a armăturii între cele două contacte se
trimite pe linie frecvenţa f0.
c.3. – modulaţia de fază se obţine prin schimbarea fazei
frecvenţei purtătoare. La modulaţia de fază se foloseşte aceeaşi
frecvenţă atât pentru starea de repaus cât şi pentru starea de lucru.

U
G

r 1
R Rc t
2 0

a) cu curent de repaus
U
G

r 1
R Rc t
2 0

b) cu curent de lucru

Fig. 2.7. Modulaţia în curent alternativ

26
 U
G1
R 1
R Rc
2
G2 t

f1 f2 f1 f2
Fig. 2.8. Modulaţia de frecvenţă (două frecvenţe)

U
f1 G1
R 1 G0
R Rc
2 f0
f2 G2 0 t

f1 f0 f2 f0 f1
Fig. 2.9. Modulaţia de frecvenţă (varianta cu trei frecvenţe)

1
R Rc
2 G
0 t

Fig. 2.10. Modulaţia de fază

Transmisiunile telegrafice în curent continuu se utilizează pentru

distanţe relativ mici folosindu-se circuitele fizice, iar transmisiunile
în curent alternativ, pe canalele de mare distanţă şi radiocomunicaţii.
Definirea şi clasificarea distorsiunilor telegrafice
Pentru ca la staţia de recepţie mesajul decodificat să coincidă cu
cel emis trebuie ca perturbaţiile care apar în lanţul de realizare a
legăturii telegrafice de la emiţător la receptor să ducă la apariţia unor
distorsiuni minime (admisibile).
Pentru definirea distorsiunilor se consideră o succesiune de
impulsuri la emisie, formate din durate elementare te. La recepţie
formarea impulsurilor se face cu o anumită întârziere, atât pentru
frontul de creştere, cât şi pentru cel de descreştere a impulsului.

27
 Dacă întârzierile la formarea impulsurilor sunt egale cu
întârzierile la descreşterea lor, atunci transmisiunea se face fără
distorsiuni, adică:
t1=t2=t3=t4=...

Semnal emis

te te 2te te t

Semnal recepţionat
t1 t2 t3 t4 t5
t

Fig. 2.11

Dacă întârzierile sunt diferite, adică:

t3t4; t2t3; t1t2 ş.a.m.d.
atunci transmisiunea se face cu distorsiuni, deoarece durata
impulsurilor de la emisie nu mai corespunde cu durata impulsurilor
de la recepţie.
Distorsiunea telegrafică este definită ca diferenţa dintre timpul de
întârziere cel mai mare şi cel mai mic, care apar într-o succesiune de
impulsuri, raportate la durata de timp elementar, adică:
(2.12)
Distorsiunile telegrafice se clasifică în trei categorii:
a) distorsiuni unilaterale – alungirea (scurtarea) sistematică a
impulsului şi are un caracter permanent (ex.: la simplu curent
lungirea impulsului duce la scurtarea pauzei).
Cauze: inegalitatea tensiunilor de alimentare în cazul dublului
curent, reglajul nesimetric al releelor etc.
b) distorsiuni caracteristice sau regulate – apar în cazul unor
succesiuni de impulsuri de durate diferite, datorită elementelor de
circuit inductive sau capacitative din calea de transmisie (la codurile
neuniforme).

28
 c) distorsiune neregulate – apar aleator şi se manifestă prin
modificarea amplitudinii impulsurilor.
Cauze:
- descărcări atmosferice;
- perturbaţii datorită liniilor de transport de energie electrică;
- variaţii ale frecvenţelor purtătoare;
- inducţia electromagnetică şi electrostatică dintre liniile de
telecomunicaţii.
Relee şi electromagneţi utilizaţi în telegrafie
Generalităţi
Electromagneţii şi releele sunt dispozitive care au un număr finit
de stări distincte, datorită cărora pot fi folosite cu uşurinţă pentru
codificarea şi decodificarea mesajelor. Ele sunt folosite ca elemente
intermediare şi de execuţie în telegrafie.
Electromagneţii sunt utilizaţi ca elemente de execuţie, realizând
un lucru mecanic prin deplasarea unor mecanisme.
Releele se folosesc mai ales ca elemente intermediare, ele
închizând/deschizând sau comutând circuite electrice.
Pentru o funcţionare corectă, releele şi electromagneţii trebuie să
îndeplinească o serie de condiţii:
- siguranţă în funcţionare;
- sensibilitate ridicată;
- randament mare;
- construcţie simplă;
- reglare uşoară;
- timp de comutaţie mic.
Electromagneţii
Folosiţi ca dispozitive de execuţie în schemele cu comutator
direct (recepţia în instalaţia Morse) aparate aritmetice sau ca circuite
intermediare.
Părţile principale ale unui electromagnet sunt:
1. miezul magnetic; 2. înfăşurarea de excitaţie; 3. armătura cu
resortul de reducere; 4.,5. şuruburile de reglaj şi limitare a cursei
armăturii.

29
 5

2
1

Fig. 2.12. Electromagnet

Clasificarea releelor electrice

a) după principiul construcţiei organelor receptoare:
- electromagnetice nepolarizate (neutre);
- electromagnetice polarizate;
- magnetoelectrice;
- electrodinamice;
- de inducţie;
- de rezonanţă;
- electrice;
- cu semiconductoare;
- fotoelectrice etc.
b) după curentul electric care comandă releele:
- de curent continuu;
- de curent alternativ;
c) după destinaţie:
- telefonice;
- telegrafice;
- de autoblocare;
- de semnalizare;
- de automatică etc.
Releele electromagnetice nepolarizate pentru curent
continuu sunt cele mai răspândite în instalaţiile existente de telefonie
şi telegrafie. Caracteristica acestor relee constă în aceea că în lipsa
curentului de excitaţie, armătura se găseşte în poziţie de repaus.

30
 Clasificare:
normale

plat

cu armătură laterală
relee cu miez

rotund (folosite în aparatura modernă)

Releele cu miez rotund se caracterizează prin aceea că folosesc

pentru atragerea armăturii numai fluxul dintre intrefier şi au armătura
la capătul miezului.

Fig. 2.13

Relee polarizate
Sunt elemente de comutaţie a căror armătură poate avea două
poziţii stabile în funcţie de sensul curentului de excitaţie. Stabilitatea
celor două poziţii este asigurată de către un magnet permanent
(prepolarizare).
Clasificare:
a) - cu armătură rigidă;
- cu armătură elastică;
b) - relee cu armătură polarizată;
- relee cu miezul polarizat;
c) - cu circuit magnetic: - în serie (Hughes) – nu se folosesc în
tehnica modernă;
- diferenţial;
- în punte.
31
 S
N

Fig. 2.14. Releu polarizat cu circuit magnetic diferenţial

S
N

Fig. 2.15. Releu polarizat cu circuit magnetic în punte

Relee cu elemente statice (electronice)

Transformă o comandă aplicată la intrarea într-o tensiune, curent
sau putere la ieşire.
Uneori se utilizează sisteme combinate formate dintr-o reţea de
excitaţie şi un releu electromagnetic când se cere o stabilitate mai
mare.
Releele statice realizate cu tuburi electrice sau cu tranzistoare,
diode sunt de tipul circuitelor basculante monostabile sau bistabile.
Instalaţiile moderne utilizate în telegrafie folosesc pe scară largă
semiconductoarele şi miezurile magnetice.

32
 2.3. APARATE ŞI INSTALAŢII TELEGRAFICE CARE
FOLOSESC IMPULSURI DE CURENT CONTINUU PENTRU
TRANSMITEREA ŞI RECEPŢIONAREA INFORMAŢIEI

2.3.1. Generalităţi
Aparatele şi instalaţiile telegrafice fac parte din categoria
sistemelor cu comandă discretă.
Cele mai simple montaje sunt cu comandă directă, la care
elementul de comandă (manipulator telegrafic) primeşte comanda din
afara dispozitivului şi o transmite elementului de execuţie (releu
telegrafic, electromagnet etc.). La aceste sisteme, valoarea mărimilor
de ieşire (starea elementelor de execuţie) este dependentă de valoarea
semnalelor de intrare din acel moment (starea elementelor de
comandă).
În telegrafice se utilizează şi sisteme cu comandă indirectă care
conţine elemente intermediare cu ajutorul cărora comanda este
transportată astfel încât elementele de execuţie să îndeplinească un
anumit program. Elementele intermediare prelucrează logic
informaţiile, respectiv realizează logica condiţiilor de comandă.
Montajele cu comandă indirectă se încadrează în categoria
sistemelor secvenţiale, deoarece starea elementelor de execuţie este
dependentă de starea elementelor de comandă, la un moment dat şi de
stările anterioare ale elementelor intermediare.
Instalaţiile telegrafice moderne care transmit şi recepţionează
coduri uniforme fac parte din sistemele de comandă după program,
fiind echipate în acest sens cu un dispozitiv suplimentar de
programare. Semnalele de comandă sunt preluate de la dispozitivul
de programare şi prelucrate logic de elementele intermediare încât
elementele de execuţie să realizeze programul impus.
Aparatele aritmetice (teleimprimatoare) şi transmiţătoarele
automate fac parte din sistemele cu comandă după program.
Programarea la aparatele aritmetice se face prin intermediul
claviaturii. Pentru transmiţătorul automat, dispozitivul de programare
îl constituie perforatorul de bandă.
Dacă se face controlul execuţiei, atunci legătura poate fi
semiduplex (half duplex), iar dacă nu se face acest control, legătura
poate fi duplex (full duplex).

33
 Legătura semiduplex = transmisiunea şi recepţia nu se pot face
simultan.
Legătura duplex = transmisiunea şi recepţia se fac simultan.
Legăturile duplex permit o utilizare mai bună a circuitelor de
legătură şi a aparatelor, mărind astfel randamentul sistemului.

2.3.2. Montaje de principiu în transmisiuni telegrafice

2.3.2.1. Montaje telegrafice bilaterale cu comandă directă
Din această categorie fac parte aparate şi instalaţii simple care
lucrează de obicei după codul neuniform, ca de exemplu, instalaţiile
Morse. Astfel de montaje pot fi:
a) bilaterale simplex;
b) bilaterale duplex.
Montajele bilaterale simplex se divid în:
- montaje bilaterale simplex fără controlul execuţiei – cunoscute
ca montaje pentru curent de lucru;
- montaje bilaterale simplex cu controlul execuţiei – montaje
pentru curent de repaus.
Montajele bilaterale duplex se pot realiza în două scheme:
- în punte;
- diferenţial.

MA L mA

A B

E1 RA RB E2

Fig. 2.16. Montaj bilateral simplex fără controlul execuţiei

sau pentru curent de lucru

A – este elementul de comandă din st. I (manipulatorul

telegrafic);
RA – receptorul telegrafic st. I
E1 – sursa de alimentare st. I
RB – receptorul tg. st. II
34
 E2 – sursa de alimentare st. II
B – manipulatorul st. II
Acest montaj pentru curent de lucru are raza de acţionare în jurul
a 500 km. Avantajul constă în consumul redus de energie.
Dezavantajul constă în lipsa de control al execuţiei sau al textului
transmis.

RA mA mA RB
A B

E1 E2

st. I st. II

Fig. 2.17. Montaj bilateral simplex cu controlul execuţiei

sau pentru curent de repaus

Funcţionarea schemei cu curent de repaus presupune întreruperea

curentului în circuit când este acţionat unul din manipulatoare.
Raza de acţiune a montajului pentru curent de repaus este
limitată la 300 km.
Avantajele sunt: controlul execuţiei sau al mesajului transmis,
posibilitatea de alimentare de la o singură baterie, verificarea stării
liniei cu ajutorul instrumentului de măsură.
Aceste avantaje au făcut ca acest sistem să fie folosit la căile
ferate.
Montaje simplex omnibus şi pentru dublu curent
Montajele omnibus, fie că sunt pentru curent de repaus, fie că
sunt pentru curent de lucru permit recepţionarea simultană de către
mai multe staţii a informaţiei transmise de la o singură staţie. Sursa
de alimentare (E) conectată în staţia I trebuie să aibă valoarea
suficientă pentru a asigura curentul de acţionare a receptoarelor
telegrafice din toate staţiile (conectate în serie).

35
 mA L1 mA L2 mA

A B C

RA RB RC

Fig. 2.18. Montaj omnibus simplex pentru curent de repaus

mA L1 mA L2 mA

A B C

E1
RA RB RC

E2

I II III

Fig. 2.19. Montaj omnibus simplex pentru curent de lucru

Emisie Recepţie Recepţie Emisie

2 1 1 2
A RA RB
+ – + –

– + – +

Fig. 2.20. Montaj simplex pentru dublu curent

36
 Montajele simplex pot fi îmbunătăţite dacă lucrează cu dublu
curent. Montajul necesită pentru recepţionarea semnalelor relee
polarizate şi, în plus, câte un comutator de trecere de pe poziţia
recepţie pe poziţia emisie.
Avantajele sunt: viteză mare de telegrafiere şi reducerea
distorsiunilor telegrafice.
Montaj bilateral duplex diferenţial

RA rA rB RB
Re1 MA A Re2
+ + r2
r1 E1 E2 –

Fig. 2.21. Montaj bilateral duplex diferenţial

RA, RB – relee neutre cu înfăşurările legate diferenţial;

Re1, Re2 – liniile artificiale de echilibrare;
r1, r2 – rezistenţe echilibrate;
A, B – elemente de comandă manipulatoarele.

Permit transmiterea şi recepţionarea simulată a informaţiei. Prin

aceasta, gradul de utilizare a liniei şi randamentul cresc.
Elementele de bază ale schemei pentru funcţionarea duplex sunt
relee RA, RB care trebuie să aibă două înfăşurări identice. Dacă
acestea sunt străbătute de curenţi egali, dar de sens contrar, fluxurile
se anulează şi armătura releului nu se atrage.
Funcţionarea: Acest montaj poate funcţiona şi simplex.
Astfel dacă st. A emite iar B recepţionează la apăsarea pe
manipulatorul MA, de la (+) EA, curentul trece prin punctul median al
lui RA şi de aici se ramifică:
– (+) EA  MA  RAst  Re1  (–) EA
– (+) EA  MA  RAdt  L  RBst  MB  r2  (–) EA
 RBdt  Re2  (–) EA
Cum Re1 are aceleaşi caracteristici ca linia telegrafică L
împreună cu echipamentul din st. B, curenţii care circulă prin
37
înfăşurările lui RA sunt egali şi de sens contrar şi receptorul nu va fi
acţiona.
În st. B curenţii prin RB fiind de acelaşi sens efectul lor se
însumează şi receptorul st. B va fi acţionat şi poate primii semnale
telegrafice.
La funcţionarea în duplex dacă st. A şi st. B apasă pe
manipulatoarele A şi B releele RA şi RB trebuie să acţioneze, cu toate
ca pe linie curenţii, fiind în opoziţie, se anulează.
RA şi RB sunt acţionaţi prin curenţii locali care în staţia A se
închide astfel: (+) EA  MA (contact de lucru)  RAstg  Re1  (–)
Ea iar la st. B – curentul se închide corespunzător situaţiei de mai sus.
Când un manipulator este pe contactul de lucru iar celălalt pe
contactul de repaus funcţionarea este ca la simplex.
Deci impulsul de pauză corespunde funcţionării simplex.
În acest caz funcţionează numai receptorul staţiei al cărui
manipulator nu este acţionat.

R1 R3 R1 R3

R2 R4 R2 R4

L
R1 R3
rA rB
RA RB
R2 R4

MA MB
Re1 Re2
E1 E2
r1 r2

Fig. 2.22. Montaj duplex punte

38
 Dacă elementul de execuţie (releu, electromagnetul) are o
singură înfăşurare şi nu se poate realiza montajul duplex diferenţial,
se recurge la schema în punte.
Se ştie că la echilibru prin braţul punţii, unde este montat
aparatul indicator de curent, nu circulă curent.
Atunci:
R1R4=R2R3
Braţul al III-lea al punţii R3 pentru st. A e format din rezistenţa
firului şi din rezistenţa tuturor aparatelor conectate la capătul liniei
din st. corespondentă.
La emisia unei staţii (ex.: A) trebuie ca releul propriu să nu
acţioneze (deci la bornele lui diferenţa de potenţial să fie „0“).
Dacă A şi B emit şi recepţionează în acelaşi timp, pe linie nu
circulă curent (bateriile sunt în opoziţie) totuşi R A şi RB acţionează
datorită dezechilibrului punţilor.
Sistemul diferenţial are randament mai bun.
Telegrafie simultană – utilizează o linie telefonică.
Transformatoarele fiind cu priză mediană nu afectează legătura
telegrafică.
O aplicaţie interesantă a telegrafiei simultane este telegrafia cu
circuite fantomizate.
Legătură telefonică

I1
I I
I2

+
RA E1 RB E2
–

Fig. 2.23. Telegrafie cu circuite fantomizate

Pentru realizarea legăturii telegrafice (ex. din fig. 2.23 pentru

montaj de simplu curent cu curent de lucru) se utilizează prizele
mediene ale transformatoarelor de linie, pentru a nu afecta legătura
telegrafică.

39
 2.4. APARATELE CU COMANDĂ DUPĂ PROGRAM

Generalităţi
Aparatele cel mai mult folosite în transmisiunile telegrafice sunt
teleimprimatoarele care utilizează transmisii asincrone.
Pentru emisia unui caracter sunt necesare şapte impulsuri: 5
(impulsuri informaţionale) şi START, STOP pentru sincronizare.
2 4

7 5
6

1 3
Linia

st. 1 st. 2

Fig. 2.24. Principiul START - STOP

La apăsarea pe o clapă pentru emisie contactul 7 eliberează axul

emiţătorului. La deschiderea lui 7 se deschide şi 1 se întrerupe
circuitul de alimentare al releului 3 şi contactul 5 este atras de arcul 6
iar axul receptorului porneşte. Astfel se transmite START. După o
rotaţie se opreşte axul emiţătorului STOP.
Clasificare:
După timpul elementelor care intră în structura
teleimprimatoarelor:
- mecanice;
- electrice;
- electronice.
Din punct de vedere al imprimării:
- cu imprimare pe bandă;
- cu imprimare pe coală.
Se folosesc aparate aritmice pentru că se realizează mai uşor
sincronizarea.
Porţile principale ale teleimprimantelor sunt:
- dispozitivul de emisie;
40
 - dispozitivul de recepţie şi imprimare;
- dispozitivul de antrenare;
- dispozitive auxiliare.
a) Dispozitivul de antrenare
Este format dintr-un motor electric prevăzut cu regulator
centrifugal automat de turaţie, mecanisme de demultiplicare şi din
axe de transmitere a mişcării spre celelalte dispozitive ale
teleimprimatorului.
K
B2
M C
R

B1

110  220 V 0

Fig. 2.25. Alimentarea motoarelor în c.c. sau c.a.

B1 – bobina de excitaţie a motorului;
B4, K, C, R – celula de filtrare şi reglare a turaţiei;
K – contactul regulatorului.
Puterea motoarelor 50  120 W.
Numărul de rotaţii/minut: 1500  3800.

Observaţie: Măsurarea şi reglarea vitezei de rotaţie se realizează

cu ajutorul unui diapazon (frecvenţa de rezonanţă 102/125Hz).

Fc  Fg

Fr

Fig. 2.26. Reglarea vitezei de rotaţie

41
 Regulatorul centrifugal se montează pe axul rotorului; legătura
cu bobina de excitaţie se face prin perii.
Pârghia cu contact fiind aşezată excentric faţă de ax, asupra ei
acţionează forţa resortului Fr şi forţele: centrifugă şi gravitaţională.
Prin deschiderea/închiderea contactului se realizează reglarea turaţiei.
b) Dispozitivul de emisie
Funcţiile (operaţiile) îndeplinite:
- declanşarea bazei de timp;
- formarea combinaţiei de cod;
- conversia paralel/serie;
- transmiterea combinaţiei în linie.
Pentru aceasta există următoarele părţi principale:
- dispozitivul de programare;
- distribuitorul de emisie (căutător de cod).

A a1 ŞI SAU

B a2
.
. a3
. LINIE
1 a4
.
. a5
.
.
9
START
STOP
BAZA DE TIMP

Fig. 2.27. Schema logică a emiţătorului

Fiecare clapă a tastaturii are o pârghie care acţionează într-o

poziţie unică cinci bare selectoare (formează una din cele 32
combinaţii posibile). O a şasea bară, de declanşare, permite rotirea
unui ax cu came (baza de timp).
c) Dispozitivul de recepţie
Operaţiile executate de receptor:
- declanşarea bazei de timp a recepţiei;
- sondarea secvenţială şi luarea deciziilor;
42
 - memorarea şi conversia serie/paralel;
- stocarea;
- decodificarea;
- imprimarea.

BAZA DE TIMP

Sondar
e şi
decizie
LINIE
a1 a2 a3 a4 a5

TAMPON

a1 a5 Q
DECODIFICARE Q

CIFRE LITERE

Fig. 2.28. Înlănţuirea logică a operaţiilor

Baza de timp este un ax cu came având proeminenţe decalate;

sondarea şi decizia se realizează de către un electromagnet cu
armături de construcţie specială, memoriile sunt mecanice (pârghii,
bare) iar decodificarea se face prin intermediul unor creneluri
practicate în barele selectoare de recepţie. Imprimarea se face cu un
braţ cu tipe acţionate selectiv de către decodificator.
Teleimprimatorul electric (TIE)
Teleimprimatorul electric are aceleaşi părţi principale ca şi
teleimprimatorul mecanic. Spre deosebire de acesta comenzile se dau
prin relee şi electromagneţi, iar o parte din mecanismele cu funcţii de
elemente cu două stări stabile au fost înlocuite cu relee polarizate,
acţionarea făcându-se cu dublu curent.
Deci TIE este un aparat care funcţionează cu dublu curent.
Emisia este similară cu cea a TIM, receptorul prezentând două
elemente performante:
- un sistem electric de sondare foarte precis;
43
 - un sistem de decodificare şi imprimare preluat şi de aparatele
moderne.
Memoria mecanică este înlocuită cu memorii moderne, elimină
orice limitări mecanice iar conversia şi stocarea se realizează cu un
set de relee polarizate. Condensatoarele înlocuiesc „spatele“ pentru
acţionarea barelor selectoare iar releele polarizate sunt echivalente
barelor selectoare.
Decodificarea lucrează simultan cu imprimarea:
- local se generează toate combinaţiile;
- fiecare combinaţie generală se compară cu cea stocată de
releele polarizate;
- în momentul coincidenţei se comandă imprimarea;
- o roată cu tipe dispuse pe periferie se roteşte simultan cu
generatorul local;
- un ciocănel de imprimare aşteaptă în faţa roţii cu tipe;
- între ciocănel şi roată se află hârtia de imprimare;
- la coincidenţă ciocănelul este acţionat electromagnetic.
Cele 32 de caractere se generează în 150 ns = durata maximă a
decodificării.
Observaţie: Generatorul de caractere este realizat din 5 discuri
care împreună formează 32 de poziţii relative distincte. Acest lucru
constituie o dificultate ce a făcut ca TIE să fie mai puţin răspândite
decât cele mecanice.
Dezavantajele TIM:
- partea mecanică, care deţine o pondere mare, este scumpă;
- este lent, zgomotos, uzură rapidă;
- necesită întreţinerea permanentă;
- viteză de lucru redusă;
- proces tehnologic de realizare complicat;
- facilităţi de exploatare reduse.
Toate aceste inconveniente sunt eliminate de teleimprimatoarele
electronice a căror construcţie este în relaţie de similitudine cu cea a
calculatoarelor electronice.
Capacitatea de corecţie a teleimprimatorului
Prin capacitatea de corecţie a teleimprimatorului se înţelege
limitele în care combinaţiile de cod pot fi exploatate şi recepţionate
corect. Exploatarea şi recepţionarea incorectă a semnalelor se
datorează unor cauze externe şi interne.

44
 Cauzele externe se referă la calitatea transmisiunii, adică la
modificarea semnalelor datorită parametrilor circuitelor de legătură şi
a echipamentelor intermediare (sisteme de curenţi purtători, translaţii
etc.).
Cauzele interne se datorează dispozitivelor care mijlocesc
blocarea elementelor de exploatare a semnalelor şi de reglare a
vitezei de rotaţie a axului de recepţie.
Înlăturarea erorilor de la recepţie se realizează cu ajutorul
dispozitivelor de corecţie, care oferă posibilitatea de modificare a
momentului exploatării impulsurilor recepţionate.
d) Aparate şi dispozitive auxiliare folosite la transmiterea şi
recepţionarea semnalelor telegrafice
În această categorie intră perforatorul de bandă şi transmiţătorul
automat.
Constructiv acestea pot fi separate de aparatele teleimprimatoare
dar adaptabile la teleimprimatoare.
Introducerea unor astfel de aparate telegrafice şi dispozitive
auxiliare de automatizare a teleimprimatoarelor rezolvă următoarele
probleme:
- se măreşte capacitatea de transmisie a informaţiilor şi, implicit,
creşte randamentul circuitelor;
- se asigură automatizarea tranzitelor telegrafice şi prin aceasta
se evită erorile de prelucrare manuală a telegramelor în centrele de
tranzit;
- se măreşte productivitatea muncii operatorilor din staţiile
telegrafice.
Codificarea informaţiilor se face pe o bandă de hârtie specială cu
lăţimea de 17,5 mm prevăzută cu două feluri de perforaţii: pe centrul
benzii sunt plasate orificii egal distanţate şi de diametru mai mic, care
servesc la înaintarea benzii sub acţiunea mecanismelor de progresie şi
orificii de diametru mai mare corespunzătoare combinaţiilor de cod
(1  5) aranjate pe linii transversale de o parte şi de alta a orificiilor
de progresie.

45
 Schimbare pe litere Schimbare pe cifre

B U C U R E Ş T I

Fig. 2.29. Banda perforată

Pasul de perforare pentru înaintarea benzii este de 2,54  0,002

mm.
Perforaţiile corespund semnalelor de curent, iar lipsa de
perforaţii, semnalelor fără curent. Informaţiile codificate pe banda din
figură sunt în conformitate cu C.C.I.T.T. nr. 2 (cod telegrafic).
Benzile perforate se pregătesc în prealabil de către operatori cu
ajutorul perforatoarelor manuale de bandă sau direct de către
receptoarele perforatoare existente în dotarea teleimprimatoarelor.
Perforatorul de bandă, în principiu, este alcătuit dintr-un
mecanism de antrenare a benzii:
- dispozitiv de codificare;
- mecanismul de perforare.
După modul de acţionare al sistemului de codificare există:
- perforator manual de bandă;
- receptor perforator.
Receptorul perforator se foloseşte cu precădere în cazurile în
care informaţiile trebuie retransmise, multiplicate sau copiate.
Rolul principal îl are la automatizarea tranzitelor.
Constructiv, receptorul perforat se poate adapta aparatelor
teleimprimatoare şi atunci procesul comandă dispozitivul de
codificare al perforatorului, sau poate fi realizat ca unitate separată,
având în structura sa mecanismele de selecţie a semnalelor.
Transmiţătorul automat
- transformă combinaţiile de perforaţii de pe bandă în combinaţii
de impulsuri de curent sau fără curent se transmite în linie, făcând
trecerea de la sistemul combinaţional paralel la cel secvenţial.
Este compus din:
- mecanism de antrenare;
46
 - dispozitiv de emisie.
Transmiţătorul este prevăzut cu diverse posibilităţi de oprire
manuală sau automată în caz de defecţiuni în bandă sau de
recepţionări defectuoase a informaţiilor în staţia corespondentă.
Conectarea transmiţătorului la linie se poate face în montaj
simplex sau în montaj duplex.

A1
Dispozitivul
de exploatare A2
a combinaţiei B
de cod A3
A4 Linie

A5

Generator de impulsuri

Fig. 2.30. Schema logică a transmiţătorului automat

Circuitele logice şi (A1, ..., A5) sunt echivalente cu coincidenţele

golurilor din banda perforată şi golurile camelor de la emisie în care
pot intra pârghiile de exploatare şi pârghiile intermediare. Ansamblul
camelor are echivalent în logica sistemului generator de impulsuri
programate care face trecerea de la emisie sunt echivalente cu un
circuit logic SAU notat cu B.

2.5. TRANSLAŢII TELEGRAFICE. SISTEME DE

COMUTAŢIE TELEGRAFICĂ. ORGANIZAREA
REŢELEI TELEGRAFICE

Translaţiile telegrafice măresc raza de telegrafiere sau dau

posibilitatea de conectare în reţeaua telegrafică a diferitelor categorii
de aparate şi instalaţii telegrafice.
Clasificare:
a) translaţii pentru mărirea distanţei de telegrafiere;

47
 b) pentru adaptarea diferitelor categorii de aparate şi instalaţii
telegrafice;
c) combinate.
a) Translaţii pentru mărirea distanţei de telegrafiere
Distanţa maximă de telegrafiere fără translaţie depinde de
următorii factori:
- parametrii electrici ai circuitului de legătură;
- tipul montajului folosit;
- valoarea tensiunilor admisibile pe circuitele respective;
- capacitatea de corecţie a aparatelor utilizate la recepţionarea şi
exploatarea impulsurilor;
- valoarea tensiunilor perturbatoare induse în calea telegrafică.
Distorsiunea totală telegrafică T trebuie să fie mai mică decât
capacitatea de corecţie e a aparatelor folosite.
T < e
Dacă lungimea circuitului de legătură se divide în n secţiuni
având distorsiunile 1, ..., n, distorsiunea totală este:
T=
Translaţiile din această categorie pot fi:
- cu retransmiterea identică a impulsurilor recepţionate (cu
aceeaşi distorsiune);
- regeneratoare sau corectoare de impulsuri (restabilesc
impulsurile ca formă), electromecanice (distribuitor rotativ) sau
statice (electrice).
După modul de lucru translaţiile pot fi:
- translaţii simplex;
- translaţii duplex.
Ele pot fi cu dublu curent sau simplu curent de lucru sau repaus.
Comutaţia telegrafică (CTg)
Centralele telegrafice (comutaţia telegrafică) servesc la realizarea
legăturilor dintre abonaţii telegrafici.
Principiul comutaţiei în domeniul telegrafiei nu se deosebeşte de
cel folosit în telegrafie.
Particularităţile legăturilor telegrafice duc la unele deosebiri:
- comunicaţiile telegrafice au un pronunţat caracter interurban;
- codificarea mesajelor implică existenţa unor dispozitive
speciale în sistemele de comutaţie telegrafică;

48
 - spectrul de frecvenţă necesar legăturilor telegrafice este de
circa 30 de ori mai redus decât în telefonie;
- mesajele telegrafice pot fi recepţionate şi în lipsa personalului
de deservire a postului final – favorizează legăturile circulare;
- timpul de ocupare a echipamentului de comutaţie e mai ridicat
în legătura telegrafică.
Centralele telegrafice permit realizarea următoarelor tipuri de
legături:
- legături bilaterale între abonaţi;
- legături circulare: un post principal transmite un mesaj simultan
la mai mulţi abonaţi;
- legătură tip conferinţă – fiecare post poate recepţiona de la
oricare alt post (la circulară nu se poate lua legătura telegrafică decât
prin postul principal).
Clasificarea CTg (se clasifică ca şi CTf)
După modul de stabilire a legăturilor:
- manuale;
- automate.
Din punct de vedere constructiv CTg manuale sunt: (CTgM):
- cu schimbătoare cu bare încrucişate;
- schimbătoare cu chei;
- schimbătoare cu jacuri şi fişe;
iar pe aceleaşi criterii CtgA (automate):
- pas cu pas;
- cu axa rotitoare (Rotary);
- cu coordonate (crossbar);
- electronice.
Legăturile telegrafice necesită următoarele părţi principale:
- posturi telegrafice finale (abonaţi tg.);
- CTgM sau CtgA;
- căi de legătură între abonaţi şi CTg şi între centrale.
Teleimprimatoarele se conectează la CTg prin intermediul unei
anexe numită, cutie de comandă. Prin cutia de comandă se face apel
către centrală, se anunţă sfârşitul de legătură, se comandă selecţia
automată la CtgA.
Cutia de comandă este inclusă în teleimprimator sau este
separată.

49
 Centrala telegrafică manuală CTgM
Părţi principale:
- schimbătorul telegrafic;
- ramele cu panouri de translaţie;
- teleimprimatorul operator;
- dispozitive pentru legături circulare sau în conferinţă;
- sursele de alimentare cu dispozitivele de semnalizare.
Legătura telegrafică printr-o centrală presupune următoarele
operaţii:
- apelul abonatului către centrală;
- răspunsul centralei;
- stabilirea legăturii;
- semnalizarea de fine de legătură;
- întreruperea legăturii.
Dezavantajele CTgM:
- capacitatea limitată;
- timpul lung de stabilire a legăturii;
- personal numeros folosit în exploatare.
Centrale telegrafice automate CTgA
Introducerea CtgA a dus la rezolvarea următoarelor obiective:
- micşorarea timpului de parcurs a telegramelor;
- reducerea volumului de muncă în exploatare;
- suprimarea muncii manuale;
- creşterea productivităţii muncii.
CtgA se găsesc în reţelele generale numite GENTEX şi în
reţelele telegrafice de abonaţi numite TELEX.
GENTEX: (GENeral Telegraf Exchange).
TELEX (TELegraf Exchange).
În plus apar reţele speciale (ex.: reţele militare).
Semnalizări în CTgA
În funcţie de tipul centralei: pas cu pas sau crossbar se practică
două tipuri de semnalizări:
- semnalizarea de tip B – selecţia se face de la discul de apel;
- semnalizarea de tip A – selecţia se face de la claviatura
teleimprimatorului.
Există trei tronsoane ale legăturii pe care se efectuează
semnalizări:
a) bucla de abonat spre centrală;

50
 b) circuitul de cordon (în centrală);
c) circuitul între centrale.
În bucla de abonat se semnalizează (prin întreruperea curentului
apariţia curentului, schimbarea sensului curentului şi prin modulaţie
în durată):
- apelul spre centrală;
- invitaţia la selecţie (tonul);
- selecţia;
- răspunsul CtgA la starea abonatului chemat;
- confirmarea întreruperii legăturii.
CtgA realizează următoarele operaţii pe baza informaţiilor date
de abonatul chemător:
- identificarea abonatului chemător sau ocupă un organ de
selecţie liber;
- transmite informaţii asupra stării organelor din centrală şi
asupra abonatului chemat dacă CTgA e fără aşteptare, sau asupra
abonatului chemat dacă este cu aşteptare (ton ocupat dacă CTfA este
fără aşteptare, şi prin pauză dacă organele de selecţie sunt ocupate,
respectiv prin ton de ocupat dacă abonatul chemat e ocupat);
- realizează selecţia şi stabilirea legăturii între abonatul chemător
şi chemat, dacă ultimul este liber.
Pentru realizarea funcţiunilor, CTgA are următoarele circuite
principale:
- circuitul liniei de abonat şi echipamentul individual al
abonatului;
- circuitul de test şi blocare;
- circuitul de alimentare;
- circuitul de registru;
- circuitul de selecţie şi căutare;
- circuitul de convorbire;
- circuitele şi sursele de semnale.

51
 Reţele telegrafice

Planul centralelor
zonale (CZ)

Planul centralelor principale (CP)

Planul centralelor terminale (CT)

Structura oricărei reţele de telecomunicaţii depinde de următorii

factori:
- dezvoltarea economică;
- teritoriul ţării respective;
- reţele interurbane existente.
Legăturile între centrale se realizează, în general, prin căi de
telegrafie armonică.
CT – are rol de a concentra circuitele abonaţilor şi a le îndrepta
spre centrul principal (CP).
În practica sistemelor de selecţie pentru reţele interurbane cu
comutaţie automată există două tipuri de numerotaţii:
- numerotaţie deschisă – succesiunea cifrelor corespunzătoare
selecţiei urmăreşte itinerariul de realizare a legăturii; numărul
complet al abonatului se obţine prin adăugarea treptată a tuturor
numerelor specifice centrelor reţelei prin care se face legătura,
52
completat cu numărul individual al abonatului chemat din centrala
finală de conectare;
- numerotaţia închisă – numărul de apel al abonaţilor este
independent în mod practic de locul unde se face chemarea lor,
numărul de cifre selectat de abonat este acelaşi pentru orice cerere de
legătură (locală sau interurbană).

2.6. SISTEME DE TELEGRAFIE ARMONICĂ (STgA)

2.6.1. Principiile telegrafiei armonice (TgA)

Nevoile de căi au sporit considerabil atât în scopuri civile cât şi
militare. Pentru a se mări distanţa de legătură pe căi telegrafice s-au
abandonat principiile telegrafice clasice utilizându-se tot mai mult
principiul telegrafiei armonice.
Telegrafia clasică solicită un suport fizic pentru fiecare cale
telegrafică şi distanţa de legătura este sever limitată de distorsiunea
telegrafică. Aceste dezavantaje sunt înlăturate prin aplicarea
telegrafiei armonice.
Principiul telegrafiei armonice
Impulsurile care vin de la aparatele telegrafice cu două stări
distincte modulează o purtătoare sinusoidală. Purtătoarea este aleasă
în general din spectrul vocal şi se obţine telegrafia armonică.
Telegrafia armonică oferă posibilitatea creării unor canale unice
în cadrul reţelelor prin care se transmit diverse tipuri de informaţii.
Echipamentele de telegrafie armonică permit realizarea în
spectrul vocal a unui număr variabil de căi telegrafice în funcţie de
viteza de telegrafiere şi de faptul dacă se păstrează sau nu canalul
telefonic.
Există două moduri de folosire a canalului telefonic:
a) formarea unei căi telefonice şi a unui număr variabil de căi
telegrafice:
Exemplu: La echipamentul: P – 314, F – 3140:
- 1 cale tf.: 0,3  2,5 KHz
- 1 cale tg.: 2,5  2,7 KHz
La echipamentul: F – 3170, P – 317:
- 1 cale tf.: 0,3  3,0 KHz
- 1 cale tg.: 3,0  3,4 KHz

53
 Acest tip de căi telefonice şi telegrafice se întâlnesc în
telecomunicaţiile civile la periferia reţelelor telefonice iar în reţelele
speciale (ex.: militare) este un caz obişnuit.
b) renunţarea completă la calea telefonică şi obţinerea numai de
căi telegrafice în funcţie de viteză, astfel:
6 căi tg. v = 200 baud
12 căi tg. v = 100 baud
24 căi tg. v = 50 baud – cea mai utilizată.
La echipamentul F – 3050 se utilizează următoarele deviaţii de
frecvenţă: faţă de frecvenţa medie: 200 Bd.  120 Hz; 100 Bd.  60
Hz; 50 Bd.  30 Hz (se utilizează MF).
Avantajele telegrafiei armonice faţă de telegrafia clasică:
- se obţine un număr mare de căi telegrafice pe acelaşi suport
fizic;
- căile de telegrafie armonică au o calitate superioară faţă de
telegrafia clasică; distorsiunea telegrafică este < 5%;
- preţul de cost este mult mai mic (o zecime) din cea a unei căi
telegrafice clasice;
- utilizarea amplificatoarelor telegrafice.
Ca suport pentru căile de telegrafie armonică se utilizează:
- calea tg. realizată pe circuit fizic (neamplificată,
nemultiplexată);
- calea tg. realizată prin SMRF – cel mai folosit la civili;
- calea tg. realizată prin staţii de radio.
După spectrul util StgA se pot clasifica în:
1) StgA în spectrul vocal – sisteme de telegrafie tonală (STgT);
2) StgA: 3,4  7 KHz – sisteme de telegrafie supratonală
(STgSt).
Avantajele STgSt:
- păstrează calea telefonică;
- folosirea spectrului de frecvenţă al suportului la întreaga
capacitate.
După repartiţia căilor telegrafice avem StgA:
a) cu multiplicare în timp;
b) cu multiplicare în frecvenţă.
Dezavantajul punctului a): solicită sincronizare ridicată între
emisie şi recepţie. Canalul de tip a) se extinde odată cu generalizarea

54
sistemului telefonic numeric: (64 kb/s/ calea vocală la MIC - şi 32/16
kb/s/calea vocală la MD).
Metoda a doua b) este cea mai utilizată în sistemele analogice.
Presupune împărţirea spectrului telefonic într-un număr de benzi
egale a cărui lungime depinde de viteza de telegrafiere. Această
metodă prezintă avantaje certe:
- se utilizează pentru banda de audiofrecvenţă (telefonică);
- se poate extrage orice cale telegrafică din magistrala de căi
telegrafice în nodurile reţelei;
- nu necesită sincronizări;
- se obţine un număr mare de căi telegrafice.
Dezavantajele punctului b):
- datorită numărului mare de filtre din sistem, apar pierderi de
nivel în aceste filtre;
- numărul mare de căi telegrafice prezent în calea telefonică
determină micşorarea nivelului unei căi telegrafice astfel încât să
evite „diafonia“ între căile telegrafice;
- din punct de vedere energetic, suma puterilor căilor telegrafice
este aproximativ egală cu puterea semnalului telefonic (în practică se
ia mai mică suma puterilor telegrafice pentru a nu perturba calea
telefonică – apare dezavantajul că semnalul telegrafic, poate fi înecat
în zgomot);
- numărul mare de căi telegrafice face ca la extremităţile
spectrului telefonic căile telegrafice să nu se utilizeze deoarece se
cumulează efectul filtrelor de cale telefonică şi a celor de cale
telegrafică.
Purtătoarea de audiofrecvenţă este modulată de semnalul
telegrafic format din impulsuri de curent continuu cu două stări
generat de aparatul telegrafic prin impulsurile de modulaţie: MA,
MF, M.
Modulaţia de frecvenţă poate fi: cu semnal sinusoidal, cu semnal
dreptunghiular (modulaţie prin deplasare de frecvenţă) şi bitonală.

55
IA - semnal telegrafic
de curent continuu
modulator
a t
IE

b t
- M.A. cu curent
IE
de repaus sau de
lucru
M.F.
c t
F1 F2 F1 F1 F2 F1
IE

M..
d t

Fig. 2.31. Aspectul semnalelor telegrafice de curent alternativ

de audiofrecvenţă
StgA cu MA
Se consideră o succesiune de impulsuri alternative de durată t,
care reprezintă forma de undă a semnalului modulator.
1A
1/2

0 te 2te 3te t a)

-1/2 T
y1
te 2te 3te t b)

ie
te 2te t c)

Fig. 2.32. Forma de undă a semnalului modulator şi semnalul

de curent alternativ corespunzător la MA

56
 Frecvenţa semnalului modulator fs=1/T=1/2te (2.13)
Semnalul din a) este de forma:
Q(t)=4/(sint+1/3sint+1/5sin5t+...) (2.14)
Funcţia de comutaţie a purtătoarei y1 poate fi descompusă în
serie Fourier şi este egală cu:
y1(t)= (2.15)
y1(t)= sau (2.16)

y1(t)= (2.17)
Curentul purtător modulat în amplitudine este:
iE(t)=Ipy1(t)sinpt (2.18)
unde Ip amplitudinea curentului purtător nemodulat.
Înlocuind pe y1(t) se obţine:
iE(t)=
(2.19)
Relaţia pune în evidenţă:
- existenţa semnalului cu frecvenţă purtătoare a cărei amplitudine
e la jumătate;
- o serie de componente cu frecvenţe laterale grupate simetric în
jurul purtătoarei a căror amplitudine scade în raport cu componentele
spectrale respective.
Prin reprezentare grafică se obţine:

1/2

1/ 1/

1/3 1/3

1/5 1/5

F-5fs F-3fs F-fs F F+fs F+3fs F+5fs

Fig. 2.33. Spectrul de frecvenţă şi amplitudine al semnalului obţinut
după modulare pentru n = 4

57
 Amplitudinile componentelor laterale reprezentând 1/(2n+1)
din amplitudinea purtătorului nemodulat.
Distribuţia puterii între componentele unui semnal alternativ
modulat cu semnale dreptunghiulare 1:1 având frecvenţa fS:

Frecvenţa Amplitudinea Puterea relativă

relativă
Fp ½ 0,25
Fp+fS 1/ 0,1014
Fp-fS 1/ 0,1014
Fp+3fS 1/3 0,011
Fp-3fS 1/3 0,011
- 0,50

Dacă se limitează banda efectivă a căii telegrafice la frecvenţa

purtătoare şi cele două frecvenţe laterale F p  fs rezultă o putere
relativă P = 0,4528, foarte aproape de P = 0,50 corespunzătoare
tuturor componentelor semnalului modulat. Deci se pot realiza un
număr mare de căi telegrafice cu bandă îngustă, în spectrul de
frecvenţă vocal sau supratonal fără a afecta calitatea transmisiei.
StgA cu MF
Este folosit mai ales pe canalele cu fir şi radioreleu deoarece
permite realizarea unui număr comparabil de căi telegrafice ca la MA
dar cu RSZ mai bun (RSZ = Raport Semnal/Zgomot).
Prin MF, frecvenţa instantanee a curentului purtător:
Ip(t)=Ipsin=Ipsin(t + ) (2.20)
unde: Ip – amplitudinea curentului purtător nemodulat;
Q = t +  – faza;
 = 2F – frecvenţa unghiulară în timp în jurul valorii
nominale Fp între limitele Fp - Fmax şi Fp + Fmax, în concordanţă cu
semnalul telegrafic modulator.
Se consideră cazul cel mai uşor şi anume cazul impulsurilor
dreptunghiulare 1:1 de durată t, cărora le corespunde frecvenţa de
telegrafiere fs.
Raportul de deviaţie D este:
D= (2.21)
iA(t)
58
 a)

te te te
y1
cosst
b)

iE
c)

Fig. 2.34. Aspectul semnalului modulator în cazul MF cu semnal sinusoidal

a) impulsuri telegrafice; b) prima armonică a semnalului modulator; c) curentul
purtător modulat în frecvenţă

Se consideră mai întâi cazul MF cu semnal sinusoidal ca în

figura 7.4. Deviaţia de frecvenţă instantanee produsă de semnalul
modulator sinusoidal este:
F =Fmaxcosst (2.22)
Frecvenţa purtătoare devine:
F = Fp + F = Fp +Fmaxcosst (2.23)

Fp+Fmax Fmax
Fp F

Fp-Fmax
te te
Dt t

Fig. 2.35. Variaţia Fp sub acţiunea unui semnal modulator sinusoidal

59
 Considerând un interval de timp infinit de mic dt, unghiul
parcurs de vectorul purtătoarei între timpul t şi t + dt va fi:
2(Fp + Fmaxcosst)dt (2.24)
Unghiul instantaneu total  de la timpul 0 la t este în acest caz:
= (2.25)
Integrând:
= (2.26)
şi introducând limitele:
= (2.27)
Înlocuind în expresia curentului purtător:
iE(t)=Ipsin(t+ sinst) (2.28)

iE(t)=Ip (2.29)

Termenul cos este egal cu următoarea serie de

funcţii Bessel de speţa întâi şi de ordinul 0, 1, 2, 3, ...;
cos =J0 +

+2 (2.30)
Echivalent:
sin 2 (2.31)
Înlocuind în relaţia lui iE(t) se ajunge la relaţia finală:

(2.32)
Spectrul de frecvenţă arată astfel:
D=
60
 0,76

0,44 0,44

0,11 0,11

Fp-fs F Fp+fs

0,76
D = 1,6
0,57 0,57
0,45

0,25 0,25

0,07 0,07

Fp-3fs Fp Fp+2fs

Fig. 2.36. Spectrul de amplitudine şi frecvenţă în MF cu un singur semnal

sinusoidal

61
 Distribuţia de energie în componentele purtătorului modulat
pentru D = 1.

Frecvenţa Amplitudinea relativă Energia relativă

Fp(nemodulat) 1 1
Fp(modulat) 0,76 0,5776
Fp+fS 0,44 0,1936
Fp-fS 0,44 0,1936
Fp+2fS 0,11 0,0121
Fp-2fS 0,11 0,0121

Energia totală a purtătorului şi a primelor două componente

laterale 0,9890.
Din dorinţa ca energia semnalului modulat să fie găsită într-o
bandă îngustă se lucrează cu valori ale lui D între 0,9 şi 1.
Pentru a ţine cont de întregul spectru al semnalului telegrafic se
porneşte de la variaţia F sub influenţa impulsurilor modulatoare:
iA
te 2te 2te te a)

Fp+Fmax
te b)
Fp-Fmax

Fig. 2.37. Modulaţia prin deplasare de frecvenţă:

a) semnal modulator
b) aspectul variaţiei frecvenţei modulate

iE(t)=Ipsin; =t+(t) (2.33)

IE(t)=Ipsintcos(t)+costsin(t)
Pulsaţia în raport de fază este definită ca:
(2.34)
Din figura 2.37.b rezultă că are următoarele valori:
= (2.35)
Deci:
(t)= (2.36)
62
 Punând condiţiile:
1(t)=0 în lipsa modulaţiei
1(t) – ia două valori egale dar contrare la modulaţie.
Deci t=-te; t=te
maxte+C1=maxte+C2=D; C1=C2=C (2.37)
Pentru t=0
(t)=C1=C2=C
Deci condiţia de obţinere a deviaţiilor de frecvenţă Fmax
rezultă:
temax+C=-C  C=- maxte (2.38)
În final:
(t)= (2.39)
Graficul (t) arată astfel:
(t)
- max

-te te t

- max
Fig. 2.38

Dacă în relaţia lui iE(t) se înlocuiesc sin(t) şi cos(t) cu seriile

Fourier:
cos(t)=A0+2 (2.40)
sin(t)=2 (2.41)
A0= (2.42)
Am= (2.43)
An= (2.44)
se obţine:
iE(t)=Ip
63
 (2.45)
În acest caz pe lângă frecvenţa purtătoare F p şi cele două
frecvenţe laterale (Fpfs) se generează un număr infinit de frecvenţe
laterale grupate simetric faţă de Fp.
Observaţii:
1) la modificările prin salt amplitudinile sunt mai mici ca la
modificările armonice;
2) pe măsură ce D creşte se micşorează ponderea spectrală a
celor trei componente Fp, Fpfs în bilanţul spectral: D trebuie < 1.

2.6.2. Banda de frecvenţă necesară unei căi telegrafice

La trecerea semnalului modulat în amplitudine prin FTB,
impulsul de c.a., amplitudinea acestuia, ajunge la valoarea de regim
după un timp egal cu timpul de formare:
= (f – banda efectivă a căii telegrafice). Impulsurile mai
scurte de  nu pot fi transmise corect. Viteza telegrafică trebuie să fie:
vtmax= (2.46)
Pentru siguranţa exploatării Küpfmüler indică o lărgime a
impulsului: te>1,5; ceea ce implică:
f1,5vtmax (2.47)
Pornind de la distorsiunea telegrafică generalizată:

(2.48)

64
 5

-5

-10

-15

-20 fte
0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0

Fig. 2.39. Distorsiunea telegrafică a impulsului în funcţie de fte la TA - MA

Pentru fte=1,6 se obţine distorsiune nulă.

fHz=1,6vt baud - relaţia finală (2.49)
Ecartul între frecvenţele purtătoare se alege în funcţie de:
- viteza de telegrafiere;
- distorsiunile telegrafice i6%;
- variaţia admisă a purtătoarei telegrafice.
Între 2 canale alăturate se alege un canal de protecţie:
fp= f – valoare recomandată (2.50)
2f0=f+fpentru (2.51)
Şirul frecvenţelor purtătoare pentru canal tg: f0, 3f0, 5f0.
Între 2 frecvenţe centrale ale canalelor alăturate lărgimea 2f0 este
f+fprot.
Determinarea valorii primei purtătoare telegrafice
- datorită efectului de scurtare a impulsurilor telegrafice se
defineşte randamentul:
= 100% (2.52)
unde:
te - timp la recepţie;
 - randament
Trebuie >15%; mai mic implică FTB pretenţioase.

65
 exemplu:
vt = 50 baud
f = 1,6  50 = 80 Hz
fp = 1/2  80 = 40 Hz
2f0 = 80 + 40 = 120 Hz
f0 = 60 Hz
fp 
Pentru 50 baud
fp =  300 Hz
Frecvenţele purtătoare sunt standardizate de către ITU-T (fost
CCITT). Ele se aleg de forma: f0, 3f0, 5f0 … deoarece multipli pari ai
lui f0 dau componente de intermodulaţie (de combinaţie) la trecerea
dispozitivelor neliniare.

CAPITOLUL 3
INTRODUCERE ÎN TELEFONIA ANALOGICĂ

3.1. TELEFONIE
INTRODUCERE
Telecomunicaţiile constituie domeniul tehnic care se ocupă cu transmiterea informaţiilor la distanţă. Caracterul
social al activităţilor umane impune în primul rând, comunicarea între membri societăţii. Creşterea
complexităţii şi dinamismului vieţii social-economice, creşterea dinamicii câmpului de luptă duce la o creştere
explozivă a cantităţii de informaţie vehiculate prin sistemul tehnic de telecomunicaţii.
Până acum, primordialitatea absolută în cantitatea de informaţii vehiculată şi în alocarea mijloacelor tehnice o
constituie comunicarea între oameni, comparativ cu cea dintre oameni şi sisteme tehnice sau dintre sisteme
tehnice. Comunicaţiile telefonice reprezentau la nivelul anilor 80, 90% din totalul comunicaţiilor. Această
pondere este în descreştere, ca urmare a dezvoltării ciberneticii şi implicit a transmisiunilor de date (sau
transmisiunilor numerice).
În etapa actuală TD (Transmiteri de Date) se adaptează la particularităţile transmisiunilor telefonice şi implică o
uşoară îmbunătăţire a acestora din urmă (utilizarea reţelei telefonice pentru realizarea reţelelor de calculatoare,
este unul din exemple).
Prin dezvoltarea tehnologiilor de creare a circuitelor larg şi foarte larg integrate (LSI-VLSI), prin dezvoltarea
reţelelor de calculatoare (ex: Internetul) se va ajunge la unificarea metodelor şi sistemelor tehnice de
transmisiune, comutare şi servicii folosite, adică a serviciilor de telefonie (voce) analogică şi numerică,
telegrafie, transmisii de date, obţinându-se reţeaua integrată numerică (ISDN-Integrate System Date Network).
Ca parte a sistemului social, domeniul militar păstrează caracteristicile întregului (complexitate, dinamism -
câmpul de luptă modern se caracterizează din punct de vedere al informaţiei de C4I: comanda, control,
comunicaţii, calculatoare, informaţii) dar şi de trăsături specifice ce-l caracterizează (urmărirea de scopuri
politice majore, implicarea de uriaşe resurse umane, materiale şi energetice, mobilitate crescută condiţii de
exploatare vitrege) care duc la modificări de substanţă a „sistemului său nervos“: sistemul de transmisiuni
militar faţă de corespondetul civil, dar în acelaşi timp, ele trebuie să fie compatibile.
SCURT ISTORIC AL TELEFONIEI
a) Pe plan internaţional
14.02.1876 (SUA) Graham Bell şi separat Elisha Gray brevetează la câteva ore distanţă telefonul.
10.03.1876 (Boston): Bell efectuează prima convorbire telefonică - data de naştere a telefoniei.
66
1877 (Anglia): Thomas Doolittle creează tehnologia fabricării firelor de cupru.
28.01.1878 (SUA) - primul comutator manual tf cu 21 abonaţi - data de naştere a comutaţiei telefonice.
1879 (Franţa) Clement Aden - perfecţionează casca telefonică a lui Bell introducându-i un magnet permanent şi
inventează microfonul cu cărbune.
1886 - prima legătură internaţională Paris-Bruxelles.
1889 - (Kansas City-SUA) - Antreprenorul de pompe funebre Almon B, Strowger, brevetează primul comutator
telefonic automat - pentru că centralistele favorizau concurenţa.
1899 - (SUA): Kehth şi Erickson brevetează selectorul Strowger, Rotary perfecţionează la începutul secolului
selectorul Strowger, inventează discul de apel - ambele utilizate şi astăzi. Erickson brevetează un selector în
coordonate polare - utilizat şi în prezent.
1917 (Suedia) Betulander brevetează selectorul „Crossbar“ - utilizat în centralele moderne electromagnetice
produse în ţară.
1938 (SUA): Compania A.T.T. realizează prima centrală Crossbar.
1956 Primul cablu telefonic transoceanic Anglia -SUA
1960 SUA: Morris -prima centrală tf. cu comandă electronică.
1962 Prima legatură tf. prin satelit: Telestar I.
1970 (Franţa) - Prima centrală tf. automată integral electronică.
b) În România
1881 - Timişoara: primele linii tf. la noi în ţară.
1882 - Iaşi: primele linii tf. pentru uzul autorităţilor.
1930 - se concesionează companiei ITT reţeaua publică telefonică.
1976 - staţiile de sol de la Cheia pentru legături prin satelit (sistemul INTELSALT).

3.1.1. Semnalul telefonic

Adevărata valoare a informaţiei este pusă în evidenţă de momentul şi locul utilizării acesteia. A doua realizare
remarcabilă a omenirii, după apariţia vorbirii, o constituie formarea sistemului de comunicaţie mondial, sistem
în permanentă dezvoltare şi perfecţionare.
Structura sistemului global de comunicaţie (are peste 800.000.000. de terminale interconectabile la cerere,
fiecare cu fiecare) este următoarea:
- echipamentul de abonat;
- bucla de abonat;
- centrale de comutare locale (urbane în general);
- trunchiuri urbane;
- centre de comutare interurbane;
- trunchiuri interurbane.

Bucla de abonat

CANAL

*
P
B trunchi
X Alte INTERURBAN
terminale
Echipame specifice Centre Centre de
de de telecomunicaţii sunt următoarele:
Caracteristicile ale reţelei
nt de comutare comutare
a) Durata foarte mare de viaţă a sistemelor componente (ex: o centrală telefonică automată, are durata de viaţă
abonat
de 30-40 locale foarte bună,interurbane
ani - impune fiabilitate posibilităţi de extensie a capacităţii şi de interconectare cu
sistemele prezente şi viitoare).
b) Permanenta modificare a reţelei datorită creşterii continue a numărului de abonaţi şi apariţiei de noi servicii,
cum ar fi: Fig. 3.1. Principalele categorii de echipamente de telecomunicaţie
- numerotarea prescurtată a posturilor frecvent chemate;
- transferul automat la un post predeterminat al apelurilor sosite la un abonat absent;
- serviciul videotex;
- asistenţă acordată chemătorului, la cerere, în cazul primirii tonului de linie inexistentă;
- trezirea automată la o oră prestabilită şi multe altele stabilite în standardele EUROCOM.
c) Complexitatea extraordinară (peste 800.000.000 terminale)

67
 Ponderea valorică a componentelor reţelei în costul global al
unei reţele naţionale de telecomunicaţii este următoarea:
Unda Unda acustică
acustică Terminale
telefonice [56%]

Cutie terminale
Reţeaua de
distribuţie [38%]

Repartitor
intrare
Comutator
[25%]
Repartitor
ieşire

F.O. Echipament LMD Statii rd.rl

Sisteme de legătură
la mare distanţă
Cablu (LMD) şi reţeaua
coaxial Staţii joncţiunilor [21%]
Linii aeriene
torsadat rd.

Staţii satelit

Fig. 3.2. Compunerea tehnică tipică a reţelei telefonice şi

ponderea valorică în costul global

68
Descrierea pe scurt a elementelor sistemului de comunicaţie:
a) Echipamentul de abonat
Este acea parte a sistemului cu care abonatul (utilizatorul) intră în contact direct. Terminalele cele mai frecvent
utilizate sunt:
 aparate telefonice;
 calculatoare;
 facsimil;
 teleimprimatoare;
 copiatoare electronice;
 sisteme de transmisie în regim teleconferinţă;
 procesoare automate de text;
 centrale telefonice „satelit“ manuale şi automate (PBX, PABX - Private Automatic
Branch Exchange);
 LAN (Local Area Network).
Bucla de abonat (B. locală)
Cuprinde totalitatea mijloacelor fizice şi organizatorice ce realizează conectarea unui terminal la centrul de
comutaţie. Componenta esenţială a buclei locale o constituie mediul de transmisie: cablul telefonic sau legătura
radio în microunde (telefonia mobilă).
Centre de comutaţie locală (urbane)
Reprezintă punctul final al buclelor de abonat.
Conexiunile realizate la acest nivel sunt fie selectate de către utilizatori fie cablate la cerere (conexiuni
dedicate, închiriate, private).
Trunchiuri urbane
Mijloacele de comutaţie între centrele de comutaţie locală se numesc trunchiuri urbane sau joncţiuni, pe lângă
informaţia propriu-zisă, se asigură transmisia unor semnale de protocol, de sincronizare.
Centre de comutaţie interurbană şi tandem
Realizează interconectarea trunchiurilor urbane. Interconectarea trunchiurilor urbane provenite de la centrele
locale de acelaşi tip se realizează în centre de comutaţie, iar în caz contrar în centre de comutaţie tandem. Un
caz particular la tandem îl constituie centrul de comutaţie internaţional, care este o treaptă obligatorie de
selecţie în obţinerea accesului la reţeaua internaţională.

69
Trunchiuri interurbane
Mijloacele de comunicaţie între centrele de comutare interurbană ce deservesc zone delimitate prin frontiere
administrative se numesc trunchiuri interurbane.
Echipamente de transmisie
Procesul de transport al informaţiei (vocală, video, de date) se numeşte transmisie. Echipamentul care
realizează transmisia informaţiei în linie, bucla locală, trunchiuri urbane, interurbane, se numeşte echipament
de transmisie. Tipul echipamentului de transmisie este determinat de natura fizică a mediului de transmisie, dar
ele îndeplinesc şi o serie de funcţiuni comune (protecţie, semnalizare etc.).
Medii de transmisie
Natura fizică a mediului de transmisie utilizat este deosebit de importantă pentru capacitatea legăturii,
capacitate definită prin numărul de canale ce pot fi transmise simultan.
Obs: Prin canal vocal se înţelege un canal ce poate asigura transmisii analogice şi numerice în bandă 300-3400
Hz (conform ITU-T).
Mediile de transmisie utilizate:
 fire aeriene ~24 canale vocale (CV);
 cabluri telefonice (torsadate) ~ 12 canale vocale - regeneratoare la 2 Km;
 cabluri coaxiale: 360010800 c.v.;
 ghiduri de undă: 230000 c.v. - pe distanţe scurte - 100 m;
 spectrul frecvenţelor radio:
 US: 330 MHz
 UUS, microunde: - vizibilitate directă, repetare la 3050 Km, 1 canal TV=1200 c.v.
 legături troposferice: 72 c.v. -200 Km;
 legături prin satelit;
 fibre optice 10141015 Hz: 104 ori banda mai largă decât în domeniul microundelor.

70
Tx -Repetoare -Repetoare -Repetoare Rx
Modem -Egalizoare de -Regeneratoare -Egalizoare de Modem
Rx amplitudine şi amplitudine şi Tx
de întârziere -Supresoare de de intriziere
(de fază) ecou
-Multiplexoare
-Multiplexoare MRF sau MRT
MRF sau MRT -Sisteme
purtatoare
(cablu, rd,
Principiul fundamental
Bucla al telefoniei (Alexander Graham Bell, Elisha
satelit) CentreGray)
de Bucla
Abonat Sisteme Trun-
Acest principiu constă în transformarea
Centre de formei de undă acustică emisă de vorbitor
comutaţie pe suport electric, Abonat
transmiterea prin
de parcurgere electromagnetică, purtate chiuri
la distanţă şi transformarea formei de undăde a curentului electric
recepţionat în undă acustică.
comutaţie purtat
Mesajul elaborat Fig. 3.3.
de creierul
abonat umanStructura
are un caracter e Elcomplex
unuidiscret.
circuit de comunicaţie
este codificat în impulsuriabonat
nervoase cu care sunt
comandate mişcările coerente ale organelor implicate în vorbire (organe de fonaţie şi articulaţie). La recepţie,
unda acustică este convertită de urechea medie în deplasări mecanice ale organelor interne, iar apoi în urechea
internă în impulsuri nervoase. Audiţia este un fenomen fiziologic.
Decodificarea mesajului se face după ce a fost perceput în ansamblu şi depinde de cunoaşterea limbii,
experienţa ascultătorului, este deci un fenomen psihologic. Prin decodificare, mesajul este adus de la forma
analogică la forma discretă.
Vorbirea nu este realizată de organe exclusiv destinate acestui lucru, ci de ansamblul organelor destinate
respiraţiei şi masticaţiei: plămânii, traheea, laringele cu coardele vocale, faringele, gura şi nasul.
Sunetul, fenomen fizic în esenţă, are în limbă rolul de a diferenţia cuvintele unele de altele (fenicienii au sesizat
că vorbirea are un caracter discret din punct de vedere al mesajului). Numărul formelor sonore cu care se
realizează mesajele este limitat. Aceste forme sonore, invariante în variaţii (un cuvânt pronunţat de 2 persoane
are caracteristici fizice mult diferite, dar creează acelaşi concept în mintea auditoriului) ce constituie unităţi
indivizibile, imposibil de analizat pe părţi şi diferenţiază cuvintele între ele se numesc foneme. Alfabetul este
notarea grafică a unor foneme. Echivalentul scris al fonemului se numeşte grafem.
Ideal pentru transmisionişti ar fi identificarea, codificarea, transmiterea şi recepţionarea numai a fonemelor care
sunt în număr de 2050 (specific fiecărei limbi) şi cum debitul informaţional al vorbirii curente este de 50
foneme/s (de regulă 3040) ar rezulta din punct de vedere teoretic o transmisiune dusă la limita vitezei vocale.
Până în prezent nu s-a reuşit identificarea fonemelor din unda sonoră; ceea ce ar avea implicaţii deosebite
pentru interacţiunea om-maşină.

În prezent, pornind de la limita teoretică a lui Shannon: şi de

condiţiile impuse telefoniei (condiţii izvorâte din necesităţi tehnice)

se obţine: .

Rezultă că pentru o comunicare telefonică se utilizează numai 0,1 % din resursa tehnică teoretică.
Transmiterea fonemelor ar elimina redundanţa semnalului, dar nu s-ar mai percepe naturaleţea mesajului
vorbit, ceea ce pentru legăturile neprofesionale ar fi inacceptabile.
Percepţia mesajelor vorbite
Pe lângă informaţia propriu-zisă transmisă între interlocutori apar şi aspecte calitative ce creează ascultătorului
senzaţii emoţionale. În comunicaţiile profesionale aspectele calitative au un rol secundar, fiind suficient dacă
ascultătorul înţelege (poate să scrie) corect mesajul primit. Din această cauză pentru telefonie s-a hotărât
reducerea benzii utilizate de la 1618000 Hz (sau 020000 Hz rotunjite) la 3003400 Hz (conform CCITT
(ITU-T)). În armată s-au folosit şi benzi mai mici între 3002700 Hz.
Relaţii între caracteristicile fizice aleFig.sunetelor 3.4. Nivelulşidepercepţia
audibilitate
Ciclul de
intensitate dB auditivă a) pragul de audibilitate
Ca proces acustic, unda sonoră (deci şi vorbirea) se caracterizează prin b) pragulobiectivi
parametri senzaţiei dureroase
(măsurabili):
sonoră sonoră, forma de undă (decibşi spectrul de frecvenţă asociat), durata dar şi prin parametri
puterea, presiunea
140
subiectivi daţi de senzaţiile receptorului.
120 (fig. 3.4)
Intensitatea sunetelor
100
80
60
a 71
40
20
0 Hz
-20 10 20 50 100 200 500 1000 2000 5000 10000
Obs: în general măsurătorile se fac utilizând o singură componentă spectrală (un ton pur) şi tonurile cele mai
utilizate ca referinţe sunt 1000 Hz şi 800 Hz. (vezi fig. 3.4).
Obs: Un ton pur nu este auzit dacă are sub 10-12 W/m2 şi este auzit din ce în ce mai tare până când la 1 W/m2
apare senzaţia de durere.
La sub 16 Hz, sunetul nu mai este auzit dar poate produce, distrugerea organelor interne, nu numai ale urechii
(arme sonice).
Domeniul de audibilitate este 1618000 Hz.
Plaja intensităţilor sonore audibile este deosebit de mare, 1012 ori (120 dB) datorită rolului de transformator de
adaptare al urechii medii. Omul aude întreaga gamă de sunete naturale a căror origine l-ar putea afecta.
Def: Tăria unui sunet apreciată în foni este valoarea nivelului intensităţii tonului pur de 1000 Hz care produce
aceeaşi senzaţie de tărie.
Def: Un son este tăria produsă de un ton pur de 1000 Hz cu intensitatea de 40 dB.
Obs: La frecvenţe de 1000 Hz, nivelul intensităţii sonore în dB este egal cu tăria în foni.
Def: înălţimea sunetelor este parametrul subiectiv al percepţiei prin care deosebim după frecvenţă, două
tonuri pure, audibile. Un ton pur are înălţimea de 1000 de meli dacă are frecvenţa de 1000 Hz şi tăria este de
60 foni.
Importanţa tăriei asupra înălţimii (vezi fig. 3.5). Ex: un ton pur de 100 Hz/40 foni pare mai înalt decât un ton
pur de 100 Hz/100 foni.

72
 Ciclul de dB
intensitate 3500
sonoră
3000
Legătura dintre înălţimea (în meli) a
2500
percepţiei tonurilor pure şi frecvenţa
2000
acestora.

1500 Experimentul s-a făcut prin

modificarea frecvenţei tonului pur
1000 soni până ce apare senzaţia de dublare
200 a înălţimii.
500 100 Hz
20 50 100 20050500 1000 2000 5000 10000 20000
Fig.20
3.5. Dependeţa mel-frecvenţă
10
5
2
1
0,5
Influenţa duratei excitaţiei sonore asupra
0,2 percepţiei
Un ton pur este perceput corect dacă durează
0,1
foni
mai mult de 60 ms.
Impulsurile
Fig. subfuncţie
3.6. Tăria în soni 1020de tăriams
în foninu suntpurpercepute
a tonului de 1000 Hz (valori
experimentale).
O succesiune de impulsuri de tonuri pure poate fi sesizate ca atare dacă intervalul de timp dintre ele este mai
mare de 10 ms.
Semnale complexe şi parametri acustici
Două semnale acustice complexe diferite sunt percepute de ureche ca având timbrul diferit.
Semnalul vorbirii şi semnalul telefonic
Se pune problema, în principal, ca mijloacele tehnice pe care le interpun între vorbitor şi ascultător să nu
afecteze, în limite date, percepţia corectă a mesajului lingvistic. Gradul de percepere corectă a mesajului
transmis (vorbitorul citeşte un mesaj pregătit iar ascultătorul scrie ce înţelege) se numeşte inteligibilitate şi se
apreciază în procente de cuvinte corecte percepute din totalul de cuvinte transmise.
Pentru creşterea gradului de obiectivitate al evaluării nu se transmit mesaje în clar ci se apelează la silabe fără
sens dar care respectă global caracteristicile îmbinării fonemelor în limba în care se face experienţa. Aceste
silabe poartă numele de logatomi, iar rezultatul obţinut se numeşte inteligibilitate la logatomi.
Din analiza semnalelor vocale, CCITT (ITU-T) a acceptat (hotărât) următorii parametri:
a) banda de frecvenţă: 3003400 Hz - zona în care este concentrată 90% din energia semnalului
vorbirii. Zona cea mai importantă din punct de vedere al percepţiei este între 600 Hz şi 2400 Hz, zona în
care tehnica nu trebuie să modifice componentele spectrale ci trebuie să realizeze o atenuare liniară
(neuniformitatea de atenuare maximă admisă între doi abonaţi, în această zonă este de 4,5 dB [CCITT
(ITU-T) Rec.G 123]).
b) dinamica semnalului telefonic. Oscilograma unui semnal telefonic pune în evidenţă o
înfăşurătoare a formei de undă, lent variabilă, sincronă cu pronunţarea silabelor (semnalul vorbirii are
maxime energetice în zonele vocalelor - iar silabele conţin obligatoriu vocale) de unde şi numele de
u
înfăşurătoare silabică.

Fig. 3.7. Durata maximelor

energetice ale semnalului
telefonic este cuprinsă
pentru vorbirea normală
între 15300 ms

73

0,01 0,02 0,03

Def: Se numeşte volum al semnalului telefonic nivelul puterii medii a acestui semnal în perioada medie a unei
silabe (100200 ms).

unde P0 - puterea maximă de referinţă pe durata medie a unei silabe, determinată experimental la nivelul
abonatului telefonic, egală cu 1,66 mW.
Def: Puterea de vârf a unui semnal telefonic este puterea unui semnal sinusoidal de amplitudine egală cu
amplitudinea de vârf a semnalului telefonic.
Def: Se numeşte dinamica semnalului telefonic diferenţa între valorile maxime şi minime ale volumului său.
Obs: Dinamica semnalului telefonic are acelaşi ordin de mărime ca şi semnalul acustic al vorbirii (40 dB).

3.1.2. Metode de compresiune a vorbirii

După cum se cunoaşte, aplicând formula lui Shannon, se demonstrează că efectuarea transmisiunilor bazate pe
principiul fundamental al telefoniei este ineficientă, din punct de vedere al transmiterii informaţiei. Această
ineficienţă rezidă din faptul că semnalul vocal este redundant, el conţinând pe lângă informaţia aferentă
mesajului şi informaţii suplimentare ce permit recunoaşterea particularităţilor subiective ale vocii (înălţimea,
timbrul, accentul, intonaţia etc.).
Problema de principiu care se pune este eliminarea părţii redundante a semnalului vorbirii (0,9999 din resursa
tehnică: acum e folosită numai 0,1% din resursa tehnică) dar această problemă este însă nerezolvată, deoarece
nu s-a reuşit explicarea clară a naturii redundanţei.
Eliminarea redundanţei semnalului vorbirii fără a afecta informaţia transmisă se poate face în principal pe trei
direcţii:
A) limitarea parametrilor spectral-temporali;
B) eliminarea unor porţiuni din spectru, din desfăşurarea temporară sau modificarea
dinamicii;
C) de a extrage prin analiză alţi parametri decât cei spectrali-temporali şi care permit
refacerea unui semnal ce poartă aceeaşi informaţie cu cel original.
Primele două direcţii fac, ca în canalul de transmisiune semnalul să nu fie profund afectat ca formă, faţă de
semnalul vorbirii. A treia direcţie face ca în canalul de transmisiuni să existe un semnal diferit structural de
semnalul vorbirii ce l-a produs.
Semnalul vorbirii poate fi reprezentat ca un paralelipiped în spaţiul tridimensional: amplitudine, frecvenţă,
timp.
(3.1)
TS - durata semnalului
FS - gama de frecvenţă ocupată
- dinamica semnal - exprimată

în [dB];
N - puterea efectivă a zgomotului.
Pentru ca semnalul să poată fi transmis fără
deformare (distorsiuni) prin canalul de
transmisiune este necesar ca volumul său să nu
depăşească volumul canalului VC pe nici o
dimensiune.
VSVC; TSTC; DSDC; VSVC (3.2)
Ex: Un semnal TS=2,5 ms, FS=80 kHz, DS=30dB cu
un volum de 6000; nu se poate transmite printr-un
canal cu TC=10 ms, FC=20 kHz, DC=40 dB
VC=8000.
Pentru a realiza transmisiunea semnalului în cazul
în care volumul canalului este superior volumului
Fig. 3.8. Reprezentarea geometrică a semnalului dar una din dimensiuni nu corespunde,
semnalului se pot face transformări asupra semnalului, dar nu
se realizează o reducere a volumului său, ci o
adaptare la canal.

74
Ex.: Considerând cazul precedent, dacă se măreşte durata semnalului de patru ori, se reduce spectrul de patru
ori, astfel încât transmisiunea este posibilă (prin înregistrarea pe o bandă magnetică cu viteza V şi redarea cu
viteza V/4).
Compresia semnalului vorbirii implică o reducere a volumului semnalului. Prin reducerea semnalului vorbirii la
semnalul telefonic [de la o bandă de 20 kHz la una de 4kHz], inteligibilitatea nu suferă modificări importante.
Obţinerea semnalului telefonic prin reducerea benzii şi a dinamicii se încadrează în prima direcţie de abordare.
A doua direcţie de abordare a compresiei prin:
1.compresia în dinamică - larg utilizată. Ea constă în compandarea semnalului la emisie prin canal şi
expandare la recepţie. Prin compandare se realizează o atenuare variabilă proporţională cu mărimea semnalului
(semnalele cu amplitudine mică trec neschimbate prin compandor, cele cu amplitudine mare sunt atenuate). În
acest fel protecţia la zgomot creşte. La limita semnalului în amplitudine se transmit numai impulsuri pozitive şi
negative pe durata când semnalul este pozitiv sau negativ. Dinamica ar fi de 6 dB. În practică 2530 dB (apar
distorsiuni mai mult).
2.compresia în timp - se bazează pe faptul că multe sunete ale vorbirii curente au durate mult mai mari
(100200 ms) decât durata necesară percepţiei corecte a lor. Prin transmiterea exclusivă a semnalului în
perioadele de timp strict necesare percepţiei, canalul ar fi disponibil în perioadele de pauză pentru alte genuri
de transmisiuni.
3.compresia în frecvenţă - se bazează pe faptul că spectrele vorbirii au o mare redundanţă, deoarece
variaţiile în frecvenţă sunt lente şi imaginile spectrale rămân neschimbate lungi intervale de timp. O metodă
este aceea de a transmite numai zonele din banda vocală în care dinamica sunetului este mare (zonele
formantice). S-a redus spectrul de 2 ori prin eliminarea porţiunilor dintre formanţi.
O altă metodă este aceea de reducere a benzii pe principiul divizării frecvenţelor - metoda vobanc.
A treia direcţie de realizare a compresiei, este metoda parametrică. Această metodă comportă două operaţiuni
de bază:
a) analiza semnalului vorbirii;
b) sinteza vorbirii.
Eficienţa compresiunii este cu atât mai mare cu cât debitul informaţional necesar transmisiei parametrilor este
mai mic decât cel necesar transmiterii telefonice obişnuite şi depinde de setul de parametri aleşi şi metoda de
analiza adoptată.
Echipamentele tehnice care realizează compresiunea poartă denumirea de vocoderi.

s(t) Analizor Sintetizor s'(t)

Canal
s(t) s(t)
Noţiuni generale utilizate în tehnica transmisiunilor telefonice
Fig. 3.9.
Calea de transmisiune Modelulmijloacelor
- ansamblul sistemuluitehnice
de compresiune
care asigură oparametrică a vorbirii
comunicaţie între două puncte, într-un
singur sens (legături simplex).
Obs: Extremitatea căii dinspre emiţătorul telefonic se numeşte originea căii, iar extremitatea căii dinspre
receptorul telefonic se numeşte capătul căii.
Cale de comunicaţie telefonică (cale de transmisiune bilaterală) - se înţelege ansamblul mijloacelor tehnice
care asigură o cale de comunicatie telefonică între două puncte (terminale) în cele două sensuri (legături
semiduplex, duplex).
Circuit telefonic este o cale de comunicaţie telefonică directă între două centre de comutaţie abonaţi (centrale
telefonice).
Dacă legătura este între terminal şi centrală circuitul se numeşte circuitul de abonat (bucla de abonat).
Legătura telefonică - cale de comunicaţie între două centre de comutaţie sau între doi abonaţi (posturi
telefonice).
Obs: O legătură telefonică poate fi formată din mai multe circuite telefonice, conectate între ele prin
intermediul centrelor de comutaţie.

3.1.3. Nivele de măsură

Nivele de transmisiuni
O cale de transmisiune este formată dintr-un şir de diporţi înseriaţi care atenuează, (ex.: liniile canale de
legătură sau mai pe scurt, mediile de propagare), amplifică şi distorsionează semnalul telefonic.
Pentru uşurinţa utilizării lor şi pentru că:
1. relaţia dintre senzaţia acustică subiectivă percepută de ureche şi intensitatea
obiectivă a sunetului este logaritmică (legea Fechner-Weber);
2. pe o linie omogenă de telecomunicaţii, puterea transmisă scade (se atenuează) după
o lege exponenţială;

75
 3. deoarece numărul de subansambluri ce compun în cascadă circuitele de
telecomunicaţii este mare, exprimarea logaritmică permite ca atenuarea totală să rezulte ca sumă a
atenuărilor parţiale.
practică se În
utilizează unităţi
de transmisiune
pentru aprecierea
puterii
semnalului, a
atenuării sau
amplificării lui.
Pentru aprecierea
mărimii
semnalului în
unităţi de
transmisiune, se foloseşte noţiunea de nivel, iar ca unităţi se
utilizează neperii sau decibelii.

Nivele relative
Starea electrică a unui punct
de pe un circuit electric
se poate exprima prin
puterea P, tensiunea U
şi curentul I din acest
punct.

Se numeşte nivel relativ de putere al punctului 1 faţă de punctul 2 relaţia:

Fig. 3.10. Definirea nivelului relativ

[Np] sau [dB].

Echivalent:
- nivelul relativ de tensiune:

[Np] sau [dB] sau [dBu]

- nivelul relativ de curent:

[Np] sau [dB] sau [dBI].

În cele mai multe cazuri ca punct 2 se ia intrarea în circuit.

76
 Nivele absolute
Nivele absolute sunt un caz particular al nivelului relativ, atunci când ca punct de referinţă 2 se iau bornele
generatorului normal. Acesta este un generator cu tensiunea electromotoare E=1,55 V şi rezistenţa internă
Rg=600 .
Puterea debitată de generatorul normal pe o rezistenţă de RS=600  este:

I0=1,29 mA
E0 = 1,55 V
R0 = 600 
RS = 600 
1,55 V  I0=1,29 mA
RS P0 =1 mW =10 W
-3

U0=0,775 V
Rg 600  f = 800 Hz - recomandare veche CCITT (ITU-T)
f = 1000 Hz -recomandări noi CCITT (ITU-T)
600 
Obs: Primele circuite telefonice erau formate din linii aeriene bifilare cu impedanţa caracteristică de 600  la
frecvenţe vocale.
Nivelele absolute dintr-un punct x de pe un circuit sunt:
Fig. 3.11. Generatorul normal

Pentru acest caz: (când Rg=600 ; RS=600 ).

Nivele de măsură
Se numeşte nivel de măsură nivelul măsurat pe parcursul căii când acesteia i se aplică semnal de la un
generator normal.
În punctul de măsură, circuitul are impedanţa de intrare Zx

Deci:

Pentru :
a) Exemplu: Zx=75  (cablu coaxial, corecţie: +1,05 Np (9 dB)); Z x=150
 (cabluri simetrice interurbane, corecţie: +0,7 Np (+6 dB));
b) Zx =600 ;
c) Zx>600  Exemplu: Zx=1200  (circuite aeriene de oţel, corecţie:

77
 - 0,35Np (-3dB)).
Pe parcursul căilor există puncte în care măsurarea nivelului prezintă un interes deosebit pentru exploatare şi
este facilitată de existenţa elementelor electrice de cuplare a aparatelor de măsură. Astfel de puncte sunt:
originea căii, intrările şi ieşirile din centrele de comutaţie şi/sau sistemele de curenţi purtători. Funcţie de
scopul urmărit, aceste puncte sunt denumite puncte de nivel relativ zero.
Definiţie: Se înţelege prin punct de nivel relativ zero, un punct de individualitate distinctă în structura căii
telefonice, faţă de nivelul căruia se fac referiri în descrierea puterii semnalului de-a lungul căii studiate.
în circuitele vocale, în mod natural p.n.r.z. este originea căii. Este necesar definirea clară a punctului de nivel
relativ zero pentru a nu se crea confuzii.
Obs: Pentru nivelele din p.n.r.z. se specifică acest lucru prin adăugarea indicelui zero (0) după unitatea de
măsură: dBm0,dBr0.
Diagrama de nivel
Nivelele relative şi de măsură sunt mărimi fundamentale în telefonie, fiind utilizate atât la proiectare cât şi la
întreţinere.
Definiţie: Se numeşte diagramă de nivel relativ sau de măsură reprezentarea grafică a variaţiei nivelului
considerat de-a lungul schemei bloc a căii.
În general, se utilizează diagrama nivelului de putere, avându-se în vedere faptul că nivelul relativ după o
secţiune de cale este într-un punct x:

unde:

Sk - câştigurile diporţilor activi pe impedanţa de lucru;

ai - atenuările pe impedanţa de imagine ale diporţilor pasivi.

+13 +28 +20

ai +5dB +10d +21d +22d +18d +15d
Sk B B B B B
GN I I
 A B
dB +13dBr
+7dBr
+10 +5dBr +5dBr
+5
0
-5
-5dBr -8dBr
-10 -10dBr
-15ECHIVALENTUL DE TRANSMISIUNI
Definiţie: Se numeşte echivalent al căii de transmisiuni (sau al unui diport)-15dBr -13dBr
atenuarea compusă a acestuia
când este excitat cuFig.
un generator normal şi este închis pe o impedanţă de 600  .
3.12. Diagrama nivelului relativ a unui circuit de frecvenţă vocală
-egalizor; I -atenuator; Echivalentul este nivelul de măsură cu semn
-amplificator
schimbat.

Echivalentul în punctul x este:

GN dB
1 2 2
1,55V sau
Zi=600 600
Rg=600 1' 2' 2'

Zi  6k
Fig. 3.13. Schema de măsurare a echivalentului cu generatorul normal
78
 ai= 0,4 1,3 1,2 1,5 0,4
Sk= 1,0 1,3 1,2 0,9
GN I I
 A B
dB
0,6 0,6 0,6 +5dBr

-0,4
-0,4
-0,7 -0,6
3.1.4. Parametri principali ai căilor telefonice care influenţează calitatea transmisiunii-0,9
Calitatea transmisiunii telefonice se apreciază prin inteligibilitate. ITU-T recomandă metoda de măsurare a
inteligibilităţii la logatomi.
1. Fig.Echivalentul
3.14. Schemacăii de măsurare
- mărirea a echivalentului
atenuării de transmisiune
afectează inteligibilitatea, distorsiunea de
atenuare; q=10 dB; nrW=-10 dBr
2. Banda de frecvenţă;
3. Zgomotul;
4. Timpul de propagare de grup - distorsiunea de timp de propagare de grup.
1. Calitatea echivalentului unei căi de transmisiuni se face prin compararea cu un sistem de calităţi ideale,
calităţi asigurate de un sistem de referinţă, care este o cale de transmisiune ideală păstrată în laboratoarele ITU-
T şi se numeşte „Noul sistem fundamental de determinare al echivalentului de referinţă“, NOSFER (New
Fundamental System for determination of reference Equivalent). Administraţiile naţionale de telecomunicaţii
nu dispun de acces direct permanent la
% Inteligibilitate NOSFER, dar au sisteme de referinţă
echivalente etalonate de ITU-T.
100 2. Gabaritul neuniformităţii atenuării funcţie
80 de frecvenţă (distorsiunea de atenuare) este
dat în normele ITU-T.
N
40
1,0
20 30 40 50 a [dB]
Fig:Efectul atenuării asupra inteligibilităţii
Fig. 3.15. Efectul atenuării
0,5 asupra
inteligibilităţii
0,25
Fig. 3.16. Normele ITU-T pentru gabaritul neuniformităţii
0
3. Undele perturbatoare produc zgomot în receptor (cască) şi diminuează inteligibilitatea.
f[Hz]
300tensiune
Valoarea efectivă a tensiunii perturbatoare se numeşte 400 800de zgomot iar puterea sa,240
putere300 340
de zgomot.
00 00
-0,25 din căile telefonice sunt:
Cele mai importante componente ale zgomotului 0 0 0
a) Zgomotul de fond al echipamentelor, provenit din zgomotul propriu al componentelor
(rezistenţe, componente active);
b) Zgomotul de diafonie liniară - produs de semnalele transmise pe alte căi şi care pătrunde în
calea studiată prin inducţie electromagnetică;
c) Zgomotul atmosferic - mai ales apare în cablurile aeriene;
d) Zgomotul produs de staţiile de radiocomunicaţii;
e) Zgomotul produs de liniile de transport ale energiei electrice aeriene - mai ales prin inducţia
armonicilor frecvenţei de 50 Hz;
f) Zgomote produse de sursele de alimentare din echipamente, mai ales de sursele din centrele de
comutare;
g) Zgomote de origine mecanică: de la contacte oxidate (cu rezistenţă electrică mare), elemente
de comutare electromagnetice din centrale etc.;
h) Zgomote de sală - induse odată cu convorbirea;
i) Zgomote de intermodulaţie - specifice sistemelor LMD (legătură la mare distanţă);
79
 j) Zgomotul de conversie analog - numeric şi numeric-analogic, de codare şi jitterul (alunecarea) de fază
propriu căilor telefonice numerice.
Obs:
1.Zgomotele de la punctele be sunt pregnante în căile realizate cu linii descoperite (aeriene, cablu uşor
de campanie - C-67).
2.Zgomotele de la punctele f, g, h sunt pregnante în reţelele telefonice automate cu comutare cu contacte
electromagnetice.
3.Zgomotele de la punctele a, f, j sunt pregnante în reţelele numerice şi/sau cu comutare numerică.
Efectele perturbaţiilor sunt:
 aditive: unde semnalul recepţionat r(t) este suma semnalului emis s(t) şi al
zgomotului z(t).
r(t)=s(t)+z(t)
 multiplicative:
r(t)=s(t)z(t).
Obs: Zgomotul în căile telefonice este în cea mai mare parte aditiv.
Metoda practică de măsurare a abaterilor semnalului faţă de zgomot se face măsurând nivelul semnalului
amestecat cu zgomot şi nivelul în cale în absenţa semnalului care este practic nivelul zgomotului. Fiecare
componentă spectrală a zgomotului alb are o altă pondere în perturbarea calităţii transmisiunii.
Pentru a aprecia puterea zgomotului s-a introdus noţiunea de putere psofometrică a zgomotului (psofos=zgomot
-greaca veche)
Problema este în a determina ponderile psofometrice perturbatoare asupra calităţii transmisiunilor. Ponderile
sunt mărimi relative şi este necesară raportarea acestora la un semnal de referinţă. Semnalul de referinţă este
unda sinusoidală de 800 Hz.
Def: Se numeşte tensiune psofometrică a undei perturbatoare, valoarea tensiunii undei de 800 Hz care are
acelaşi efect perturbator asupra transmisiunii ca şi unda perturbatoare menţionată (produce aceeaşi
inteligibilitate la logatomi).
Exemplu: O undă perturbatoare cu frecvenţa de 350 Hz şi puterea de 104pW afectează transmisiunea ca şi o
undă perturbatoare cu frecvenţa de 800 Hz şi puterea de 105pW.
Se foloseşte în practică, noţiunea de tensiune psofometrică şi nu putere psofometrică deoarece este mai uşor de
dedus, considerând toate elementele adaptate pe impedanţa de 600 .

af [dB]

-10
0
10
20
30
40
50
60
Tensiunea psofometrică a unei frecvenţe f este:
upf=U800pf 5 102 10unităţi
3
104
Ponderile psofometrice se apreciază de regulă în de transmisiune:
af=-20lgpf
Fig. 3.17. Ponderea psofometrică pentru căi telefonice
Pentru zgomotele cu spectru larg, tensiunea psofometrică este
(considerând calea adaptată la 600):

Zgomotele în impulsuri nu pot fi apreciate prin tensiune psofometrică; pentru acest caz sunt adoptate limitele
maxime referitoare la durată, nivel şi număr într-un interval de timp dat. Sunt ignorate impulsurile scurte (1
ms) care nu sunt sesizate de ascultătorul uman.
Obs: Calitatea transmisiunilor telefonice este afectată şi de către distorsiunile neliniare datorate legilor
neliniare de funcţionare a unor componente din calea de transmisiuni.
Elementele care produc distorsiuni neliniare sunt de-a lungul căii: microfonul, amplificatoarele vocale,
sistemele pentru LMD (multiplex), receptorul telefonic.

80
 inteligibilitatea
100
Cel mai important aport îl au
90 microfoanele cu cărbune (1015%)
(nu se mai folosesc) şi receptoarele
80
telefonice (37%)
70

Se pot utiliza 10 20 30
şi alţi parametri 40 la căile
referitori 50telefonice,
% dar au importanţă redusă în exploatarea curentă sau
strict în domeniul telefoniei. De exemplu, neuniformitatea de timp de programare de grup a fost reglementată
de CCITTFig. (ITU-T)
3.18.darVariaţia
nu pentruinteligibilităţii
că ar afecta gravlatransmisiunile telefonice
logatomi funcţie decidistorsiunile
pentru că afectează grav
neliniare
transmisiunile de date ce folosesc calea telefonică (vezi circuitele M1020).
Alţi parametri: deviaţia de frecvenţă, variaţiile bruşte sau lente ale echivalentului, zgomotele de intermodulaţie
şi alţii prezintă interes pentru alte domenii ale telecomunicaţiilor TD, radio.
Concluzie: Echivalentul căii telefonice este dat nu numai de atenuarea propriu-zisă ci şi de: banda de frecvenţă,
zgomote, distorsiuni neliniare ş.a.
Putem spune că:
unde:
q=echivalentul căii;
q0=atenuarea propriu-zisă;
qf =atenuarea introdusă de limitarea benzii (echivalent);
qz =atenuarea introdusă de zgomot (echivalent);
qd =atenuarea introdusă de distorsiuni neliniare (echivalent);
qt =atenuarea introdusă de aparatele telefonice (echivalent).
În cazul legăturilor militare normele internaţionale CCITT (ITU-T) pot fi uneori încălcate datorită: caracterului
profesional al comunicaţiilor, mobilitatea reţelei telefonice, condiţiile grele de mediu, gradul de calificare al
personalului, efectului luptei radioelectronice.
Particularităţile sistemelor militare de transmisiuni durata mică în care trebuie concepute, instalate, exploatate
şi strânse impun cerinţe deosebit de severe de proiectare a echipamentelor şi o cunoaştere aprofundată a
caracteristicilor tehnico-tactice ale tehnicii din dotare.

3.2. TERMINALE TELEFONICE

Posturile telefonice echipate cu terminale telefonice reprezintă punctele telefonice periferice ale reţelei
telefonice prin intermediul cărora utilizatorii (abonaţii telefonici) interacţionează cu reţeaua.

3.2.1. Funcţiunile şi clasificările terminalelor telefonice

Pentru enumerarea funcţiunilor terminalelor telefonice este necesară urmărirea diagramei desfăşurării în timp a
unei legături telefonice.

1 angajare R
E
T C 2 invitaţie la selecţie Ţ T C
E H 3 selecţie E
4 apel E H
R E A R E
M M 5 confirmare
M M
T I A T I A
I N T 6 trafic telefonic E 6 trafic telefonic N T
M A O L A O
P L R E 8 fine de comvorbire L R
7 anulare înainte
E F E
O
8' fine de comvorbire 7' anulare înapoi
T N testează starea acestuia (liber sau ocupat) îlT
3, reţeaua recepţionează codul abonatului chemat şi după ce
apelează F. I pe abonatul chemat, 4, şi pe cel chemat, 5.
sau nu şi concomitent informează despre acest lucru F.
7, abonatul chemator anulează convorbirea, C
7', abonatul chemat anulează convorbirea. Ă
Deci, terminalul telefonic trebuie să îndeplinească următoarele funcţiuni:

Fig 3.19. Diagrama desfăşurării

81în timp a unei legături telefonice
 a) de convorbire, 6;
b) de semnalizare, 1, 2, 4, 5, 7, 8, 7', 8';
c) de selectare, 3.
Aceste funcţiuni nu sunt necesare simultan, astfel încât terminalul îndeplineşte pe rând, conform protocolului
de legătură, funcţiunile de: semnalizare, de selectare şi de convorbire.
Schema bloc a terminalului telefonic, pe baza celor arătate mai sus, este următoarea:
Circuit de
convorbire

Circuit de Circuit de Linia de

semnalizare comutare abonat

Clasificarea telefoanelor:Circuit de
A: Din punct de vedere alselectare
alimentării pentru realizarea selecţiei:
B.L. (baterie locală);
B.C. (baterie centrală);
Fig. 3.20. Schema bloc a terminalului telefonic
mixtă B.L. - B.C.
B: Din punct de vedere al lucrului pe linii:
2 fire (2F);
4 fire (4F);
2F sau 4F comutabile.
GF la STAR.
C: Din punct de vedere al naturii semnalului telefonic în linia de abonat:
- analogic;
- numeric.
D: Din punct de vedere al naturii semnalizărilor:
- analogice:
- curent alternativ de putere (inductor)[1725 Hz (max. 50 Hz); (max:130 Vef)];
- tonuri (disc, de ocupat etc.).
- numerice cu coduri alunecătoare.
E: Din punct de vedere al naturii semnalelor de selectare:
- numerice;
- analogice:
- întreruperea curentului de linie (disc) (PULS);
- mesaje vocale;
- cod multifrecvenţă (TON) (DTMF).
F: Din punct de vedere constructiv:
- cu componente pasive;
- cu componente active discrete în circuitele de convorbire şi de semnalizare;
- cu componente integrate specializate.
G: Din punct de vedere al destinaţiei:
- civile: de pupitru, de cabină, publice linie
- militare: de campanie
- speciale: pentru medii umede sau explozive.
Circuite de convorbire ale terminalelor telefonice
Tipuri de legături telefonice cu terminale simple
linie

a) Legătura BL pe 4F

linie
82

b) Legătura BL pe 2F
83
 linie linie

linie linie

c) Legătura BC pe 4F

linie linie

Centrul de
comutaţie
a) La telefoanele BL alimentarea microfonului
cu cărbune nu
d) Legătură BC pe 2F
trebuie să ajungă în linie, deoarece ar necesita baterii de
alimentare de capacitate mare. Nici casca telefonică nu
trebuie parcursă de curent continuu pentru a nu apare o
magnetizare suplimentară ce ar provoca distorsiuni.
b) idem.
c), d) La terminalele BC, curentul continuu provenit de la centrul de comutaţie parcurge microfonul, nu şi
casca.
Obs: La legăturile telefonice pe două e) fire
Circuit
(b, d)de microfon
semnalul cu amplificator
telefonic produs de microfonul unui terminal străbate
şi casca receptoare a aceluiaşi terminal. Acest fenomen de auzire a propriei voci se numeşte efect local.
Existenţa unui efect local puternic duce la obosirea utilizatorului. Modul de lucru pe două fire utilizat în
Fig. 3.21. Legături telefonice cu terminale
reţelele militare şi exclusiv în reţelele civile atrage după sine existenţa efectului local. Micşorarea efectului
local (la limită anularea lui) este echivalentă cu trecereasimple
de la lucrul pe patru fire (separarea sensurilor de
recepţie şi emisie) la lucrul pe două fire (spre linie). Circuitele cu care se realizează această funcţiune se
numesc sisteme diferenţiale.
Sistemele diferenţiale utilizate în terminalele telefonice poartă numele de circuite antilocale, pornind de la
funcţia lor de eliminare a efectului local.

B
BL Z2 Z2 C
Z Z0
E SO0 linie Microfo
Difuzor
Obs: Dacă microfoanele sunt de tip electromagnetic, electrostatice cu condensator etc., cu sensibilitate mică
D amplificatoare în circuitul
Mfidelitate mare (invers ca la cel cu cărbune) sunt necesare
dar cu n de convorbire. Din
punct de vedere al conectării interne nu diferă de cele clasice, cu cărbune.
Z3 Ze Fig. 3.22. Sistem diferenţial Z3 Ze

84 Fig. 3.24. Principiul circuitului

Fig. 3.23. Principiul circuitului
antilocal în punte aplicat la antilocal în punte aplicat la terminalele
terminalele telefonice BL telefonice BC
Semnalul generat de microfon (componenta alternativă a curentului) nu va circula prin casca receptoare
(difuzor) care e montată în diagonala opusă a punţii atunci când puntea e echilibrată; ZeZ2=Z3Z0.
Observaţii:
 introducerea circuitului antilocal duce la atenuarea semnalului telefonic transmis şi
recepţionat;
 realizarea unei impedanţe de echilibrare Z e absolut egale cu Z0 (impedanţa liniei) este
imposibilă şi eficientă economic (Z 0 variază cu variaţiile frecvenţei semnalului telefonic, ale temperaturii, ale
umidităţii, ale îmbătrânirii izolaţiei). Ca urmare, echilibrarea nu va fi perfectă şi atenuarea efectului local nu
va fi infinită (valori de 2030 dB ale atenuării efectului local sunt suficiente);
 eliminarea completă a efectului local (efectul de linie moartă) duce la obosirea vorbitorului,
a lipsei de control al nivelului intesităţii semnalului vocal produs de el şi dispare controlul auditiv al acestuia
asupra funcţionării legăturii.
Performanţele SD depind în principal de modul în care impedanţa liniei e simulată de către echilibrare.
În terminalele obişnuite, mai ales cele de campanie, se exclude posibilitatea reglării (adaptării) echilibrului la
linia de abonat, fapt pentru care s-a ales o soluţie de compromis, echilibrorul omnibus, format dintr-o rezistenţă
de 600  înseriată cu un condensator de 12F. În terminalele militare moderne se utilizează echilibroare mai
complicate.

3.2.2. Semnalizări
 de apel;
 de apel către abonatul chemat;
 de stare a reţelei („tonurile“ de la reţelele cu comutare automată);
 de sfârşit de convorbire;
 de taxare - impulsuri transmise simultan cu desfăşurarea convorbirii către abonatul chemător.
(ex.: impulsuri scurte de 50100 ms cu frecvenţa de 100150 Hz sau 816 kHz).
Tehnici de selectare
La tehnicile manuale - prin comandă verbală.
La centrale automate semnalul de selectare are caracter numeric.

85
 662/3 ms
200 ms 331/3 ms 200 ms

cifra
1 cifra cifra
Angajare 5 3
(solicitare) Pauză Continuarea
între legăturii
Tabel: Selectarea
cifrecu tonuri multifrecvenţă, alocarea frecvenţelor (TON)
Hz 1203 1335 1477 1633
Fig.
597 3.25. Forma
1 de undă 2a curentului de 3buclă de abonat
A
770 la4formarea numărului
5 1; 5; 3 (PULS).
6 B
852 7 8 9 C
941 * 0 # D

Avantajele selecţiei cu tonuri, faţă de selecţia cu impulsuri:

 neperturbarea circuitelor vecine;
 durata mai mică a selectării.

Tr F CTA

C
R k2 Re
S
M
Fig.
k1
3.26
BC
DISC

86
 Clasificarea terminalelor telefonice

Criteriu de Domeniu de
clasificare
Tipuri Avantaje Dezavantaje
utilizare
Alimentare Baterie -asigură flexibilitate -necesită sursă de -reţele
locală(BL) maximă reţelei alimentare fără de telefonice de
-asigură mobilitate maximă care nu poate campanie
funcţiona
reţelei
-gabarit mare

-sisteme independente
de semnalizare
-asigură distanţe mari
de legătură
Baterie centrală -terminalul e -echipează reţele -reţele
(BC) independent de surse cu centre de automate
proprii comutaţie publice reţele
-simplitate în -distanţa de manuale şi
construcţie legătură e mică 5- automate
-simplitate în 7 km militare (în
semnalizări puncte de
comandă).
Există avize
CCITT.
Baterie centrală -îmbină avantajele de -complexitate -reţele
sau locală BL- la ambele tipuri mare militare
BC -gabarit mare
Lucru pe 2 fire -reţeaua de distribuţie -necesită trecerea -general
linia de e simplă, dinamică de la 4-2 fire în utilizat.
abonat terminal pentru Avizat
eliminarea CCITT
efectului local şi
pe parcursul liniei
pentru prelucrări
Lucru pe 4 fire -nu necesită trecere 4- -complexitate -reţele
linia de 2 fire mare militare
abonat -permite prelucrarea
uşoară a semnalului
-nu are efect local
2 sau 4 fire -îmbină avantajele de -complexitate -reţele
comutabile la ambele tipuri mare militare
Natura analogic -banda de frecvenţă -nu este -general (în
semnalului utilizată este redusă compatibil direct prezent)
telefonic în -acoperă distanţe mari cu reţelele Există avize
linia de de legătură numerice CCITT
abonat -simplitate -numărul de
constructivă servicii este redus
-transmisiunea
analogică este
sensibilă la
zgomote

87
Criteriu de Domeniu de
clasificare
Tipuri Avantaje Dezavantaje
utilizare
numeric -permit unificarea -banda de -în reţele
mesajelor şi frecvenţă largă militare în
semnalizărilor -acoperă distanţe prezent în
-permite testarea de mici de legătură general în
către reţea a liniei şi (4km) pe reţeaua viitor
terminalului existentă
-compatibil cu reţeaua -incompatibil cu
integrată numerică reţeaua analogică
-permite extinderea existentă
serviciilor furnizate de -complexitate
terminal mare
Natura analo- curent -simplitatea sistemului -se vehiculează în în general în
semnalizări gice alternativ de anuţare sonoră (BL, reţea semnale de reţele
lor de putere BC) putere mult mai telefonice
-independenţa sursei mare ca cele Există avize
de semnal de curentul telefonice (2W) CCITT
de comutaţie (BL) -existenţa
generatorului de
curent de
inductor
tonuri -existenţa în reţea a în general în
(disc, semnalelor de bandă reţelele
ocupat vocală de putere mică - telefonice
etc) (1mW) Există avize
-scurtarea duratei de CCITT
semnalizare
numerice cu -amplificarea -existenţa în reţelele
coduri semnalelor şi circuitelor telefonice
alunecătoare semnalizărilor în speciale de numerice (în
reţeaua numerică sesizare a viitor)
cuvintelor de cod
specifice
semnalizărilor şi
de inhibare la
semnalizări false
generate de
semnalul
telefonic numeric

88
Criteriu de Domeniu de
clasificare
Tipuri Avantaje Dezavantaje
utilizare
Natura prin întreruperea -simplitatea -vehicularea de -în general în
semnalelor curentului de dispozitivului de semnale puternice reţelele cu
de selectare linie (disc) selectare cu spectru bogat comutatoare
analogică în reţea automate
-necesită electromagne
alimentare BC tice
-tradiţional în
reţelele
telefonice cu
comutare
electronică
Există avize
CCITT
prin impulsuri -nu are restricţii din -circuitele de -în reţelele
identice cu cele punct de vedere al selectare sunt numerice de
de semnalizare alimentării complexe viitor
(terminale -semnalele în linie -comutatorul
numerice) sunt unice automat este mai
-precizia selectării complex la
creşte considerabil faţă nivelul interfeţei
de cea cu disc de abonat
-se poate utiliza şi
pentru transmisii de
date (extindere de
servicii)
mesaje vocale -comoditate pentru -utilizabil în -reţele cu
utilizare prezent exclusiv comutare
-semnalele vehiculare în reţele cu manuală
în reţea sunt unice comutare
manuală
cod -semnalele sunt unice -circuitul de -reţele cu
multifrecvenţă cu cele telefonice selectare este
comutare
analogice complex (de
-scurtează mult durata regulă circuit automată cu
selectării integrat
-precizia selectării specializat) intefeţe speciale
creşte faţă de cea cu -se poate utiliza şi
la nivelul
disc la transmisii de
date comutatoarelor

Există avize
CCITT

89
Criteriu de Domeniu de
clasificare
Tipuri Avantaje Dezavantaje
utilizare
Constructiv cu componente -simplitate mare -necesită -reţele
pasive -fiabilitate mare transductoare cu publice
sensibilitate
mare, microfoane
cu cărbune
-toleranţe de
fabricaţie mari
-nivel mare de
distorsiuni
armonice
-sensibile la
îmbătrânire
-sensibile la
factori de mediu
-distanţe de
legătură mici
-impedanţa de
ieşire variabilă
cu componente -distanţe de legătiură -fabricaţie redusă -reţele
active discrete în mare -preţ mare militare
circuite de -gabarite reduse -acţionări de
convorbire şi de -nivel mic al la distanţă a
semnalizare distorsiunilor staţiilor radio
armonice
-toleranţe reduse de
fabricaţie
-permite lucru BC şi
BL
- permit utilizarea
transductoarelor de
calitate bună cu
randament mic
cu componente -îmbunătăţesc calitatea -preţ de cost -în orice tip
integrate, larg transmisiunii ridicat de reţele
integrate -îmbunătăţesc telefonice
specializate şi adaptarea cu linia (prin
discrete -oferă servicii noi destinarea
(reselectare, selectare terminalelor)
prescurtată, transmisii
de date)
-pot fi utilizate
asociate cu circuite de
convorbire, selectare şi
semnalizare realizate
în diverse tehnologii
-fiabilitate mare
permite utilizarea
transductoarelor de
calitate
90
Criteriu de Domeniu de
clasificare
Tipuri Avantaje Dezavantaje
utilizare
de civile
dispunere şi -de pupitru;
utilizare -de cabină;
-publice.
militare:
-de campanie;
-de pupitru.
speciale:
-pentru medii
umede;
-pentru medii
explozive.

3.3. REŢELE TELEFONICE

Reţeaua telefonică este complexă, înglobând orice mijloc de telecomunicaţii şi analiza sa se realizează din mai
multe puncte de vedere:
a) Planul tehnic de analiză care descrie drumul unei legături telefonice, conform figurii
„Compunere tehnică tipică a reţelei telefonice“ de la tema 1.
b) Planul tipurilor de trafic
Legaturile, în funcţie de tipul lor, sunt tratate diferit.
Tipurile de trafic utilizat în reţea:
1. legăturile locale;
2. legăturile de ieşire;
3. legăturile de intrare;
4. legăturile de tranzit.
c) Analizând domeniul ierarhic al reţelei
Caracteristic reţelelor telefonice este faptul că funcţia de comutare este centralizată într-un singur punct, în
centrul de comutaţie. Caracteristicile cele mai importante ale unei astfel de reţele sunt:
1. numărul liniilor este egal cu cel al abonaţilor (N-linii de abonat)
2. configuraţia legăturilor şi deci a reţelei este dat la un moment dat, prin
comutare, de hotărârile individuale ale abonaţilor reţelei.
Pentru abonaţi apropiaţi prezintă avantajul reducerii preţului de cost al liniilor. Odată cu creşterea numărului de
abonaţi şi a distanţei geografice faţă de centrul de comutaţie, avantajul se diminuează şi duce la complicarea
sistemului (abonaţii îndepărtaţi trebuie să dispună de mijloace individuale de transmisiune la mare distanţă).

joncţiune (trunchiuri)

Pentru a vedea limitele spre care tinde un astfel de sistem, se poate analiza situaţia unui singur centru de
comutaţie pentru toată ţara.
Dar, în Reţea
realitate,înmajoritatea
stea legăturilor se fac între membri Legarea centrelor
ai societăţii deeicomutaţie
legaţi între prin interese profesionale
sau particulare, deci apropiaţi şi numai în rare cazuri depărtaţi. Din această cauză reţelele telefonice sunt
organizate pe nivele ţinând seama de cerinţele sistemului ce-l deservesc. În domeniul militar, abonaţii legaţi
între ei prin centrul de comutaţie aparţin aceluiaşi eşalon sau în domeniul civil, aceleaşi întreprinderi, firme sau
aceleiaşi zone geografice (oraş, cartier etc.).
Organizarea se face pe baza unor obiective. La sistemele militare se urmăresc în special: mobilitatea,
capacitatea de „supravieţuire“ (de funcţionare corectă) în condiţii de război, iar la sistemele civile preţul de
cost, fiabilitatea, mentenabilitatea.

91
Centrele de comutaţie sunt legate între ele prin linii numite joncţiuni sau trunchiuri. Distanţele dintre centrele
de comutaţie sunt mari şi costul pe unitatea de lungime se micşorează mult, utilizând intens aceste mijloace (un
abonat, în medie, are convorbiri cam 0,050,1 din durata unei zile).
Reţelele telefonice militare şi civile au următoarele caracteristici:
1.în acest moment sunt organizate ierarhic;
Obs: Structura ierarhică a reţelelor militare va fi înlocuită cu cea în grătar în sistemele integrate pentru a
satisface cerinţele de mobilitate şi de supravieţuire (vezi: STAR, RITA etc.);
2. complexitatea lor este mare (reţeaua civilă are sute de mii de abonaţi interconectabili oricare
cu oricare);
3. fiabilitatea elementelor componente este cu totul deosebită (o centrală de comutaţie are ca
parametru tipic căderea totală de maxim 2 ore la 40 de ani de funcţionare);
4. prezintă o mare capacitate de extensie având un profund caracter dinamic impus de
activitatea umană;
5. grad mare de standardizare internaţională;
6. grad ridicat de adaptare la cerinţele noi din punct de vedere al calităţii şi serviciilor;
7. necesită investiţii deosebit de mari, cu un grad foarte mare de amortizare în timp.

A(CA)

D(Bg)
2 3 D(Bg)
R 3
1 2 R 2 2 R
R R
2 2
Reţeaua propriu-zisă R 1
1 are o structură radială pentru fiecare centrală telefonică urbană. Pentru a mări
Reţeaua liniilor de abonat
eficienţa liniilor de abonat, în special a grupurilor de abonaţi situaţi la distanţă mare de centrala telefonică se
utilizează concentratori de linii de abonat (care permit la n abonaţi să utilizeze în comun mn linii spre centrala
Fig. 3.27. O reţea telefonică militară (simplificată)
telefonică).
R - posibile
Configuraţiile regiment; D -reţeaua
pentru divizie; Bg - brigadă;
joncţiunilor A - armată;
urbane sunt arătate maiCAjos.- corp de armată
1 - terminale; 2,3,4 - centre de comutaţie

92
 B B
C
rd
A D C
A A r0
C B D
D

a) Ruta cu interconectare totală b) Ruta în stea c) Ruta poligonală (inel)

a) Numărul fasciculelor de joncţiuni este CN2, unde N este numărul centralelor telefonice din
reţea. Fig. 3.28. Configuraţii tipice pentru reţeaua joncţiunilor urbane
A, B, C, D
Avantaje - calitate bună - centrale
a servirii telefonice
apelurilor datorită(C. Tf.);
rutelor rd - rutaexistente.
ocolitoare directă; r0 - ruta ocolitoare
Dezavantaje - structura este scumpă şi creşte rapid cu N.
Din aceste motive ea este justificată numai pentru zonele centrale ale localităţilor mari.
b) Ruta radială.
Centrala telefonică A are numai funcţia de tranzit.
Avantaje - costul este redus, utilizând numai N-1 fascicule de joncţiuni.
Dezavantaje - nu există rute ocolitoare în caz de avarie sau în caz de blocare a unei joncţiuni.
Structura se justifică numai atunci când volumul de comunicaţii între centrale este redus.
c) Ruta poligonală.
Avantaje - cost redus (N joncţiuni sau trunchiuri); există o rută ocolitoare prin tranzit multiplu).
Dezavantaje - necesită prevederea unor circuite de tranzit în cadrul fiecărei centrale telefonice din reţea.
În practică se utilizează structuri mai complexe care sunt combinaţii ale celor trei configuraţii de bază,
determinate de elemente de natură geografică, demografică, economică, politică şi militară.
Reţeaua naţională de telecomunicaţii
Definiţie - Cuprinde totalitatea joncţiunilor urbane şi interurbane, a centralelor telefonice, terminalelor şi
liniilor de abonat de pe teritoriul unei ţări.
Ierarhia centralelor din reţea (pe baza destinaţiei lor) este următoarea:
C.T.In. - Centrala internaţională - asigură tranzitul internaţional;
C.T.Iu. (interurbane) - care asigură tranzitul interurban, sunt de mai multe tipuri:
CTZ (zonă) - Centre de zonă deservind un grup de judeţe;
CTG (de grup) - în reşedinţele de judeţ
CTD (de distribuţie) - asigură accesul de la reţeaua urbană la cea interubană.
CTU (urbană)
CS
CTP (periferice) - de instituţii, Rde bloc, concentratori, centrale rurale.
S CS
Legendă:
C - cablu
R - RdRl
CS - cabluri submarine
S - satelit
CTZ

-joncţiuni interurbane
CTG -joncţiuni urbane
-reţeaua din cadrul unei
localităţi urbane incluzând
eventual comune suburbane
CTD

93
Fig. 3.29.: Reţeaua naţională
CTU CTP de telecomunicaţii
Obs: Există joncţiuni între CTC din judeţele vecine. Totul este în funcţie de nevoi.
Metodele de interconectare a CT din reţeaua naţională sunt următoarele:
 reţea radială de la o C.T. la C.T. subordonate ei (pe nivel imediat inferior al
ierarhiei);
 reţea de interconectare totală la nivelul CTZ;
 reţea cu interconectare parţială la nivelul CTG (există joncţiuni directe între CTG
din judeţe vecine);
 reţea combinată la nivelul CTU;
 pot exista legături între nivele diferite care nu sunt vecine (Ex: CTG cu CTIn).
d) Planul de atenuare (diagrama de nivel);
d) Planul de numerotare;
     x x x x x x
4 0 6 9 . . . . . . .
f) Planul de rutare. La reţelele actuale se aplică principiul: „în jurul trandafirului“ (ca
atunci când se rup petalele).
Când se formează numărul - se caută legătura directă (unghi mic), dacă nu e liberă, se caută un unghi mai mare.
Abonatul nu ştie pe unde vorbeşte.

3.4. CENTRALE TELEFONICE

3.4.1. Principiile CT
Legătura telefonică impune pe lângă scopul ei fundamental, transmiterea informaţiei, şi posibilitatea de a putea
selecta la dorinţa utilizatorului, corespondentul cu care comunică.
Pentru asigurarea celei de-a doua condiţii există următoarele posibilităţi:
asigurarea legăturii directe între oricare două terminale;
comutarea (conectarea) temporară a două terminale la aceeaşi linie;
comutarea se face într-un punct specializat din reţea numit centrul de comutare.

94
 1
5

2
4 3
a) totală c) prin centrul de comutaţie

1 3 4 5 1 2 4 5 1 2 3 5 1 2 3 4
2 3 4 5
2 3 4 5
1
a) Reţea totală
Numărul de linii pentrucomutaţie pe Cterminal
N abonaţi este (comutaţia este distribuită la fiecare
N şi creşte foarte mult cu N; sistemul este ineficient economic.
2

terminal terminal)
b) Comutare distribuită - specifică interfoanelor
Fiecare terminal este conectat la N linii sau mai puţine, dacă M terminale nu sunt conectate permanent. Acest
Fig. 3.30.
principiu se foloseşte la interfoane. Reţele
La abonaţi de interconectare
numeroşi nu este posibil aşi terminalelor
nici practic să se pună comutatoare la
a) totală
fiecare utilizator. Apare necesitatea concentrării liniilor într-un centru de comutare.
c) Centrulb) cudeconectare
comutare în pestea
terminal
Comutatorul telefonic permitec)realizarea
prin centrul deîntre
legăturii abonaţi în timp real adică utilizatorii conversează fără să
comutaţie
sesizeze întârzieri ale mesajului telefonic. Pe durata unei convorbiri între abonaţi se realizează un circuit,
afectat numai lor, prin intermediul comutatorului - se realizează o comutare de circuite. Sunt reţele (ex. reţeaua
telegrafică, RTD) care, la nivelul comutatorului, realizează memorarea şi retransmiterea mesajului atunci când
linia de abonat sau joncţiunea către altă centrală sunt libere - aceasta este o comutare de mesaje - nu permite
dezideratul de legătură în timp real. Tehnicile moderne de comutare utilizează comutaţia de pachete, în care
mesajele sunt desfăcute în pachete şi transmise la destinatar pe mai multe rute. Cu toate că pachetele ajung
aleator la recepţie, procedeul permite refacerea mesajului iniţial. (ex. tehnicile ATM - pentru reţele integrate
poate asigura şi lucrul în timp real).
Funcţionarea în bune condiţii a reţelei telefonice depinde de fiabilitatea comutatorului în cea mai mare parte.
Funcţiile principale ale centrului de comutaţie (CC) rezultă ca o necesitate a rezolvării legăturilor dintr-o reţea
telefonică (vezi planul tipurilor de trafic de la 3.3. Reţele telefonice):
 legături locale;
 legături de ieşire;
 legături de intrare;
 legături de tranzit.
Funcţiile CC:
 asigurarea unei căi de comunicaţie telefonică între oricare doi abonaţi ai aceleiaşi centrale;
 asigurarea unei căi de comunicaţie telefonică între o linie de abonat şi o joncţiune;
 asigurarea unei căi de comunicaţie între două joncţiuni;
 asigurarea selectării corecte şi a semnalizărilor pe buclele de abonat şi pe joncţiuni.
Structura unei centrale telefonice, pentru satisfacerea legăturilor locale, externe şi de tranzit (între joncţiuni) are
trei mari subsisteme componente interconectate.
LA

J INT CC INT - interfaţa cu mediul telefonic

LA - liniile abonaţilor
J - joncţiuni
CC - câmpul de comutaţie
UC - unitate de comandă

Interfaţa - îndeplineşte funcţiile:

UC
95
Fig. 3.31. Structura unei centrale telefonice
 * transmiterea semnalelor de stare ale liniilor şi joncţiunilor spre UC şi a comenzilor şi
semnalizărilor de la UC spre LA şi J;
* prelucrarea semnalului de convorbire astfel încât acesta să fie reprezentat în formatul corespunzător
câmpului de comutaţie.
Subsistemul INT reprezintă ansamblul interfeţelor individuale cu toate liniile de abonat şi cu toate joncţiunile.
Este un subsistem distribuit.
Câmpul de comutaţie (Reţea de conexiuni RCx - Reţea de comutare) realizează comutaţia propriu-zisă,
îndeplinind cele trei funcţii de interconectare.
Unitatea de comandă asigură logica necesară pentru stabilirea şi eliberarea legăturilor prin centrală.
Pentru exemplificare, se consideră cazul unei CT de capacitate mică, cu n linii de abonat şi r joncţiuni; unde n
şi r sunt de ordinul zecilor.

1
2
LA CL DL CDJ
1 2 m 1 2 m
n
UC
K1

K2
IJ IJ IJ
1 2 n
PC Km
J
CC -câmp de comutaţie (reţea de conexiune, reţea de comutaţie, registru de
conexiune/comutaţie)
CL -concentrator local
CDJ
În figură este -concentrator/distribuitor
ilustrată structura CC(RCx), unde pentru joncţiunijoncţiunile şi circuitele de convorbire locală
liniile abonaţilor,
(cordoaneleDL Ki)-distribuitor
şi externă (prinlocal
IJi) sunt reprezentate monofilare pentru a simplifica figura. Punctele de
conexiune K PCi -circuite
sunt realizate
de în cazul cel mai
convorbire simplu
locală cu ajutorul a două contacte (vezi figura 3.32) metalice sau
(cordoane)
electronice.IJ -interfeţe cu joncţiuni
i
Circuitele de cordoane fac legătura între CL şi DL (între linia abonatului chemător (CL) şi cea a abonatului
(DL). PC -punctele de joncţiune
OBS:
Circuitele de cordon Legătura locală
şi IJi permit între abonatul
"adaptarea" 2 (chemător)
semnalizărilor şi abonatul
ce apar între abonatulchemat
1 (chemat) prin
şi chemător.
cordonul
Numărul maxim K2, pentru
de convorbiri a realiza
locale simultaneaceastă
este egallegătură punctele
cu numărul de conexiune
cordoanelor (m) (unde mse trec
n/2), în
egalitatea
starea
apărând pentru de Cordoanele
n par. conducţie.de convorbire preiau o mare parte din funcţiile interfeţelor cu LA, reducând
costul centralei. Cum funcţiile de interfaţă diferăPrincipiul
Fig. 3.32. esenţial pentru chemătortelefonice
comutaţiei şi chemat este avantajos ca fiecare
cordon să aibă capetele specializate: capătul de intrare pentru conectarea la abonatul chemător (permiţând
alimentarea terminalului acestuia, sesizarea stării terminalului, transmiterea tonurilor), iar capătul de ieşire
pentru conectarea la abonatul chemat (transmiterea curentului de apel, sesizarea stării terminalului, alimentarea
lui).
Câmpul de comutaţie este compus din trei matrici dreptunghiulare:
* CL cu n intrări şi m  n ieşiri
* DL cu m intrări şi n > m ieşiri -distribuitorul local
* CDJ cu n linii de abonat şi r<n joncţiuni (la centrale mari CJ şi DJ sunt funcţii diferite, făcute de
circuite diferite, realizate pe trepte diferite).
Configurarea reţelei de conexiune pe baza informaţiilor de selectare transmise de abonatul chemător se face de
către UC (unitatea de comandă) care este:
 un centralist şi avem CT manuală;
 un dispozitiv automat şi avem CT automate.
Serviciile oferite de comutarea manuală au făcut-o indispensabilă pentru reţelele speciale (militare) prin
asigurarea:
 legăturilor circulare;
 întreruperea şi supravegherea legăturilor;
 legături cu prioritate;

96
  limitări în reparaţia legăturilor;
 legătura cu exteriorul;
 protecţiei, secretizării;
 aşteptării la coadă.
Aceste servicii nu au putut fi asigurate de CT automate electromagnetice (cu contacte metalice, electrice).
Odată cu apariţia CT electronice cu UC realizată cu microprocesoare (vezi standardul EUROCOM) oferă şi
serviciile CT manuale.

An Anunciator
BC - bloc cordoane;
DC -dispozitivul de convorbire;
BM
RCx DA - dispozitivul de apel
C
(CC) DFC (AFC) - dispozitivul de
REP fine convorbire (anunciatoare);
BMC -bloc de măsură şi control
(masa de verificări de la CT
automate civile);
REP – repartitor - aici se găsesc
sistemele de protecţie (la
BC DC
descărcări electrice, atingeri cu
DFC LEA etc.
DA
(AFC)
3.4.2. Centrale telefonice automate Centralist RCx - reţea de conexiuni
CC - câmp de comutaţie
Abonat chemător
Bloc alimentar Selector
unităţi Abonat chemat
Cordon 9145
Fig. 3.33. Schema bloc a unei centrale telefonice manuale militare

Selector Selector Selector

Comutatorul telefonic este comandat prin impulsul de la abonat în trepte, pas cu pas, fiecare cifră a numărului
Etaj preselecţie mii sute zeci
având atâtea impulsuri ca şi valoarea ei; prima cifră comandă rotirea primului selector, şi aşa mai departe.
Comanda este distribuită, iar structura comutatorului reflectă fidel sistemul de numerotare. Preselectorul caută
Fig. 3.34. Comutatorul pas cu pas, utilizând selectorul rotativ Strowger
o cale liberă. Dacă nu are cale liberă, nu dă ton. Centrala este cu număr deschis, ceea ce este un avantaj (se
adaugă module şi se obţine un număr mai mare) dar şi un dezavantaj (nu există flexibilitate în reţea). Centrala
pas cu pas are o schemă secvenţială.
La centralele care au urmat Rotary, Pentaconta, comutare cu relee REED, centrale electronice, a apărut clar
structura bloc a CT: UC, RCx şi INT.
La centralele Rotary când se ridică receptorul, centrala sesizează dacă găseşte un registru liber; dacă are
registru liber îidă ton şi îi dă un cordon de legătură la registrul REG. Un registru oarecare primeşte informaţia
(numărul - codul abonatului chemat). Între intrarea REG şi ieşirea REG se introduce un traductor (scheme
confidenţionale). Prin traductor se transformă numărul format de abonatul chemător în codul cordonului pentru
abonatul chemat. Prin schimbarea traductorului se schimbă numărul telefonic al abonaţilor (la pas cu pas era o
legătură strictă între centrală şi abonaţi).
La pas cu pas şi Rotary elementul cel mai important era selectorul de tip 1xM sau Mx1 (1 intrare şi M ieşiri sau
M intrări şi o ieşire).

I.A1

I.A2

97

REG
La centralele Pentaconta apare mai clar UC şi se utilizează selectoare de tip NxM (N intrări, M ieşiri -
principiul Crossbar).

98
 N - intrări
N M

M - ieşiri

RCx CIRCUIT LOCAL J

O
N
C
Ţ
I
U
N
JONCTOR E
REGISTRU
USL USG

REG.
MARKER MARKER
LINIE TRADUCTOR GRUP

Dacă la jonctorul de registru e cale liberă se dă ton.

Sistemul Pentaconta este un sistem cu control prinFASCICUL
registru, comportând
CONECTORtrepte nete diferenţiate de selecţie de
grup şi de selecţie de linie de abonat conform „principiului link“.
SelectorulLegendă: USL - unitate
crossbar Pentaconta, este unde selectarte
releu a linieicu o durată de acţionare de 3050 ms (selectorul
de tip particular
rotativ - zeci ms 2 s).USG - unitate de selectartede grup
Caracteristici MARKER - substratul fizic al unei comenzi (pe unde o ia
a)
comanda dar şistabilirea
semnalelelegăturii princomandă)
pentru fascicul conector (principiul by path) prin:
1.separarea completă a reţelei de control şi a reţelei de conexiune: (RCx - ansamblul de organe care sunt
angajate pe toată durata comunicaţiilor stabilite; UC - primeşte cererea de la linia chemătoare, o interpretează şi
acţionează punerea în funcţiune a RCx) Fig. 3.35. Centrala Pentaconta
2.constituirea unui "fascicul conector" care permite în toate stadiile selecţiei transmisia informaţiilor
numerice de selecţie şi a informaţiilor asupra stadiilor selecţiei, informaţiile fiind transmise în cod 2 din 5 sau 2
din 6 frecvenţe.
Principiul separării RCx şi UC a permis simplificarea selectoarelor şi creşterea siguranţei în funcţionare a
reţelei de conexiune.
b) Aplicarea principiului „link“ la alcătuirea elementelor de selecţie.
Elementele de selecţie - de grup şi de linie sunt construite în mod uniform din două trepte de comutatoare
interconectate, astfel încât fiecare intrare a primei trepte să poată fi legată la fiecare din liniile conectate la
ieşirea celei de-a doua trepte. Comutatoarele primei trepte sunt grupate în secţiuni primare, iar din treapta a II-a
în secţiuni secundare. Secţiune înseamnă ansamblul de comutatoare având în comun acelaşi multiplu.
Linkuri - legăturile dintre o secţiune primară la o secţiune secundară.
Selecţia în sistemul link presupune alegerea link-urilor libere în funcţie de posibilităţile lor de acces la o
secţiune secundară care are cel puţin o linie disponibilă către direcţia cerută (se numeşte selecţie conjugată şi e
realizată prin tehnica marcării).
Numărul de ieşiri dintr-un sistem link:
C1  C 2
Iesiri 
f
unde C1 este capacitatea comutatoarelor din prima treaptă, C2 este capacitatea comutatoarelor din a II-a treaptă.
Cu comutatoare de capacitate mică se pot realiza selectoare echivalente de capacitate mare.
c) Marker linie
Desemnează linia căutată, de a recunoaşte starea ei (liberă sau ocupată şi de a comanda angajarea unei căi
libere între intrarea fixată (căutătorul de apel ales, selectorul) şi ieşirea astfel aleasă.
Marker grup - cu acelaşi rol ca la markerul linie, dar pentru USG.

99
 d) Elemente de selecţie linii
Un element de selecţie de linie dirijează traficul unui grup de 1000 abonaţi. Ele conţin căutarea de apel,
selectoarele unităţii de 50 linii.
e) Element de selecţie de grup
Oferă o soluţie economică problemelor de distribuţie a apelurilor în centralele medii sau relativ importante,
asigurând o deplină accesibilitate la joncţiunile de ieşire urbane şi interurbane.
Principiile comutaţiei numerice
LA Reţea LA
Circuite de Circuite de
Trunchiuri analogice interfaţă numerică de interfaţă
PDCI comutaţie PDCI TA
Linie/Trun- Linie/Trun-
Trunchiuri numerice
chiuri chiuri TN
Date PDCN Date
PDCN

Controlul Procesor cu control prin program

serviciilor memorat SPC

Fig. 3.36. Schema bloc simplificată a unei centrale telefonice numerice

Un centru de comutaţie trebuie să servească mai multe magistrale PDC simultan (vezi figura 3.37) şi este
SPC
necesar să - program
se comute de control
semnalele memorat
din intervalele (stored-program
de timp control)
individuale dintr-o magistrală PDC în acelaşi sau în alt
PDC
interval de timp- de
primary
pe o altădigital carrier:
magistrală PDC, sau din aceeaşi magistrală PDC.
T1: 24 canale
În centralele miciPCM-SUA (DS-1;
aceasta se poate 1,544
realiza Mb/s;125s
utilizând tehnica de pe cadru; semnalizare
interschimbare D3)
a intervalului de timp (TSI) în
conjuncţie cu un comutator spaţial (SD) simplu. Pentru a uniformiza
E1: 32 canale PCM (CEPT; 2,048 Mb/s; semnalizare în canalul al 16-lea) întârzierile din diferitele căi de magistrale
PDC, este necesară memorarea (linia de întârziere) liniilor PDC la intrarea comutatorului. Aceasta asigură că
PDC: primul nivel al multiplexării semnalelor PCM
toate liniile PDC de intrare în centrală sunt strict în acelaşi interval de timp şi în sincronism.

100
 Durata secvenţei 125s
PDC de i j 12 i j n
intrare
Întârzierea
P1 Pi Pj Pn (j-i)

PDC de 12 i j n

ieşire

Semnale de
Comutaţia cuvintelor PCM între intervalele de timp ale magistralei PDC (adică TSI) poate fi realizată utilizând
control ale
linii de întârziere de lungime apreciabilă, unde cuvintele PCM sunt memorate serie şi apoi citite pe durata pe
părţilor Fig. 3.37.conform
durata intervalului de timp corespunzător, Comutaţia
figuriiintervalelor
de mai sus. în timp cu linii de întârziere.
- Cuvântul
În centralele moderne TSI este, realizată i este mult
mai simplu, deplasat în intervalul
mai economic j cumemorii
utilizând întârzierea (i-j);
numerice integrate
cu acces paralel. -  - timpul de întârziere pe tact ale liniei.

Secvenţa
PDC la 1 i j n S/P
intrare
Celule de memorie
RAM Adresa de
i scriere
PDC la 1 j 1 1
i j n nxn
ieşire n
n
Adresa P/S
de citire
Controlul memoriei
a) b)

Fig. 3.38.
TSI care utilizează o memorie RAM, unde cuvântul i este deplasat în intervalul j; S/P -
serie/paralel
Comutator SD echivalent

101
Cuvintele din PDC sunt scrise în paralel în locaţii de memorie RAM sub controlul circuitului de scriere în
memorie şi citite pe durata intervalului de timp alocat sub comanda circuitului de citire. Astfel, PDC este acum
restructurat după instrucţiunile de rutare, după TSI şi conversia P/S, cuvântul PCM din intervalul i este deplasat
în intervalul de timp j. Întârzierea maximă a cuvintelor de cod, de TSI poate avea lungimea a cel mult fiecare
secvenţă în timp ce se citesc cuvintele din secvenţa anterioară din alte locaţii ale memoriei.
Comutatoarele TSI, sau mai simplu etaje T, sunt neblocabile din punct de vedere al traficului (vezi figura de
mai sus).
Pentru centralele mari, comutarea SD (spaţială) în tandem cu comutarea TSI (temporală) este utilizată,
conducând la configuraţii S-T-S şi T-S-T.

3.4.3. Clasificarea CT după PC

În câmpurile de comutaţie cordoanele de convorbire pot exista fizic, ca circuite bifilare conectate între abonaţii
chemător şi chemat, fie sub forma de canale temporale (multiplexare în timp) şi vehiculând eşantioanele
semnalului de convorbire reprezentate sub formă analogică (cu modulaţia impulsurilor în amplitudine) sau sub
forma numerică (cu Mic - la sistemele MIC, sau MD).
Cele două categorii principale de câmpuri de comutaţie sunt câmpuri cu:
a) distribuţie spaţială a cordoanelor - câmpuri spaţiale;
b) distribuţie temporală (cu diviziune în timp) a cordoanelor - câmpuri temporale.
Factorii ce determină variantele posibile pentru aceste două categorii sunt următorii:
- natura punctelor de conexiune;
- formatul semnalului de convorbire (analogic sau numeric).
Punctele de conexiune (PC) utilizate până în prezent în realizarea centralelor telefonice automate (CTA) se pot
clasifica din punct de vedere constructiv, astfel:
1. PC cu contacte metalice:
- alunecătoare - (realizate cu perii metalice rotative care calcă pe terminalele metalice fixe amplasate pe o
suprafaţă laterală cilindrică) utilizate în CTA pas cu pas şi rotative (selectorul rotativ Strowger), centralele pas
cu pas au Rotary;
- prin presiune - în CTA cu cordoane (crossbar) -sistemul Pentaconta abricat şi în România;
- încapsulate în gaz inert (contacte REED sau trestie) - utilizate în CTA semielectronice. Contactele REED sunt
foarte fiabile şi nu necesită întreţinere. Ele sunt înglobate în relee integrate care nu diferă ca aspect, de
capsulele integrate electronice (F-1613 - contacte REED).
2. PC electronice:
- matrici integrate cu diode PNPN sau tiristori;
- matrici integrate cu tranzistoare CMOS;
- circuite integrate numerice (multiplexori, demultiplexori);
- memorii integrate RAM.
Metodele de realizare a câmpurilor de comutaţie rezultă prin combinarea corespunzătoare a variantelor de
puncte de conexiune PC cu formatele posibile ale semnalului de convorbire. Aceste metode sunt:
I. Câmpuri de comutaţie cu distribuţie spaţială a cordoanelor.
A. Pentru semnale analogice:
a) PC cu contacte metalice.
I.A.a) este utilizată în toate CTA convenţionale şi CTA semielectronice.
b) PC electronice
I.A.b) în prezent este utilizată numai pentru CTA de capacităţi relativ mici şi în concentratori pentru 1000 linii
abonat.
PC electronice nu permit transmiterea semnalelor mari, cum este curentul de apel şi de aceea interfaţa cu linia
de abonat e mai complicată ca la CTA convenţionale, ceea ce limitează, în prezent, utilizarea unor astfel de PC
la capacităţi mai mari. În plus, performanţele PC electronice (rezistenţa de trecere şi blocare, liniaritate,
zgomote, distorsiuni, cost) nu egalează pe cele ale contactelor metalice.
B. Pentru semnale numerice:
I. B nu are sens decât pentru PC electronice.
În unele variante este utilizată eşantionarea semnalului de convorbire şi modulaţia în durată a impulsurilor
pentru a obţine formatul numeric al semnalului de convorbire. Acest format este dirijat prin matrici cu porţi
logice care asigură o realizare foarte compactă şi economică a câmpului de comutaţie. Cum porţile logice nu
permit decât o transmisie unidirecţională, circuitul de convobire este separat pentru fiecare sens de transmisie.
Aceasta complică structura interfeţei cu linia de abonat, care trebuie să conţină circuitul de eşantionare,
modulatorul, demodulatorul, filtrele de transmisie şi recepţie, circuitele de trecere de la 2 la 4 fire, circuitele de
alimentare în curent continuu şi transmiterea curentului de apel spre terminalul abonatului.
Interfaţa fiind relativ scumpă se aplică numai pentru capacităţi de până la 8000 linii de abonat. Peste 8000
abonaţi economia făcută în costul câmpului de comutaţie nu poate compensa costul suplimentar al interfeţelor
cu liniile de abonat.
II. Câmpuri de comutaţie cu distribuţie temporală a cordoanelor (se poate realiza numai cu PC electronice).
102
 A. Pentru semnale analogice
Metoda II.A. corespunde MIA (modulaţiei impulsurilor în amplitudine). Câmpul de comutaţie în acest caz nu
mai există, el fiind înlocuit prin câte o poartă analogică în interfaţa cu LA (linie de abonat) (sau prin
multiplexori/demultiplexori analogici integraţi). Prin comanda deschiderii şi închiderii sincrone şi sinfazice a
două astfel de porţi, terminalele corespunzătoare sunt puse în legătură directă printr-un canal temporal, prin
care circulă eşantioanele semnalului de convorbire sub forma unor impulsuri modulate în amplitudine. Metoda
necesită o interfaţă destul de complicată cu linia de abonat (similară cu I.B.) şi în plus ea pune problema
dificilă a senzitivităţii ridicate la zgomot a cordonului fizic pe care circulă multiplexul temporal MIA. Metoda e
utilizată la CTA cu capacităţi mici, în jur de 200 linii.
B. Pentru semnale numerice
Metoda II.B. utilizează pentru reprezentarea numerică a semnalului de convorbire MIC(PCM) sau MD. Câmpul
de comutaţie se realizează extrem de compact şi economic cu ajutorul memoriilor integrate RAM.
Deşi modulaţia delta necesită o interfaţă mai simplă cu linia de abonat, incompatibilitatea relativă cu sistemele
MIC i-a limitat aplicabilitatea la CT de capacitate mică. Md este utilizată cu precădere în aplicaţiile militare.
Obs.: Aplicarea unei metode de comutaţie în CT este condiţionată de un complex de criterii, printre care:
- costul câmpului de comutaţie;
- costul interfeţelor cu mediul telefonic;
- posibilităţile de comandă simplă;
- extensie uşoară;
- exploatarea comodă a câmpului.
Strowger
Continuu (analogic) Crossbar
- comutare spaţială puncte de conexiune electronice

Semnal
vocal SD (diviziune spaţială) comutaţie numerică TMS (punct
de conexiune)
TD (time division) comutaţie numerică TSI
Eşantionat (numeric)
Comutator S-T-S (space-time-space)
-comutaţie analogică
Comutator T-S-T (temporal-spaţial-temporal)
cu diviziune în timp
3.5. DISTORSIUNI PRODUSE ÎN CĂILE TELEFONICE
Generalităţi
Comutator
Circuitele care formează o reţea telefonică interurbană S-T-S
trebuie (space-time-space)
să satisfacă următoarele condiţii generale:
DATE o bună calitate a transmisiei
– să asigure Comutator T-S-T (temporal-spaţial-temporal)
(o bună inteligibilitate şi naturaleţe a convorbirii);
– să aibă parametrii de transmisie şi să nu prezinte riscul amorsării de oscilaţii, datorită prezenţei
repetoarelor;
– să prezinte o mare siguranţă de funcţionare.
Pentru a pune condiţiile tehnice privind banda de frecvenţă,
distorsiunile, zgomotul, stabilitatea etc. de realizare a circuitului cu o
calitate satisfăcătoare s-au realizat recomandări CCITT pentru
circuite fictive de referinţă realizate pe sisteme de curenţi purtători pe
linii aeriene, pe cabluri simetrice, pe cabluri coaxiale, pe linii de
radiorelee, precum şi pe sisteme cu modulaţie în impulsuri pe linii
radioreleu. Structura circuitelor fictive de referinţă este dată de
avizele CCITT şi CCIR (ITU).
O cale telefonică nu produce distorsiuni dacă la recepţie semnalul are aceeaşi formă (nu şi aceeaşi putere) ca
cel de la emisie.
Se consideră un cuadripol pasiv liniar:

103
 Calea de u2(t)
Rg
linie Rr

Fig. 3.39. Cuadripol pasiv liniar

u2(t)=A e(t-); (3.1)
A, ; 2 constante specifice căii de transmitere
Dacă se utilizează funcţiile de transfer:

Conform teoriei întârzierii (3.2)

În practică datorită diverselor componente ale căii, calea telefonică introduce diferite distorsiuni de atenuare şi
propagare.
Dacă Acst avem distorsiuni de amplitudine care pot fi:
A>0 – distorsiune de câştig;
A<0 – distorsiune de atenuare.
Dacă cst – distorsiuni de defazare (a T PG – timpului de propagare de grup).

3.5.1. Distorsiunea de atenuare

Distorsiunile de atenuare ale unei căi de transmisie telefonică
sunt date de variaţiile echivalentului în banda transmisă. În
cazul sistemelor de curenţi purtători, distorsiunile de
atenuare se datorează, în primul rând, filtrelor (îndeosebi
filtrelor de cale şi direcţionale), precum şi liniilor.
O categorie specială o formează distorsiunile de atenuare datorită reflexiilor şi reacţiilor parazite în repetoarele
vocale. Acestea produc o variaţie a echivalentului în funcţie de frecvenţă sub formă ondulatorie, care nu poate
fi practic compensată prin reţele corectoare (egalizoare).
În afara reacţiilor parazite locale din fiecare repetor, în cazul circuitelor de frecvenţă vocală pe două fire, apar
căi de reacţie parazită, care cuprind mai multe repetoare ceea ce complică problema.
Reacţiile parazite apar la legăturile pe 2F datorită imperfecţiunii filtrelor direcţionale a neechilibrării sistemelor
diferenţiale din echipamentele de curenţi purtători şi a repetoarelor sau la repetoarele pe 2F şi 4F prin cuplaje
de diafonie, cu circuite echipate cu amplificatoare.
Pentru eliminarea distorsiunilor are se acţionează pe următoarele direcţii:
1. pentru a compensa distorsiunile introduse de LM (linie multiplexată) se conectează egalizoare cu acţiune în
întreaga bandă a LM.
2. pentru compensarea distorsiunilor introduse de celelalte elemente (în special filtre) se folosesc reţele
corectoare atât în căile individuale cât şi în cele de grup.
3. compensarea distorsiunilor de atenuare datorate reflexiilor şi reacţiilor parazite, având în vedere că nu pot
corecta prin procedee specifice ca la 1) şi 2) se poate realiza prin creşterea stabilităţii circuitelor şi repetoarelor
şi realizarea adaptării de impedanţa în punctele de interconectare.

104
3.5.2. Distorsiuni de timp de propagare de grup (T.P.G.)
Timpul de propagare unde: (3.3)

b – defazare kilometrică.
Gabaritul TPG recomandat de CCITT arată ca în figură şi are 2
valori obligatorii:
300Hztg(f)20 ms
3400Hztg(f)10 ms

105
 tg(f) [ms]

20

10

300 800 3400 Hz

Fig. 3.40. Gabaritul TPG conform ITU

(3.4)

tpg(f)=tpg(f) – tpg(800) (3.5)

Distorsiunile de fază se manifestă în căile telefonice prin variaţia cu frecvenţa a T.P.G.. Spre exemplu, dacă
T.P.G. este mai mic la frecvenţele superioare din banda transmisă, componentele respective vor veni la recepţie
înaintea celorlalte, producând o deformare a sunetului, sub forma unui fâşâit ce apare după anumite sunete.
Cele mai importante distorsiuni sunt date de filtrele de cale.
(Între constanta de atenuare şi cea de fază a unui filtru cu
structura în scară există relaţia generală de fază minimă, a
lui Bayard-Bode). Ca urmare la marginea benzii transmise
apar distorsiuni de fază mai importante ca şi distorsiuni de
atenuare.
În cazul liniilor omogene, distorsiunile de fază pentru frecvenţe vocale sunt practic neglijabile dar distorsiunile
pot deveni importante în cazul liniilor pupinizate.
La T.D. se conectează reţele corectoare a T.P.G.

3.5.3. Distorsiuni neliniare

În cazul unui cuadripol cu elemente neliniare, relaţiile între tensiunile şi curenţii de intrare şi ieşire nu mai sunt
liniare.
Neliniaritatea unui cuadripol se poate determina prin funcţiile:
u2=f(u1) (3.6)

a=ln

În figura următoare se dă o caracteristică u2=f(U1):

u2 va avea în zona curbă forma:
u2=a0+a1u+a2u12+… (3.7)

U2

0 Us U1
Fig. 3.41. Caracteristica liniară
Pentru:

106
u1= (3.8)

în relaţiile lui u2, înlocuind pe u1 se vor obţine şi componentele de intermodulaţie (de combinaţie) de forma:
q11q22…qmm unde: (2.9)

este ordinul componentei. Ordinul componentei este egal cel mult cu gradul ultimului termen din

expresia (3.7).
COMPONENTELE DE INTERMODULAŢIE CA ŞI
COMPONENTELE ARMONICE SE NUMESC PRODUSE
NELINIARE. PENTRU TRANSMISIUNILE TELEFONICE,
ACESTE PRODUSE AU URMĂTOARELE EFECTE
DĂUNĂTOARE:
- distorsiunile neliniare produse de circuitele de frecvenţă vocală şi de elementele (de cale) ale sistemelor
SMRF (amplificatoare vocale, modulatoare de cale) produc distorsiunea semnalului care afectează fidelitatea
transmisiei şi micşorează inteligibilitatea;
- produsele neliniare, ce apar în elementele de grup ale SMRF, îndeosebi în amplificatoarele de linie, au un
spectru de frecvenţă ce cuprinde toate căile sistemului formând zgomotul de intermodulaţie sau de diafonie
neliniară (când nu se vorbeşte pe o cale se poate auzi pe acest zgomot produs prin intermodulaţia dintre
componentele semnalelor transmise pe celelalte căi).
(SMRF – Sisteme de multiplexare cu repartiţie în frecvenţă).

107
3.5.4. Distorsiuni datorate deplasării spectrului de frecvenţă
Micşorarea inteligibilităţii se produce îndeosebi prin deplasarea în frecvenţă a componentelor principale ce
constituie formatele diferitelor sunete. Această alterare este suportabilă dacă deplasarea de frecvenţă nu
depăşeşte 4050 Hz.
În cazul când circuitul telefonic este folosit ca suport (canal) pentru un sistem de telegrafie armonică cu MF, o
deplasare a spectrului reconstituit la recepţie, faţă de cel original, chiar cu câţiva herţi, produce o distorsiune
puternică a semnalelor. Din acest motiv se cere ca, pe un circuit fictiv de referinţă, deplasarea spectrului de
frecvenţă să nu depăşească 2 Hz. (Pentru un SMRF cu 960 căi lucrând în banda până la 4 MHz, stabilitatea
relativă a oscilatorului de bază trebuie să fie de 10-7).

3.5.5. Zgomotul în circuitele telefonice şi în circuitele radio

Zgomote interne:
- zgomotul de fond – dat îndeosebi de repetoarele de linie, rezultând din zgomotul termic şi cel al tuburilor
electronice sau al tranzistoarelor;
- zgomotul de intermodulaţie (diafonie neliniară);
Zgomote externe:
- zgomotul de diafonie liniară – produs de semnalele transmise pe alte căi telefonice, pătrunzând în calea
considerată, fie în echipament (datorită imperfecţiunii filtrelor de cale), fie de-a lungul liniei, prin fenomenul de
inducţie electromagnetică între diferite circuite;
(diafonia are două componente: paradiafonia şi telediafonia)
- zgomotele atmosferice – datorită câmpului electrostatic fluctuant din atmosferă;
- zgomotele produse de liniile de energie electrică – vecine cu liniile de telecomunicaţii datorită câmpului
electromagnetic de 50 Hz;
- zgomotele produse de staţiile de radio;
- zgomotele produse de sursele de alimentare;
- zgomotele de origine mecanică produse de contactele proaste etc.

108
3.5.6. Metode şi măsuri de protecţie contra perturbaţiilor:
1. inversarea în staţiile repetoare a spectrului de frecvenţe la legăturile pe două fire. Metoda duce şi la o
compresare a distorsiunilor de atenuare pe două secţiuni de amplificare succesive;
2. corectarea distorsiunilor de atenuare prin circuite de reacţie negativă a amplificatoarelor;
3. conectarea de repetoare auxiliare între staţiile normale care funcţionează în caz de depuneri de chiciură şi
polei (când atenuarea şi zgomotul atmosferic cresc foarte mult);
4. inversarea benzilor de frecvenţă ale căilor transmise în linie micşorează şi diafonia;
5. PENTRU ELIMINAREA ZGOMOTULUI DE LA
STAŢIILE RADIO TREBUIE INTRODUSE ÎN REPETOARE
FILTRE TRECE JOS.
Pentru a aprecia zgomotul s-a introdus noţiunea de putere psofometrică a zgomotului (psofos = zgomot în
greaca veche).
Definiţie:
Se numeşte tensiune psofometrică a undei perturbatoare valoarea
tensiunii undei de 800 Hz, care are acelaşi efect perturbator
asupra transmisiunii cu şi unda perturbatoare (produce
aceeaşi inteligibilitate la logatomi).
Obs.: se foloseşte noţiune de tensiune psofometrică şi nu putere psofometrică pentru că este mai uşor de
măsurat.
Tensiunea psofometrică a unei frecvenţe f este:
Upf=U800 pf unde pf – pondere psofometrică.
Exemplu: o undă cu f=350 Hz şi p=104 pW perturbă la fel calitatea transmisiunii ca o undă perturbatoare cu
f=800 Hz şi p=105 pW.

3.6. TRAFICUL TELEFONIC

3.6.1. Fluxul
Din punct de vedere al organizării şi funcţionării sale, sistemul
de transmisiuni în ansamblu, precum şi fiecare element
component al acestuia (centre de transmisiuni, direcţii
informaţionale, sau de transmisiuni) poate fi asimilat şi
analizat distinct ca sistem de servire, supunându-se legilor
aşteptării (servirii în masă) şi teoriei probabilităţilor.
Ca urmare, fiecare apel (cerere de legătură) adresat unui element al sistemului de transmisiuni constituie „un
eveniment”, iar fluxul de informaţii reprezintă un „flux de evenimente”.
Fluxurile de evenimente (apeluri) pot fi regulate – dacă apelurile urmează unul după altul la intervale de timp
strict determinate, flux mai rar în sistemele de servire reale sau aleatoare – unde apelurile sosesc în timp
aleator.
Fluxurile se definesc pe direcţii informaţionale.
Numărul total de apeluri (cereri de legătură) ale abonaţilor pe o direcţie informaţională, ce se termină sau nu, cu
realizarea comunicării (transmiterea informaţiilor) de un anumit tip (telefonie, telegrafie, date etc.) constituie
fluxul de comunicări telefonice, telegrafice etc. iar suma acestora alcătuieşte fluxul de informaţii pe direcţia
respectivă. Aceste fluxuri (de informaţii sau de apeluri), se evaluează pentru intervale determinate de timp (de
regulă 1 oră) şi se stabilesc statistic pentru fiecare direcţie informaţională şi categorie de trafic în parte.
Pentru proiectarea corectă şi funcţionarea eficientă a direcţiilor informaţionale şi a sistemelor de transmisiuni în
general interesează fluxurile de informaţii (comunicării) în ora de încărcare maximă sau ora de trafic forte.

3.6.2. Traficul
3.6.2.1. Noţiuni asociate evenimentelor
Apel – încercarea reuşită sau nereuşită a unui abonat telefonic numit chemător de a lua legătură cu un alt
abonat;
Comunicaţie telefonică – utilizarea unei legături între abonatul chemător şi cel chemat;
Durata convorbirii – intervalul de timp dintre momentul realizării comunicării şi semnalul de fine de
convorbire;
109
Durata de ocupare – intervalul de timp ce include durata convorbirii + durata manipulărilor sau a funcţionării
organelor de comunicaţie;
Timp de menţinere – momentul angajării UC (unităţii de comandă), a apelului oferit (ce vine din afară) şi cel al
eliberării la sfârşitul apelului (începutul convorbirii);
Rata apelurilor – numărul mediu al apelurilor într-un interval de timp.
Pe baza măsurătorilor experimentale s-a constatat următoarele:
1. evenimentele de sosire ale apelurilor sunt independente; probabilitatea asociată evenimentelor de sosire a
unui apel este constantă într-un interval de timp infinitizimal, deci fenomenul poate fi considerat staţionar.
2. numărul de apeluri care apar într-un interval de timp nu depinde în nici un fel de intervalul de timp
precedent; sistemul nu are istoric, deci nu este de tip Marcovian.
Problema care se cere rezolvată este cea a estimării probabilităţii asociate evenimentului de a se produce n
apeluri în intervalul de timp T.
Definiţie. Traficul telefonic este definit prin gradul de ocupare al circuitelor. Intensitatea medie a traficului într-
o perioadă T este egală cu durata totală de ocupare a circuitelor din grup, împărţită la T.
Unitatea de măsură a intensităţii traficului este numită Erlang (după numele matematicianului danez A. K.
Erlang care a pus bazele teoriei traficului telefonic în 1909-1920) şi se notează E.
Exemplu: Intensitatea traficului de 1 E pe linia de abonat reprezintă ocuparea permanentă a liniei respective. În
realitate, pe LA (linie de abonat) traficul telefonic are valori între 0,05 ÷0,15 E, deci abonatul îşi utilizează linia
în medie 3÷9 minute pe oră.
Există două tipuri de trafic telefonic:
a) Traficul de intrare (trafic oferit) care depinde de mediul telefonic pentru un abonat: A=n·h/T:
n – nr. apelurilor;
h – durata medie a convorbirii în ore;
T – durata observării.
Exemplu: Pentru A/n=0,15 E/linie şi t=3 min., rezultă h=0,15/3=0,005 apeluri spre centrală pe minut, deci
0,05×60=30 apeluri spre centrală pe oră.
b) Traficul servit – depinde de echiparea centralei telefonice, de numărul cordoanelor de convorbire. Dacă
traficul de intrare depăşeşte traficul servit maxim al centralei telefonice, apar pierderi de trafic, adică apeluri ce
nu pot fi servite de centrală (blocarea apelului).
Realizarea economică a CT impune acceptarea pierderilor de trafic, cu p probabilitate inferioară unei valori p a
care reprezintă pierderile maxime admisibile impuse la proiectare.
Erlang a stabilit următoarea formulă pentru probabilitatea ca j circuite dintr-un grup de m să fie ocupate
simultan, atunci când traficul de intrare al grupului este A (generat de n>>m surse de trafic):

Pj= – ecuaţia B a lui Erlang (3.10)

Pentru j=m se obţine valoarea pm – probabilitatea de ocupare simultană a tuturor circuitelor din grup, care mai
este numită şi probabilitatea de blocare (externă).
Determinarea optimă a numărului de circuite de cordon, atunci când traficul de intrare A şi pierderile
admisibile (pa) sunt impuse, este posibilă în felul următor:
- se impune p=pa=pm

Pa= (3.11)

Rezolvarea ecuaţiei (3.11) se face fie grafic cu ajutorul familiei de curbe pm (A) pentru m=est, fie prin metode
iterative pe calculator.
Deci, numărul de cordoane este determinat ca o funcţie de trafic şi pierderile acceptate.
m=f (A, pa)
Similar pentru numărul joncţiunilor:
R=f (Ae, pae)
Ae – traficul oferit extern (generat de LA şi de către alte centrale care solicită abonaţi din centrala proprie);
Pae – pierderile maxime admisibile pentru legăturile externe.
În general pae<pa – deoarece legăturile sunt mai importante, ele implicând mai multe CT în stabilirea unei
legături.
În descrierea apelurilor, cea mai utilizată distribuţie este cea exponenţială negativă în care, probabilitatea ca un
apel să dureze mai mult de t secunde este:

110
p(t)=exp(-t/h)
h – durata medie a unei convorbiri;
h=1/C - rata apelurilor

111
 p(t)

h = ()

t
Fig. 3.42. Funcţia exponenţială negativă pentru h = 100 s

Valoarea menţionată pentru h este obişnuită mai ales pentru apelurile locale. Pentru convorbiri interurbane
valoarea creşte, dar descrierea prin distribuţia exponenţială negativă rămâne suficient de precisă.
Gradul de servire este „măsură” prin care apreciem calitatea serviciului telefonic. Se defineşte ca fiind
procentul de apeluri pierdute din totalul apelurilor existente la un moment dat (pentru sistemele fără aşteptare la
coadă) pierderile fiind date de indisponibilităţi tehnice ale reţelei. Pentru sisteme de aşteptare gradul de servire
este dat de procentul apelurilor întârziate.
Funcţie de tipurile de apel gradele de servire acceptate în reţelele publice sunt:
- pentru apeluri locale – 3%;
- pentru apeluri de ieşire din comutator 2%;
- pentru ocuparea funcţiunilor 1÷3% (joncţiuni);
- tranzit 2%.
Traficul pe durata unei zile – una din statisticile cele mai importante.

6 10 12 13 16 19 20 22 24 t
Fig. 3.43.

112
În sistemele militare abordarea traficului, prin statisticile uzuale nu este pe deplin edificatoare, deoarece traficul
are fluctuaţii foarte mari, iar anumiţi abonaţi au caracter prioritar. În armată se face distincţie între caracterul
mesajelor şi că multe convorbiri nu se efectuează în clar ci prin fonograme (mesaje codificate), aceste lucruri
duc la valori diferite pentru parametrii statistici.
Abordarea statistică globală este de asemenea deficitară datorită numărului redus (sute) de abonaţi. Din aceste
motive pentru studierea traficului militar se preferă simularea pe calculator.

3.7. PROTECŢIA INFORMAŢIEI VOCALE TRANSMISE

PE LINII TELEFONICE ANALOGICE

Securitatea semnalelor vocale şi de date este şi a fost un aspect important al comunicaţiilor militare şi
diplomatice.
Odată cu introducerea reţelelor de calculatoare pentru apărare
scopuri bancare şi comerciale, probleme de securitate au
atras atenţia teoreticienilor în criptologie şi a proiectanţilor.
S-a demonstrat experimental că tehnicile pasive de
interceptare a mesajelor în legăturile radio (incluzând şi
microundele) sunt în general încununate de succes.
S-a estimat că în reţelele de comutare a semnalului vocal sau de date, costul interceptării este între
1001.000.000 $, pentru legăturile prin satelit; < 100.000 $ pentru legăturile cu microunde şi 50250.000 $
pentru legături prin cablu.
Din acest motiv criptnaliştii încearcă să spargă codurile cu care sunt protejate informaţiile. Pentru a evita acest
lucru se încearcă criptarea semnalelor astfel încât să facă costul decriptării prohibitiv (în termeni de hard şi
timp de prelucrare).
În prezent se dezvoltă sistemele de cifrare cu chei publice pornind de la cerinţele reţelelor actuale cu acces
multiutilizator.

3.7.1. Sisteme de securitate vocală

A. Una din tehnicile incipiente utilizate pentru secretizarea
semnalului vocal este amestecarea în frecvenţă prin
invertorul sau amestecătorul de subbenzi.

113
 G(f) G(f) G(f)

I II

1 2 3 4 5
4 3 2 5 1
300 3400 fHz 300 1000 2000 3000 fHz 300 1000 2000 3000 fHz
a) b) c)
Fig. 3.44. Amestecarea semnalului vocal în frecvenţă
a) inversarea totală a benzii; b) banda vocală divizată în 5 subbenzi;
c) cinci subbenzi reordonate

Inversarea totală a benzii vocale, 3003400 Hz, prin intermediul

unui modulator, la intervale aleatoare, oferă un grad redus de
protecţie. În tehnica amestecării benzilor, spectrul audio este
împărţit în „n“ subbenzi şi locaţiile subbenzilor pot fi
rearanjate împreună cu inversarea spectrului subbenzii
(opţionale), aceasta făcându-se în concordanţă cu un
generator aleator de numere (un generator de secvenţe
pseudoaleatoare). Numărul de rearanjări posibile este:
n! x 2n,
din care un număr considerabil de combinaţii furnizează o inteligibilitate reziduală importantă, deoarece unele
dintre subbenzi rămân în poziţiile originale. Cum semnalul vocal conţine 40% din energie în zona primului
format (3001000 Hz), care cuprinde primele 2 sau 3 subbenzi, este posibil ca prin studierea (analizarea)
acestei zone din semnalul vocal recepţionat să se refacă o mare parte din semnalul recepţionat.
În cazul unui sistem practic este de dorit să se utilizeze numai acele rearanjări care dau minimum de
inteligibilitate. Combinaţiile utile sunt memorate într-o memorie ROM şi cu ajutorul unui generator
pseudoaleator pentru a selecta o nouă combinaţie la câteva sute de ms sau mai mult. Generatorul trebuie să aibă
o perioadă de repetare de mai mult de 106 biţi (ciclul să nu se repete decât după mai multe zile).
Cu tehnicile de analiză spectrală rapidă şi cu softul aferent, amestecătoarele de frecvenţă nu sunt considerate ca
sisteme complet sigure.

114
B. Amestecarea amplitudinilor
Semnalul analogic este eşantionat cu frecvenţa Nyquist şi
eşantioanele sunt multiplicate cu numere aleatoare de la 1 la
100. Eşantioanele amestecate care rezultă sunt filtrate şi apoi
transmise pe canalul vocal.
Acest sistem este sensibil la calitatea canalului de transmisie a semnalului vocal, deoarece caracteristica de
întârziere a canalului modifică eşantioanele recepţionate producând distorsiuni.
C. Tehnica amestecării în timp (multiplexare în timp)
Este similară tehnicii interschimbare a intervalelor de la
centralele electronice numerice (TSI).


n n-1 1 n=T - durata unui cadru

FTJ Linie

 cheie

Gener.
ControlFig. 3.45. Amestecarea intervalelor de timp:
pseudoal.
porţi  = 2040 ms; n = 1020; T = 1001000 ms.

Deoarece întârzierea totală în codor şi decodor este de 2T secunde, nu este posibil să crească n, iar numărul de
permutări este n!. Dintre acestea, multe combinaţii dau o inteligibilitate reziduală considerabilă. Ca şi la
amestecătorul de subbenzi, este de dorit selectarea permutărilor utile, să spunem 2K forme, care dau minimum
de inteligibilitate şi pentru a fi selectate, sunt memorate într-un ROM. Semnalul de control al porţii este
furnizat de ROM sub controlul generatorului pseudoaleator cu perioadă mare de recepţie. Este mai convenabil
ca acest sistem să fie realizat numeric, unde versiunea numerică a cadrului de semnal vocal este memorată într-
un RAM în mod serial şi apoi citită sub controlul formelor selectate şi memorate în ROM (forma selectată
furnizează adresele în ordinea dorită). Deoarece numărul permutărilor acceptabile este limitat, sistemul cu
amestecare în timp furnizează o securitate marginală, nu poate fi considerat complet sigur dar este mult mai
bun decât în cazul amestecătoarelor de frecvenţă.

1
Semnal 2
vocal 3
analogic CA/N RAM
Cuvinte de S/P Celule de
m biţi memorie
Adresă de .
Mem. ROM cu .
Controlul scriere
2k permutări,
memoriei
fiecare
Fig.din cv.Amestecător numeric de intervale de timp
3.46.
de n fiţi Adresă de n Semnal
citire analogic
Un sistem de cifrare complet numeric pentru semnalul vocal poate fi realizat prin criptarea semnalului vocal
Gen. de criptare pentru date. Există două tehnici de bază cunoscute ca cifrarea în în
numerizat utilizând tehnicile bloclinie
şi
cifrarea în flux. Cea de-a doua
pseudoal. metodă este mai avantajoasă pentru semnalul vocal deoarece nu propagă erorile.
cheie P/S CN/A
115
 Sistemul poate fi făcut foarte sigur prin complicarea suficientă a generatorului de secvenţe pseudoaleatoare şi a
cheilor.
Problema sincronizării codor-decodor este foarte importantă şi este de preferat o sincronizare continuă. Pentru
a evita detectarea semnalului de sincronizare la intervale predictibile, acesta trebuie transmis la intervale
aleatoare împreună cu informaţia la decodor. O problemă deosebită apare la momentele de pauză ale vorbirii
când în canal apar numai biţii de cifrare; pentru rezolvarea acestei situaţii, în pauze se introduce un zgomot de
nivel mic.
Astfel, întotdeauna canalul va purta cifrul mixat cu un semnal oarecare, vocal sau zgomot. Există şi un standard
de cifrare a datelor: DES – Data Encryption Standard.
Codurile furnizate de PCM sau M au viteze de 64 kbit/s, 32 kbit/s sau 16 kbit/s.
Pentru a reduce lărgimea de bandă se pot utiliza tehnici mult mai complexe, vacoderele cu predicţie liniară
(LPC) care lucrează la viteze de 1,2 / 2,4 / 4,8 kb/s [24].
Generator cheie
pseudoaleator
neliniar
Generator
pseudoaleator Generator Refacerea
neliniar sincronizare sincroniz.
Semnalul Semnalul
vocal vocal
CAN Canal CNA
  
numeric
Text cifiat
Fig. 3.4.7.-3.4.8. Două
CODOR Text forme
cifiat de sisteme de cifrare numerice
DECODOR
(criptare) a) Sisteme de cifrare în flux cu roşu;
(decriptare)
cheie b) Cu verde – Sistem cu cifrare cu reacţie (faţă de a) lipseşte sumatorul cheie
Generator Registru Registru Generator
pseudoaleator pseudoaleator
3.7.2. Unele aspecte privind protecţia informaţiilor în sistemele militare [38]
Sunt prezentate câteva mijloace utilizate în prezent pentru protecţia informaţiilor în sistemele de comunicaţie
militare.
Fenomenul vulnerabilităţii informaţionale afectează un mare număr de instituţii publice sau particulare, dar
pentru apărarea naţională, unde informatica îndeplineşte un număr însemnat de funcţii vitale în sistemele de
armament, în prelucrarea informaţiilor şi asigurarea fundamentării deciziilor, acesta capătă un accent dramatic.
Dacă mai adăugăm şi faptul că, în cazul unui conflict militar, elementele informaţionale se vor găsi în centrul
unui război electronic generalizat, minuţios pregătit din timp, securitatea informaţională naţională va avea un
aspect integrat bazat pe necesitatea conservării resurselor vitale ale naţiunii.
În ultimii ani, problema protecţiei informaţiilor a devenit ramura prioritară şi foarte complexă a securităţii
sistemelor militare. Există o gamă deosebit de diversificată de sisteme de comunicaţii operaţionale, începând cu
liniile telefonice simple şi terminând cu sistemele de comunicaţii satelitare şi de realizare a legăturilor laser cu
submarinele aflate în imersiune. Sistemele de comunicaţii moderne utilizează pe scară largă tehnica
transmisiunilor numerice, combinată cu cea a transmisiunilor în spectru împrăştiat şi salt de frecvenţă (o bună
protecţie la bruiaj, care se bazează pe emisia într-o gamă de frecvenţă sau mai multe frecvenţe prestabilite,
salturile dintre ele făcându-se după o lege pseudoaleatoare). Legăturile telefonice sunt imposibil de protejat
fizic şi tehnic şi atunci s-a recurs la secretizarea comunicaţiilor telefonice începând cu aparate şi terminând cu
centralele telefonice. Metodele de criptare se referă la procedee diverse, de la cele mai simple : inversarea
spectrului vocal, împărţirea sa în mai multe subbenzi şi combinarea sau deplasarea în frecvenţă a acestora
conform unei strategii, până la cele mai sofisticate, care constau în transformarea semnalului din analog în
digital, urmată de criptarea acestuia prin diferite metode. Transformarea semnalului vocal în semnal numeric
duce la necesitatea unor circuite de bandă largă şi de mare viteză. De aceea, pentru utilizarea canalelor
obişnuite se folosesc algoritmi speciali de reducere a vitezei concomitent cu păstrarea inteligibilităţii vocii.
Dezvoltarea teoriei informaţiei şi succesele extraordinare, din punct de vedere hard şi soft în domeniul
calculatoarelor, precum şi realizarea sistemelor expert oferă perspectiva unor sisteme de protecţie rezistente la
pirateria informaţională.
Protecţia informaţiilor reprezintă un domeniu complex ce cuprinde măsuri juridice, ştiinţifice, economice,
organizatorice, informaţionale şi tehnice capabile să asigure secretul, integritatea semantică şi fizică a
informaţiilor împotriva infracţiunilor, erorilor sau greşelilor cu caracter voit sau întâmplător, în limita unui risc
asumat şi cu consum minim pentru îndeplinirea acestei misiuni.
În lume sunt agenţii specializate, companii, institute naţionale sau ale armatei, universităţi, laboratoare şi
societăţi private sau cu capital public, înzestrate cu aparatură realizată în cele mai avansate tehnologii şi cu

116
profesionişti deosebit de dotaţi, care sunt angajate în acţiunea de realizare a mijloacelor de protecţie (de
exemplu, Agenţia Naţională de Securitate, NSA din S.U.A.). Cercetările acestora in domeniul protecţiei
informaţiei au fost orientate în următoarele direcţii: definirea concepţiei de protecţie şi securitate; modele
matematice ale sistemelor de protecţie; criptologie; protecţia canalelor de transmisiuni; atenuarea radiaţiilor de
transmisiuni; atenuarea radiaţiilor parazite ale mijloacelor radio electronice; criptarea transmiterii datelor;
protecţia suporţilor de informaţie şi a datelor înregistrate; protecţia sistemelor informatice, automatizate, de
armament, a reţelelor, calculatoarelor şi terminalelor; metodologii de apreciere a rezistenţei şi eficacităţii
măsurilor de protecţie; norme legislative etc.
Datorită faptului că mijloacelor actuale de protecţie şi penetrare eficace, dar costisitoare, fac imposibilă o
protecţie globală a informaţiilor militare se constată necesitatea unei structurări a informaţiilor în funcţie de mai
multe criterii:
- criteriul confidenţialităţii informaţiilor (secrete de stat, de serviciu, nesecrete). Acest criteriu impune măsuri
de protecţie diferenţiate pentru formele de stocare sau de prezentare, căile de comunicaţii în sistem, zonele de
memorie şi suporţii de informaţii, limitarea accesului şi măsurilor de alterare în caz de acces neautorizat,
autoprotecţia, autodistrugerea şi protecţia suplimentară a informaţiilor de sinteză.
- criteriul perisabilităţii semnificaţiei informaţiilor (perisabile: cu actualizare ciclică, la ordin sau după
necesitate; de timp real). Aici se are în vedere timpul de stocare, categoria de secret, regulile adecvate de
manipulare, procedeele de cifrare, codificare şi secretizare, regimurile de prelucrare etc.
- criteriul domeniului de utilizare a informaţiilor (destinate conducerii, execuţiei sau instruirii, sintezelor: datele
de intrare, rezultate intermediare sau finale). Măsurile de protecţie vizează aici locurile de reprezentare, de
prelucrare, de introducere în sistem sau de culegere, modalităţile şi formele de cifrare, codificare, secretizare şi
reprezentare.
- criteriul dispersării informaţiilor, care se aplică tuturor categoriilor de informaţii, diferenţiindu-le pe niveluri
ierarhice, pe arii de răspândire, în funcţie de locul stocării sau de frecvenţa de circulaţie. Măsurile de protecţie
vizează separat sistemele informatice, de automatizarea conducerii trupelor sau de armament, principalele lor
resurse de calcul, bazele şi băncile de date, terminatele, echipamentele de culegere şi pregătire a datelor, căile
de transmitere etc.
- criteriul circulaţiei informaţiilor (diferenţierea lor după sensurile, căile, vitezele şi procedeele de circulaţie).
Măsurile de protecţie se iau diferit dacă informaţia este stocată sau circulă (sensul ierarhic: de la nivel inferior
la superior şi invers, sau pe acelaşi nivel), puterea de penetrare (câte niveluri străbate) de la sisteme de
conducere, la execuţie sau invers, pe ce fel de căi circulă (curieri, canale de transmisiuni), viteza de circulaţie,
tipul de modulaţie, codul, suportul purtător etc.
- criteriul suporţilor de stocare şi reprezentare a informaţiilor. Multiplicarea suporţilor de informaţii implică
măsuri diferenţiate de protecţie, manipulare, păstrare, actualizare sau distrugere a acestora. O primă măsură a
limitării accesului neautorizat este codificarea datelor de pe suporţi, iar protecţia sigură realizându-se prin
acoperire criptografică.
În funcţie de aceste criterii, informaţiile militare se ierarhizează astfel:
a) după gradul de sinteză: singulare şi de sinteză;
b) după destinaţie: pentru conducere, execuţie, informare-documentare, învăţământ;
c) după aria de răspândire: confidenţiale, cu acces limitat, de interes specific comandanţilor, eşaloanelor,
categoriilor de trupe etc., de interes general.
Pentru limitarea posibilităţilor de sustragere a informaţiilor este important să se stabilească căile directe
(înregistrarea informaţiilor care circulă în sistem, sustragerea suporţilor de informaţii, citirea neautorizată a
datelor din fişierele altor utilizatori, folosirea neautorizată a unor terminale ce aparţin unor utilizatori autorizaţi,
ocolirea sau scoaterea din funcţiune a mecanismelor de protecţie, modificarea neautorizată a unor înregistrări
sau programe, alterarea unor informaţii stocate sau care circulă în sistem etc.) sau indirecte (utilizarea unor
dispozitive de ascultare şi interceptare, observarea sau fotografierea de la distanţă a textelor de pe display-uri
sau imprimante, interceptarea radiaţiei electromagnetice a echipamentelor electronice etc.) folosite de infractori
în atingerea acestui scop.
În funcţie de aceste căi, strategiile de protecţie trebuie să cuprindă măsurile corespunzătoare riscului asumat,
ţinând seama ca eficacitatea acestora să asigure minimizarea efectelor infracţiunilor, viteza de reacţie a
mecanismului de securitate să fie cel puţin dublă faţă de dinamismul caracterului şi frecvenţa infracţiunilor, să
fie transparente faţă de utilizatori, costurile de întreţinere şi utilizare să fie minime, acoperirea criptografică şi
apoi dezvăluirea textelor clare să se facă numai la locul utilizatorilor autorizaţi etc. În acest sens, trebuie luate
măsuri pentru păstrarea secretelor de prelucrare, atenuarea efectelor şi a posibilităţilor de pătrundere
neautorizată, asigurarea controlului deplasării oamenilor, al manipulării şi păstrării suporţilor de informaţie,
organizarea şi compartimentarea lucrului, controlul păstrării nealterate a sistemelor de operare a programelor de
date, administrării băncilor de date, organizarea arhivării şi clasării informaţiilor, controlul traficului
comunicaţiilor, al radiaţiilor parazite şi chiar al funcţionării permanente a mecanismelor de protecţie. Nu în
ultimul rând trebuie să ţină seama şi de educarea personalului pentru cunoaşterea realităţii şi a posibilităţilor de
protecţie.

117
Mecanismul cel mai sigur de protecţie a informaţiilor în sistemul de transmisiuni, trebuie să se bazeze pe
utilizarea complexă a metodelor criptografice şi necriptografice. S-a dezvoltat astfel industria criptării canalelor
de legătură ale sistemelor automate de transmisiuni, care priveşte problema protecţiei informaţiilor doar
unilateral şi o rezolvă parţial. Din analiza căilor, sectoarelor şi regimurilor de schimb de informaţie, de scurgere
a datelor secrete şi informaţiei neacoperite, de introducere a informaţiei false, rezultă necesitatea folosirii
mijloacelor, măsurilor, metodelor care asigură fiabilitatea legăturilor şi protecţia informaţiei prin procedee
necriptografice, atât pentru sistem în întregime, cât şi pentru elementele sale separate. Protecţia sistemului de
transmisiuni trebuie să se facă pe planul organizării şi controlului protecţiei legăturilor, alcătuit în scopul
protecţiei informaţiei. Acest plan trebuie să cuprindă un complex de sarcini organizatorice, tehnice şi de
program (atât metode criptografice, cât şi necriptografice de protecţie a informaţiei), care să micşoreze efectul
lucrului mijloacelor tehnice de cercetare ale inamicului (radio, radiolocaţie, aeriene şi cosmice, laser şi
infraroşii, acustice etc.).
În scopul realizării protecţiei legăturilor este necesar:
a) să se folosească:
- mijloace de criptare individuale şi de grup;
- mascarea elementelor sistemului de transmisiuni;
b) să se asigure:
- prin măsuri adecvate descoperirea oportună a încălcărilor regulilor de folosire a mijloacelor de secretizare şi a
prezenţei semnelor de demascare a folosirii acestora;
- protecţie la scurgerea de informaţie pe timpul prelucrării, schimbului şi păstrării ei;
- un înalt nivel de pregătire şi vigilenţă pentru ofiţerii şi personalul care lucrează în domeniul transmisiunilor;
c) să se păstreze regimuri de lucru stabile pentru mijloacele de transmisiuni;
d) să se organizeze şi să se controleze regulat protecţia legăturilor.
Pe de altă parte, trebuie să se aibă în vedere faptul că toate echipamentele electronice din compunerea
sistemelor informatice emit energie electromagnetică suplimentară sub formă de radiaţii secundare sau parazite,
care pot produce perturbaţii funcţionale altor echipamente.
Având în vedere această situaţie, în contextul perfecţionării aparaturii speciale de interceptare a emisiilor
electronice parazite sau secundare şi generalizării interceptării legăturilor, se pune problema ce se întâmplă cu
informaţiile pe timpul prelucrării sau al transmiterii lor de la surse până la mijloacele de criptare şi de la acestea
(la recepţie) până la echipamentele de reprezentare. Din statistici rezultă că numărul cel mai mare de
interceptări se referă la canalele de transmisiuni, iar cele mai grave evenimente vizează sursele de informaţii.
Aceste radiaţii parazite pentru echipamentele care prelucrează date pot constitui adevărate „amprente
electromagnetice“, după care se pot identifica funcţiile lor şi se pot extrage informaţii utile prin prelucrări
speciale.
Deosebit de important pentru limitarea posibilităţilor de interceptare şi prelucrare a semnalelor parazite este
testul de control, care este o operaţie de investigare cu mijloace tehnice speciale prin care se determină nivelul
şi natura radiaţiilor compromiţătoare, „amprentele electromagnetice“ şi evoluţia configuraţiilor şi regimurilor
de lucru ale echipamentelor, precum şi gradul de eficienţă a măsurilor de mascare, toate acestea dublate de
măsuri pentru limitarea radiaţiilor parazite.
O problemă importantă este şi protecţia informaţiilor stocate pe suporţi de informaţii (programe de calcul, baze
de date etc.) sau aflate în curs de procesare, la impulsuri electromagnetice de mare intensitate (de ex. explozia
nucleară). Pentru acestea trebuie să se facă cel puţin două copii ale suporţilor, care să fie ambalate în foiţă de
staniol şi apoi în lăzi metalice, depozitate în adăposturi protejate antiatomic, iar aparatura care lucrează cu
aceşti suporţi să fie deconectată de la liniile de alimentare şi adăpostită în incinte ermetizate şi ecranate.
Rezultă concluzia necesităţii elaborării unor norme specifice armatei române pentru protecţia aparaturii
electronice militare faţă de radiaţii compromiţătoare şi impulsuri electromagnetice de mare intensitate, precum
şi pentru asigurarea compatibilităţii electromagnetice.
Analizând domeniul protecţiei informaţiilor, rezultă că realizarea obiectivelor protecţiei informaţiilor este o
problemă pluridisciplinară, care impune o corelare conceptuală, o structură adecvată cu posibilităţi tehnice şi
organizatorice de adaptare, capabile să depăşească în viteză, amploare şi profesionalism dinamica fenomenului
infracţional. Este necesar un grad înalt de profesionalism pentru luarea celor mai adecvate măsuri de protecţie
şi decizii de conducere în condiţii de risc operaţional asumat şi limite rezonabile de cost. Orice stagnare în
protecţie condamnă, mai devreme sau mai târziu, la insecuritate sistemul considerat protejat, ceea ce este cu
atât mai grav cu cât încrederea în protecţie este mai mare, iar măsurile de veghe, perfecţionare şi testare
continuă sunt mai rare, mai puţin profesionale. Rezultă necesitatea alocării unor resurse materiale şi umane
importante pentru protecţie, precum şi o capacitate de reflexie permanentă la presiunea exercitată de şansele de
penetrare a măsurilor de protecţie de către inamic.

118
 CAPITOLUL 4
MULTIPLEXOARE ÎN FRECVENŢĂ (FDM)

4.1. SISTEME MULTIPLEX

Introducere
Adevărata valoare a informaţiei este pusă în evidenţă de
momentul şi locul utilizării acesteia. Primul succes major a efortului
de informare l-a constituit articularea sunetelor, apariţia vorbirii.
A doua realizare remarcabilă, o constituie formarea sistemului de comunicaţie mondial cu o dinamică mare.
Structural este format din:
- echipament de abonat;
- bucle de abonat;
- centre de comutare locale (urbane);
- trunchiuri urbane;
- centre de comutare interurbane;
- trunchiuri interurbane.
Acest sistem are milioane de echipamente de abonat. (aparate telefonice, calculatoare, facsimil,
teleimprimatoare, copiatoare electronice, sisteme de transmisie în regim teleconferinţă etc.).
Prin trunchiurile urbane şi interurbane se vehiculează o cantitate mare de informaţie şi se utilizează
multiplexările în timp şi multiplexările în frecvenţa pentru utilizarea eficientă a mediilor de transmitere.
Mediile de transmisie utilizate au o deosebită importanţă pentru capacitatea legăturii, capacitate definită prin
numărul de canale vocale ce pot fi transmise simultan [vezi 3.1.1]:

Structura unei căi telefonice

Fig. 4.1. Structura unei căi telefonice

119
CTT – centrale telefonice de tranzit.
Definiţii:
Cale de transmisiune – ansamblul mijloacelor care asigură o
comunicaţie telefonică între 2 puncte într-un singur sens
(fig. 4.1.).
Cale: termen utilizat de englezi, francezi.
Canal: termen utilizat englezi, ruşi.
La originea şi capătul căii nivelele semnalului au o importanţă deosebită.
Cale de comunicaţie telefonică – două căi de transmisiune cu sensuri inverse.

Multiplexarea căilor telefonice în frecvenţă (Multiplexarea cu repartiţie

în frecvenţă MRF)
În vederea utilizării spectrului de frecvenţă oferit de diverse medii de propagare pentru transmiterea
convorbirilor telefonice în banda 300  3400 Hz se utilizează tehnica multiplexării căilor telefonice în frecvenţe
care este echivalentă cu diviziunea în frecvenţă a canalului de telecomunicaţii.
MRF constă în translaţia spectrului semnalului din banda de bază (300  3400 Hz) în domeniul de frecvenţe al
canalului de telecomunicaţii. Translaţia se realizează prin MA cu ajutorul unui semnal purtător fix. Alegând N
purtători de frecvenţe diferite se realizează translaţia a N căi din banda de bază W BB într-o bandă de frecvenţe,
NWBB aşa cum se arată în figura 4.2.

Fig. 4.2. Principiul multiplexării în frecvenţă

fi – frecvenţe purtătoare
Condiţia de alegere a purtătoarei este:
F2fmax
unde fmax este frecvenţa maximă a căii telefonice.
Separarea căilor este posibilă prin filtrare şi demodulaţie la recepţie.
Sistemele funcţionând pe principiul din fig. 4.2. se mai numesc sisteme cu curenţi purtători.
Filtrele sistemului nu pot să asigure o separaţie netă (blocare sau
trecere) între frecvenţe foarte apropiate şi de aceea, în cazul
sistemelor cu număr mare de căi, translaţia frecvenţelor se
face în etape după prima modulaţie a unui fascicul de căi
formând un grup de căi, urmează o a doua modulaţie care
asigură translaţia spectrului de grup într-o bandă superioară.
Ierarhia sistemelor de curenţi purtători este stabilită de
recomandările CCITT (ITU-T):
120
 Numărul Numărul de grupe
Treapta Tipul grupului Banda de frecvenţă de căi din treapta
ierarhică sau al căii alocator telefonic anterioară de
e translaţie
0 CAL 0,3  3,4 KHz 1 -
E 12  24 KHz 3 3 căi telefonice
VOC vocale
ALĂ
Pregrup
1 Grup primar 60  108 KHz 12 12 căi telefonice
vocale
2 Grup secundar 312  552 KHz 60 5 grupe primare
3 Grup terţiar 812  2044 KHz 300 5 grupe secundare
4 Grup cuaternar 8,516  12,388 MHz 900 3 grupe terţiare

Grupul primar se poate realiza prin:

- metoda modulaţiei directe;
- metoda pregrupurilor;
- metoda premodulaţiei.
Fiecare metodă are avantaje şi dezavantaje şi nu există un
consens pentru vreuna din ele. CCITT a stabilit mai multe
variante de grup primar: grup primar A (12  60 KHz) şi
grup primar B(60  108 KHz) numit şi grup de bază.
Probleme deosebite apar la realizarea pregrupelor şi grupului
primar datorită filtrărilor benzilor laterale (vezi fig. 4.3).

121
 Fig. 4.3. Panta necesară pentru filtrul din pregrupe şi grupe primare

(4.1)

Pentru modulaţia directă:

Filtrele LC (cu inductanţe şi capacităţi) nu pot realiza o pantă sub

3%, deci trebuie utilizate filtre cu cuarţ magnetostrictive sau
magnetomecanice, care sunt mult mai scumpe.
Factorul de calitate Q se obţine din:
unde: (4.2)

S-selectivitate
(4.3)

Din 4.2 pentru F=108 KHz rezultă că filtrul trebuie să aibă un factor de calitate Q  3500 ceea ce nu se poate

obţine cu rezonatoare C dar se obţine uşor cu celelalte tipuri de filtre unde Q  10.000.

Din această cauză în armată se utilizează sistemul cu pregrupe pentru că filtrele LC sunt ieftine (filtrele active
nu sunt stabile cu temperatura) iar în sistemele civile se mai utilizează şi translaţia intermediară cu
premodulaţie.
Metoda premodulaţiei specifică telecomunicaţiilor civile se realizează în următoarele etape:
– prima treaptă de translaţie se face cu acelaşi purtător pentru toate căile purtate;
Exemplu: Toate căile vocale vor fi translatate cu acelaşi purtător de F = 8 KHz (se poate folosi şi altă
frecvenţă). Alegând BLI, toate căile vocale vor fi translatate în spectrul 48 kHz;
– a doua treaptă de translaţie se face pentru a se plasa căile telefonice în G.P.B.A. ( grupa primară de
bază A) (12  60 KHz) în transpunerea directă sau în GPBB (60  108 KHz) în transpunere inversă, (canalul 12
este modulat cu cea mai mică frecvenţă purtătoare).
Metoda pregrupelor (utilizată de civili şi militari) întrebuinţează principiul împărţirii căilor telefonice în
pregrupe (de regulator 4), fiecare pregrupă având trei căi telefonice.
Fiecare regrupă este transpusă într-un acelaşi spectru (ex: 8  20 KHz) şi apoi pregrupele sunt modulate pentru
a obţine grupul primar de bază A sau B.

122
 Fig. 4.4. Realizarea pregrupelor

După pregrupare se aleg purtătorii pentru transpunere în GPBB şi GPBA.

Fig. 4.5. Realizarea GPBB

123
Factorii de selectivitate al filtrului de cale pentru situaţia cea mai grea:

Pc = filtrul pentru pregrupă

Ppt = filtrul pentru GPBB (4.4)
faţă de translaţia directă unde panta trebuie să fie de  3%

Filtrele LC pot realiza o pantă de 3% sau 18% (vezi fig. 4.3).

Schema unei căi de comunicaţie telefonică pe principiul repartiţiei în frecvenţă arată conform figurii 4.6.

Fig. 4.6. Schema unei căi de comunicaţie telefonică pe principiul MRF

(numai pentru un sens)

Legendă: MC – modulator de cale

FC – filtrul de cale
RC – repartitor de căi telefonice
Rp – repartitor de pregrupe
LM – linia multiplexată
R – repetor
Ac – amplificator emisie
Ar – amplificator recepţie
Principiul o cale de comunicaţie telefonică se compune din două sensuri distincte: A  B şi B  A.
Se disting următoarele echipamente distincte:
1) Terminalul:
– cel apropiat TA;
– cel îndepărtat TB.
Un terminal se compune din: echipamentul individual (de cale)
echipamentul individual de pregrupă *
echipamentul individual de grup **
*se întâlneşte numai la terminalele care au un număr mai mare de o cale telefonică (cu o cale F-3090, F-
3091, P-309)
**au o complexitate diferită funcţie de numărul de căi.
2) Linia multiplexată – circuitul telefonic;
– repetori pentru fiecare sens.
La sistemele cu un număr mai mare de căi apar repartitoarele de căi – unde se însumează celelalte căi ale unei
pregrupe şi repartitorul de pregrupe unde se însumează celelalte pregrupe.
În partea de LM sistemele pot să lucreze în două regimuri distincte:
a) pe patru fire (separare spaţială) 4F (2F emisie, 2F recepţie);
b) pe două fire 2F – separarea sensurilor de transmitere se face în frecvenţă.

F
(transmitere) (recepţie)
CV BLI BLS

Tx Ty

124
 0,3 2,7 3,3 5,7 6 6,3 8,7 kHz

Fig. 4.7. Separarea sensurilor de transmitere la F-3090(-1) regim A

Situaţiile posibile ale unei LM:
a) 2F spre centrală telefonică
4F spre LM
b) 4F – centrala telefonică
2F – LM
c) 2F – centrala telefonică
2F - LM
d) 4F – CT
4F – LM
Un sistem telefonic cu 12 căi ocupă un GPB (ex. B) arată astfel:

125
 (8  12)
(1216)
MC FC FB
~ ~
I ~ (1620) I ~ 96108 AGE LM (2F)
~ RC ~ 6072
20 kHz 1620 kHz 88kHz 7284
8496
E
SD
20 88
AJF ~~ 1620~~ ~
96108 RC
< I I ~ AGR
~ ~ RCR ~
LM
2 II
3 III
IV
Fig. 4.8. SMRF cu 12 căi GPBB

4.2. MODULATOARELE UTILIZATE ÎN SMRF

(Sisteme de multiplexare cu repartiţie în frecvenţă)
4.2.1. Introducere în modulaţia de amplitudine
Aşa cum se arată în subcapitolul 1.1, modulaţia se realizează cu scopul principal de a facilita transmiterea prin
mediul dat. Acest lucru se realizează prin transferarea informaţiei de la semnalul ce o conţine pe un purtător, ce
este un semnal care se transmite în condiţii mai bune, sau mai economice, pe linia ce leagă sursa de destinatar
[44]. Modularea se realizează şi pentru a transfera banda semnalului din spectrul de bază într-o altă zonă
spectrală, cu scopul realizării unui număr cât mai mare de comunicaţii simultane pe acelaşi circuit fizic.
În [44] pentru modulaţii se dă următoarea definiţie: transferarea caracteristicilor semnalului ce conţine
informaţia asupra unui alt semnal.
Deci în procesul de modulaţie intervin trei semnale:
- semnalul purtător de informaţie – numit semnal modulator;
- semnalul asupra căruia se transferă informaţia – numit semnal purtător;
- semnalul rezultat în urma modulaţiei – numit semnalul modulat.
Pentru realizarea SMRF se utilizează modulaţia de amplitudine.
Fie:
up(t)=Upcost – semnalul purtător =2F (4.5)
us(t)=Uscost – semnalul modulator =2f (4.6)
u(t) – semnalul modulat
u(t)=(Up+kUscost)cost (4.7)
k – factor de proporţionalitate, poate fi şi 1
u(t)=Up(1+mcost)cost (4.8)

unde: m= (4.9)

este gradul de modulaţie (adâncimea de modulaţie).

u(t)=Upcost+Upmcostcost (4.10)
u(t)=Upcost+1/2Upm[cos(+)t+cos(-)t] (4.11)
Relaţia 4.11 arată că în procesul de modulaţie se obţine purtătorul şi două benzi laterale (BLI, BLS).

A. Transmisia cu ambele benzi laterale

Frecvenţa purtătoare se alege de cel puţin 2, …, 2,5 ori mai mare
decât frecvenţa vocală maximă transmisă, pentru ca banda
laterală inferioară ce rezultă prin demodulare să fie situată
dincolo de frecvenţele vocale.
Cu toate că oferă avantajul unei demodulări simple metoda de transmisie cu benzi laterale şi purtătoare are
dezavantajul unei benzi de frecvenţe relativ largi de la F – fmax la F + fmax (B = 2fmax).

126
Transmisia unei singure benzi laterale reduce la jumătate spectrul de frecvenţe al unei căi, deci permite
transmisia unui număr dublu de căi.
La transmisia BLU apare dezavantajul unei demodulări mai complicate şi impune existenţa la recepţie a unui
generator cu frecvenţa purtătoarei F pentru obţinerea semnalului util:
(F+f) – F = f sau F – (F – f) = f (4.12)
B. Transmisii cu o singură bandă laterală
Expresia curentului în linie, când se transmite frecvenţa purtătoare şi ambele benzi laterale este echivalent cu
relaţiile de la tensiune:
i(t)=Ip(1+mcost)cost (4.13)
unde:
m – coeficientul de modulaţie iar
Ip – amplitudinea în repaus a curentului frecvenţei purtătoare.
Deci curentul în linie poate fi reprezentat printr-un curent de frecvenţă înaltă F, a cărui amplitudine
I0(1+mcost) variază în timp, în funcţie de coeficientul de modulaţie m (adică de amplitudinea vocală) şi de
frecvenţa vocală f.

+I

I0

I0

Imin I0 Imax t

Fig. 4.9. Mărimile ce definesc curentul modulat

Din fig. 4.9 rezultă grafic coeficientul de modulaţie:

I0=
-I ; I0= ; m= (4.14)

care arată adâncimea (profunzimea) modulaţiei. Pentru evitarea distorsiunilor trebuie ca m1, adică variaţia I0
să nu depăşească amplitudinea I0 a curentului purtător de repaus. În practică pentru reducerea distorsiunilor
neliniare, m se ia şi mai mic (m0,1).
Ca urmare, puterea în linie a benzilor laterale este mult mai mică decât puterea curentului de frecvenţă
purtătoare, de exemplu PF=150 mW şi PF+f=7mW. Sunt necesare amplificatoare terminale şi intermediare cu
puteri mari la ieşire, deci scumpe, deşi puterea utilă nu reprezintă decât 5% din puterea totală. În plus, nivelul
mare în linie al frecvenţei purtătoare provoacă prin diafonie perturbaţiile în liniile vecine de pe traseu.
Din aceste motive se utilizează în SMRF, transmisiile BLU cu PS (bandă laterală unică – purtătoare suprimată).
Purtătoarea se elimină prin modulatoare cu scheme adecvate, iar FTB de după modulator atenuează mult banda
laterală ce nu trebuie transmisă şi pe cât posibil, şi reziduul de frecvenţă purtătoare.
Receptorul trebuie să cuprindă şi un generator având cât mai exact frecvenţa purtătorului de la emisie, ceea ce
scumpeşte şi complică echipamentul dar banda de frecvenţe ocupată se reduce la jumătate iar puterea transmisă
este exclusiv utilă (fără purtător).
Dacă frecvenţa purtătoare la emisie este F iar cea de la recepţie este F+F, prin demodularea benzii laterale
transmise se obţine frecvenţa vocală:
(F+f) – (F+F) = f - F (4.15)
adică toate frecvenţele vocale sunt deplasate cu mărimea F. acest efect se numeşte desincronizare.
Se poate tolera pentru o convorbire telefonică F  5Hz, dar pentru căile telegrafice doar F  2Hz.
Pentru realizarea modulaţiei se utilizează dispozitive neliniare (tuburi electronice, diode, tranzistoare, circuite
integrate specializate, procesoare).
Dispozitivele neliniare – funcţia ce dă legătura între parametri de intrare şi ieşire este neliniară, de tipul:
uieş=f(uint)
uieş=a0+a1uint+a2u2int+a3u3int+… (4.16)
Conform fig. 4.10 unde apare unul din cele mai simple circuite pentru realizarea MA:
uint=us+upentru (4.17)
În cazul unui semnal telefonic avem un semnal complex de forma:

127
 us(t)= Uicos(it+i) (4.18)

Introducând în (4.17) relaţiile (4.18) şi (4.6) şi apoi totul în (4.16), se obţine:

1.

2.

3.

4.

5.
(4.19)
unde:
1. componenta continuă a procesului de modulaţie – nedorită;
2. componenta frecvenţelor originale;
3. componente armonice de ordinul doi – nedorite;
4. componente de combinaţie (intermodulaţie) dintre frecvenţele modulatoare – dau diafonii şi alte tipuri de
modulaţie;
5. componenta utilă a procesului de modulaţie.
F

BLI BLS

fm fM F-fM F-fm F+fm F+fM

Modulaţia de amplitudine (vezi fig. 4.7).
Condiţia de alegere a purtătoarei F2fM.

4.2.2. Modulatoare pentru sisteme telefonice

a) Modulator cu o diodă

rd
Rs
Us, Rs Uint Rs
im
im = curentul de modulaţie
Semnal
up(t) RS+RP
modulator a)
Fig. 4.10. Modulator
Semnal de o diodă
purtător t
Up, RP de 100300
Cum diodele au la polarizarea directă rezistenţa  şi rezistenţa de blocare Rbl = 100500 k.
Modulatoarele cu diode sunt stabile în timp, dar necesită puteri relativ mari pentru frecvenţa purtătoare şi
introduc atenuare. Purtătoarea dă punctul de funcţionare al diodei iar semnalul modulator dă variaţia în zona
neliniară.
Pentru uint = up+us > 0  rd = rtrecererb
uint = up+us < 0  rd = rbl
b) (4.19’)
rt
Cum: Up>US rezultă că: (up(t)=U psint; us(t)=Ussint)
up>0 r=rt t
up<0 r=rb (4.19’’)
Deci, din punct de vedere fizic tensiunea purtătoarei are rolul util de comutare a rezistenţei diodei.

g=1/r
g2 c)
128
t
g1
 b) şi c) – caracteristici liniarizate
Fig. 4.11. Acţiunea lui up asupra rezistenţei diodei

Caracteristicile modulatorului cu o diodă (vezi 4.17)

a) Amplitudinea benzilor laterale nu depinde de amplitudinea purtătorului.
b) Purtătorul se regăseşte la ieşirea modulatorului (dezavantaj pentru BLU);
c) Purtătorul este influenţat de semnalul modulator ceea ce determină ca un purtător să nu se aplice la mai
multe modulatoare.
Dezavantajele sunt înlăturate dacă schema se completează cu o diodă şi pe cealaltă ramură – se obţine
modulatorul echilibrat.

r1 D1 r'1
us RS
Rs D2
r2 r'2

b Fig. 4.12. Modulator echilibrat

up Rp

129
În condiţiile schemei echilibrate:

(4.20)

purtătorul nu se regăseşte la ieşire.

Se demonstrează că amplitudinea purtătorului nu mai este influenţată de amplitudinea semnalului modulator.
Schemele din fig. 4.10 şi 4.12 sunt de tipul acţiunii pe jumătate a perioadei purtătoarei.
c) Modulatoare în punte pe o „perioadă“ a purtătoarei
La modulatorul în punte, în timpul alternanţei pozitive a purtătorului, diodele sunt în stare de conducţie şi
scurtcircuitează trecerea curentului vocal spre ieşire (rtr  0). În alternanţa negativă diodele sunt blocate (rbl = )
şi curentul vocal trece spre ieşire. La ieşire nu mai avem purtătoarea dacă diodele sunt identice. La ieşire pe
lângă benzile laterale utile, apar şi componentele nedorite (f, 3f, 2Ff etc.) ce produc distorsiuni şi diafonie
între căi.

 Ff



Up

a) Schema modulatorului

Up<0
În pauze rt  0

Up>0

b) Curentul la ieşire
Fig. 4.13. Modulatorul în punte

130
d) Modulatorul în inel – acţionează în ambele „perioade“ ale lui Up (purtătoarei)
iiş=i1+i2

us
RS
RS
t
up

i1
1
 RS
i1
4
t
+ - Fig. 4.14. Modulator
i2 în inel
Elimină multe din componentele2 nedorite, rămânând doar F+3f şi 3F+f.
Modulatorul în inel se comportă deci ca un comutator ce inversează periodic sensul curentului la ieşire în
ritmul frecvenţei purtătoare. În fiecare semialternanţăRprin
S semiînfăşurările transportatorului de ieşire se bifurcă
i2 utilizarea de diode identice) şi de sens contrar, deci în
curenţi de frecvenţă purtătoare egali (se presupune
secundar efectele se anulează; montajul este dublu echilibrat. În primarul transformatorului de linie purtătoare
3
se poate aplica printr-un potenţiometru de echilibrare (50100 ) care reduce şi mai mult reziduul de t
purtătoare (la fel şi la montajul în punte, tensiunea să se aplice prin potenţiometru).
În practică s-a trecut la utilizarea modulatoarelor cu tranzistoare şi modulatoarelor cu CI (ex.: ROB025) ce nu
necesită transformatoare- de intrare
+ şi ieşire, absorb puţină putere de la sursa de purtător, au reziduu foarte mic
de purtător şi nivelul mic al produselor nedorite de modulaţie.
Obs.: Modulatoarele în inel lucrează cu MA de produs [44] după principiile de funcţionare ale
multiplicatoarelor analogice.

vx
v0

Fig. 4.15
vy
v0=kvxvy= ; vr = tensiune referinţă (4.21)

- efectuează produsul a două sau mai multe semnale de intrare

a) Multiplicatoare cu lege pătratică
xy=(1/4)(x+y)2-(x-y)2 (4.22)
ex.: modulator în inel cu patru diode care funcţionează pe caracteristica pătratică
b) Multiplicatoare cu efect Hall
- tensiunea Hall – UH – este proporţională cu produsul dintre curentul i care străbate plăcuţa Hall şi inducţia
magnetică B în care se află plasată perpendicular pe plăcuţă;
- e limitat la ordinul zecilor de kHz.
c) Multiplicatoare cu modulare în amplitudine şi durată
Un teren de impulsuri dreptunghiulare are valoarea medie (aria) proporţională cu amplitudinea vx a impulsurilor
şi cu factorul de umplere (4.23)

d) Multiplicatoare cu sumare logaritmică

Se realizează produsul a două mărimi electrice după formula: xy=log-1(logx+logy) (4.24)
e) Multiplicatoare cu transconductanţă variabilă

131
Modificarea liniară a câştigului unui amplificator sub acţiunea unui dintre semnalele de la intrare (celălalt
semnal e aplicat la intrarea amplificatorului).

132
 4.3. SISTEME DIFERENŢIALE, ECOURI

În general, un aparat telefonic al unui post individual este

conectat la o centrală locală printr-o pereche de fire metalice,
denumită buclă de abonat, care serveşte pentru comunicaţie în ambele
sensuri. Utilizarea aceloraşi două fire atât pentru transmisie cât şi
pentru recepţie are ca rezultat o economie considerabilă de sârmă şi
de echipament de comutare locală. Pentru circuite mai lungi, peste 50
Km, este necesară o cale separată pentru fiecare sens de transmisie
din cel puţin două motive:
1. circuitele lungi pretind amplificatoare care sunt dispozitive unidirecţionale;
2. din economie, majoritatea legăturilor la mare distanţă sunt multiplexate, iar multiplexarea impune ca cele
două sensuri să utilizeze medii de transmisie separate.

4.3.1. Trecerea de la 2 la 4 fire

Pentru trecerea de la 2 la 4 fire atât în sistemele telefonice cât şi în modemele pentru transmiterea datelor în
duplex, sunt prevăzute anumite blocuri cunoscute în literatura de specialitate sub diferite denumiri:
transformatoare hibride, transformatoare diferenţiale, sisteme hibride, hibrizi sau sisteme diferenţiale (SD).
În esenţă un SD este o punte echilibrată având în două din braţele opuse calea de emisie şi calea de recepţie
care, împreună, formează linia la patru fire, în celelalte două braţe opuse fiind linia la două fire şi o impedanţă
de echilibrare.

2FR
H
(SD)
ZE 2F linie
2FE

Fig. 4.16. Schema bloc a SD

Acest cuplor bidirecţional este o reţea cu trei porturi:

- portul de intrare (recepţie) – 2FR;
- portul de emisie – 2FE;
- portul de cuplare la linia bifilară – 2F.
În mod ideal, semnalul aplicat la portul 2FR ajunge la 2F neatenuat iar atenuarea între 2FR şi 2FE este infinită.
De asemenea, semnalul recepţionat din linie ajunge la 2FE neatenuat iar atenuarea de la 2F la 2FR este infinită.
Sistemul funcţionează ca o punte echilibrată datorită conectării în braţul opus portului 2F a unei impedanţe
egale cu a liniei bifilare.
Din două motive, această echilibrare nu poate fi perfectă:
1. linia bifilară este caracterizată de parametri distribuiţi astfel încât impedanţa caracteristică nu poate fi
realizată cu parametri concentraţi.
2. de obicei, unul şi acelaşi sistem de trecere de la 2 la 4 este conectat, pe rând, la diferite linii bifilare, ale căror
caracteristici prezintă o mare diversitate.
Impedanţa de echilibrare se alege astfel încât să corespundă aproximativ unei caracteristici medii a diverselor
linii la care este posibil să fie conectat blocul.
Primul circuit de trecere de la 2 la 4 fire utilizat în telefonie, realizat cu transformator diferenţial (sunt 2
transformatoare):
SD cu transformator diferenţial
Schema SD cu transformator diferenţial arată conform schemei de mai jos:
Z2
2 n2/2 n2/2 2

a b
133
 n1/4 n1/4
ZA ZB

n1/4 n1/4
a 1 Z1 1 b

ZA – impedanţa liniei de abonat sau a LM

ZB – echilibrorul
Se disting sensurile: - de transmitere: ZA  22
- de recepţie: 11  ZA
- de blocare: 11  22
Fig. 4.17. Schema SD cu transformator

134
Pentru studiul analitic se utilizează schema simplificată:
2 Z2 2

n2
a b
n1 n1
ZA ZB
a 1 1 b
Z1
Fig. 4.18. SD cu transformator diferenţial, schema redusă

În cazul când ZB=ZA şi se aplică un semnal la poarta 11 curentul care intră pe aceasta poartă se împarte în două
părţi egale prin ZA şi ZB.
Fluxul magnetic în înfăşurarea transformatorului este nul şi la poarta 22 tensiunea este 0.
Deci:

a1-2= = Np (4.25)

=10lg = dB

a1-a=10lg =10lg =10lg2=3dB (4.26)

a1-a=10lg =10lg2=3dB

- deoarece ZA=ZB puterea P1 introdusă se împarte în două: Pa+Pb=P1.

Se demonstrează şi pentru ZA  22 că atenuarea este tot de 3 dB.
În practică nu se poate realiza în general ZA=ZB (o echilibrare perfectă în toată banda) şi coeficientul de
dezacord este dat de relaţia:

P= (4.27)

Atenuarea pe imagini a cuadripolului între 1 şi 2 este dată de relaţia:

a1-2=ln - atenuarea de dezechilibru (4.28)

Echilibrorul
Proiectarea lui este dificilă şi se apelează la o soluţie simplificată – echilibrare omnibus.
600 
Fig. 4.19. Circuitul omnibus
12 F
Transformatorul, pe lângă meritele sale, are dezavantaje inerente: este o piesă grea şi gabaritică, se produc
cuplări electromagnetice între SD situate alături iar caracteristicile sale electrice afectează negativ atenuarea de
blocare.
Clasificarea SD:
1. cu transformator;
2. cu rezistenţe;
3. cu amplificatoare operaţionale;
4. cu optocuploare.
După lărgimea benzii de frecvenţă, există:
1. SD de bandă telefonică vocală (până la 4000 Hz);
2. SD de bandă largă – la repetoare;
Se mai pot clasifica în:
1. SD cu caracteristici fixe;
2. SD adaptive.
SD cu caracteristici fixe se utilizează împreună cu compensatoare de ecou iar SD adaptive, pe lângă separarea
sensurilor de transmisie mai au şi funcţia de a echilibra adaptiv linia bifilară.
135
4.3.2. Ecouri produse la transmisia semnalelor vocale
În mod normal, orice conversaţie are loc în prezenţa ecourilor. Când discutăm, auzim ecourile undelor sonore
ale vorbirii noastre reflectată de podea, de pereţi şi alte obiecte înconjurătoare. Dacă întârzierea dintre ecou şi
vorbire este scurtă, ecoul nu este observabil; efectul său este perceput ca o distorsiune spectrală sau
reverberaţie. Ecouri distincte pot fi deosebite numai dacă întârzierea depăşeşte câteva zeci de milisecunde (vezi
3.1.1).
În reţeaua telefonică, în orice punct din circuit, dacă un semnal întâlneşte o dezadaptare de impedanţă, o
porţiune din el este reflectată ca un ecou.
O anumită doză de ecou „instantaneu” numit ton lateral efect local, este de dorit şi se cuplează deliberat de la
microfon la casca aparatului telefonic.
El înlocuieşte cuplarea acustică normală care este blocată prin acoperirea urechii cu casca. Celelalte efecte ale
ecoului sunt negative; ele depind de tărie, de distorsiunea spectrală şi de întârziere.
Dacă ecoul este întârziat cu sute de milisecunde, deranjează chiar dacă este cu 40 dB sub nivelul vocal original.
În esenţă, toate ecourile semnificative din reţeaua telefonică, apar la sistemele de trecere de pe 2 pe 4 fire.
În practică sunt definite „ecoul vorbitorului” şi „ecoul ascultătorului” care se produc între o convorbire
telefonică interurbană. Calea la 4 fire constituie o cale de reacţie închisă prin cei doi hibrizi (SD) de la fiecare
extremitate.

SD SD Ascultător
Vorbitor
Legendă
- legătura fizică
- emisia
- ecoul vorbitorului Ecoul
- ecoul ascultătorului
Fig. 4.20. Schema unei legături cu ecoul apropiat, îndepărtat

Şi la transmisiile de date în duplex pe 2 fire indiferent de tehnica folosită pentru separarea sensurilor
(multiplexarea în frecvenţă, compresia datelor, compensarea ecoului) se include SD. Printr-un abuz de limbaj,
cu toate că semnalele transmise nu sunt vocale, ci date codate şi/sau modulate se utilizează expresiile de „ecoul
vorbitorului” şi „ecoul ascultătorului” înţelegând prin „vorbitor” modemul ca generator şi ascultător modemul
ca receptor.
Într-o transmisie duplex de date, modemul funcţionează în acelaşi timp ca emiţător şi receptor de date. Din
momentul în care emiţătorul modemului aplică un semnal în linie, cel dintâi apare ecoul local al vorbitorului,
cu o foarte scurtă întârziere. Apoi se manifestă un prim ecou de la capătul îndepărtat, întârziat cu timpul de
propagare dus-întors pe circuit. Dacă reflexiile sunt puternice, pot fi observate ecouri suplimentare la întârzieri
care sunt multipli întregi ai timpului de propagare dus-întors, până când nivelul ecoului ajunge sub zgomotul
circuitului.

Date emise Date recepţionate

Linie interurbană
SD SD patru fire SD SD
Date recepţionate Date emise
DATE
Vorbitor Ascultător
A
B
C
A. Local; B. Primul depărtat; C. Al doilea depărtat
Fig. 4.21. Schema unei legături pentru TD
cu definirea diverselor tipuri de ecou

4.3.2.1. Metode de control al ecoului

Pe circuite scurte, ecourile pot fi combătute satisfăcător printr-un procedeu numit „atenuare prin reţea”. Ideea
este de a introduce o atenuare de L dB în fiecare sens de transmitere şi atenuează ecoul cu 2L dB. Deci,
136
raportul semnal/ecou se îmbunătăţeşte cu L dB. Pentru circuite foarte lungi (peste 3000 Km) procedeul ar duce
la o atenuare foarte mare a semnalului şi de aceea se folosesc dispozitive supresoare de ecou. Acesta constă
dintr-o pereche de comutatoare acţionate de voce.
(Când se utilizează o cale ex. A  B; calea B  A este întreruptă). Apar probleme când un ascultător îl
întrerupe pe vorbitor.
Odată cu apariţia legăturilor prin satelit unde apar întârzieri între două staţii terestre legate prin satelit de peste
240 ms, ecoul are o întârziere de 600 ms (timpii se dublează dacă se utilizează 2 sateliţi pentru retranslaţie), a
devenit aproape imposibilă utilizarea supresoarelor de ecou.
În prezent se utilizează principiul compensării ecoului care constă în a sintetiza o replică a ecoului şi de a
scădea din semnalul provenit de la hibrid (SD). Acest principiu se utilizează atât pentru telefonie cât şi pentru
TD.

L1

activează inhibă B

L2
control comparator SD
C

Fig. 4.22. Principiul supresorului de ecou

Comparator – pentru întreruperi: când B întrerupe pe A se închide C chiar dacă A vorbeşte. Schema utilizată
până la 100 ms întârzieri.
L1

B
L2 – +
Filtru adaptativSD
Fig. 4.23. Principiul compensării ecoului

Ideea eliminării ecoului prin realizarea unor SD adaptive nu este larg aplicată în practică datorită problemelor
tehnice.
4.3.2.2. Întârzierea semnalului la legăturile prin satelit
În liniile de transmisiuni cosmice, semnalul se recepţionează de către staţii cu întârziere considerabilă
determinată de înălţimile mari de zbor ale sateliţilor de transmisiuni.

tînt.max= (4.29)

H – înălţimea de zbor a satelitului artificial;

C – viteza luminii;
Rp – raza Pământului.
Ex.: sateliţii tip „Molnia“ cu distanţa la apogeu de 40.000 km
 tînt=290 ms H=3600 km, tînt=280 ms
La aceşti timpi se adaugă şi întârzierile la trecerea prin liniile de interconectare a sateliţilor de transmisiuni
cosmice cu abonaţii 10 ms.
La legăturile prin satelit apare nevoia rezolvării problemelor legate de efectul Doppler:
Efectul Doppler
frec=fem(1 ) (4.30)

frec - frecvenţa rd. la recepţie;

fem - frecvenţa rd. la emisie;
vr - componenta radială a vitezei satelitului artificial, în raport cu staţia de la sol;
c - viteza luminii.
+ - când satelitul se apropie de staţia terestră;
– - când satelitul se îndepărtează de staţia terestră.

137
4.4. COMPANDOARE ÎN SMRF (SISTEME DE MULTIPLEXARE
CU REPARTIŢIE ÎN FRECVENŢĂ)
La punctul de recepţie, pentru a se separa semnalul util de
zgomot este necesară o diferenţă între nivelul minim al semnalului şi
nivelul maxim al zgomotului de 2Np (>16dB).
În anumite situaţii acest ecart nu se poate asigura şi în aceste
cazuri o soluţie economică este instalarea pe căile respective a
dispozitivelor compandoare care au ca efect reducerea zgomotelor în
punctul de recepţie când se transmit semnale mai slabe şi în pauze.
La această metodă, nu se ridică liniar nivelul semnalelor pentru că ar
duce la supraîncărcarea amplificatoarelor de linie în special, ci se
ridică numai nivelul semnalelor slabe la intrarea în cale şi care sunt
astfel transmise pe linie cu nivelul mai ridicat şi mai bine protejat la
zgomot.
Ecartul de 2 Np nu se poate respecta în toate cazurile datorită:
- variaţiilor prea mari a atenuării L.M. (linii multiplexate);
- nivel mare al zgomotului de diferite tipuri în calea telefonică.
Dacă reprezentăm calea telefonică numai din punct de vedere al compandorului structura acesteia este
următoarea:

Compresor Expandor
LM
n1 n2 n1 n2
nM nM

n0 n0

nm nm

Fig. 4.24.
n0 – nivel neschimbat prin compresie;
nM – nivel maxim;
nm – nivel minim.

Pentru a determina relaţiile analitice ale compresorului se porneşte de la un atenuator liniar:

- fie un atenuator liniar cu atenuarea a:
n2 = n1 – a.
Se consideră două valori distincte ale nivelelor la intrarea atenuatorului: n1a, n1b.
Deci:

(4.31)

Relaţiile (4.31) sunt specifice unui cuadripol cu acţiune liniară asupra semnalului de la intrare.
La compresor, unde se presupune n1a>n1b şi unde se introduce qc factorul de compresie există relaţia:
n2a – n2b = (n1a – n1b)qc (4.32)
138
Echivalent, la expandor:
(4.33)
unde qe – factor de extensie.
Deci qc, qe afectează neliniar semnalele în compador.
Dacă se presupune că:
n1b, n2b, ,
reprezintă nivelul neschimbat (vezi n0):
n1b = n2b = n0
= = (4.34)
Relaţia (4.33) ia următoarea formă:
(4.35)
Relaţia (4.35) defineşte funcţiile de compresie şi extensie pentru cazul cel mai general al compandării.
Factorul de extensie şi factorul de compresie au efecte opuse, deci gama dinamică de la intrarea în compresor
trebuie să fie egală cu gama dinamică de la ieşirea expandorului.
Dacă se lucrează cu nivele raportate la punctul de nivel relativ zero, se obţin relaţiile:
N = n – nr şi dacă se presupune n0 = avem:
(4.36)
Pentru a avea egalitatea gamelor dinamice:
N1 - N0 = - N0
avem:
N2 - N0 = qc( - N0)  N2 - N0 = qcqe ( - N0) (4.37)
 pentru cazul ideal:
N2 - N0 = - N0
adică în LM se păstrează dinamica de la ieşirea din compresor (atenuarea este constantă – LM – atenuator) se
obţine qcqe=1 (4.38)
Ecuaţiile (4.36) reprezintă din punct de vedere geometric, ecuaţiile a două drepte. Dacă se consideră că nivelul
N0 nu este afectat de atenuarea LM.

139
 Ieşiri din
N2, N2 compresor/expandor Expandor

A
N2x
Q Compresor

N2x
B

N0 Fig. 4.25. Caracteristicile de lucru pentru compandor

Intrări în
Pentru N0>0 şi pentru un nivel oarecare x din gama dinamică de intrare: compresor/expandor
N1x= x
Atenuările sunt: N0 N1x
N1x
ac=N1-N2=N1-N0-(N2-N0)=N1-N0-qc(N1-N0)=(1-qc)(N1-N0) N1, N1

Deci:
la compresor:
ac=(1-qc)(N1-N0) (4.39)
la expandor:
ae=(1-qe)( ) (4.40)
Dacă N0= : avem ( )=qe( )

ae=(1-qe) (4.41)

cum qeqc=1
ae=(qc-1)( -N0)=-(1-qc)( -N0) (4.42)
Pentru aceeaşi dinamică: =N1, (5.7.) devine:
ae=-(1-qc)(N1-N0) (4.43)
Din (4.8.) şi (4.4.1.) se obţine:
ae=-ac.
Din considerente practice se ia: qc=0,5 şi qe=2.

Se – efectul de compandare
Nm
SZ Nz

Fig. 4.26. Recepţia semnalului cu compandor şi fără compandor

Nz – nivel zgomot
Se – câştigul prin compandor
SZ1=Nm-NZ<2Np – fără compandor (4.44)
SZ=SZ1+Se – câştigul etajului expandor
SZ4Np(Se2Np).

Sistemul de compandare la F-3030 (3 căi vocale MRF)

140
 Intrare A1 Ieşire

A2

A4 Intrare
Ieşire

A3

- redresor silafic – acţiune posterioară

Fig. 4.27. Schema bloc a compandorului de dinamică

Atenuator variabil

SD
Redresor silabic

Atenuator variabil

Redresor silabic

141
Diagrama de nivel la F-3030

1
0,75
-1,25 0,5 0,5
-1
-1,5
-1,5 Dc=6,5 Np
Dc=6,5 Np -2,5
Fig. 4.28. Schema de
-4 principiu a compandorului la F-3030

4.5. FILTRE
-4,5 UTILIZATE LA SMRF -5,5
(Sisteme de multiplexare cu repartiţie în frecvenţă)
-6,5
Din punct de vedere
-7,5 al funcţiei şi rolului distingem:
- filtrele de cale (FC) – filtre din echipamentul individual. Sunt FTB cu performanţe ridicate şi de regulă sunt
filtre pasive.
- filtre de pregrup, grup şi alte filtre intermediare – filtre de bandă (FTB). Gabaritele acestor filtre sunt mai
puţin pretenţioase ca la FC. În general sunt filtre pasive.
- filtre direcţionate şi filtre de linie – perechi de celule FTJ şi FTS cu rolul de a separa sensul de transmisie şi
respectiv căile vocale.
- filtre pilot (semnal de control) – filtre de bandă îngustă şi au rol de a introduce şi extrage semnale pilot în
aparatele cu reglaj automat de pilot (sunt cele mai pretenţioase filtre).

4.5.1. Filtrele de cale (FC)

Cerinţele impuse FC se argumentează (justifică) din variaţia echivalentului de transmitere admis pe o cale
telefonică.

142
 Np q=ai - Sj

1
0,75
a
0,5

0,25 Fig. 4.29. Gabaritul echivalentului – caracteristica filtrului a

0 benzii
La marginea variaţia echivalentului este dată de influenţa FC din structura unei căi telefonice (concluzia
300 filtrele 600 grup 800etc.). Se acceptă
2400 ca la3000 3400ale benzii telefonice
este valabilă şi pentru 400
de pregrup, limitele maxime fHz
variaţia lui q să fie maxim de un neper (8,68 dB).
-0,25
Între 600 şi 2400 Hz (unde există maximul de energie) variaţia este limitată la 0,25 Np.
Există un punct obligatoriu de trecere la 800 Hz (frecvenţa semnalului de test). Pot fi şi alte puncte unde
echivalentul este zero datorită manifestărilor oscilatorii a elementelor din structura filtrelor.
Plecând de la gabaritul de mai sus se deduce pentru FC un posibil gabarit de felul următor:

7Np
 3 Np 8 Np

0,2 Np 50 m Np 0,2 Np

F fm fM
Fig. 4.30. Gabaritul unui FC în funcţie de echivalent

143
Se consideră cazul formării unei pregrupe.

F[kHz]
3

Fig. 4.31. Realizarea unei pregrupe cu 3 căi vocale (suprapuse BLS, BLI)
Dacă considerăm că BLS suprimată a căii nr. 2 ca semnal perturbator şi că nivelul acestei căi (nr. 2) în punctul
0,3
de nivel relativ zero este de 13,4 8 perturbe12BLI a căii
mW ea (calea 2) nu trebuie să 16nr. 1 în punctul
20 de nivel relativ
zero cu un semnal mai mare de 100 pW; rezultă de aici F atenuarea pe care să o îndeplinească filtrul căii 2:

(4.45)

Deci 8 Np sunt obligatorii pentru centrul benzii oprite. Datorită diferenţelor de 1 Np a echivalentului de
transmitere la marginea benzii se acceptă pentru FC la începutul benzii oprite valoarea de 7 Np. Aceeaşi
valoare se admite la limita superioară a benzii oprite. 16
8 12
Valoarea de 50 mNp în zona de trecere se justifică prin împărţirea variaţiei de echivalent admisă în această
zonă la numărul de terminale telefonice din structura căii celei mai complexe (de regulă se presupune că o cale
complexă are până la 6 sisteme telefonice în tandem).
Abaterea de 0,2 Np de la marginea benzii de trecere a fost impusă din considerente practice de realizarea a FC.
FC trebuie să oprească şi frecvenţa purtătoare. Purtătorul unei căi telefonice trebuie atenuat după următoarele
norme:
- dacă la partea de recepţie, după demodulare, purtătorul unei căi telefonice ar putea să cadă în spectrul altei căi
telefonice, el trebuie redus cu 1 Np în plus faţă de cei 8 Np argumentaţi. Cum pe o cale telefonică există 2 FC şi
că ambele atenuează purtătoarea în mod egal rezultă că atenuarea la frecvenţa purtătorului trebuie să fie de cel
puţin 4,5 Np.
Dar purtătorul este atenuat şi de MC (modulatorul de cale) cu cel puţin 3 Np rezultă că atenuarea FC a
purtătorului să fie  3 Np.
Latura din stânga a FC se ia de aceeaşi formă cu latura din dreapta datorită următoarelor:
- există posibilitatea ca prin reziduurile de bandă în partea de recepţie să se demoduleze un spectru de la 8 la 12
kHz, dar acest semnal demodulat are nivel mai mic decât spectrul de la 1216 kHz.

Fig. 4.32
Pentru că FC de la emisie să poată fi schimbat cu cel de la recepţie se recomandă ca FC să aibă gabarit simetric.
Deci în concluzie, un FC are următorul gabarit:

8
7

3
0,2Gabaritul
Fig. 4.33. Np FC (cerinţe minime)
0,05
144
4.5.2. Filtre de pregrup, grup
Datorită intervalului f de trecere de la o bandă de blocare la atenuarea de trecere mai mare decât la FC şi pe de
altă parte, datorită faptului că semnalele ce trebuie blocate operează în porţiunile de grup, pregrup pretenţiile
pentru gabaritele de atenuare a acestor filtre sunt mai mici ca la FC în următoarele puncte:
- în zona de blocare se acceptă gabaritul cu un Np mai mic;
- în marginile de trecere 0,1 Np (pentru că f mai largă, panta este mai puţin abruptă).
În zona de trecere se respectă zona de 50 mNp.

4.5.3. Filtrele direcţionale şi filtrele de linie

Atenuările din banda de trecere şi la frecvenţe limită din banda de trecre respectă cerinţele de la filtrele de
pregrup (50 mNp, 0,1 Np).

4.5.4. Filtrele de pilot (de bandă îngustă)

În zona de blocare cerinţele sunt ca la FC
În banda de trecere se acceptă pentru această categorie 100 mNp la frecvenţa de blocare (la marginile benzii)
iar f (banda filtrului) la jumătatea gabarit defineşte complexitatea filtrului astfel:
- dacă frecvenţele pilot sunt şi frecvenţe purtătoare pentru alte căi
telefonice f  100 Hz;
- în celelalte cazuri: f  300 Hz

Fig. 4.34. Gabarit filtrul de purtător (pilot)

Echipamentele moderne lucrează cu piloţi combinaţi.
În funcţie de frecvenţa la care se lucrează, filtrele pot fi realizate astfel:
8 Np 8 Np

100 Np

f

145
 Filtre cu elem. concentrate (LC)

Mecanice

Cristale piezoelectrice Filtre cu elem. distribuite

Filtre RC active 300 MHz

Fig. 4.35. Frecvenţele de utilizare ale diferitelor tipuri de filtre
1 10 100 1 10 100 1 10 100 1 10 100
4.5.5. Variaţiile de atenuare a LM (liniei multiplexate) şi reglajul de nivel al sistemelor – Corecţii. f
În cadrul SMRF echipamentele individuale, de grup şi pregrup introduc distorsiuni de atenuare a semnalului
util (prin filtre,
Hz transformatoare etc.) care trebuiesc MHz
KHz corectate la partea deGHz
recepţie.
Aceste distorsiuni sunt mult mai mici decât distorsiunileSintroduse de LM (distorsiunile sunt atât în frecvenţă
cât şi în timp). l n0
H1 de LM se execută>prin reglaje de nivel în cadrul
Compensarea distorsiunilor introduse H2unei secţii de reglaj:
Rk Rk+1

n0 l n0
Q

ac S
Fig. 4.36. Secţiune de amplificare Rk; Rk+1 - repetoare

Câştigul repetorului este: Secţiune de amplificare

S = l + ae + ;  - funcţia de reglaj (4.46)
Uneori secţiunea de reglaj se suprapune cu secţiunea de amplificare.
Tipuri de reglaj după nivelul distorsiunilor:
 < 1% - reglaj plat;
 < 1%  5% - regla înclinat;
 < 10% - reglaj curbiliniu.
Procentele date sunt valori acceptate.
Compensarea variaţiei de atenuare a LM se face prin:
1) prin conectarea în serie cu amplificatorul din cadrul repetorului a unui cuadripol numit egalizor de atenuare;
2) conectarea în circuitul de reacţie negativă a aceluiaşi amplificator din cadrul repetorului a unui cuadripol cu
atenuare comandată de adâncimea de recepţie.

Fig. 4.37. Compensarea cu cuadripol în reacţia amplificatorului

Q – atenuator variabil;
H2 – selectează informaţia de comandă a atenuatorului;
H1 – conectează la repetor bucla de recepţie

Metoda compensării atenuării prin RN (reacţie negativă) a amplificării oferă următorul avantaj:
- la prima metodă (cea cu egalizare serie a repetoarelor) câştigul repetorului este constant în toată banda de
lucru, dar atenuările variază cu frecvenţa;
Corectarea nivelelor:
146
- manual – prin transmiterea unor frecvenţe pilot şi reglarea câştigului manual la reţelele de control;
- automat – transmiterea de frecvenţe pilot şi reglarea automată.
Reglajul manual se face pe circuitele de frecvenţă vocală şi se aplică mai ales la sistemele pe cablu deoarece la
acestea variaţiile de atenuare ale liniei sunt foarte lente şi pot fi compensate cu ocazia măsurătorilor de
întreţinere periodice.
La liniile aeriene cu cel puţin trei căi, linia are variaţii mari chiar în cursul aceleiaşi zile, mai ales în caz de
precipitaţii sau depunerile de chiciură şi polei.

147
Exemplu de modificare a atenuării cu frecvenţa la cablul C 296:
f(4Hz) 1 2 4 6 12 32 60 110 252 750 1000
DB/KM 0,7 0,95 1,23 1,44 1,80 2,09 2,41 3,05 4,65 13 25
Impedanţa caracteristică funcţie de frecvenţă:
Z 435 311 186 156 131 124
fKHz 1 2 6 12 60 252
Caracteristicile tehnice ale reglajului nivelului automat RAN:
- domeniul de reglaj: limitele de variaţie ale atenuării ce pot fi compensate cu RAN;
- viteza de reglaj: variaţia atenuării reţelei corectoare în unitatea de timp;
- pragul de sensibilitate: variaţia minimă a nivelului relativ la ieşirea din repetor, pentru care începe să intervină
RAN;
- eroarea de reglaj: abaterea faţă de valoarea nominală a nivelului relativ la ieşirea din RAN în ipoteza că
nivelul relativ la ieşirea din repetorul de reglaj anterior are valoarea nominală. Abaterea de la valoarea
nominală a echivalentului căii;
- constanta de timp (timpul de întârziere): timpul după care începe să funcţioneze RAN la apariţia unei variaţii
bruşte a nivelului care depăşeşte pragul de sensibilitate.
Obs.: Separarea reglajelor în plat, înclinat şi curbiliniu, are avantajul de a putea asigura o exactitate mai mare (o
eroare de reglaj mai mică).

4.6. LINII DE TRANSMISIUNE

4.6.1. Generalităţi
Caracteristica principală a circuitelor studiate la circuitele de JF (joasă frecvenţă) este concentrarea parametrilor
L, C, r în porţiuni bine definite ale circuitului. Aceste circuite cu constante concentrate – au energia localizată
în câmpul bobinei L sau al condensatorului C; ele sunt folosite cu succes în oscilatoarele şi amplificatoarele de
înaltă sau joasă frecvenţă, la producerea oscilaţiilor electromagnetice, dar nu pot rezolva, problemele
fundamentale ale radiotehnicii:
- radiaţia energiei electromagnetice în spaţiu;
- captarea energiei electromagnetice din spaţiu.
Lipsa radiaţiei le-a atras numele de „circuite închise” spre a le deosebi de „circuitele deschise” caracterizate
printr-o bogată radiaţie de energie. Circuitele folosite pentru acest scop – antenele – au o distribuţie continuă a
parametrilor de-a lungul lor.
Liniile de alimentare, care conduc energia de RF (radio frecvenţă) de la emiţător la antenă, sunt tot circuite cu
constante distribuite .
Dezvoltarea tehnicilor radio spre frecvenţe tot mai mari spre unde metrice (=101 m; f=30300 MHz),
decimetrice (=10,1m; f=3003000 MHz) a impus micşorarea continuă a parametrilor L şi C până la limită,
conductori rectilinii. În acest fel s-au înlocuit circuitele oscilante obişnuite prin circuite cu constante distribuite
– linii.
În U.Î.F. fiecare element de circuit devine:
- un condensator, faţă de elementele vecine, favorizând scurgerea unui curent lateral de fugă;
- o inductanţă, prin t.e.m. indusă în el.
Conexiunile nu mai pot fi considerate conductoare, echipotenţiale, fără impedanţă. Lungimea de undă fiind de
ordinul de mărime al circuitelor, intră în joc fenomenele de propagare, din cauza cărora intensitatea şi faza
curentului – nu mai sunt aceleaşi în tot lungul unui circuit. Conexiunile constituie veritabile linii de
transmisiuni sau chiar antene.

4.6.2. Constantele primare ale liniilor

O linie de transmisiuni este formată din două conductoare paralele, distanţate între ele. Linia este omogenă
când are aceeaşi structură pe toată lungimea ei.
I0 Ix
U0 Ux
x
R/2 L/2 R/2

C G

R/2 L/2 R/2

1m 1m
148
Fig. 4.38. Circuitul echivalent al liniei omogene

149
Fiecare porţiune de linie, de lungime unitate prezintă – la o frecvenţă dată – o anumită rezistenţă activă R, o
inductanţă L, o capacitate C şi o rezistenţă de izolaţie Riz. Aceste constante depind de materialul
conductoarelor, de permitivitatea  şi de permitivitatea  a dielectricului din jurul conductoarelor, precum şi de
forma şi dimensiunile circuitului.
Constantele C şi L reprezintă capacităţile de acumulare a energiei electrice, respectiv magnetice, a unităţii de
lungime de circuit iar R şi Riz rezistenţele de pierderi longitudinală – în conductor - şi transversală – în izolaţie
(dielectric).

– unitate veche – perditanţă (4.47)

– conductanţă

a) Linii bifilare: Conductoare paralele, de rază r, situate la distanţa d unul de altul, într-un dielectric de
permitivitate  şi permeabilitate :

(4.48)

rezultă:

b) Linii coaxiale: Conductor central de rază r, conductor exterior de rază interioară R,  şi :

(4.49)

c) Linii monofilare orizontale: Conductor de rază r, situat la înălţimea h deasupra solului:

în aer r=1, r=1 (4.50)

d) Linii monofilare verticale: Conductor de rază r şi lungime l, izolat în spaţiu:

(4.51)

Obs: 1. În toate cazurile:

LC= (4.52)
2. Viteza de propagare a câmpului electromagnetic
sinusoidal în mediul respectiv este:

150
 (4.53)
3. L şi C sunt aproape independente de frecvenţe. R şi G depind de:
Rf/R0=f(x); x – lungime (4.54)
Apare efectul de suprafaţă sau pelicular. Rezistenţa în curent alternativ a unui conductor este mai mare decât în
curent continuu datorită acestui efect – apare noţiunea de adâncime de pătrundere (efectul skin).

151
 i

Fig. 4.39. Distribuţia curenţilor Foucault i

i
în conductor – efectul de suprafaţă

În curent alternativ, densitatea curentului nu este aceeaşi pe toată secţiunea, ci este maximă la suprafaţă şi
minimă în centru. Efectul de suprafaţă se datorează apariţiei t.e.m. de autoinducţie în însăşi conductor, produsă
de variaţiile rapide ale câmpului magnetic propriu. Rezistenţa în curent continuu alternativ – rezistenţă activă.
La frecvenţe joase şi secţiuni mici r0rcc.
La frecvenţe audio (în telefonie) acest efect îşi face simţită prezenţa într-o măsură mică. Pentru o linie aeriană
(circuit cu dublu fir), din fir de Cu de  3 mm, are pe 1 km r0=5,1  (la +200C) şi
ra=5,30  la 800 Hz ra=12,75  la 40.000 Hz
ra=7,27  la 2.860 Hz ra=15,3 la 60.000 Hz
ra=9,35  la 20.000 Hz ra=19,2  la 100.000 Hz
La frecvenţe radio efectul devine important. De la 100 kHz în sus
curentul se localizează numai la suprafaţa conductorului.
Ra este o funcţie de (4.55)

 - conductibilitatea specifică a materialului în ;

f=kHz; r-mm.

Adâncimea de pătrundere:  - la care densitatea curentului scade la din cea de la suprafaţă J0.

; (4.56)

- linii aeriene (4.57)

k – depinde de pierderile în dielectricul liniei (histerezis dielectric).

4.6.3. Ecuaţiile de propagare pe liniile ideale - parametrii secundari (, , )
În domeniul frecvenţelor radio lungimea liniei ajunge comparabilă cu . Starea electrică a circuitului la un
moment dat, definită de i şi u, diferă de la un punct la altul, atât ca valoare cât şi ca fază. Legile fundamentale
nu pot fi aplicate întregului circuit, ci numai unor mici porţiuni de linie.
Fie un circuit omogen, cu conductoare paralele, de diametrul „d” neglijabil faţă de distanţa dintre conductoare.

dx
i+dx
i i i
Rdx Ldx
Gdx
u
Cdx u+dx
Fig. 4.40. Porţiune de circuit
i Rdx Ldx
(4.58)
- tensiunea şi curentul din secţiunea x, la un moment dat
într-o secţiune vecină – situată la distanţa x+dx de origine – tensiunea şi curentul vor avea, în acelaşi moment,
valorile:

152
 (4.59)

Aplicând legile lui Kirchoff porţiunilor infinit de mici:

(4.60)

(4.61)

153
Legea I
după înlocuire: (4.62)

(4.63)

(4.64)

a) Rezistenţa Rdx duce la căderea de tensiune Ri dx.

b) T.e.m. de autoinducţie ce se dezvoltă în inductanţă Ldx a elementelor de circuit, din cauza variaţiei fluxului
magnetic Ldxi ce-l străbate, va fi:
(4.65)
Legea II

(4.66)

După înlocuire:
(4.67)

ecuaţiile telegrafiştilor (4.68)

u=f1(t1, x)
i=f2(t, x)
Dacă conform figura 4.40, se aplică diportului la intrare un semnal sinusoidal U 0sint (reprezentat în complex
prin ), la ieşire se obţine un răspuns.

(4.69)

funcţie de transfer a diportului

Obs.: Se neglijează propagarea prin diportul elementar.

154
4.6.3.1. Parametri secundari funcţie de cei principali
1. Exponentul de propagare:
(4.70)

Rezultă:
- atenuarea în d (4.71)

(4.72)

- defazarea
, ,  sunt definite pentru o lungime a liniei egală cu unitatea. Pentru o linie omogenă de lungime l, atenuarea
a, defazarea b se exprimă:
a=l; b=l (4.73)
, ,  depind de parametrii primari.
(4.74)
Impedanţa caracteristică:

(4.75)

, Zc – parametri secundari
Timpul întârzierii de grup (propagării de grup) (TPG)
: la o linie ideală: (4.76)

Obs. 1: Pentru RC/GL=1 nu există distorsiuni.

Corespunzător: (4.77)

Obs. 2: Pe lângă TPG mai există timpul de întârziere a fazei semnalului de frecvenţă 0, care este

(4.78)
Viteza de propagare a câmpului electromagnetic sinusoidal în mediul respectiv:

155
4.6.4. Influenţa între linii. Diafonia
A. Diafonia: - fenomenul de influenţare reciprocă între liniile de telecomunicaţii apropiate.
Diafonia poate fi: - inteligibilă;
- neinteligibilă.
B. Influenţa liniilor de câmpurile exterioare:
- linii electrice;
- perturbaţiile industriale;
- mijloace de transport.

I1x

U1x

IP sau IT

Fig. 4.41

A. Diafonia:
A1: paradiafonia - influenţa circuitelor perturbatoare în circuitul perturbat se simte spre capătul apropiat de
generator.
A2: telediafonia – diafonia se simte în capătul depărtat de generator.
Reducerea (eliminarea) diafoniei se realizează prin:
- realizarea de circuite adaptate;
- simetrizarea – poziţia relativă a circuitelor să fie simetrică egală, ceea ce duce la apariţia capacităţilor parazite
egale;
- linii din acelaşi material;
- simetria secţiunilor faţă de circuitul perturbator prin torsadări.

CAPITOLUL 5
INTRODUCERE ÎN TELEFONIA NUMERICĂ

5.1. PRINCIPII FUNDAMENTALE

ALE TRANSMISIILOR DE DATE (TD) [15]

5.1.1. Scurt istoric al transmisiunilor de date (TD)

TD se ocupă cu transmiterea semnalelor de date (numerice), de
la sursă la receptor prin intermediul unui canal de telecomunicaţii.
Semnalul transmis de la sursă este digital (numeric) iar
receptorul nu este în general uman (excepţie la MORSE). La recepţie
nu se poate conta pe capacităţile umane de reconstituire a mesajelor
deformate deci probabilitatea de eroare trebuie să fie extrem de mică
pentru a nu se deturna sensul mesajelor.
În societatea umană informaţia este vehiculată în primul rând
prin vorbire şi prin texte scrise. La început telefonul a oferit

156
 posibilitatea transmiterii la distanţă a vorbirii prin semnale electrice
care reproduceau analogic variaţia în timp a undelor acustice.
Textul scris a fost transmis de la început prin intermediul unor
impulsuri electrice standard, care reproduceau prin intermediul unui
cod informaţia continuă în text – aşa s-a născut telegrafia care a
manipulat „datele“ corespunzătoare mesajului scris prin metodele
sale specifice.
În principiu, TD nu se deosebesc de transmisiunile telegrafice şi
aici se pune problema transmiterii la distanţă a unor impulsuri
generate de surse în cod binar. Bazele teoretice ale TD îşi au originea
în bazele teoretice ale telegrafiei ale cărei începuturi sunt după anul
1830 când s-a inventat telegraful (MORSE).
1870 – 1880 – apare telefonul şi perfecţionarea telefoniei şi a
telegrafiei ceea ce a condus la dezvoltarea amplă a reţelelor de
telecomunicaţii prin fire aeriene sau prin cabluri pentru satisfacerea
nevoilor crescânde de vehiculare a informaţiilor.
Apare, firesc, ideea utilizării unui singur circuit fizic pentru
realizarea mai multor căi de transmisiuni, sugerată de G.G. Igatiov şi
Van Rysselberge, realizator printr-un brevet de telegrafie armonică
multiplă de Elisha Gray, demonstrată teoretic şi experimental pentru
telefonia multiplă de Augustin Maior.
La sfârşitul secolului trecut s-au verificat teoriile lui Maxwell
relativ la propagarea undelor e.m. şi au apărut primele comunicaţii
telegrafice fără fir şi s-a conturat domeniul radio-telegrafie.
Distanţa de comunicaţie a devenit practic, nelimitată. Bazele
teoretice ale telecomunicaţiilor, inclusiv ale telegrafiei şi
radiotelegrafiei sau dezvoltat la începutul secolului nostru prin
lucrările lui: K. Wagner, H. Nyquist, E.H. Colpitts, H.W. Bode, J.R.
Carson, W. Caner, S. Darlington ş.a. şi românii A. Maior, J.
Vasilescu – Karpen, I. Constantinescu.
La începutul secolului transmisiunile erau analogice, chiar şi
telegrafia utiliza ca purtător un semnal armonic, cu variaţie continuă
în timp.
În a doua jumătate a secolului nostru, explozia informaţională a
determinat creşterea spectaculoasă a nevoilor de comunicaţie.
Apariţia calculatoarelor electronice numerice, dezvoltarea
microelectronicii a dus la reactualizarea comunicaţiilor prin semnale
în impulsuri. A apărut nevoia de a transmite la distanţă informaţii

157
 numerice – numite generic date. Spre deosebire de telegrafie în TD
sursa, receptorul sau ambele sunt maşini cu operare rapidă; volumul
datelor de transmis este foarte mare.
Suportul fizic utilizat pentru TD este reţeaua de telecomunicaţii
publice sau circuite în cable separate.
Actualmente în multe state dezvoltate există reţele de
comunicaţie între calculatoare aparţinând unor organizaţii particulare
(ex.: ARPANET, CYBERNET, DATRAN etc.), există reţele
naţionale (ex.: Canada, Franţa, Anglia ş.a.) sau internaţionale (ex.:
EURODATA, INTERNET).
Dezvoltarea TD s-au sprijinit pe conceptele fundamentale ale
teoriei informaţiei: teoria statistică a comunicaţiilor, teoria codurilor,
teoria deciziilor.
Dirijarea traficului de date şi rezolvarea problemelor de stocare
şi transfer al blocurilor de date s-au sprijinit pe statistică matematică,
pe teoria aşteptării.

5.1.2. Structura unui sistem de transmisiuni de date (TD)

Principalele componente ale STD
Definiţie: STD este un ansamblu ordonat şi organizat de mijloace
tehnice care asigură TD de la o sursă (S) la receptor (R).

158
 xi xci xMi(t) Si(t)
Sdate CODOR MOD Interfaþa
transmisiei
TRANSMIŢĂTOR

CANAL DE
Zgomote
TELECOMUNICA
ÞII
RECEPTOR

Rdate DECODOR DEMOD Interfaþa recepþie

   (t)   yi(t)

Fig. 5.1. Schema bloc a unui STD

Sursa debitează impulsuri electrice care reprezintă datele şi S

poate fi: calculator electric, telefon digital, teleimprimator, cameră
video, dispozitiv de comandă, o instalaţie de telemăsură ş.a.m.d.
Esenţial pentru TD este faptul că informaţia aplicată STD este
reprezentată numeric (de obicei binar) – prin date – fiecărui mesaj
posibil fiindu-i asociat un număr întreg, reprezentat prin impulsuri
electrice.
Simbolul, impulsul elementar se numeşte bit, iar viteza de
transmitere a datelor se măsoară prin număr de biţi transmişi într-o
secundă (bit/s).
Transmiţătorul acţionează asupra fiecărei secvenţe de biţi
corespunzând unui mesaj elementar (ce poate fi o literă, un număr
ş.a.m.d.) transformând-o într-un anumit semnal electric. Tipul de
semnal electric este ales adecvat mediului de transmisie astfel încât să
asigure protecţia faţă de deformări şi perturbaţii.
Canalul de telecomunicaţii poate fi o cale telefonică directă sau
stabilită prin reţeaua urbană sau interurbană. Linia de legătură poate
fi cablu sau fibră optică, o linie de microunde, radioreleu sau satelit.
Transmiterea se face cu deformări inevitabile cu caracter
determinist (datorate caracteristicilor de transfer ale canalelor de
159
 telecomunicaţii care nu sunt ideale) şi cu deformări datorate
instabilităţii în timp a caracteristicilor canalelor de telecomunicaţii,
sau zgomotelor şi au caracter întâmplător.
La recepţie STD operează transformarea inversă a semnalului
recepţionat în flux de date. Pentru refacerea datelor transmise de S în
mod corect trebuie ca structura semnalului transmis să fie aleasă
astfel încât probabilitatea recepţionării eronate să fie cât mai mică.
Transmiţătorul realizează semnal de linie prin codare şi
modulaţie.
Codarea – operaţia prin care secvenţa de date xi, obţinută de la
o sursă se transformă într-o secvenţă codificată xci astfel încât
fiecărui mesaj al sursei i se asociază o secvenţă de impulsuri conform
unui alfabet de codificare.
Diferenţa între secvenţele codificate – care reprezintă mesaje
diferite – trebuie să fie cât mai mare pentru ca la recepţie mesajele să
fie recunoscute cât mai exact. Presupunând că sursa transmite mesaje
binar (0,1) şi că fiecare mesaj este exprimat prin K simboli: se pot
transmite 2K mesaje. Dacă mesajele se transmit prin secvenţe cu
lungime de K simboluri nu se poate admite nici un simbol eronat la
recepţie. Admiţând o mărire a numărului de simboluri la n>K, cele 2K
mesaje vor fi mai lungi dar se vor deosebi mult între ele, ceea ce va
reduce substanţial probabilitatea de recepţie eronată. Mărirea
excesivă a lungimii mesajului conduce la codare – decodare
complicate şi scumpe ocupă neraţional canalul de telecomunicaţii,
reducând şi viteza de transmitere a datelor. Între tendinţele
contradictorii de reducere a erorilor, de a mări viteza şi a obţine o
soluţie economică se face un compromis.
Decodorul – asociază fiecărui bloc de biţi ce ajung la recepţie un
mesaj de K biţi.
Codarea – decodarea asigură stabilitatea la perturbaţii.
Modulaţia – procesul prin care informaţia numerică conţinută în
biţi codificaţi xi este transferată asupra unui semnal purtător cu
caracteristici convenabile (putere, frecvenţă etc.) propagării prin
mediul de transmisie utilizat.
Caracterul specific al modulaţiei în STD constă în aceea că
semnalul modulator xci este numeric şi în majoritatea cazurilor
binar (0 sau 1).

160
 Parametri purtătorului se modifică după funcţia salt (sau treaptă
unitate) iar procesul de modulaţie (trecerea de la valoarea
corespunzătoare cifrei 1 la cea corespunzând la 0 sau invers) poate fi
modelat prin închiderea, deschiderea unui comutator. Modulaţia este
de tip „manipulaţie telegrafică“ (shifting – keing - SK).
Astfel modulaţia de frecvenţă este notată FSK, cea de fază PSK
ş.a.m.d.. Semnalul modulat nu mai este un semnal numeric cu un tren
de oscilaţii purtătoare la care parametrul modulat ia valori precis
determinate în intervale scurte de timp, egale cu durata biţilor.
La ieşirea din canalul de telecomunicaţii demodulatorul
interpretează individual, pe durata fiecărui bit, semnalul recepţionat
astfel că la ieşirea din demodulator se obţine o secvenţă de biţi  
corespunzătoare secvenţei transmise xci dar nu identică.
Demodulaţia – procesul prin care semnalul modulat recepţionat
la ieşirea din canalul de telecomunicaţie este transformat într-o
secvenţă de biţi corespunzătoare mesajului codificat.

5.1.3. Un model matematic general pentru STD.

Operaţiile de prelucrare a semnalului de date reprezentat pe fig.
5.1. pot fi descrise operaţional cu un grad de generalitate adoptând
notaţiile:
OM, OD – pentru operaţiile de modulaţie, demodulaţie;
OC, Od – pentru operaţiile de codare, decodare;
Op – pentru transformările semnalului în timpul transmisiei prin
canalul de telecomunicaţii.
xci=OCxi (5.1)
SMi(t)=OMxCi=OMOCxi (5.2)
Din (5.2.) rezultă că produsul operaţional OMOC defineşte
prelucrările semnalului la transmiţător:
OT=OMOC
Semnalul transmis (5.2) este transformat prin canalul de
telecomunicaţii şi la intrarea în receptor se obţine semnalul:
Mi(t)=OpSPli(t)=OpOTxi (5.3)
peste care se suprapun zgomotele întâmplătoare provenite de la
surse exterioare canalelor de telecomunicaţii, precum şi zgomotele de
fluctuaţii din receptor.

161
 Fie nJ(t) funcţia de variabilă aleatoare care descrie zgomotul
provenit de la o sursă J de zgomot şi N – numărul de surse
independent de zgomot.
Semnalul care ajunge în receptor este exprimabil prin:
y(t)= Mi (t)+ (5.4)
Relaţia 5.4 arată că, chiar dacă operaţiile de demodulare şi
decodare sunt strict inverse celor de la emisie OD=OM-1, Od=OC-1 nu se
poate obţine la recepţie, o identificare exactă a mesajului transmis 
xi căci:
 =ODy(t) (5.5)
 =Od =OdODy(t) (5.6)
Produsul operaţional OR defineşte prelucrările semnalului la
receptor.
Calitatea sistemului de transmisiuni de date în ansamblul său este
definită prin rata erorilor care reprezintă numărul de biţi eronaţi
obţinut la recepţie (ex.: o rată a erorilor de 10-5 înseamnă un bit eronat
la 105 biţi).
Introducând în (5.6) relaţia (5.1) – (5.5) rezultă:
 =OdODOpOMOCxi+  (5.7)
Relaţia (5.7) are un grad de generalitate mare şi permite să se
examineze influenţa factorilor ce intervin în prelucrările de date
dintr-un sistem în vederea optimizării acestuia.

5.1.4. Noţiuni elementare cu privire la reţelele pentru TD

(RTD)
O reţea de TD (RTD) e un ansamblu de mijloace de calcul
(terminale şi/sau calculatoare electronice) interconectate prin linii de
legătură astfel încât datele să poată fi transferate între oricare pereche
de terminale şi/sau calculatoare.
Transferul de date se poate face în vederea transmiterii unor
informaţii de la băncile de date la utilizatori şi în acest caz reţeaua
este numită informaţională.
Datele pot fi transmise prin reţea şi în vederea prelucrării lor la
distanţă (teleprelucrare) cu ajutorul calculatoarelor mari sau

162
 specializate şi în acest caz se utilizează denumirea de reţea de
comunicaţie între calculatoare.
Terminalele de date constituie din punct de vedere al STD sursa
şi/sau receptorul de date.
Din punct de vedere al RTD sunt instalaţii periferice prin care
abonatul are acces la resursele comune de date.
Terminale:
a) - greu (cu funcţie de calcul);
- simplu (fără funcţiuni de calcul);
b) - conversaţional (cu operare în dialog);
- cu prelucrare în loturi (batch processing) – operare pe loturi;
c) - programabile;
- neprogramabile;
d) - memorii tampon;
- fără memorii tampon;
e) cu claviatură şi imprimantă;
f) cu vizualizare pe ecran (display);
g) specializate.
Pentru STD reprezentat în figura 5.1 cerinţa esenţială este
transmiterea fără erori şi în condiţii tehnico-economice avantajoase a
datelor.
Din punct de vedere al RTD este esenţială folosirea, în comun,
cu maximum de eficienţă a resurselor reţelei (mijloace tehnice, bănci
de date, programe) de către „colectivul“ de terminale şi calculatoare
conectate la reţea, cu priorităţi dictate prin diferite condiţii. Folosirea
în comun a resurselor presupune pe lângă existenţa mijloacelor
materiale (linii de legătură, mijloace de transmisiuni şi comutaţie) şi
utilizarea unor reguli de comandă de supraveghere a reţelei şi de
dirijare a fluxului de date.
5.1.4.1. Topologia RTD
Din punct de vedere al topologiei RTD:
a) radială;
b) serie;
c) inelară;
d) mixtă.

163
 a) b)

c) d)

- centru cu capacitate de calcul mare şi/sau bancă de date

Fig. 5.2

a) Asigură centralizarea comenzilor de comutaţie şi distribuţie a

resurselor conduce la simplificarea algoritmilor de comandă şi o
utilizare intensă a programelor centrale.
Dezavantaje: reţeaua e rigidă, rutele de transfer al datelor sunt
fixe  ocupare insuficientă şi neraţională a liniilor de transmisiuni.
b) Apare în primele faze de dezvoltare a legăturilor de date ca
ramură a reţelelor viitoare. Traficul de date şi autonomia terminalelor
e redusă. Canalul de telecomunicaţii este slab utilizat.
c) Presupune distribuirea datelor la adresa la care este ataşat
blocul de mesaje. Structura inelară posedă o fiabilitate ridicată, preţ
de cost redus, permite conectarea simplă în reţea a noilor abonaţi şi
specializarea centrilor de calcul. Este indicată pentru reţele cu trafic
mare şi distanţa mică între utilizatori. Pentru distanţe mari preţul de
cost creşte şi fiabilitatea comunicării de date scade.
d) Întâlnită în reţele dezvoltate. Apare posibilitatea specializării
centrelor de calcul şi al comenzii distribuite. Oferă o fiabilitate
ridicată, elasticitate în alegerea rutelor de transfer al datelor, a bună
utilizare a resurselor şi a liniilor de legătură. Probleme mari apar la
proiectarea corectă a comenzilor şi a distanţei de supervizare a

164
 adaptoarelor şi interfeţelor terminale şi centrale, care trebuie să
satisfacă cerinţe tehnice – funcţionale şi criteriile economice.
5.1.4.2. RTD cu legături directe şi/sau comutabile.
Alt criteriu de clasificare al RTD este de tipul liniilor de legătură
dintre utilizatori care pot fi directe (fig. 5.3.a); comutabile la
comanda centrelor de comunicaţie (CK în fig. 5.3.b) şi mixte (fig.
5.3.c).
a) În reţeaua fără centre de comutaţie (fig. 5.3.a) funcţiile de
control al liniei şi comunicaţiei sunt îndeplinite de centrele de calcul
şi parţial de terminale. Accesul la resursele de calcul rapid iar
comunicaţia fiabilă, dar canalul e utilizat ineficient şi posibil de
dezvoltat, ulterioară a limitelor. Se utilizează la legături între centre
mari de calcul, cu trafic mare, care nu permit alocarea unui timp de
aşteptare pentru stabilirea comunicaţiei.

C C
K K
C C
a)
K K
b) c)
Fig. 5.3

b) toţi utilizatorii sunt conectaţi la centrele de comutaţie (CK)

care comandă conectarea/deconectarea legăturii şi controlează
transferul de date. În TD se utilizează comunicaţii specifice faţă de
comutaţie telefonică. În RTD se utilizează comutaţiile:
1. Comutaţia circuitelor;
2. comutaţia mesajelor;
3. comutaţia pachetelor de date.
1) Comutaţia circuitelor constă în realizarea la comanda CK a
unui canal de legătură fizic, stabil pe parcursul unei comunicări,
similar situaţiei din telefonia publică. Este indicată în reţelele cu

165
 trafic redus şi care necesită legături în duplex în scopul prelucrării
interactive a datelor.
Comutaţia poate fi: asincronă sau sincronă.
Comutaţia asincronă prezintă avantajul că este extrem de
flexibilă permiţând, pe circuitul fizic stabil, transmiterea datelor cu
orice viteză şi după orice cod. În schimb, datorită asincronismului pot
să apară erori prin „alunecarea“ biţilor sau prin pierderea lor.
Comutaţia sincronă este comandată de un ceas central de mare
stabilitate, care asigură regenerarea la momente de timp controlate a
biţilor dar în schimb se pierde din flexibilitate. Nu permite utilizarea
unor viteze de transmitere diferite; se spune că nu este transparentă la
viteza de transmisie. În schimb poate fi asigurat controlul bit cu bit al
informaţiei.
2) Comutaţia mesajelor constă în recepţia mesajelor de la
transmiţător în CK, memorarea şi stocarea lor în cozi de aşteptare
până la apariţia unei reţele de comunicaţie liberă spre utilizator, după
principiul, store and forward.
În figura 5.4 este reprezentat un format tipic de mesaj care
conţine în afara biţilor de text, un „en-tete“ de biţi de sincronizare şi
adresare şi o „coadă“ de biţi pentru control şi marcare a sfârşitului de
mesaj.

HEADER
Sincronizare
Adresă Text mesaj Control erori Sfârşit
Format mesaj

Fig. 5.4

CK e responsabil de unitatea mesajului care poate avea lungimi

diferite în funcţie de textul mesajului.
În CK este necesară instalarea de procesoare specializate a unor
capacităţi de memorare de date cu preţul unui timp de aşteptare
ridicat. Legăturile stabilite sunt general de tip simplex deoarece
timpul de aşteptare a răspunsului într-o legătură de tip conversaţional
ar fi prea mare.
3) Comutaţia pachetelor de date se deosebeşte de comutaţia
mesajelor prin aceea că segmentul de date asupra căreia acţionează
166
 principiul „stochează şi dirijează“ (store and forward) este un
fragment din mesaj numit pachet.
Măsurătorile statistice arată că timpul de aşteptare şi capacitatea
de memorare se reduce substanţial dacă segmentul de date e mai
scurt. În fig. 5.5 se arată dependenţa pentru o viteză de 64 kbit/s, o
ocupare a liniei de 0,6 Erlang cu o probabilitatea de depăşire a
timpului de aşteptare 10-2. Se vede că pentru comutarea a 1000 –
2000 biţi (mult mai mici decât un mesaj obişnuit) este avantajoasă
Capacitatea memoriei

comutaţia de pachete.

K biţi m.s.

40

30

20

10

2 4 6 8 10 k biţi

Lungimea segmentului de date

Fig. 5.5

În fig. 5.6 este reprezentată formarea pachetelor de date dintr-un

mesaj lung.
Pachetul de date este marcat prin adresă şi prin apartenenţa la un
anumit mesaj, ceea ce permite refacerea mesajului din pachete.
Pachetele ce corespund unui mesaj pot să ajungă la destinaţie pe rute
diferite astfel că, de fapt, canalul fizic de comunicaţii este înlocuit cu
un canal virtual. Procedurile de formare a pachetelor, de refacere a
mesajelor, de organizare a cozilor de aşteptare şi de comandă a
transferurilor de date sunt relativ complicate. Se obţine în schimb
transparenţa la diverse viteze de transmisiuni, o mare flexibilitate în
dezvoltarea reţelei şi o utilizare eficientă a canalului de
telecomunicaţii.

167
 Text mesaj
t0 t1 t2 t3
Etichetă Text Control Etichetă Text Control
Pachet date Pachet date

Fig. 5.6. Formarea pachetelor din mesaj

Reţelele mixte (fig. 5.3.c) sunt realizate cu legături directe pe

partea de înalt nivel de comunicaţii (trafic mare de date) şi cu
comutaţie, care poate fi de diferite tipuri, în nivele inferioare.
5.1.4.3. Multiplexoare. Concentratoare
Multiplexarea - se referă (ca şi în telefonie) la folosirea
simultană a unui canal de telecomunicaţii de mare capacitatea de
către mai mulţi utilizatori (fig. 5.7). Divizarea canalului între N
utilizatori se face în aparatura de multiplexare-demultiplexare (MUX)
în frecvenţă sau în timp.
Concentrarea - utilizarea a M linii de legătură pentru N surse de
date M  N (fig. 5.8).
Trecerea de la N surse de comunicaţie pe M canale se face prin
refuzul legăturilor care se solicită după ce cele M linii au fost
ocupate, fie prin stocarea în cozi de aşteptare a informaţiei ce
depăşeşte capacitatea celor M canale şi transmiterea acesteia după
eliberarea unui canal de comunicaţie, din concentrator.
1
2
: MUX MUX
N
Fig. 5.7
1
. 1
.
.
.
.
. M
N M<<N
Fig. 5.8

168
 5.1.5. Standarde pentru transmisiunile de date
Ca şi în cazul comunicaţiilor telegrafice, telefonice, radio, între
producători şi utilizatorii sistemelor şi reţelelor de date este necesară
cooperarea şi o coordonare, în scopul standardizării şi unificării
echipamentelor terminalelor, procedurilor şi protocoalelor de transfer.
Protocoalele au fost stabilite de CCITT (actualul ITU-T), CEPT
(Conference European des Postes et Telecomunications), ISO
(International Standards Organization), ANSI etc.
Activitatea CCITT (ITU-T) privind TD a început în 1960 la
propunerea PTT din Suedia. Principalele recomandări sunt conţinute
în volumul VIII din cartea albastră (1964), cartea albă (1968), cartea
verde (1973), cartea oranj (1976), cartea galbenă (1980) şi a altor
documente.
Tendinţe în dezvoltarea TD
Dezvoltarea RTD ridică probleme importante legate de suportul
fizic utilizat, metodele de comutaţie, elaborare de software pentru
organizarea şi comutaţia legăturilor. Utilizarea ca suport a reţelei
telefonice existente, paralel cu crearea reţelei digitale integrale sunt
soluţiile spre care se orientează marea majoritate a ţărilor europene.
Limitele datorate caracterului analogic al căii telefonice au impus
şi crearea reţelelor digitale (ex.: TRANSPAC – Franţa; PSS – Anglia;
EURONET – internaţională) şi bineînţeles INTERNET.
Servicii oferite prin TD:
- videotext (afişarea pe displayul abonatului a informaţiilor scrise
sau grafice obţinute de la bănci de date);
- telefonie digitală;
- telecopii (transmiterea copiilor de pe documente scrise);
- telex (serviciile clasice);
- teleinformatica clasică (comunicaţiile între calculatoare şi
abonaţii lor);
- videofonia (transmiterea imaginilor mobile prin reţeaua digitală
de 2 Mbit/s);
- radiotelefon.
Clasificarea RTD după debitul de transmitere:
- viteză mică/debit mic – până la 12 Kbit/s (telecopii,
teleinformatică, telex, telex clasic);
- debit mediu – sub 64 Kbit/s (telefonie, vidiotext);

169
 - debit mare - 270 Mbit/s (între centre mari de calcul,
transmiterea imaginilor mobile – fibre optice).
- aplicaţii de telemetrie (citiri de contoare, dispozitive de pază,
alarmare, telecontrol: 1100 Kb/s);
- comunicaţii de texte, grafică şi de date (teletext calculator
domestic, vidotext, facsimil şi date comutate de joasă frecvenţă: 110
Kb/s);
- pentru transmiterea vocii (64 Kb/s PCM, dar prin M 32 Kb/s
sau mai mici şi cu tehnici moderne de modulare: 1 Kb/s);
- date de mare viteză (facsimil digital şi video cu baleiere lentă:
10100 Kb/s);
- facsimil de mare viteză, muzica de înaltă calitate şi
vidoconferinţa pretind: 100 Kb/s2Mb/s;
- programe TV de calitate standard: 20100 Mb/s;
- TV de înaltă definiţie: >100 Mb/s;
- 5 Tbit/s pe fibră optică.
Parametrii care caracterizează serviciile de comunicaţii:
- piaţa (afaceri, militară etc.);
- tipul de informaţie (voce, sunet, video, date);
- comportamentul statistic al traficului (intensitatea traficului,
activitatea terminal);
- cerinţele de capacitate a canalului (b/s);
- cerinţe de performanţă (secunde fără eroare, rata erorilor pe bit,
întârziere).

5.1.6. Transmisiuni de date prin canalul ideal de telecomunicaţii

Indici calitativi în transmisiunile de date
În TD este necesar ca mulţime datelor recepţionate  i să fie
cât mai apropiată de mulţimea datelor transmise xi (vezi fig. 5.1).
Calitatea sistemului de transmisiuni de date depinde de modul în
care se obţine aproximarea datelor transmise xi prin datele
recepţionate  i.
Aprecierea calităţii sistemului se face utilizând următorii
indicatori [25]:
- probabilitatea de eroare (rata erorilor); BER.
- viteza de transmisie;
- pierderile de energie;
- banda relativă de frecvenţe;
170
 - secundă fără erori; EFS.
Probabilitatea de eroare (Pe)
Pe=f(C/N) şi Pe=f(Eb/N0) (sunt date curbe ale Pe în Feher K,
C.D.A. – Comunicaţii digitale avansate – [25]).
Valoarea C/N este specificată în „lărgime de bandă, Nyquist
dublu laterală“ – adică viteza de bandă la viteza de simbol (cu
zgomot auditiv de tip gaussian în canal). Pentru 8-PSK de 30 Mbit/s
 30 MHz; pentru 16-QAM de 90 Mbit/s  225 MHz. Această
bandă este independentă de factorul de desfăşurare () al filtrului în
cosinus ridicat şi de factorul densitate de probabilitate a zgomotului
(vezi cap. 7).
Eb=CTb – energia medie a unui bit modulat (5.8)
N0 – densitatea spectrală de putere a zgomotului (zgomot de
bandă de 1Hz).
Eb = CTb = C (5.9)
C – puterea purtătorului modulat;
N – puterea medie a zgomotului
N0 = N/Bw
(5.10)

(5.11)
Pe = f(C/N) este fără sens dacă nu se specifică lărgimea benzii de
zgomot a receptorului (unele receptoare au banda de zgomot diferită
de lărgimea de bandă Nyquist dublu laterală).
Pe = f(Eb/N0) duce la măsurători mai precise - este o mărime
normată, independentă de lărgimea de bandă a sistemului.
Clasificare:
- pentru modemele eficiente ca putere se utilizează
Eb/N02bit/s/Hz;
- pentru TD eficiente spectral se utilizează Pe=(C/N)>2bit/s/Hz
dacă C/N permite acest lucru.
Primul indicator defineşte calitatea aproximării datelor transmise
cu cele recepţionate, prin probabilitatea recepţionării eronate a unui
bit de informaţie sau prin probabilitatea recepţionării eronate a unui
mesaj.

171
 Următorii indicatori depind în mare măsură de parametrii
canalului de telecomunicaţii. Teoria transmiterii informaţiei a permis
evaluarea cantitativă a acestor indicatori în cazul unui canal idealizat.
Un canal de telecomunicaţii ideal este prin ipoteză stabil
omogen, invariant în timp şi fără distorsiuni: semnalul transmis
ajunge la recepţie nedeformat, având doar amplitudinea modificată la
o scară ce depinde de distanţa între emiţător şi receptor. În ipoteza
canalului ideal şi a distanţei fixe între emiţător şi receptor, operatorul
Op este o constantă. Evident, într-un astfel de canal probabilitatea de
a obţine un mesaj la recepţie este nulă.
Viteza de transmisie a informaţiei printr-un canal de
telecomunicaţii ideal, fie aceasta R, este limitată. Această limită a
fost stabilită de Shannon în ipoteza unui canal gaussian, cu zgomot
alb şi putere medie a semnalului mărginit, presupunându-se o codare
infinită:
maxR = D = Wlog2(1+S/N) (5.12)
Limita D = maxR reprezintă capacitatea de transmisie a canalului
de telecomunicaţii. În relaţia (5.12) avem notaţiile:
W – banda de frecvenţe transmisă de canalul de telecomunicaţii;
S – puterea medie a semnalului;
N – puterea medie a zgomotului.
Notând cu N0 densitatea spectrală a zgomotului alb avem:
N=N0W (5.13)
şi (5.12) devine:
C=Wlog2(1+S/N0W) (5.14)
Relaţiile (5.12) şi (5.14) reprezintă limita maximă a vitezei de
transmisie prin canalul de telecomunicaţii. Aceasta trebuie privită ca
o valoare asimptotică ce nu poate fi atinsă în realitate, fiindcă
ipotezele canalului ideal nu corespund canalelor fizice şi nici ipoteza
codării în timp infinit nu corespunde regimului real de funcţionare a
sistemului. Prin urmare, în sistemul real R<<D şi apropierea de D
indică îmbunătăţirea performanţelor.
Indicatorii relativi la pierderile de energie şi utilizarea benzii de
trecere a canalului de telecomunicaţii se raportează în TD la unitatea
de informaţie binară. Astfel pierderea de energie se defineşte prin
coeficientul:
(5.15)
unde:
172
 E0 – energia semnalului recepţionat la intrarea în receptor, atunci
când emiţătorul transmite o informaţie elementară de durată Tb.
Modul în care este utilizată banda de trecere a canalului de
telecomunicaţii se apreciază prin coeficientul:
W=W/R (5.16)
care măsoară „pierderea“ sau „consumul“ de bandă de frecvenţă
pentru transmisia unei informaţii elementare.
Coeficienţii E şi W care exprimă consumul de energie şi de
bandă la transmisia unui bit de informaţie prin canalul ideal, rezultă
din (5.8):
(5.17)
În canalul idealizat: maxR=D şi W=W/D.
Cu notaţiile anterioare:
S=E0/Tb; DTb=1; S=E0D şi în locul relaţiei (5.17) se poate scrie:
W (5.18)

W (5.19)

W (5.20)
şi se obţine astfel o relaţie între coeficienţii de pierderi:
E=W (5.21)
care este reprezentată grafic pe figura 5.9.
Aşa cum rezultă din figură şi din expresia (5.21) pentru
transmiterea unui bit de informaţie într-un canal ideal este necesară o
bandă de frecvenţe cu atât mai mare cu cât energia semnalului la
recepţie este mai mică.
Evident, există o limită sub care nu se poate reduce energia
semnalului şi anume:
minE= (5.22)
E
3

1
ln2
173
 0 1 2 3 4 5 6 W
Fig. 5.9. Dependenţe între E şi W într-un canal ideal de telecomunicaţii [25]

Graficul din figura 5.9 reprezintă limita lui Shannon pentru un

canal ideal gaussian. Se vede că există o infinitate de sisteme ideale
(în sensul lui Shannon), caracterizate prin mulţimea punctelor de pe
curbă (ex.: pentru W=0,30,5 îi corespunde coeficientul de pierdere
a energiei E=2,51,5).
Sistemele reale au indicatori de calitate inferiori celor ideali.
Coeficienţii corespunzători W şi E au valori situate pe suprafaţa
de deasupra limitei din figură (pentru W=0,30,5 vor corespunde
pierderi energetice de zece sau chiar sute de ori mai mari ca în cazul
ideal).
Calitatea unui sistem de transmisiuni de date depinde de tipul
semnalului utilizat.
Pe baza criteriilor de alegere stabilite de teoria transmiterii
informaţiei, în cazul TD rezultă următoarele concluzii:
- debitul maxim de informaţie (max Ht) în cazul unei surse
discrete staţionare care emite mesaje de m simboluri, dintr-un alfabet
cu n simboluri se determină prin relaţia (vezi 1.8) [2] [11] [17] [3]:
maxHt= (5.23)
unde 0 reprezintă durata unui simbol elementar. Dar în cazul
unui canal ideal:
maxHiD=1/Tb (5.24)
şi ţinând seama de (5.23) rezultă relaţia:
Tb= (5.25)
Care dă legătura între durata Tb a unei informaţii binare
elementare şi durata 0 a unui simbol elementar. Deoarece indicatorul
W definit prin relaţia (5.10) devine în cazul canalului ideal:

W= şi ţinând cont de (5.25) rezultă:

W= (5.26)
Produsul W0=B defineşte baza semnalului. În teoria semnalelor
se arată că valoarea minimă a acestui produs este egală cu unitatea.

174
 În transmisiunile prin canale cu banda limitată este de dorit să se
lucreze cu W mic, deci cu B cât mai apropiat de unitate. În acest caz
(B=1) relaţia (5.26) conduce la:
n= 2, ()W (5.27)
Rezultă că pentru o bună utilizare a benzii de frecvenţă a
canalului este necesar să se aleagă semnale cu B mic şi cu un alfabet
cu mai mult de două simboluri.
Din această categorie fac parte semnalele multinivel de exemplu
cele utilizate în TD cu modulaţia în salt a fazei (PSK) (phase shifting
keying).
W E
1,0 10
0,8 8
W 0,6 6 E
0,4 4
0,2 2
2 4 8 16
32 64
n
Fig. 5.10. Variaţia coeficienţilor W şi E cu numărul de simboluri din alfabet

În figura 5.10 sunt reprezentate curbele ridicate în urma aplicării

relaţiilor (5.26) şi (5.21).
Se constată că mărimea numărului n de simboluri ai alfabetului
conduce la o reducere nesemnificativă a benzii (la n>8) dar la o
creştere sensibilă a pierderilor de energie. În majoritatea sistemelor
de transmisiuni de date se lucrează cu n8.
Atunci când datele se transmit prin canale cu zgomot puternic,
utilizarea semnalelor cu B mic nu este raţională deoarece nu asigură
raportul semnal/zgomot necesar detecţiei. Din (5.15) şi din (5.26)
rezultă:
deci:

(5.28)
şi luând în consideraţie relaţia (5.21) se obţine [15]:
(5.22)

175
 Relaţia (5.29) arată că mărimea bazei B a semnalului asigură, în
principiu, protecţia semnalului faţă de zgomot chiar cu E mic. Deşi
realizarea sistemelor de transmisiuni de date cu baza mare este
complicată din punct de vedere tehnic această posibilitate este
utilizată în telecomandă şi teledetecţie ca şi în radiocomunicaţiile
spaţiale.
Concluziile privind optimizarea sistemului de transmisiuni
de date
Consideraţiile teoretice anterioare au avut la bază criteriul
maximalizării vitezei medii de transmisie prin canalul ideal de
telecomunicaţii. În modelul general realizat pentru STD intervin însă
pe lângă operatorul Op operatorii OM, OD şi Oc, Od care descriu
prelucrările de modulare, demodulare, codare şi decodare.
Teoria transmiterii informaţiei permite să se găsească teoretic
metodele optimale de prelucrare a semnalelor pe baza criteriului de
optimizare enunţat.
Ca şi în cazul canalului de comunicaţie apropierea de prelucrarea
optimă este un criteriu de apreciere a calităţii fiecărei variante tehnice
a sistemului de transmisiuni.

176
 5.2. MEDII DE TRANSMISIUNE PENTRU
SEMNALELE NUMERICE

5.2.1. Canale de transmisiune a informaţiei [3] [2] [19]

Mediul prin care se propagă semnalele de la sursă la recepţie se
numeşte canal de transmisiune a informaţiei.
Un canal este definit dacă se cunosc:
- alfabetul de la intrare – adică mulţimea semnalelor pe care
canalul este capabil să le transmită;
- alfabetul de ieşire – mulţimea semnalelor pe care le poate
„emite“;
- probabilitatea ieşirilor condiţionate de intrări.
Dacă alfabetele de intrare şi ieşire sunt discrete, canalul este (se
numeşte) discret.
Canalul continuu se defineşte prin cele două alfabete continue.
Un canal discret-continuu se caracterizează prin alfabetul de
intrare discret şi alfabetul de ieşire continuu. Corespunzător există şi
canalul continuu-discret.
Din punct de vedere al teoriei informaţiei, un sistem de
transmisiune a informaţiei (STI) se reduce la sursă, canal şi
destinaţie.

S CANAL D

Perturbaţie
Fig. 5.11. Model simplificat al STI: S – sursă, D – destinaţie.

Canale discrete
Definiţie (canal discret): Fie x şi y două alfabete finite, unde x
este alfabetul sursei discrete. Dacă pentru fiecare şir xX () o
familie de surse de informaţie y, P(y/x), atunci tripletul x, P(y/x),
y se numeşte canal de transmisiune a informaţiei, iar x şi y se
numesc alfabetele de intrare şi, respectiv de ieşire ale canalului.
Dacă probabilităţile ieşirilor condiţionate de intrări sunt
independente de succesiunea simbolurilor de intrare, se defineşte un
canal fără memorie. În acest caz, probabilităţile P(Y/X) sunt de forma
p(yi/xj), unde xjX şi yiY:

177
 Dacă probabilitatea () ieşiri yi depinde de m simboluri
anterioare, canalul este cu memorie de ordinul m şi probabilităţile
P(Y/X) sunt de forma p(yi/xj1, ..., xjm).
x1 y1

xj yi

xn
ym
P(ym/xn)
Fie o secvenţă de simboluri de intrare (x1, ..., xn) şi o secvenţă de
simboluri de ieşire (y1, ..., ym) unde:
xjX şi yi=Y, X şi Y fiind alfabetele de intrare şi, respectiv, de
ieşire ale unui canal fără memorie.
Probabilităţile p(yi/xj) se numesc probabilităţi directe şi formează
matricea de tranziţie (sau de zgomot) directă a canalului:

P(Y/X)= (5.30)

unde .
Probabilitatea de a obţine un simbol yi la ieşire este:
P(yi)= =1 (5.31)
Din regula lui Bayes, rezultă probabilitatea ca simbolul xj să fie
transmis, dacă la recepţie s-a obţinut yi.
P(xj/yi)= (5.32)
Probabilităţile condiţionate p(xj/yi) se numesc probabilităţi
inverse şi formează matricea de tranziţie (de zgomot) inversă a
canalului.

P(X/Y)= (5.33)

178
 unde .
Matricea probabilităţilor reunite intrare-ieşire P(x,y) este
probabilitatea produsului cartezian xy şi se defineşte prin:

P(X/Y)= (5.34)

unde p(xj,yi) reprezintă probabilitatea de realizare simultană a

evenimentului xj la emisie şi yi la recepţie.
De unde:
; ; (5.35)

Entropia apriorii asociată intrării canalului este:

H(x)= – biţi/simbol (5.36)
Reprezintă cantitatea de informaţie pe care o poartă un simbol de
intrare sau numărul mediu de biţi necesari ce specifică un simbol de
intrare.
Entropia câmpului de la intrare condiţionată de un simbol de
ieşire este:
H(x/yi)= – biţi/simbol (5.37)
Luând media entropiei condiţionate de mai sus pe toate
simbolurile de ieşire posibile se obţine entropia aposteorii a intrării
condiţionate de ieşire, numită şi echivocaţie.
H(x/y)= biţi/simbol (5.38)
Echivocaţia H(x/y) este cantitatea medie de informaţie necesară
pentru a se recepţiona mulţimea y şi poate fi interpretată în acelaşi
timp, că reprezintă cantitatea medie de informaţie pe care o poartă un
simbol de intrare după ce s-a recepţionat un simbol de ieşire sau, ce
s-a recepţionat un simbol la ieşirea canalului.
Nedeterminarea H(x/y) apare datorită perturbaţiilor de pe canal şi
evaluează compensarea necesară pentru a putea măsura cantităţi
medii de informaţie ce se pierde pe canal în timpul transmisiei, din
cauza perturbaţiilor.
La destinaţie ajunge numai o cantitate medie de informaţie egală
cu:
179
 I(x,y)=H(x)-H(x/y)H(x) (5.39)
Totodată I(x,y)0, a.î. cantitatea medie de informaţie pe simbol
transmisă de canal este cuprinsă între 0 sau H(x).
Cantitatea I(x,y) biţi/simbol se numeşte transinformaţie sau
media cantităţii de informaţie mutuală sau, încă, rata informaţiei.
Entropia condiţionată H(y/x), numită eroare medie, se calculează
prin:
H(y/x)= – biţi/simbol (5.40)
Eroarea medie H(y/x) poate fi interpretată ca fiind cantitatea
medie de informaţie pe care o poartă un simbol de ieşire după ce s-a
transmis un simbol la intrare, sau ca numărul mediu de biţi necesare
pentru a specifica un simbol de ieşire după ce s-a transmis un simbol
la intrare.
Deoarece H(y/x)H(y) rezultă că H(y/x) este o măsură a cantităţi
medii de informaţie care se pierde, datorită perturbaţiilor, din
cantitatea de informaţie conţinută apriorii de câmpul de la ieşire. Prin
urmare, destinatarul va recepţiona doar o cantitate medie de
informaţie egală cu:
H(y) – H(y/x)H(y), ceea ce reprezintă tot transinformaţia.
Subzistă relaţiile:
I(x,y)=H(y)-H(y/x)=H(x)-H(x/y)=H(x)+H(y)-H(x,y) (5.41)
Entropia câmpurilor reunite:
H(x,y)= – biţi/simbol (5.42)
Reprezintă cantitatea de informaţie pe care o poartă un cuplu
format dintr-un simbol de intrare şi un simbol de ieşire şi este mai
mare decât cantitatea medie de informaţie pe care o poartă un simbol
de intrare sau un simbol de ieşire, deoarece:
H(x,y)=H(x)+H(y/x)=H(y)+H(x/y).
Se numeşte capacitate C a unui canal de transmisie, cantitatea
maximă de informaţie pe care o poate transmite un canal, maximum
fiind considerat pentru toate probabilităţile P(x) ale sursei x,p care
alimentează canalul dat x, p(y/x), y. capacitatea C este, prin
urmare, maximum transinformaţiei:
C=maxI(x,y)=maxH(x)-H(x/y) biţi/simbol (5.43)
şi este o caracteristică a canalului.

180
 A defini un canal de capacitate C înseamnă a specifica faptul că
prin canalul respectiv nu se poate transmite o cantitate de informaţie
utilă mai mare decât numărul C.
Uneori se foloseşte noţiunea de „debit informaţional” sau viteză
de transmisiune, Ct, ca fiind cantitatea maximă de informaţie pe care
o poate transmite un canal în unitatea de timp:
Ct=C/, unde Ct=C pentru =1s (5.44)
În continuare se va presupune =1s.
Capacitatea unui canal discret fără memorie este atinsă în cazul a
cel puţin unei distribuţii de probabilităţi P(x) ale simbolurilor de la
intrare.
Redundenţa canalului:
R(C)=C – I(x,y) (5.45)
Reprezintă rezerva informaţională de care dispune un canal ce
transmite cantitatea de informaţie I(x,y).
Eficienţa canalului:
(5.46)
arată gradul de încărcare a canalului din punct de vedere
informaţional.
În practică sunt importante două cazuri limită:
A. Canalul fără perturbaţii:
H(x/y)=H(y/x)=0
H(x)=H(y)=I(x,y)=H(x,y) (5.47)
C=
B. Canalul cu perturbaţii foarte puternice
H(x/y)=H(x)
H(y/x)=H(y) (5.48)
H(x,y)=H(x)+H(y)
I(x,y)=0
C=0
În cazul canalelor fără perturbaţii, deoarece echivocaţia şi
eroarea medie sunt nule, în procesul de transmitere nu se pierde nimic
şi la destinaţie ajunge întreaga cantitate de informaţie ce s-a transmis.
O dată recepţionat un semnal, se ştie cu precizie ce semnal a fost
emis de sursă. Faptul că pe canal nu se pierde nimic din cantitatea de
informaţie, deci că H(x/y)=H(y/x)=0, nu implică absenţa perturbaţiei
pe canal. Se poate ca pe canal să existe perturbaţii, şi totuşi să nu
existe nici o pierdere din informaţia transmisă.
181
 În cazul canalelor cu perturbaţii puternice, toată informaţia de la
intrare se pierde în procesul transmiterii.
Modelul trecerii informaţiei pe un canal de transmisiune care
pune în evidenţă relaţiile dintre principalele mărimi informaţionale
este prezentat în figura următoare [5.12]:
Principalele modele de canale discrete generale sunt:
- canalul dublu uniform;
- canalul binar;
- canalul binar simetric;
- canalul binar cu anulări.

H(x) CANAL I(x,y)

S  R

H(x/y)
P
I(x,y)=H(x)-H(x/y)
a) canal general

H(x) CANAL I(x,y)

S R

I(x,y)=H(x)
b) canal fără perturbaţii

H(x) CANAL I(x,y)=0

S  R
Fig. 5.12. Modelul
H(x)=H(x/y) trecerii informaþiei
Pprintr-un canal de
I(x,y)=0
transmisiune a
c) canal cu perturbaţii foarte informaþiei
puternice
S – sursã; R – receptor.

182
 A. CANALUL DUBLU UNIFORM
Are matricea dex1 tranziţie: 1-p y1
x1 y
1-p-qşi capacitatea:
1
(5.49)
C=logn+(1-p)log(1-p)+(n-1)qlogq
q q (5.50)
unde n este numărul simbolurilor
A alfabetului de intrare precum Aşi
q
ale
q celui de ieşire.
B. CANALUL BINAR GENERAL
x2 1-p-q y2 x2 1-p y2
(5.51)
C=log biţi/simbol (5.52)
unde:
Q1= - q11H(y/x1) - q12H(y/x2) (5.53)
Q2= - q21H(y/x1) – q12H(y/x2) (5.54)
q11= ; q12= - ; q21= - ; q22= ; =p11p22 – p21p12 (5.55)
x1 1-p y1

p p

x2 1-p y2
Probabilităţile simbolurilor de la intrare pentru care se obţine
capacitatea de mai sus, sunt date de relaţiile:
p(x1)=2-C  (5.56)
p(x2)=2-C  (5.57)
C. CANALUL BINAR SIMETRIC
(5.58)
C=1+plogp+(1-p)log(1-p) bit/simbol.
D. CANALUL BINAR CU ANULĂRI
Dispozitivul de decizie de la ieşirea canalului determină anularea
simbolului de la ieşire dacă raportul este suficient de mare. Se obţine
capacitatea:
C=plogp+(1-q)1-log(1-q)+(1-p-q)log(1-p-q) biţi/simbol (5.59)

183
 a) b)
Fig. 5.13. Diagrama unei canal binar cu anulări:
a) caz general; b) cazul unei rate de anulări când p/q  0; A – anulare.

Dacă se măreşte rata de anulare, probabilitatea unei decizii

incorecte se reduce considerabil, diagrama de tranziţie a unui
asemenea canal fiind reprezentată în figura 5.13.b, iar capacitatea se
reduce la:
C=1-q biţi/simbol (5.60)
E. CANAL BINAR CU ZGOMOT GAUSSIAN ADITIV
Dacă se transmit succesiuni de impulsuri pozitive şi negative de
amplitudine V/2, cu rata Nyquist şi de durată 1/2 W secunde, unde W
este banda de frecvenţă a canalului, puterea semnalului este P=(v/2) 2
şi se obţine capacitatea (considerată ca debit informaţional):
C=2W1+plogp+(1-p)log(1-p) biţi/s (5.61)
unde probabilitatea condiţionată p este:
p= (5.62)
N0 – puterea medie a zgomotului gaussian

C/W=f(P-N0)
2
1
C/Wbit/s/Hz
Canal continuu
-5 0 5

Fig. 5.14
Canal binar

P/N0 dB

184
 CANALE CONTINUE
Intrarea unui canal continuu este o funcţie continuă de timp iar
ieşirea este o versiune perturbată a acesteia.
Semnalele de intrare şi de ieşire fiind de bandă limitată W, în
general, conform teoremei eşantionării pot fi reprezentate prin
n=2TW eşantioane în intervalul de observare T. Densităţile de
probabilitate pentru intrare, ieşire şi condiţionate sunt:
p(x1, x2, ..., xn)=p(x)
p(y1, y2, ..., yn)=p(y) (5.63)
p(y1, ..., yn)/(x1, ..., xn=p(y/x)
Transinformaţia canalului continuu:
I(x,y)=H(x)-H(x/y)=H(y)-H(y/x)=
biţi/n eşantioane
(5.64)
Capacitatea canalului este valoarea maximă a lui I(x,y), în raport
cu toate semnalele de intrare:
C= biţi/n eşantioane (5.65)
iar sub formă de debit informaţional sau viteză de transmisiune
C t= biţi/s (5.66)
Ca şi în cazul discret se va folosi în general notaţia C=Ct, cu
excepţia cazurilor când pot apărea confuzii.
Principalele modele de canale continue utilizate în practică sunt
canalul cu zgomot aditiv independent sau alb gaussian şi cu zgomot
oarecare.
A. CANAL CU ZGOMOT ADITIV INDEPENDENT
y=x+n, unde n este zgomotul statistic independent de x
I(x,y)=H(x)-H(n),
unde H(n) este entropia zgomotului şi
C= (5.67)
B. CANAL CU ZGOMOT ADITIV ALB GAUSSIAN
H(n)=Wlog2eN0 biţi/s
H(y)=Wlog2e(P+N0) biţi/s
C=Wlog(1+P/N0) biţi/s (5.68)
Din relaţia:
C t= biţi/s.

185
 rezultă că prin utilizarea unor semnale care evoluează într-un
interval de timp suficient de lung (deci de bandă îngustă) astfel încât
zgomotul să poată fi considerat zgomot alb gaussian, de bandă foarte
largă în comparaţie cu cea a semnalului, se poate transmite pe un
canal o cantitate de informaţie cu o viteză apropiată de C şi cu
probabilitate a erorii arbitrar de mică. Variaţia lui C/Wbiţi/s/Hz în
funcţie de P/N0 este arătată în figura 5.14.
C. CANAL CU ZGOMOT OARECARE
În acest caz problema maximizării transinformaţiei pentru a
obţine capacitatea canalului nu poate fi rezolvată explicit, dar pot fi
determinate marginile superioară şi inferioară pentru C.
Wlog(P+N1)/N1CWlog(P+N0)/N1 (5.69)
W – banda de frecvenţă a canalului;
P – puterea medie a semnalului transmis;
N0 – puterea medie a zgomotului;
N1 – puterea entropiei zgomotului.
Surse discrete fără memorie
Probabilitatea de apariţie a unui simbol nu depinde de
succesiunea simbolurilor anterioare.
Entropia (informaţia medie pe simbol)
H(x)= - (biţi/simbol) (5.70)
K – nr. de simboluri ale alfabetului X
H(x) – incertitudinea medie pe care un observator o are înainte
de a inspecta ieşirea sursei.
Fie durata medie a unui simbol
= (5.71)
i – durata simbolului xi;
p(xi) – probabilitatea de apariţie a simbolului xi.
Debitul de informaţie al sursei
Ht=H(x)/ (biţi/s); pentru =1s; Ht=H(x) (5.72)
Redundanţa sursei
Diferenţa între entropia maximă a sursei şi valoarea ei reală.
1. RS=HM(x)-H(x) (biţi/s) (5.73)
unde HM(x)= când toate simbolurile au aceeaşi probabilitate
p(xi)=1/k.
2. Redundanţa relativă a sursei:

186
 sau (5.74)
3. Eficienţa sursei:
(5.75)
În cazul sursei binare (de alfabet binar), p(x1)=p şi p(x2)=1 - p,
H(x)= - plog2p - (1 - p)log2(1 - p) (5.76)

Pentru H
0 1 0
0,1 0,9 0,469
0,2 0,8 0,722
H(x)
0,3 0,7 0,881 1
0,4 0,6 0,971
0,5 0,5 1 0,5
Fig. 5.15. Variaţia entropiei unei surse binare
p
În realitate o sursă emite blocuri de simboluri.
În general, extensia de ordinul n al sursei (blocuri
0,5 de lungime
1 n
simboluri) x,p este o sursă x ,p .
n '

Entropia sursei este:

H(xn)=nH(x).
Surse discrete cu memorie (Markov) [31]
O sursă la care emisia unui simbol xi depinde de un număr finit
m de simboluri anterioare se numeşte sursă Markov cu memorie de
ordinul m.
Sursa este caracterizată de probabilităţile:
p(xi/xq1, ..., xqm), unde xqm=xi-1 (5.78)
Dacă alfabetul are k simboluri, o sursă Markov de ordinul m are
km stări. Evoluţia sursei are loc prin tranziţii de stări.
Pentru o sursă Markov care se găseşte în starea (xq1, ..., xqm),
informaţia furnizată prin selectarea unui simbol xi este:

187
 I(xi/xq1, ..., xqm)= - log2p(xi/xq1, ..., xqm) (5.79)

p=(0/00)
S1=(00)
p=(1/00)

S2=(01) p=(0/01) S3=(10)

p=(1/10)
p=(1/01) p=(0/11)

S4=(11)
p=(1/11)

Fig. 5.16. Exemplu de diagramă a tranziţiilor de stări pentru o sursă Markov

binară de ordinul 2; nodurile reprezintă stările, iar arcele tranziţiile

Deoarece sursa poate furniza oricare dintre simbolurile x1, ..., xk

ale alfabetului, cantitatea medie de informaţie generată prin emisia
unui simbol, când sursa este în starea (xq1, ..., xqm) este:
H(x/xq1, ..., xqm)= (5.80)
Relaţia reprezintă entropia condiţionată a sursei Markov de
ordinul m în starea considerată.
Deoarece sursa poate fi într-una din cele km stări posibile,
probabilitatea de a se găsi în starea q notată prin (xq1, ..., xqm) este
p(xq1, ..., xqm) iar cantitatea medie, pe ansamblul stărilor, de
informaţie generată prin emisia unui simbol este:
H(x)= (biţi/simbol)
(5.81)
Utilizând formula lui Bayes, expresia de mai sus devine:
H(x)= (biţi/simbol) (5.82)
Observaţii: Indiferent de caracterul sursei (memorie, fără
memorie), entropia se poate fi interpretată ca nedeterminarea medie
şi, ca atare, egală cu cantitatea medie de informaţie generată de sursă
prin emisia unui simbol sau echivalent cantitatea medie de informaţie
necesară pentru a specifica ce simbol a fost emis.
Surse de informaţie continue
188
 Generează mesaje continue în timp, în fiecare moment un mesaj
poate lua un continuu de valori. Alfabetul sursei este format din
funcţii continue în timp (ex.: poziţia indicatorului unui instrument de
măsură).
Shannon a arătat că dacă mesajul generat de o sursă continuă este
specificat cu o anumită aproximaţie, se poate atribui sursei o rată
determinată de emisie a informaţiei (t rezultă din th. eşantionării).
x(t)= (5.83)
W – banda semnalului;
T – durata semnalului.
sau sub forma vectorială x=(x1, ..., xn) unde:
xk – x(k/2W)
n – 2WT, k=1, ..., n.
x(t)= (5.84)
Un semnal eşantionat în n momente este caracterizat prin
densitatea de probabilitate a amplitudinii eşantioanelor succesive
p(x1, ..., xn).
Entropia sursei care debitează o singură variabilă aleatoare x
este:
H(x)= (5.85)
Entropia sursei care furnizează n eşantioane este:
H(x)= (5.86)
Entropia pe eşantioane este:
H1(x)= (5.87)
Debitul informaţional sau entropia pe secundă este:
Ht(x)= (5.88)
Pentru n=2WT
Ht(x)=2WH1(x) (5.89)
Puterea entropiei unui set de semnale continue este definită ca
puterea zgomotului alb limitat la aceeaşi bandă de frecvenţe ca
semnalele originale şi care are aceeaşi entropie cu cea a semnalelor.
Dacă setul de semnale are entropia H1, puterea zgomotului alb de
aceeaşi entropie este:
H1= exp(2H1) (5.90)
189
 N1 este puterea entropiei semnalelor.
Deoarece zgomotul alb are entropia maximă pentru o putere dată,
puterea entropiei oricărui alt zgomot este mai mică sau egală cu
puterea sa reală.

5.2.2. Perturbaţii. Jitter

Prin caracterul său semnalul digital este adecvat în egală măsură
pentru medii de transmisiune dintre cele mai diferite cum
sunt cablurile cu conductoare metalice, cablurile cu fibră
optică, radiorelee sau circuitele prin satelit.
Pentru crearea de linii de abonat şi circuite de intercomunicaţie,
mijlocul tehnic cel mai des utilizat îl reprezintă, deocamdată
cablul telefonic cu multe perechi simetrice (vezi subcapitolul
6.4).
Datorită efectului pelicular, atenuarea unei astfel de perechi
creşte aproximativ proporţională cu radicalul frecvenţei:

a(f) a~

Atenuarea la 1 MHz

f
Fig. 5.17. Dependenţa de frecvenţă a atenuării unei perechi simetrice

Pentru transmisia semnalului numeric o importanţă deosebită o

are valoarea atenuării la frecvenţa egală cu jumătatea vitezei;
de exemplu, pentru semnalul de 2048 kbit/s (PCM),
frecvenţa de maximă semnificaţie este de aproximativ 1
MHz. La această frecvenţă spectrul relativ de putere al unui
semnal de linie AMI sau HDB 3 are un maxim pronunţat
(vezi şi subcapitolul 7.3).

190
Amplitudine (dB) 0

10

20

30 Frecvenţa
0,01 0,1 1 2 4 6 8 10 (MHz)

Fig. 5.18. Spectrele relative de putere ale unor semnale de linii

ternare cu viteza de 2048 kb/s

5.2.2.1. Perturbaţii la care este supus semnalul numeric

Calitatea unei transmisiuni numerice se apreciază prin doi
parametri principali: variaţiile de fază (jitter) şi rata erorilor
(BER).
La ieşirea fiecărui regenerator, semnalul digital prezintă erori şi
variaţii de fază faţă de semnalul emis la începutul secţiunii de
regenerare respective. Factorii perturbatori care dau naştere erorilor şi
variaţiilor de fază sunt:

Zgomot Reflexii Erori Toleranţe Jitter la Jitter

egalizare regenerat. intrare propriu

Erori date de un Jitter la ieşirea

regenerator unui regenerator

Rata erorilor Jitter global

globală

Calitatea comunicaţiilor
tf, date, TV

Fig. 5.19. Calitatea transmisiunii digitale

191
 Spre deosebire de transmisiunile analogice, unde lista
parametrilor de calitate este destul de bogată (zgomot,
diafonii de diverse tipuri, distorsiuni de amplitudine liniare
şi neliniare, distorsiuni da fază) calitatea unei TD este
determinată satisfăcător de doi parametrii:
- rata erorilor (BER);
- amplitudinea jitterului.
Ex.: pt. PCM:
- o rată de 10-6 (în medie 2 erori/s la viteza de 2048 kb/s)
este satisfăcătoare;
- 10-4  10-3 – erorile dau naştere la un zgomot supărător
- 10-2 – căile vocale prin PCM sunt neinteligibile (M
acceptă 10-2).
Jitter: un semnal digital este afectat de jitter când tranziţiile
(flancurile impulsurilor) nu mai sunt poziţionate la momentele
echidistante în timp corespunzătore perioadei semnalului digital.
Zgomotul de pe o secţiune de regenerare în cablu simetric are
trei componente principale:
a) zgomotul termic – dat de conductoarele liniei şi de circuitele
de intrare liniare ale regeneratorului; distribuţia acestui zgomot este
tipic gaussiană (zgomot alb);
b) zgomotul de paradiafonie dat de perechile vecine care transmit
acelaşi tip de semnal digital în sens opus; dacă numărul perechilor
perturbatoare este mai mare de 10 iar semnalele sunt asincrone atunci
distribuţia de amplitudini a zgomotului de paradiafonie este
considerată tot gaussiană – este unul din cele mai puternice zgomote
(diafonia la capătul îndepărtat – unde semnalul este mic –
telediafonie).

nivel mic

telediafonie – paradiafonie +

nivel mare
Regenerator Regenerator

Fig. 5.20. Paradiafonia

192
 c) zgomotul dat de transmisia impulsurilor de selecţie pe un
singur fir şi pământ din perechile învecinate.
Pentru toate tipurile de zgomote, contribuţia cea mai mare o are
porţiunea de linie cu nivel minim (la intrarea în regenerator).
Reflexiile apar datorită neadaptărilor dintre impedanţa liniei şi
impedanţele de intrare şi de ieşire ale regeneratoarelor şi ELT
(echipament de linie terminal).
Erorile de egalizare – datorită necompensării uniforme şi
complete a caracteristicilor de atenuare a liniei din cadrul secţiunii de
regenerare.
5.2.2.2. Jitterul în sistemele de transmisiuni digitale [12]
Jitterul este o modulaţie de fază, nedorită, produsă de perturbaţii
asupra impulsurilor de semnal folosite în transmisiunile digitale. Ele
se manifestă prin deplasări de scurtă durată faţă de poziţia ideală ale
tranziţiilor semnalului digital.

Semnal ideal
T1

T2 Semnal cu jitter
T5 în momente diferite

T6

Funcţia de jitter
t1 t2 t3 t4 t5 t6 t7

Fig. 5.21. Funcţia de jitter

În fig. 5.21. sunt prezentate un semnal ideal, de referinţă şi un

semnal cu jitter, ale cărui fronturi anterioare sunt decalate faţă de cele
ale semnalului de referinţă. Dacă se reprezintă pe un grafic decalările
rezultă funcţia de jitter din care se poate deduce amplitudinea şi
frecvenţa semnalului de modulaţie perturbator. În practică funcţia
jitter are foarte rar o formă sinusoidală deoarece, de cele mai multe
ori, semnalul de modulaţie perturbator reprezintă de fapt o
suprapunere de semnale cu amplitudini şi frecvenţe diferite.
O posibilitate de evaluare a efectului perturbator datorat jitterului
constă în vizualizarea pe un osciloscop a diagramei ochiului:
193
 +1

Prag decizie

Prag decizie

-1
T0
TBit

Fig. 5.22. Reducerea deschiderii ochiului pe orizontală datorită jitterului

Semnalul digital, afectat de jitter este aplicat unui comparator de

fază precum şi la intrarea pe verticală a unui osciloscop. Cu ajutorul
unui circuit PLL (Phase Loched Loop), din semnalul având jitter se
obţine un semnal „curat“ fără jitter, care se aplică ca referinţă
comparatorului de fază precum şi la intrarea de declanşare externă a
osciloscopului – se obţine „diagrama ochiului“ care constă din
suprapunerea tuturor impulsurilor afectate de jitter (vezi subcapitolul
7.2).
Se constată că jitterul afectează deschiderea ochiului pe
orizontală şi deci se închide din ce în ce mai mult pe măsura
creşterii jitterului. Diagrama ochiului se foloseşte evaluarea
cantitativă a jitterului.
În recomandările ITU (CCITT) şi caietele de condiţii tehnice
pentru evaluarea amplitudinii se foloseşte pentru unitatea de măsură
„Intervalul unitate“.
Un interval unitate corespunde duratei unui bit sau lungimii unei
perioade de tact.

194
 Semnal NRZ Amplitudinea jitterului
(valoarea de vârf)

Tj 0,5 UISS Amplitudinea jitterului

T0 (vârf la vârf)
1 UI
(intervalul unitate)
jitters ss= x100[%]
Perioada de tact (100% jitter = 1UI)

Fig. 5.23. Definiţia unităţii de măsură „intervalul unitate“

Referirea la lungimea perioadei de tact face ca „intervalul

unitate“ să fie independent de forma semnalului binar NRZ (non
return to zero) sau RZ (return to zero). Un alt avantaj al adoptării
acestei unităţi de măsură constă în faptul că ea este independentă de
viteza semnalului digital, deoarece se face o normare la perioada de
tact. Deci se pot compara direct amplitudinea jitterului măsurate la
diferite nivele din ierarhia sistemelor digitale de transmisiuni.
Cauzele jitterului
În general, echipamentele digitale de transmisiuni (ex.
regeneratoare) lucrează cu sisteme proprii de sincronizare, în
care semnalul de tact este extras din semnalul recepţionat.
Din această cauză, tactul recuperat va fi însoţit întotdeauna
de jitter.
Se dă ca exemplu sistemul de recuperare a tactului care utilizează
un circuit acordat (fig. 5.24).
Circuitul acordat produce informaţie de tact numai dacă este
conţinută în semnalul de excitaţie. O secvenţă lungă de zerouri, care
produce foarte rare excitaţii ale circuitului acordat, va determina o
alunecare a frecvenţei către frecvenţa proprie de rezonanţă a
circuitului. Această alunecare precum şi modificarea fazei care se
195
produce la o nouă excitaţie dată de impulsurile de la intrare, fac ca
tactul recuperat să fie supus unei permanente fluctuaţii de fază.
Deoarece fluctuaţia de fază este determinată de continua variaţie a
densităţii impulsurilor din semnalul de intrare, acest jitter este
denumit „jitter dependent de secvenţa de semnal“.

a b c d
Tact
Redresat Circuit Circuit Limitator
semnal derivare acordat
din linie
a)

b)

c)

d)

Reexcitarea: Modificarea fazei

dependentă de semnalul de test

Impuls de excitare

Semnalul la ieşirea circuitului acordat

Fig. 5.24. Recuperarea tactului cu un circuit acordat

196
 Jitterul care afectează tactul se repercutează asupra fluxului de
date recepţionat prin următoarele neajunsuri:
- producerea de erori la regenerarea semnalului digital datorită
deviaţiei momentului de sondare faţă de mijlocul impulsului;
- producerea la ieşirea regeneratorului a unui semnal digital cu
jitter – îngreunează extragerea tactului la următorul regenerator.

Prag decizie
Plaja deciziilor eronate
Semnal tact

Jitter

Moment ideal de sondare

Fig. 5.25. Eroarea de sondare

Tipuri de jitter:
- nesistematic;
- sistematic;
- de dopare şi de aşteptare.

Regeneratoare pentru semnalul PCM

Semnalul PCM ternar (AMI sau HDB3) care a ajuns atenuat deformat şi perturbat la intrarea

regeneratorului intermediar, este mai întâi amplificat iar apoi trecut prin egalizator. Caracteristica de atenuare

în funcţie de frecvenţă a egalizorului este complementară celei a secţiunii de cablu pe care semnalul tocmai a

traversat-o ceea ce face ca semnalul să capete o formă în care distincţia între valorile - 1, 0, + 1 să redevină

posibilă.

197
 Generator
C E „SI“ impuls
K

Preamplificator Comparator Generator H

de fază tact

decizie
+ egalizor

Prag
  G
A B Buclă PLL
Amplificator cu
reglaj automat
K
F
D Circuit
derivare
Fig. 5.26. Schema – bloc a unui regenerator PCM intermediar

Schema bloc a regeneratorului conţine:

- circuitul de intrare: CI – pentru amplificare, egalizare, filtrare;
- regenerarea tactului: RT
- decizie şi regenerare DR: - sondarea semnalului de la CI şi
generarea în linie a impulsurilor corespunzătoare, refăcute.
Cu ajutorul unui amplificator cu reglaj automat al amplitudinii,
semnalul este aplicat unei perechi de comparatoare al căror prag este
situat la aproximativ 50% din amplitudinea semnalului ce li se aplică.
Aceste comparatoare hotărăsc dacă valoarea instantanee a semnalului
aplicat corespunde unui „zero“ sau unui „1“.

CI DR

RT

Fig. 5.27. Schema bloc a unui regenerator pentru TD

CI – circuit intrare pentru amplificare, egalizare şi filtrare;

RT – Regenerarea tactului;
DR – Decizie şi regenerare, realizează sondarea semnalului de la
CI şi generarea în linie a impulsurilor corespunzătoare, refăcute.

198
 1 0 1 1 1 1 1 0

A E
1 0 1 1 1 1 1 0

B F

C G

D H

+1 0 –1 +1 –1 +1 –1 0

Fig. 5.28. Semnale în diferite puncte ale regeneratorului

a) la intrare; b) semnalul egalizat; c) şi d) la ieşirea comparatoarelor; e)
semnalul însumat; f) semnalul de tact; g) flancurile ridicătoare ale semnalului
de tact; h) la ieşirea regeneratorului.

Legea însumării jitterului de fază – generat de fiecare staţie de

tranzit este aproximativ pătratică şi exprimată prin formula:
 t= (5.91)
1 – jitterul fiecărui punct de tranzit;
t – însumarea jitterului la punctul de tranzit;
- componenta dominantă a jitterului de fază este armonica a II-a
a reţelei (100 Hz);
- valoarea maximă admisă a jitterului: 100;
- intervine la TD, cu debite mai mari de 2400 bit/s (mai ales la
FSK).

199
 5.3. MODULAŢIA IMPULSURILOR ÎN COD
(MIC sau PCM-Pulse Code Modulations)

5.3.1. Introducere
Perioada timpurie a telecomunicaţiilor numerice se consideră că
a început în anul 1853, odată cu apariţia telegrafiei. După 22 de ani
J.M.E. Baudot „reinventează“ telegrafia şi după încă 25 de ani W.M.
Miner a aplicat comutaţia temporară în telefonie.
Necunoscându-se relaţia dintre eşantionare şi viteză încercările
de transmitere a convorbirilor telefonice prin multiplexare în timp nu
au reuşit şi s-a consacrat telefonia analogică. În 1937 A.H. Reeves a
elaborat metoda MIC cu scopul de a realiza transmisia semnalelor
continue cu imunitatea de zgomot caracteristică telegrafiei.
În anul 1946 cercetători francezi, conduşi de E.M. Deloraine a
descoperit procedeul de codificare numerică a semnalelor continue,
modulaţia delta (M).
În 1962 în SUA s-a dat în funcţiune sistemul T1 (24 canale) care
este şi astăzi adoptat în SUA, Canada, Japonia.
CCITT (ITU-T) şi-a însuşit sistemul cu 30 de căi, sistem utilizat
în Europa.
În România este rezolvată varianta cu 30 de căi (MIC primar) şi
a MIC-ului secundar (120 de căi). MIC se utilizează la noi pe circuite
fizice (trunchiuri, joncţiuni) şi pe suport radio (211 GHz).
Avantajele transmisiei numerice
1) Calitatea transmisiunilor telefonice devine aproape
independentă de distanţa datorită principiului de refacere a impulsului
cu ajutorul regenatoarelor;
2) SMRT (TDM) au parametri mai stabili ca SMRF (FDM);
3) Folosirea eficientă a capacităţii canalelor;
4) Oferă noi servicii abonaţilor de reţea numerică.
Vorbirea transmisă prin MIC este redundantă datorită faptului că
eşantioanele succesive ale semnalului de vorbire nu sunt
independente, iar pe de alta parte pentru că sunetele vorbirii au
caracter pseudoperiodic şi anvelopă spectrală predictibilă.
Modulaţia delta a început să fie folosită după ce s-au realizat
coderele cu M cu compandare adaptivă. Sistemele cu M adaptivă
(MA), mai complicate datorită prezenţei coderului de canal lucrează
la viteze de cel puţin două ori mai mici decât MIC, se comportă bine
200
pe canale numerice caracterizate de o probabilitate de eroare mai
mare de 10-3 şi oferă canalalului o informaţie binară neierarhizată.
FTJ
1
  1

n n
 C ELT R ELT D

LEGENDA S
S
C - codare+compresie;
ELT-echipament de linie terminal;
R -regenator;
D -decodare+expandare;
S -sincronizare;
FTJ -filtru trece jos, frecvenţa de
tăiere=3400Hz.

Fig. 5.29. Schema bloc a multiplexorului primar (PCM)

Prin metoda MIC semnalele modulatoare continue devin
semnale discrete prin supunerea lor la trei prelucrări de bază:
eşantionarea (ruperea continuităţii în timp) cuantizarea (ruperea
continuităţii în amplitudine) şi codarea (reprezentarea în numeric -
mai des în binar- a mărimii cuantizate a eşantionului). La recepţie
prelucrările se produc în ordine inversă (decodificarea, extrapolarea
şi filtrarea).

Canal vocal Canal vocal

analogic numeric 64
3003400Hz kb/s
Cuan
Eşantionare Codare

tizare
Fig. 5.30. Principiul de funcţionare a PCM pentru un canal vocal

La SMRF căile există toate în acelaşi timp. La SMRT (Sistem de

multiplexare cu repartiţie în timp) linia multiplexată este pusă la
dispoziţia canalelor în mod secvenţial.
Pe lângă cele n căi vocale (n=24 sau 30) mai sunt introduse încă
două căi: una care reprezintă semnalul de sincronizare a a cadrului
format din 32 de căi şi una pentru semnalizările căilor telefonice între
centralele telefonice automate. Structura unui cadru de SMRT primar
arată astfel:

201
 Cadrul 1 Cadrul 2 Cadrul 3

0 1 2 16 31 0 1 2 16 31 0 1 2 16 31

intervale
de sincronizare
intervale
de semnalizare intervale
de cale

Fig. 5.31. Organizarea cadrelor în SMRT primar

Acest sistem se mai notează 30/32 (Sistem european).

Semnalul numeric de la ieşirea cadrului nu este compatibil cu
linia multiplexată datorită prezenţei componentei continue şi a
numărului mic de tranziţii în structura semnalului numeric. Pentru a
elimina aceste neajunsuri ELT transformă semnalul numeric conform
unui cod de linie.
Regenatoarele sunt omoloage repetoarelor din sistemele
telefonice SMRF cu deosebirea esenţială că pe baza semnalului
deformat din linie, oferă la ieşire un semnal numeric identic cu cel
emis de regenatorul anterior, înlăturând zgomotul. Această
proprietate a regeneratoarelor determină calitatea deosebită a
sistemelor telefonice numerice de a fi rezistente la perturbaţii în
comparaţie cu sistemele analogice.
Pentru transmiterea semnalelor numerice ale sistemelor MIC prin
linii radio se realizează a doua treaptă de modulaţie în care semnalul
MIC modulează purtătoarea radio (ASK, FSK, PSK – vezi cap. 7).
Sistemul ELT de la recepţie pe lângă rolul de decoder de linie are
şi rolul de regenerator.
Eşantionarea semnalului de vorbire
Eşantionarea precede cuantizarea şi codificarea în obţinerea
semnalului PCM.

202
G() G0()

spectrul unui semnal vocal

 e 2e 3e  analogic;
i s
purtătorul în impulsuri;
a) c) 2/e
spectrul purtătorului de
u(t) Te e semnal;
spectrul purtătorului de
semnal.
t
i s e 2e 3e 
b)
e-i
e-s
d)

Fig. 5.32. Eşantionarea semnalelor continue

În principiu durata fiecărui impuls (eşantion) poate fi extrem de

mică, în practică această durată e este finită, dar poate fi mult mai
mică decât perioada de eşantionare Te . Eşantionarea poate fi
uniformă sau nu, funcţie de Te dacă este constant sau nu. În MIC se
utilizează numai eşantionarea uniformă, deoarece ea permite
transmiterea simultană pe linia multiplexată, a eşantioanelor de la mai
mulţi abonaţi (deci: (e<<Te)).
Conţinutul teoremei este exprimat analitic prin relaţia:
 sin s t  t i 
ut    ut i  (5.92)
  s t  t i 
în care:
 s  2 fs ;
fs -frecvenţa maximă a benzii semnalului de vorbire;
1
Te 
2 fs ; sau fe2fs (legea eşantionării - Nyquest) (5.93)
t i  i  Te .
Primul termen al sumei reprezintă eşantionul semnalului la
momentul ti iar al doilea termen este funcţia eşantion sau
caracteristica în impuls al FTJ cu frecvenţa de tăiere t=s.
În practică frecvenţa de eşantionare: fe=8 KHz, deci: Te=125 s.
Pentru ca într-o perioadă de eşantionare să încapă 32 eşantioane:
e=125/32=3,9s. [8000Hz(cicle/s)8 biţi=64 kb/s], fiecare interval
este organizat pe 8 biţi care reflectă în intervalele 13116
amplitudinea eşantionului respectiv.

203
 Pentru că în procesul eşantionării filtrarea se face doar asupra
unei singure componente a spectrului, rezultă o atenuare de
eşantionare dată de relaţia:
Te
a  20 lg
e
 30dB (5.94)
atenuare compensată complet de amplificare.
Multiplexarea canalelor în timp
Mediul de transmitere este pus la dispoziţia canalelor pe rând;
fiecare semnal elementar existând într-un interval de timp strict
determinat.
Semnalul elementar trebuie să dispună de proprietăţile necesare
şi suficiente pentru separarea lui din mulţimea semnalelor.
Prin semnal elementar se înţelege eşantion de semnal, mesaj
al codului binar, oscilaţie sinusoidală etc.
Dacă se presupune că fiecare din semnalele elementare u i(t), uk(t)
există într-un interval de timp delimitat  şi că diferite intervale nu se
suprapun între ele, atunci:
1
 u i t u k t dt  0
0
pentru orice  (5.95)
Pentru orice moment de timp t, cel puţin unul din termenii de sub
integrală va fi nul.
Semnalele care satisfac relaţia de mai sus sunt reciproc
ortogonale.
Teoria spaţiilor neliniare spune că funcţiile ortogonale nenule
sunt liniar independente. Deci în metoda de MRT semnalele
elementare formează un spaţiu de funcţii liniar independente; condiţie
necesară şi suficientă pentru ca semnalele să fie separate de
dispozitivele neliniare.
Perturbaţii
Diafonia care se poate manifesta în sistemele MIC se datorează
antrenării fronturilor impulsului din cauza spectrului limitat al liniei
multiplexate.

204
 R1

a) in C1 ieş
FTJ
e e
p

C2
b) R2
e e FTS

p

Fig. 5.33. Deformarea impulsului datorită limitării spectrale

a)răspunsul la impuls dreptunghiular a circuitului echivalent la frecvenţe înalte
b)răspunsul la impuls dreptunghiular a circuitului echivalent la frecvenţe joase

a) Frecve
1
nţa limită superioară pentru FTJ este fs  la 3 dB (5.96)
2 R1C1
Apare antrenarea fronturilor eşantionului în intervale de timp ale
altor canale (influenţa maximă asupra canalului vecin) -perturbaţii de
tipul 1.
b) Frecve
1
nţa limită inferioară la 3 dB: fs 
2 R 2 C 2 (5.97)
Produce atenuarea inpulsului pe palier şi salturi cu polaritate
negativă care se atenuează foarte lent producând perturbarea
mai multor canale comparaiv cu cazul limitării superioare a
spectrului -perturbaţii de tipul 2.
Perturbaţiile de tip 1 sau 2 depind de frecvenţa de lucru a
canalului.
Pentru micşorarea trenei impulsului se procedează la rejectarea
acesteia pe intervalul p (între fiecare eşantioane).

5.3.2. Organizarea multiplexorului primar mic [12] [16]

Mixerul primar MIC (PCM) combină 30(24) canale telefonice
analogice pentru a oferi la ieşire un semnal numeric cu un debit de
2,048 Mb/s sau 1,5 Mb/s (Sistem S.U.A.).
Pentru MUX-urile de ordin superior există mai multe
recomandări (variante).
205
 MUX-urile de ordin superior (secundar, terţiar) celui primar vor
prelucra semnale numerice pentru a oferi tot semnale numerice.
Pentru frecvenţa de eşantionare (fe) de 8 KHz corespunde Te=125
s care se împarte în 32 intervale egale, cu durata de 125/32=3,9 s
(2 intervale pentru sincronizare şi semnalizare). În fiecare din cele 32
de intervale se transmite un octet (8 biţi) având fiecare durata de
3,9/8488 ns.
Rezultând că debitul binar în linie este de 2,048 Mb/s (într-un
cadru de 125 s se transmit 256 biţi).
În intervalul zero se transmite cuvântul de sincronizare compus
din7 biţi cu valoare prestabilită 0011011 pe care multiplexorul îl
transmite în cadrele pare. În cadrele impare biţii intervalului zero sunt
folosiţi pentru transmiterea alarmelor între terminale, precum şi ca
biţi de rezervă pentru legături naţionale. Bitul nr.1 pentru toate
cadrele este rezervat legăturilor internaţionale.
Pentru rezolvarea problemei semnalizărilor se organizează
multicadre de 2 ms (16 cadre pentru a rezolva semnalizările
şi sincronizările) (vezi fig. 5.31).
Durata multicadrului=2 ms

Cadre
Cd Cd Cd Cd Cd Cd Cd Cd Cd Cd Cd Cd Cd Cd Cd Cd
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15

Durata cadului=125 s
0 1 2 14 15 16 17 18 30 31

Intervale S1 C1 C2 C14 C15 S16 C17 C18 C30 C31

Sincronizare cadre Semnalizare Cale

3,5s căi telefonică 3,5s
Cadre InCd 1 1 1 1 1 1 1 1
0 0 1 1 0 1 1 a b c d a b c d 0 0 0 0 0 0 0 0
pare 115
a 1
Rez.leg.
Ck Ck+15 7 biţi pentru
internaţională
amplitudinea
Cadre 0 InCd 0 eşantionului
0 0 0 0 0 1 1 1
impare 1 0 1
Semn
Rez.leg. naţionale sau în
legături internaţionale Alarmă sincronizare
Alarmă sincronizare cadre
cadre şi codec
r

Fig. 5.34. Organizarea multicadrului PCM

206
 5.3.3. Cuantizarea nivelului eşantionului [12] [16] [17]
Orice echipament telefonic se caracterizează printr-un nivel de
rezoluziţie a semnalului în amplitudine. Semnalele apropiate
ca nivel nu se pot deosebi. Urechea omenească deosebeşte
ca intensitate două semnale de aceeaşi frecvenţă, numai
condiţia ca ele să difere ca nivel cu cel puţin 3 dB. Rezultă
că nu este necesar să se transmită valorile exacte ale
semnalului continuu în timp ce sosesc la intrarea sistemului
de comunicaţie, ele putând fi rotunjite. Ca rezultat al
rotunjirii - cuantizării în nivel- mulţimea infinită a valorilor
eşantioanelor este înlocuită de o mulţime finită, care
cuprinde un anumit număr de valori permise - nivele de
cuantizare. În plus în procesul normal de transmitere a
informaţiei există întotdeauna perturbaţii care modifică
semnalul transmis într-un sens sau altul, deci nu este nevoie
de o transmitere fidelă a informaţiei.
Această limitare aduce avantaje mari permiţând folosirea
metodelor numerice de codificare şi prelucrare. Ca rezultat
al cuantizării apar distorsiuni specifice neliniare, numite
„zgomot de cuantizare“ care sunt de neînlăturat, dar pot fi
făcute nesesizabile prin alegerea corespunzătoarea
numărului ce cuantizări.
Zgomot de cuantizare pentru nivelul mai mic ca nivelul de decizie k

xk+1 Interval de decizie

k
xk Nivele de decizie
Interval de cuantizare (de reconstrucţie)

1 Nivele de cuantizare (reconstrucţie)

x1
t
Te 2Te 3Te 4Te

Fig. 5.35. Cuantizarea eşantioanelor

a

128  Eroare procentuală maximă cca 0,4%

2
1  Eroare procentuală maximă cca 50%
Eroare
50% 30% ~0,4% 0,4%
207
Fig. 5.36. Eroare procentuală la cuantizare
PCM
208
 Spre deosebire de zgomotul obişnuit dintr-o transmisiune de tip
analogic, zgomotul de cuantizare se manifestă numai pe
tipul existenţei semnalului, dispărând odată cu acesta. El este
similar distorsiunilor armonice şi de intermodulaţie de accea
se mai numeşte uneori distorsiune de cuantizare.
Pentru micşorarea zgomotului de cuantizare se pot aplica două
procedee. Primul procedeu constă în micşorarea intervalelor de
cuantizare care duce la micşorarea erorii de cuantizare.
Această metodă are limite tehnologice (256 intervale ITU-T).
Al doilea procedeu rezultă din următoarea informaţie: la
cuantizarea uniformă, eroarea de cuantizare este aceeaşi atât
pentru semnale mici cât şi pentru semnale mari (sunt
dezavantajate nivele mici care apar mai des). Deoarece
interesează raportul semnal/zgomot de cuantizare şi valoarea
absolută a zgomotului de cuantizare, rezultă că optimizarea
procesului de cuantizare se obţine dacă se admite o eroare
mică pentru eşantioanele mici şi o eroare mare pentru
eşantioanele mari. În acest sens este de dorit ca raportul
dintre eroare şi amplitudinea eşantionului să fie constant în
tot domeniul de amplitudini al eşantioanelor. Pentru aceasta
intervalele de cuantizare sunt mici în centrul domeniului de
amplitudini (la amplitudinile mici) şi mari la limitele sale
pozitivă şi negativă.
vieş Nivele de vieş
(cuantizat) cuantizare (cuantizat)

vint vint
e e (analogic)
(analogic)
Interval de
cuantizare

0 0
vint
vint
a) b)

Fig. 5.37. Caracteristica de transfer şi de eroare pentru:

cuantizare uniformă (liniară)
neuniformă (neliniară)

Nivelul de cuantizare este la mijlocul intervalului de decizie

pentru minimizarea zgomotului de cuantizare.

209
 Caracteristica de transfer pentru o astfel de cuantizare neliniară
este arătată în figura următoare:

210
 vieş vin

vieş=f(vin) vin=f(vieş)

vin vieş

a) emisie b) recepţie
Fig. 5.38. Caracteristici de transfer pentru cuantizarea
neuniformă

5.3.3.1. Zgomotul de cuantizare pentru PCM

Se împarte gama dinamică a semnalului telefonic în intervale de
cuantizare uniforme, notate ca mai jos. În centrul fiecărui interval
avem nivelul de cuantizare.
Se notează lărgimea unui canal de cuantizare cu x:
x
0 1 2 k N-1
x0 x1 x2 xk
x

x k  kx  x pentru:

 1
x   k   x  x
 2
 1
(5.98)
x   k   x  x
 2
unde:  -variaţia în jumătate de interval
În relaţia de mai sus în funcţie de valoarea lui  se întâlnesc două
cazuri distincte:

(5.99)

211
 y xk
2x 3x/2
x x/2
-x/2 3x/2
-3x/2 x/2 x x
x 2x
-x
-2x

Fig. 5.39. Caracteristici de transfer coder-decoder

Expresia a) din (5.99) determină caracteristica de cuantizare cu

prag orizontal în origine.
Expresia b) din (5.99) determină caracteristica de cuantizare cu
prag vertical în origine.
Pentru procesul de cuantizare uniform se alege:
pentru partea de transmisie executarea conversiei din A
(analogic) în N (numeric) cu prag orizontal în origine.
pentru partea de recepţie se realizează conversia N-A cu
caracteristica cu prag vertical în origine.
Se defineşte zgomotul de cuantizare:
z ck  x k  x  k  x  x (5.100)
 este o relaţie cu o variabilă periodică;
 două valori particulare ne arată că ea variază liniar.
(5.101)
x  0
 z ck  x
k  0

x  x  z ck  0

k=0
zc Reprezentarea grafică pune în evidenţă
periodicitatea funcţiei cu x
x/2

x
-x/2 x x/2
x

-x/2

Fig. 5.40. Reprezentarea grafică zck

212
 Puterea zgomotului de cuantizare
Se aproximează canalul telefonic prin trei componente distincte:
x y y z
CODER LM DCODER

z diferă de x prin zc

Fig. 5.41. Canal telefonic

Considerăm intervalul elementar de cuantizare delimitat de cele

două niveluri de amplitudine xk, xk+1
p(x)

k-1 k k+1 x,z

xk zk xk+1

x
Fig. 5.42. Densitatea de probabilitate a
amplitudinii
Pentru un interval k de mărime x între două amplitudini de
decizie, xk, xk+1, orice amplitudine din acest interval va genera acelaşi
semnal digital în linie şi aceeaşi tensiune de ieşire din decoder
denumită nivel de reconstrucţie z. Deci densitatea de probabilitate în
intervalul k pentru N mare (numărul de intervale de cuantizare):
p k x  cst , pentru x k  x  x k 1 (5.102)
şi deoarece nivelul zk apare în mod cert la ieşire pentru intervalul
k se poate scrie:
1
p k  x   x  1  p k  x   (5.103)
x
unde:
x x
2
x 2 p k xdx 
1 2
x 2 dx 
x2
z ck   x
 12 (5.104)
x x
 
2 2

este valoarea medie a puterii zgomotului generat de un nivel de

reconstrucţie zk. Dacă nivelul de reconstrucţie zk ar fi la un capăt al
intervalului atunci limitele integralei ar fi de la 0 la x şi s-ar obţine:
zc 
x2 , adică de 4 ori mai mare. Deci nivelele de reconstrucţie la
3
decoder trebuie să fie întreţesute cu amplitudinile de decizie de la
coder.
213
 Dacă se normează gama de amplitudini ale codecului se obţine
pentru x valorile extreme -1 şi +1. Această gamă se împarte
în N intervale de cuantizare uniforme x conform relaţiei:
Nx=2 care introdusă în (5.104) determină:
1
z ck 
3N 2
(5.105)
Un semnal telefonic (aleatoriu), x, poate avea orice valoare
instantanee între -1 şi +1 (valori normate). Zgomotul de cuantizare
asociat acestui semnal se obţine din însumarea ponderată pe toate
cele N nivele de reconstrucţie:
N N
2 2 1 2 2
z ctot   p k x  z ck  2  p k x 2
 2
 z ctot  (5.106)
N k 0 3N 3N 3N 2

2

Raportul puterilor semnal/zgomot de cuantizare (SNR – Signal

noise rate) este:
s x2
  1,5x 2 N 2
z ctot 2 (5.107)
3N 2
Logaritmând se obţine:
10 lg
s
z ctot
 
 10 lg 1,5x 2 N 2  20 lg 1,5  N  20 lg x (5.108)
care scade cu 6dB/octavă la scăderea semnalului.
Pentru N=2n şi x=1 avem:
s
10 lg
z ctot
 1,8  6  n (5.109)
În practică, pentru acoperirea gamei dinamice a semnalului
telefonic, se consideră suficientă valoarea n=8; caz ilustrat în
figura următoare.
- curba 1 reprezintă relaţia (9) cu intersecţiile cu axele
s/zc [dB] (SNR) la valorile de -49,8 dB - curba pentru cuantizarea
60 uniformă;
40 - curba 2 este necesară pentru a realiza o transmisie
2 PCM în condiţii optime (dinamica semnalului vocal
1 20 30dB şi raportul semnal/zgomot minim 32 dB) - curba
pentru cuantizarea neuniformă
80 60 40 20 x [dB]

Fig. 5.43. Variaţia Rszc în funcţie de nivelul semnalului

214
 Se constată că SNR [dB] devine zero la nivelul semnalului de -
49,8 dB. Semnalul telefonic cu nivelul apropiat de 0 dB are vârfuri de
amplitudinea care depăşesc gama dinamică -1 la +1. Acest efect de
limitare este inclus în zgomotul de cuantizare (cu toate că este de
natură diferită) şi din acest motiv, caracteristica 1 se curbează în
apropierea lui 0 dB.
Experimentările au arătat că ecartul admis al zgomotului de
cuantizare în traficul telefonic este de 26 dB. Cum în realizarea unei
legături pot interveni până la 4 sisteme MIC în tandem cu codare şi
decodare succesivă, această valoare se majorează cu 6 dB, ajungând
la 32 dB.
Deoarece diferiţi vorbitori au diferenţe de nivel de circa 30 dB,
rezultă că este necesar să se realizeze o astfel de compandare
care să asigure ecartul de 32 dB pe o gamă de nivele ale
semnalului de 30 dB, (curba 2).
Observaţie: În Mitrofan, I. Gheorghe - Televiziunea digitală
(Editura A., Bucureşti, 1986) demonstraţia de mai sus este făcută în
felul următor:
Pentru N=2n (n - numărul binar pentru reprezentarea
eşantioanelor
Modelul cuantizării x n  q n  ~x n unde ~
x n - nivel de cuantizare; qn -
eroarea de cuantizare (ca un zgomot aditiv).
Cuantizarea uniformă este caracterizată de pdf constant:
1 x x
pdf 
x
-
2
q
2
unde x=2 -n
(5.110)
2
2 2 n
Valoarea medie a puterii zgomotului: E q 2  12x 
12
(5.111)
x 2 2 2 n
În [dB]: E  10 lg
12
 10 lg
12
 6  n  10,8 [dB] (5.112)
Se observă că puterea de zgomot creşte în modul cu 6 dB/bit
utilizat în cuantizare.
Exemplu: al 7-lea bit rezultat în cuantizare are puterea de zgomot
= -52,8 dB.

215
 5.4. SISTEME TELEFONICE PE PRINCIPIUL
MODULAŢIEI DELTA (MD) [40] [13]

5.4.1. Introducere
La MIC (PCM) indiferent de mărimea amplitudinii eşantionului
semnului acesta se codează cu 8 biţi. Dacă se ia în
considerare corelaţia existentă între eşantioanele semnalului
(specifică fiecărui tip de semnal) atunci numărul de biţi pe
eşantion poate să scadă, eliminând în acest fel o parte din
redundanţa semnalului transmis de la sursă la receptor.
Deoarece se transmite numai diferenţa mărimii amplitudinii
eşantioanelor, procedeul a fost denumit „modulaţia
impulsurilor în cod-diferenţă“ MIC-D (D PCM).
Multe semnale au o densitate spectrală care scade odată cu
mărimea frecvenţei (ex.: semnalele telefonice, TV, videotelefon).
Între eşantioanele acestor semnale există legături de corelaţie.
În cazul semnalului telefonic se poate alege o frecvenţă de
eşantionare, astfel ca diferenţa dintre mărimile a două eşantioane
vecine să fie de ordinul pasului de cuantizare. În acest caz se poate
transmite numai sensul de variaţie al eşantionului curent faţă de cel
precedent. Acesta este principiul numit „Modulaţia Delta“ (MD) care
este un sistem cu memorie.
La semnalele TV, corelaţia dintre eşantioanele vecine există dar
este mai slabă şi transmisia numerică a acestui semnal necesită câţiva
biţi/eşantion.
Din figură se observă că diferenţa dintre două eşantioane vecine
(numită şi diferenţă de ordinul 1) este dată de relaţia:
(5.113)
în care Ui este mărimea eşantionului i.
Dacă se ia în considerare diferenţa dintre eşantionul curent şi r
eşantioane anterioare, atunci diferenţa de ordinul r este:
(5.114)
În practică se folosesc sisteme MIC-D numai pe baza diferenţei
de ordinul 1.

216
 a) b)
Te
Ui-2 Ui-1 Ui Ui+1 Ui+2 t

Ui-Ui-1
c) t

Ui-1-Ui-2

d) t

Ui-2-Ui-1-Ui-2
Fig. 5.44. Determinarea diferenţelor de ordinul 1 şi 2
a) semnalul analogic iniţial
b) eşantioane luate cu periodicitatea Te;
c) diferenţa de ordinul 1
d) diferenţele de ordinul 2

Pentru r2 prelucrarea semnalelor se complică.

Cercetările statistice asupra mesajului vorbit au scos în evidenţă
gradul înalt de corelaţie existent între eşantioanele
semnalului de vorbire apropiate în timp. Din acest motiv,
dispersia diferenţei a 2 eşantioane succesive (D) din
semnalul de vorbire:
D=<di>2=<Ui –Ui-1>2 (5.115)
(se mai notează ) este mult mai mică decât dispersia
secvenţei eşantioanelor corespunzătoare:
{U1, U2, …, Ui-1, Ui, …}
Dacă D indică medierea în timp se obţine:
D=<Ui>2+<Ui-1>2-2<Ui·Ui-1>=2<Ui>2(1-R1) (5.116)
Pentru R1, I. Velicikin a obţinut o expresie analitică de forma:
R1()=exp(-2f1)cos2f2 (5.117)
unde f1, f2 sunt limitele de bandă:
f1=300 Hz
f2 – fmax (2700 Hz; 3400 Hz conform ITU etc.).
Dependenţa coeficientului de corelaţie de  este trasată în figura
următoare, din care rezultă că, dacă eşantioanele se iau cu frecvenţa
217
de 8 kHz, coeficientul de corelaţie între eşantioanele distante la 125
s este mai mare de 0,5.
1 R1()

0,5
0 1 2 3 ms

-0,5

Fig. 5.45. Variaţia coeficientului de corelaţie pentru semnalul de vorbire

Această observaţie a fost folosită în primele sisteme de

transmisiuni cu MIC-D unde se transmitea diferenţa (codată în binar)
dintre mărimile eşantioanelor Ui şi Ui-1.
Schemele practice pentru MIC-D se pot grupa în două categorii
distincte:
a) cu efectuarea diferenţei în formă analogică;
b) cu efectuarea diferenţei în formă numerică;

Semnal CD CE CC C D I
analogic Semnal Semnal
LI Tact MICD analogic
Fig. 5.46. Formarea analogică a semnalului diferenţă: LI – linie de
întârziere; CD – circuit de diferenţiere; CE – circuit de eşantionare; CC –
circuit de cuantizare; C – coder; D – decoder; I – integrator
C
A CD CS CNA
Semnal N Semnal Semnal
analogic MICD analogic
LI LI

Fig. 5.47. Formarea numerică a semnalului diferenţă: CAN – convertor

analog-numeric; CNA – convertor numeric-analogic;
CS – circuit de sumare

218
 Dacă la intrarea schemei din fig. 5.46 se aplică o tensiune liniar-
crescătoare, la ieşirea receptorului se obţine tot o tensiune liniar
crescătore, dar panta sa nu poate lua decât valorile:
0,/Te; 2/Te; …; k/Te, în care:
 - mărimea pasului de cuantizare;
Te – perioada de eşantionare.
Dacă la transmitere panta semnalului e este:
/Tee2/Te
atunci la recepţie panta semnalului va fi (prin convenţie): r= ,
deci pantele celor două semnale nu coincid (er) apărând diferenţă
de formă între semnalul recepţionat şi cel transmis.
În figura 5.47 eroarea de cuantizare este de doi paşi de cuantizare
(deoarece la cuantizarea fiecărei citiri – întârziată şi neîntârziată –
eroarea maximă este egală cu un pas de cuantizare) ceea ce duce la
mărimea zgomotului de 4 ori.
Schema din figura 5.46 este mai utilizată pentru că prezintă o
eroare de o treaptă de cuantizare.
Pentru minimizarea acestor distorsiuni se compară permanent
semnalul iniţial cu semnalul de la ieşirea coderului. Această
comparaţie se execută în codere (modulatoare) delta care au
în circuitul de reacţie un decoder (demodulator) local pentru
refacerea semnalului analogic.

CAN CE
Semnal
Semnal Semnal
analogic
analogic delta
CC C D I

Fig. 5.48. Formarea semnalului delta prin metoda MICD

Un sistem de comunicaţie delta, în varianta simplă, este prezentat

în figura următoare:

219
 MUX DEMUX

C1 D1

C2 ETL ELD ETL D2

Em
Sincro
Cn GTE Dn
GTR

Sincro

TERMINAL A LINIE TERMINAL B

Fig. 5.49. Schema simplificată a unui sistem de telecomunicaţii

cu modulaţie delta

Fiecare terminal are un modulator (coder) delta individual care

este multiplexat în timp de către blocul multiplexor (MUX). Ieşirile
numerice Ci sunt testate în timp de către multiplexor (MUX), la
momentele stabilite de generatorul de tact la emisie (GTE). Pentru ca
demultiplexorul (DEMUX) din terminalul B să fie în sincronism cu
MUX, la terminalul A se inserează şi semnalul de sincronizare, care
la partea de recepţie va comanda generatorul de tact GTR. Semnalul
numeric de la ieşirea multiplexorului se aplică la echipamentul de
linie terminal ETL în vederea adaptării la canal. Echipamentele de
linie digitale ELD au rol de regeneratoare. Prin intermediul
decoderelor D, de la recepţie se reface semnalul analogic.
Particularitatea sistemului delta constă în faptul că codecul (coder +
decoder) se poate transfera la abonat.

5.4.2. AVANTAJELE ŞI DEZAVANTAJELE M ÎN

COMPARAŢIE CU MIC (PCM)
Avantaje:
- micşorarea vitezei fluxului numeric al unui semnal telefonic de
la 64 b/s la 32 kb/s (16 kbit/s);
- reducerea influenţelor tranzitorii dintre canale, deoarece
gruparea (multiplexarea) semnalelor din canale diferite se face în
formă numerică;
220
 - o mai mare stabilitate la perturbaţii faţă de distorsiunile
simbolurilor la transmiterea fluxului numeric, întrucât erorile de
decodificare sunt egale cu o treaptă de cuantizare, în timp ce în
sistemele cu MIC eroarea maximă posibilă poate să fie jumătate din
gama dinamică a semnalului transmis;
- sensibilitatea mai mică la dublarea sau dispariţia simbolurilor
care se produce la comutaţia fluxurilor numerice în centrele reţelei cu
sincronizare independentă, precum şi la gruparea asincronă a
fluxurilor canalelor numerice. Acest lucru se explică prin mărimea şi
durat mai mică a distorsiunilor semnalului decodat, produse de
repetarea sau dispariţia unui simbol şi, de asemenea, prin aceea că
semnalul numeric nu este organizat pe blocuri (cadre);
- toleranţe mai puţin severe la precizia şi stabilitatea elementelor
circuitelor, determinate de necesitatea transmiterii numai a
modificărilor relative ale semnalului de intrare, şi nu a valorilor
absolute ale acestui semnal ca la MIC.
Dezavantaje:
- preţul mai mare al echipamentului de formare a canalelor
numerice din cauza folosirii de modulatoare şi demodulatoare
individuale (şi nu de grup, ca la MIC) şi datorită necesităţii de a
utiliza aparatură de grupare a fluxurilor numerice a canalelor
individuale în fluxurile sistemelor numerice primare. În sistemele cu
MIC operaţiile de modulare şi grupare se fac în acelaşi dispozitiv de
grup.

5.4.3. Modulaţia delta liniară (cu simplă integrare)

În general, modulatorul delta (MD) este un convertor analog
numeric pe principiul unei scheme cu reacţie, în care ieşirea L(t)
reprezintă aproximarea numerică a erorii e(t) dintre semnalul
analogic u(t), supus conversiei, şi un semnal u (t) care-l aproximează
pe u(t).
După metoda de aproximare se disting mai multe tipuri de MD.
Cele mai simple sunt:
- MD cu simplă integrare (liniare: MDL) – se obţine prin simpla
integrare a semnalului L(t) (MDSI);
- MD cu dublă integrare – aproximarea se face prin două
integrări succesive a semnalului L(t) (MDDI).
Alte tipuri de MD:

221
 Fără compandare:
- MDE – MD exponenţială;
- MD – sigma exponenţială;
- MDDI – cu predicţie.
Cu compandare MD:
a) - cu memorie de un bit MDFC1
- cu treaptă minimă compandare instantanee
- sigma adaptivă.
b) - cu compandare silabică MDCS
(Vezi Telefonie numerică – Radu Mihai ş.a., Editura Militară,
Bucureşti, 1988 – clasificare amănunţită [13]).
Semnalul analogic (semnal vocal) supus codării este limitat ca
bandă în FTB, care are frecvenţele de tăiere f1 şi f2 (cu f2>f1) formând
semnalul u(t).
Intrare v q Ieşire în
analogic u(t) e(t) q(t) T e,  impulsuri


 o e L(t)
FTB -v
u(t)
a)

Decodare
L(t) U(t) ur(t)
Intrare în 
impulsuri 
Semnal analogic
Semnal pregătitor pentru FTJ
refăcut
transmis pe canal
b)
Fig. 5.50. Schema de principiu a coderului a) şi decoderului b) delta liniar

La ieşirea coderului delta, semnalul L(t) este format din

impulsuri cu durat , amplitudinea V şi frecvenţa de recepţie
fe=1/Te, unde Te>> şi fe>>2f2. Dacă impulsurile L(t) sunt integrate în
bucla de reacţie a coderului, se obţine semnalul u(t) format din trepte
de durată Te şi mărime  care aproximează semnalul u(t) (fig. 5.50).
Bucla de reacţie se mai numeşte decoder local.
Semnalul eroare e(t)=u(t)–u(t), de la ieşirea comparatorului este
cuantizat în limitele V, formând semnalul q(t)=Vsgn e(t), care este

222
eşantionat la fiecare Te secunde. În acest mod se formează semnalul
L(t).
=v
u(t)

T>>

+v 
L(t)
–v
Generator
Te de tact
Fig. 5.51. Aproximarea semnalului u(t) de către semnalul u(t)

Momentele flancurilor verticale ale semnalului în trepte sunt

dictate de semnalul periodic de la generatorul de tact.
Dacă e(t)>0 atunci la tactul următor va apare la ieşirea coderului
un impuls pozitiv, iar u(t) va creşte cu o treaptă ce se va scădea din
u(t).
Dacă eroarea e(t) astfel micşorată devine negativă, în semnalul
L(t) va apare un impuls negativ şi u (t) va scădea cu o treaptă.
Procesul se repetă şi în acest fel se minimizează eroarea dintre u(t) şi
u(t).
Frecvenţa de apariţie a impulsurilor pozitive şi negative din
semnalul L(t) este direct proporţională cu panta instantanee a
semnalului u(t).
Dacă panta acestui semnal este pozitivă, semnalul L(t) are mai
multe impulsuri pozitive în comparaţie cu cel negative;
situaţia se inversează, când u(t) are panta negativă (vedeţi
fig. 5.17).
Obs.: Frecvenţa de eşantionare la MD mult mai mare decât la
MIC (fe PCM=8 KHz; fe MD=32 sau 16 KHz).
Integratorul ideal are răspunsul la impuls Dirac hi(t), de forma:
(5.118)
Un impuls din L(t) generează la ieşirea integratorului o treaptă
=V volţi.
Deoarece hi(t) are dimensiunea s-1 ( secundă), rezultă:

223
 u(t)= (5.119)

u(t)= (5.120)
Pentru îmbunătăţirea procesului de aproximare este necesară o
treaptă  mică şi o frecvenţă de eşantionare mare.
Treapta de cuantizare  în cazul MDSI este constantă şi are
ordinul de mărime între 3070 mv (de regulă 40 mv).
5.4.3.1 Comportarea MDSI când semnalul de intrare este nul
Când semnalul de intrare (analogic) u(t) este nul, semnalul binar
de ieşire L(t) este compus din impulsuri pozitive şi negative
alternante rezultând un semnal de reacţie u(t) care are formă
aproximativ dreptunghiulară. Această situaţie a MDL se mai numeşte
şi comportare de pauză.
L(t)
v
t a)
Te
u(t)
-v
 t b)

Tp

Fig. 5.52. Comportarea în pauză a MDSI

- Eroarea este: e(t)=u(t)–u(t)= –u(t) (5.121)

- Perioada de pauză: Tp=2Te; fp= (5.122)
fp>>f2 (nu trece de FTJ de la recepţie);
- MDSI are model de pauză 101010, unde simbolurile 1 şi 0 se
referă la impulsuri pozitive şi negative. Deci coderul este simetric.
Dacă semnalul de pauză nu este simetric (datorită
imperfecţiunilor) integratorului, asimetria comparatorului – la
decoder avem zgomot de pauză.

224
 5.4.3.2. Depăşirea de pantă
Dacă se micşorează valoarea treptei semnalului u(t) fără
modificarea frecvenţei de tact, se poate produce situaţia în care
semnalul de reacţie u(t) nu urmăreşte în permanenţă semnalul de
intrare u(t). Procesul este prezentat în figura 5.53 în cazul u(t)
sinusoidă.
Prin depăşire de pantă se înţelege situaţia în care semnalul de
aproximare u(t) nu variază întotdeauna în jurul semnalului analogic
u(t). Există şi cazul când în timpul depăşirii de pantă, panta
semnalului u(t) este nulă.
Observaţie:
Pe timpul depăşirii de pantă coderul furnizează la ieşire
impulsuri de o singură polaritate, în funcţie de sensul depăşirii.

u(t) 0 L(t)

u(t) t
t Te 3
2 u(t)
=V
0
a) depăşirea de b) semnale specifice
pantă în MDSI depăşirii de pantă
Fig. 5.53

Analitic, depăşirea de pantă se poate exprima prin intermediul

relaţiei:
(5.123)
în care s-a notat cu bară valoarea medie.
Considerându-se integrarea perfectă, semnalul de reacţie u (t)
creşte cu V volţi pe o perioadă de tact (fig. 5.53.b). Viteza maximă
de creştere a semnalului u(t) este:
Vc=V/Te=fe (5.124)
Pentru un semnal sinusoidal:
u(t)=Ussin(2fst) (5.125)
panta este:
du(t)/dt=Us2fscos(2fs(t)) (5.126)
225
 Condiţia de depăşire de pantă este înlăturată dacă panta maximă
a semnalului u(t) este mai mică sau cel mult egală cu panta maximă a
semnalului u(t), adică:
Us2fsfe (5.127)
Se observă că un MDL nu poate să codeze sinusoide de frecvenţă
înaltă fără a intra în depăşire de pantă decât dacă există restricţie de
amplitudine sau se măreşte fe (panta u(t)).
5.4.3.3. Gama de amplitudine (GA)
Din relaţia (5.127), se obţine amplitudinea maximă a sinusoidei
de intrare, USMax care nu creează depăşirea de pantă:
USmax= (5.128)
Din condiţia de pauză se observă că pentru a scoate coderul din
această stare, amplitudinea minimă a semnalului de intrare trebuie să
fie (vezi fig. 5.52):
USm/2 (5.129)
Se defineşte gama dinamică (de amplitudine):
GA= (5.130)
Maximalizarea GA se face cu condiţia ca la frecvenţa maximă a
semnalului, să se îndeplinească restricţia f e2f2 (f2 – frecvenţa
maximă a semnalului).
Decoderul delta (vezi fig. 5.50)
Constă dintr-un integrator (decoder local) şi un FTJ simplu.
Considerându-se transmisia fără erori, semnalul L(t) de la
intrarea decoderului este integrat pentru a forma semnalul u(t), a
cărui variaţie în trepte este nivelată de FTJ cu frecvenţa de tăiere f 2.
Se observă simplitatea decoderului delta, mai ales când acesta este
format dintr-o rezistenţă şi un condensator.
5.4.3.4. Zgomotul de cuantizare
Zgomotul de cuantizare zc1 – zgomotul care apare în situaţia de
urmărire – este inerent procesului de cuantizare şi eşantionare. Se mai
numeşte şi zgomot granular în situaţia u(t).
Mai există zgomotul de depăşire de pantă.
Zgomotul de cuantizare este aceea parte din semnalul eroare e(t)
care trece prin FTJ din decoder. El este proporţional cu banda
semnalului; f2–f1=B. Componentele densităţii spectrale a semnalului
e(t) scad liniar cu frecvenţa de tact; deci zgomotul este proporţional

226
cu 1/fe. Amplitudinile semnalului e(t) cresc cu treapta , ceea ce
determină ca zgomotul de cuantizare să fie proporţional cu 2.
Zgomotul de cuantizare se exprim prin:
Ke1/3 (5.131)
5.4.3.5. Raportul semnal/zgomot de cuantizare (RSZC)
RSZC în MDL este definit ca raportul dintre puterea semnalului
de intrare S2 şi puterea zgomotului decodat, în prezenţa
semnalului decodat. Pentru semnal de intrare tip zgomot alb filtrat
trece-jos, de putere 2 se obţine:
RSZC= = (5.132)

Pentru intrări sinusoidale; puterea semnalului de intrare este

şi relaţia devine:
RSZC= (5.133)
Dacă US>USMax – coderul intră în depăşire de pantă şi puterea
zgomotului creşte cu o cantitate mai mare decât puterea semnalului
ceea ce duce la reducerea RSZC.
Dacă US este prea mică în comparaţie cu  se produc erori mari
de cuantizare:
RSZCmax pentru US=USmax şi din (5.131) şi (5.133):
RSZCMax= (5.134)
5.4.3.6. Caracteristicile modulaţiei delta liniare
Modulaţia delta liniară prezintă următoarele caracteristici:
- sincronă – momentele de formare a simbolurilor succesiunii
informaţionale L(t), care coincid cu momentele de comparaţie a
valorilor instantanee ale semnalelor u(t) şi u(t) sunt date de către o
sursă independentă cu frecvenţa de tact fe;
- binară – în succesiunea informaţională L(t) se folosesc numai
două simboluri 1 şi 0 şi corespunzător acestor simboluri, două valori
ale modificării tensiunii de aproximare + şi –;
- simetrică – valorile modificării tensiunii de aproximare, care au
semne opuse, sunt egale: semnalul analogic u(t) are de regulă o
valoare medie nulă şi o repartiţie simetrică a probabilităţilor valorilor
instantanee;
- un integrator în bucla de reacţie;
227
 - formează tensiunea de aproximare u(t) prin integrarea directă a
succesiunii informaţionale L(t) de la ieşirea coderului;
- menţine la valori constante principalii parametrii (, fe) pe
timpul transmiterii comunicărilor.
Modificarea a cel puţin una din caracteristicile enumerate mai
sus duce la alte tipuri de MD. De exemplu la MD – adaptivă mărimea
treptei tensiunii de aproximare u(t) se face în funcţie de panta
semnalului de intrare, u(t).

5.5. Modulaţia delta cu dublă integrare

Pentru ca semnalul refăcut u(t) să fie mai apropiat semnalului de

intrare u(t), în decodor s-au introdus două integratoare.

q(t) q(t) Te
u(t) e(t) u(t)
e L(t)
u1(t) U2(t)

u2(t)
U1(t)

Fig. 5.54. Codec delta cu dublă integrare

Fiecare treaptă din u1(t) produce o rampă în u2(t) care după Te

secunde are valoarea:
(5.135)
L(t)
adică rampele au panta .
Ambele integratoare sunt considerate ideale, cu răspunsul la
impuls dat de relaţia (vezi 5.118):
U1(t)

0 Te 2Te 3Te
228
 3
2
 (3Te,6Te) Te
0
(2Te,3Te)
Te
(Te,Te)
Te
Te 2Te 3Te
Fig. 5.55. Forme de semnal în MDDI

Impulsul de la ieşirea coderului determină modificarea pantei

semnalului u2(t). Aceasta înseamnă că diferenţa dintre frecvenţele
corespunzătoare apariţiei fiecărui tip de impuls binar este
proporţională cu derivata a doua a semnalului u(t).
Pentru un semnal de intrare sinusoidal, viteza maximă de
schimbare a pantei este:
Us(2fs)2
Panta maximă a semnalului u2(t) este /Te deci condiţia de
depăşire a pantei semnalului u(t) pentru cazul în MDDI devine:
USM(2fs)2=/Te; =(4060 mv) (5.136)
unde USM este amplitudinea maximă a sinusoidei de intrare care
nu supraîncarcă coderul.
MDDI are rolul să aducă coderul  în urmărirea mai rapidă.

5.5.1. Dezavantaje MDDI

- caracterul puternic oscilatoriu al semnalului u2(t) când nu are
semnal de intrare.
În locul modelului binar (specific MDL) 101010…, apare o
secvenţă alternativă care conţine m simboluri „1“ şi m „0“ iar unde
de reacţie este oscilatorie, având în general o componentă de curent
continuu. Valoarea parametrului m determină ordinul modelului de
pauză;  este momentul din perioada Te când se produce trecerea prin
0: 01.
Caracterul oscilatoriu al coderului se datoreşte pantei lui u 2(t)
care are valoarea maximă când semnalul intersectează abscisa.
229
 Prezenţa componentei continue în forma de pauză a semnalului
u2(t) este curent întâlnită în codere pentru că nu sunt perfect
simetrice. MDDI are caracter oscilatoriu şi la un semnal cu pantă
mare.
Pentru a diminua comportarea oscilatorie a semnalului se
introduce un circuit de predicţie ceea ce generează MDDI cu
predicţie.

5.5.2. MDDI cu predicţie

q(t) q(t) Te
u(t) e(t)
e L(t)

u3(t)
u1(t)

u2(t)
PTe

Fig. 5.56. MDDI cu predicţie. Decoderul are scheme ca la MDDI

Aproximarea semnalului u3(t) se face în acest caz de:

u3(t)= (5.137)
unde P este o constantă de predicţie (0<P<1).
Introducerea circuitului de predicţie are rolul de a determina cu
un timp PTe determinat anterior variaţia pantei.
Efectul predicţiei constă în modificarea pantei semnalului u3(t)
în sensul minimizării semnalului eroare e(t).
În funcţie de valoarea componentei de curent continuu predicţia
se poate aplica la începutul variaţiei pozitive sau negative a
semnalului.
Dacă se aplică la începutul variaţiei pozitive:
P , m>2 (5.138)
Sau la variaţia negativă:
P , m>2 (5.139)

230
 L(t)

Panta
Panta 
2
Panta
Panta 0
PTe 
TeP
TeP
PTe
Te 2Te 3Te 4Te 5Te

Fig. 5.57. Efectul predicţiei în semnalul de reacţie

Reprezentarea grafică a relaţiilor (5.137) şi (5.138) ne dă

domeniul valorilor lui P, pentru a produce o atenuare mare în
semnalul u2(t).
P P
Domeniul
permis

0 0,5 1
Fig. 5.58. Atenuarea caracterului oscilatoriu al semnalului u2(t) prin predicţie

231
 Depăşirea de pantă
La MDSI: Us2fsfe sau 20lg .

La MDDI: Us(2fs)2fe sau 20lg .

La MDSI panta caracteristicii de urmărire este de

6dB/octavă - bine adaptată pentru semnalul de vorbire; iar la MDDI
de 12 dB/octavă (bună pentru semnale de joasă frecvenţă).
Schema decoderului local cu predicţie

R2-r R1

u3(t) r C1 L(t)

C2 u2(t)

Fig. 5.59. Schema decoderului local cu predicţie aleasă în practică

Pornind de la 5.137:
u3(t)=u2(t)+PTe
avem:
u3(t)=u2(t)+PTe (5.140)
dar:
u3(t)=u3(t)+ir (5.141)
rezultă că PTe=rC2 (5.142)

5.5.3. Modulaţia delta exponenţială

Este mai apropiată de realitate. Se deosebeşte de MDL prin
următoarele:
- integratorul considerat perfect este înlocuit cu un circuit RC;
- în locul circuitului de eşantionare s-a introdus bistabilul de tip
D.

232
 Tact
q
u(t) e(t) v Bistabil L(t)
D
0
-v
q(t)=Vsgne(t)

u(t)

R +v

C -v
ur(t) u(t) L(t)

Fig. 5.60. Modulaţia delta exponenţială

Utilizând bistabilul D nu se mai îndeplineşte condiţia Te>> ( -

durat impulsurilor L(t)) şi nu mai este o treaptă ci o
exponenţială (la aceasta concură şi integratorul care nu mai este
ideal).
Prin înlocuirea integratorului ideal cu un circuit RC valorile lui
u(t) sunt mai dificil de estimat. Schimbarea semnalului lui u (t) este
o funcţie de diferenţa dintre tensiunea la care C se încarcă şi
tensiunea sa în momentul încărcării L(t-1)=1. Dacă L(t) devine 1,
u(t) va creşte puţin (u(t) - mic), dacă L(t) devine 0, u(t) descreşte
mult (variaţia la bornele condensatorului va fi mai mare).
În practică amplificatoarele operaţionale clasice nu pot fi
întrebuinţate ca circuite de cuantizare decât până la viteze mai mici
de 10 Mb/s; cele mai indicate sunt bistabile de tip D de mare viteză.

233
 Fig. 5.61. Procesul codificării la MDL (exponenţială) RC>>Te – de aici la
granularitate avem triunghiuri, nu exponenţiale

5.6. MODULAŢIA DELTA CU COMPANDARE

5.6.1. Generalităţi
Un lanţ coder-decoder trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- simplitate constructivă, cu utilizarea unor circuite logice
integrate;
- gamă dinamică largă;
- bandă de frecvenţe adecvată caracteristicilor semnalului
informaţional;
- valoare mare a RSZC (raportul semnal/zgomot de cuantizare);
- nivel minim al semnalului de pauză;
- constantă de timp adecvată a compresiei, în cazul adaptiv
(MDA);
- sunet natural la ieşirea din decoder, fără limitarea bruscă a
spectrului la frecvenţe înalte;
- viteza binară mică pe canalul numeric de transmisiuni;
234
 - caracteristici de transmisie bune, în cazul unor canale de
comunicaţie cu probabilitate mare de eroare.
Se consideră că MD considerăm că eşantionează semnalul
analogic u(t) cu fe, astfel încât la momentul curent de eşantionare,
nTe, coderul să compare fiecare eşantion u(nTe) cu aproximaţia
u(n-1)Te printr-un circuit de reacţie, pentru a determina semnul
impulsului următor conform ecuaţiilor:
L(nTe)=sgnu(nTe)-u(n-1)Te
(nTe)=L(nTe)D(nTe), cu D(nTe)=(nTe) (5.143)
u(nTe)=u(n-1)Te+(nTe)
Deoarece la coder se transmit numai impulsurile L(nTe), este
necesar ca acolo să se cunoască regula de determinare a ponderii
D(nTe) din L(nTe).
În MDL (modulaţia delta liniară) treptele de cuantizare au fost
considerate constante, independente de statistica impulsurilor binare
L(nTe), deci şi de impulsul informaţional (vezi 5.4.3).
În MDA se modifică D(nTe) în funcţie de semnalul de intrare,
astfel încât înlăturarea depăşirii de pantă să se ajungă la o codificare
mai bună.
Dacă la MDSI, MDDI se reprezintă RSZC că o funcţie de nivelul
semnalului se obţin nişte curbe care depind de nivelul semnalului şi
de mărimea de cuantizare a treptei.

RSZc
compandare
1
2
3
a a a
1<2<3 b

USM1 USM2 USM3

a) zgomot de granularitate; b) zgomot de depăşire de pantă
Fig. 5.62. Caracteristica semnal/zgomot de cuantizare pentru diverse trepte de
cuantizare-compandare

235
 Din relaţia RSZc:

(5.144)

Se poate vedea puternica dependenţă a raportului semnal/zgomot

de cuantizare de frecvenţa tactului, de frecvenţa şi banda semnalului
de intrare. Această arată unul din dezavantajele M şi anume
dependenţa invers proporţională a RSZc de frecvenţa de intrare.
Semnalele din benzile superioare de frecvenţă vor avea un RSZc mai
scăzut comparativ cu cele din benzile inferioare, lucru care nu se
întâmplă la MIC, unde RSZc este independent de frecvenţa
semnalului de intrare (RSZc=1,5x2N2; N–nr. intervalelor de
cuantizare).
Acest lucru se poate explica intuitiv prin faptul că, pentru o
treaptă  şi o amplitudine de semnal date, semnalele de frecvenţă mai
ridicată vor fi aproximate mai grosier comparativ cu cele de joasă
frecvenţă în cazul utilizării aceluiaşi semnal de tact.
În figura 5.62 este prezentată alura curbei RSZc pentru MDL,
putându-se observa maximul acestui raport şi flancurile determinate
de zgomotul de granularitate şi de depăşire a pantei pentru câteva
valori ale treptei de cuantizare.

5.6.2. Modulaţia delta adaptativă

Din cauza alurii curbei raportului semnal/zgomot de cuantizare,
MDL nu este avantajoasă din punctul de vedere al telecomunicaţiilor.
Pentru a obţine o gamă dinamică suficientă ( 40 dB) şi un raport
S/Zc acceptabil ( 30 dB) este necesar să se aleagă o treaptă de
cuantizare  suficient de mică, pentru a asigura fineţea aproximării
semnalului, dar şi viteze de tact ridicate (> 200 kHz) pentru
asigurarea codării suficiente a componentelor de înaltă frecvenţă din
banda telefonică (lucru nedorit datorită creşterii nejustificate a
debitului binar pe canal). În figura 5.62 se oferă o modalitate de
rezolvare a dezavantajelor MDL şi anume variaţia treptei de

236
cuantizare în funcţie de nivelul semnalului (1<2<3 …) în aşa fel
încât raportul semnal/Zc să rămână aproximativ constant într-o
anumită gamă dinamică a amplitudinilor semnalului de intrare.
Din relaţia RSZc se remarcă faptul că el depinde de inversul
pătratului tensiunii  sau V (=V) care determină treapta de
cuantizare. Făcându-se mărimea treptei de cuantizare adaptivă la
variaţiile de amplitudine ale semnalului se reuşeşte ca puterea
zgomotului să varieze proporţional cu puterea semnalului, deci
raportul lor să rămână constant pe o gamă dinamică dată, el fiind
limitat la stânga prin granularitate, iar la dreapta prin depăşirea de
pantă (fig. 5.62, curba punctată).
Metodele de adaptare a mărimii treptei de cuantizare la mărimea
semnalului se clasifică în:
a) adaptarea (compandarea) instantanee – prin care mărimea
treptei de cuantizare se modifică de la un interval de tact la următorul
după un algoritm fix, stabilit pe baza studiului statistic al semnalului
de la intrarea codificatorului. Această metodă se aplică în special la
codificarea semnalelor cu variaţie rapidă, cum ar fi cele TV;
b) adaptarea (compandarea) silabică – prin care mărimea treptei
de cuantizare se modifică după înfăşurarea semnalului, deci lent,
permiţând o urmărire mai bună a semnalelor, în special a celor care
conţin puternice componente de joasă frecvenţă, cum este semnalul
de vorbire.
Nu se poate realiza o discriminare între cele două metode de
adaptare, însă studiile teoretice şi experimentale efectuate indică o
largă utilizare a compandării silabice în cadrul codificatoarelor delta
pentru telefonie.
Această opţiune este sprijinită şi de faptul că semnalul vocal
prezintă o cădere de 6 dB/ocatvă pentru componentele spectrale cu
f>800 Hz.

237
 Schema bloc a unui codificator – decodificator delta este dată în
figura 5.63:
fe
u(t)
T Q
Comp
L(t)
U(t) D Q

C R
Detector de
secvenţe DS
uM=(Ucm+Uc)L(t)
Modulator de impulsuri
în amplitudine Uref
L(t)
uc Rc
Ucm
fe L(t) k
Cc
T D
Q Q
R U(t)
Detector de
secvenţe UM=(Ucm+Uc)L(t)
Modulator de impulsuri c
Uref L(t)
în amplitudine
Uc
k Ucm
Rc Cc

Fig. 5.63. Codec delta cu compandare silabică

UC – tensiunea de compandare;
UM – tensiunea modulară – cu polaritate dată de L(t)

Există mai mulţi algoritmi de schimbare a mărimii treptei de

cuantizare, însă, pentru telefonie cel mai răspândit este tipul
de adaptare cu pantă continuă variabilă, unde se face după
înfăşurarea semnalului telefonic.
Acest lucru se realizează prin intermediul detectorului de
secvenţe binare. El este constituit dintr-un registru de deplasare ale
cărui ieşiri sunt aplicate unor circuite de coincidenţă ce indică dacă
238
toate celulele registrului sunt încărcate cu semnale logice de 1 sau 0
furnizate de L(t). Pentru lungimi ale registrului de 35 celule şi
frecvenţe de tact cuprinse între 1664 Hz, DS se poate determina prin
impulsurile de la ieşirea sa, panta înfăşurării silabice a semnalului de
intrare.
Pentru viteze medii ale impulsului de tact (3256 kHz) lungimea
registrului de deplasare este, în mod obişnuit, egală cu 4.
Acest tip de compandare se numeşte compandare digitală şi este
cea mai răspândită metodă de compandare datorită simplităţii de
implementare. La tipurile mai vechi de codificatoare cu compandare
silabică, înfăşurarea semnalului se obţine direct de la intrare cu
ajutorul unor circuite analogice.

Fig. 5.64. Procesul codificării la codificatorul delta

cu compandare silabică (=)

Tensiunea de la ieşirea detectorului de secvenţe, ce desemnează

panta înfăşurătorii silabice, este integrată prin circuitul RcCc
(fig. 5.63) a cărui constantă de integrare, numită şi constantă
silabică, poate varia de la 5100 ms (uzual 510 ms). Astfel,
tensiunea de compandare Uc începe să crească exponenţial,
239
 la detectarea secvenţelor de 1 sau 0 (egale cu lungimea
registrului), prin punerea cheii k la Uref şi să scadă
exponenţial, începând cu prima violare a acestor secvenţe
prin punerea cheii k la masă.
Tensiunea de comandă a compandării este aplicată unui MIA al
cărui semnal de ieşire UM va avea polaritatea dată de valoarea
simbolului binar L(t), la momentul de tact respectiv („+“ dacă
L(t)=1L, „–“ dacă L(t)=0L) şi amplitudinea egală cu valoarea tensiunii
de compandare plus o tensiune minimă UMm, care, prin integrare,
determină treapta minimă de cuantizare (UCm) (fig. 5.65).

UM
UMM

UMm UCM=Uref
Fig. 5.65. Caracteristica modulatorului

Dacă se ţine seama de fig. 5.65 se observă că, pentru un raport

max/min100 se poate acoperi cu uşurinţă o gamă dinamică de 40
dB, lucru satisfăcător pentru o convorbire telefonică normală.
În MDA, trecerea de la mărimea unei trepte de cuantizare la alta
se face lent, în funcţie de constanta silabică a compandării şi nu
instantaneu, ca la MIC, unde eşantioanele reflectă starea dinamică a
semnalului (BERPCM=10-4 acceptat).
Din aceste considerente MDA este mai robustă pentru o
inteligibilitate acceptabilă, chiar pe canale cu rata erorilor de
BER=10-2, unde MIC, practic nu mai este utilizată (BER – Bit Error
Rate).
Impulsurile în dublă polaritate rezultate la ieşirea modulatorului
sunt integrate de reţeaua RC obţinându-se semnalul de aproximare
u(t), ce se aplică compandorului. Formele tipice de undă pentru acest
codificator sunt prezentate în fig. 5.64 unde se observă, că pentru o
secvenţă mai mare (de ex.: patru simboluri de 1 consecutive)
mărimea treptei se adaptează mult mai rapid la variaţia semnalului de
intrare prin comparaţie cu MDL (fig. 5.61).

240
 Întrucât, conform evaluărilor teoretice, numărul mediu de
simboluri cu aceeaşi polaritate determină panta semnalului de intrare
în codificator iar semnalul de intrare se poate reface la recepţie printr-
o simplă integrare, rezultă că nu mai este necesară o sincronizare de
cuvânt ca la MIC, legătura putându-se efectua direct, ţinându-se însă
seama de perfecta sincronizare a frecvenţelor de tact.

5.7. TERMINALUL NUMERIC DE ABONAT [6]

Funcţiile de bază necesare într-un terminal numeric de abonat

sunt la fel ca cele în cazul terminalelor analogice cu deosebire că
acum tot traficul, semnalizările şi selectările sunt numerice.
De asemenea, este de preferat ca alimentarea, pentru funcţiile de
bază, să se facă de la centrală, pentru a nu depinde de reţeaua locală
de alimentare.
Amplasarea codecului A/N (analog/numeric) din centrală în
terminal conduce la următoarele avantaje:
a) Pot fi disponibile mai multe servicii simultan pe o linie cu 2F
(fire), conducând la economii de cablu;
b) Interfeţele de linie din centrală vor fi numerice;
c) În viitorul sistem ISDN, terminalul poate fi uşor convertit într-
un terminal multifuncţional inteligent;
d) Terminalul va fi mult mai complex din punct de vedere al
hardului decât terminalele analogice, realizând multe din funcţiile
centralei, aceasta simplificând modulele de interfaţă de linie.
Apel sonor Codec
FTJ
Convertor Controlul cu P N/ R
2 F Circuite de Detector de 2 fire/4 fire pentru formare şi AF
alimentare flux de biţi supresie de ecou semnalizare FTJ
şi egalizor A/ T
NF

Ocuparea liniei. Claviatură Frecvenţe

Eliberarea liniei. secundare

Fig. 5.64. Funcţiile de bază ale unui terminal de abonat numeric

Se pot introduce diferite servicii şi facilităţi de test pentru

terminalul numeric:
a) O calitate foarte bună a semnalului vocal (PCM, MD);
241
 b) Display alfanumeric, în special pentru numerele chemate şi
chemătoare;
c) Memorarea numerelor chemătoare la care nu s-a răspuns şi
afişarea lor la comandă;
d) Accesul la banca de date a centralei;
e) Afişarea numărului impulsurilor de taxare;
f) Supravegherea liniilor din punct de vedere al zgomotelor,
diafoniei sau nivelului semnalului;
g) Supravegherea ratei erorilor şi analiza defecţiunilor de către
centrală.
Hardul terminalului, care utilizează separarea în timp sau
separarea diferenţială, este similar cu excepţia că terminalul cu sistem
diferenţial 2/4 fire încorporează un supresor de ecou în circuitul de
interfaţă cu linia (vezi cap. 6).
E – echilibror; R – receptor; T – transmiţător;
T

Compens. E SD
ecou.
2F
R

a) T
T
Mem.
tampon
CT Comutator
temporal
Unitate
control
2F spre
centrală
Mem.
tampon
T R
 R
 b)
2F
CT



R
c)
Fig. 5.65. Implementarea conversiei 2F/4F.
a) Separarea diferenţială; b) Separarea în timp; c) Separarea frecvenţă cod

242
 Display cu 16 Claviatură Butoane de
caractere numerică serviciu

Comutatorul
receptorului
UC Unitate de control Tact Oscilator cu
bazată pe P cuarţ
2 k bytes EPROM
256x4 RAM Mag. de Codec cu filtre R
control T
Regulator de
tensiune

Servicii
Unitate de (LIU) Controlor de adiţionale
interfaţă de linie magistrală
Magistrală de informaţii
Linie spre CTE

Fig. 5.66. Schema bloc a unui terminal numeric de abonat

Schema bloc a telefonului numeric are o UC realizată cu un P

CMOS şi o unitate de interfaţă cu linia (LIU) care asigură conversia
2/4 fire, egalizarea şi supresia ecoului.
Terminalele sunt alimentate din linie pentru uzul telefonic cu un
curent constant de 50 mA şi ele consumă mai puţin de 0,5 mA la 10
V în stare de repaus. Cu bateria centralei de 60 V şi utilizând cabluri
de  0,4/0,6 mm, distanţa de operare este de 4 km (90% din abonaţi
au linii până la 4 km).
Funcţia de bază a LIU constă în controlul ecoului din linie şi
egalizarea adaptivă. În sensul de transmisie, datele binare de la codec
sunt amestecate, codate AMI/HDB 3 şi introduse în SD.
Extragerea tactului se bazează pe un PLL cu VCO controlat cu
cristal.

243
 Sincronizare şi
semnalizare
Transmiţător şi Codor AMI Scrambler
filtru sau HDB3
Controlul Date de intrare
ecoului
Filtru
transversal
2F
SD Echilibror Refacerea
CT N/A sincroniz. Sincronizare şi
semnalizare

Egalizor Decodor
Filtru adaptiv AMI/ Descrambler
HDB3
CT – centrala telefonică
Date ieşire din
CTE – CT electronică LIU

Fig. 5.67. Interfaţa de linie pentru terminalul numeric de abonat

utilizând separare diferenţială

Proiectarea modulară a hardului este preferată în realizarea LIU

şi a unităţii de control. Acest lucru simplifică adăugarea de servicii
noi şi adoptarea sistemului la aplicaţii particulare. De exemplu, LIU
de la abonat şi din centrală pot fi realizate din aceleaşi module.
Terminalul numeric este mai scump decât terminalul analogic,
dar interfaţa de linie din CTE poate fi realizată mai ieftin datorită
simplificărilor intervenite în transmiterea tensiunilor de apel şi de
semnalizare.
Rezultatul global conduce la o creştere a preţului, dar serviciilor
introduse compensează acest dezavantaj prin creşterea capacităţii de
trafic a reţelei numerice.
Odată cu introducerea unei unităţi de prelucrare (UC) în
terminalul numeric de abonat apare şi posibilitatea unor aplicaţii
multifuncţionale [48]:
a) Transmisiuni de date de viteză mare;
b) Facsimil;
c) Extragerea de date;
d) Memorarea locală;
e) Calculator personal multimedia;
f) Servicii utilizate şi de securitate (110 b/s);
244
 g) TD de mică viteză.
Pentru a nu se utiliza interfeţe individuale pentru fiecare serviciu
de mai sus şi pentru a le adapta la canalul disponibil de
80/96 kb/s şi pentru a utiliza pauzele din comunicaţia vocală,
s-a produs un terminal care lucrează cu împachetarea
semnalului vocal şi a datelor (PVDT – pachetized voice data
terminal).
Unitate de Unitate de prelucrare
bază UC

Codec Memorie
Telefon
vocal
Adaptoar

Display de Controlul
caractere legăturii de
SD
date de nivel
Adaptoare

înalt
Claviatură 2F-80/96 kb/s
OTE
Adaptoare

Fax
Procesor
Display cuvânt
video
Servicii
Teletext/ utilitare
Videotext

Unitate de
serviciu

a)

Flag Adresă Control FI Adresă Adresă Nivel Număr Date … Secvenţa F

Destinaţie de Vocal Pachet Verificare
Origine Vocal

F.I. – felul înregistrării

b)
Fig. 5.68
a) Schemă bloc terminal PVDT
b) Formatul secvenţei pachet

245
 capitolul 6
introducere În reŢelele de transmitere
a informaţiilor (datelor) rtd

6.1. R.T.D. COMUTABILE. PROTOCOALE

6.1.1. Caracteristicile traficului de date

Comportarea R.T.D. este dependentă de patru factori: reţeaua de
telecomunicaţii, calculatoarele propriu-zise, perifericile izolate şi
oamenii care folosesc serviciile puse la dispoziţie.
Un calculator este caracterizat de manipularea internă la viteze
foarte mari a informaţiei (în mod obişnuit sute, mii de megabiţi/s).
Conectând calculatorul prin linii telefonice la periferice,
discrepanţa dintre viteza internă a calculatorului şi cea permisă de
linii impune introducerea de memorii şi uneori a unor procesoare
suplimentare pentru comunicaţii (ex.: modemuri).
Comportarea perifericelor depinde de principiul de operare.
Dispozitivele mecanice, de tipul imprimantelor, perforatoarelor de
bandă de hârtie şi cititoarelor, sunt constrânse de către rezistenţa
materialelor să opereze la viteze de până la câteva mii de biţi pe
secundă. Benzile magnetice şi discurile au domenii în gama cuprinsă
între câteva zeci de mii de biţi/s şi sute Mb/s, în timp de dispozitivele
electronice pot opera la viteze apropiate de cea a calculatorului.
Alocarea de memorii tampon (buffer) perifericelor lente
aduce doar avantaje minore dacă legătura este special
alocată lor.
Al treilea factor este modul de comportare al oamenilor când
utilizează terminale de date. Dacă utilizează tastatura, viteza va
atinge doar câţiva zeci de b/s, uneori se introduce un tampon doar
pentru a acumula un bloc de date în locul transmiterii caracterelor pe
măsura introducerii lor. Şi în acest caz este de dorit, ca şi la
periferice, ca legătura calculatorului să fie folosită în comun de către
mai multe terminale cu tastatură, intercalând blocurile produse de
către fiecare. Viteza cu care oamenii recepţionează informaţia
depinde de modul în care aceasta este prezentată.
Paginile de text, citite cu grijă, impun, o viteză medie, de
transmisie de circa 200 b/s; uneori oamenii parcurg rapid paginile şi
246
este preferabil, ca acestea să fie produse cu viteză; există o pauză
până la cererea paginii următoare. Situaţia este aproape similară în
cazul prezentării informaţiei sub formă grafică. În mod obişnuit se
preferă apariţia simultană a tuturor elementelor unei imagini care se
menţine apoi pentru a fi examinată de către utilizator.
Considerentele de mai sus arată că traficul de date este
caracterizat în general de lucrul cu mesaje destul de scurte, schimbate

Repartiţia mesajelor în %
cu viteză destul de ridicată.
Nr. de mesaje

1,0 3,0 11,0 1,0 2,0

Fig. 6.1. Distribuţia lungimii mesajelor

aproximativ egală cu viteza de transmisie în mile.

Se observă camajoritatea mesajelor au o lungime mai
Lungimea

Distanţa pentru care întârzierea în buclă este

mică de 2000 biţi.
În graficul următor se arată dependenţa timpului de lungimea
mesajului, la diverse viteze de transmisie. Lungimea mesajelor în
De asemenea, sekbprezintă
întârzierile de buclă pentru circuite de 10, 100, 1000 şi 10.000 mile
Timpul de transmitere

lungime (1 milă = 1609,344 m).

200 b/s 1200 b/s 9600 b/s 48 b/s

1s
5
2
100 ms
5
2
10 ms 2,048 b/s
5
2
1 ms
5
2
100 s
10 2 5 100 2 5 1k 2 5 10k 2 5 100k
Lungimea mesajelor în biţi
Fig. 6.2. Viteze de transmisie a mesajelor [50]

247
 Pentru 1000 biţi cu viteza 48 b/s – lungimea mesajului este egală
cu nr. de biţi care ar putea fi memoraţi într-o buclă de circuit cu
lungimea de 1000 mile.
Cum timpii de transmitere a mesajelor sunt atât de scurţi,
utilizarea comutării circuitelor este total necorespunzătoare, întrucât
timpul necesar stabilirii circuitelor este mult mai lung decât durata
transferului mesajului.
Sistemele ce folosesc metoda comutării canalelor se
caracterizează prin următoarele neajunsuri:
- coeficient scăzut de utilizare a canalelor de transmisiuni;
- calitatea relativ slabă a T.D. de exemplu în sistemul Dataphone
probabilitatea de erori era de 10-5 pentru 82% din comunicări;
Dataphone creată de ATT (American Telephone and Telegraph
Company) în 1971 avea 500.000 terminale.
- timp mare pentru stabilirea legăturii (de la secunde la zeci de
secunde) comparabil cu durata medie de transmitere a mesajelor;
- dificultăţi în realizarea unor viteze mai mari de 1200 b/s fără
utilizarea unor dispozitive complexe de corecţie automată a erorilor;
- apariţia unui număr mare de refuzuri la încercarea de stabilire a
legăturii de către un abonat, datorită unei probabilităţi mari de a găsi
corespondentul ocupat.
Aceste neajunsuri au fost înlăturate în reţelele cu
comutare de mesaje care realizează recepţia mesajelor de la
transmiţător în centre de comutare, memorarea şi stocarea
lor în cozi de aşteptare până la apariţia unei legături libere
spre utilizator, după principiul „store and forward“
(stochează şi dirijează).
Sincronizate Adresa Text mesaj Control erori Sfârşit
Fig. 6.3. Structura unui format de mesaj

În figură este reprezentat un format tipic de mesaj care conţine în

afara biţilor de text, un „en-tête“ de biţi de sincronizare şi adresare şi
o „coadă“ de biţi pentru control şi marcare a sfârşitului de mesaj.
Centrul de comutaţie este responsabil de unitatea mesajului care
poate avea lungimi diferite. În centrele de comutaţie este necesară
instalarea de procesoare specializate, a unor capacităţi de memorare
mari şi elaborarea unor programe complexe de control şi dirijare a
datelor.
248
 Printre avantajele comutării mesajelor în T.D. se menţionează:
- un coeficient ridicat de utilizare a canalelor dintre nodurile de
comutare (teoretic, până la 0,9-0,95 din capacitatea canalului discret);
- comoditatea exploatării interacţiunii utilizator-reţea şi între
utilizatorii ce folosesc terminale având coduri, formate ale mesajelor
şi viteze de transmitere diferite;
- posibilitatea memorării temporare în nodurile de comutare a
mesajelor pe timpul perioadelor de supraîncărcare a reţelei;
- realizarea relativ simplă a unui important număr de servicii
suplimentare ca: deservirea prioritară, transmiterea mesajelor cu mai
multe adrese etc..
R.T.D. care utilizează comutaţia de mesaje: (anii 1960-
1970):
AUTODIN I (militară) şi reţeaua de transmisiuni a armatei
franceze, sistemul global de telecomunicaţii al Organizaţiei mondiale
meteorologice; SWIFF (586 bănci din 19 ţări europene şi americane.
Principalul neajuns al sistemelor de T.D. cu comutare de mesaje
îl reprezintă complexitatea şi preţul ridicat al nodurilor (hard şi soft).
Cu începutul anilor 70 s-a trecut la comutarea de pachete
Metoda comutării de pachete, foloseşte, pe de o parte, principiul
de transmitere a mesajelor (recepţie-stocare-retransmitere) şi asigură
deci un înalt grad de utilizare a liniilor de transmisiuni şi în acelaşi
timp realizează ca în cazul comutării canalelor, transmiterea
simultană a mai multor mesaje cu o întârziere mică în reţea.
În următoarea figură se arată dependenţa pentru o viteză de
transmisie de 64 Kb/s, o ocupare a liniei de 0,6 Erlang cu
probabilitatea de depăşire a timpului de aşteptare de 10 -2. Din
diagramă rezultă că, comutarea segmentelor de date de 1000-2000
biţi (mult mai mici decât un mesaj obişnuit) este avantajoasă.
kb ns
Capacitatea memorie

kb
Fig. 6.4. Lungimea segmentului de date [15]
Timp de
aşteptare

249
Lungimea segmentului de date
 În figura 6.5 este reprezentată formarea pachetelor de date dintr-
un mesaj lung.
S Adresa Text mesaj Control erori Sfârşit
t0 t1 t2

Etichetă S A Text Control Etichetă Text Control

Fig. 6.5. Formarea pachetelor dintr-un mesaj

Pachetul de date este marcat prin adresă şi prin apartenenţa la un

anumit mesaj ceea ce permite refacerea mesajului din pachete.
Pachetele ce corespund unui mesaj pot să ajungă la destinaţie pe rute
diferite astfel că de fapt canalul fizic este înlocuit cu un canal virtual.
Procedurile de formare a pachetelor de reformare, a mesajelor, de
organizare a cozilor de aşteptare şi de comandă a transferurilor de
date sunt relativ complicate. Se obţine în schimb transparenţa la
diverse viteze de transmisiuni, o mare flexibilitate în dezvoltarea
reţelei şi o utilizare eficientă a canalului de telecomunicaţii.
Reţele care utilizează comutaţia de pachete:
AUTODIN II (Armata S.U.A.); TELENET, TYMNET,
EURONET, DATAPAC (Canada), reţeaua de management din
RTP/STAR.
Pachetele pot fi transmise prin următoarele tehnici:
a) datagrama
b) circuite virtuale
a) Fiecare pachet este tratat individual de reţea; pachetele pot lua
căi diferite spre destinatar.
b) Se stabileşte o conexiune logică între staţiile ce comunică,
apriori transmisiei de date propriu-zise. Mai întâi se caută o cale
posibilă prin reţea între cele două staţii, cu ajutorul unor tabele de
priorităţi şi configuraţii de care dispune fiecare nod al reţelei şi apoi
aceeaşi cale este utilizată în mod permanent de toate pachetele de
date ce urmează a fi transmise. Avantajul acestei tehnici apare când
trebuie transmise o cantitate mare de date (deci un timp îndelungat).

250
 6.1.2. Comparaţia între tehnicile de comutare
Performanţa unei comutaţii depinde de:
1. întârzieri: 1.a. de propagare – timpul de propagare de la un
mod la altul (în general e neglijabil);
1.b. de transmisie – timpul necesar unui
transmiţător pentru a transmite un bloc de date (ex: într-o secundă (1
s) se transmite un bloc de 10.000 biţi pe o linie cu viteza de 10 Kbps.
1.c. în nod – timpul necesar unui nod pentru a
procesa comutarea unui pachet.
2. numărul de staţii;
3. numărul şi topologia reţelei;
4. încărcarea totală a reţelei;
5. LUNGIMEA (CA INTERVAL DE TIMP ŞI CA DATE) A
UNUI SCHIMB DE DATE SPECIFIC ÎNTRE STAŢII;
6. viteza de procesare a datelor;
7. dimensiunea pachetului.
Deşi, în general, legăturile orientate pe conexiune sunt
caracteristice WAN-urilor (ex: Frame Relay, X25, SNA, ATM) iar
cele neorientate pe conexiune LAN-urilor (Ethernet, Token-Ring), în
prezent se utilizează ambele metode în WAN-uri şi LAN-uri.

6.1.3. Protocoale de comunicaţie de legătură

Legătura de date CCITT (ITU-T) (Verde VIII) ansamblul de
dispozitive terminale şi reţeaua de interconectare care asociate
funcţionează într-un mod particular permiţând schimbul de informaţii
între dispozitivele terminale.
Pentru realizarea transportului de elemente binare dintr-un punct
al legăturii în altul se impune o logică, această logică constituie
procedura de comandă şi control a legăturii de date numită protocol.
Protocolul de comunicaţie pe legătură (Communication Link
Protocol) desemnează un set de convenţii şi reguli care se referă la
formatul integritatea şi dispunerea în timp a schimbului de mesaje
dintre două procese ce comunică între ele şi se află fiecare în câte un
sistem de calcul, cele două sisteme fiind interconectate direct.
Clasificarea protocoalelor:
- după sincronizare: - protocoale pe bit;
- orientate pe caracter (octet);

251
 - după modul de control al sfârşitului mesajului: se referă la
protocoale pe caracter (la cele pe bit sfârşitul e dat de delimitator -
flag), control cu caractere speciale TMM (Transmission Message
Mode), controlul se realizează prin numărarea caracterelor DDCMP.
Cele trei tipuri de protocoale evidenţiate (unul orientat pe bit şi
două pe caractere) generează trei formate diferite pentru blocurile
mesajelor ce trebuie transmise.
HDLC – High level Data Link Control;
SDLC – Synchronous Data Link Control;
DDCMP – Digital Data Communication Message Protocol.

6.2. Modele arhitecturale de protocoale. Modelul OSI al ISO (INTERNATIONAL

ORGANIZATION FOR STANDARDIZATION) [21] [22] [23] [27]

În decursul anilor s-au cristalizat două mari arhitecturi de

protocoale:
- arhitectura pe nivele – reprezentată de modelul OSI;
- arhitectura de tip ierarhic – modelul DPA (DOD Protocol
Arhitecture).
În prezent cea mai utilizată arhitectură este de tip OSI.

6.2.1. Modelul OSI (Open System Interconnection)

Funcţiile de comunicaţie sunt porţionate într-o structură verticală
pe nivele.
Fiecare nivel realizează un subset de funcţii de comunicaţie,
necesare comunicării cu un alt sistem. Fiecare nivel se bazează pe
nivelul imediat inferior, pentru a realiza o serie de funcţii primitive.
Rolul oricărui nivel este de a oferi nivelurilor superioare anumite
funcţii numite servicii service - ce concură la buna funcţionare a
întregii reţele şi pe care se bazează următorul nivel pentru a realiza
serviciile pe care le oferă la rândul lui.
Această ierarhizare de servicii oferă avantajele modularizării:
reducerea complexităţii problemei de proiectare a unor astfel de
reţele prin partiţionarea ei în subprobleme de proiectare a fiecărui
nivel ierarhic şi degrevarea oricărui nivel ierarhic de detaliile de
implementare a serviciilor pe care le primeşte de la nivelul inferior,
fapt ce permite, în limitele unor standarde, o mare varietate de soluţii
constructive şi o modernizare a fiecărui nivel în mod independent de
celelalte.
252
 Elementul activ ce generează o funcţie în cadrul unui nivel se
numeşte entitate entity/modul module. Entitatea poate fi de tip
software sau hardware (ex. un chip inteligent de intrare-ieşire input-
output) (i/o chip). Entităţile (modulele) de pe diverse dispozitive din
reţea dar aflate la acelaşi nivel ierarhic se numesc entităţi
perechi/omoloage/similare.
Conform organizării pe nivele ierarhice a comunicaţiei în reţea,
nivelul (de rang) n al unui dispozitiv comunică doar cu nivelul de
acelaşi rang n al oricărui alt dispozitiv.
Obs. Mulţimea nivelurilor ierarhice şi a protocoalelor aferente
convenţiile dintr-un protocol sunt: semantice/de semnificaţie; care
privesc semnificaţia semnalelor vehiculate; semnale informaţionale =
de date, semnale de stare (de supraveghere) şi semnale de control; de
sinteză/de asamblare a semnalelor, ce specifică dimensiunile,
amplasamentul şi rolul elementelor constitutive ale semnalelor
formează arhitectura semnalelor [21] [22].
Cu excepţia primului nivel (cel inferior) la care se realizează
efectiv o conexiune fizică physical connection între modulele
pereche, la toate celelalte nivele comunicaţia între entităţile pereche
este virtuală, căci informaţiile nu sunt transferate direct între
nivelurile de rang n ale fiecărui dispozitiv de comunicare. Mesajele
informaţionale (împreună cu nişte informaţii de control) sunt trecute
succesiv nivelurilor imediat inferioare, până la nivelul 1 (fizic) unde
se face transmisia efectivă a semnalelor între dispozitivele ce
comunică, şi apoi, la receptor, trecute de la fiecare nivel la succesorul
lui, până la rangul n.
Obs.: Prin interfaţă interface se înţelege un set de convenţii şi
reguli utilizate între entităţi nesimilare dintr-un acelaşi dispozitiv,
unităţi ce interacţionează printr-o conexiune fizică.
Între oricare două niveluri adiacente ale unui dispozitiv există o
interfaţă care defineşte ce servicii oferă nivelul inferior nivelului
superior.
La stabilirea numărului de niveluri ierarhice şi a serviciilor
fiecărui nivel, o problemă de o deosebită importanţă o constituie
definirea clară a interfeţelor dintre niveluri, astfel încât să rezolve
două probleme:

253
 1) minimizarea cantităţii de informaţie care se vehiculează între
nivele, prin alocarea unor funcţii bine definite, specifice fiecărui
nivel;
2) insensibilizarea serviciilor pe care le oferă un nivel faţă de
modul de implementare al acestuia.
Obs: Numărul de 7 nivele pentru modelul de referinţă OSI (ISO)
a fost stabilit (prin negocieri al căror rezultat nu a întrunit o adeziune
generală) având în vedere următoarele considerente:
a) un număr prea mic de niveluri implică necesitatea grupării
unui număr excesiv de funcţii (servicii) într-un acelaşi nivel, rolul
fiecărui nivel ne mai fiind clar definit;
b) un număr prea mare de niveluri obligă la existenţa unui număr
mare de interfeţe între ele, complicând excesiv circulaţia informaţiei
utile în reţea.
Prin serviciul de nivel n layer n service se înţelege mulţimea de
operaţii elementare facility necesare transmiterii informaţiilor într-o
reţea şi pe care le poate efectua nivelul n (cu concursul straturilor
inferioare) oferindu-le nivelului ierarhic superior n+1; n este furnizor
de servicii pentru n+1 (beneficiarul serviciilor) services users. n
este services provider.
Punctul unde serviciul de nivel n este furnizat de către entitatea
de rang n entităţii de rang n + 1 se numeşte punct de acces la serviciu
SAP Service Access Point de nivel n. Fiecare SAP are o adresă
unică care îl identifică în mod unic.
Unităţile de informaţie care străbat interfaţa dintre două niveluri,
în cadrul unui serviciu, se numesc unităţi de (date) informaţii de
interfaţă – IDU.
IDU se compune din informaţia ce trebuie trecută prin reţea la
entitatea pereche din alt dispozitiv – unitate de informaţie (de date)
de serviciu SDU Service Data Unit şi dintr-o informaţie de control
(ce nu face parte din mesajul informaţional propriu-zis) menită să
ajute nivelul inferior să-şi îndeplinească sarcinile ICI Interface
Control Information - informaţie de control a interfeţei.
Pentru a transfera o SDU către o entitate pereche, nivelul inferior
interfeţei considerate poate fi nevoit să o fragmenteze în unităţi mai
mici şi, ataşându-le (de regulă) la început (dar câteodată şi la final)
informaţie de control – numită antet header, respectiv marcaj
terminal trailer - să le expedieze ca PDU.
254
 Obs. O PDU de la nivelul n + 1 devine, la nivelul n, SDU:

FIG. 6.6

PROBLEMATICA PROIECTĂRII (PROTOCOALELOR)

NIVELURILOR IERARHICE ALE UNEI REŢELE DE DATE
TREBUIE SĂ AIBĂ ÎN VEDERE URMĂTOARELE:
1) prevederea unei modalităţi de stabilire a conexiunilor la
fiecare nivel, în particular a unui mod de specificare a adreselor
interlocuitorilor;

255
 2) prevederea unei modalităţi de întrerupere a conexiunilor la
terminarea comunicaţiei;
3) stabilirea regulilor privind transferul informaţiilor şi anume:
a) sensul de circulaţie a informaţiilor pe o conexiune dată,
alegând între următoarele variante de transmisie:
- comunicaţii simplex – informaţia circulă într-un sens unic;
- comunicaţii semiduplex half-duplex - ambele sensuri, dar nu
simultan;
- comunicaţie duplex full-duplex: informaţia circulă simultan în
ambele sensuri;
b) numărul de canale logice care corespund unei conexiuni şi
priorităţile lor (multe reţele prevăd cel puţin două canale logice pe
fiecare conexiune: un canal pentru informaţiile curente şi unul pentru
informaţiile urgente);
4) asigurarea protecţiei la erori error control - adică prevenirea,
depistarea şi eventual, corectarea erorilor introduse de perturbaţiile
care afectează canalul fizic-prin:
a) utilizarea unor coduri detectoare şi chiar corectoare de erori;
b) prevederea unor posibilităţi ca receptorul de mesaje să poată
confirma dispozitivului emiţător dacă mesajele ce i-au fost adresate
au fost corect recepţionate sau nu;
5) posibilitatea refacerii ordinii fragmentelor de mesaj (SDU) la
recepţie, atunci când modul de transmisie nu păstrează succesiunea
de la emisia lor.
6) evitarea – la fiecare nivel ierarhic – a „înecării“ cu mesaje a
unui receptor lent de către un emiţător rapid, utilizând o reacţie care
să informeze emiţătorul despre starea curentă a receptorului.
7) tratarea lungimilor inacceptabile de mesaje în cazurile:
a) unor mesaje prea lungi în raport cu durata proceselor ce
comunică între ele prin dezasamblarea mesajelor în fragmente,
transmiterea lor (succesivă sau simultană pe aceeaşi cale sau pe trasee
diferite – după cum permit canalele şi metodele de comutaţie folosită)
şi reasamblarea lor la recepţie;
- unor mesaje neeconomice de scurte şi având acelaşi destinatar –
prin concatenarea lor la emisie şi descompunerea la recepţie a
mesajului rezultat în componentele sale;
8) alegerea traseului dintre sursă şi destinaţie, atunci când există
– la oricare nivel – mai multe posibilităţi.
256
 Nivelele OSI:
1) Fizic: Se ocupă cu transmisia de şiruri nestructurate de biţi
prin mediul fizic. Se ocupă cu caracteristicile mecanice, electrice,
funcţionale şi procedurile de acces la mediul fizic.
2) De date: Se ocupă cu transferul fiabil de informaţie prin
legătura fizică. Transmite blocuri de date (cadre) cu sincronizarea
necesară, controlul erorilor şi controlul fluxului între 2 noduri
alăturate.
3) Reţea: Asigură nivelelor superioare independenţa de
tehnologia de TD şi de comutare utilizată pentru conectarea
sistemelor. Responsabil pentru stabilirea, menţinerea şi terminarea
conexiunii.
4) Transport: Asigură un transfer de date fiabil şi transparent
între staţii.
Asigură recuperarea din erori pentru legătură cap-la-cap precum
şi controlul fluxului.
5) Sesiune: Asigură structura de control pentru comunicaţii între
aplicaţii. Stabileşte, administrează şi termină conexiuni (sesiuni) între
aplicaţii.
6) Prezentare: Asigură independenţa pentru procesele aplicative
faţă de diferenţele în reprezentarea de date (sinteza).
7) Aplicaţie: Accesul la mediul OSI pentru utilizatori şi asigură
de asemenea servicii de informaţie distribuită.
Principalul avantaj al modelului OSI este aceea că permite
rezolvarea problemelor eterogenităţii comunicaţiilor între
calculatoare. Două sisteme oricât de diferite, pot comunica efectiv
dacă au următoarele caracteristici comune:
a) Implementează acelaşi set de funcţii de comunicaţie;
b) Aceste funcţii sunt organizate într-un acelaşi set de nivele;
Nivelele pereche trebuie să asigure aceleaşi funcţii, dar nu este
neapărat necesar să facă acest lucru în acelaşi mod.
c) Nivelele pereche trebuie să utilizeze acelaşi protocol.
1) Nivelul fizic
Se ocupă cu interfaţa fizică între dispozitive şi regulile prin care
biţii sunt transferaţi de la unul la altul. Nivelul fizic are 4 (patru
caracteristici) importante:
a) mecanice;
b) electrice;

257
 c) funcţionale;
d) procedurale.
Exemple de standarde pentru protocolul fizic sunt: RS-232-C;
RS 449/422/423 şi X 21.
2) Legături de date. În timp ce nivelul fizic oferă numai un
serviciu de transmis şiruri de biţi, nivelul legăturii de date încearcă să
facă în aşa fel încât legătura fizică să devină sigură şi oferă mijloacele
de a activa, menţine şi dezactiva legătura. Principalul serviciu oferit
de nivelul 2 nivelelor superioare este acela de detecţie şi control al
erorilor. Un protocol al nivelului de date complet funcţional, nivelul
superior adiacent poate să presupună o transmisie virtuală fără erori.
Totuşi, dacă comunicaţia are loc între două sisteme ce nu sunt direct
conectate, conexiunea va presupune un număr de legături de date în
tandem direct conectate, conexiunea va presupune un număr de
legături de date în tandem (legături între noduri intermediare), fiecare
funcţionând independent. În acelaşi mod, nivelele superioare nu sunt
eliberate de responsabilitatea controlului erorilor.
3) Nivelul reţea: Serviciul de bază al nivelului de reţea este acela
de a oferi un transfer transparent de date între entităţile de transport.
El eliberează nivelul de transport de necesitate de a şti ceva despre
tehnologia de transmisie şi de comutare utilizată pentru conectarea
sistemelor. Serviciul de reţea este responsabil pentru stabilirea,
menţinerea şi terminarea conexiunilor prin intermediul facilităţii de
comunicaţie implicate.
Staţiile au legături directe cu nodurile de reţea. Nivelele locale au
protocoale „locale“ (asigură legătura între 2 noduri). Nivelele 4 şi 7
sunt în mod clar protocoale între entităţile N din cele două staţii.
Nivelul 3 este puţin din amândouă.
Dialogul principal are loc între staţie şi nod. Staţia trimite
pachete adresate nodului pentru expedierea prin reţea. Este creată o
conexiune de circuit virtual, se foloseşte conexiunea de TD şi apoi se
termină conexiunea.
Totuşi, pachetele de date sunt transferate şi circuitele virtuale
sunt stabilite între 2 staţii, există, de asemenea, aspecte de protocol
staţie-staţie.
Există două situaţii limită:
i) Staţiile sunt legate direct, fără intermediul nodurilor. Nu mai
există nevoia nivelului reţea.

258
 ii) Staţiile ce doresc să comunice sunt conectate la reţele diferite
şi comunică între ele în mod indirect.
Una din rezolvările problemelor ii) este utilizarea protocolului.
Internet Protocol (IP) care „stă“ deasupra unui protocol de reţea şi
este utilizat de un protocol de transport. IP este responsabil de
dirijarea şi livrarea protocolului interreţea şi se bazează pe nivelul 3
al fiecărei reţele pentru serviciile interreţea. IP mai este numit
câteodată „nivelul 3,5“.
Cel mai cunoscut exemplu de nivel 3 este standardul X 25. X 25
este în mod declarat o interfaţă între o staţie şi un nod (staţie).
4) Nivelul de transport. Protocoalele de la nivelul 4 în sus ale
modelului OSI sunt în general referite ca nivele superioare.
Protocoalele acestor nivele sunt de tip cap-la-cap şi nu se ocupă cu
detaliile facilităţilor de comunicare de dedesupt.
Scopul nivelului 4 este de a asigura un mecanism sigur pentru
schimbul de date între procesele din diferite sisteme. Nivelul 4 se
asigură că unităţile de date sunt livrate fără erori, în secvenţă, fără
pierderi sau duplicări. Nivelul transport serveşte ca legătură între
utilizator şi facilităţile de comunicaţie. Pentru a avea un nivel 3 fiabil
cu capacităţi de circuit virtual, este necesar un nivel 4 minimal. Dacă
nivelul 3 este nefiabil şi/sau suportă detagrame, protocolul de la
nivelul 4 trebuie să includă o detecţie şi recuperare din erori
extensivă. Astfel, ISO a definit cinci clase de protocoale de transport
fiecare orientat spre un serviciu de nivel inferior diferit. Cea mai
complexă versiune este comparabilă ca performanţe cu un alt
standard de protocoale de transport, protocolul TCP (Transmission
Control Protocol).
5) Nivelul sesiune. Nivelul sesiune oferă mecanismul de control
al dialogului între aplicaţii.
Ca un minim, nivelul asigură un mijloc pentru ca două procese
de aplicaţie să stabilească şi să utilizeze o conexiune, denumită
sesiune. În plus el poate asigura următoarele servicii:
- Tipul de dialog: duplex, semi-duplex, simplex;
- Recuperare – poate oferi un mecanism de verificare, astfel încât
dacă apare un defect oarecare între punctele de verificare, entitatea
sesiune poate retransmite toate datele de la ultimul punct de
verificare.
6) Nivelul de prezentare

259
 Se ocupă cu sintaxa datelor vehiculate între entităţile aplicaţiei.
Scopul este de a rezolva diferenţele dintre formatul şi reprezentarea
datelor. Oferă facilităţi pentru selecţia şi modificarea ulterioară a
reprezentării de utilizat.
Exemple de protocoale de prezentare sunt criptarea şi
protocoalele de terminale virtuale (face conversia între caracteristicile
de terminal specifice şi un model virtual sau generic utilizat de
programele de aplicaţie).
7) Nivelul de aplicaţie. Oferă mijloacele pentru ca procesele de
aplicaţie să acceseze mediul OSI. Acest nivel conţine funcţii de
administrare şi mecanisme utilizate pentru suportul aplicaţiei
distribuite (ex.: poşta electronică, transferul de fişiere etc.).

Fig. 6.7

260
 Fig. 6.8

Exemple de protocoale ale legăturii de date:

O mare parte din protocoale au la bază protocolul SDLC

(Synchronous Data Link Control) utilizat în reţeaua SNA a IBM.
ANSI a modificat protocolul în ADCCP (Advanced Data
Communication Control Procedure).
ISO la modificat în: HDLC (High-level Data Link Control).
ITU (CCITT) A ADOPTAT HDLC PENTRU AL SĂU LAP
(LINK ACCESS PROCEDURE) CARE ESTE PARTE A
STANDARDULUI PENTRU INTERFAŢA DE REŢEA X 25.
Toate aceste protocoale se bazează pe aceleaşi principii. Toate
sunt orientate pe biţi şi folosesc inserarea de biţi pentru transparenţa
cadrelor. Ele diferă, unele de altele, în puncte minore.
Formatul de cadru pentru protocoalele orientate pe biţi:
8 biţi 8 biţi 8 biţi  0 biţi 16 biţi 8 biţi
01111110 A Control Date Suma de control 01111110
D
R
E
S
Ă

Adresă – pe canale multiple (mediu comun) e foarte important.

Pe liniile point-to-point e folosit pentru a deosebi comenzile de
răspunsuri.
261
 Control: pentru numărul de secvenţă (seq), confirmări (ack) …
Date: informaţii arbitrare şi lungimi arbitrare.
Sumă de control – variantă a CRC (Cyclic Redundancy Code)
folosind CRC – CCITT ca poligon generator. Diferenţa e că permite
detecţia octeţ indicatori pierduţi.
Indicatorii limitatori 01111110 se transmit continuu pe liniile
punct la punct inactive.
Un cadru minim conţine 3 câmpuri şi are în total 32 biţi
(excluzând indicatorii de la capete).
(a)
1 3 1 3 P/F - BIT TEST
0 Secvenţa P/F URMĂTOR
(b) FINAL Poll/Final
1 0 Tip P/F Următor
(c)
1 1 Tip P/F Următor

Câmpul control: a) un cadru de informaţie;

b) cadru de supervizare;
c) cadru nenumerotat.
Există trei tipuri de cadre (câmpul control diferă în
funcţie de acestea):
- informaţie;
- supervizare;
- numerotat.
Acest protocol foloseşte o fereastră glisantă, cu
segmenţi pe 3 biţi. (În fereastră pot fi păstrate până la 7
cadre neconfirmate)?
Câmpul secvenţa (a) este numărul de segmenţi al
cadrului
Următor – confirmare ataşată (ack). Toate protocoalele
aderă la convenţia că, în loc să ataşeze numărul ultimului
cadru recepţionat corect, să folosească numărul primului
cadru nerecepţionat (adică următorul cadru aşteptat).
Opţiunea este arbitrară; nu are importanţă ce convenţie este
utilizată, dacă e folosită cu consecvenţă.
P/F Poll/Final – este folosit când un calculator
(concentrator) interoghează un grup de terminale.
P – calculatorul invită terminalul să trimită date.
Toate cadrele trimise de terminal au cadrele setate pe P
cu excepţia ultimului care e pe F.
262
 În câteva protocoale P/F e folosit pentru a forţa cealaltă
maşină să trimită imediat un cadru SUPERVIZOR, în loc să
aştepte fluxul INVERS la care să ataşeze informaţia despre
fereastră.

Comparaţie între arhitecturi de comunicaţie

OSI DPA DNA SNA

7 Apli 8 Ut 7 Ser
caţi ili vic
e zat ii
or tra
7 Ad nza
mi cţi
nis on
Pro
tra ate
ces
re
/
44 reţ
apli
ea
caţi
6 Prez 6 Ap 6 Ser
e
enta lic vic
re aţi ii
e pre
reţ zen
ea tar
e
5 Sesi 5 Co 5 Co
une 3 Ga ntr ntr
zdă ol ol
- ses flu
gaz iu x
dă ne dat
e

263
 4 Tra 4 Co 4 Co
nsp m ntr
ort un ol
ica tra
ţie ns
ca mi
p- sie
la-
ca
p
3 Reţ 2 Int 3 Di 3 Co
ea err rij ntr
eţe are ol
a cal
e
2 Leg 2 Le 2 Co
ătur găt ntr
ă ur ol
date ă leg
Ac dat ătu
ces e ră
1
reţe dat
a e
1 Fizi 1 Fi 1 Co
c zic ntr
ol
fizi
c

6.3. PROTOCOALE ŞI SINCRONIZĂRI ÎN RTD [21]

Se vor prezenta protocoale de comunicaţie în general, precum şi

cele conform modelului de Interconectare pentru Sisteme Deschise
(OSI – Open System Interconnection) modelul pe nivele universal
acceptat astăzi de către majoritatea producătorilor şi de către toate
organizaţiile de standardizare din domeniul computerelor şi al
comunicaţiilor de date.

264
 Conceptul de procesare distribuită şi de reţele de calculatoare
implică, faptul că entităţile din diferite sisteme de calcul trebuie să
comunice. Exemple de entităţi sunt programele de aplicaţii,
facilităţile pentru transferul de fişiere, sistemele de administrare a
bazelor de date, poşta electronică etc. În general, o entitate este
capabilă de transmisie/recepţie, iar sistemul este un „obiect” fizic ce
conţine mai multe entităţi.
Elementele cheie ale unui protocol sunt:
 Sintaxa ce include: formatul datelor, codarea, nivele de
semnal;
 Semantica ce include: informaţia de control pentru coordonare
şi pentru tratarea erorilor;
 Sincronizarea ce include: punerea de acord a vitezelor de
transmisie şi (timing) secvenţierea datelor.
Observaţie: - sintaxa DEX parte a gramaticii care studiază
funcţiile cuvintelor şi ale propoziţiilor în vorbire şi care stabileşte
regulile de îmbinare a cuvintelor în propoziţii şi a propoziţiilor în
fraze;
- sematica DEX ramură a lingvisticii,
studierea sensurilor cuvintelor şi a evoluţiei acestor sensuri.
Caracteristicile mai importante ale unui protocol:
1. direct sau indirect;
2) monolitic sau structurat;
3) simetric sau asimetric;
4) standard sau nestandard.
1) În legăturile punct la punct şi în configuraţiile multipunct
(multicasting, broadcasting) (cu mediu comun) entităţile din aceste
reţele pot comunica direct, fără intermediari. Informaţia de control şi
datele se transferă direct. În figuraţiile multipunct protocolul este
mai complex deoarece trebuie rezolvată problema accesului la
mediu.
În reţele de comunicaţii comutate, un protocol direct nu mai este
posibil.
2) Sarcina comunicaţiei între entităţi aflate pe sisteme diferite
este prea complexă pentru a fi tratată ca o singură unitate (ex.: un
protocol ideal ar fi bun pentru o comunicare între două entităţi prin
orice reţea: comutaţii de diferite tipuri, prin orice tip de legătură:

265
punct la punct, multipunct etc.). În loc de un singur protocol, există
un set de protocoale ce au o structură ierarhică sau pe nivele.
3) Majoritatea protocoalelor sunt simetrice, în sensul că suportă
comunicaţia între entităţi perechi. Asimetria este dictată de logica
schimbului de date (de exemplu un proces „client” şi unul „sever”).
Acest lucru presupune un computer care interoghează periodic (polls)
şi selectează un număr de terminale.
4) Un protocol nestandard este creat pentru o aplicaţie de
comunicaţie specifică.
Funcţiile unui protocol:
Observaţie. Nu toate protocoalele dispun de toate funcţiile.
Funcţiile protocoalelor pot fi grupate în următoarele categorii:
a) segmentare şi reasamblare;
b) încapsulare;
c) controlul conexiunii;
d) tratarea erorilor; controlul fluxului;
e) sincronizare;
f) secvenţiere;
g) adresare;
h) multiplexare;
i) servicii de transmisie.
a) Un protocol este până la urmă un ansamblu de reguli şi
convenţii ce se ocupă cu schimbul de şiruri de date între două unităţi.
Transmiterea se poate realiza continuu sau prin mesaje. Oricum ar fi
la nivelele inferioare datele trebuie segmentate în blocuri de
dimensiuni mai mici (acesta este procesul de segmentare sau
fragmentare).
Un bloc de date transferat între două entităţi, via un protocol mai
este numit şi unitate de date protocol (PDU – Protocol Data Unit).
Avantajele unor PDU scurte:
- TRATAREA ERORILOR ESTE MAI SIMPLĂ; SUNT
MAI PUŢINI BIŢI CARE TREBUIE RETRANSMIŞI;
- se poate asigura un acces mai echitabil la facilităţile partajate
de reţea, cu întârzieri mai mici;
- la recepţie se folosesc buffere (memorii tampon) mici.
Dezavantajele PDU scurte:

266
 - fiecare PDU conţine un volum fix de informaţii de control. Cu
cât blocul (pachetul) este mai mic, cu atât overhead (informaţie de
control şi verificare) ocupă un procent mai mare în pachet;
- recepţionarea PDU-lui poate genera o întrerupere ce trebuie
deservită. Blocurile mai mici au ca rezultat mai multe întreruperi;
- este consumat mai mult timp pentru procesarea blocurilor mici
şi numeroase.
b) Încapsularea. Adăugarea de informaţie de control datelor este
numită încapsulare. Unele PDU-uri pot să aibă numai informaţie de
control.
Informaţia de control din header (overhead) se împarte în:
i) Adrese – poate fi indicată adresa Tx şi/sau Rx;
ii) Cod pentru detectare de erori – este inclusă pentru detecţia
de erori;
iii) Controlul protocolului: Informaţia adiţională este inclusă
pentru a implementa funcţiile de protocol.
Exemple de protocoale: HDLC, DDCMP, Ethernet, Frame
Relay, ATM, etc.
c) Controlul conexiuni. O entitate poate transmite date unei alte
entităţi fără o planificare prealabilă (transfer de date neorientat pe
conexiune – connectionless), aşa cum este utilizarea datagramelor.
Un alt tip de transfer este de tipul transferului de date orientat
pe conexiune (ex. circuitul virtual) – de preferat pentru un schimb
îndelungat de date. Există trei faze pentru operarea unei conexiuni:
- stabilirea conexiuni;
- transferul de date;
- terminarea conexiunii.
d) Controlul fluxului. Cea mai simplă formă de control de flux
este cea a procedurii de stop - şi – aşteaptă (stop-and-wait), în care
fiecare PDU trebuie să fie achitat (confirmat) înainte ca un alt PDU
să fie transmis.
Protocoalele mai eficiente presupun o anumită formă de credit
oferit transmiţătorului (transmiterea unui volum de date – PDU-uri-
ce poate fi transmis fără achitare individuală).
Observaţie. Controlul fluxului este necesar şi în protocoalele
orientate pe aplicaţie (ex.: calculator-imprimantă  la încărcarea
buffer-elor dă comandă de oprire a transmisiei).

267
 e) Controlul erorilor. Majoritatea tehnicilor presupune detecţia
erorilor, bazată pe o secvenţă de verificare a cadrului, şi pe
retransmisia PDU-uri. Uneori retransmisia este activată de un timer
(contor de timp). Dacă nu se recepţionează achitarea unui pachet, în
timp util, el va fi retransmis.
Controlul erorilor trebuie să existe la toate protocoalele pentru
toate nivelele (controlul erorilor la nivel de reţea – se manifestă prin
faptul că în cazul pierderii unui pachet în reţea să poată fi
recuperat).
f) Sincronizarea. O entitate de protocol trebuie să memoreze un
anumit număr de parametri necesari (valoarea timer-ului, faza
conexiunii, etc.).
g) Secvenţierea. Identifică ordinea în care pachetele ce conţin
date au fost transmise prin numerotare. Secvenţierea serveşte la trei
scopuri principale:
– ordinea de livrare;
– controlul fluxului;
– controlul erorilor;
h) Pentru a ajunge la destinatar adresa poate avea:
– nume – specifică ce este un obiect;
– adrese – specifică unde este Rx (receptor);
– căi – cum se ajunge la Rx (receptor)
Numele poate fi:
– local – numele prin care o entitate este identificată în cadrul
propriului sistem;
– global – o entitate este cunoscută în afara propriului sistem.
Adresarea are următoarele caracteristici:
– structura numelui;
– cunoaşterea numelui;
– nume de conexiune;
– nume de porturi;
– nume de grupuri.
Pentru numele globale structura poate fi ierarhică sau plată
(flat) (se foloseşte când entitatea are un nume global. Numele
ierarhic are avantajul flexibilităţii în cazul dezvoltării sistemului. În
plus numele ierarhic uşurează rutarea pachetelor în reţea (ca la
Internet).

268
 i) Serviciile de transmisie. Un protocol poate oferi o varietate de
servicii adiţionale entităţilor care îl utilizează. Exemplu de servicii:
a) Prioritate;
b) Nivelul de servicii anumite clase de date pot cere un minim de
date;
c) Securitatea.
Sincronizarea. O entitate de protocol trebuie să memoreze un
anumit număr de parametri necesari (ex.: dimensiunea ferestrei, faza
conexiunii, valoarea timerului). Aceşti parametri pot fi priviţi ca
variabile de stare, iar totalitatea lor defineşte starea. Câteodată este
important ca două entităţi de protocol de comunicaţie să fie într-o
stare definită, de exemplu, cea de iniţializare, verificare şi terminare.
Aceasta e denumită sincronizare.
Problema legată de realizarea sincronizării este aceea că o
entitate este conştientă de starea celeilalte doar datorită PDU-ului
recepţionat.
Aceste PDU-uri sosesc cu întârziere datorită parcurgerii
traseului Tx-Rx. Mai mult un PDU poate fi pierdut în tranzit.

269
 Mesaj Mesaj
transmis recepþionat
1 2 3 a) Sincronizare
parþialã

a) Sincronizare parþialã

Fig. 6.9. Exemple de sincronizare pentru două entităţi A, B, ce realizează

ambele, actualizarea unor baze de date mutuale. Trebuie ca nici una
dintre ele să nu termine legătura stabilită până când ambele entităţi n-au
terminat actualizarea şi cele două baze de date nu sunt sincronizate [21]

Figura 6.9.a prezintă o diagramă de stări pentru A: Starea 1

indică faptul că A a terminat. Când A a terminat, va trimite un mesaj
de terminare a lui B. Când va primi şi A un mesaj de terminare ca
răspuns de la B, A este liber să întrerupă legătura. Totuşi B poate
termina prima. Pentru a rezolva problema se redefineşte situaţia
conform diagramei b). Când fiecare staţie a terminat de transmis şi
recepţionat, un mesaj de sfârşit, în orice ordine, va termina legătura.
Soluţia b) va funcţiona numai în caz că nu se vor pierde mesaje.
Să presupunem că A ajunge în starea 3 şi aşteaptă un mesaj de
sfârşit de la B, iar B va trimite un asemenea mesaj, dar acesta este
pierdut în tranzit. După ce aşteaptă un timp maxim impus, A are
două posibilităţi: fie trece în starea 4 şi termină, cu riscul ca cele
două bare de date să devină corupte, deoarece B încă nu a ajuns în
starea 1 şi are nevoie de asistenţa lui A, fie să treacă înapoi în starea
1, dar cu riscul de a rămâne agăţată, deoarece B s-ar fi putut să
treacă în starea 4 şi să termine.
270
 Diagrama c) ia în considerare erorile. Când a transmis şi a
recepţionat un mesaj de sfârşit, va emite un mesaj specific, indicând
faptul că a aflat că B a terminat. Nici una dintre entităţi nu poate
termina până când cealaltă nu a atins starea 2. În caz că o entitate
rămâne agăţată în starea 2, cel puţin ştie că cealaltă a atins starea 1
şi poate starea 5. Dacă o entitate a rămas agăţată în starea 1 sau 2,
va iniţia o procedură de diagnostic pentru a rezolva blocarea şi are
nevoie de asistenţa lui A, fie să treacă înapoi în starea 1, dar cu
riscul de a rămâne agăţată, deoarece B s-ar fi putut să treacă în
starea 4 şi să termine.
Diagrama c) ia în considerare erorile. Când A a transmis şi a
recepţionat un mesaj de sfârşit, va emite un mesaj specific, indicând
faptul că a aflat că B a terminat. Nici una dintre entităţi nu poate
termina până când cealaltă nu a atins starea 2. În caz că o entitate
rămâne agăţată în starea 2, cel puţin ştie că cealaltă a atins starea 1
şi poate starea 5. Dacă o entitate a rămas agăţată în starea 1 sau 2,
va iniţia o procedură de diagnostic pentru a rezolva blocarea.

Fig. 6.10. Relaţii între protocoalele de comunicaţie

271
 6.4. CABLURI UTILIZATE ÎN RTD [42] [51] [23]

6.4.1. Introducere
În alegerea cablurilor trebuie să se ţină cont de caracteristicile:
1) de mediul fizic (coaxial, fire torsadate, fibre optice etc.);
2) caracteristici fizice proprii standardelor locale;
3) caracteristicilor electrice şi optice (vezi 4.6).
Un cablu metalic este caracterizat prin:
- diametrul firului activ şi diametrul exterior;
- impedanţa caracteristică;
- banda de frecvenţe;
- atenuarea/unitate de măsură (1 km, 100 m etc.);
- viteza semnalului;
- caracteristici de zgomot.
Impedanţa este o funcţie de rezistenţa, inductanţa şi capacitatea
cablului:

Pentru cablul coaxial acest parametru este constant de la 60 Hz la

10 GHz (RG 11  75 ; RG 62  93 ; 10 Base 5 şi 10 Base-2 au
50 ).
La cablurile torsadate acest parametru nu este constant şi
performanţele sistemului scad cu creşterea distanţei.
Capacitatea – este o funcţie de material (constanta dielectrică a
materialului, construcţia cablului şi lungimea lui).
Ex.: RG 62 – 40 pF; 10 Base-2-80 pF; Fire torsadate: 33-51 pF
(toate valorile sunt date pentru 1 m).
Atenuarea. Conform legilor liniilor de transmisiuni atenuarea
este:

 a = 8,686  dB/m

Viteza semnalului
Într-un mediu dat, viteza de propagare este:

În vid semnalul se propagă cu 3 x 108 m/s. În celelalte medii

această viteză este mai mică, astfel:
272
 0,78 (RG 58); 0,83 (RG 11); 0,6 la fire torsadate; 0,66 în fibre
optice (1 este considerată viteza în vid).
În tabelul următor se dau comparativ parametri diferitelor cabluri
(după Hewlett Packard – Ghid de proiectare a reţelelor 1995) [51]:

Perechi Cablu coaxial Cablu coaxial Fibră

Tip cablu
torsadate Subţire (Thin) Gros (Thick) optică
cu 4 sau 25
Cupru 2 Cupru 2
Descrierea perechi
conductoare, conductoare, Sticlă 2 fire
cablului (categoriile
diametru 5 mm diametru 10 mm
3,4,5)-1
Tipul RJ 45 sau 50 -
BNC în T N-serial ST; SC
conectorului pin teleo
Lungimea max.
100 m 185 m 500 m 1000 m
a segmentului
Max. de END-TO-END
conectori pe un 2 30 100 2
segment POINT-TO-POINT
10 Mbps da da da da
100 Mbps da nu nu da
Imunitatea la
bună bună Foarte bună excelentă
zgomote
Securitate moderată moderată rea bună
Fiabilitate bună (B) moderată2 bună excelentă
Uşurinţa
B moderată rea bună
instalării
Uşurinţa
B rea rea rea
reparării
Uşurinţa
excelentă rea rea moderată
administrării
Preţ/nod foarte mic mic moderat mare
BACKBONE Backbone
Cea mai bună Extinderea
WORKGROUP (în aceeaşi (între camere,
aplicaţie instalaţiilor
încăpere) clădiri)

1. Semnalele 10 Base-T (10 Mbps) şi 100 Any LAN (100 Mbps)

nu pot fi transmise în cablu cu 25 perechi.
2. Cablul coaxial subţire este fiabil, dar conectorii permit ruperea
uşoară a cablurilor la utilizatorii de reţea neinstruiţi.

273
 Clasificarea cablurilor după EIA/TIA (cabluri torsadate)
Tip cablu Uz comun
Categoria 1 -------Telefonie şi transmisii lente de date
Categoria 2 -------ISDN şi T1/E1
Categoria 3 -------Date până la 16 MHz (incluzând 10 Base-T)
100 Base T4
Categoria 4 -------Date până la 20 MHz (cel mai utilizat la Token
Ring la 16 Mbps); 100 Base-T4
Categoria 5 -------Date până la 100 MHz (este utilizat de obicei
pentru RS 232-V24, reţele Ethernet).
Pentru categoriile 3, 4, 5 este următoarea observaţie: la 10 MHz
cabluri cu 2 perechi şi la 100 MHz se utilizează cu 4 perechi.
Obs. 1: Din punct de vedere fizic, reţelele realizate cu cablurile
coaxiale gros şi subţire sunt de tip bus, iar cele realizate cu fire
torsadate şi fibră optică sunt de tip stea. Topologia bus este mai
simplă şi cel mai frecvent utilizată.
Standardele Thick Ethernet (10 Base-5) şi ThinNet Ethernet (10
Base-2) – RG-58 sunt realizate cu cablu coaxial în topologie bus. În
aceste reţele locale, toate staţiile de lucru sunt conectate în succesiune
pe un singur cablu. Toate transmisiile ajung la toate staţiile conectate.
În topologia stea fiecare staţie de lucru este legată la un
echipament central (hub) care realizează menţinerea şi întrerupe
legătura dintre ele (în cazul unor erori). Avantajul topologiei stea îl
reprezintă uşurinţa izolării unui nod cu probleme. Aici avem reţelele
Ethernet 10 Base-T; [1 Base-5 (1 Mb/s – permit între staţii şi hub de
250 m]; FOIRL sau 10 Base-FL (Fiberoptic Ethernet).
Reţelele Token Ring conectează staţiile în inel prin cablul STP
(TR) tip 1 (16 Mbps) sau STP tip 1 A (100 Mbps).
Obs. 2: Prescurtarea tipului de reţea se traduce astfel:

10 Base – T
cablul telefonic torsadat
transmitere în banda de bază (baseband)
viteza de 10 Mbps

Obs. 3: Descrierea segmentului de cablu şi a secţiunii de cablu.

274
 Fig. 6.11

Hub – concentrator, multi-port repetor.

Repetoare = amplifică semnalele pentru a mări distanţa fizică pe
care poate acţiona un LAN
Hub nu există un consens asupra a ceea ce reprezintă un hub (la
început a fost considerat concentrator iar acum se tinde spre funcţiuni
complexe).
Obs. 4: Topologia de reţea generală (LAN)
BACKBONE

HUB

HUB HUB

NOD
WORKGROUPS
Fig. 6.12

275
 În vederea creşterii vitezelor în reţelele locale, datorită cerinţelor
în creştere, a apărut standardul Fast Ethernet conform tabelului de
mai jos:

Specificaţie de Tip cablu Avantaje Dezavantaje

cablu
Criză de cablu
Categoria SUTP Mod full-duplex rate
Categ. 5, panourile de
100 Base-TX (două perechi) sau de transfer 200 Mbps;
conexiuni şi conectică
IBM Type 1 STP 2 perechi de fire
trebuie să fie de Categ. 5
Lucrează practic cu
Categoria 3,4,5 UTP Necesită 4 perechi de
orice cablare torsadată
100 Base-T4 (patru perechi) sau cabluri, nu permite
existentă; adaptările
IBM tip 1 STP operare full-duplex
sunt mai ieftine
Fibră multimod (o Permite distante mai Conectorii sunt mult mai
pereche de 62,5-125 mari între noduri; scumpi decât pentru
microni) imunitate la alternative cu cupru
100 Base-FX interferenţe
electromagnetice;
foloseşte aceeaşi
cablare ca şi FDDI

Tehnica FDDI (Fiber Distributed Data Interface) – mediul LAN

pentru 100 Mbps (multimod, monomod), precum şi firele torsadate –
a II-a generaţie de LAN-uri. Se standardizează cu acces pe bază de
jeton (token), şi a fost creată pentru a suporta interconectarea în
calitate de reţea backbone a LAN din prima generaţie. Din punct de
vedere logic este un inel dublu; din punct de vedere fizic poate fi stea.

6.4.2. Tipuri de cabluri utilizate în reţele:

1) Cablul ecranat cu perechi torsadate (STP – Shielded Twisted
Pair) – numit şi cablu Token Ring, este un cablu cu două perechi de
fire, ecranat cu împletitură metalică, cu impedanţă de 150 .
Cablul tip 1, original, suportă viteze până la 16 Mbps. Noua
versiune este numită STP extins (Extended STP) sau cablul tip 1 A;
suportă viteze până la 100 Mbps, putând fii utilizat în aplicaţii
multimedia.
2) a. Cablul neecranat cu perechi torsadate (UTP – Unshieleted
Twisted Pair);
b. Cablul ecranat cu folie cu perechi torsadate (FTP – Foiled
Twisted Pair);

276
 c. Cablul ecranat cu împletitură şi folie cu perechi torsadate
(S/FTP – Screened Foiled Twisted Pair) (împletitură metalică şi folie
de aluminiu).
Sunt tipurile de cablu cele mai utilizate pentru că au preţ de cost
scăzut, se instalează uşor, oferă o mare flexibilitate în modificarea
topologiei reţelei, au capacitatea de a suporta orice tip de LAN.
Cablurile UTP, FTP şi S/FTP categoria a 5-a, pot suporta viteze
de până la 100 Mbps. Un avantaj important al cablurilor torsadate
este imunitatea foarte bună la interferenţa între perechi. Toate pot fi
disponibile în tub de PVC sau plenum (rezistenţă la foc şi produce
mai puţin fum când arde).
Cablul cel mai utilizat este cel cu patru perechi de conductori 24
AWG (100 ).
3) Cablul coaxial – conductor central învelit într-un dielectric
masiv îmbrăcat la rândul său, într-o folie metalică şi o plasă împletită
(un blindaj) de sârmă.
Peste blindaj se află învelişul de protecţie din PVC sau plenum.
Impedanţa caracteristică este de 50 .
4) Cablul cu fibre optice. Fibrele de sticlă sunt învelite într-o
manta de protecţie, un strat izolator şi o altă manta de protecţie
exterioară. Pot fi învelite în PVC sau plenum.

Fig. 6.13. Tipuri de cablu

277
 Fig. 6.14. Cablu cu FO

4) Cablu cu 16-48 fibre optice

Fig. 6.15. Tipuri de conectori [51]

278
 6.5. INTRODUCERE ÎN MULTIPLEXAREA DATELOR

Utilizarea eficientă a suportului de TD în reţelele de

teleprelucrare se poate obţine prin folosirea sa de către mai multe
surse de date.
Tehnicile utilizate:
- prin diviziune în frecvenţa MDF;
- prin diviziune în timp sincronă (MDTS);
- prin diviziune în timp asincronă (MDTA).
Multiplexare: scheme de diviziune a căilor fiecărui canal de
intrare, activ sau nu, îi corespunde în canalul de ieşire o anumită
poziţie în timp sau frecvenţă. Suma debitelor canalelor de intrare într-
un multiplexor nu poate depăşi debitul canalului de ieşire.
Concentratoare: un număr oarecare de canale de intrare folosesc
în mod dinamic, după necesităţi un număr mai mic de canale de ieşire
(eventual un singur canal). Suma aparentă a debitelor pe canalele de
intrare este mai mare decât cea a debitelor de la ieşire.
MDTA prezintă particularităţi specifice fie multiplexorii, fie
concentrării şi din această cauză multiplexoarele cu diviziune în timp
asincronă sunt numite şi multiplexoare statistice sau concentratoare
multiplexoare.

6.5.1. Structura şi caracteristicile multiplexoarelor temporale

sincrone [15]
Semnalele de date ce trebuie multiplexate trebuie să fie sincrone,
adică tactul de debit al fiecărui semnal să fie obţinut dintr-un ceas
comun. Dacă semnalele de multiplexat nu sunt sincrone, este necesar
un echipament de adaptare a vitezei pe fiecare canal pentru a obţine
semnale sincrone.
Multiplexorul cuprinde echipamentul de multiplexare propriu-
zisă (sau demultiplexare – MUX, DEMUX), echipamentul căilor de
viteză mică ce urmează a fi multiplexate, sau care au fost
demultiplexate şi echipamentul căii de viteză mare.

279
 Calea 1

M
Calea n UX Echipamentul
căilor de viteză
DMUX mare
Echipamentu
Fig.l căilor
6.16. Structura
de unui multiplexor [15]
viteză mică Sincronizare
Căile de intrare 1 11 12 13 1k
cu semnale
izocrone
digitale 2 21 22 23 2k

n n1 n2 n3 nk

Intercalare de biţi
11,21, …,n1 12,22,…,n2 12,23,…,n3 1k,2k,…,nk

11,…,1k 21,…,2k 31,…,3k n1,…,nk

Intercalare de cuvinte
Fig. 6.17. Principiul multiplexării prin diviziune în timp [15]

Multiplexarea sincronă se poate realiza prin intercalare de biţi

sau prin intercalare de cuvinte (vezi fig. 6.17).
Semnalele ce trebuie multiplexate sunt intercalate ciclic, bit cu
bit sau pe grupuri de biţi, pentru a forma semnalul multiplex.
O caracteristică importantă a multiplexorului o constituie
eficacitatea E, definită, astfel:

E= (6.1)

unde:
Ci – numărul maxim de caractere ce pot fi transmise pe calea i în
unitatea de timp;
Ni – numărul elementelor binare dintr-un caracter;
n – numărul căilor multiplexate;
D – debitul binar al semnalului multiplex.
280
 În operaţia de multiplexare sunt eliminate elementele start şi stop
ale caracterelor urmând ca acestea să fie adăugate după
demultiplexare, eficacitatea multiplexorului crescând.
În afara datelor în semnalul multiplex trebuie incluse şi alte
informaţii numite semnalizări referitoare la fiecare canal multiplexat,
fie pentru a permite dialogul între multiplexoare (texte şi
sincronizare), fie pentru a permite dialogul între terminalele conectate
la extremităţile unui canal. Aceste semnalizări pot fi transmise fie pe
canalul de date însuşi, în locul datelor, fie un canal separat.
Problemele care apar la multiplexoare se referă la posibilitatea de
a multiplexa datele primite de la sursele de date ce diferă prin debit,
mod de transmisie (sincron, aritmic) sau cod utilizat şi la posibilitatea
de a realiza tranzitul căilor.
6.5.1.1. Multiplexarea prin intercalarea cuvintelor
Semnalul multiplex, având debitul D este împărţit în cadre de
lungime L biţi, fiecare cadru fiind la rândul său împărţit în subcadre
de lungime i (fig. 6.18). Subcadrele ce au aceeaşi poziţie în
interiorul a două cadre oarecare au aceeaşi lungime. Succesiunea
subcadrelor cu acelaşi indice i din diferite cadre constituie un circuit
de date numit canalul i, având un debit i bit/s.

L biţi L biţi
S … S … S
1 2 3 n 1 2 3 n 1

Fig. 6.18. Structura semnalului multiplex (intercalarea cuvintelor)

Presupunând că se alocă canalul i unei surse de date ce emite

într-un cod aritmic cuvinte de lungime li biţi (exclusiv elementele de
start şi de stop) cu o frecvenţă de C i cuvinte/s. Va fi posibil să se
transmită informaţia utilă (cuvintele fără START, STOP) dacă sunt
îndeplinite condiţiile:
i  li
 ci (6.2)
Pentru multiplexarea canalelor ce au viteze diferite se poate
organiza cadrul în subcadre corespunzătoare celui mai mare debit de
pe canalele de intrare, alocând apoi fiecărui canal un subcadru.
Soluţia prezintă dezavantajul unei eficacităţi scăzute. Pentru mărirea
eficacităţii multiplexorului se determină lungimea L a cadrului în
281
funcţie de debitul Di cel mai mic şi se alocă mai multe subcadre ale
aceluiaşi cadru fiecărui canal cu debit mai mare, obţinând astfel
canale cu debitele Di, 2Di, 3Di etc. În multiplexoarele MT 441 din
RTP-STAR se utilizează această metodă - subcadrele se numesc
sloturi şi au i = 4 biţi. O altă metodă constă în a determina lungimea
cadrului în funcţie de debitul Di cel mai mare şi în a crea canale cu
debitele Di/2, Di/3 etc.; pentru a crea două canale cu debitul D i/2 spre
exemplu, subcadrul i al cadrelor pare unui canal şi subcadrul i al
cadrelor impare celuilalt canal.
Pentru sincronizarea de cadre se alocă primul subcadru din
fiecare cadru, pe care se transmite caracterul de sincronizare.
Multiplexarea prin intercalarea cuvintelor este de preferat în
cazul transmisiunilor aritmice. Se poate utiliza şi în cazul TD
sincrone, grupând datele recepţionate pe canalele de intrare în cuvinte
de lungime fixă pentru a le introduce în subcadre.
6.5.1.2. Multiplexarea prin intercalarea biţilor
La acest tip de multiplexare procedeul este asemănător cu
multiplexarea prin intercalarea cuvintelor cu particularitatea i = 1.
Lungimea cadrului se calculează după debitul Di cel mai mic.
Realizarea de canale cu debite mari (2Di, 3Di etc.) se obţine prin
alocarea mai multor subcadre aceluiaşi canal.
Primul subcadru (bit) al fiecărui cadru este alocat sincronizării de
cadre.
Semnalizările dintre multiplexare se realizează pe un canal (un
bit din fiecare cadru) alocat special sau chiar canalele de date când pe
acestea nu se transmit date.
Multiplexarea prin intercalarea biţilor este recomandabilă pentru
canalele pe care se fac transmisiuni sincrone.

282
 6.5.2. Conversia semnalelor de multiplexat în semnale
izocrone
Semnalele digitale ce trebuie a fi multiplexate trebuie să fie
sincrone cu ceasul multiplexorului. Este necesară o adaptare a vitezei
care va schimba semnalul de date într-un semnal izocron folosind un
tact de bit derivat din cadrul multiplexorului.
Metodele utilizate pentru adaptarea vitezei depinde de tipul
semnalelor ce urmează a fi transmise: semnale START – STOP
având codul şi viteza cunoscute; semnale pleziocrone (având vitezele
puţin diferite de cele corespunzătoare sincronismului datorită
toleranţelor admise pentru frecvenţa tactului de bit). Semnalul
plesiocron conform ITU-T (fost CCITT) – două semnale sunt
plesiocrone dacă au aceeaşi viteză nominală însă nu provin din
aceeaşi sursă de tact.
Pentru multiplexarea semnalelor START – STOP ce pot avea
diferite coduri şi viteze adaptarea vitezei trebuie să asigure
transparenţa la cod şi viteza.
Metodele utilizate sunt fie cu eşantionare simplă, fie cu
eşantionare şi codarea tranziţiilor.
Semnal de date
fd
Tact de sondare
de date 0 0 1 1 1 1 1 0 0 fs
a 1 2 3 4 1 2 3 4 1 2 3 4 1 2 3 4 1 2 3 4

Date transmise 0 1 C1 C2 1

a) Eşantionarebsimplă (fd, fs = 20 fd)

b) Eşantionare şi codarea tranziţiilor (fd = fs/4 = 5fd)
Fig. 6.19. Adaptarea vitezei prin eşantionare [15]

În metoda eşantionării simple, semnalul de date, având viteza f d,

este sondat cu o frecvenţă mai mare f s, aleasă astfel încât distorsiunea
=fdfs-1100% ce apare la reconstituirea semnalului original, să fie
mai mică decât o valoare impusă. Pentru fs = 20 fd îi corespunde
distorsiunea  = 5%. Metoda prezintă dezavantajul că, transmiţând
pentru fiecare interval de eşantionare un bit, ce indică starea
semnificativă a semnalului eşantionat, creşte mult viteza de
transmisie. Datorită simplităţii echipamentului, metoda este
recomandabilă cât se poate lucra cu viteză mare de bit a semnalului
multiplex, iar numărul canalelor ce trebuie multiplexate este mic.
283
 O reducere a vitezei de transmitere se poate obţine codificând
poziţia intervalului de eşantionare în care se află fiecare tranziţie din
semnalul original, recomandată de ITU-T şi se numeşte metoda
indicelui glisant. În exemplul din fig. 6.19 se grupează câte patru
intervalele de eşantionare şi, dacă nu apare tranziţie în semnalul
original, se transmite numai primul eşantion din fiecare grup.
Când apare o tranziţie, se transmite numai un cuvânt de cod
format din trei biţi, primul bit reprezentând noua stare semnificativă a
semnalului original, iar ceilalţi doi (C1, C2) indicând intervalul de
eşantionare în care a apărut tranziţia.
În cazul semnalelor plesiocrone adaptarea vitezei se face prin
introducerea unor biţi suplimentari în fluxul datelor sau eliminarea
unor biţi de date.
Dacă fs > fd, diferenţa dintre faza s a tactului de bit derivat şi
faza d a tactului de bit corespunzător datelor, va creşte. Când s - d
depăşeşte 2 sau un multiplu de 2 (un bit din fluxul datelor va fi
sondat de două ori, ceea ce echivalează cu inserarea unui bit
suplimentar în fluxul datelor).
Dacă fs < fd, diferenţa s - d scade şi pentru –k2 un bit din
semnalul de date nu va fi sondat.
Informaţia referitoare la biţii suplimentari sau cei omişi se
transmite pe canale special alocate acestui scop. Această metodă se
numeşte metoda completării pozitive fs > fd şi negative fs < fd. Biţii
suplimentari se numesc biţi de completare pozitivi iar biţii omişi se
numesc biţi de completare negativi.
Metoda necesită un echipament mai complex decât cel pentru
alte metode de adaptare a vitezei. Un alt dezavantaj al metodei constă
în faptul că tactul de bit asociat datelor reconstituite va avea fluctuaţii
provocate de procesul de eliminare a biţilor de completare pozitivi
sau de introducere a biţilor de completare negativi (vezi fig. 6.20).

284
 0 1 0 0 1 0 1 1 0 1
Semnal

de date
fd

fs>fd

Date

bit suplimentar transmise

fs<fd

Fig. 6.20. Efectul sondării cu fs  fd Date

transmise
6.5.3. Multiplexarea prin diviziune seînomitetimp un bit asincronă
(Multiplexarea statistică)
Majoritatea terminalelor utilizează numai 10  30% din timpul în
care sunt conectate la linie pentru TD. Chiar MDTS (sincronă) care
este mai eficace ca MDF nu asigură un grad ridicat de folosire a
canalelor MDTS alocă intervalele de timp numai terminalelor ce se
află efectiv în regim de transmisie.
În acest caz mesajele provenite de la canalele de intrare vor fi
precedate de câte o adresă, dar ordinea în care acestea sunt înseriate
în linie nu este prestabilită. Oricare din terminale (canale) poate
folosi fiecare interval următor liber.
Mesajul binar recepţionat pe un canal de intrare este structurat în
caractere, conform caracteristicilor de cod şi de viteză ale liniei. Din
caractere sunt eliminate elementele de START şi STOP care vor fi
apoi regenerate de multiplexorul receptor. Fiecărui canal de intrare
care devine activ îi este alocată o memorie tampon pentru a stoca
caracterele de date şi cele de semnalizare.
Determinarea momentelor de început şi de sfârşit ale transmisie
fiecărui canal de intrare reprezintă o problemă dificilă.
După fiecare cadru transmis se explorează memoriile tampon ale
canalelor active, transferându-se conţinutul lor într-o memorie alocată
semnalului multiplex şi formând astfel un nou cadru ce se transmite
(fig. 6.21).

285
 A

B
C
Intervale de timp nefolosite
D
A1
B C DA 2
B C DA 3
B C DA 4
B C D
1 1 1 2 2 2 3 3 3 4 4 4

CADRU 1 CADRU 2 CADRU 3 CADRU 4 MDTS

A1 B1 B2 C2 D3 A4 C4 Intervale de timp
disponibile

Adresă Date MDTA

Fig. 6.21. MDT comparată cu MDTA

6.6. TIPURI DE MULTIPLEXĂRI ÎN TIMP [26]

Ordinea de apariţie a tehnicilor de multiplexare:

TDM (Time Division Multiplexing)
SPM (Statistical Packet Multiplexing)
FPM (Fast Packet Multiplexing
ATM (Asynchronous Transfer Mode) – cu tehnologia derivată:
Micro-Band – ATM (de la firma MICOM Comunications Corp).
Tipuri de multiplexări
De la multiplexarea în timp a mai multor canale de date până la
tehnici ca ATM ce funcţionează eficient doar pe linii de viteză mare;
tehnologia a evoluat spectaculos.
În acelaşi mod au evoluat şi cerinţele suportului de transmisie.
Dacă pentru un multiplexor cu 8 canale de date se poate utiliza cu
succes o linie de 2,4 kb/s cerinţele pentru un segment ATM sunt
sensibil mai mari:
1,5  2 Gb/s. Pe un segment ATM circulă în acelaşi timp voce,
date, imagini video iar segmentel sunt legate în reţele de dimensiuni
mari ce oferă utilizatorilor îndepărtate toate aceste servicii.

286
 Companii mari încearcă să ofere servicii similare ATM la preţuri
mult mai scăzute folosind tehnici ce lucrează pe linii de viteză medie
sau mică.

6.6.1. TDM (Multiplexare cu Diviziune în Timp) (MDTS)

TDM funcţionează divizând timpul de acces.
Tehnologia TDM este simplă, destul de ieftină şi a fost folosită
cu succes la început pentru serviciile de date de viteză ridicată. TDM
introduce întârzieri mici, pretându-se bine pentru transmiterea de
date, voce sau video având la dispoziţie suficientă bandă de
transmisie.
Deficienţe: foloseşte un segment de reţea cu o eficienţă foarte
scăzută. Dacă un canal alocat unui utilizator este inactiv, segmentul
de timp nu este disponibil pentru ceilalţi utilizatori.
Chiar şi un canal activ pe care se transmite voce nu este eficient
folosit deoarece 60% din timpul unei conversaţii este linişte (când
vorbeşte o persoană, cealaltă ascultă, în plus persoana care vorbeşte
face pauze între cuvinte şi propoziţii).
Aceeaşi ineficienţă se întâlneşte şi în cazul TD. Majoritatea
traficului de date, în special în cazul terminalelor şi a LAN-urilor,
este în rafale, folosind intens un timp scurt alocat.
În cazul TD se operează cu eficienţă de timpul 5  10% iar
pentru voce şi date, combinate, TDM oferă o medie de 10  25% de
folosire.
Un alt neajuns al tehnologiei TDM este acela că nu este
adaptabilă la timpul de trafic cerut. Din cauză că lăţimile intervalelor
alocate în mod static nu pot fi modificate, o eventuală cerere a unui
canal pentru un debit mai mare nu poate fi satisfăcută.
Ex.: Un pachet Ethernet de 1500 octeţi vor traversa printr-o
linie de 56 kb/s în ¼ sec. Printr-un multiplexor cu canale de intrare
de 19,2 kb/s va traversa în 3/4 sec., chiar dacă celelalte canale sunt
inactive. Deci TDM nu este numai ineficient ci şi extrem de rigid în
ceea ce priveşte folosirea unor canale cu cerinţe de viteză ridicată.

287
 Fig. 6.22. TDM

6.6.2. SPM (Multiplexare Statistică a Pachetelor) (MDTS)

Tehnologia este mai complexă dar înlătură unele din
dezavantajele TDM. S-a aplicat cu succes pe liniile de viteză medie şi
înaltă pentru a înlătura neajunsurile tehnologiei TDM. Dispozitivele
SPM sunt mai complexe având la bază un micropocesor (cele TDM
puteau să nu aibă) dar eficienţa lor crescută măreşte raportul
preţ/performanţă.
SPM este o tehnologie eficientă, împărţind intervalele de timp
între canale în mod dinamic, după necesităţile fiecăruia.
SPM alocă timp doar canalelor active şi în acelaşi timp măreşte
lărgimea unui canal rafalelor de date de mare viteză.
Într-un multiplexor SPM datele canalelor active sunt asamblate
în pachete, cărora li se adaugă anumite informaţii de control şi
identitate şi apoi transmite la capătul celălalt al liniei Multiplexorului
care recepţionează, cercetează eventualele erori de transmisie cere
retransmiterea dacă este nevoie, după care dezasamblează pachetul şi
îl emite spre destinaţia finală.
Capacitatea de detecţie/corecţie (pachetul este recepţionat în
întregime şi apoi retransmis - „store and forward“) este necesară şi
din cauză că trebuie asigurată corecta identificare a pachetelor pentru
a nu amesteca datele utilizatorilor. În cazul tehnologiei TDM
informaţia canalelor este livrată în ordine prestabilită, deci nu este
nevoie de un header special de identificare şi control. (TDM nu
furnizează informaţii pentru corecţia erorilor). Deoarece datele se

288
transmit în pachete, se pot realiza criptări şi comprimări. Aceste
lucruri sunt greu de realizat prin TDM.
Dezavantaje SPM:
- introducerea de întârzieri mari când datele parcurg mai multe
multiplexoare (fiecare pachet trebuie prelucrat pe rând de fiecare
multiplexor);
- imposibilitatea calculării în avans a întârzierilor pachetelor de
date.
Procesarea „store and forward“ este responsabilă în mare măsură
pentru introducerea de întârzieri iar compresia şi criptarea/decriptarea
datelor pentru întârzieri variabile. Din cauza pachetelor de lungime
variabilă care duc la întârzieri de valori foarte diferite SPM nu se
pretează la aplicaţii care cer timp de răspuns mic cum ar fi
transmiterea de voce sau informaţii video.
Rezolvând problemele TDM-ului (ineficienţa şi proasta folosire
a liniei) tehnologia SPM pierde două avantaje:
1) livrarea rapidă a pachetelor şi 2) întârzierile de lungime fixă.
Aceste probleme apar doar din tratarea „store-and-forward“
prin care un pachet de date este recepţionat integral înainte de a fi
transmis mai departe.

6.6.3. FPM (Multiplexarea Rapidă a Pachetelor)

Tehnologia FPM păstrează eficienta mare de utilizare a reţelei
SPM furnizând totodată şi viteza mare oferită de TDM.
În acelaşi timp FPM reduce corecţia şi detecţia de erori, aceasta
bazându-se pe capacităţile capetelor finale ale transmisiei.
FPM (ca şi SPM) se bazează pe asamblarea datelor în pachete.
Nepronunţându-şi să rezolve probleme de detecţie/corecţie de
erori FPM renunţă la strategia „store and forward“.
Un multiplexor FPM începe transmiterea mai departe a unui
pachet de date înainte ca acesta să fie complet recepţionat. În modul
acesta un pachet circulă efectiv prin reţea şi nu de la un multiplexor
la altul. Tehnica FPM presupune că liniile de comunicaţie sunt
suficient de fiabile ca să nu fie nevoie de verificări la fiecare nod
intermediar.
Pentru pachetele asamblate de un multiplexor FPM este nevoie
doar de citirea primilor câţiva octeţi, de adresă pentru ca

289
multiplexorul să fie capabil să înceapă direcţionarea pachetelor către
următorul punct din reţea.
Deficienţe FPM:
Unica problemă a FPM-ului rămâne faptul că într-o reţea pe care
circulă tipuri de pachete diferite nu poate garanta livrarea cu aceeaşi
întârziere a pachetelor.
Faptul că nu oferă detecţie/corecţie de erori nu constituie o
problemă, acest lucru rezolvându-se la nivelul capetelor finale ale
transmisiei.

6.6.4. ATM (Mod de Transmisie Asincron)

La tehnologia FPM a mai rămas un singur neajuns: întârzierile de
lungime variabilă. Acest lucru se rezolvă simplu: pachetele sunt
sparte în pachete mici, de dimensiune redusă şi egale între ele numite
celule (SPM, FPM nu pot realiza transmisiuni în timp real pentru
video şi voce).
6.6.4.1. Fram Relay (Cell Relay): Transmiterea de Celule
Fram Relay este un standard derivat din FPM proiectat pentru
transmiterea datelor la aplicaţii în care timpul de răspuns este
important. Ca şi la FPM se evită „store and forward“ reducându-se
timpul de transversare a reţelei pentru un pachet (celulă) dar, spre
deosebire de FPM unde pachetele au dimensiuni variabile (între
câţiva octeţi şi până la 2  3 mii de octeţi) standardul Frame Relay
foloseşte celule de dimensiuni egale.
Acest lucru stabilizează întârzierile la o transmitere într-o reţea
pe care circulă diverse tipuri de date, tehnologia pretându-se la
transmiterea de voce video sau alte tipuri de date în care timpul de
răspuns este important.
6.6.4.2. Descrierea ATM
ATM se bazează pe funcţionarea FPM având totodată şi celule
de dimensiune fixă ca la Fram Relay. În acest mod această tehnologie
se pretează foarte bine la transmiterea oricărui tip de date (LAN voce,
video).
ATM păstrează avantajele FPM alocând intervale de timp doar
utilizatorilor care au ceva de transmis. Celulele se comportă ca nişte
pachete în miniatură, fiind rutate de multiplexoarele ATM ca la FPM
(ieşind din multiplexor înainte de a fi în întregime primite). Deoarece
celulele sunt foarte mici timpul lor de ajungere este previzibil.

290
Întârzierile se datorează timpului în care se face citirea header-ului
pachetului de date (cei 5 octeţi care conţin informaţii de control şi
rutare).
Dezavantajele ATM:
ATM nu funcţionează bine (nu este proiectată) pentru linii de
mică viteză (sub 1,5  2 Mb/s). În celula sa de 424 de biţi 11% este
informaţie suplimentară (control şi adresă). Din această cauză pentru
o linie de 56/64 kb/s eficienţa ar fi doar de 70%. În acelaşi timp
celula este prea mare (pentru linii de viteză mică) ca să poată garanta
întârzieri mici (pe o linie de 56 kb/s pe care circulă 8 canale de voce,
întârzierea ecoului ar putea depăşi 250 ms (valoare inacceptabilă). O
celulă ATM are 53 octeţi.
6.6.4.3. MicroBand ATM
La ATM problema liniilor de viteză mică este că celula
este prea mare ca să poată fi livrată suficient de repede.
Pentru aceste linii MICOM Comunications Corp USA a
dezvoltat un standard propriu bazat pe FPM şi Cell Relay
care funcţionează la rate de 9,6 kb/s cu eficienţă de 90 
95%. Dimensiunea celulei variază între 25 de biţi (la viteza
de 9,6 kb/s) şi 50 de biţi (la 256 kb/s) furnizând astfel
eficienţa maximă pentru viteze diferite.
MICOM foloseşte această tehnologie pentru familiile de produse
Marathon şi NetRunner DVI (data/voice integration). Aceste produse
leagă locaţii îndepărtate prin voce, terminale şi trafic LAN la 9,6 
256 kb/s.
În plus DVI-urile MICOM folosesc compresiile de date,
reducerea pauzelor de vorbire şi adaptarea dinamică a vocii în cazul
multiplelor rutări-tehnică folosită şi la transmiterea vocii prin satelit.

6.6.5. SistemeSISTEM E DE MULTIPLEXARE

de multiplexare SINCRONE
sincrone
Ierarhia sistemelor de multiplexare
IERARHIA SISTEMELOR în timp
DE MULTIPLEXARE ÎN TIMP PCM PCM:
DS1 DS2 DS3
x4 x7 x6
1,544 kbit/s 6,312 kbit/s 44,736 274,176 kbit/s
DSO
Fourth Order
64 kbit/s

Ordinul zero x4 x4 x4
Zero Order 2,048 kbit/s 8,448 kbit/s 34,368 139,264 kbit/s

Tirst order Second Order Third Order 564,992 kbit/s

x4
Fig. 6.23
- 24 canale - SUA
291
- 30 canale - Europa
 - 24 canale – S.U.A.
- 30 canale - Europa
Standardele pentru ierarhiile transmisiunilor de date sincrone
sunt cuprinse în Recomandările ITU-T (CCITT) G707, G708, G709.
Recomandările CCITT definesc rata transmisiunilor de bază cu
SDT (Synchronous Digital Hierarchy). Prima este de:
155 Mbit/s pentru STM – 1 (Synchronous Transport Module)
622 Mbit/s pentru STM – 4
2,4 Gbit/s pentru STM – 16.
Pentru nivelele superioare ratele sunt în studiu.
Plesiochronous Digital Hierarchy (PDH)
34 Mbit/s
140 140
LTE LTE
34 34
140 Mbit/s 140 Mbit/s

8 Mbit/s
34 34

8 8

2 Mbit/s
8 8

2 2

CLIENT
LTE – Line Terminating Equipament
Plesiochronous Drop & Insert

292
140 Mb/s 1
45 Mb/s 2
34 Mb/s 3
6 Mb/s 4
2 Mb/s 5
1,5 Mb/s 6
LAN/MAN 7 Synchronous Optical Aggregate
FDDI 8 (SONET)
9
10
11 Interfaţă pentru multiplexare sincronizată
BISDN 12
ATM 13
Fig. 6.24

9 – STM – 1 Electr. Opt. STM – 1 (155 Mbit/s)

10 – STM – 4 Electr. Opt. STM – 4 (622 Mbit/s)
11 – ISDN sau
12 – BISDN STM – 16 (2,4 Gbit/s)

Ratele standardelor G & 07, G 708 şi G 709 pentru transmisii

sincrone:
STM – 1 155520 kbit/s
STM – 4 622080 kbit/s
STM – 8 1244160 kbit/s - sugestie
STM – 12 1866240 kbit/s – rată înaltă
STM – 16 2488320 kbit/s

Recomandări CCITT pentru transmisiuni sincrone

G 702 – Digital Hierarchy Bit Rates
G 703 – Physical/Electrical Characteristies of Hierarchical
Digital Interfaces
G 707 – Synchronous Digital Bit Rates
G 708 – Network Node Interface for the Synchronous Digital
G 709 – Synchronous Multiplexing Structure
G 773 – Protocol Suites for Q Interface for Management of
Transmission Systems
G 781 – (Formerly G. smux – 1) Structure of Recommendations
on Multiplexing Equipment for the SDH
G 782 – (Formerly G. smux – 2) Types and General
Characteristics of SDH Multiplexing Equipment
G 783 – (Formerly G. smux – 3) Characteristics of SDH
Multiplexing Equipment Functional Blocks
G 784 – (Formerly G. smux – 4) SDH Management
G 955 – Digital Line Systems based on the 1544 kbit/s Hierarchy
on Optical Fibre Cables
293
 G 956 – Digital Line Systems based on the 2048 kbit/s Hierarchy
on Optical Fibre Cables
G 957 – (Formerly G. opt) Optical Interfaces for Equipment and
Systems Relating to the SDH
G 958 – (Formerly G. sls) Digital Line Systems based on the
SDH for use on Optical Fibre Cables
G 652 – Characteristics of a Single – mode Optical Fibre Cable
G 653 – Characteristics of a Dispersion – shifted Single – mode
Optical Fibre Cable
G 654 – Characteristics of a 1,500 nm Wavelength Loss –
minimized Single – mode Optical Fibre Cable
M 30 – Telecomunications Management Network.

Sufixul „n” se referă la ratele de transfer plesiochrones:

n tx rate (kbit/s)
11 1544
12 2048
21 6312
22 8488
31 34368
32 44736
4 139264

Sufixul „n” făcut din 2 numere, primul reprezintă nivelul

ierarhiei transmisiei definite în G 702 şi al doilea număr arată rata de
transfer 2 – înaltă; 1 joasă.

294
 Diferenţa dintre SONET şi SDH
4x9 bytes

STM – 4
STS - 12
x4
9 bytes 3x3 bytes
155,52 Mbit/s

STM – 1 STS –x3

3
Existent în U.S.A. şi Europa
51,84 Mbit/s

Existent în U.S.A.

Fig. 6.25
STS – 1
Nivelele (ierarhia) SONET şi SDH:
OC – 1/STS – 1 51,84 Mbit/s
OC – 3/STS – 3 155,52 Mbit/s = STM – 1
OC – 9/STS – 9 466,56 Mbit/s
OC – 12/STS – 12 622,08 Mbit/s = STM – 4
OC – 18/STS – 18 933,12 Mbit/s
OC – 24/STS – 24 1244,16 Mbit/s
OC – 36/STS – 36 1866,24 Mbit/s
OC – 48/STS – 48 2488,32 Mbit/s = STM – 16
OC – 1 optical singal STS – Synchronous Transport Signal
STS – 1 (fort an electrical singal) OC – Optical Carrier
Cadru STM – 1 poate fi considerat din:
- 270 byte x 9 linii (structura)
- 90 byte x 9 linii (coloane).

6.7. I.S.D.N. – REŢEAUA DIGITALĂ CU SERVICII

INTEGRATE [25, 24, 23] [46, 47]

REŢELELE DIGITALE INTEGRATE, IDN

(INTEGRATED DATE NETWORKS), INSTALATE ÎN
TOATĂ LUMEA EVOLUEAZĂ SPRE ISDN.
IDN TELEFONICĂ SE BAZEAZĂ PE CODAREA
SEMNALELOR VOCALE PRIN PCM (PULSE CODE
MODULATION) LA 64 KBIT/S.
DEZVOLTAREA REŢELELOR SE REALIZEAZĂ ÎN
FUNCŢIE DE EVOLUŢIA URMĂTOARELOR ELEMENTE

295
(PARAMETRI) CE CARACTERIZEAZĂ SERVICIILE DE
COMUNICAŢII:
- PIAŢA (DE AFACERI, SPECIALĂ – ARMATA, ETC.);
- TIPUL DE INFORMAŢIE (VOCE, DATE, VIDEO);
- COMPORTAMENTUL STATISTIC AL TRAFICULUI
(INTENSITATEA TRAFICULUI, ACTIVITATEA
TERMINALELOR, …);
- CERINŢE DE CAPACITATE A CANALULUI (BIT/S);
- CERINŢE DE PERFORMANŢĂ (SECUNDE FĂRĂ
EROARE, RATA ERORILOR DE BIT, ÎNTÂRZIERI,
UTILIZAREA BENZII W, EFICIENŢA ENERGETICĂ E …)
(VEZI CAPITOLUL 5).

6.7.1. CONCEPTUL DE ISDN

CONCEPTUL CORESPUNDE NEVOILOR DE
COMUNICARE GLOBALĂ A OMENIRII, CARE SE
TRADUCE PRIN NECESITATEA DE A AVEA CANALE DE
COMUNICAŢIE DE BANDĂ CÂT MAI LARGĂ ŞI DE
VITEZĂ CÂT MAI MARE, CU INTEGRAREA SERVICIILOR
DE TELECOMUNICAŢII PE ACELAŞI SUPORT FIZIC,
ÎNTR-O REŢEA TRANSPARENTĂ LA NATURA
INFORMAŢIEI TRANSPORTATE.
ISDN SE CARACTERIZEAZĂ PRIN CELE TREI
ASPECTE PRINCIPALE ALE SALE:
1) CONECTIVITATE DIGITALĂ DE LA CAP LA CAP
(END TO END);
2) CAPACITATE DE SERVICII MULTIPLE (VOCE,
DATE, VIDEO);
3) INTERFEŢE TERMINAL STANDARD (VEZI SERIA I
A RECOMANDĂRILOR ITU-T- FOST CCITT).
ISDN ASIGURĂ CAPACITATE DE TRANSPORT PRIN
REŢEA, PENTRU O DIVERSITATE DE SERVICII (DE LA
TELEMETRIE PÂNĂ LA APLICAŢII VIDEO DE BANDĂ
LARGĂ) UTILIZÂND O VARIETATE DE MODURI DE
COMUNICARE DIGITALĂ (DE LA CONEXIUNI
ÎNCHIRIATE ŞI SEMIPERMANENTE PÂNĂ LA
CONEXIUNI DE CIRCUITE ŞI PACHETE COMUTATE,
INCLUSIV ATM).

296
 ESENŢIALĂ PENTRU FUNCŢIILE UNEI ISDN ESTE, PE
LÂNGĂ CAPACITATEA SA DE OPERARE INTEGRALĂ,
FUNCŢIONALITATEA SA ADMINISTRATIVĂ ŞI DE
ÎNTREŢINERE, CUM AR FI CONDUCEREA REŢELEI SAU
TAXAREA. ELEMENTUL CHEIE AL INTEGRĂRII
SERVICIILOR ÎN ISDN ESTE PREVEDEREA UNUI NUMĂR
LIMITAT DE INTERFEŢE STANDARD UTILIZATOR-
REŢEA.
ÎN LITERATURA DE SPECIALITATE SE ÎNTÂLNEŞTE
URMĂTOAREA CLASIFICARE A ISDN:
- N-ISDN (NARROWBAND ISDN), PE SCURT ISDN (DE
BANDĂ ÎNGUSTĂ);
- B-ISDN (BROADBAND ISDN) – ISDN DE BANDĂ
LARGĂ. CONFORM ITU-T B-ISDN ESTE UN SERVICIU
CARE PRESUPUNE CANALE DE TRANSMISIE CAPABILE
SĂ ASIGURE RATE DE TRANSFER MAI MARI DECÂT
RATA PRIMARĂ.
ÎN EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE ISDN A FOST
NEVOIE SĂ SE FACĂ DISTINCŢIE ÎNTRE UN ABONAT
REZIDENŢIAL PENTRU CARE S-A PRECONIZAT
FOLOSIREA UNUI CANAL DE 192 KBPS (ACCES DE BAZĂ
2B + D = 2 X 64 KBPS + 16 KBPS = 144 BPS FLUX UTIL – DE
OBICEI LA 4 FIRE) ŞI UN ABONAT DE INSTITUŢIE
TE1 TE1
PENTRU CARE S-A PRECONIZAT UN TRAFIC SPORIT DE
1544 KBPS (T1) SAU 2048 KBPS (E1)
U (23 B + 1 D) (30 B + 1
ECHIPAMENT
D). NT1
ÎN FIGURA URMĂTOARE SE PREZINTĂADMINISTRAŢIE ATÂT O
ARHITECTURĂ DE ABONAT CÂT ŞI UNA DE INSTITUŢIE,
U TELECOMUNI-
EVIDENŢIIND BLOCURILE
NT1
LT+TE FUNCŢIONALE
CAŢII
TE1 (NTE)
COMPONENTE.
U
NT1
TE1 NT2
R
TE2 TA TA TE
2
T
ECHIPAMENT ABONAT ISDN
LAN
S GATEWAY

297
 S

R S

ECHIPAMENT ABONAT
NON-ISDN

ECHIPAMENT ABONAT DE
INSTITUŢIE
FIG. 6.26. ARHITECTURI ISDN

298
 ELEMENTELE CARE COMPUN ARHITECTURA ISDN AU
URMĂTOARELE SEMNIFICAŢII:
TE1 (TERMINAL EQUIPMENT TYPE 1) – TERMINALE
ISDN, CARE POT FI CU FUNCŢIE UNICĂ (TELEFON,
FACSIMIL G4, TERMINAL DE DATE AUDIOCONFERINŢĂ)
SAU POT FI MULTIFUNCŢIONALE (MULTIMEDIA)
(VIDEOTELEFON, VIDEOCONFERINŢĂ, TELEFON ŞI
FACSIMIL G4, TELEFON ŞI AUDIO-VIDEO-TEXT ETC.)
TE2 (TERMINAL EQUIPMENT TYPE 2) – TERMINALE
NON ISDN, DE EXEMPLU CALCULATOARE
COMPATIBILE IBM-PC/AT ŞI PS/2, ADICĂ CELE CARE NU
RESPECTĂ STANDARDELE DE ACCES ISDN, AVÂND
INTERFEŢE DE TIP V 24 (RS-232 C), 21, 25 S.A.
V 24 – INTERFAŢA TERMINAL NUMERIC DTE ŞI DCE
(MODEM) PENTRU (REŢEAUA TELEFONICĂ PUBLICĂ)
PTN – PUBLIC TELEPHONE NETWORK.
X 21 – INTERFAŢĂ DTE ŞI DCE PENTRU TRANSMISII
SINCRONE PRIN REŢEA PUBLICĂ DE DATE (PDN –
PUBLIC DATA NETWORKS).
X 25 – INTERFAŢĂ DTE ŞI DCE PENTRU TERMINALE
CARE LUCREAZĂ CU PACHETE ÎN PDN
TA (TERMINAL ADAPTER) ESTE ADAPTORUL DE
TERMINAL NON-ISDN
NT1 (NETWORK TERMINATION 1) – TERMINATORUL
DE REŢEA ISDN, CONECTEAZĂ UN ABONAT LA O
CENTRALĂ AFLATĂ LA O DISTANŢĂ DE CÂŢIVA
KILOMETRI FOLOSIND O PERECHE DE FIRE
TORSADATE.
NT 2 (NETWORK TERMINATION 2) – TERMINATOR
DE REŢEA ISDN PENTRU O ARHITECTURĂ DE
INSTITUŢIE, ASIGURÂND FUNCŢII CARE POT SĂ SE
REFERE LA STRATURILE 1,2 ŞI 3 DIN MODELUL DE
REFERINŢĂ OSI CU 7 NIVELE.
NTE (NETWORK TERMINATION EQUIPMENT) –
ECHIPAMENTUL TERMINATOR DE REŢEA DINSPRE
CENTRALA ISDN (ÎN VIITOR VA BENEFICIA DE
TEHNOLOGIA CONECTĂRII PRIN FIBRĂ OPTICĂ). ÎN
UNELE LUCRĂRI ÎN LOC DE NTE APAR BLOCURILE LT

299
(LOOP TERMINATOR) URMAT DE ET (EXCHANGE
TERMINAL).
SE DEFINESC URMĂTOARELE PUNCTE DE
REFERINŢĂ:
R (RATE) – INTERFAŢA ÎNTRE UN TERMINAL NON-
ISDN ŞI TA. DE OBICEI SE REFERĂ LA RECOMANDĂRILE
DIN SERIILE V ŞI X DATE DE ITU-T (INTERNATIONAL
TELECOMMUNICATION UNION –
TELECOMMUNICATION STANDARDIZATION SECTOR)
FOST CCITT. EXISTĂ MAI MULTE PROTOCOALE
PENTRU ACEST LUCRU.
ASTFEL: I 465/V.120 (SUA PENTRU V 24/V. 35), I
463/V.110 (EUROPA, JAPONIA PENTRU V 24/V 35), I 461/X
30 (PENTRU X 21) – ACESTEA SUNT PENTRU CONECTĂRI
ÎN MOD CIRCUIT PE CANALUL DE TIP B. PENTRU
CONECTĂRI DE TIP CADRU (PE CANALE B SAU D) SE
RECOMANDĂ I 462/X 31 (PENTRU X 25). PRINCIPALELE
PROBLEME CARE SE PUN SUNT ADAPTAREA
SEMNALIZĂRILOR DE CONTROL.
S (SYSTEM) – INTERFAŢA ÎNTRE UN TERMINAL ISDN
ŞI NT 2. SEPARĂ ECHIPAMENTUL ABONATULUI
UTILIZATOR DE FUNCŢIILE DE COMUNICAŢIE DE
REŢEA, ASIGURÂND ACCES DE BAZĂ LA 192 KBPS, DIN
CARE FLUXUL UTIL ESTE DE 144 KBPS, DE OBICEI LA 4
FIRE.
T (TERMINAL) – INTERFAŢĂ CORESPUNZĂTOARE
TERMINAŢIEI DE REŢEA ISDN MINIMALĂ, CU ACCES
PRIMAR DE 2048 KBPS ÎN VARIANTA EUROPEANĂ CEPT
(E1) SAU T 1 (1544 KBPS) ÎN VARIANTA SUA, JAPONIA,
COREEA DE SUD S.A. (T 1).
U (USER) – INTERFAŢA CARE DESCRIE UN SEMNAL
DE DATE FULL-DUPLEX PE LINIA DE ABONAT. NORMAL
SE LUCREAZĂ LA 2 FIRE DAR EXISTĂ ŞI CONFIGURAŢII
PENTRU 4 FIRE. ÎN 1997 NU EXISTA O STANDARDIZARE
A INTERFEŢEI U (EXISTĂ T 1.601 DIN 1988 ÎN SUA -
REALIZAT DE ANSI – AMERICAN NATIONAL
STANDARDS INSTITUTE).

300
 OBS.: V 35 (RS-449) – INTERFAŢĂ DTE-DCE
UTILIZÂND SEMNALE ELECTRICE CONFORM V 11 (RS-
422) – TRANSMITERE PE CIRCUITE TORSADATE CU
DUBLU CURENT.
CONFIGURAŢII PENTRU ACCESUL DE BAZĂ ISDN
[BRI (BASIC RATE INTERFACE)]
CONFIGURAŢII TE 1 – NT 1:
SOCLU CU TR

TE1
 1 km NT1
a) Legătură punct la
punct
SOCLU CU TR SOCLU SOCLU

NT1 b) Magistrală
pasivă scurtă
TE1 TE1 max 8 TE 1 c) Magistrală pasivă
TE1
extinsă – se aseamănă cu
100 ÷ 200 M b – pentru lungimi mai
mari de 500 m

FIG. 6.27. CONFIGURAŢII TE 1 – NT 1 [24]

OBS.: 1. INTERFAŢA U FIIND LA 2 FIRE PE EA SE

LUCREAZĂ FULL-DUPLEX APLICÂND URMĂTOARELE
TEHNICI DE SEPARARE A SENSURILOR DE
COMUNICAŢIE:
- PRIN SUPRIMAREA ECOULUI SAU SEPARAREA CU
TRANSFORMATOR DIFERENŢIAL (HIBRID);
- PRIN MULTIPLEXARE ÎN TIMP SAU METODA
„PING-PONG“ CAZ ÎN CARE LEGĂTURA ESTE LA 2 FIRE
ŞI ARE LOC ÎNTREŢESEREA PACHETELOR DE BIŢI
TRANSMISE ÎN CELE DOUĂ DIRECŢII LA UN DEBIT
BINAR CEL PUŢIN DUBLU FAŢĂ DE CEL UTIL. SE MAI
NUMEŞTE ŞI LEGĂTURĂ PSEUDO-4 FIRE ÎN TIMP; SE
UTILIZEAZĂ ÎN GERMANIA;
- PRIN MULTIPLEXAREA ÎN FRECVENŢĂ (PSEUDO-4
FIRE ÎN FRECVENŢĂ) SAU SEPARAREA PRIN COD: SE
POATE UTILIZA UN COD AMI PENTRU O DIRECŢIE ŞI UN
COD WALSH 2 PENTRU CEALALTĂ DIRECŢIE, IAR
DENSITĂŢILE SPECTRALE DE PUTERE SE SUPRAPUN

301
FOARTE PUŢIN, DECI SE POATE REALIZA O SEPARAŢIE
CU AJUTORUL UNOR FILTRE.
2. LA NIVEL FIZIC (STRATUL 1 DIN MODELUL OSI)
PRIN INTERFAŢA S SAU T, DE OBICEI LA 4 FIRE
(RECOMANDAREA ITU-T I 430) DEBITUL ESTE DE 192
KBPS (28 + D), SEMNALUL FIIND CODAT AMI
MODIFICAT, DUPĂ REGULA URMĂTOARE:

FIG. 6.28. CODUL AMI MODIFICAT [24]

3. PENTRU INTERFAŢA U S-A ALES ÎN SUA CODUL

2B1 Q (2 BINARY TO 1 QUATERNARY) CU O LĂRGIME DE
BANDĂ DE 120 KHZ, IAR ÎN EUROPA CODUL 4B3T (4
BINARY TO 3 TERNARY) NUMIT ŞI MMS 43 CU
LĂRGIMEA DE BANDĂ DE 90 KHZ.

PRIMUL BIT AL DOILEA TENSIUNE

(POLARITA BIT SIMBOL V
TE) (MAGNITUDI CUATERNAR
NE)
1 0 +3 + 2,5
1 1 +1 + 0,833
0
1 -1 - 0,833
0
0 0 -3 - 2,5

302
 FIG. 6.29. REGULA DE CODARE 2B1Q [24]

FIG. 6.30 [24]

4. CONECTORUL PENTRU TE1/TA-NT1 ESTE CU 8 PINI

DE TIP RJ-45 (ISO 8877).
Stratul fizic pentru accesul primar ISDN
a) Interfaţa la 1544 kbps
ÎNTR-UN CADRU DE 125 S EXISTĂ 24 CANALE DE 8
BIŢI, LA CARE SE ADAUGĂ BITUL S DE SINCRONIZARE
(NOTAT ŞI BITUL F). STRUCTURA TIPICĂ ESTE DE 23 B +
D. SE OBŢINE ACCES PRIMAR ŞI PENTRU
COMBINAŢIILE 3 HO + D, 1 H 11, 3 HO + 5 B + D ETC. (HO =
384 KBPS; H 11 = 1536 KBPS).
Codul de linie utilizat este B 8 ZS (Bipolar with 8 Zeros
Substitution)
303
 b) Interfaţa la 2048 kbps [16]
Conform ITU-T G.704 într-un cadru de 125 s se multiplexează
în timp, sincron, 32 de canale de 64 kbps fiecare (canalul 0 pentru
sincronizarea cadrului şi pentru întreţinere iar canalul 16 pentru
sincronizarea multicadrului format din 16 cadre E1 precum şi pentru
semnalizări. Rezultă combinări de tipul: 30 B + D, H 12 + D (H 12 =
1920 kbps). Codul de linie este HDB 3, conform regulii:
Numărul de impulsuri bipolare de 1
Polaritatea impulsului
de la ultima substituire
precedent
impar par sau zero
+ 000 + - 00 -
- 000 - + 00 +

Tipuri de canale utilizate prevăzute de standardul ISDN sunt:

A – canal telefonic vocal analogic „analogic“ cu banda de 4
kHz;
B – canal numeric purtător „Bearer“ cu PCM, pentru semnale
vocale şi date;
C – canal numeric de mică viteză 8 kbit/s sau 16 kbit/s pentru
dispozitive incompatibile cu ISDN;
D – canal numeric pentru date „Data“: 16 kbit/s sau 64 kbit/s
destinate semnalizării în afara benzii sau pentru date transmise prin
comutaţie de pachete;
E – numeric de 64 kbit/s pentru semnalizări interne în cadrul
ISDN;
H – canal numeric de mare viteză „High-rate“, oferind benzile
de frecvenţe de 384 kbit/s, 1536 kbit/s; 1920 kbit/s.
CANALUL DE TIP D ESTE DIVIZAT ÎN TREI
SUBCANALE LOGICE:
S – pentru semnalizare;
T – pentru telemetrie;
p. – pentru transmisie de date numerice, cu viteze joase, prin
comutaţie de pachete.
Obs. 1:
ISDN de bază (2B + D) 2 x 64 + 16 = 144 kbit/s-lărgime efectivă
(BRI – Base Rate Interface) 48 kbit/s-pentru control şi sincronizare
192 kbit/s

304
 Obs. 2:
ISDN primar PRI (Primary-Rate Interface)
23B + 1 D = 1544 kbit/s (SUA) (8 x 24 + 1) x 8 = 1544 kbit/s
125 s
1 cadru
30B + 1 D = 2048 kbit/s (al 32-lea pentru control şi sincronizări)
administrarea reţelei.

6.8. Metode de acces în mediile de transmisie

(CANALE FIZICE) UTILIZATE ÎN RTD [27, 23] [22]

Reţelele de comunicaţii de date pot fi clasificate după

arhitecturile şi tehnicile utilizate pentru transferul de date.
Următoarele tipuri de reţele sunt de uz curent:
a) reţele de comunicaţii comutate:
1) cu comutare de circuite;
2) cu comutare de mesaje;
3) cu comutare de pachete;
b) reţele de comunicaţii cu difuzare (broadcast);
1) reţele radio cu pachete;
2) reţele de sateliţi;
3) reţele locale (LAN).
a.1. În reţelele de comunicaţii comutate legăturile tip staţie – nod
de comutaţie sunt în general dedicate, de tip punct-la-punct (point-to-
point). Legăturile nod-nod sunt de obicei multiplexate utilizând fie
tehnici FDM (Frecquency Division Multiplexing) fie TDM (Time
Division Multiplexing).
Comunicarea prin comutare de circuite se realizează în trei faze:
- stabilirea circuitului fizic;
- transfer de date;
- deconectarea circuitului.
a.2. În comutarea de mesaje se aplică principiul store and
forward (stochează şi dirijează). Funcţii realizate de un nod cu
comutare de mesaje:
- sistemul acceptă mesaje de la terminale;
- la sosirea unui mesaj va fi analizat header-ul pentru a
determina destinaţia sau destinaţiile;
- vor analiza mesajele pentru priorităţi;
- se detectează erorile de transmisie şi cere retransmiterea
mesajelor eronate;
305
 - sunt memorate mesajele ce sosesc şi le protejează faţă de
orice posibilă corupere;
- pot intercepta mesaje pentru: depanare, procesare, testare,
analiză statistică etc.;
- produce rapoarte periodice destinate operatorului de nod etc.
a.3. Comutaţii de pachete prin tehnici:
- datagrama – pachetele sunt tratate independent;
- circuite virtuale (VC – Virtual Channel) – se stabileşte o
conexiune logică între staţiile ce comunică cu ajutorul unor tabele de
priorităţi şi configuraţie de care dispune fiecare nod al reţelei.
Metode de alocare a canalului unic
Controlul accesului la mediu (MAC Medium Acces Control)
reprezintă un subnivel în sine, ce face parte din nivelul 2, al Legăturii
de Date, din stiva de protocoale OSI.
Capacitatea reală a unui LAN depinde de detaliile mecanismului
de codificare ca şi întreaga suită de protocoale. De exemplu,
sistemele FDDI folosesc o metodă care trimite 5 biţi la fiecare 4 biţi
de date (4 B/5 B). Alte sisteme folosesc metode 8 B/10 B. Totuşi,
factorii cei mai importanţi ce afectează, debitul real sunt protocoalele
nivelelor de sus, începând cu MAC. În efortul de a suporta o
disciplină distribuită de acces partajat la mediu aproximativ 20  30
la sută din bandă este utilizată în coliziuni (în Ethernet), iar la
transmisia prin jeton cu inel (token ring), aproximativ 20% din bandă
este consumată pentru overhead. Nivelele superioare (fizic, legături
de date - MAC, LLC – nivel de date, nivel de reţea, n. transport, n.
sesiune, prezentare, aplicaţie) adaugă overhead (informaţie de control
şi sincronizare) limitând eficienţa comunicaţiei. Segmentarea,
cadrarea şi diviziunea în celule de date adaugă overhead. În plus, pot
exista întârzieri de retransmisie ca şi alte întârzieri care au impact
asupra debitului real. Aceste întârzieri, reducerea debitului de
informaţie, precum şi variaţia intervalului de timp dintre cadre, devin
critice când se transportă trafic izocron.
Metode de alocare a canalului unic
Alocarea canalului unic pentru staţiile ce concurează simultan
pentru obţinerea dreptului de emisie se realizează prin:
a) metode de alocare statică;
b) metode de alocare dinamică.

306
 6.8.1. Metode de alocare statică
i) Multiplexarea cu repartiţie în timp (cu divizare în timp) TDM;
ii) Multiplexare cu repartiţie (cu divizare) în frecvenţă FDM.
(Frequency – Division Multiplexing).
În cazul unui număr mic şi fix de utilizatori, fiecare având un
trafic ridicat, FDM constituie „un mecanism“ de alocare simplu şi
eficient.
La TDM sincron apar aceleaşi probleme ca la FDM: dacă un
utilizator nu-şi foloseşte a n-a fantă de timp alocată lui periodic,
aceste fante se irosesc. TDM de tip asincron prezintă deficienţe, cel
puţin la viteze mici 10, 100 M b/s: fiecare utilizator necesită un port
dedicat, astfel că două cadre trimise simultan de doi utilizatori să fie
memorate în concentrator la adrese diferite în memorie pentru a
forma un şir de aşteptare. Pentru nişte utilizatori necoordonaţi şi cu
amplasare dispersată nu se pot asigura porturi dedicate şi atunci orice
transmisie simultană efectuată de doi utilizatori va duce la o
coleziune.
În concluzie, nici una din metodele de alocare statică a canalului
unic nu este satisfăcătoare în cazul reţelelor de calculatoare.

6.8.2. Metode de alocare dinamică

Protocoale ALOHA (anii 70)
Pusă la punct în Universitatea din Hawaii pentru transmisii radio
cu staţii la sol (denumite după un salut din limba hawaii) dar
aplicabilă la orice reţea de transmisie cu canal unic şi utilizatori
necoordonaţi. ALOHA lasă utilizatorii să transmită oricând au date
de transmis. În timpul transmiterii apar coliziuni şi cadrele alterate
vor fi distruse. Dar, datorită proprietăţii de reacţie (feedback) a
oricărei transmisii de tip difuzare, emiţătorul poate constata – prin
simpla ascultare a canalului – dacă un cadru transmis a fost distrus.
La LAN reacţia este imediată, iar la WAN cu transmisie prin sateliţi
durează câteva sute de ms. până când transmiţătorul află dacă
transmisia a fost efectuată cu succes. Dacă a avut loc distrugerea
cadrului, emiţătorul va aştepta un interval de timp aleatoriu pentru a
trimite iarăşi cadrul.
Un indicator important pentru metoda multiacces în canal este:
eficienţa efficiency sa în utilizarea canalului exprimată prin

307
procentul de cadre care scapă de coliziuni din totalul cadrelor
transmise. Pentru aceasta se definesc:
- durata unui cadru frame time - timpul necesar transmiterii
unui cadru standard de lungime fizică şi care rezultă împărţind
lungimea în biţi a cadrului la viteza de transmitere (a biţilor)
throughput;
- viteza medie de transmisie a cadrelor pe canal, S cadre/durata
unui cadru, viteză care trebuie să fie inferioară vitezei maxime C
suportate de canal:
S<1
(în caz contrar, aproape orice cadru trimis va fi afectat).
- numărul mediu G de încercări de transmisie (inclusiv
retransmisie cadre care au suferit coliziuni) pe durata unui cadru – ca
o măsură a nivelului de trafic traffic (arată încărcarea cu cadre a
canalului), satisfăcând relaţia:
GS
Se demonstrează că [22]:
S = G  e-2G pentru ALOHA
Viteza maximă de transmisie este: S=1/(2e)0,184 cadre/durat
unui cadru (pentru G = 0,5), adică o utilizare a canalului de cca 18%.
Protocoale de acces multiplu cu ascultarea mediului
Trei protocoale de acest gen sunt întâlnite în practică:
1) CSMA cu persistenţă 1 Carrier Sense Multiple Acces: o
staţie care vrea să transmită ascultă mai întâi canalul şi dacă canalul
este liber transmite; în cazul că apare o coleziune, staţia aşteaptă un
interval de timp aleator până să transmită. Staţia transmite cu
probabilitatea 1, de fiecare dată când găseşte canalul neocupat.
Timpul de propagare afectează performanţele protocolului. Dacă o
staţie a apucat să transmită şi o altă staţie este pregătită să transmită
imediat după ce prima a început transmisia, dar înainte ca respectivul
cadru să fi ajuns la a II-a staţie, apare coliziunea.

2) CSMA nepersistent – după terminarea unei transmisii, staţiile

doritoare nu utilizează imediat canalul ci aşteaptă un timp aleator,
înainte de a reasculta canalul. Duce la o mai bună utilizare a canalului
dar şi la întârzieri mai mari în transmisie, în cazul unui trafic ridicat.

308
 3) CSMA cu persistenţă  – când o staţie este gata să transmită,
ea începe să asculte canalul. Dacă este neocupat va începe transmisia
cu probabilitatea p. Se aplică când se lucrează cu fante de timp (vezi
fig. 6.31).
Protocoale cu detecţia coliziunilor collision detection
protocol
Protocoalele CSMA de tip persistent şi nepersistent reprezintă o
îmbunătăţire faţă de protocoalele ALOHA, întrucât ele asigură faptul
că nici o staţie nu începe să transmită dacă constată canalul ocupat.
O altă îmbunătăţire o constituie încetarea emisiei imediat ce
staţia constată o coliziune (adică fără a mai termina de transmis acele
cadre care vor conduce cu siguranţă la o alterare reciprocă şi
irecuperabilă). O astfel de terminare „abruptă“ a cadrelor deteriorate
scuteşte atât timpul cât şi banda de frecvenţă.
Standardele utilizate (CSMA/CD cu persistenţă 1), au fost
reglementate prin IEEE 802.3; pentru LAN de tip Ethernet.
Protocoalele cu evitarea coliziunilor. Deşi pentru CSMA/CD
nu apar coliziuni din momentul în care o staţie a obţinut accesul cert
la canal, este posibil să apară în timpul de acces concurenţial (când
staţiile încearcă să obţină accesul la canal). Aceste coliziuni afectează
negativ performanţele reţelelor mai ales pentru cabluri lungi (deci
pentru t mari) şi al cadrelor de lungime mică – ca la fibrele optice.
Un protocol de acest tip este cel al corespondenţei poziţiei biţilor
cu lista logică a staţiilor basic bit-map. Intervalului concurenţial îi
corespunde un număr de fante de timp – 1 bit egal cu numărul N al
utilizatorilor (staţia j are fanta j pentru a transmite intenţia) [22] [23].

Din 1987 se oferă şi varianta Token-Ring şi Token-Bus.

- Pasarea jetonului token passing - este o metodă distribuită de
acces multiplu la mediul de comunicaţie unic media multiaccess
distributed technique - toate staţiile unei LAN cooperează pentru
controlul accesului la canalul fizic inel cu jeton – realizat în LAN de
IBM.
Se utilizează şi magistrale cu jeton Token-Bus.
309
 Jetonul este transmis (pasat) de la staţie la următoarea. La
primirea jetonului, staţiei i se permite transmiterea de mesaje pe o
durată maximă prestabilită, după care se pasează jetonul, următoarei
staţii.

Fig. 6.31. Comparaţia între tehnicile de alocare dinamică

a mediului de transmitere [22]

6.9. INTRODUCERE ÎN COMPRESIA MULTIMEDIA [24]

6.9.1. Compresia imaginilor

O imagine digitală este o matrice bidimensională de eşantionare,
în care fiecare eşantion poartă numele de pixel. Precizia cu care se
lucrează este determinată de numărul de nivele de gri cu care se poate
prezenta intensitatea unui pixel şi poate fi exprimată ca număr de
biţi/pixel.
Clasificarea, în funcţie de precizie:
1) imagini binare, reprezentate prin 1 bit/pixel (imagini alb-
negru, de fax, etc.);
2) grafică pentru calculator, 4 biţi/pixel (pentru precizie mică);
3) imagini atonale („grayscale“ – pe scara de gri) – 8 biţi/pixel;
4) imagini color; 16, 24, … biţi/pixel.
310
 SENZAŢIA DE CULOARE SE OBŢINE PRIN
AMESTECUL CULORILOR PRIMARE ROŞU (RED), VERDE
(GREEN) ŞI ALBASTRU (BLUE). ÎN FIGURA 6.32, LINIA
PENTRU CARE R = G = B REPREZINTĂ TOCMAI SCARA
DE GRI ÎNTRE ALB ŞI NEGRU.
R
ALB

NEGRU R = G = B Nivele de gri

B
Fig. 6.32. Reprezentarea imaginilor color în spaţiul RGB

OGLINZI
SENZOR AMPLIF. R
ROŞU
SPLITTER
SCENA DE LUMINĂ
G
(IMAGINE) Lentile SENZOR AMPLIF. TV
VERDE
B

SENZOR AMPLIF.
Fig. 6.33. Sistem de prelucrare a imaginii
ALBASTRUoptice, în vederea obţinerii
componentelor R,G,B

O altă modalitate de reprezentare a imaginilor color, în

coordonate YUV, se bazează pe componentele de luminanţă şi
crominanţă a imaginii. Componenta de luminanţă este o variantă
atonală (în nivele de gri) a imaginii color. Componentele de
crominanţă conţin informaţiile suplimentare pentru conversia
imaginii atonale într-o imagine color.
Sistemul de reprezentare YUV este adesea folosit pentru
compresia de imagini precum şi pentru compresia video. Conform
standardului CCIR 601, legătura dintre RGB şi YUV este:
Y=0,299R + 0,587G + 0,114B
U = 0,564 (B-Y)

311
 V = 0,713 (R-Y)
unde Y este componenta de luminanţă.
Se acceptă aproximarea: Y = 0,3R + 0,6G + o,1B
U=B–Y
V=R–Y
în diferite aplicaţii.
Pentru transformarea inversă YUV – RGB se utilizează sistemul
de ecuaţii:
R = Y + 2V
G = Y – (U + V)
B = Y + 2U
Un alt format de culoare, cunoscut sub numele de format YcrCb,
este utilizat frecvent în algoritmii de compresie a imaginilor.
Componenta Y este definită în mod asemănător ca la YUV.
Cb = + 0,5; Cr = + 0,5  Cb, Cr  0,1.
Rezoluţia unui sistem de prelucrare a imaginilor se referă la
capacitatea de a reda detaliile fine dintr-o imagine. O rezoluţie
ridicată necesită sisteme complexe pentru reprezentarea imaginilor în
timp real. În cazul sistemelor de calcul, rezoluţia este reprezentată de
numărul de pixele (ex. standardul VGA are o rezoluţie de 640 x 480
pixeli). În sistemele video, rezoluţia se referă în general, la numărul
de linii afişate pe ecranul monitorului într-un cadru şi de numărul de
cadre complete transmise într-o secundă (ex. în sistemul PAL, există
575 linii/cadru şi se transmit 25 cadre/secundă).
În tabelul de jos sunt câteva exemple de structuri de imagini care
prezintă rezoluţia pe verticală şi pe orizontală şi numărul total
aproximativ de pixeli (Mpx = megapixeli = 106 pixeli).

312
 Tabel. Structuri de imagini

Structura Rezoluţia vert./oriz Nr. total de pixeli (Mpx)

Software MPEG 120 x 160 0,019
SIF 240 x 320 0,075
VGA 480 x 640 0,3
Video 483 x 720 0,35
PC/MAC 600 x 800 0,5
Staţii de lucru 900 x 152 1
Televiziune avansată (ATV) 720 x 1280 1
HDTV (High Definition TV 1080 x 1920 2

Secvenţele video au o rată de cel puţin 24 cadre/s; la HDTV se

ajunge la 30 sau 60 cadre/s. Pentru animaţie rata acceptabilă este de
15  19 cadre/s; aplicaţii video 5  10 cadre/s.
Video: > 24 cadre/s
HDTV: 30  60 cadre/s
Animaţie: 15  19 cadre/s
Videotelefon: 5  10 cadre/s.
Necesitatea compresiei în tehnologiile multimedia
O imagine TV cu rezoluţia 512 x 512 pixeli/cadru corespunde
unor „imagini digitale“ – după conversie şi cuantizare – cu o cantitate
imensă de informaţie.
Pentru un canal digital color, cu 8 biţi/pixel şi cu 25 cadre/s,
rezultă un debit binar de aproximativ 150  180  106 biţi/s.
Conversia A-D duce la creşterea corespunzătoare a benzii de
frecvenţe necesare transmiterii semnalului digital. Pentru f eş = 8 MHz
şi un eşantion codat cu 8 biţi va rezulta, pentru o transmisie de tip 2
DPSK (care are 2 biţi/1 Hz de bandă) rezultă o lărgime de bandă de
32 MHz.
Avantajele transmisiilor numerice (flexibitate în prelucrare,
imunitate mai bună la perturbaţii) sunt plătite cu o bandă de frecvenţe
mai mare.
În acelaşi timp, cerinţele de memorie pentru imaginile digitale
sunt mari.

313
 TEXT IMAGINI AUDIO ANIMAŢIE VIDEO
- ASCII - grafică - secvenţe - sunet TV
- bitmap necodate imagini cu analogică
TIPUL
EBCDI - fax audio sau 15  19 sau imagini
C - imagini voce cadre/s cu 2430
statice cadre/s
DIMEN 2 - simple - - secvenţe secvenţe
- kB/pagi 320 x 200 x voce/telefonic 16 biţi/pixel, color pe 24
SIUNE nă 8 biţi 8 kHz/8 biţi 16 cadre/s biţi cu 30
FIŞIER 77 (mono) cadre/s
ŞI kB/imagine 6  44 kB/s
LĂRGI
-ME - complexe
DE (true color) - audio CD
BAND 1100 x 900 x 44,1 kHz 6,5 Mb/s 27,6 Mb/s
Ă 24 biţi 16 biţi/stereo 32 x 640 x 640 x 480 x
3 176 kB/s 16 biţi x 16 24 biţi x 30
Mb/imagine (44,1 x 2 ch x cadre/s cadre/s
16 biţi)

Motive pentru a realiza compresia:

- dimensiunile mari ale fişierelor de date în aplicaţiile
multimedia;
- dispozitivele de stocare sunt relativ lente; pentru secvenţele
video redarea lor în timp real este imposibilă;
- banda disponibilă pentru transmisie a reţelelor este limitată,
ceea ce face imposibilă transmisia în timp real a informaţiei
1 pagină – 2 kB
1 imagine color de înaltă rezoluţie (640 x 480 x 24 biţi)
1 hartă – 640 x 480 x 16 biţi = 0,6 MB/hartă
Clasificarea tehnicilor de compresie
Prin reducerea cantităţii de informaţie: - codare predictivă
- codare prin transformări

Codarea pixelilor Codarea predictivă Codare prin Alte metode

transformări
Cuantizare PCM modulaţie delta codare zonală codare hibridă
codare RL DPCM linie cu codare cu prag codarea graficelor
linie codarea
imaginilor color

314
codarea planelor - tehnici cuantizare
de biţi 2 DBPCM multidimensionale vectorială
tehnici intercadre - tehnici adaptive
tehnici adaptive

315
 Codarea predictivă exploatează redundanţa existentă în imagine
în vreme ce codarea prin transformări realizează modificarea
structurii de date a imaginii în altă matrice astfel încât o mare
cantitate de informaţie e „împachetată“ într-un număr mult mai mic
de eşantioane. Alţi algoritmi de compresie sunt generalizări sau
combinaţii a acestor două categorii. În acest proces apar distorsiuni,
datorate conversiei A/D asociate inevitabil compresiei.
În teoria transmiterii informaţiei, dacă se consideră o sursă cu L
simboluri independente, având probabilitatea de apariţie pi (i = 0, …
L-1); atunci entropia este:
H=- biţi/simbol (informaţia medie pe simbol [3]).
Din teorema codării canalelor fără zgomot a lui Shannon rezultă
că este posibilă codarea unei surse având H biţi/simbol; folosind un
cod având (H + ) bit/simbol (unde  > 0,   0) fără a distorsiona
sursa, iar factorul de compresie C se defineşte ca:

unde B = nr de biţi/pixel rezultat în urma cuantizării uniforme.

Tehnici de codare a imaginilor:

Fără pierderi

Codare Codarea Codarea Codarea RL

Huffman
aritmetică pixelilor planurilor de

biţi

Fig. 6.34. Tehnici de codare a imaginilor fără pierderi

316
 JPEG
Cu pierderi Hibridã MPEG

p x 64

Predictivã compensarea miºcãrii

Transformãri
În funcþie
de frecvenþã
Subbenzi

Scalarã
Filtrare În funcþie de importanþã Cuantizare

Vectorialã
Alocare de Subeºantionare
beþi

Fig. 6.35. Tehnici de codare a imaginilor cu pierderi

Standarde de compresie multimedia

Prescurtare Nume oficial Propus de Rata de

compresie
Digital compresion and Joint photografic 15:1
JPEG coding of continuous- Expert Group imagini statice
tone still images color 24 biţi/pixel
H. 261 Video encoder/decoder Specialist Group 100:1  2000  1
sau for audio visual services on Coding for aplicaţii de tip
pentru x 64 at p x 64 bps Visual videoconferinţă
Telephony
MPEG Coding of moving Moving Pictures 200:1
pictures and associated Experts Group aplicaţii video
audio

317
 6.9.2. Compresia şi codarea semnalului audio
Codarea: modul în care semnalul analogic este captat şi
reprezentat în numere binare.
Compresia: algoritmii folosiţi pentru reducerea ratei de
transmisie a acestui semnal, prin eliminarea redundanţelor.

318
 Codarea audio digitală pentru CD
6.9.2.1. CD-DA (Compact Dish-Digital Audio) – din avantajele
reprezentării digitale se remarcă în mod deosebit: imunitatea la
perturbaţii şi reproducerea fără erori a semnalului înregistrat

Amplitudine
Rata de eşantionare şi amplitudinea
pentru audio CD

65536 Eşantionare: 44,1 kHz

paşi Amplitudine: 16 biţi

Fig. 6.36
timp
0,023 ms
SPRE DEOSEBIRE DE TELEFONIA DIGITALĂ, ÎN
TEHNICILE AUDIO-CD CODAREA EŞANTIOANELOR SE
FACE CU UN ALGORITM LINIAR. DEOARECE PE CD SE
ÎNREGISTREAZĂ ŞI MUZICĂ, DIFERENŢELE DE
AMPLITUDINE TREBUIE RESPECTATE CU O
FIDELITATE MAI BUNĂ.
S-A DEMONSTRAT CĂ UTILIZÂND SCHEME DE
CODARE NELINIARE SE POATE OBŢINE ACEEAŞI
FIDELITATE, DAR CU 20%  25% MAI PUŢINI BIŢI PE
EŞANTION.
Fiecare eşantion este codat cu 16 biţi (faţă de 8 biţi la PCM).
Standardul CD-audio permite stereofonia pe două canale. Fiecare
canal are rata de eşantionare de 44,1 kHz şi codarea cu 16 biţi, deci
rata totală a unui şir de date (stream) stereofonic CD-audio este de
1,411 Mb/s. Aceasta este rata de bit internă în driverul CD-audio şi
convertorul D/A din interiorul CD player-ului şi este rata folosită de
CD-ROM-urile obişnuite.
Există şi alte standarde pentru codarea audio de tipul CD-quality.
Exemplu, standardul DAT (digital, audio tape) folosit în medii
audiovizuale profesionale.
DAT foloseşte trei frecvenţe de eşantionare: 32, 44 şi 48 kHz
(ultima asigură o bandă de 24 kHz audio – mai largă decât standardul
CD-audio). Poate lucra cu cod liniar (16 biţi/eşantion) sau cu cod
neliniar (12 biţi/eşantion).
319
 Recomandări: ITU-TS:
- G 721 – conversia ratei de 64 kb/s în 32 kb/s, pe baza tehnicii
ADPCM (PCM-diferenţial-se transmite cu 4 biţi; fc = 8 khz).
Banda: 50 Hz – 3,14 kHz.
- G 722 – se bazează pe metoda de codare în subbenzi, folosind
ADPCM
(SB-ADPCM). Lărgimea de bandă este împărţită în două canale
(subbenzi) pe care se aplică PCM-adaptiv diferenţial.
Banda: 50 Hz  7 kHz. Rata de bit: 48, 56, 64 kb/s. (în modul
standard rata de eşantionare este 16 kHz şi eşantionul reprezentat prin
14 biţi).
- G 723: (tot compresie cu pierderi) bazat pe ADPCM – la 24
kb/s (cu o calitate mai slabă ca a standardelor G 721, G 722).
- G 728 – 16 kb/s, lărgime de bandă 3,4 kHz. Se bazează pe o
schemă de cuantizare vectorială numită: „predicţie liniară cu cod
excitat de întârziere mică (LD-CELP-low-delay cod excitat liniar
prediction).
6.9.2.2. Alţi algoritmi de compresie
Există o serie de alţi algoritmi de compresie proiectaţi pentru rate
de bit mai mici decât cei obţinuţi în codarea convenţională PCM
Standardul GSM: - standardul pentru telefonia mobil, folosit în
special în Europa. Versiunea 6.1 operează la 13,2 kb/s (f es = 8kHz).
Calitatea este mai slabă ca la G 721, 722.
Codorul de semnal vocal folosind predicţia liniară cu cod excitat
(CELP).
Această tehnică este folosită în Standardul Federal 1016 al SUA
care poate comprima vorbirea până la 4,8 kb/s. Standardul Federal
1015 foloseşte versiunea simplă a CELP numită: LPC (linear
prediction coding) – codarea liniară predictivă. Standardul LPC-10 E
poate opera la 2,4 kb/s.
Pentru a obţine rate aşa de mici se folosesc scheme de cuantizare
vectorială, cu dicţionare de coduri („code-books“) la ambele capete,
de compresie, respectiv, de decompresie. În standardul 1016,
diferenţa dintre valoarea găsită în dicţionar şi cea a eşalonului este
comprimată şi transmisă împreună cu indexul referitor la valoarea din
dicţionar. Calitatea 1016 CELP este echivalentă cu a unui algoritm
ADPCM din ITU G 721.

320
 6.9.2.3. Standarde de compresie pentru audio de înaltă fidelitate
Grupul Moving Picture Export Group (MPEG) a fost creat
pentru a dezvolta standarde pentru televiziunea digitală la rate de bit
mai joase decât standardul studio-quality necomprimat. Standardele
realizate de MPEG nu se adresează doar vorbirii ci sunetului în
general.
MPEG-Audio nu este alcătuit dintr-un singur algoritm ci din trei
scheme de codare/decodare (MPEG-Audio nivelul 1, nivelul 2,
nivelul 3). Nivelul trei este cel mai complex. Toate nivelele folosesc
acelaşi principiu: o combinaţie între codarea prin transformare şi
împărţirea în subbenzi. Pe scurt spectrul este împărţit în 32 de
subbenzi, că este aplicată o transformată Fourier rapidă pentru
reprezentarea semnalului în frecvenţă şi că se aplică un model psiho-
acustic semnalului transformat pentru a estima nivelul de zgomot
detectabil corect.
Rata comprimată de bit de 32  448 kb/s per canal monofonic.
Frecvenţa de eşantionare: 32; 44,1 sau 48 kHz.
Schemele de compresie MPEG –audio sunt cu pierdere de
informaţie, dar pot atinge o calitate perceptuală echivalentă cu cea a
schemelor fără pierderi.
MPEG-audio-echivalenţe:
MPEG-audio niv. 2  MUSICAM. (96; 28 kb/s/canal
monofonic). În modul stereo este aproape echivalentă cu calitatea
obţinută cu CD.
MPEG-audio niv. 1: versiune simplificată a MUSICAM. 192;
256 kb/s/canal.
MPEG-audio niv. 3: combinaţie între standardele MUSICAM şi
ASPEC. rata 64 kb/s/canal.
CODERUL/DECODERULUI AUDIO MPEG
Pe lângă compresia secvenţelor video standardul MPEG
realizează şi compresia audio. Algoritmul foloseşte aceleaşi frecvenţe
de eşantionare ca şi pentru CD-DA şi pentru banda magnetică audio
digitală (DAT) de 44,1 kHz şi respectiv de 48 kHz, pe lângă care se
ia în considerare şi frecvenţa de 32 kHz. Codarea se face în toate
cazurile pe 16 biţi. Informaţia digitală audio de pe un CD, cu două
canale audio eşantionate la 44,1 kHz şi cu 16 biţi/eşantion necesită o
rată de aproximativ 1,4 Mb/s.

321
 De aici necesitatea aplicării unui algoritm de compresie şi pentru
datele audio.
Tehnicile existente de compresie a sunetului, bazate pe algoritmi
adaptivi, ca de exemplu, tehnicile adaptive DPCM, sunt de
complexitate mică dar au şi performanţe mai modeste (rate de
compresie mici şi calitate medie a semnalului reconstituit).
Algoritmul MPEG e mult mai complex, dar oferă rate de
compresie mai mari la o calitate înaltă a sunetului. Se obţin rate de
compresie de la 5:1 la 101.
Algoritmul MPEG-audio cuprinde următoarele trei etape:
- semnalul audio e convertit în domeniul frecvenţă, iar spectrul e
divizat în 32 de subbenzi separate;
- pentru fiecare subbandă se calculează amplitudinea semnalului
audio şi se determină nivelul zgomotului prin folosirea unui „model
psihoacustic“. Acest model este componenta-cheie a coderului
MPEG audio iar funcţia lui este de a analiza semnalul de intrare
audio, în vederea localizării zgomotului de cuantizare în spectrul de
frecvenţă, pentru a putea fi mascat.
În final, fiecare subbandă este cuantizată în funcţie de nivelul
zgomotului de cuantizare din interiorul subbenzii respective.
Intrare
audio Banc de filtre
pentru Şir de date
audio codat
conversie Alocarea biţilor, Formatarea
timp-frecvenţă cuantizare şi şirului de date
codare
Model
psihoacustic

Şir de date Date audio

audio codate decodate
Fig. 6.37. Schemele
Despachetarebloc ale coderului (a), decoderului
Reconstrucţia audio (b) MPEG
Conversie
date audio subbenzilor frecvenţă/timp
LA INTRAREA CODERULUI, SEMNALUL AUDIO
TRECE SIMULTAN PRINTR-UN BANC DE FILTRE ŞI PRIN
BLOCUL ANALIZOR PSIHOACUSTIC. BANCUL DE
FILTRE REALIZEAZĂ CONVERSIA TIMP-FRECVENŢĂ ŞI
ÎMPĂRŢIREA SPECTRULUI SEMNALULUI ÎN SUBBENZI,
ÎN TIMP CE BLOCUL DE ANALIZĂ PSIHOACUSTICĂ
322
DETERMINĂ NIVELUL DE ZGOMOT PENTRU FIECARE
SUBBANDĂ. BLOCUL DE ALOCARE A BIŢILOR
DETERMINĂ NUMĂRUL DE BIŢI NECESARI
CUANTIZĂRII SEMNALULUI, PENTRU A MINIMIZA
AUDIBILITATEA ZGOMOTULUI. ULTIMUL BLOC
REALIZEAZĂ CODAREA ENTROPICĂ (HUFMAN) ŞI
FORMEAZĂ ŞIRUL DE DATE. DECODERUL REALIZEAZĂ
DECODAREA ENTROPICĂ, REFACE SUBBENZILE
CUANTIZATE ŞI, ÎN FINAL, CONVERTEŞTE SEMNALUL
AUDIO ÎN DOMENIUL TIMP.
NIVELUL 1: 448 K BIT/SECUNDĂ
2: 384 KB/S
3: 320 KB/S.

6.10. REŢELE MULTIMEDIA (MULTI-MULTUS-NUMEROS)

(MEDIA-MIJLOC, CENTRU) [24]

Domeniul multimedia este la răscrucea a cinci ramuri

industriale de importanţă majoră: calculatoare, telecomunicaţii,
publicistică, electronică (audio-video) şi comunicaţii mass-media
(televiziune, cinematografie, radio).
În domeniul informaticii, multimedia se referă la mijloacele de
manipulare a informaţiilor de diferite tipuri (audio, video, date):
memorarea şi prelucrarea lor (calculatoare), producţia lor (captarea
lor) – publicistică, video, audio etc. distribuţia, transmisia
(telecomunicaţii), prezentarea (interacţiunea om-sistem) şi percepţia
(în cazul interacţiunii om-mediu exterior). Pe baza descrierii de mai
sus se remarcă importanţa aplicării acestui sistem în structurile
militare, ca un element obligatoriu în realizarea conceptelor C 3I şi C4I
(comunicare, control, comandă, calculator, informaţii).
Principalele componente ale unui sistem multimedia distribuit
sunt următoarele:
- furnizorii de informaţii (baza de date);
- reţeaua distribuită pentru conectarea clienţilor;
- clienţii multimedia (beneficiarii sistemelor distribuite).
Serverele de informaţii sunt legate de utilizatori prin reţele
formate din sisteme de comutare şi un mediu de transmisie.

323
 În tabelul următor se dau topologiile şi protocoalele diferitelor
tipuri de reţele:

324
 Telefon Cablu (CATV?) Cablu/Telefon
Internet
(actual) (actual) (viitor)
Mediul de FO
transmisie fibră optică satelit, FO analogică/digitală,
NSF net (T1)
principal digitală, cupru analogică satelit
„backbone”
Mediul de
transmisie Fir de cupru, 56- cablu coaxial, FO,
fir de cupru cablu coaxial
local comutat T1/FT1 cupru, radio
„workgroup”
pachete circuite comutate,
circuite comutate, trunchiuri şi
Topologia comutate necomutate, stea
stea ramuri
pachete rutări
analogie, ISDN, analogic, DSL
Protocoale analogic TCP/IP
POTS, ATM ATM
Utilizatori universal un procent din universităţi, universal
populaţie afaceri, etc.

În aplicaţiile multimedia distribuite, datele trebuie comprimate

în vederea transmiterii prin reţea la destinatar, unde sunt
decomprimate pentru a putea fi redate.
Ratele de transfer pentru reţeaua multimedia diferă în funcţie de
aplicaţie. Mai jos sunt prezentate ratele de transmisie pentru diferite
aplicaţii:

Tipul
Rata de transfer Calitate şi observaţii
informaţiei
- rate diferite - şiruri continue de date
Date
- pachete de date
Text - rate relativ mici kb/s - rate mari pentru cantităţi mari de date
- rate relativ mici sau rate relativ - depinde de tipul de transfer
Grafică
mari (100 Mb/s) - grafică 3D
- 64 kb/s - telefax
Imagini - variabile - conform standardului JPEG
- până la 30 Mb/s - imagini de înaltă definiţii
64 ÷ 128 kb/s - vidiotelefonie (H.261)
384 kb/s – 2 Mb/s - videoconferinţă (H.261)
1,5 Mb/s - MPEG-1
Secvenţe
5 – 10 Mb/s - TV (MPEG-2)
video
34 – 45 Mb/s - TV
50 Mb/s sau mai puţin - HDTV
100 Mbp/s sau mai mult - HDTV – transfer între studiouri
- nx64 kb/s - 3,1 kHz sau 7,5 Hz sau semnale
Audio
baseband HI-FI

325
 Reţelele tradiţionale nu sunt potrivite pentru aplicaţii de tip
multimedia. Reţeaua Ethernet permite o rată de transfer maxim de
numai 10 Mb/s şi în plus, timpul de întârziere şi jitterul reţelei nu sunt
predictibile. Reţelele de tip „token ring” realizează rate de transfer de
până la 16 Mb/s, ceea ce ar permite manipularea informaţiilor
multimedia, dar întârzierile pot atinge valori prea mari pentru
aplicaţii.
Reţele de tip FDDI (100 Mb/s) prezintă timpuri de întârziere şi
jittere mici, datorită preţului se folosesc mai mult ca reţele
principale („backbone”).
Există şi alternative mai acceptabile ca preţ, în care se folosesc
reţele tradiţionale îmbunătăţite „Reţeaua Fast Ethernet (100 Mb/s) şi
token ring” prioritar. În ultimul caz traficul multimedia este separat
de traficul obişnuit prin priorităţi.
Tehnologiile actuale, bazate pe fibră optică, pot utiliza standardul
„Broodband – Integrated Services Digital Network (B-ISDN).
Accesul B-ISDN poate fi de bază sau primar. Accesul de bază
ISDN suportă o combinaţie de 2 canale de tip B (un canal = 64 kbps)
şi un canal de tip D (16 kbps) – 2 B + D.
Accesul primar B-ISDN este de tip 23 B + D – SUA sau 30 B +
D în Europa (sau cu alte cuvinte de tip T 1 (1544 kbps) sau CEPT/E1
(2048 kbps)).
Pentru accesul primar, există recomandarea ITU-T I 431.
Standardul ATM propus în mod independent de BELLCORE şi
câteva firme de telecomunicaţii europene este recomandat de ITU-T
pentru implementarea standardului B-ISDN deoarece [10, 47]:
- poate suporta orice fel de trafic; (53 octeţi din care 5 overhead);
- poate opera la viteze foarte mari; 155 Mbps, 622 Mbps.
Arhitectura ATM prezintă două tipuri de interfeţe importante:
- interfaţa utilizator-reţea (UNI) – comutator ATM-utilizator;
- interfaţă reţea-reţea (NNI) – între comutatoare ATM.
Pe lângă reţelele ATM, alte metode de comutaţie folosite în
comunicaţiile multimedia sunt următoarele:
- modul de transfer sincron STM (Synchronuous Transfer
Mode);
- SMDS (Switched Multi-Megabit Data Service) sau 802.6;
- frame relay – comutare de pachete cu circuite virtuale multiple.

326
 SMDS foloseşte o reţea de telecomunicaţii pentru a lega reţelele
locale (LAN) la reţelele de tip metropolitan – MAN sau WAN
(Wide-Area Network).
Compararea comutaţiilor utilizate în multimedia:

Flame
Parametri ATM STM SMDS
Relay
Date da da da da
Tipul
Audio da da
datelor
Video da da
unul la mulţi da limitată da da
Conectivi-
mulţi la unul da limitată da da
tate
mulţi la mulţi da da da
întârzierea
Garantarea da da
audio/video
performan-
pachete
ţelor da nu da da
pierdute
1,5 1,5 56 kb/s la
Banda b/s ÷ Gb/s
Mb/s÷Gb/s Mb/s÷xGb/s 1,5 Mb/s
Garantarea sincronizării
da da
datelor
mai mare mai mare
Întârzierea la conectare mai mică ca
mică decât la decât la
end-to-end la ATM
ATM ATM
Controlul congestionării necesar nu e necesar necesar necesar

Clase de aplicaţii multimedia [24]:

Fig. 6.38. Aplicaţii interpersonale

sincrone – prezentarea datelor la utilizator se face simultan cu
transmisia
asincrone – prezentarea datelor este ulterioară transmisiei
327
 Fig. 6.39. Aplicaţii persoană – sistem

6.11. SISTEMUL DE TRANSMISIUNI

AL ARMATEI ROMÂNIEI (STAR)

6.11.1. Sistemul actual

Tehnica din dotare este învechită moral şi fizic. Este fabricată în
anii 1960 1970 (tehnica sovietică) sau în anii 1970  1980 (tehnica
românească).
Inconvenientele sistemului actual:
- dependenţa cvasitotală a transmisiunilor armatei de sistemele
de telecomunicaţii teritoriale;
- vulnerabilitatea sistemului de telecomunicaţii teritorial; în plus,
factorii interni care nu pot fi controlaţi (personalul de exploatare,
calitatea aparaturii);
- structura ierarhică a sistemului cu legături din treaptă în treaptă;
- nivelul tehnic al echipamentelor şi aparatelor este depăşit.
Transmisiunile analogice oferă condiţii cu totul insuficiente pentru
schimbul de informaţii pe verticală şi pe orizontală;
- sistem greoi, uneori cu aşteptări foarte mari, care, în situaţiile
de criză, duce la consecinţe tragice;
- protecţia comunicaţiilor efectuate pe actualele canale de
legătură este practic inexistentă.

328
 6.11.2. Noul sistem de transmisiuni – STAR
Realizarea unui sistem de transmisiuni modern trebuie să aibă la
bază următoarele principii generale acceptate şi de specialiştii militari
străini:
1) SE CONSTRUIEŞTE PRIN UTILIZAREA TUTUROR
CATEGORIILOR DE TEHNICĂ DE TRANSMISIUNI
MODERNĂ, BAZATĂ, DE REGULĂ, PE TEHNOLOGIE
NUMERICĂ, ŞI CU ÎNALTĂ FIABILITATE, PUNÂNDU-SE
ACCENT PE MIJLOACELE DE LEGĂTURĂ MULTI-CANAL
RADIORELEU, TROPOSFERICE ŞI CU FIR, CÂT ŞI PRIN
SATELIT;
2) se realizează pentru mari unităţi operativ-tactice asigurând
legăturile pentru conducerea, cooperare şi înştiinţare, cele sol-aer cu
punctele de comandă aeriene (de pe aeronave) şi cu aviaţia de sprijin;
3) STRUCTURA ESTE DE TIP GRĂTAR, CARE
ACOPERĂ O SUPRAFAŢĂ PĂTRATĂ CU LATURA DE
APROXIMATIV 200 KM, CU CENTRE NODALE LA
DISTANŢĂ DE 30  40 KM.
4) tehnica de transmisiuni utilizată (comutatoare electronice,
concentratoare, multiplexoare, adaptoare, interfeţe de comunicaţie,
etc.) este numerică, cu posibilităţi de conectare a echipamentelor
analogice;
5) sistemul este cibernetic, cu conexiune inversă, cu două
componente fundamentale:
- structura fixă bazată pe centre de transmisiuni zonale (de
sprijin) şi pe linii magistrale de legătură între acestea (strategică);
- reţeaua mobilă (tactică);
6) vitezele de transmitere pe canalele de transmisiuni vocale,
(300  3400 Hz), pe două fire sunt de la 16 la 32 k bit/s cu modulaţie
delta, iar pe grupurile de canale pe patru fire multiplexate de pe liniile
magistrale: 256, 512, 1024 sau 2048 k bit/s;
7) ABONAŢII INDIVIDUALI ÎN MIŞCARE AU ACCES
LA TOATE POSIBILITĂŢILE DE LEGĂTURĂ ALE
SISTEMULUI;
8) abonatul individual se poate conecta la orice nod;
9) la schimbarea locului de dispunere a abonaţilor se asigură
modalităţi automate de conservare şi redare a informaţiilor destinate
acesteia;

329
 10. asigurarea conducerii automate a traficului
informaţional şi controlul stării reţelei de transmisiuni,
inclusiv localizarea defecţiunilor, utilizând software de
comunicaţie şi baze de date corespunzătoare;
11) interconectarea redundantă a centrelor de
transmisiuni nodale face posibilă utilizarea unor direcţii de
legătură ocolitoare în cazul congestionării traficului sau al
defectării unor centre de transmisiuni nodale;
12) secretizarea informaţiilor (comunicărilor) se execută
direct în linie prin echipamentele de transmisiuni;
13) permite modificarea în timp foarte scurt a structurii
reţelei tip grătar şi reconfigurarea sistemului;
14) căutarea căilor de legătură libere de pe direcţiile
informaţionale solicitate se face simultan pe toate căile de
legătură aferente (obţinute prin centrele nodale vecine);
15) pentru fiecare legătură solicitată se alege drumul cel
mai scurt;
16) punctele de comandă ale marilor unităţi şi unităţi
sunt dispuse independent de structura reţelei grătar;
17) utilizarea de formate standard de date şi de interfeţe
standardizate;
18) aparatura trebuie să fie foarte fiabilă cu
probabilitatea de funcţionare fără defecţiuni mai mari de
0,97 şi consum energetic mic;
19) sistemele de transmisiuni ale MU operativ din
fiecare armată naţională trebuie să fie unificate şi
standardizate pentru a permite interconectarea cu sisteme
automatizate sau clasice din armatele NATO.

6.11.3. Structura STAR

Componenta Componenta mobilă
staţionară (la campanie şi aplicaţii)
(funcţionează şi
la pace) 1. Reţeaua de transmisiuni de
sprijin de companie-strategică;
1. Reţeaua de 2) Reţele de transmisiuni de
transmisiuni sprijin al armatelor, corp de
permanentă armată-grătar;

330
(RTP); 3) Reţele de transmisiuni cu
2. Reţeaua obiecte mobile;
radiotelefonică; 4) Linii de transmisiuni;
3) Linii de 5) Subsisteme de conducere-
transmisiuni asigurare logistică
magistrale;
4) Sisteme de
conducere şi
asigurare
logistică.

331
 6.11.3.1. RTP
CT al unităţii militare
(terminal)

CTNP linie de acces

Centrul de transmisiuni
de acces

Linie de
interconectare

Linii de transmisiuni
magistrale

CTNS - centrul de transmisiuni nodal

secundar-fără acces
CTNS-cu acces
CTNP - centrul de transmisiuni nodal
principal
Liniile magistrală - de regulă cu mijloace Rdrl în gama 2  18 GHz,
precum şi în funcţie de necesităţi legături cu mijloace
troposferice sau prin cabluri electrice şi optice;
- informaţia circulă secretizată sub formă
numerică.
CTNP - au rol de retranslaţie, de primire, distribuire, comutare şi
secretizare a canalelor de legătură;
- conduc, supervizează şi controlează reţeaua sau zone
din aceasta.
Viteze utilizate - linii de interconectare 2 Mbit/s;
- abonaţi locali 32 Kbit/s; (1 canal M);
- linii magistrale 34 Mbit/s.
Apelurile prin - rutare deterministă (cu prefix);
- rutarea cu inundare - când nu se cunoaşte locul
destinatarului.
Tipuri de terminale acceptate:

332
 1) telefonice - analogice: - BL, BC, CTA;
- cu diferite tipuri de apeluri;
- numerice: cu modulaţie delta pe 2 şi 4 fire;
2) telegrafice;
3) facsimil;
4) de date - toate aparatele dispunând de interfeţe V21,
V24, V28, V35 şi conectate la:
- canale numerice cu comutare automată;
- reţeaua 25 cu comutare de pachete.
5) videoterminale - lente;
- utilizează canale multitimp în regim de
utilizator unic (single line user).
6.11.3.2. Reţele de transmisiuni de sprijin

CT de
sprijin-
CTS
Staţii cu salt
de frecvenţă CT de la
PC al Corpului
de Armată

Obs.: Pentru deplasarea reţelei se aplică principiul

„şenilei“.

333
 CAPITOLUL 7
INTRODUCERE ÎN TD [15] [19] [25] [35] [36]

7.1. TRANSMISIUNI DE DATE ÎN BANDA DE BAZĂ

(BB – Base Band)

Impulsurile au un spectru de frecvenţe în banda de bază care

include frecvenţele foarte joase şi ocupă o bandă de frecvenţe mult
mai mare decât banda telefonică vocală. Transmiterea lor se face în
funcţie de caracteristicile canalului de telecomunicaţii, în banda de
bază sau prin modularea unui purtător de frecvenţa adecvat aleasă.
În prezent TD se realizează în cea mai mare parte pe canalele
telefonice vocale şi în acest caz este necesară translatarea spectrului
semnalelor din banda de bază în banda standard a canalului telefonic.
Sunt cazuri când este posibilă şi este mai avantajoasă transmisia
în BB. Circuitele torsadate bifilare nepupinizate, cablurile coaxiale,
fibrele optice permit transmisia unor semnale cu frecvenţa mult mai
mare decât frecvenţa limită a unui canal telefonic vocal şi se pot
echipa pentru transmisii de date în BB realizându-se viteze de
transmitere a datelor foarte ridicate, în domeniul vitezelor medii şi
mari, urmare a dezvoltării perifericelor rapide şi a generalizării
interconectării calculatoarelor. În plus, preţul de cost al
echipamentelor de transmisie şi simplitatea punerii lor în funcţiune
precum şi posibilitatea utilizării în cadrul reţelei telefonice cu MIC
constituie alte avantaje.
Principalele limitări sunt determinate de diafonia prin culpaj între
perechile aceluiaşi cablu şi de distanţa de transmisie care e limitată la
10-20 km (suficientă pentru RTD locale). Mărimea distanţei de
transmisie se realizează prin utilizarea receptoarelor regeneratoare şi
a amplificatoarelor de bandă largă.

7.1.1. Efectul limitării spectrului de frecvenţe al semnalelor în

BB
Semnalele în BB, constituite din impulsuri de formă
dreptunghiulară au un spectru de frecvenţe ce ocupă teoretic o bandă
infinit de largă.

334
 În practică, în STD, banda de frecvenţe utilizabilă este limitată
fie datorită liniei pe care se face transmisiunea, fie din considerate de
ordin economic.
Pe de altă parte este de dorit a se elimina componentele
zgomotului şi cele provocate de diafonie, având frecvenţe în afara
benzii ce conţine cea mai mare parte a energiei semnalului.
PRIN URMARE ESTE IMPORTANT SĂ SE DETERMINE
CÂT DE MULT POATE FI LIMITAT SPECTRUL
SEMNALULUI, CARE SUNT EFECTELE NEDORITE ALE
ACESTEI LIMITĂRI ŞI CUM POT FI REDUSE ACESTE
EFECTE.
Pentru a evidenţia modul în care este afectat spectrul semnalelor
în timpul transmisiei se porneşte de la schema bloc a unui STD.
an an
GT() GR() Sondare şi
C() zgomot
decizie

FILTRU EMISIE CANAL FILTRU RECEPŢIE

X(T); Y(T)

Fig. 7.1. Schema bloc simplificată a unui STD în BB [15]

Informaţia ce trebuie transmisă este conţinută în succesiunea de

impulsuri {an} aplicată la intrarea filtrului de emisie (an reprezintă
simbolul şi amplitudinea impulsului corespunzător la momentul
t=nT).
De regulă numărul nivelelor de amplitudine este o putere a lui 2
iar cuantizarea lor este uniformă. Deci amplitudinile posibile sunt d;
3d; …; (M-1)d, unde 2d este diferenţa între două nivele adiacente.
În cazul semnalelor binare M=2.
Notăm cu x(t) răspunsul sistemului de transmisiune (forma de
undă la intrarea circuitului de sondare) la un impuls de amplitudine
unitară, semnalul y(t) la ieşirea din filtrul de recepţie,
corespunzătoare aplicării unei secvenţe de simboluri an la intrarea
sistemului, va fi:
(7.1)

335
 z(t) fiind componenta dată de zgomotul aditiv. S-a considerat ca
origine a timpului momentul aplicării impulsului a0.
La momentul t=KT+t0, t0 fiind timpul de propagare prin sistem,
ar fi de dorit ca semnalul de ieşire să aibă valoarea y(KT+t 0)=an.
totuşi valoarea reală este:
(7.2)
Pentru simplificarea scrierii, expresiile de tipul y(KT+t 0) vor fi
notate cu yk. se poate scrie:
(7.3)
În figura 7.2 este reprezentat răspunsul sistemului corespunzător
simbolului ak x0. Factorul x0 este determinat de amplificarea sau
atenuarea semnalului la trecerea prin sistem şi de acesta se poate ţine
seama la fixarea pragurilor dispozitivului de decizie. Evidenţiind
termenul ak x0 în expresia lui yk se obţine:
(7.4)
Dacă se consideră valorile sondate normate yk/x0, pragurile
circuitului de sondare şi decizie vor trebui să fie: 0, 2d, …, (M-2)d.
astfel, pentru valorile nenormate yk, pragurile de decizie vor fi: 0, 
2x0d, …, (M-2) x0d.

akx(t-kT)

akx0

T T

t
kT+t0
Fig. 7.2 Răspunsul sistemului la un impuls particular ak [15]

O eroare de decizie va apărea atunci când:

(7.5)
Termenul sună din relaţia (7.5) reprezintă interferenţa
simbolurilor (IS) şi se datorează dilatării în timp a răspunsului
sistemului la fiecare impuls particular ak (vezi fig. 7.2). Cel de-al
doilea membru al sumei este efectul zgomotului.

336
 Spre deosebire de sistemele de transmisie a informaţiei prin
semnale analogice, care, pentru nealterarea informaţiei, trebuie să
transmită semnalele nedeformate. În STD informaţia este conţinută
într-o secvenţă de impulsuri modulate şi extragerea ei la recepţie se
face prin examinarea semnalului recepţionat numai la anumite
momente (ex. la transmisia sincronă la intervale de T secunde, unde
1/T este viteza cu care sunt transmise simbolurile).
Erorile de decizie sunt în principal cauzate de interferenţa
simbolurilor zgomotul din canal şi abaterile momentelor de sondare
faţă de poziţiile lor optime.
Deoarece la recepţie sondarea se face în anumite momente,
interferenţa simbolurilor poate fi eliminată asigurând o anumită
formă semnalului x(t) la intrarea circuitului de sondare.

7.1.2. Eliminarea interferenţei simbolurilor prin alegerea

formei caracteristicilor spectrale ale sistemului. Primul criteriu
Nyquist
Deoarece răspunsul x(t) al sistemului la un impuls este mai uşor
de determinat în domeniul frecvenţei decât în domeniul timp, este util
să fie exprimate în domeniul frecvenţei şi condiţiile pentru lipsa
distorsiunilor. Se pune problema determinării formei caracteristicilor
de amplitudine şi de fază ale sistemului de TD astfel încât
interferenţa simbolurilor (forma de manifestare a distorsiunilor în TD
să fie înlăturată sau redusă la un nivel acceptabil).
Din expresia interferenţei simbolurilor rezultă că aceasta poate fi
eliminată numai dacă xk-n=0 pentru nK, adică dacă răspunsul x(t)
trece prin zero la toate momentele de sondare, cu excepţia
momentului t=t0+kT pentru care valoarea sondată este x0.
Este necesar să se exprime transformata Fourier X()
corespunzătoare lui x(t) în funcţie de valorile lui x(t) sondate la
intervale egale de timp. În acest scop se aplică teorema eşantionării.
Conform teoremei dacă funcţia X() este nenulă numai în banda
frecvenţelor N, x(t) şi X() pot fi deduse din valorile lui x(t)
sondate la intervale de secunde, unde .
Relaţiile corespunzătoare sunt:
(7.6)

337
 (7.7)

Intervalul de sondare se numeşte interval Nyquist, iar

frecvenţa limită se numeşte frecvenţa Nyquist.
Dacă X() este limitată la frecvenţa Nyquist ( ) valorile
sondate x(nT) vor determina în mod unic pe x(t).
În realitate transformata Fourier X() este limitată la o frecvenţă
f0 mai mare decât frecvenţa Nyquist, iar prin sondarea lui x(t) las
intervale egale cu T vor rezulta mai puţine valori sondate (impuse)
decât cele necesare pentru a determina în mod unic pe x(t) şi pe
X(). Deci, vor exista o infinitate de transformate Fourier X() care
corespund aceleaşi succesiuni de valori sondate {x n} şi care, din acest
punct de vedere, sunt echivalente. Din această clasă de caracteristici
(transformate Fourier) aceea definită prin relaţia (7.6) este de bandă
minimă (limitată la frecvenţa Nyquist) şi este denumită caracteristica
Nyquist echivalentă.
Relaţia existentă între caracteristicile X() ce corespund
aceloraşi valori sondate x(nT) se stabileşte în felul următor:
Valorile sondate x(nT) pot fi exprimate prin integrala Fourier:
(7.8)
Efectuând integrala pe porţiuni egale cu banda de frecvenţe:
Nyquist (-N, N) rezultă:
(7.9)
Făcând schimbarea de variabilă:
u=-2KN (9.10.)
care evidenţiază faptul că ejUT=ej(-2KN)T=ejT
(ej(-2KN)T=e )=e2KT=1 şi revenind apoi la vechea notaţie a
variabilei, se obţine:
(7.11)
Inversând ordinea operaţiilor de integrare şi sumare rezultă:
(7.12)

338
 Din această expresie reiese că între caracteristica X e() de bandă
minimă şi celelalte caracteristici X() de bandă neminimă ce
corespund aceloraşi valori sondate x(nT) există relaţia:
(7.13)
După cum rezultă din (7.13) caracteristica X e() echivalentă unei
caracteristici X() oarecare se construieşte împărţind X() în
segmente de bandă 2N şi suprapunând toate segmentele pe intervalul
(-N, N).
Din relaţia (7.6) rezultă că Xe() este univoc determinată de
valorile sondate x(nT). Pentru a nu avea interferenţă a simbolurilor
este necesar ca x(nT) să fie zero pentru ()n, cu excepţia n=0. Cu
aceste considerente şi punând t0=0 şi x0=1, din (7.6) rezultă
caracteristica de banda minimă corespunzătoare lipsei interferenţei:
(7.14)
Transformata Fourier inversă corespunzătoare lui Xe() definită
de (7.14) este:
(7.15)
unde x(0)=1, X(nT)=0 pentru ()n0.
În aproape toate cazurile de interes practic lăţimea benzii
utilizabile nu depăşeşte de două ori lăţimea de bandă minimă
necesară pentru o anumită viteză de transmisie a simbolurilor. Dacă
se impune această restricţie, adică:
X()=0 pentru (7.16)
Construirea unei caracteristici X(), corespunzătoare lipsei

interferenţei simbolurilor, este simplificată considerabil (fig. 7.3).

339
 Xe() X(t)

-N 0 -N  T 2T t
-4T -3T -2T -T 3T 4T

Fig. 7.3. Caracteristici spectrale echivalente

Funcţia de timp şi frecvenţă a unui sistem ideal

Condiţia pentru eliminarea interferenţei simbolurilor nu specifică
complet transformata Fourier X() a răspunsului x(t) dacă lăţimea
spectrului nu este limitată la banda Nyquist (-N, N).
Dacă banda utilizabilă a canalului este mai mică este imposibil să
se elimine interferenţa simbolurilor. De aici şi limitarea rapidităţii de
modulaţie la , f0 fiind frecvenţa limită superioară a benzii
utilizabile.
Dacă rapiditatea de modulaţie este mai mică decât cea maxim
admisibilă există o infinitate de caracteristici X() care satisfac
criteriul lipsei interferenţei simbolurilor.
Alegerea uneia dintre aceste caracteristici se face ţinând seama şi
de alte criterii: rapiditatea descreşterii lui x(t) cu timpul, comportarea
lui x(t) în jurul momentelor de sondare, uşurinţa realizării practice.
O clasă de caracteristici Nyquist limitate la , frecvent
utilizate este cea a caracteristicilor de tip „cosinus ridicat“ (raised
cosinus). O astfel de caracteristică constă dintr-o porţiune plană şi o
porţiune descrescătoare de formă cosinusoidală (fig. 7.4).
X()
=0

=1
=0,5 

Fig. 7.4. Caracteristici de tip „cosinus ridicat“ şi răspunsul corespunzător

340
 (vezi Mateescu Adelaida – Manualul inginerului electronist, vol.
II, Editura Tehnică, Bucureşti, 1982)
Expresiile caracteristicilor de tip „cosinus ridicat“ X() şi
respectiv ale semnalului corespunzător x(t) sunt următoarele:
(7.17)
(7.18)
 este un parametru care indică raportul dintre banda utilizată în
exces şi banda minimă (N).
Avantajele acestor caracteristici constau în faptul că ele pot fi
mai bine aproximate cu caracteristici realizabile fizic şi lor le
corespunde un răspuns x(t) ce descreşte rapid cu timpul. Pentru =1,
x(t) are zerouri suplimentare la jumătatea intervalelor de sondare. Cu
cât  e mai mic răspunsul x(t) devine mai oscilant, deci intervin
dificultăţi legate de precizia de sondare.
Criteriul de decizie prezentat până acum se bazează pe sondarea
în momentele de trecere prin zero a răspunsului şi poartă numele de
primul criteriu Nyquist.

Concluzii
1. Într-o bandă de frecvenţe limitată superior la f N, pot fi
transmise cel mult 2fN simboluri pe secundă fără a avea interferenţă
între simboluri. În cazul când se transmit chiar 2f N simboluri/s,
caracteristica globală, Xe() trebuie să fie dreptunghiulară. O astfel
de caracteristică prezintă dezavantaje legate de dificultăţile de
aproximare în realizarea practică şi de sensibilitate mărimilor faţă de
fluctuaţia momentelor de sondare. Pentru a evita aceste dezavantaje
se deplasează limita superioară a benzii de frecvenţe utilizată la o
frecvenţă mai mare ca fN, practic până la maxim 2fN, sau se
micşorează viteza de transmitere a informaţiei. Caracteristica
spectrală corespunzătoare ambelor situaţii este realizabilă din punct
de vedere tehnic şi corespunde în timp un semnal x(t) care se
amortizează rapid în timp. Evident că eficienţa utilizării benzii de
frecvenţe (W) măsurată în simboluri/s la 1 Hz lăţime bandă, se
reduce.
2. Pentru a mări eficienţa utilizării benzii de frecvenţe pe canale
de bandă limitată sau fost propuse şi utilizate metode care permit
atingerea vitezei Nyquest de 2 fN simboluri/s. În esenţă,
341
caracteristicilor spectrale globale X() le corespund răspunsuri în
timp x(t) ce conduc la interferenţa simbolurilor, însă, cunoscând
rezultatele cantitativ al acestui efect de interferenţă simbolurile emise
pot fi reconstituite la recepţie fără eroare (tehnici polibinare sau cu
răspuns parţial) – adică semnalul recepţionat corespunzător unui
simbol este diferit de zero în mai multe momente de sondare.
y=20lgH(f)/dB

5
=0
0 =1

=0,5

-100 =0

Fig. 7.5. Caracteristici

0
de amplitudine (trasate grafic în decibili) ale unui
1 1,3
canal Nyquist în cosinus ridicat 1,5
în cascadă cu un2 egalizator de aparatură
f/fN
format în (x/sinx) cerut pentru transmisia pulsurilor dreptunghiulare
(Dr. Kamila Feher: Comunicaţii digitale avansate vol. II)

=0 nerealizabil
=+0,5 bandă în exces cu 50%
=1 bandă în exces cu 100%

342
 7.1.3. Criterii pentru aprecierea calităţii STD în banda de
bază

În cazul funcţionării pe canale reale apare întotdeauna efectul de

interferenţă a simbolurilor, datorită atât imperfecţiunii de realizare a
filtrelor de emisie şi recepţie cât şi canalului de comunicaţie propriu-
zis, ale cărui caracteristici de amplitudine şi de timp de propagare nu
pot fi egalizate perfect.
Expresia semnalului la intrarea circuitului de sondare din
receptor este:
(7.19)

x(t)

x0

x-2 x3
x1 x2

x-1 t

Fig. 7.6. Răspunsul sistemului la un impuls

În cele studiate până acum s-a considerat că eşantioanele

răspunsului x(t) la un impuls de amplitudine unitate sunt nule,
exceptând x0=1. Ca urmare termenul reprezentat de schema de mai
sus, numit interferenţa simbolurilor, se anulează, rămânând numai
amplitudinea căutată ak şi valoarea sondată zk a zgomotului gaussian.
FIE RĂSPUNSUL UNUI ASTFEL DE SISTEM LA UN
IMPULS DE AMPLITUDINE UNITATE ÎN FIGURA (7.20).
Eşantionul x1 interferă cu impulsul următor, iar eşantionul x -1
interferă cu impulsul precedent, ş.a.m.d. interferenţa cu impulsurile
precedente este posibilă datorită întârzierii t0 în propagarea pe canal.
Presupunând x0=1 şi făcând abstracţie de zgomot, se obţine pentru y 0
expresia:
(7.20)

343
 Valorile posibile ale lui y0 în cazul unei transmisiuni binare
(ak=1), pentru a0=1 sunt arătate în fig. 7.7.
x-3
x2 Funcţia limită a

densităţii de
x-1
probabilitate
x1

x=1

Marginea de zgomot
Prag de decizie
minimă
Fig. 7.7

În funcţie de semnul lui a-1, o valoare x1, se adună la valoarea

+1 pentru a0. La fel se adună în continuare o tensiune x-1 depinzând
de semnul lui a1 ş.a.m.d. rezultând diagrama de mai sus.
Desigur, interesează care este tipul distribuţiei limită a
interferenţei simbolurilor. Deoarece valoarea maximă a interferenţei
dată de expresia:
(7.21)
Este limitată atunci când descreşte mai repede decât 1/t şi cum
pentru canale reale acest răspuns x(t) descreşte asimptotic, rezultă că
distribuţia nu este gaussiană. Mai mult, se demonstrează că distribuţia
finală nu este continuă ci în scară.
În acest caz determinarea probabilităţilor de eroare se poate face
considerând că răspunsul la un impuls este limitat la durata a N
simboluri înainte şi după momentul t0. Se găseşte mai întâi
probabilitatea condiţionată de eroare pentru fiecare din cele M 2N
secvenţe de date posibile şi apoi se mediatizează cele M2N secvenţe.
Se obţine o expresie cu un număr de termeni care poate fi
evaluată, pentru un canal dat cu ajutorul calculatoarelor.
Pentru o bună aproximare a canalului ar trebui ca N să fie mare.
Pe de altă parte, numărul M2N al termenilor din expresia probabilităţii
de eroare trebuie limitat pentru a se putea face calculele. Având în
vedere ca M poate fi 8 sau 16, o valoare mică pentru N este
insuficientă pentru o bună aproximare a canalelor reale.

344
 MAI MULT, REZULTATUL CALCULELOR VA FI O
APROXIMARE PENTRU PROBABILITATEA DE EROARE
DAR NU VA OFERI INDICII CU PRIVIRE LA ROLUL
FACTORILOR DETERMINANŢI AI ACESTEI
PROBABILITĂŢI.
De aceea este necesar să se ia în consideraţie alte criterii de
apreciere a performanţelor unui sistem de TD.
Distribuţia interferenţei simbolurilor şi a zgomotului poate fi
studiată în laborator prin vizualizarea pe un osciloscop a semnalelor
recepţionate y(t), baza de timp a desfăşurării pe orizontală trebuie să
aibă perioada T. Imaginea obţinută pe osciloscop este asemănătoare
cu un ochi în cazul transmisiunilor binare şi de aceea se numeşte
diagrama ochiului.

1 1 0 1 0 0 1
Preg.
decizie a.

b.

Fig. 7.8. Diagrama ochiului

În figură sunt reprezentate două semnale, unul nedistorsionat

(fig. 7.8.a) altul distorsionat (fig. 7.8.b) şi diagramele
corespunzătoare obţinute prin suprapunerea segmentelor cu durata de
T secunde. Pentru semnalul nedistorsionat (a) corespunde diagrama
unui ochi deschis. Toate valorile sondate, ce se suprapun pe verticala
centrală sunt egale cu 1. Pentru semnalul distorsionat (b), din cauza
interferenţei simbolurilor, valorile sondate nu mai sunt 1 şi în
diagramă acest lucru este marcat de faptul că ochiul este parţial
închis. Distribuţia valorilor sondate poate fi observator de-a lungul
verticalei corespunzătoare momentelor de sondare.
Diagrama ochiului furnizează informaţii utile în legătură cu
performanţele STD. Pe o diagramă bine conturată, schematizată ca în
figura 7.9 pot fi determinaţi o serie de parametri ce caracterizează
calitatea STD.
345
 Momente optime de
sondare

Sensibilitatea la
precizia
momentelor de
sondare
Distorsiunea
Prag decizie trecerii prin
zero

Distorsiunea la momentele
Marginea de zgomot de sondare

Fig. 7.9. Diagrama ochiului schematizată

Astfel, momentele optime de sondare sunt indicate de verticala

corespunzătoare deschiderii maxime a ochiului. Sensibilitatea
sistemului la precizia momentului de sondare este pusă în evidenţă de
pantele curbelor ce marchează închiderea ochiului.
Distorsiunea maximă a semnalului este dată de lăţimea celor
două ramuri ale ochiului pe verticala momentelor iar rezerva minimă
faţă de o eroare datorită zgomotului este reprezentată de distanţa de la
pragul de decizie la cea mai apropiată valoare sondată. Intervalul pe
care se întind trecerile semnalului prin zero (sau valoarea pragului de
decizie) reprezintă o măsură a distorsiunii trecerilor prin zero şi
prezintă interes în sistemele care folosesc aceste treceri prin zero
pentru sincronizarea tactului de simbol (vezi jitterul – 5.2.2.2).
Diagrame asemănătoare pot fi studiate şi pentru transmisiunile
multinivel. Pentru a face o comparaţie între diferite sisteme de TD se
pot folosi următoarele criterii: închiderea ochiului (distorsiunea de
vârf) şi distorsiunea medie practică.
7.1.3.1. Distorsiune de vârf
În absenţa zgomotului, deschiderea maximă a diagramei ochiului
arată care este rezerva minimă pe care sistemul o are faţă de zgomot
în momentele optime de sondare.
În continuare se va considera ochiul normat, astfel încât în cazul
în care nu există interferenţă deschiderea să fie egală cu unitatea.

346
 Valoarea maximă cu care interferenţa simbolurilor I.S. poate
afecta un nivel oarecare al semnalului într-un moment de sondare dat,
raportată la distanţa nivelului faţă de cel mai apropiat prag de decizie,
reprezintă închiderea maximă a ochiului (1MO).
I.S., dată de expresia , devine maximă atunci când
secvenţa transmisă {an} este astfel încât pentru fiecare simbol a n se
utilizează nivelul maxim având acelaşi semn ca şi x -n. În cazul
transmisiunilor cu M nivele acest maxim este:
(7.22)
Întrucât distanţa între nivelul recepţionat fără IS şi cel mai
apropiat prag de decizie este x0d, închiderea maximă a ochiului
(IMO), normată, va fi:
IMO=(M-1) (7.23)
Unde:
(7.24)
reprezintă distorsiunea de vârf a răspunsului sistemului la un
impuls.
Rezultă deschiderea ochiului (DO):
DO=1-(M-1)v (7.25)
care poate fi folosită ca un criteriu de apreciere a calităţii unui
STD.
Acest parametru nu include şi efectul zgomotului, dar indică
rezerva minimă a sistemului faţă de zgomot, rezervă calculată pentru
secvenţele care dau cel mai mare efect de IS.
7.1.3.2. Distorsiunea medie practică
Un alt criteriu, care poate da o măsură a IS, este închiderea
medie pătratică a ochiului (IMPO), definită ca raportul dintre media
pătratică a componentei ce reprezintă I.S. şi pătratul distanţei faţă de
cel mai apropiat prag de decizie. Presupunând, ca şi până acum, ca
simbolurile de intrare sunt necorelate şi echiprobabile, rezultă:
(7.26)
Ţinând seama de:
(7.27)
- media pătratelor nivelelor: d; 3d; …; (M-1)d
Din (7.12) şi (7.13) se obţine:
347
 (7.28)
unde
- distorsiunea medie practică a răspunsului x(t) şi este dată
de expresia:
(7.29)
Deoarece zgomotul şi I.S. sunt independente, eroarea medie
pătratică totală este suma dintre media pătratică a I.S. şi variaţia
zgomotului (z2):
(7.30)

7.1.4. Schema bloc convenţională a unui modem în banda de

bază
Deşi pentru TD în B.B. nu intervin operaţiile de modulare şi
demodulare a unui purtător, echipamentul folosit poartă denumirea de
modem. Schema bloc simplificată a unui astfel de modem pentru
transmisiuni binare este reprezentată mai jos [15].
Terminalul de date este conectat la modem prin intermediul
circuitelor de interfaţă. Datele ce trebuie transmise, reprezentate pe
circuitul de interfaţă corespunzător în dublu curent, sunt aplicate unui
codor care schimbă modul de reprezentare conform codului adoptat
(ex.: bifazic, AMI, HDB3).
Semnalul obţinut de la codor este transmis în linie printr-un
amplificator şi un transformator de cuplare la linie.
Tactul de emisie corespunzător datelor primite de terminal şi
având frecvenţa fd, este asigurat de modem sau de către terminal.

348
 Date emisie
> Linie emisie
Codor
Tact emisie

Baza de timp
Terminal
Sincr. tact.

Tact sondare
Linie recepţie
recepţie
<
Decodor Limitator Egalizor
Date

recepţie
Det. purtăt.

7.10. Schema bloc convenţională a unui modem pentru TD în B.B.

PENTRU REALIZAREA CODĂRII, ÎN CAZUL

CODURILOR DE REPREZENTARE CU O VITEZĂ
TELEGRAFICĂ DE DOUĂ ORI MAI MARE CA VITEZA DE
TRANSMITERE A DATELOR, ESTE NECESAR UN TACT
DE FRECVENŢE 2 FD. ÎN ACEST CAZ E DE PREFERAT CA
TACTUL DE EMISIE SĂ FIE ASIGURAT DE MODEM.
Partea de recepţie a modemului este conectată la linie tot printr-
un transformator. După ce este amplificat, semnalul recepţionat este
aplicat unui egalizator care are rolul de a reduce distorsiunile de
atenuare şi ale timpului de propagare de grup introduse în linie. După
egalizator urmează un limitator pentru formarea dreptunghiulară, a
semnalului. Semnalul astfel obţinut prezintă o distorsiune telegrafică
ce poate fi eliminată printr-o operaţie de regenerare. Pentru
regenerare este nevoie, în funcţie de codul utilizat pentru
reprezentare, de un tact de sondare cu frecvenţa de fd sau 2fd. După
regenerare decodorul realizează trecerea de la codul de linie la o
reprezentare a datelor în simplu curent sau dublu curent.
Datele obţinute sunt transmise către terminal împreună cu tactul
de recepţie corespunzător, de frecvenţa fd. Tactul de sondare, necesar
pentru regenerarea semnalului recepţionat şi pentru formarea tactului
de recepţie se obţine dintr-o bază de timp locală sincronizată prin
intermediul tranzaţiilor din semnalul format prin limitare.
349
 Dacă modemul este destinat să funcţioneze la o anumită viteză şi
pe un anumit tip de linie, a cărei bandă de frecvenţe utilizabilă este
cunoscută se vor introduce şi filtrele de emisie şi de recepţie pentru
formarea semnalului, în vederea reducerii I.S. şi a limita (cel de
recepţie) spectrul de frecvenţe al zgomotului recepţionat din linie.
Majoritatea modemurilor sunt destinate a funcţiona pe circuite
telefonice urbane nepupinizate. În aceste modemuri este utilizat de
regulă, codul bifazic diferenţial sau o variantă a acestuia.

1 0 1 1 0 1 0 0 1 0

7.11. Semnal bifazic diferenţial

Codul bifazic diferenţial – reprezentare bifazică şi codare

diferenţială – reprezentare bifazică – la fiecare simbol diferit de cel
precedent faza semnalului se modifică cu 1800.
Codare diferenţială – informaţia e codată în tranzacţiile
semnalului: simbolului „1L“ îi corespunde lipsa tranzacţiei,
simbolului „0L“ îi corespunde tranziţia.
Alte coduri folosite:
a) simplu curent;
b) dublu curent;
c) simplu curent cu întoarcere la zero;
d) dublu curent cu întoarcere la zero;
e) semnal bipolar – simbolurile 1L le corespund, alternând,
impulsuri pozitive şi negative, de durata simbolului sau pe jumătate
din această durată; iar lui oL le corespunde semnal nul (AMI);
f) codare diferenţială – informaţia e codată în tranziţiile
semnalului, simbolului 1L îi corespunde lipsa tranziţiei, OL îi
corespunde tranziţia;
g) codare bifazică – la fiecare simbol diferit de cel precedent faza
semnalului o modifică cu 1800.

350
 7.2. CODURI DE LINIE UTILIZATE ÎN TD [16]

Pentru a realiza transmisiunea semnalelor digitale prin

linii de telecomunicaţii (cabluri simetrice şi coaxiale, radio
relee, ş.a.) trebuie ca MODEM-urile să aibă un echipament
de linie special.
O linie echipată pentru transmisiuni digitale poate fi la fel de
bine să servească unei transmisiuni de date, dar şi unei transmisiuni
MIC sau transmisiunilor pentru semnalizări între centralele telefonice
automate electronice etc.
TD se fac în principal prin:
 linii de telecomunicaţii cu fir (cabluri simetrice şi coaxiale);
 prin radiorelee;
 ghiduri de undă;
 fibre optice;
 laser.
În general pentru linii de telecomunicaţii semnalul
digital este transmis în linie ca atare, cu spectrul său
original: banda necesară este cuprinsă aproximativ între
frecvenţa zero şi o frecvenţă maximă oarecare (numită banda
de bază).
Semnalul în banda de bază ca secvenţă de 1L şi OL nu
poate fi transmis pe linie deoarece are o componentă
continuă pozitivă care nu trece prin transformatoarele de
linie. Codarea de linie dă semnalului o serie de proprietăţi
avantajoase pentru transmisia în linie cu minim de erori.

7.2.1. Proprietăţile unui cod de linie

a) Forma impulsurilor
 se utilizează aproape în exclusivitate semnalele
dreptunghiulare de durata egală cu durata unui bit (semnal NRZ =
non-return-to-zero) sau de durată egală cu jumătate din durata ununi
bit (semnal RZ = return to zero).
Nu se utilizează alte forme de impuls (triunghiulare,
Gauss etc.) deoarece:
 echipamentul se complică;

351
  după limitarea de bandă, pe care, o implică de regulă,
transmiterea pe linie, forma impulsului este determinată în principal
de aria sa iniţială şi numai în mică măsură de forma iniţială.
b) Numărul treptelor de amplitudine – influenţează
direct proporţional complexitatea echipamentului şi
sensibilitatea la zgomot. Pentru viteze mici, de ordinul
Mbit/s se folosesc coduri de două (1) şi trei (0, 1) trepte
de amplitudine.
Pentru viteze mari, de ordinul sutelor de Mb/s se
folosesc coduri cu 4, 8, 16 sau chiar mai multe trepte de
amplitudine.
c) Spectrul de putere al semnalului codat
 se evaluează pe un semnal aleator;
 este un parametru hotărâtor pentru transmiterea semnalului
codat prin linia cu o anumită caracteristică de frecvenţă precum şi
pentru diafonie.
Este de dorit ca, în jurul frecvenţei f=0 să nu existe
componente spectrale, astfel încât trecerile prin
transformatoare să nu distorsioneze prea mult semnalul.
d) Redundanţa dă codului proprietăţi utile. Cu cât
proprietăţile codului se realizează cu mai puţină redundanţă
cu atât codul este mai avantajos.
Redundanţa relativă r se exprimă prin:
r= (7.31)
unde: Hmax=log2m este entropia maximă pe simbol a
unui cod cu m trepte de amplitudine, iar
H = entropia reală emisă determinată de sursa de
semnal.
De exemplu codul pseudoternar (sau AMI = Alternate
Mark Inversion) constă în inversarea din 1 în –1 a fiecărui al
doilea simbol de valoare 1 al semnalului în banda de bază
(fig. 7.26).
(7.32)
e) Numărul maxim de simboluri identice consecutive:

352
 cu cât acest număr este mai mic cu atât semnalul codat
conţine mai multă informaţie de tact necesară pentru
sincronizarea în regenatoare sau la recepţie.
Codarea bit cu bit şi codarea de bloc.
Se realizează o codare de linie bit cu bit când fiecărui
simbol al semnalului de codat îi corespunde un singur
simbol al semnalului codat (ex. AMI). Codul poate adăuga
redundanţă numai dacă dispune de mai multe trepte de
amplitudine decât sursa. Codarea şi decodarea bit cu bit sunt
simple pentru că nu necesită memorii şi sincronizare.
În cazul codării de bloc mai întâi se memorează un
multibit de nQ simboluri în banda de bază (sursa are mQ
trepte de amplitudine).
Corespunzător legii de codare, se emite apoi în linie o
secvenţă compusă din nc simboluri ale codului (cod cu mc
trepte de amplitudine).
Pentru a putea introduce redundanţă prin codarea de
bloc este necesar ca:
nc log2 mc > nQ log2 mQ
Deci se poate introduce redundanţa şi dacă m c<mQ cu
condiţia ca nc să fie suficient de mare faţă de nQ. invers, este
posibil ca nc<nQ dacă mc>mQ. rezultă o micşorare a vitezei de
transmisie în linie şi deci o reducere a benzii necesare.

7.2.2. Coduri de linie

Cele mai utilizate coduri de linie sunt: binar,
pseudoternar, HDB3 şi PST. În figurile 7.12, 7.13, 7.14 şi
7.15 sunt date, pentru fiecare cod, forma de undă şi spectrul
de putere. Pentru a uşura comparaţia, spectrele de putere
sunt normate pe ordonată faţă de puterea maximă iar pe
abscisă faţă de frecvenţa Nyquist fH=1/2 tb (tb durata unui
bit).
Codul binar fără redundanţă este cel mai simplu cod de
linie. Simbolurilor 0 şi 1 din semnalul de codat le corespund
respectiv simbolurile –1 şi +1 în semnalul codat. Spectrul de
putere (normat) are expresia:
(7.33)

353
 Semnalul (aleator) codat conţine componente spectrale
puternice în jurul frecvenţei 0Hz. Redundanţa relativă sete
nulă.
Codul pseudoternar (bipolar AMI) – utilizat în
RTP/STAR simbolurile 0L ale semnalului de codat rămân 0L
şi în semnalul codat iar simbolurile 1L sunt transformate
alternativ în +1 şi –1. Codul este folosit aproape în
exclusivitate, în varianta RZ. Semnalul codat poată să
conţină o succesiune oricât de lungă de simboluri 0 dar
niciodată două simboluri +1 sau simboluri –1 consecutive.
Redundanţa relativă este de 37%.
Codul HDB3 (High-Density-Bipolar-3) – utilizat în
RTP/STAR este identic cu codul pseudoternar atâta vreme
cât în semnalul codat nu apar mai mult de trei simboluri 0 L
consecutive. În momentul când apare o secvenţă de patru
simboluri 0L consecutive, ea este înlocuită printr-o secvenţă
formată în felul următor:
– toate simbolurile rămân zero cu excepţia primului şi a
ultimului;
– ultimul simbol este înlocuit cu un 1 emis cu „viol de
bipolatitate“ adică având aceeaşi polaritate (+1 sau –1) cu
simbolul 1L emis anterior.
Datorită violului de bipolaritate, simbolurile +1 şi –1
care nu aparţin semnalului original, ci codului de linie, pot fi
recunoscute şi eliminate la recepţie.
– primul simbol este fie un zero, fie un 1L emis în
bipolar normal.
Decizia se ia în funcţie de numărul de simboluri 1 L care
au fost emise de la sfârşitul ultimei secvenţe de patru zerouri
depistate în semnalul codat: dacă acest număr este par sau
nul, primul simbol este 1; dacă numărul este impar primul
simbol este 0L. această măsură face ca două violuri să fie
întotdeauna de polaritate opusă, ceea ce asigură păstrarea
echilibrului între simbolurile +1 şi simbolurile –1, aşa încât
HDB3 să nu aibă componenţă continuă.
Spectrul de frecvenţă este asemănător cu al codului
AMI şi are aceeaşi redundanţă relativă.

354
 Numărul maxim de simboluri identice, din semnalul
codat este de trei simboluri zero, aşadar informaţia de tact
este superioară celei a codului pseudoternar.
Codul PST (Paired-Selected-Ternary Code) – este un
exemplu tipic pentru codarea în blocuri de câte două
simboluri. În tabelul din fig. 7.15.a este dată regula de
codate. Modul (+ sau -) se inversează după fiecare apariţie în
semnalul de codat a blocului 10 sau 01.
Spectrul de putere este asemănător cu cel al semnalului
pseudoternar. Redundanţa relativă este de 37% iar numărul
maxim de simboluri identice consecutive este de 2.
Codurile pseudoternar HDB3 s-au impus datorită lipsei
componentei continue şi posibilităţii de a supraveghea rata
erorilor în timpul exploatării prin supravegherea
bipolarităţii.
Codul binar are avantajul simplităţii şi rezistenţei sale la
zgomot; are dezavantajul componentei continue şi al unei
informaţii de tact slabe.
Compararea diagramelor ochiului pentru codul binar şi
codul pseudoternar RZ, explică de ce codul binar este codul
de linie cel mai rezistent la perturbaţii: există un singur prag
de decizie, deschiderea pe verticală este foarte mare iar
deschiderea pe orizontală este egală cu perioada T de tact.
Cu cât deschiderea pe verticală va fi mai mare cu atât
decizia asupra simbolului emis va fi mai uşoară. Cu cât
deschiderea pe orizontală va fi mai mare, cu atât toleranţa de
timp admisă pentru momentul sondării semnalului va fi mai
mare.

Diagrama ochiului: a) cod pseudoternar RZ; b) cod binar

355
 1
1 0 a)
0
-1 b)
1

c)
0,5

0 1 2 3 4

Fig. 7.12. Codul binar

a) semnalul original;
b) semnalul codat;
c) spectrul semnalului codat.

S(f )
S max (f )

f
fN

356
 a)

b)

c) Fig. 7.13.
15.2. Codul
S(f )
pseudoternar
S max (f ) 1 a) semnalul
HDB3 original;
b) semnalul
d) codat NRZ;
NRZ
0,5 c) semnalul
f codat RZ;
RZ
fN d) spectrul semnalului RZ

0 1 2 3 4

Semnal
de codat
1 0000 1 1 0 1 1 0000000001
Binar RZ

HDB3

Fig. 7.14. Codul HDB3

Blocul Cod PST

decodat Mod + Mod –
11 +1 +1
10 -1 -1
01 +1 -1
00 0 0

357
 0 0
+1 -1
-1 -1
+1 +1

a)

358
 b)

S(f ) c) Fig. 7.15. Codul

PST
S max (f ) 1 a) regula de
codare;
b) semnalul
d) original;
0,5 c) semnalul
f codat;
fN d) spectrul semnalului codat.

0 1 2 3 4

Utilizarea logicii programate în realizarea

modemurilor [48]
Apariţia componentelor electronice digitale integrate pe
scară mare LSI şi foarte mare VLSI, a dus la o extindere
masivă a utilizării metodelor de prelucrare numerică.
Dezvoltarea producţiei componentelor programabile
(microprocesoare, familiile de componente asociate) a
influenţat profund concepţia şi tehnicile de realizare a
sistemelor digitale şi analogice. Realizările cu componente
programabile (cu logică programată) prezintă avantaje
privind flexibilitatea, siguranţa în funcţionare, raport
cost/performanţe, posibilităţile de autotestare.
Se apreciază că şi în viitor utilizarea reţelei de
telecomunicaţii va rămâne importantă ca pondere.
Complexitatea prelucrării semnalelor în modemurile
funcţionând în banda telefonică depinde în mare măsură de
viteza de transmisie propusă. Modemurile de viteză mică cu
FSK pot lucra în întregime în domeniul analogic. În
modemurile de viteză mare cu codare multinivel a datelor
complexitatea prelucrărilor creşte semnificativ. Tehnicile
analogice de realizare a filtrării şi egalizării adaptive obţin
cu greu precizia şi stabilitatea necesară. Prelucrarea digitală
prezintă următoarele avantaje importante:

359
 - performanţe stabile şi uşor reproductibile;
- precizie mare;
- flexibilitate (în sisteme programabile);
- fiabilitate sporită datorită numărului redus de
componente, etc.
Limitările metodelor de prelucrare digitală sunt legate
de efectele eşantionării şi cuantizării inerente şi de limitele
tehnologice actuale în viteza de lucru, gradul de integrare al
circuitelor etc.
Există o mare varietate de soluţii tehnice utilizate în
modemurile digitale: tendinţele generale sunt utilizarea
circuitelor integrate LSI, VLSI şi în acelaşi timp
specializarea arhitecturilor. Se pot menţiona ca varietate de
procesare digitale:
a) procesoarele neprogramabile (circuite LSI
specializate);
b) procesoarele programabile în următoarele variante:
- microprocesoarele de uz general (pentru sisteme de
viteză mică);
- procesoare de semnal digitale (eventual integrate)
specializate pentru prelucrările de semnale, funcţionând
independent sau ca unităţi aritmetice rapide cuplate cu
microprocesoarele de uz general;
- procesoare digitale de semnal microprogramate cu
instrucţiuni specializate.
Raportul performanţe/preţ de cost a crescut continuu
odată cu dezvoltarea tehnologiilor LSI. Pe canalele
telefonice viteza de transmisie a crescut de la 1200 bit/s la
56.000 bit/s. În 1969 costul unei transmisii cu 2 modemuri la
viteza de 110 bit/s era de 1000$; în 1980 un modem LSI cu
viteza 9600 bit/s costa aproximativ 5000$, iar în 2000 un
modem de 56 kb/s 50$.
Modemurile de astăzi permit obţinerea unei rate de erori
de 10-6 la viteza de 56.000 bit/s; aceeaşi calitate a
transmisiei se realiza la primele modemuri la viteze de 300
bit/s.

360
 Un modem cu microprocesor poate face egalizarea
automată a unei linii oarecare în 25 ms comparativ cu 50-
200 ms pentru un modem realizat cu circuite convenţionale.
Odată cu creşterea „inteligenţei“ modemului, o parte
dintre funcţiunile terminalului de date se pot încorpora în
modem; de asemenea se includ programe de autotestare şi
crearea unor funcţiuni care să ridice calitatea transmisiei,
cum sunt adaptarea vitezei de transmisie şi a metodei de
modulaţie la caracteristicile canalului.
Realizarea funcţiunilor de bază ale unui MODEM
Obiectivele urmărite sunt:
 flexibilitate; algoritmii utilizaţi să fie valabili pentru o clasă cât
mai largă de sisteme;
 realizarea unui compromis acceptabil din punct de vedere
practic: timp de execuţie/dimensiuni memorie/precizie a
prelucrărilor;
 asigurarea programelor de realizare a funcţiunilor de bază cu
facilităţile necesare care să permită integrarea lor în sistemul complet
(aceasta asigură simultan funcţiunile emisie-recepţie şi interfaţă).
Realizarea completă a unui modem cu logică
programată presupune integrarea funcţiunilor de bază în
sistemul complet şi asigurarea comenzii la nivelul
sistemului.
Sistemul complet asigură prin hardware-ul şi software-
ul de comandă, prelucrarea concurentă a mai multor procese
independente asincrone, cele de bază fiind emisia şi recepţia.
În plus trebuie asigurate şi funcţiunile:
 interfaţa logică a modemului cu terminalul de date;
 interfaţarea cu linia analogică;
 supravegherea emisiei şi recepţiei;
 autotestarea şi testarea liniei şi a modemului corespondent;
 iniţializarea sistemului şi reiniţializarea în cazul apariţiei unor
situaţii deosebite (pierderea sincronizării, erori mari la recepţie etc.);
 reconfigurarea sistemului (ex.: schimbarea modului de lucru
din duplex şi semiduplex sau invers, a vitezei de transimitete etc.).
Logica programată permite o extindere substanţială,
calitativă şi cantitativă a funcţiunilor în comparaţie cu
tehnologiile convenţionale asigurând:
361
  facilităţi sporite de autotest şi test al legăturii de date;
 efectuarea unor statistici asupra calităţii legăturii;
 posibilităţi de reconfigurare a sistemului (schimbarea vitezei şi
chiar a metodei de modulaţie în cazul lucrului pe canale cu
caracteristici mult diferite de cele standard); egalizarea mai bună a
caracteristicilor canalului în cazul trecerii de la modul duplex la
semiduplex pe seama capacităţii de prelucrare devenită disponibilă în
procesor etc.
Repartizarea sarcinilor în sistemul complet depinde de
configuraţii hardware aleasă. Există mai multe soluţii
utilizate în practică:
 cu divizarea sarcinilor;
 între mai multe procesoare specializate funcţional;
 între un procesor aritmetic rapid şi unul de uz general;
 cu diviziunea (intercalarea) în timp a prelucurărilor, efectuate
de către un singur procesor rapid.
În prima variantă se utilizează mai multe procesoare
aritmetice de viteză medie (ex: se alocă două procesoare
pentru egalizare şi câte unul pentru filtrarea la recepţie,
sincronizarea de tact şi emisie).
În varianta a doua se alocă sarcinile aritmetice cu timp
critic de răspuns unui procesor aritmetic rapid, iar celelalte
unui P de uz general cu posibilităţi mai reduse de
aritmetică rapidă, dar având un set complex de instrucţiuni
de transfer, logice, salturi, chemări de subrutine etc. P
prelucrează procesele lente fiind în acelaşi timp controler al
procesorului aritmetic.
Ierarhizarea proceselor după priorităţi se face luând în
consideraţie următoarele criterii:
 cerinţele privind timpul de prelucrare;
 importanţa relativă a prelucrărilor în cadrul sistemului.
În general, procesele de timp cu răspuns critic primesc
priorităţi mari; în schimb, autotestele iniţiale externe sau
interne în cazurile de funcţionare, necorespunzătoare devin
prioritare faţă de prelucrările de timp real ale semnalelor.

7.3. TRANSMISIUNI DE DATE PRIN MODULAŢIE DE

AMPLITUDINE (M.A.) (ASK)
362
 7.3.1. Introducere
Modulaţia de amplitudine este o metodă de modulaţie liniară prin
care semnalul este translatat din banda de bază în două benzi situate
simetric în raport cu frecvenţa purtătorului. Din cele două benzi
laterale care rezultă în urma procesului de modulaţie se poate
transmite numai o singură bandă, ceea ce face ca prin modulaţia de
amplitudine să se asigure o utilizare eficientă a benzii canalului de
transmisiuni. Acest avantaj al M.A., comparativ cu modulaţia de
frecvenţă (M.F.) şi cu cea de fază (M..), o recomandă pentru
utilizare în STD cu viteză mare pe canale cu bandă limitată.
În schimb echipamentul de recepţie este complex deoarece
detecţia este de tip coerent, necesitând un purtător local sincron cu
purtătorul recepţionat.
În funcţie de banda transmisă din spectrul semnalului modulat se
disting mai multe variante ale STD cu M.A.:
- cu două benzi laterale sau cu bandă laterală dublă (BLD);
- cu bandă laterală unică (BLU) (SSB – Single Side Band);
- cu bandă laterală reziduală (BLR);
- cu modulaţie de amplitudine în cuadratură (MAQ).
Sistemele cu BLD sunt aproximativ echivalente cu sistemele MF
în ceea ce priveşte eficienţa utilizării benzii de frecvenţe. Dacă se
transmite şi purtătorul, ponderea semnalului util (benzile laterale) din
puterea totală transmisă se reduce şi este posibilă detecţia necoerentă.
Rezultă un echipament de recepţie mai simplu, însă scade protecţia la
zgomot.
Sistemele BLU asigură cea mai eficientă utilizare a benzii
canalului, dar, deoarece semnalul modulator (semnalul de date binar
sau cu mai multe nivele), are componente de frecvenţe foarte joase
este foarte dificil de eliminat prin filtrare a uneia din benzile laterale
rezultate după modulaţie, fără a afecta pe cealaltă.
Sistemele BLR permit realizarea unui compromis între eficienţa
utilizării benzii de frecvenţe şi posibilitatea eliminării parţiale a unei
benzi laterale.
În sistemele MAQ semnalul transmis este rezultatul sumării a doi
purtători în cuadratură, având aceeaşi frecvenţă, însă fiind modulaţi
de două mesaje diferite. Se transmit ambele benzi laterale, dar
semnalul modulat conţine două mesaje ce ocupă aceeaşi bandă de

363
 frecvenţe astfel că se obţine aceeaşi eficienţă a utilizării benzii ca la
BLU.

Fig. 7.16. Schema bloc convenţională a unui sistem M.A. [15]

Q()

D1() D2()
Date
Date
Sondare
CDA T()  H() C() R()  L() decizie CAD

cospt cospt
He()

364
 Un convector digital analogic transformă datele într-un semnal
binar sau multinivel în banda de bază. Acest semnal este trecut printr-
un FTJ cu funcţia de transfer T() care are rolul de a limita spectrul
de frecvenţe al mesajului la o frecvenţă mai mică decât cea a
purtătorului şi de formare în vederea reducerii interferenţei
simbolurilor. Modulatorul realizează o înmulţire a semnalului format
de FTJ cu un purtător sinusoidal fiind un modulator de produs. FTB
cu funcţii de transfer H() limitează spectrul de frecvenţe al
semnalului modulat, eliminând fie complet, fie parţial, una din
benzile laterale. Canalul intervine prin caracteristica sa de transfer
C(). La recepţie un FTB cu funcţia de transfer R() elimină
componentele zgomotului aflate în afara benzii semnalului util; după
detector urmează un FTJ, (L()), care elimină componentele
rezultate în procesul de detecţie, situate în jurul armonicii a doua a
purtătorului.
Deoarece modulaţia de amplitudine (M.A.) translatează spectrul
din banda de bază în benzile laterale superioară şi inferioară iar
detecţia corectă translatează fiecare bandă laterală în poziţia originală
din banda de bază criteriile Nyquist pentru eliminarea I.S. pot fi
aplicate fiecărei benzi laterale în parte. Deoarece componentele ce
rezultă după detecţie de la cele două benzi se adună, se pot efectua
modificări complementare arbitrare în caracteristica de transmisie
trece-bandă.
Întrucât sistemul M.A. este liniar i se poate asocia un sistem în
banda de bază echivalent şi se poate aplica analiza pentru STD în
banda de bază [15].

N N

p  p  p 

a) b) c)
Fig. 7.17. Spectre de semnale M.A. ce satisfac primul criteriu Nyquist

365
a) Spectrul dreptunghiular (lăţime minimă în banda de bază); b) Spectrul
modificat (banda minimă); c) Spectrul cu bandă laterală reziduală,
echivalent cu spectrul dreptunghiular din punct de vedere al interferenţei

366
 În [15] se arată că funcţia de transfer a sistemului din fig. 7.16
este:
He()= (7.34)
unde se notează cu Q() funcţia de transfer a canalului trece
banda incluzând şi filtrele de emisie şi recepţie:
Q()=H()C()R().

7.3.2. Generarea semnalelor M.A.

Semnalul M.A. poate fi obţinut prin înmulţirea mesajului g(t) cu
purtătorul sinusoidal şi trecând apoi rezultatul printr-un filtru cu
funcţia de pondere h(t) (fig. 7.42).

g(t) s(t)
 h(t)

cospt

7.18. Schema bloc a modulatorului

Filtrul trece bandă h(t) poate fi folosit şi pentru formarea

semnalului însă, în cele ce urmează se va considera că semnalul
modulator (în banda de bază) este format, acest filtru servind doar
pentru a obţine tipul de modulaţie dorit (BLD, BLU, BLR).
Expresia semnalului astfel generat este de forma:
s(t)=
(7.35)
s(t)=cospt
Notând: h1(t)=h(t)cospt şi h2(t)=h(t)sinpt (7.36)
Expresia devine:
s(t)=g(t)h1(t)cospt+g(t)h2(t)sinpt (7.37)
unde:
g(t)h(t)= (7.38)
h1(t) şi h2(t) pot fi socotite funcţii pondere ale unor filtre trece jos
echivalente filtrului trece bandă h(t), iar g(t)h1(t) şi g(t)h2(t) pot fi
interpretate drept componenta în fază a semnalului modulat şi
respectiv componenta în cuadratură.

367
 Expresia (7.37) sugerează o altă schemă de generare a
semnalului modulat (fig. 7.19) în care sunt folosite două filtre trece
jos şi două modulatoare de produs.

h(t) 
cospt
g(t) s(t)

900

7.19. Schema bloc reprezentând

h(t) unalt mod de generare a semnalelor
M.A.

7.3.3. Demodularea semnalelor M.A.

Există două metode generale de detecţie a semnalelor M.A.
detecţie necoerentă (de înfăşurătoare) aplicabilă numai semnalelor
BLD cu purtător, adică acelor semnale modulate a căror înfăşurătoare
reprezintă semnalul modulator şi detecţia coerentă.
Avantajul pe care-l prezintă în ceea ce priveşte protecţia la
zgomot precum şi faptul că poate fi folosită pentru demodularea
oricărui tip de semnal M.A., au făcut ca detecţia coerentă să fie larg
utilizată în sistemele M.A.

s(t) p(t) Sd(t)

 FTJ

cospt
Fig. 7.20. Schema bloc a demodulatorului coerent

Detecţia coerentă presupune existenţa unui purtător local sincron

şi sinfazic cu purtătorul recepţionat.
Fie semnalul recepţionat:
s(t)=x(t)cospt+y(t)sinpt (7.39)
mesajul x(t) fiind purtat de componenta în fază. Se presupune că
purtătorul local este cospt. Semnalul p(t) la ieşirea din demodulator
va fi:

368
p(t)=x(t)cos2pt+y(t)sinptcospt= x(t)+ x(t)cospt+ y(t)sin2pt
(7.40)
Presupunând că x(t) şi y(t) au spectrul limitat la o frecvenţă a
mai mică decât p, iar filtrul trece jos este ideal, având frecvenţa de
tăiere a, la ieşirea din filtru se va obţine:
sd(t)= x(t) (7.41.a)
Dacă purtătorul local are o eroare de fază o faţă de purtătorul
recepţionat se va obţine:
sd(t)= x(t)cosQ+y(t)sinQ (7.41.b)
Se observă că pe lângă componenta care conţine mesajul, şi care
depinde de eroarea Q, apare o componentă care poate fi interpretată
ca distorsiune introdusă prin detecţie şi care se va manifesta ca
interferenţă a simbolurilor. Evident că eroarea Q trebuie redusă cât
mai mult. Problema principală pe care o ridică realizarea
demodulatorului coerent constă în obţinerea purtătorului locul
sincron şi sinfazic cu cel recepţionat.

7.3.4. Metode de reconstituire a purtătorului local la recepţie

Deoarece semnalul modulator are componente de frecvenţe
foarte joase, extragerea purtătorului atunci când acesta există chiar în
semnalul recepţionat cu ajutorul unui filtru de bandă prezintă
inconvenientul obţinerii unui purtător a cărui fază este influenţată de
componentele din vecinătatea sa.
ÎN CAZUL SEMNALELOR BLD SE POT UTILIZA
METODE DIRECTE PRIN CARE, PRELUCRÂND
SEMNALUL RECEPŢIONAT, SE OBŢINE UN PURTĂTOR
AVÂND FRECVENŢA ŞI FAZA CELUI RECEPŢIONAT. ÎN
CAZUL SEMNALELOR BLU, BLR SE TRANSMIT
SEMNALE NUMITE PILOŢI CU AJUTORUL CĂRORA LA
RECEPŢIE SE RECONSTITUIE PURTĂTORUL.
Reconstituirea purtătorului din semnale BLD
O metodă simplă de prelucrare a semnalului BLD pentru
obţinerea purtătorului constă în a reconstitui armonica a doua, a
purtătorului şi apoi a divide frecvenţa acesteia cu doi. Armonica a
doua poate fi obţinută fie prin redresare şi filtrare, fie prin înmulţirea
semnalului cu el însuşi urmată de filtrare.

369
 s(t) a(t) b(t) c(t) p(t)
() 2
FTS Limitator 1/2

Fig. 7.21. Schema bloc pentru obţinerea purtătorului din semnalele BLD [15]

Dacă semnalul la intrarea în schema din fig. 7.20 este

s(t)=x(t)cos(pt+) semnalele notate pe figura la porţile schemei vor
fi:
a(t)=
b(t)= (7.42)
c(t)=
p(t)=
a(t)x(t)
FTJ

x(t)cos(pt+) cospt
FTJ
900 c(t)

b(t)
FTJ sincronizarea purtătorului [15]
Fig. 7.22. Schema bloc pentru

Limitatorul asigură o amplitudine constantă A la intrarea

divizorului de frecvenţă.
Schema furnizează purtătorul la ieşire cu o ambiguitate de fază
de 1800. Pentru a obţine corect mesajul prin detecţie este necesar fie
să se elimine această ambiguitate de fază (spre exemplu prin
stabilirea corectă a fazei la începutul transmisiei), fie să se utilizeze
reprezentarea datelor prin codare diferenţială.
În fig. 7.22 se arată o altă metodă de a extrage din semnalul
recepţionat informaţia referitoare la faza purtătorului. Presupunând că
între purtătorul generat de un oscilator local şi purtătorul recepţionat
există o diferenţă de fază , schema generează un semnal c(t) a cărei
expresie este:
370
 c(t)=x2(t)sin2
Prin mediere semnalul devine proporţional cu sin2, iar dacă este
mai mic devine proporţional cu . Acest semnal serveşte pentru a
controla şi corecta faza purtătorului generat de oscilatorul local.
Reconstituirea purtătorului din semnale BLU şi BLR
De obicei în aceste cazuri, împreună cu semnalul modulat, se
transmit piloţi auxiliari care sunt extraşi din semnalul recepţionat şi
prelucraţi astfel încât să se obţină frecvenţa p şi faza  ale
purtătorului recepţionat, eventual şi frecvenţa tactului de emisie
(rapiditatea de modulaţie).
Una din imperfecţiunile canalelor vocale sau de bandă largă, care
limitează viteza de transmisie şi afectează performanţele STD este
jitterul (fluctuaţia) fazei  care se manifestă ca o M cu indice de
modulaţie mic a componentelor semnalului. Ecartul vârf la vârf al
fluctuaţiei fazei este mai mic de 200, iar spectrul acestei fluctuaţii are
componente într-o bandă aproximativă de la 40 Hz la 200 Hz.
Pentru a asigura detecţia semnalului recepţionat în bune
condiţiuni este necesar ca purtătorul local să urmărească cât mai
exact faza (fluctuantă) purtătorului recepţionat. Chiar erorile mici în
urmărirea acestei faze afectează considerabil probabilitatea de eroare.
În cazul în care reconstituirea fazei  este asigurată prin
transmiterea unui pilot de frecvenţa purtătorului, componentele
apropiate de acesta din semnalul modulat vor genera erori în
estimarea acestei faze. O soluţie ar consta în eliminarea acestor
componente la transmisie şi reconstituirea componentei de curent
continuu a semnalului de date la recepţie.
Dacă se folosesc piloţi de altă frecvenţă, spre exemplu frecvenţe
situate la marginile benzii semnalului modulat, pentru a nu interfera
cu semnalul de date sunt necesari cel puţin doi piloţi ca să fie posibilă
reconstituirea purtătorului cu deviaţia de frecvenţă introdusă de canal.
Este necesară o bandă de transmisie suplimentară. Frecvenţele
piloţilor se aleg astfel încât între ele şi frecvenţa purtătorului să existe
o relaţie simplă. Spre exemplu se pot alege piloţii de frecvenţele f 1 şi
f2 mai mici ca fp, în afara benzii semnalului modulat, astfel încât:
2f2=f1+fp (7.43)
Dacă deviaţia de frecvenţă introdusă de canal este , atunci la
recepţie cei doi piloţi vor avea frecvenţele, f1+ şi respectiv f2+, iar
frecvenţa purtătorului fp+ poate fi reconstituită din ecuaţia:
371
 fp+=2(f2+)–(f1+) (7.44)
Pilotul f1+ se poate obţin cu o bucată PLL de bandă îngustă
acordată pe f1. Cu o altă buclă PLL, acordată pe 2f2, se obţine
semnalul de frecvenţă 2(f2+). Cu un modulator urmat de un filtru de
bandă îngustă centrat pe 2f2–f1 se va obţine purtătorul de frecvenţă
fp+.

PLL f1+
f1
2(f2-f1)+
FTB
(fp)
Fig. 7.23. Schema bloc pentru obţinerea purtătorului cu ajutorul a doi
PLL piloţi
2f2
2(f2+)
7.3.5. Modemuri M.A.. Recomandări ITU-T (fost CCITT)
Schema BLOC
Recomandările CCITT prevăd aplicarea MA în TD pe circuite
utilizând lăţimea de bandă a unui grup primar (60108 kHz) din
sistemele telefonice de curenţi purtători. Vitezele de transmisie
recomandate sunt de 48, 56, 64 sau 72 kbiţi/s (aviz V 36) sau 96, 112,
128, 144 şi eventual 168 kbiţi/s (aviz V 37). Se utilizează MA-BLU.
Frecvenţa purtătorului este de 100 kHz. Pentru reconstituirea
purtătorului la recepţie se recomandă transmiterea unui pilot de
frecvenţă egală cu cea a purtătorului. Avizul V 35 mai puţin folosit,
recomandă pentru transmisiuni sincrone cu viteza de 48 kbiţi/s sau
transmisiuni asincrone cu viteza până la 48 kbiţi/s, MA-BLR cu
frecvenţa purtătorului de 100 kHz. Deşi pentru TD în banda
telefonică avizele CCITT nu recomandă folosirea MA, s-au realizat şi
modemuri care la vitezele de 4800, 7200 şi 9600 biţi/s, utilizează
MAQ sau MA-BLR. În figura următoare este prezentată schema bloc
a unui modem ce foloseşte MA-BLR pentru TD cu viteza de 7200
biţi/s în banda telefonică vocală.

372
 Scr S/P CG D/A FTJ Mod FTB >  Linie
Date em.
em. Tse fp f1 f2
Tbe Tbr Tsr fp Linie
em.
Dscr P/S DG A/D Eg2 FTJ Dem FTB Eg1 ACC 
Date
rec. Fig. 7.24. Schema bloc a unui modem MA-BLR

Frecvenţa purtătorului este de 2400 Hz iar rapiditatea de

modulaţie este de 2400 [Baud]. Fluxul datelor serie având viteza de
7200 biţi/s, corespunzătoare tactului de bit la emisie (T be), este trecut
prin scramblerul Sc şi convertorul serie-paralel S/P, obţinându-se
grupuri de câte trei biţi (tribiţi) cărora, după codorul Gray şi
convertorul digital-analogic D/A, le va corespunde un semnal în
banda de bază cu opt nivele de amplitudine (23=8).
FTJ împreună cu filtrul postdetecţie din receptor, formează
spectrul semnalului în BB după o caracteristică în cosinus ridicat cu
un factor de exces de bandă =0,5.
După modulator cu fp=2400 Hz, urmează un FTB cu rolul să
elimine parţial banda laterală superioară, asigurând împreună cu
filtrul aflat înaintea demodulatorului din partea de recepţie, o
caracteristică spectrală cu simetrie impară în raport cu frecvenţa
purtătoare (fig. 7.25.b, c). Amplificatorul asigură nivelul necesar
semnalului emis şi totodată permite introducerea în semnalul de linie
a doi piloţi de frecvenţe f1=600 Hz şi f2=3000 Hz.
G(f) a) M(f) b) S() c)
FTJ
FTB

fkHz
0,6 1,2 1,8 0,6 1,8 3,0 0,6 1.2 1,8 2,4 3,0
fkHz
Fig. 7.25. Formarea spectrului semnalului MA-BLR
a) Spectrul semnalului în banda de bază; b) FTB;
c) Spectrul semnalului MA-BLR

373
 În partea de recepţie amplificatorul cu câştig controlat ACC
asigură un nivel constant semnalului recepţionat. Urmează un
egalizator de linie Eg1, filtrul trece banda demodulatorului şi FTJ
postdetecţie, după care semnalul este corectat în egalizatorul Eg2 în
banda de bază.
Convertorul analogic-digital A/D realizează sondarea semnalului
corespunzător tactului de simbol recepţie Tsr, de frecvenţă 2400 Hz şi
ia decizia asupra nivelului de amplitudine (din cele opt) recepţionate.
După decodorul Gray şi convertorul P/S, fluxul datelor este trecut
prin descrambler.
Tactul de bit emisie Tbe cu frecvenţa de 7200 Hz, poate fi
asigurat de către modem sau de către sursa de date. Tactul de simbol
emisie Tse cu frecvenţa de 2400 Hz corespunde rapidităţii de
modulaţie şi se formează din Tbe. Purtătoarea la recepţie, necesară
demodulării, tactul de simbol recepţie Tsr şi tactul de bit recepţie Tbr
se obţin prin prelucrarea piloţilor recepţionaţi într-un bloc de
reconstituire (nefigurat în schemă).
Schema bloc prezentată este o variantă posibilă.

7.4. TRANSMISIUNI DE DATE CU MODULAŢIE

DE FRECVENŢĂ (FSK)

Modulaţia de frecvenţă (MF) are o largă utilizare în STD în care

problema folosirii eficiente a benzii de frecvenţă nu este stringentă.
MF necesită o bandă de frecvenţe mai mari decât M şi MA dar
echipamentul utilizat este mai simplu deoarece la recepţie se
foloseşte detecţia necoerentă.
Analiza spectrală a semnalului de date MF
Semnalul de date MF poate fi exprimat analitic:
s(t)=Acos(t) (7.45)
unde: A – este amplitudinea constantă;
(t) – faza instantanee care conţine mesajul.
În cazul unei modulaţii binare frecvenţa unghiulară instantanee
(viteza de variaţie a fazei d(t)/d(t) a semnalului MF are o valoare
(1) sau (2), în funcţie de starea semnificativă a semnalului
modulator. Trecerea de la o valoare a frecvenţei la alta se face brusc,
în momentele de tranzacţie ale semnalului modulator. Acest tip de

374
modulaţie se mai numeşte şi modulaţie prin deplasare, sau deviaţie de
frecvenţă (MDF).
Se disting două tipuri de MDF, după cum se menţine sau nu
continuitatea fazei semnalului modulat în momentele de tranziţie de
la o frecvenţă la alta: modulaţie de frecvenţă cu fază continuă şi
modulaţie de frecvenţă cu fază discontinuă.

7.4.1. Modulaţia de frecvenţă (prin deplasare de frecvenţă)

cu fază continuă
T1
x(t) T2 modulator
a) aT 2 t
1
(t)

b) pt+ (t)

 (t) semnal modulat

semnal modulat
c) t


d) Fig. 7.26 t

În figura 7.26 sunt prezentate, corespunzător unui semnal

faze
modulator periodic (a), variaţia frecvenţei instantanee (b) şi reziduale
a fazei
(c) semnalului modulat, respectând continuitatea fazei în momentele
de tranziţie ale frecvenţei instantanee.
Se observă că în fiecare perioadă aT, faza semnalului modulat
creşte cu aceeaşi mărime.
=1T1+2T2 (7.46)
Panta medie p a acestei creşteri este:
p = (7.47)

375
 Dacă din faza (t) se scade faza pt+, unde =(0), rezultă o
fază reziduală (t) periodică (fig. 7.26.d). În intervalele în care
frecvenţa instantanee a semnalului modulat este 1, panta curbei. (t)
este 1 - p, iar când frecvenţa instantanee este 2, panta curbei (t)
este 2 - p. Exprimarea analitică a funcţiei (t) pe o perioadă
completă, de la t=-T/2 la t=aT – T/2, conduce la relaţiile:
(7.48)
Pentru analiza spectrală a semnalului modulat (7.45) se consideră
un semnal analitic (vezi în [15] demonstraţia completă):
F(t)=Aej(t) (7.49)
astfel că:
s(t)=ReF(t) (7.50)
Din (t)=(pt+)+(t) se obţine:
F(t)=Aej(pt+)ej(t) (7.51)
Deoarece (t) este o funcţie periodică, e este periodică şi poate
j(t)

fi descompusă în serie Fourier:

ej(t)= (7.52)

cu =2/aT şi Cn= (7.53)

Având în vedere (7.48) şi notând:
şi calculând pe Cn:

Cn= (7.54)

rezultă:

Cn= (7.55)

Cu (7.55) şi (7.53) se obţine din (7.52).

F(t)=A şi din (7.50):
F(t)=A (7.56)
În această rezolvare componentele din spectrul de amplitudini al
semnalului modulator apar cu benzi laterale, superioare şi inferioare
ale frecvenţei medii p (numai ca frecvenţe, nu şi ca amplitudini).
376
 În cazul particular al unui semnal modulator de tip 1:1 adică
T1=T2=T rezultă:
p = ; Cn= (7.57)
De remarcat că, spre deosebire de cazul modulaţiei în
amplitudine unde componentele scad cu 1/n, aici componentele
scad cu 1/n2. Se remarcă de asemenea că energia semnalului modulat
este concentrată în cea mai mare parte în componentele al căror ordin
n este apropiat sau egal cu m.
În cazul în care m este un număr întreg componentele de
amplitudine maximă au frecvenţele:
(7.58)
Prin urmare energia semnalului modulat este concentrată în
componentele ce au frecvenţele apropiate de frecvenţele de regim
permanent 1 2.

7.4.2. MDF cu fază discontinuă

Analiza spectrală a semnalului MDF cu faza discontinuă depinde
de natura schimbării fazei în momentul modificării frecvenţei
instantanee.
Un caz care poate fi rezolvat în mod direct şi care corespunde
unei modalităţi simple de realizare practică este cel al comutării între
două oscilatoare independente care dau amplitudini egale, fiecare
oscilând pe o altă frecvenţă.
Semnalul MDF generat în acest mod este dat de expresia:
s(t)=Ae1(t)cos(1t+)+Ae2(t)cos(2t+) (7.59)
în care e1(t) şi e2(t) sunt funcţii de întrerupere periodice, definite
astfel pe o perioadă:
(7.60)
2
1
t

(t)

panta 2

377
 
panta 1


Fig. 7.27. Frecvenţa instantanee şi faza semnalului MDF

(fază discontinuă)

Dezvoltările în serie Fouriei ale fc. e1(t) şi e2(t) sunt:

e1(t)= (7.61)
e2=e1(t)=
Introducând (7.61) şi (7.59) se obţine:
S(t)=
(7.62)
Din (7.62) se constată că, în ceea ce priveşte spectrul de
amplitudini, semnalul MDF cu fază discontinuă poate fi socotit mai
degrabă ca o superpoziţie a doi purtători de frecvenţe 1 şi 2
modulaţi în amplitudine, decât ca o singură oscilaţie MF pe o
purtătoare de frecvenţe medie.
În MDF cu fază discontinuă, amplitudinile componentelor
laterale descresc cu 1/n, în timp ce în MDF cu fază continuă descresc
cu 1/n2 – deci în cazul discontinuităţii fazei spectrul este mai larg.
Limitarea benzii de frecvenţă a semnalului MDF cu fază
discontinuă duce la variaţii de amplitudine considerabile.

7.4.3. Detecţia semnalelor MF

DETECŢIA SEMNALELOR MF SE REALIZEAZĂ CU:
- detectorul discriminator;
- detectorul trecerii prin zero;
- detectorul diferenţial.
O realizare clasică a detectorului discriminator este
FTB cu circuite
discriminatorul acordate: Reţea de
Limit. bandă Detect. de

îngustă derivare anvel.

De la
limitator 378
 L1
C1 C3 U1 U1
R1 Ud
L2 R2 Ud
C2 C4 U2  2

1 

U2
Fig. 7.28. Discriminator cu circuite acordate

Cele două circuite derivaţie L1 C1 şi L2 C2 sunt acordate pe

frecvenţe apropiate de frecvenţe caracteristice ( < , < ). Se
obţine o tensiune Ud aproximativ dependentă liniar de frecvenţa
instantanee a semnalului recepţionat.
Detectorul de treceri prin zero: (principiul periometrului,
numărătoarea de impulsuri).
Frecvenţa instantanee poate fi obţinută determinând numărul de
treceri prin zero ale semnalului în unitatea de timp.
PENTRU FRECVENŢA SEMNALULUI MODULAT
RELATIV MARE, PERFORMANŢELE DETECTORULUI DE
TRECERI PRIN ZERO SE APROPIE DE CELE ALE
DETECTORULUI DISCRIMINATOR, DAR PREZINTĂ
AVANTAJUL UNEI REALIZĂRI PRACTICE MAI SIMPLE.
Se generează un impuls cu o anumită amplitudine şi o anumită
durată la fiecare trecere.

a Diferenţiato b c Generator d e
Limitator Redresor FTJ
r de impuls

Fig. 7.29. Detectorul trecerilor prin zero

a t

379
 Fig. 7.30. Funcţionarea detectorului trecerilor prin zero

Detectorul diferenţial
Pe canale cu distorsiuni mari ale timpului de propagare de grup,
detecţia diferenţială asigură performanţe mai bune decât detectorul
discriminator.

Fig. 7.31

Pentru un semnal: Acos(p+)t, la ieşire se obţine produsul:

p(t)=A2cos(p+)tcos(p+)(t+)= cos(p+)+
+ cos2(p+)t+(p+) (7.63)
Se utilizează relaţia trigonometrică:
coscos= .
După FTJ care elimină componentele de frecvenţă dublă:
p0(t)= (7.64)
Pentru p=(2k+1) ; (k=0 de preferat) răspunsul devine:
p0(t)= – sin (7.65)
Pentru valori mici ale deviaţiei de frecvenţă pentru care
sinFTJrăspunsul detectorului esteFTJproporţional
Eşant. cu deviaţia de

frecvenţă. decizie

7.4.4. Modemuri MF (recomandări CCITT, schema bloc)
MF este recomandată în cazurile în care nu este necesară o
utilizare eficientă a benzii de frecvenţe disponibile. În TD în banda
telefonică vocală, se recomandă a se folosi MF pentru viteze de până
la 1200 biţi/s.
Avizul CCITT V21 conţine recomandări privind modemul
pentru TD sincrone sau asincrone pe reţeaua telefonică cu comutaţie,
cu viteză de până la 300 bauzi. Pe un circuit fizic pe două fire sau pe
380
 un canal telefonic duplex (pe patru fire) modemul permite
transmisiuni duplex, separarea sensurilor de transmisie făcându-se în
domeniul frecvenţă. Se foloseşte MF binară, frecvenţa medie pentru
un sens fiind de 1080 Hz (canalul 1), iar pentru celălalt sens 1750 Hz
(canalul 2). Deviaţia de frecvenţă este de 100 Hz pentru ambele
canale.
AVIZUL V 23 SE REFERĂ LA MODEMUL DE 600/1200
BAUZI PENTRU TRANSMISIUNI SINCRONE SAU
ASINCRONE PE REŢEAUA TELEFONICĂ DE COMUTAŢIE
ÎN LUCRUL SEMIDUPLEX PE DOUĂ FIRE SAU PE PATRU
FIRE ŞI ARE DOUĂ MODURI DE LUCRU. ÎN MODUL 1
PERMITE TRANSMISIUNI CU VITEZA DE PÂNĂ LA 600
BAUZI FRECVENŢELE CARACTERISTICE FIIND 1300 HZ
Date
ŞI 1700 HZ. ÎN MODUL 2 RAPIDITATEA DE MODULAŢIE
Modulator Filtru emisie Telefon
ESTE
emisie DE PÂNĂ LA 1200 BAUZI, IAR FRECVENŢELE
CARACTERISTICE
Tact FIIND 1300 HZ ŞI 2100 HZ. ALEGEREA Circuit
MODULUI
recepţie DE LUCRU
Sincronizare Baza de
SE FACE ÎN FUNCŢIE Unitatea de
DE
telefonic
CALITATEA simbol CIRCUITULUI
timp PE CARE S-A linieSTABILIT
LEGĂTURA. PENTRU PROTECŢIA ÎMPOTRIVA
ERORILOR
Date ESTE INCLUS ŞI UN CANAL INVERS, CU
recepţie
RAPIDITATEA
Sondare şi DE MODULAŢIE
Demod
DE
Filtru PÂNĂ LA 75 BAUZI ŞI
recepţie
FRECVENŢELE decizie CARACTERISTICE 390 HZ ŞI 450 HZ.
În figura următoare este prezentată schema bloc convenţională a
unui modem MF. La modemul Detector de 300 bauzi filtrate de emisie şi de
recepţie sunt FTB cu benzilenivel de trecere centrate pe frecvenţele 1080
Hz, respectiv 1750 Hz. Cele două filtre sunt conectate, unul în partea
de emisie, celălalt în partea de recepţie, în funcţie de modul în care
sunt alocate cele două canale emisiei, respectiv recepţiei. Conform V
21 modemul chemător emite pe canalul 1 şi recepţionează pe canalul
2. Circuitul de sondare şi decizie şi blocul de sincronizare sunt
folosite numai în cazul transmisiunilor sincrone. Unitatea de linie
asigură conectarea modemului sau a telefonului la circuitul telefonic.

381
 Fig. 7.32. Schema bloc a unui modem MF

7.5. MODULAŢIA DE FAZĂ (PSK)

[PHSE SHIFTING KEYING]

TD cu viteză medie (1200÷4800 bit/s) folosesc în general

semnale cu PSK multinivel deoarece acest tip de modulaţie realizează
un compromis satisfăcător între protecţia la zgomote, banda de
frecvenţe ocupată şi complexitatea echipamentului.

382
 7.5.1. Principiile M (PSK) utilizate în TD
Noţiuni generale
Semnalul de date primit sub formă liniară este grupat în biţi
simpli, dibiţi sau tribiţi (în general multibiţi formaţi din M biţi) care
se asociază cu faza purtătorului după o regulă oarecare. În acest fel
rapiditatea de modulaţie (şi deci frecvenţa de semnalizare f s=1/T)
scade de M ori faţă de debitul informaţional, rezultând o reducere
proporţională a benzii de frecvenţă ocupate. Astfel, pentru debitul
(viteza) de 1200 bits/s rapiditatea de modulaţie folosită este 1200 Bd
(fs=1200 Hz), fiind numeric egală cu debitul de informaţie.
Pentru viteza de 4800 bit/s datele se grupează în tribiţi rezultând
viteza de 1600 Bd.
Numărul N de nivele al parametrului modulat (faza) este egal cu
numărul de multibiţi distincţi N=2M, astfel încât rezultă o modulaţie
binară pentru viteza de 1200 bit/s cuaternară (tetravalentă) pentru
2400 bit/s şi octală pentru 4800 bit/s. La ieşirea din modulatorul de
fază parametrul modulat este o mărime discretă multinivel care se
menţine constantă pe fiecare interval elementar T=1/fs.
Metodele de modulare şi demodulare sunt cel mai adesea
digitale. Modulatorul digital generează un semnal cu spectrul foarte
larg, deoarece atât purtătorul cât şi mesajul au forma rectangulară,
ceea ce impune cerinţe suplimentare filtrului de emisie.
Demodulatorul digital trebuie să primească semnal binar ceea ce
conduce la necesitatea limitării semnalului recepţionat. În acest fel
rezultă avantajul unei demodulări independente de schimbările
nivelului de recepţie.
Prin filtrări forma semnalului purtător devine sinusoidală iar faza
instantanee devine o mărime variabilă continuu în timp.
ITU-T (CCITT) recomandă M pentru modemurile cu vitezele
de 2400/1200 bit/s şi 4800 bit/s prin avizele V26 şi V27, V27bis,
V27 ter.
În fig. 7.33.a, b, c sunt reprezentate constelaţiile de semnal
recomandate de ITU-T (CCITT), pentru modulaţiile cu două, patru şi
respectiv opt nivele de fază.
Punctele din plan reprezentând vârfurile fazorilor asociaţi
semnalelor cu diferite faze, aflate pe un cerc, formează o configuraţie
specifică fiecărui tip de modulaţie care a fost numită constelaţie de
semnal.

383
 Pentru acelaşi număr de nivele (puncte în constelaţie) există două
convenţii de alocare a fazelor, notate cu A şi B. Pentru modulaţia
binară, convenţia A2 înseamnă folosirea valorilor 00 şi 1800 iar
convenţia. B2 înseamnă utilizarea valorilor 900 şi 2700 (fig. 7.33.a).
În fig. 7.33.b. sunt reprezentate constelaţiile de patru puncte,
corespunzătoare modulaţiei cuaternare, în convenţiile B4 şi A4,
împreună cu dibiţii asociaţi. În convenţia B4 se folosesc valorile
(k = 0, 1, 2, 3), iar în A4 valorile utilizate sunt k/2.
Ultima convenţie are dezavantajul că este permisă situaţia în
care lipseşte schimbarea fazei (00 permanent) şi astfel receptorul
pierde sincronismul de simbol.
CONVENŢIA B4 NU PREZINTĂ ACEST DEZAVANTAJ
ŞI DE ACEEA ESTE PREFERATĂ ÎN PRACTICĂ.
Convenţia A8, reprezentată în fig. 7.33.c este folosită pentru
viteza de 4800 bit/s. Tribiţii de date sunt alocaţi celor opt valori ale
fazei după un cod binar reflectat (Gray). Acest cod asigură
minimizarea ratei erorilor prin aceea că perturbarea unui fazor urmată
de recepţionarea unui fazor adiacent conduce la eronarea unui singur
bit din multibitul afectat.

01 900 010
01 00 011 000
B2 B4

1800 A2 00 A4 111 001

11 10 110 101
11 2700 Dibit 100
a) b) c)
Fig. 7.33. Constelaţii de semnale utilizate pentru M
a) M - binară 32: 900 – 2700: A2: 00 – 1800;
b) M - cuaternară B4: 450+K900: A4 – K900;
c) M - octală A8K450.

În condiţiile de tip A sincronismul receptorului este asigurat prin

utilizarea la emisie şi recepţie a două echipamente complementare
numite scrambler – descrambler. La emisie, scramblerul aleatorizează
384
fluxul de date, generând o nouă secvenţă din care lipsesc stările
logice staţionare şi multibiţi repetaţi. La recepţie descramblerul
reconstituie secvenţa originală de date.
Problema fundamentală a M este refacerea sincronizării de
purtător la recepţie.
Ţinând seama că parametrul modulat este faza, nu numai
sincronizarea ci şi sinfazarea purtătorului este esenţială. Acest
purtător se poate transmite pe un canal separat sau se obţine prin
prelucrarea semnalului cu M recepţionat.
a) În primul caz receptorul dispune de un purtător local sincron şi
sinfazic cu semnalul purtător folosit de către modulatorul de fază aşa
cum acesta ar ajunge la recepţie dacă s-ar transmite nemodulat;
canalul de transmisie şi canalul folosit pentru sincronizare trebuie să
fie identice, cel puţin într-o bandă de frecvenţă îngustă centrată în
jurul frecvenţei purtătoare.
Informaţia utilă este conţinută în defazarea dintre semnalul
modulat şi semnalul de referinţă, procedeul fiind numit „modulaţie
absolută de fază MA”. Metoda nu este utilizată în practică dar este
folosită ca model de comparaţie având performanţe superioare în
privinţa raportului semnal/zgomot care asigură o anumită
probabilitate de eroare.
b) În al doilea caz purtătorul este obţinut la recepţie cu o
nedeterminare (ambiguitate) a fazei egală cu un multiplu al valorii
2/N. Astfel în cazul modulaţiei binare nedeterminarea va fi de 180 0,
iar semnalul de date 1 logic va fi interpretat ca 0 şi invers. Rezolvarea
acestei nedeterminări este posibilă prin folosirea modulaţiei
diferenţiale de fază (MD).
Conform acestei metode, informaţia cuprinsă în multibitul de
date este ataşată unui salt al fazei semnalului modulat faţă de
valoarea acesteia pe intervalul elementar anterior.
În acest fel faza purtătorului local de la recepţie poate să ia orice
valoare, cu condiţia ca această valoare să nu se schimbe prea mult pe
durata unui interval elementar. Măsurând defazajele între semnalul
recepţionat şi purtătorul local pentru două intervale elementare
succesive, se poate afla, prin scădere, valoarea saltului de fază şi deci
multibitul de date emis.

385
 Spectrul semnalului, metodele de sincronizare şi o serie de
parametri ai transmisiei nu se schimbă în mod esenţial dacă se
foloseşte MD sau MA.
Expresia analitică a semnalului M
Expresia unui semnal modulat în fază cu N nivele este:
S(t)=A (7.66)
unde uT(t) este un impuls dreptunghiular de curent continuu cu
durata T şi amplitudinea unitară, p=2fp este frecvenţa unghiulară a
purtătoarei iar: n=k , unde k = 0, 1, ..., N-1 (la care se adaugă
valoarea /N în conversiile de tip B) este faza semnalului pe
intervalul elementar cu numărul de ordine n. Multinivelul de date
an reprezintă scrierea în cod binar – reflectat a numărului zecimal k
în cazul modulaţiei absolute de fază: n = n – n-1.
S(t) Sp(t) S2(t)
A
0 T 2T 3T 4T t a) 0 2T 3T c)
-A

1 uT(t-2T)
900
1
0 T 2T 3T 4T b)0 d)
900
2 3
Fig. 7.34. Semnale cu M cuaternară în convenţia A4
a) semnalul modulat cu purtător de referinţă; b) secvenţa fazelor pentru
semnalul din a); c) un element de semnal cu faza absolută egală cu 2700;
d) funcţia impuls rectangular întârziată cu două intervale elementare
În fig. 7.34.a este reprezentat semnalul s(t) pentru succesiunea
n din fig. 7.34.b împreună cu purtătorul de referinţă s p(t). Modulaţia
exemplificată este cuaternară de tip A.
Secvenţa MD este 00, 1800, -900, -1800 iar dibiţii
corespunzători sunt: 00, 11, 01, 10 în cazul MD şi 00, 11, 10 în
cazul MA. Semnalul din expresia (7.66) poate fi considerat drept o
sumă de impulsuri de curent alternativ succesive:
s(t)= (7.67)
unde un element oarecare de semnal având expresia:
sn(t)=AuT(t-nT)cos(pt+n) (7.68)
386
 este reprezentat în fig. 7.34.c pentru n=2 şi =-900.
Această descompunere este utilă pentru studierea filtrării,
egalizării şi demodulării semnalelor cu M.
Prin descompunerea cosinusului conţinut în suma din formula
(7.66) rezultă o altă expresie a semnalului modulat:
s(t)=AcosptuT(t-nT)cosn - AsinptuT(t-nT)sinn (7.69)
care arată că semnalul M se poate descompune în două
semnale cu MA şi căror purtători sunt în cuadratură şi au expresiile:
sp(t)=Acospt
sQ(t)=Asinpt (7.70)
Simbolurile de date an=cosn şi bn=sinn corespunzătoare celor
două subcanale nu sunt independente deoarece .

7.5.2. Metode de generare a semnalelor cu M

Realizarea modulatorului de fază este influenţată de caracterul
absolut sau diferenţial al modulaţiei şi de tipul convenţiei (A sau B)
utilizate, precum şi de tehnica (analogică sau digitală) disponibilă.

Tact bit
2400 b/s sgncosn
S
Date Sp(t) 
2400 b/s

CS/P Axare şi sgnsinn

inversare SQ(t)
Fig. 7.35. Generarea semnalelor cu MA în convenţia B4

EXPRESIA 7.69 CONDUCE LA SCHEMA DIN 7.35

PENTRU GENERAREA UNUI SEMNAL CU MA ÎN
CONVENŢIA B4.
Secvenţa de date este grupată în dibiţi cu ajutorul convertorului
serie/paralel CS/P; după axare şi inversare semnalele de dublă
polaritate obţinute modulează purtătorii în cuadratură Sp(t) şi SQ(t).
Prin sumare rezultă la ieşirea sumatorului S semnalul M având
constelaţia din fig. 7.33.b.

387
 {an}a1
Date sp(t) s(t)
CS/P Selector logic
CG/N an FTB

Tact
Nfp Vk(t)
Gen. polifazat
Fig. 7.36. Generarea digitală a semnalelor cu MA (N nivele) prin
folosirea unui generator polifazat şi a unui selector logic

Expresiile (7.66) şi (7.69) sugerează o metodă digitală de

generare a semnalului cu MA folosind un set de N semnale
periodice binare VQk(t) cu frecvenţa fe şi având fazele Qk=k (k =
0, 1, ..., N-1), precum şi un selector logic cu N=2 M intrări şi M biţi de
adresare. Purtătorii defazaţi vQ(t) se aplică la cele N intrări iar
multibitul de date an se aplică la cele M intrări de adresare.

7.5.3. Detecţia semnalelor cu modulaţie de fază

Metode:
1) demodularea semnalelor MA – analogică; digitală.
2) DEMODULAREA SEMNALELOR MD –
COERENTĂ; COERENT – DIFERENŢIALĂ;
DIFERENŢIALĂ.
Schema bloc a unui MODEM cu M
4800 b/s
CI Scr CS/P CG/N M FBE AE
103 DE
ExB
114 Exb
SPG SPE
OC
LE
Mfp Mfs Echilibror
SB Sb SD 2f
SP
(PLL) (PLL) LR
Spr
115 Rxb RxB AR

104 s
CE Dscr CP/S CN/E D EG FBR

Fig. 7.37. Schema bloc generală a unui modem cu M octavalentă de fază

388
 a) Aleatorizarea secvenţei de date
În realizarea practică a modemurilor cu M se utilizează numai
MD. Convenţiile de tip B se asigură existenţa unor schimbări
permanente ale fazei, chiar dacă semnalul de date are în mod
permanent valoarea logică 1 sau 0. În acest fel este posibilă păstrarea
sincronismului de simbol la recepţie.
În intervalele de timp în care terminalul sau calculatorul nu emit
mesaje de date, starea logică la intrarea în modem este 1 permanent.
Acestei stări i s-a alocat saltul de fază maxim posibil, adică 90 0
în convenţia B2, 2250 în convenţia B4 şi 1800 în convenţia A8.
În figură este prezentată schema bloc a unui MODEM cu MD
în convenţie A8.
Semnalul de date în dublă polaritate este trecut în simplă
polaritate (semnalul TTL) de către circuitul de intrare CI după care
este aplicat scramblerului.
Scramblerul lipseşte în cazul modemurilor de 2400/1200 bit/s
care folosesc convenţii de tip B.
Semnalul serie aleatorizat este grupat în tribiţi de către
convertorul serie/paralel CS/P apoi convertit în cod binar natural
(CG/N) şi aplicat modulatorului de fază M care realizează
modulaţia diferenţială octală. Se foloseşte un purtător local SPE şi
tactul de simbol emisie (ExB) furnizate de către divizoarele de
frecvenţă ale oscilatorului de bază cu cuarţ (OC). Filtrul de bandă
emisie (FBE) realizează un spectru în formă de cosinus ridicat iar
amplificatorul de linie emisie (AE) permite reglarea nivelului la
valoarea dorită.
Sistemul diferenţial (SD) asigură conectarea pe două sau patru
fire.
La recepţie (FBR) asigură formarea unui spectru de tip cosinus
ridicat.
Egalizatorul (EG) permite reglarea caracteristicii de transfer
globale astfel încât să se elimine interferenţa simbolurilor şi poate fi
reglat manual pe circuite închiriate pe patru fire (V27) şi automat pe
circuite pe 2 fire (aviz V27bis) sau circuite pe două fire comutate
(V27 terţ).
RxB – tact simbol – recepţie; Spr – purtător local – furnizate de
blocurile de sincronizare simbol şi de bit (SBSb) şi de purtător (SP).

389
 BLOCUL DESCRAMBLER (DCSR) ŞI CIRCUITUL DE
IEŞIRE (CE) ASIGURĂ TRANSMITEREA DATELOR ÎN
DUBLĂ POLARITATE PE CIRCUITUL 104 ÎMPREUNĂ CU
TACTUL DE BIT RECEPŢIE (RXB) PE 115.
În fig. 7.61 e prezentată schema simplificată a scramblerului
(aleatorizat) recomandat de avizul V27. Acesta cuprinde un registru
de deplasare cu recepţie prin sumatoare modulo doi.
bk
bk
x0 x 6
x7 x0 x6 x7
ak

a) b)
Fig. 7.38.a. Scrambler; b. Descrambler

Conexiunile de reacţie sunt în concordanţă cu coeficienţii

polinomului primitiv: g(x)=x7+x6+1.
Relaţia între simbolurile ak de date de la intrare (de la terminal) şi
simbolurile bk de la ieşire este:
bk=ak+bk-6+bk-7.
Relaţia inversă:
ak=bk+bk-6+bk-7.
Concluzii asupra TD cu M
MD reprezintă un procedeu eficient pe canale de TD de tip
trece-bandă.
Deşi prezintă dezavantajul de a fi utilizată numai pentru TD de
tip sincrone, protecţia la perturbaţii este superioară altor tipuri de
modulaţie.
Complexitatea relativ ridicată a echipamentului folosit este
justificată prin performanţe atinse, cu deosebire la vitezele medii
(12004800 bit/s). Detecţia coerentă este folosită cu precădere în
prezent, detecţia diferenţială (mai simplă) fiind folosită tot mai rar.
MODULAŢIA OCTOVALENTĂ DE FAZĂ ESTE
RECOMANDATĂ PENTRU VITEZE DE 4800 BIT/S, DEŞI NU
ESTE OPTIMĂ DIN PUNCT DE VEDERE AL RAPORTULUI
SEMNAL/ZGOMOT ADMIS. AVANTAJELE M CU OPT
NIVELE ÎN RAPORT CU MA SUNT INSENSIBILITATEA
LA VARIAŢII MARI DE NIVEL ŞI DETECŢIA MAI SIMPLĂ.
Pentru viteze mai mari de 4800 bit/s se preferă modulaţia MAQ.
390
 7.6. PERFORMANŢELE DIFERITELOR TIPURI DE
MODULAŢIE METODE COMBINATE DE MODULAŢIE

Alegerea unui anumit tip de modulaţie pentru T.D. se face în

funcţie de următorii factori:
- simplitatea tehnicilor de realizare;
- preţul de cost;
- stabilitatea la distorsiunile de atenuare şi fază;
- probabilitatea de eroare în funcţie de raportul semnal/zgomot
etc.
PENTRU TRANSMISIUNILE PE CANALE RADIO ESTE
FOARTE IMPORTANTĂ STABILITATEA LA PERTURBAŢII
ŞI LA VARIAŢIILE DE NIVEL IAR PENTRU
TRANSMISIUNILE PE CANALE TELEFONICE CONTEAZĂ
MAI MULT REZISTENŢA SEMNALULUI LA
DISTORSIUNILE DE ATENUARE ŞI FAZĂ.
Dacă se doreşte un echipament simplu se utilizează modulaţia de
amplitudine cu banda laterală şi purtător (MA-BLD-P) sau MF-FSK
deoarece permit detecţia necoerentă şi nu necesită sincronizarea de
simbol.
Modulaţia de fază M-PSK şi modulaţiile combinate de
amplitudine şi fază (MA + M) necesită detecţie coerentă şi
sincronizare de simbol asigurând în schimb performanţe superioare în
privinţa debitului de informaţie transmis într-o bandă de frecvenţă
limitată, pentru un anumit raport semnal/zgomot.
MA-BLR sau MA-BLU asigură folosirea eficientă a benzii de
frecvenţă dar pune probleme dificile în realizarea sincronismului de
purtător.
Protecţia faţă de zgomotul gaussian
O măsură a performanţelor unui STD este constituită de raportul
semnal/zgomot pentru care este asigurată o anumită probabilitate de
eroare, spre exemplu 10-4 (BER).
Pentru a fi concludentă, comparaţia trebuie efectuată pentru
acelaşi coeficient w de utilizare a benzii de frecvenţă sau prin
inversul său w – definit prin numărul de biţi pe secundă transmişi
într-un Hertz lărgime de bandă.
(7.71)
391
 unde R- este debitul de informaţie şi w este banda de frecvenţă
utilizată.
Raportul semnal/zgomot se poate evalua în două moduri,
considerând:
(7.72)

(7.73)
unde: Ps med - puterea medie a semnalului
Ps max – puterea maximă în regim staţionar.
În cazul MF şi M, Ps max este puterea purtătorului modulat,
practic egală cu puterea medie. În cazul MA-BLD, P smax este
puterea care corespunde nivelului maxim al semnalului în banda de
bază iar în cazul MA-BLU puterea maximă se obţine pentru
modulaţia cu semnal periodic, fiind jumătate din puterea din banda de
bază.
Comparaţie între diferite tipuri de modulaţie după criteriul
raportului semnal/zgomot care asigură pe = 10-4 [15]:
Număr med max
Tipul modulaţiei de
nivele Ps = Ps med Ps = Ps max
b/Hz
1. 2. 3. 4. 5.
Unipolar în banda de bază 2 2 14,4 17,4
4 4 22,8 26,9
Bipolar în banda de bază 2 2 14,4 17,4
Polar în banda de bază 2 2 11,4 11,4
MA – BLR – PS 4 4 18,3 20,8
MAQ – BLD – PS 8 6 24,3 28,0
16 8 30,2 34,4
MA – BLD – P 100% 2 1 11,4 14,4
detecţie coerentă 4 2 19,8 23,8
8 3 26,5 31,0
2 1 8,4 8,4
4 2 15,3 17,8
MA – BLD - PS
8 3 21,3 25,0
16 4 27,2 31,4

392
 1. 2. 3. 4. 5.
2 1 8,4 8,4
4 2 11,4 11,4
MA 8 3 16,5 16,5
detecţie coerentă 16 4 22,1 22,1
32 5 28,1 28,1
64 6 34,1 34,1
MP 2 1 9,3 9,3
detecţie diferenţială 4 2 13,7 13,7
8 3 19,5 19,5
2 1 11,7 11,7
MF 4 2 21,1 21,1
8 3 28,3 28,3
MA – BLR – P50% 2 2 16,2 17,9

În cazul modulaţiilor multinivel se presupune că alocarea

nivelelor pentru fiecare multibit de date se face după un cod binar
reflectat pentru a minimiza rata erorilor.
Rapoartele semnal/zgomot din tabel se obţin la intrarea în
elementul de decizie. Acest raport, ne interesează să fie cât mai mic.

Concluzii
Alegerea unui anumit tip de modulaţie pentru o viteză impusă de
transmitere a datelor pe un canal de comunicaţie este rareori de
competenţa proiectantului de sistem.
Reglementările ITU-T (CCITT) impun în fiecare situaţie tipul de
modulaţie şi debitul informaţional utilizabile. Aceasta asigură
compatibilitatea între diferite echipamente produse pe plan
internaţional.
Pentru aplicaţii locale, prin înţelegerea între factorii interesaţi, se
pot utiliza STD care se adaptează cel mai bine fiecărui caz particular.
Alegerea tipului de modulaţie se face ţinând seama de considerente
economice, în primul rând de preţul de cost iniţial şi de criterii
tehnice cum sunt: caracteristicile canalului disponibil, viteza de
transmisie necesară utilizatorului, performanţele diferitelor tipuri de
modulaţie, eficienţa în putere sau eficienţa spectrală (W).
Dacă se dispune de un canal în banda de bază se utilizează o
transmisie în această bandă, eventual eliminând componentele
spectrale de joasă frecvenţă prin folosirea codurilor de linie.
Pe un canal vocal tip trece bandă se va utiliza una din metodele
uzuale de modulaţie (MA, MF, M) pentru viteze de până la 4800
393
bit/s. La viteze joase (până la 1200 bit/s) MF are avantajele simplităţii
în realizare şi insensibilităţii la variaţiile de nivel. De asemenea e
posibilă o transmisie aritmetică START-STOP dar se poate realiza şi
o transmisie izocronă (sincronă).
MA cu purtător este tot mai rar utilizată, în ciuda simplităţii
demodelării necoerente de înfăşurătoare, din cauza sensibilităţii la
variaţiile de nivel.
Modulaţia binară de fază de tip diferenţial (MD) are avantajul
unei protecţii superioare la zgomote dar permite numai o transmisie
sincronă la o viteză fixată. în următorul tabel sunt câteva din
caracteristicile unor tipuri de modulaţie frecvent utilizate.
Cifrele care apar în tabel reprezintă ordinea de preferinţă în
raport cu caracteristica din coloana respectivă. în coloana a II-a
cifrele reprezintă eficacitatea utilizării benzii disponibile prin
parametrul w.
Gradul de complexitate are o importanţă mai mică ţinând seama
de nivelul actual al preţului şi de gabaritele circuitelor electronice
disponibile.
Toleranţa la deviaţiile de frecvenţă şi la salturile de fază este
importantă pentru modulaţiile care necesită detecţia coerentă, adică
tocmai acelea care se utilizează pentru viteze de transmitere mari.
Comparaţie între principalele caracteristici ale diferitelor tipuri
de modulaţie.
Toleranţa la salturi
Toleranţa la g()

Toleranţa la g()

Toleranţă la
Viteza variabilă

variaţii de nivel
complexitate

Toleranţa la

Toleranţa la
dezacord de

zgomote
parabolic

frecvenţă
w b/sHz
Grad de

de fază
liniar
fixă=f

Tipul de modulaţie
Viteză

Bandă
egală

egală

Polară în B.B. binară 1 2 v 1 3 2 - 1 - -

MA-BLD-P100% 2 1 v 5 5 2 1 3 1 1
MF binară 3 1 v 4 4 1 2 1 3 2
MD binară det. 4 1 f 2 2 3 3 2 3 2
diferenţială
MA binară det. 5 1 v 1 1 2 1 1 1 4
coerentă
MA-BLR-PS 6 2 v 1 3 2 5 1 2 4
MD-cuaternară det. 7 2 f 3 5 4 4 2 4 3
coerentă

394
 PENTRU AMĂNUNTE STUDIAŢI [15], [25]. ÎN
CONTINUARE SE DĂ UN TABEL CU TEHNICI DE MODEM
DIGITALE [25]:

Prescurtare Variantă de Nume descriptiv al tehnicii de

prescurtare modem
0 1 2 3
1. DSB-SC-AM D SB – SC Modulaţie de amplitudine cu purtător
suprimat şi bandă laterală dublă.
2. PSK BPSK Modulaţie prin deplasarea fazei. PSK
binară.
3. DPSK DBPSK PSK diferenţială, PSK binară
diferenţială (fără recuperarea
purtătorului).
4. DEPSK DEBPSK PSK codată diferenţial (cu
recuperarea purtătorului).
5. QPSK CQPSK PSK în cuadratură (cuaternată).
QPSK coerentă.
6. OQPSK OKPSK sau QPSK decalată; QPSK clătinată.
SQPSK
7. DQPSK QPSK diferenţială (fără recuperarea
purtător).
8. DEQPSK QPSK codată diferenţial (cu
recuperare purtător).
9. MSK FFSK Deplasare de frecvenţă minimă;
Deplasare de frecvenţă rapidă.
10. DMSK MSK diferenţială.
11. GMSK MSK generalizată sau gaussiană.
12. TFM Modulaţie de frecvenţă atenuantă.
13. Multi-h FM FM corelativă FM – duobinară; corelativă; multi-
indice.
14. IJF-OQPSK NLF-OQPSK OQPSK fără jitter intersimboluri;
OQPSK filtrată neliniar.
15. SQAM Modulaţie de amplitudine în
cuadratură (QAM) suprapusă.
16. TSI-OQPSK OQPSK la două intervale de simbol
17. X-PSK
18. DCTPSK PSK cu tranziţie PSK intercorelată.
diferenţial
continuă
19. CPFSK Modulaţie prin deplasarea frecvenţei
cu fază continuă.

395
 0 1 2 3
20. SFSK Modulaţie sinusoidală prin
deplasarea frecvenţei.
21. QORC Cosinus ridicat suprapus parţial în
cuadratură.
22. QAM QAM-M-ară Modulaţie de amplitudine în
cuadratură.
23. APK Modulaţie de amplitudine şi de fază.
24. QPRS Sistem cu răspuns parţial în
cuadratură.
25. SSB Modulaţie de amplitudine cu bandă
laterală unică.

7.7. TENDINŢE PENTRU OPTIMIZAREA SPECTRULUI DE

FRECVENŢĂ VOCAL

PENTRU TRANSMITEREA DATELOR PE LINIILE

TELEFONICE CONVENŢIONALE LA VITEZE MARI S-A
INVENTAT O NOUĂ TEHNOLOGIE DE MODEM NUMITĂ
DSL (DIGITAL SUBSCRIBER LINE). POTENŢIALUL DE
PIAŢĂ PENTRU ACEASTĂ TEHNOLOGIE ESTE FOARTE
MARE, PENTRU ISP (OFERTE DE ACCES internet) ÎN A
OFERI internet LA ABONAŢI PARTICULARI, FOLOSIND
LINIILE TELEFONICE ACTUALE.
CHEIA DEZVOLTĂRII ACESTOR SERVICII ESTE
DISTRIBUŢIA DE PUTERE PESTE TOATE FRECVENŢELE
(DISTRIBUTION OF PAWER OVER FREQUENCY).
NOUL SERVICIU TREBUIE PROIECTAT SĂ FIE
REZISTENT LA INTERFERENŢE CE POT APARE
DATORITĂ ALTOR SERVICII CE SUNT OFERITE PE
LINIILE TELEFONICE. NOUL SERVICIU NU POATE
INTERFERA CU SERVICIILE EXISTENTE. TEHNICA
OPTIMIZEAZĂ DISTRIBUŢIA SPECTRALĂ DE PUTERE
PENTRU A INTERFERA FOARTE PUŢIN CU UN SERVICIU
CLASIC PE CABLU. SCHEMA DE REPARTIŢIE A PUTERII
MINIMIZEAZĂ INTERFERENŢELE CAUZATE DE UN ALT
SERVICIU DSL ÎN CABLU. NOUL MODEM POATE FI
FOLOSIT LA MULTE CANALE CE ACCEPTĂ CANALE

396
TELEFONICE (EX: CABLURI COAXIALE, REŢELE DE
ALIMENTARE C.A., CABLURI PENTRU TELEMETRIE).
SERVICIILE TELEFONICE ACTUALE SUNT OFERITE
ÎN CEA MAI MARE PARTE PE PERECHI DE FIRE DE
CUPRU (PERECHI TORSADATE, „TWISTED PAIR“). UN
CABLU TELEFONIC CONŢINE MAI MULTE PERECHI
TORSADATE: 25 DE PERECHI TORSADATE SUNT
GRUPATE ÎNTR-UN „BINDER GROUPS“ ŞI MAI MULTE
„BINDER GROUPS“ SUNT ÎMPACHETATE PENTRU A
FORMA UN CABLU. ÎN FIGURA 7.39 SE ARATĂ
ELEMENTELE CE INTERVIN ÎN REALIZAREA
LEGĂTURILOR.

397
 Abonat
(subscriber)
Buclă
abonat Centrală telefonică
CO (central office)
Subscriber
loop

FIG. 7.39. ELEMENTELE CE INTERVIN ÎN REALIZAREA

LEGĂTURILOR

TELEFONIA VOCALĂ FOLOSEŞTE NUMAI PRIMII 4

KHZ DIN BANDA OFERITĂ DE LINIA CE FORMEAZĂ
BUCLA DE ABONAT. DSL EXPLOATEAZĂ BANDA DE
PESTE 4 KHZ OFERITĂ DE LINIE (PÂNĂ LA APROX
1MHZ).
ÎN FIG. 7.40 SE VEDE RĂSPUNSUL ÎN FRECVENŢĂ
TIPIC PENTRU UN CANAL TELEFONIC.
Atenuarea
pe canal 0 
(dB)
20 

30 

40 

50 

60 
    
0 200 400 600 800 1000 Frequency (f în KHz)

FIG. 7.40. RĂSPUNSUL ÎN FRECVENŢĂ TIPIC PENTRU UN

CANAL TELEFONIC

ÎN ACEST MOMENT BANDA OFERITĂ DE LINIILE

TELEFONICE ESTE EXPLOATATĂ DE URMĂTOARELE
SERVICII:
POTS – PLAIN OLD TELEPHONE SERVICE -
SERVICIUL TELEFONIC CLASIC CE FOLOSEŞTE BANDA
0-4 KHZ: AICI SE UTILIZEAZĂ TEHNICILE CLASICE DE
MODEMURI;
ISDN – INTEGRATED SERVICES DIGITAL NETWORK
– ACEST SERVICIU PERMITE LEGĂTURI DIGITALE END-
TO-END LA O RATĂ DE BIT DE PESTE 128 KBPS;
398
 T1 – TRANSMISSION 1- ESTE UN STANDARD DE
TRANSMISIE LA NIVEL FIZIC CE FOLOSEŞTE 24 DE
CANALE MULTIPLEXATE (FIECARE LA 64 KBPS) ŞI DĂ O
RATĂ DE BIT DE 1,544 MBPS (UTILIZEAZĂ REPETOARE
SCUMPE);
E1 – 32 CANALE LA 64 KBPS (STANDARD EUROPEAN-
2048 KBPS);
HDSL – HIGH BIT-RATE DIGITAL SUBSCRIBER LINE –
ESTE O LEGĂTURĂ FULL-DUPLEX LA VITEZA T1
FOLOSIND NUMAI 2 PERECHI TORSADATE ŞI NU CERE
REPETOARE;
ADSL – ASYMMETRIC DIGITAL SL – LUCREAZĂ PE O
SINGURĂ PERECHE DE FIRE TORSADATE, OFERĂ
SERVICII LA VITEZĂ MARE (ÎN JUR DE 6 MBPS) DE LA
CO LA ABONAT (DOWNSTREAM)ŞI ÎN JUR DE 640 KBPS
DE LA ABONAT LA CENTRALĂ (UPSTREAM);
VDSL – VERY HIGH, BIT-RAT DSL
(NESTANDARDIZAT) OFERĂ APROXIMATIV 25 MBPS
PENTRU LEGĂTURA DE LA CENTRALĂ LA ABONAT
(DOWNSTREAM) ŞI O VITEZĂ MICĂ PENTRU LEGĂTURA
ABONAT-CENTRALĂ PE O SINGURĂ PERECHE DE
CABLU TORSADAT;
HDSL 2 – VA OFERI 1,544 KBPS, FULL DUPLEX PE O
SINGURĂ PERECHE DE CABLURI TORSADATE, FĂRĂ
REPETOARE;
GDSL – GENERAL DSL – ACEST SERVICIU IPOTETIC
VA OFERI 25 MBPS FULL-DUPLEX PE O SINGURĂ
PERECHE DE CABLURI TORSADATE;
VDSL 2 –ACEST SERVICIU IPOTETIC ÎŞI PROPUNE SĂ
OFERE LEGĂTURI FULL-DUPLEX LA 12,4 BPS PE O
SINGURĂ PERECHE DE CABLURI TORSADATE.
ÎN PREZENT ANSI A STANDARDIZAT TOATE
SERVICIILE DE MAI SUS CU EXCEPŢIA VDSL, HDSL 2,
GDSL, VDSL 2. PENTRU DISCUTAREA TEHNICII SE
FOLOSEŞTE DENUMIREA DE BARĂ DSL (XDSL).
INTERFERENŢE DATORATE DIAFONIEI (MODEL
PENTRU STUDIU TEORETIC)

399
 DOUĂ PERECHI DE FIRE TORSADATE APROPIATE
(DIN ACELAŞI BINDER MĂNUNCHI) PARCURSE DE
SEMNALE ELECTRICE SE PRODUC INTERFERENŢE
DATORITĂ EFECTULUI DE INDUCŢIE
ELECTROMAGNETICĂ.
Pereche de fire
NEXT
Tx1 Rx1

CROSSTALK - diafonie
- apropiată NEXT
- îndepărtată
Rx2 Tx2 FEXT
Tx –transmitere
Rx –recepţie
NEXT – near-end, crosstalk;
FEXT – Far-end crosstalk.

Rx3 Tx3
FEXT

Fig. 7.41. Diafonia apropiată şi îndepărtată

400
 AGN self-NEXT self-FEXT
DS OUT-NEXT

Tx Rx

DS OUT-FEXT
DSIN-NEXT DSIN-FEXT

Fig. 7.42. Modelul diafoniei apropiate şi îndepărtate

ca sursă de interferenţă activă

AGN – ARATĂ CARACTERUL ADITIV AL

ZGOMOTULUI;
DSOUT-NEXT ŞI DSOUT-FEXT – ARATĂ
INTERFERENŢA INDUSĂ DIN CANAL ASUPRA ALTOR
PERECHI DIN CABLU;
SELECT INTERFACE (SELF-NEXTŞI SELF-FEXT) –
INTERFERENŢE CREATE DE SERVICII DE ACELAŞI TIP
DIN ALTE CANALE;
DS IN, OUT – INTERFERENŢE ÎNTRE CANALE CE AU
SERVICII DIFERITE.

401