„Îşi spunea mereu: „Am un amant! Am un amant!

" savurând gândul acesta ca pe al unei noi

pubertăţi care i-ar fi venit pe neaşteptate. Aşadar, avea să cunoască, în sfârşit, bucuriile dragostei,
acea înfrigurare a fericirii în care nu mai spera. Începea ceva minunat, în care totul va fi pasiune,
extaz, delir; o imensitate albăstruie o împresura, culmile simţirii sclipeau în gândurile ei, viaţa
obişnuită nu-i apărea decât undeva, departe, jos de tot, în umbră, prin locurile goale dintre acele
culmi. Atunci îşi aminti de eroinele din cărţile pe care le citise, şi mulţimea lirică a acelor femei
adultere începu să-i cânte cu glasuri de surori care o vrăjeau. Ea însăşi era o părticică reală a acestor
închipuiri şi îşi împlinea îndelunga visare a tinereţii, socotindu-se întruchiparea tipului de amantă pe
care-l râvnise atât de mult” (Madame Bovary, G. Flaubert)

„Ceea ce timp de aproape un an fusese pentru Vronski singura dorințã, care îi înlocuise toate
dorințele de altãdatã; ceea ce pentru Anna fusese un vis de fericire, imposibil, îngrozitor și
totuși seducãtor, – aceastã dorințã se împlini. Alb la fațã, cu bãrbia tremurînd, el stãtea aplecat
deasupra ei și o implora sã se linișteascã, fãrã sã știe nici el în ce privințã și cum.
— Anna! Anna! îi spunea el cu glas tremurãtor. Anna, pentru numele lui Dumnezeu !...
Dar, cu cît mai tare vorbea, cu atît mai jos își apleca ea capul cîndva mîndru, vesel, ajuns acum
infam și se încovoia din tot trupul, gata-gata sã cadã de pe divanul pe care ședea și sã se
prãbușeascã pe dușumea, la picioarele lui; ar fi cãzut pe covor, dacã el n-ar fi ținut-o.
— Dumnezeule ! Iartã-mã ! spuse Anna printre sughițuri de plîns, ducînd la piept mîinile lui
Vronski.
Se simțea atît de criminalã și de vinovatã, încît nu-i mai rãmînea altceva de fãcut decît sã se
umileascã și sã-și cearã iertare ; iar acum, în viața ei, nu-l mai avea decît pe el și spre el își îndrepta
ruga de iertare. Privindu-l, își simțea fizic înjosirea și nu mai putea spune nimic” (Anna Karenina,
Lev Tolstoi)