"Man muss nicht alles glauben was die Leute sagen; man muss aber auch nicht glau

ben das sie es ganz ohne Grund sagen". Kant Liviu Rebreanu Adam si Eva NCEPUTUL Odaia era alba ca un culcus de fecioara. Apusul si filtra agonia prin dou a ferestre nalte, schitnd pe parchet doua romburi de lumina portocalie, care cupri ndeau picioarele patului ntr-o mbratisare tremuratoare. Un miros straniu de albeat a respirau peretii proaspat varuiti si se cernea n unde subtiri pe masuta cu trei scaune dintre ferestre, pe soba de teracota din colt, pe noptiera de la capatiul patului si chiar pe jiltul de paie n care veghea sora de caritate Dafina, mbracat a n sort alb, cu boneta alba pe crestet si cu o cruciulita rosie ntre snii plini de sanatate. Din unghere rasareau umbre sfioase, cenusii, naintau domol si apoi, br usc, se stingeau, speriate parca de tacerea deasa ce captusea odaia si nghitea ti c-tac-ul grav al pendulei atrnate deasupra calendarului, pe fsia de zid dintre cel e doua geamuri. Dafina sedea neclintita, cu minile n poala pe ziarul mpaturit frumo s, privind la bolnavul care zacea cu bratele ntinse peste nvelitoarea aiba, capul n fasurat ntr-un pansament alb din care i se vedea numai fata de ceara, vrstata cu t rei linii negre paralele sprncenele, genele si mustatile. Pleoapele-i nchise parea u niste pete violete, iar buzele carnoase erau att de palide ca de-abia ii se deo sebeau marginile. n ochii surorii de caritate mocnea nduiosare si nedumerire. Comp atimea pe bietul bolnav cu toata pasiunea, mai ales de cnd descoperise ca e victi ma unei drame amoroase. Era foarte blnda si tot att de sentimentala. Crliontii auri i razvratiti i alintau obrajii rumeni, si ochii ei lenesi, albastri, plpiau n lacrim i. Colega pe care a schimbat-o azi dimineata i-a soptit n graba ca pacientul e un profesor mare, ca a fost mpuscat de un muscal gelos, ca l-au adus aseara trziu ac i, la Sanatoriul Sf. Maria, si ca doctorul Filostrat e tare nfuriat, ceea ce nseam na ca sansele de scapare sunt putine... Pentru Dafina, fire lacoma de iubiri rom antice, cuvintele tovarasei fura ca un bob de sare pe o rana vie; inima i sfria de curiozitate. Dorea amanunte, multe, minunate, si nu venea nimeni sa i le dea. Bo lnavul nu se clintise toata ziua; nici cnd i s-a schimbat pansamentul n-a deschis ochii. Pe foaia de temperatura, cu litere caligrafice, scria

doar numele: Toma Novac. A avut mari sperante n Universul pe care i l-a strecurat , spre amiazi, tovarasa. Drama din Strada Alba" nsa era lichidata n cteva rnduri seci . Dafina le-a citit si rascitit, cautnd ntelesuri tainice n frazele conventionale. Negasind ce rvnea, sufletul i se scalda ntr-o tristete sura n care pluteau, ca firi cele destramate dintr-o tesatura veche, cuvintele tiparite: Ieri, pe la orele sap te seara, n Strada Alba no. 7, emigrantul rus Stefan Alexandrovici Poplinski, sta bilit de curnd n Capitala, venind de la Berlin unde se refugiase n urma revolutiei, a tras patru focuri de revolver asupra d-lui Toma Novac, bine cunoscutul profes or de la Universitatea din Bucuresti. Cauza crimei pare a fi eterna gelozie. Din primele cercetari ar rezulta ca simpaticul profesor a fost surpr ins n flagrant delict de adulter cu tnara si frumoasa sotie a strainului gelos. Toate patru gloa ntele au lovit n plin, nct profesorul Novac, transportat grabnic la sanatoriul doct orului Filostrat, se afla n agonie. Numai o minune i-ar mai putea salva viata. Cr iminalul a fost arestat. Doamna a scapat neatinsa, alegndu-se doar cu spaima. Cri ma a produs o senzatie imensa deoarece asasinul este descendentul unei familii m ari; se zice chiar ca ar fi baron, n Capitala avea putine cunostinte. Era hotart s a ramie definitiv n tara, frumoasa lui sotie fiind originara din Basarabia, unde s e spune ca ar avea mosii stravechi..." Dar cum e eroina? Si cum s-au cunoscut, c um s-au iubit, cum au fost surprinsi? Apoi criminalul?... ntrebarile framntau pe D afina n jiltul de paie ca ntr-un scaun de tortura, ncerca sa-si mai astmpere setea cn tarind pe eroul dramei, i placea, si zicea ca merita sa fie iubit si de o contesa, l iubea. Pe urma i veni sa citeasca iar, mai atent, stirea din ziar. Poate ca tot usi va descoperi vreun semn ntre rnduri asupra pacientului iubit. Desfasura domol gazeta si se adnci n Crima din Strada Alba". Atunci Toma Novac ridica pleoapele ca si cnd s-ar fi trezit dintr-un somn fara visuri. O durere uniforma i nfasura tot co rpul. Lumina moale i ustura ochii mari negri, cu o lucire stranie, cu bulbii rosi i ca necati n snge. Vazu nti pendula dintre ferestre: limba se legana rar, greoi, far a zgomot, iar cadranul parea spalacit de nu putea distinge nici cifrele, nici mi nutarele. Dedesubt nsa, pe calendarul de perete, citi usor un sapte negru arab si altul rosu roman. Ciudat calendar!" i trecu prin minte. Si luna e scrisa cu cifre. .. Nam mai pomenit..." Si numaidect si zise, parc-ar fi vrut sa-si controleze luci ditatea: Ziua a saptea din luna a saptea... Coincidenta!... Care-i luna a saptea. .." n aceeasi vreme nsa privirile ochilor imobili lunecau, mirate si ntrebatoare, d e ici-colo: Unde sunt?... Ce s-a ntmplat?" Pe frunte simtea o banda de fier ce-i ap asa teasta. Se gndi sa

ntinda bratul, sa-si pipaie capul, ncercarea de miscare i-o reteza din nceputuri o navala de durere care-i strni un gemat scurt, nabusit. Gematul apoi scormoni alte dureri, ca niste cutite nfipte deodata crestndu-i trupul n mii de locuri, nct nu mai ndrazni nici sa nchida ochii. Dafina auzi suspinul ca prin vis, se spaimnta, scapa ziarul din rnini, sari n picioare si murmura buimacita, apropiindu-se de pat: Dor iti ceva, domnule?... O, bine ca v-ati... Toma Novac de-abia acum o zari. l supar a att de rau ca strnse repede pleoapele, uitndu-si suferintele. Sanatoriu!" se gndi p e urma mai nedumerit, aproape mnios. Ce caut eu aici?... Ce s-a ntmplat?" n loc de ra spunsuri, urechile lui urmareau respiratia nfricosata a surorii de caritate care ramasese uluita lnga pat. Peste un rastimp i auzi pasii, numai trei, fosnetul roch iei de stamba noua, pritul scaunului de nuiele si pe urma fsit de hrtie. Dafina si nto mea ziarul, clatinnd din cap, cu ochii la eroul ei, al carui piept se zbuciuma ca sfrticat de o gheara nevazuta. n tacerea ce-si urzea din nou paianjenisul n odaie, gndurile bolnavului pornira furtunos dupa explicatii. Amintirea nsasi parca i-ar fi fost ranita, nu izbutea sa se nfiripeze. Crmpeie vagi i rasareau si se stingeau n creieri, fara sa se poata nchega ntr-o rnduire cu rost. Tocmai trziu se ivi, sovait or, chipul unei femei care-si smulse numele din caleidoscopul cioburilor de imag ini: Ileana..." Apoi numele porni singur, n zigzaguri vertiginoase, sa adune ntrun manunchi amintirile razlete si amortite. Chipul femeii se limpezea acum: un caps or blond cu niste ochi n care bulbucea fericirea... i rasari n suflet o bucurie att de fierbinte ca ntr-nsa parca i se topira ndata toate durerile. O clipa. Apoi n spat ele femeii se ridica o umbra care o mbratisa, din ce n ce mai brutal, pna cnd vedeni a balaie se transforma ntr-o figura salbatica si hidoasa cu privirea clocotitoare de ura. Pe urma patru rabufnituri, ca lovituri de ciocan, i rasunara n urechi, iz gonind chiar faramiturile de gnduri din creierii aprinsi. Bubuiturile, mereu cte p atru, se repetau tot mai repede, amalgamndu-se n sfrsit ntr-un vjit prelung ce-i alerg a prin oase, prin carne, prin nervi, attnd pretutindeni focare de dureri. Apoi si vjitul se curma brusc, parca i s-ar fi extirpat radacinile auzului, lasnd n urma doa r un ntunerec amar n care rataceau iarasi frnturi de gnduri, fara stapn, ca stropii d e ploaie n noaptea vntoasa de toamna. Acuma trebuie sa mor!" i luci n sfrsit deodata, ascutit ca o sageata. Gndul l ntarta ntocmai ca clestele de fier ce-i zdrobea fruntea . Ar fi vrut sa-l striveasca, dar si simtea adormite toate puterile. Acuma trebuie sa mor!" i juca prin creieri, staruitor, un ritm sprinten ca o sfidare.

Necuteznd sa-l alunge cauta sa se mpace cu el: Cine se naste trebuie sa moara." Un zmbet ironic i nflori alaturi. Asta era o lozinca de-a lui mprumutata din ntelepciune a populara. O repetase peste douazeci de ani, tam-nesam, pretutindeni, ostentati v, desi si dadea seama ct e de ieftina. Si totusi, acuma parca vorbele acestea, n c iuda ironiei, au dobndt un nteles nebanuit de adnc! Moartea e o ipoteza pna n momentul cnd omul se pomeneste n bratele ei, fara nici o speranta de ntoarcere". Fraza aparu nechemata, ca un raspuns la lozinca lui rasuflata, si aducea aminte foarte clar cum a surs, cu o superioritate ngmfata, cnd a auzit-o ntia oara, dar nu se putea dumer i unde a auzit-o si cine a rostit-o? Silindu-se sa descopere n trecut pe cel ce a spus fraza, se mbulzi iar, poruncitor, gndul: Acum trebuie sa mor". Att de poruncit or asta data, ca-i strni vesnica ntrebare: De ce?" naintea lantului de argumente, fa ra nceput si fara sfrsit, prin care se silise o viata ntreaga, zadarnic, sa ajunga la o ncheiere deplin satisfacatoare, i se ntruchipa n suflet iarasi femeia de adine aori, mai ispititoare, ca o calauza pentru o cale lunga si necunoscuta. Inima i se umplu deodata de o fericire dureros de mare. Numai o clipire tinu, dar clipir ea parca rascumpara din belsug suferintele tuturor vietilor. Fericirea adevarata e totdeauna o clipa se gndi bolnavul, cu amintirea ei proaspata n suflet. Mai mult a n-ar putea ndura firea omului care, deseori, ntr-o viata de multi ani, nu are no rocul sa ntlneasca nici clipa aceasta, nici macar sa se apropie de ea". Toma Novac si simtea mintea limpede si linistita, ca dupa o odihna binefacatoare. Amintiril e l pndeau din toate ascunzisurile, se nsiruiau, zmbeau, sfioase si albe ca florile castitatii, i mngiau inima, vorbindu-i numai despre Ileana. Era o dimineata de mai cnd a ntlnit-o, ntmplator, pe o strada plina de lume. A recunoscut-o nainte de a se ap ropia de dnsa, desi n-o mai vazuse niciodata. De cteva zile inima lui o astepta si o cauta. Si a gasit-o printre miile de oameni indiferenti. I-a zarit mai nti ochi i verzi cu luminile calde si moi. S-a cutremurat pna n temeliile fiintei lui, ca s i cnd i s-ar fi lamurit fulgerator toate misterele vietii. Apoi li s-au ncrucisat privirile si din uimirea ei a nteles ca si ea l-a recunoscut desi nu l-a mai vazu t niciodata. Mergea la bratul unui barbat strain, dar Toma simtea cum inima ei r amnea n urma lnga inima lui. Sapte zile lungi a pierdut-o. ndoieli si nadejdi i-au r ascolit maruntaiele sufletului. Pe urma s-au ntinit iar, pe neasteptate. A urmarit -o pretutindeni, ceasuri ntregi, pna acasa, seara trziu. Si a doua zi a batut la po arta ei, a intrat si s-au mbratisat nainte de a-si cunoaste numele, si dadeau seama amndoi ca sufletele lor se cautau de mult, poate de mii si mii de ani.

Strainul, la bratul caruia o zarise pe strada, i-a gasit mbratisati. n fata revolv erului, Toma Novac a avut o singura grije: Ileana. A primit gloantele fara nici o durere. Numai tipatul ei l-a durut, un tipat desperat n care se sfsia o inima. Ac uma trebuie sa mor!" i tsni iar n creieri un fir de argint nrosit ce arse amintirile dimprejur, lasnd n urma un gol cenusiu. Golul se marea mereu ca o basica n care su fli fara sa-ti pese ca sar putea sparge. Asta nseamna ca se apropie sfrsitul" se gnd i bolnavul si, pe portita gndului, simtea cum se furisa n golul amenintator o dra d e groaza care totusi parea placuta. n aceeasi clipa, nsa, Toma Novac mai simtea ca sora de caritate a venit iar lnga pat; i auzea chiar bataile inimii. Se uita la fo aia de temperatura si zise dnsul. Acuma se uita la mine... Acuma ridica mna... parc -ar vrea sa-mi pipaie pulsul..." Groaza dinlauntru cu gndurile de-afara se mpreuna ra deodata ntrun simtamnt de usurare. Alte amintiri i se desteptara, nti nclcite, apoi mai nchegate si n sfrsit rotunjite ca verigile unui lant. A, Tudor Aleman! suspina Toma cuprins de o multumire mare. Da, da, Aleman... n sfrsit. Acum si dadu seama c a Aleman a rostit fraza care-l zbuciumase adineaori si ca amintirea lui a fost a ici, la picioarele patului, lnga sora de caritate, asteptnd doar prilejul sa-si ve steasca prezenta si sa-i ofere toate lamuririle. Un om maruntel, slabut, cu un barbison alb, cu parul alb si obrajii rumeni, cu n iste ochi negri vesnic zmbitori si att de vii ca privirea lor te patrundea pna n fun dul sufletului. Toma Novac l-a cunoscut n casa avocatului Brebenaru, la un botez. A sosit trziu, n timpul slujbei religioase. Preotul citea si cnta, un dascal fonf i raspundea, iar lumea mprejur sporovaia pe nfundate. Singur Aleman asculta cu evla vie cuvintele evangheliei. La sfrsit, dupa prezentari, Novac murmura indiferent: Frumoasa slujba... Glasul lui Dumnezeu e totdeauna frumos zise batrnul cu o sclip ire stranie n ochi. Toma l privi putin mirat si trecu. Schimba cteva vorbe cu Brebe naru, apoi cu o doamna grasa si cocheta, apoi se ntoarse iar la Aleman parca l-ar fi atras o vraja. Omuletul explica unei domnisoare nerabdatoare ca moartea, ca si nasterea, n-are dect o nsemnatate relativa n cursul adevaratei existente a sufle tului. Toma Novac, cu ironia-i obisnuita, si arunca lozinca n cumpana. Batrnul nsa r aspunse grav, cu o fraza care se nfipse ca o sulita n mintea profesorului: Moartea e o ipoteza pna... Nu se mai despartira toata seara. Vorbira numai despre viata si

moarte si despre Dumnezeu. Aleman spunea lucruri ciudate, dar cu atta candoare n p rivire ca Toma l asculta cu placere si numai n gnd si zicea ca are de-a face cu un n aiv. Naivitatea e virtute divina! spuse brusc Aleman, parca ar fi citit gndul int erlocutorului sau. Naivitatea, nu filosofia. Din pacate nsa sunt tocmai profesor de filosofie murmura Toma zmbind. Stiu. Am fost si eu urma btrnul, putin aprins. Ce -i drept, nu la universitate, ci la un biet liceu. Si am crezut n filosofie cum t rebuie sa fi crezut apostolii n Hristos. Dar cnd mi-a murit nevasta, cea dinti, am n tors spatele tuturor filosofilor. Atunci am priceput ca filosofia e o jucarie de cuvinte. Un cuvnt explica alt cuvnt care lamureste iar un cuvnt, asa mereu, pna ce, n pragul mortii, sufletul se pomeneste gol si parasit n fata lui Dumnezeu. Din pa cate nsa eu sunt necredincios, asa ca Dumnezeu... l ntrerupse Toma Novac, tot zmbind , desi mai nerabdator. Eram sigur! triumfa Aleman cu o mndrie suparatoare. De alt fel si eu am fost necredincios. Cnd te-ai dezgustat de filosofie, nu mai vrei sa crezi n nimic. Asa si eu, pna ce mi-a murit a doua nevasta. Moartea converteste de obicei pe necredinciosii care nu asteapta dect sa creada! facu Novac cu un gest elegant, dar si cam batjocoritor. Da, da! Fara nici o ironie, domnule profesor, se ncapatna batrnul. Asa este! Caci moartea e taina tainelor si totodata cheia necu noscutului. Ofta, si netezi barbisonul. Avea acuma ochii nlacrimati si att de blnzi, parca s-ar fi scufundat ntr-un mister. Se uita la Toma cu umilinta si cu caldura , nct profesorul se simti vinovat si se gndi sa-l mpace cu o vorba buna. nainte de-a apuca sa deschida el gura, Aleman tresari usor, ca si cnd si-ar fi venit n fire, s i rosti, cu un ah n glas si cu obisnuita-i privire surzatoare: Iata, am alunecat! Aici e sarbatoarea vietii si noi vorbim despre moarte. Daca ti face placere sa co ntinuam, vino pe la mine, domnule profesor! Ca sa te ispitesc, te anunt ca am si o biblioteca interesanta. Cnd vrei sa te astept? Toma Novac i dadu o zi si o ora, mai mult n gluma. Era hotart sa nu mearga. N-avea vreme de pierdut cu discutii za darnice despre lucruri zadarnice. Totusi, la data stabilita, batu la usa batrnulu i, care-l ntmpina cu o bucurie zgomotoasa: Stiam ca ai sa vii! Trebuia sa vii! Ai vrut sa ma ocolesti, dar... Dupa vreun ceas de vorbarie Toma Novac l ntreba: Adica d-ta crezi ca ai dezlegat taina cea mare? Aleman raspunse repede, cu o convinge re aproape Tudor ostentativa: nca de-acum sapte ani! Si de-atunci moartea nu ma m ai spaimnta, caci viata adevarata e una si nentrerupta, dincolo de viata si moarte a pamnteasca. Viata e Dumnezeu!

Un cuvnt explica alt cuvnt si asa mai departe glumi Novac. Ceea ce arata ca filoso fia n-a vrut sa te paraseasca, desi d-ta ai parasit-o! Atunci batrnul ntreba scurt , aspru: D-ta ai vazut cum mor oamenii? Cum mor?... Da... cred ca da... ngna Toma, nesigur din pricina uimirii. Ei bine, eu am vazut murind sute, sute de oameni! zise Aleman cu o nflacarare subita, n care flfia credinta patimasa. Si n ochii multor a am zarit strafulgerarile ce lumineaza si lamuresc misterul, n clipa mortii de-a bia omul e dezlegat sa explice ceea ce n-a putut ntelege pe pamnt: nceputul si sfrsi tul ntre care se nsira cele sapte vieti ale sufletului. Cele mai cumplite chinuri ale mortii trupesti nu sunt n stare sa nabuse licarirea n care traieste, n afara de timp si spatiu, scnteia divina. Am sovait mult, si eu, pna sa nteleg. Stiintele poz itive m-au obisnuit sa-mi impun multiple verificari nainte de a crede. Un fel de metempsihoza mprospatata murmura profesorul, ridicnd din umeri. Poate ca da... Fii ndca tinem negresit sa talmacim prin vorbe o realitate pe care numai sufletul o poate patrunde. O, Doamne, ce usor e sa iei n rs chiar pe Dumnezeu! adaoga batrnul cu imputare. Dar omul care gndeste, nu se poate multumi cu realitati sufletesti n elamurite! D-ta zici ca ai patruns rostul vietii si al lumii, ntelegerea d-tale t otusi nu nseamna nimic, daca nu e accesibila tuturor. Toma Novac dorea o explicat ie clara, rotunda, ca un sistem n care toate partile se potrivesc ntre ele spre a alcatui mpreuna un ntreg. Aleman nsa parca se ferea de o expunere, obiectnd n rastimp uri ca legile sunt o nascocire omeneasca si deci incapabile sa mbratiseze esenta lucrurilor. Se pierdea n amanunte si digresiuni, iar cnd si dadea seama, revenea, nc epea alta idee.D-ta ai calatorit mult zise batrnul deodata vesel, ca si cnd ar fi gasit ce cauta. Nu ti s-a ntmplat sa ai impresia ca ai mai umblat prin unele tinut uri, desi stiai bine ca le vedeai ntia oara n viata asta? Sau n-ai ntlnit niciodata v reo persoana absolut necunoscuta si pe care totusi sa simti precis ca o cunosti? Da... Exact! raspunse Toma nviorat. Chiar si d-ta... Din clipa cnd te-am vazut la Brebenaru, ma bate mereu gndul ca te-am mai ntlnit si ma ntreb: unde? Aceeasi sigur anta o am si eu zmbi Aleman. Parca am fi fost buni prieteni, cndva, demult, poate n alta viata. Daca cumva n-o fi la mijloc vreo sugestie adaoga profesorul, gnditor . Nu, nu! Asta nu se lichideaza cu o vorba goala! se mpotrivi batrnul. Sugestie! I ar o vorba! ndata ce lipseste explicatia, vine un cuvnt sec s-o nlocuiasca.

Se plimba agitat de ici-colo, cu minile la spate, bufnind. Apoi, parca supararea i-ar fi rnduit gndurile, urma: Cine vrea sa explice totul prin cuvinte, ajunge curn d sa nu poata explica nimic! Eroarea ncepe din clipa cnd vrem sa identificam cuvntu l cu spiritul. Sufletul n-are nevoie de cuvinte pentru a ntelege. Sufletul comuni ca direct cu lumea spirituala, cu lumea lumilor. Si doar spiritul e esenta, spir itul etern, infinit, cuprinzator a toate, nsasi lumea materiala nu poate fi dect o fata a esentei divine. Vesnica materie e implicata de esenta ei. De altfel mate ria si toata lumea materiala exista numai n functie de perceptia omeneasca. Densi tate, culoare, caldura, toate atributele materiei exista numai pentru om. n fond nu e nici o deosebire ntre eterul sideral si corpurile ceresti: toate sunt, n ulti ma analiza, o forma de manifestare a spiritului. Modificarile aparente alcatuies c si ntretin atributele fara numar. Precum materia se transforma nencetat, dobndind , prin aceasta, o existenta efectiva, si spiritul are sa-si asigure echilibrul a tributelor printr-o perpetua regenerare. Licaririle spirituale trebuie sa se mbin e permanent cu schimbarile din planul material. Regenerarea spiritului nu se poa te savrsi dect prin identificarea cu materia. Transformarile materiei sunt astfel n fatisari diverse ale spiritului animator, ncepnd cu cele mecanice si pna la cele bi ologice. Deosebirea e mimai de grade, nct gradul suprem ar fi omul n care spiritul se recunoaste pe sine nsusi dincolo de scoarta materiala. Daca materia e aceeasi n atomii ei, spiritul cuprinde virtual toata dumnezeirea, ntreg si parte sunt iden tice. Ca si atomii materiali, miliardele de miliarde de atomi spirituali se afla ntr-o miscare eterna ntre lumea materiala si cea spirituala. Viata unui atom e nsa si viata universului. Unul e totul si totul e unul. Dar atomul material e echili brul dintre doua energii, n atomul spiritual echilibrul l formeaza doua principii. Echilibrul principiilor e spiritualitatea. Cnd atomul se rupe n planul spiritual, echilibrul i se frnge, principiile se diferentiaza si se prabusesc n planul mater ial. Timpul si spatiul devin realitati pentru partile ntregului, ncepe viata mater iala. Cele doua principii nsa ramn esenta spirituala si n transfor marile pe care l e ndura ca animator i materiali. Spiritul pur palpita n ele ca un ideal spre care rvnesc necontenit, ntoarcerea n planul spiritual totusi e imposibila pna ce nu vor r edobndi, prin unire, echilibrul pierdut. Rvna lor spre idealul spiritual se concre tizeaza astfel n penibila ncercare de a se regasi si de a se reuni. n planul materi al, cele doua principii reprezinta infinitele forme ale pozitivului si negativul ui, care, pe treptele mai de sus ale scarii vietii, se numesc masculin si femeni n. Cnd principiul si recunoaste originea, apare sufletul si omul! Iata acuma un at om spiritual pierzndu-si echilibrul. Cele doua principii se diferentiaza ndata n do ua suflete, barbat si femeie, sortite de-acum vietii materiale. Urmeaza cai dife rite spre aceeasi tinta. Trebuie sa treaca prin toate planurile existentei

pamntesti, purtnd pretutindeni dorul lor de unire si permanenta nostalgie dupa lum ea spirituala; n clipa cnd sufletul gol se ntrupeaza, ncepe viata omului. Pentru suf let e ncercarea suprema, ncatusat complet n coaja materiala, trebuie sa-si recucere asca anevoie cunostinta de sine, sa urmeze supus legile vietii materiale. Mereu treaza staruie doar trebuinta de-a gasi perechea lui de echilibru. Barbatul si f emeia se cauta n valmasagul imens al vietii omenesti. Un barbat din milioanele de barbati doreste pe o singura femeie, din milioanele de femei. Unul singur si un a singura! Adam si Eva! Cautarea reciproca, inconstienta si irezistibila, e nsusi rostul vietii omului. Pentru a nlesni cautarea aceasta se fac, se refac si se de sfac toate legile si conventiile morale si sociale, tot ceea ce se numeste emfat ic progresul omenirii. Instinctul iubirii e reminiscenta originii divine. Prin i ubire numai se poate uni sufletul barbatului cu sufletul femeii pentru a redeven i parte din lumea spirituala. Iubirea aceasta e rodul divin al sufletului omenes c. Dumnezeu sub chipul iubirii traieste n om. Iubire si Dumnezeu, constient sau i nconstient, trebuie sa alcatuiasca suprema preocupare a sufletului omenesc. Fara de ele omul nici n-ar putea exista! O viata omeneasca nu ajunge nsa pentru a pri lejui ntlnirea barbatului cu femeia. Spatiul si timpul sunt piedici de care suflet ul strns n obezile materiale numai treptat le poate nvinge. Apoi chiar cnd le-a nvins , intervin obstacolele conventiilor sociale care de multe ori sunt mai puternice dect puterile oricarui om. Avntul sufletului se sfarma n clipa prabusirii trupesti . Moartea materiala descatuseaza sufletul fara a-i nlesni posibilitatea de unire cu sufletul pereche. Unirea lor numai n viata materiala poate fi mntuitoare. Asa s ufletul slobozit dupa ntia incarnare va pluti n alte planuri ale lumii ca o sarmana constiinta pura, asteptnd prilejul unei noi ntrupari omenesti. A doua viata pe pa mnt ncepe, si moartea o curma iar, si sufletul tot nu si-a dobndit perechea adevara ta. Apoi urmeaza a treia viata, secerata de a treia moarte. Apoi alta si iar alt a. Poate ca n timpul unei rencarnari celalalt suflet a ramas n vreo sfera ndepartata ; atunci omul simte cumplit zadarnicia vietii pamntesti si a tuturor zbuciumarilo r sale, ncercnd sa se apropie de Dumnezeu prin singuratate si meditatie. Cte vieti terestre alcatuiesc o viata adevarata?... Sapte!... De ce tocmai sapte? O, Doamn e, Doamne, de ce sapte? Dar pentru ca sapte e numarul sfnt! A fost sfnt totdeauna, n toate sufletele! Fiecare moa rte materiala pecetluieste regretul zadarniciei. n ochii muribundului, n lumina ultimei clipe, tremura durerea neputincioasa a sufl etului. A trait n zadar. A saptea viata aduce de-abia fericirea unirii cu celalal t suflet. De aceea a saptea moarte cuprinde revelatia. Fiindca moartea a saptea n seamna sfrsitul existentei materiale si nceputul ntoarcerii n lumea spirituala, sufl etul retraieste ntr-o strafulgerare toate vietile anterioare pentru a se putea bu cura mai deplin de stralucirea vietii noi, eterne,

ce-l asteapta. De-acuma nu va mai rataci n sferele lumii materiale, ci, transform at n principiu pur, echilibrat iarasi n atom spiritual cu celalalt suflet, redeven it de asemenea principiu. si va relua existenta divina n planul spiritual. Si iata cercul nchis! Spiritul regenerat prin materie, materia animata prin spirit! Unit atea desavrsita prin dualitate. Aleman se oprise de mult n fata lui Toma, care asc ulta cu ochii n pamnt. Glasul batrnului avea inflexiuni ciudate. Cnd tacu Aleman, To ma tresari, parca tacerea l-ar fi desteptat dintr-un vis. Ridica fruntea. Aleman si mngia barbisonul cu amndoua minile pe rnd, zmbea plin de ncredere. Pe d-ta te mul este aievea sistemul? ntreba Novac cu o sfiala neobisnuita. Care sistem? se minun a Aleman. Nu, nu! Nici un sistem! Sistem nseamna o compozitie savanta, pe cnd eu t i-am povestit doar o evolutie sufleteasca! Dar evolutia d-tale, trebuie sa recun osti, e o simpla combinatie metafizica, domnule Aleman! zise Toma iar, putin iro nic. Pe de o parte dispretuiesti filosofia ca pe o creatie hibrida a mintii, de alta parte nsa cladesti pe o revelatie ndoielnica un adevarat labirint arbitrar. B atonul se posomori si ntrerupse cu o amenintare: Ai sa te convingi totusi odata c a vorbele sufletului merita mai multa ncredere! ncrederea nu vine dect prin verific area directa! Verificarea directa e rezervata pentru clipa suprema! relua Aleman mai patetic. Atunci ai sa-ti aduci aminte! Eu sunt mai ntelept ca d-ta; am price put din moartea altora si am nvatat. Cei multi nu se cumintesc dect prin moartea l or. n orice caz verificarea n clipa suprema e cam tardiva, asa ca... bine... bine repeta batrnul, mohort, drept mcheiere. Bine... Nu mai staruim!... Bine... bine... bine... Totusi se mprietenira. Se ntlneau des. Vorbeau mereu despre aceleasi lucru ri. Aleman gasea vesnic amanunte noi care credea ca lamuresc mai bine ceea ce nu se poate patrunde dintr-o singura ochire. Pe Toma nsa l interesa mai mult omul de ct constructiile lui. Uneori, gndindu-se la el, se tulbura si-i batea inima, roasa parca de o teama. Atunci ndoiala i soptea: Dar daca?"... O alunga ndata. Se rusina ca el, profesor de filosofie, poate fi zdruncinat de nchipuirile unui batrn exalta t... *** De ce mi-au venit tocmai acum n minte toate vorbele lui?" se ntreba bolnav ul, cuprins deodata de un cutremur. O clipa ntrebarea rataci de colo pna colo prin tre cutiutele creierului. Un crmpei mai chinuitor o izgoni:

Dar daca?..." Gndul nu ndraznea sa se ntregeasca. Inima lui Toma l simtea nsa ispitito r, mai dureros dect daca ar fi fost sfrsit. Clipa suprema contine verificarea direc ta si aminti pe urma, slab, ca o voce dintr-alta lume." Amintirea i stinse durerea din inima, nct se simti iar multumit, ncrezator, si zise ca poate gnduriie stranii c e i se vltoresc n minte sunt aiurari pricinuite de febra care l-a dobort. Pe urma si zise totusi ca nu poate fi vorba de aiurari. Constiinta i-e foarte limpede, att de limpede, ca acuma aude chiar tic-tac-ul pendulului, ba si un ciripit de pasar i, de-afara, prin geamurile duble. Ar mai fi trebuit, ca sa se convinga deplin, sa deschida ochii, dar nu cuteza de frica sa nu-l napadeasca iar durerile. De cnd s-a trezit, acuma parca se simtea mai linistit. Doar respiratia i era grea, fiin dca si auzea plamnii gemnd. Deodata un zgomot nou i izbi urechile. Vine cineva... Cin e-o fi?"' se gndi, auzind cum se scoala sora de caritate din jiltul de pai; si cu m jiltul suspina usurat de povara. Zgomotul dainui cteva clipe n condor, apoi usa se deschise larg n ttni unse. Doctorul Filostrat, nalt, uscat, ras, cu parul bogat s i cret, aparu n prag. Facu un gest de cavaler medieval, zicnd curtenitor: Poftim, doamna... Pofteste si d-ta, domnule Aleman. O doamna zvelta, blonda, n rochie nea gra simpla, cu palarie mica neagra, intra sovaind, murmurnd ceva cu voce muiata n lacrimi. Tudor Aleman, n jacheta cenusie, cu cravata neagra, cu joben cenusiu ntro mna si n cealalta cu un bastonas tineresc, se repezi n odaie parca l-ar fi mpins c ineva de la spate. Privirile amndurora cautau pe bolnav, fara macar sa observe pe Dafina, ramasa cu gura cascata la doamna n care banuia pe nsasi eroina dramei din Strada Alba. frumoasa Doctorul nchise usa cu bagare de seama, se apropie de pat, se uita la bolnav, i atinse pulsul cu un deget, ntrebnd pe sora de caritate: Ei? N imic, domnule doctor bolborosi Dafina ncurcata mai ales de privirile doamnei. Adi neaori a deschis putin ochii, cteva secunde, si deatunci e mai nelinistit. Vedeti ce greu respira! Ei da mormai Filostrat cu o usoara strmbatura. Ce sa facem? Mar e-i Dumnezeu... Doamna veni lnga Filostrat, ntrebatoare si rugatoare, n vreme ce Al eman, n vrful picioarelor, nconjura patul si ajunse lnga Dafina. Doctore, doctore! s opti doamna att de ncet nct cuvintele pareau un oftat nabusit. Filostrat strnse din um eri n semn de compatimire si neputinta. Ochii doamnei, verzi, mari, cu lumini de taina, se nmuiara ntr-un val de lacrimi. Doamna, va rog... mult... doamna! zise do ctorul, blnd si totusi cu o mustrare. Mi-ati fagaduit c-o sa va stapniti durerea.. . Va rog... V-am facut o favoare deosebita cnd v-am ngaduit sa-l vedeti, desi boln avul

are nevoie de liniste absoluta. Gnditi-va ca orice emotie i-ar putea fi fatala. D aca n-ati fi ndurat mpreuna cu el spaima atentatului, va rog sa credeti ca nicioda ta n-as fi consimtit sa trec peste... Asa, am fost silit sa fac aceeasi exceptie si pentru domnul Aleman, prieten bun cu bolnavul. Aleman, care examinase cu nfri gurare fata lui Toma Novac, trecu acuma repede de partea doctorului, bombanind c u imputare: De azi dimineata ma zbat sa patrund si... Multumesc, doctore murmura doamna foarte moale si putin necata de plns. Amndoua glasurile izbira ca niste sag eti urechile bolnavului. Auzise clar toate zgomotele, pasii, vorbele Dafinei si pe-ale doctorului. Ascultase nsa numai ca sa afle ceva despre starea lui. Glasuri le noi i valmasira o clipa simturile. Ileana!" Numele i se aprinse n inima, stapnito r, umplnd-o de fericire. ncerca sa i se ncuibeze n minte gndul: Aleman a venit pentru ver ificare... E sigur ca trebuie sa mor..." Trecu nsa ca un fulger, lasnd ntiparit n tot cuprinsul sufletului numai tremurarea glasului ei si numele: Ileana..." Doc tore, te rog, te implor, spune-mi drept, mai e vreo speranta? ntreba doamna, frngnd u-si minile, cu ochii la bolnavul care se zbuciuma. Toma sorbea glasul ca o sarut are fierbinte, i mngiau sufletul undele lui matasoase. Ileana pronunta cuvintele ndu lcindu-le moldoveneste, de pareau mai calde. Fericirea era att de vie n sufletul b olnavului nct se temea sa nu-l nece. Inima i batea rar, ca si cnd fiece bataie ar fi cautat sa prelungeasca clipele fericirii. Toate patru gloante s-au oprit n corpul victimei explica Filostrat, grav, adresndu-se lui Aleman. Situatia e ngrijoratoar e. Nici nam ncercat sa le extragem. Poate sa fie vreo hemoragie interna. De altfe l a pierdut mult snge, organismul s-a slabit... Extenuarea... n sfrsit, Dumnezeu ma i face minuni! Si acuma din cauza mea se prapadeste! izbucni doamna nemaiputndu-s e stapni. Iarta-ma, Toma, iubirea mea, singura mea iubire dumnezeiasca! Iubire si Dumnezeu mormai Aleman, gros, aspru, cu o lucire subita n ochii de taciune. n ure chile bolnavului glasul Ilenei se mpleti deodata cu al lui Aleman ntr-un amestec s uparator. Simtea privirile lor. l usturau. Explicatiile doctorului i se pareau st upide. Ce primejdie, cnd constiinta lui e limpede ca apa de izvor! Vru sa dovedea sca tuturor ca a biruit moartea si ncerca brusc sa se ridice. Dureri furtunoase i transformara miscarea ntr-o zvrcolire neputincioasa. Atunci se ndrji mai rau si

deschise mari ochii negri, cu bulbii nrositi. ntlni tocmai privirea ei, tremuratoar e de mila. Pe obrajii albi lacramile curgeau siroaie. Minile i erau mpreunate pe pi ept ca la rugaciune, n adncimile verzi ale ochilor licarea trist iubirea tainica. n aceeasi vreme nsa vedea si ochii lui Aleman, doua margele negre n care flfia o curi ozitate bolnavicioasa. ncrucisarea privirilor dura numai o clipa. Si atta obosi pe Toma. Pleoapele parca-i erau de plumb. Simtea ca i s-au ntepenit deschise. Privi rea ostenita i se odihni n peretele dintre cele doua ferestre. Zari calendarul cu un sapte negru arab si altul rosu roman, iar deasupra pendula a carei limba se legana rar, rar... Cadranul era acuma lucitor de alb. Minutarele, doua dungi neg re, nsemnau ora sapte precis. Trei sapte... numarul sfnt..." i trecu prin minte. Auz i foarte clar si n acelasi timp glasul Ilenei si al lui Aleman: Doctore, uite ca moare... Scapa-l, doctore... sca... Vezi stralucirea rece a privirii, doctore? A i va... Auzul i se frnse brusc, parca s-ar fi trntit o usa taind n doua cuvintele, lasnd afara silabele din urma. Apoi geana de lumina i se stinse n ochi, lasnd suspe ndata n stnga limba pendulei. Acuma e clipa verificarii supreme? se gndi Torma. "Acu ma ar fi sami retraiesc, ntr-o fulgerare, toate cele sapte vieti. Si totusi nu se ..." Gndul se opri la mijloc, neterminat. Sufletul parca i se prabusea n vesnicie, vertiginos. Avea senzatia scufundarii, care nsa nici nu-l spaimnta, nici nu-l buc ura, ca si cnd orice simtire pamnteasca i s-ar fi sters din fire, fara urme. Cader ea tinu o secunda sau un lant de veacuri nu-si dadea seama. Se schimba nsa pe nes imtite ntr-o naltare tot att de fulgeratoare si tot att de indiferenta. Constiinta i era totusi mai treaza si mai cuprinzatoare. Plutea deasupra spatiului si n afara timpului. Golul infinit l nconjura, monoton, mprejur, n nesfrsit, plpiau raze albe, pa ide, din alta lume, ca niste ispite nascatoare de amintiri ale unei existente di vine. Sufletul ntelegea si se ndoia ntre regrete si sperante. Singuratatea l mbratisa si mbratisarea ei l tortura...

CAPITOLUL I NAVAMALIKA ...Apoi chinul se lamur i ntr-o asteptare ca presimtirea u nei schimbari inevitabile. Sufletul se zbuciuma n tulburarea viitorului prezent. Constiinta si pierdea treptat limpezimea atotcuprinzatoare, parca s-ar fi scufund at ntr-un nour alburiu si nabusitor. Sferele lumii noi apasau fiinta sufletului s i l margineau din ce n ce. Era o flfire plapnda n spatiul fara nceput si fara sfrsit, ataia timpului transparent.

ncepu senzatia unei coborri prin planuri tot mai dese n care constiinta se subtia c a un fir de argint rasucit fara crutare. Si deodata nsasi constiinta parca se frns e n doua, iar sufletul se nchise ntr-un zid nepatruns. 1 Fii frumos ca cei doi Asvini, fii nobil ca regel Yayati, fii darnic ca Rantive da, fii cucernic si drept ca Siva, fiul lui Usinar, iar numele tau sa fie Mahavi ra! Asa binecuvnta pastorul Kaurava pe noul nascut, nfatisndu-l soarelui ce-si suli ta lumina racoroasa n zarea rasaritului, n minile noduroase si arse de vnturile fier binti ale Indiei, copilasul roscovan gngurea speriat, sorbind lacom razele viorii ale diminetii. Mahavira! suspina Radha, femeia pastorului, cu glas plngator de f ericire, din culcusul de zdrente, uitndu-si durerile n mndria de-a fi daruit lumii un om. Kaurava o privi cu recunostinta. Era ntiul lor copil si se parea ca a dobndi t o comoara. Inima lui slavea pe atotputernicul Vishnu. Radha murmura pastor ul cu blndete sunt omul cel mai fericit din lume! Aseza odrasla la snul mamei. Radha era n ochii barbatului mai frumoasa ca o floare rosie de lotus. Acuma nsa, cu copi lul n brate, i aparea asemenea copacului sfnt mango, alcatuind o singura fiinta cu nevinovata floare alba navamalika. i mbratisa din ochi pe amndoi si zise: Ma duc sa cer binecuvntarea nteleptului rishi. Porni. Dupa ctiva pasi se ntoarse. Radha, sa-i duc si copilul! Ochii femeii se umplura de lacrimi. Marele rishi sa binecuvnteze rodul pntecelui ei! Pustnicul vestit, pentru ntelepciunea si cucernicia lui, n tot tinutul pna la Hastinapur, orasul regelui. nfasura copilasul ntr-o haina si-l saru ta cu foc: Du-te, Kaurava! Soarele se ridica dintre dealurile line, acoperite cu cedri batrni. Fata lui purpurie surdea aspru ca obrajii viteazului n viitoarea lup tei. Spre miazanoapte, n fundul zarilor, sfnta Himalaya, cu coamele vesnic carunte , lacasul puternicului Indra se nalta ca un zid ocrotitor. Siraguri de munti cobo rau n caturi tot mai joase, n culori tot mai nchise pna la codrul de kesara cu poian a sfnta unde piosul rishi si petrecea viata n posturi si rugaciuni. n departare, spr e apus, brul de argint al rului Malini licarea blnd nainte de-a se pierde n valurile tulburi ale sfntului Ganga care curge de vale, la miazazi, cale de doua zile de-a ici. Satul Ram, cteva colibe sarace de lemn necioplit, era rasfirat pe coasta uso ara. Casutele rare, cu loc de pasune printre ele, pareau niste movile

cenusii n verdele moale al cmpului. Pastorul, cu copilul n brate, urca voios pe car area batatorita de pasii credinciosilor, spre codrul de kesara. O gazela, cu och ii mari si curiosi, l ntmpina la marginea padurii. Kaurava se bucura; era semn bun. Printre crengile cedrilor razele soarelui teseau painjenis de aur. n vazduh, mir osul florilor rosii de patala se mbina cu glceava cetelor de maimute care se avntau speriate din copac n copac. Tipetele lor rasunau ascutite ca niste taisuri de pu mnale, spintecnd val-vrtej linistea codrului. Kaurava ajunse gfind n poiana sfnta, str abatuta de un pru stavilit n care nteleptul cu ucenicii sai si faceau baile de pocain ta. Coliba sfntului era proptita de trunchiul unui copac pravalit de furtuni. Pri nprejur, vesminte de scoarta, agatate de crengi, se uscau la soare. naintea colib ei, la marginea prului, batrnul cu barba alba pna-n bru se nchina, cu ochii pierduti n lumina soarelui, nemiscat ca un stlp de piatra. mbatat de fericirea copilului, pas torul porni sa treaca prin pru, din sus de locul de scalda. nainte nsa de-a atinge a pa cu picioarele-i necurate, auzi ca un tunet mnios: Num! Se opri spaimntat. Era a vertismentul pustnicului, suparat ca-i tulbura rugaciunea. Se ghemui pe iarba, l a mal, cu odorul n poala. Pe fata-i dogorta de arsite, bucuria alunga ndata teama. De peste pru soseau, ca niste ndemnur i, rugaciunile catre Surya, stapnul soarelui. Buzele mosneagului parca nici nu se miscau si totusi cuvintele pluteau n vazduhul mbalsamat ca niste flori sfinte nevazute: Ca tlharii se ascund stelele si noaptea dinaintea ta, Surya atotvazatorule! nalta-te peste multimea de zei si oameni, de asupra marelui nesfrsit, sa cercetezi cerul lui Indra. Sapte armasari rosii poart a carul tau, Surya cu plete de raze, Luminatorule! Urcndu-te n cerul cerurilor, mnt uieste-ma de groaza ntunerecului, Marinimosule, si alina durerile inimii mele, Bi nefacatorule! Surya, Surya! Cnd ispravi nchinaciunile, nteleptul facu semn lui Kaur ava sa se apropie, dar din jos de locul scaldei. Pastorul se supuse si trecu pri n apa pna-n genunchi, sfios parc-ar fi luat o baie de curatirea pacatelor. Marele rishi l astepta, asezat pe o blana de antilopa, avnd alaturi toiagul cu sapte nod uri. n dosul colibei, trei ucenici batrni se cazneau sa aprinda focul de jertfa, f recnd o uscatura de lemn sami pe o buturuga de maslin. Kaurava se arunca la picio arele sfntului si-i saruta haina de scoarta aspra, uda de baia diminetii. Stapne p rea milostive, uite copilul meu! blbi dnsul. Binecuvnteaza-l! nteleptul lua copilasul n minile-i cu pielea zbrcita ca si scoarta hainelor, l privi lung si rosti: Fii fru mos ca cei doi Asvini, fii nobil ca regele Yayati, fii darnic ca Rantiveda, fii cucernic si drept ca Siva, fiul lui Usinar!

Kaurava se avnta iar la picioarele mosneagului si i le mbratisa cu mai mare izbucn ire evlavioasa. Daca marele ntelept a binecuvntat copilasul cu aceleasi cuvinte, ns eamna negresit ca clipa nasterii a fost pe placul zeilor eterni. Apoi, lundu-si o dorul, adaoga ntrebator: E ntiul nascut din sngele meu, milostive rishi, si l-am num it Mahavira! Mahavira! ofta batrnu! cu ochii n departare si repeta ngaduitor: Mahav ira... Aprobarea nteleptului desavrsi fericirea pastorului care si zise n sine: Mare le erou nseamna numele Mahavira, marele Vishnu sa-l ocroteasca! 2 Kaurava era toa ta ziua cu vitele si cu grijile vietii. Radha, tnara si copilaroasa, ramnea cu cop ilasul. Cu dragostea ei s-a facut Mahavira de sapte ani. Era blnd ca maica-sa, av ea ochii ei negri si sufletul ei visator. Asculta mai bucuros povestile ei cu re gi, viteji, cu brahmani facatori de minuni, cu lupte nesfrsite ntre neamuri de ero i, dect sa se joace cu copiii din sat. Pe urma nsa Mahavira trebui sa treaca alatu ri de tatal sau, sa pazeasca vitele. Povestirile minunate l urmareau mereu. Era h arnic si alergator, nct Kaurava putea fi linistit n privinta viitorului bogatiilor sale. Dar n ochii copilului ardea un foc nabusit care-l umplea de griji. Cnd ajunse de doua ori sapte ani, Mahavira ntrecea n cumintenie chiar pe tatal sau Kaurava, caruia soarta nu-i mai daruise alta odrasla. ntelepciunea copilului acuma l nfricos a. Se sfatuia deseori cu Radha si femeia, ramasa tot nesocotita, dorea sa vada p e Mahavira n oastea regelui Arjuna. Kaurava clatina din cap, uluit. n mintea lui d e vaisya nu puteau prinde radacini asemenea gnduri. El multe nu stia si nici maca r nu banuia din tainele lumii. Avea nchipuirea de altar n fata colibei, pe care fa cea zilnic jertfele obisnuite, cernd marelui Vishnu, n vorbe simple, belsug n prasi la vitelor, iarba grasa si vreme buna, ori rugndul umil sa-l fereasca de fiarele salbatice pe el si cireada sa. Pentru dnsul, Vishnu si Siva erau tot. Alte nume d e zei si regi, cuprinse n rugaciuni nvatate din copilarie, aveau n inima lui rasune t misterios, l spaimntau doar ca duhurile rele Rakshas. si simtea totusi nestiinta ca o povara i si de aceea se framnta pentru Mahavira. ntr-un amurg apoi lua copilu l de mna si pornira spre poiana sfnta. Stapne, primeste pe Mahavira sa te slujeasca si sa se lumineze din ramasitele ntelepciunii tale! zise Kaurava, nchinndu-se. Sa afle din gura ta sfnta ceea ce mintea mea proasta nu e n stare sa-l nvete! nteleptul tacu ndelung. Se uita de doua ori n ochii copilului, luminosi si cuminti. Raspuns ul era greu. Brahmanul se murdareste chiar numai vorbind cu oamenii necurati. Si totusi vorbi: Sa vie

dimineata si seara, nainte de rugaciune, sa usuce hainele ucenicilor. Mahavira me rgea voios n poiana sfnta de cte doua ori pe zi. Srguinta lui placu ucenicilor care n ti, de frica sa nu se murdareasca, nici nu se uitara la dnsul. ncepura sa-i vorbeas ca si n cele din urma l ndragira, spre multumirea brahmanului nsusi. Multe luni de z ile se duse Mahavira n poiana sfnta, n mijlocul ucenicilor marelui ntelept, si minte a i se deschise ca o floare subt sarutarea soarelui. ncepea sa nteleaga lucruri de spre care nici nu visase, dar care zacea amortite n inima lui. Cerul si pamntul si deschideau tainele si se populau cu fiinte vii, crmuitoare de lumi. Sufletul nu s e mai simtea singur nicaieri. Era nsa de nouasprezece ani si inima lui avea tresa riri ciudate. Se temea de Yama, judecatorul din mparatia mortilor, se nchina n fata lui Vishnu, marele stapn al zeilor, iubea pe Siva, domnul pamntului, si pe Lakshm i sotia mult iubita a lui Vishnu, si pe Indra, stapnitorul cerului albastru si pe Surya, soarele binefacator care-si poarta prin vazduh carul cu sapte armasari r osii mnati de regina zorilor Aruna, si pe toti cei treizeci si trei de zei din Br ahman. Dar n sufletul lui mai viu traia Kama, copilul frumos, calare pe papagal, cu arcul de trestie mpletit cu flori si n tolba cu cinci sageti de sirisa. n vreme ce brahmanii si mplineau pocainta zilnica, scufundati n contemplarea sufletului lor , Mahavira privea, cu inima dornica, desisul codrului, asteptnd parca sa se iveas ca o fecioara cereasca Apsara sa-l mngie si sa-i sopteasca vorbe frumoase. ncet-ncet , dorul i se nfiripa n ochii sufletului: o fecioara subtire, mladioasa, nvalita ntro haina stravezie care-i alinta formele, cu ochii verzi ca pajistea spalata de r oua nainte de aratarea trandafiriei Aruna. O vedea rznd: gura ei era rosie ca lotus ul cel mai scump. n vremea aceea brahmanii i vorbeau deseori despre taina tainelor : Numai Unul este fara Al Doilea si aceasta singura realitate este Atman. Cel ce se coboara n adncimea sufletului sau gaseste acolo pe Atman, lumea cea adevarata, unde nu e deosebire ntre ce a fost si ce va fi, ntre ce este si ce pare a fi, cac i numai mintea omeneasca, neputincioasa de a cuprinde tot, a nascocit mpartirile care sunt pricina tuturor nentelegerilor. Inima omului dezleaga usor toate tainel e. Inima e cheia ntelepciunii. Mahavira se simtea aievea pe calea adevarului. Ini ma lui ntelegea si rvnea scnteia care sa aprinda focul cel mare. Trebuie sa vie fec ioara si zicea dnsul, pitulndu-se mereu n acelasi loc, nemiscat, cu ochii spre acela si colt al poienei sfinte. Si, socotind ca numai acolo, sub scutul marelui brahm an, poate sa se apropie de el fecioara cereasca, hotar sa ramie n slujba sfntului to ata viata. Talmaci tatalui sau gndul ce-l poarta, dar Kaurava se spaimnta. ntelepci unea ndeparteaza pe om de cumintenie si zise Kaurava, ncercnd sa se mpotriveasca cu v orba hotarrii feciorului.

Mahavira nsa avea mai multa putere n cuvinte. Spuse ca marele ntelept ar fi mai bin evoitor daca l-ar vedea gata sa-si daruiasca ntreaga fiinta pentru mntuirea vesnic a. Numai la orase, unde se aduna toata stricaciunea omeneasca si unde chiar brah manii se tavalesc n ticalosie, omul pacatos e osndit sa ramna n vecii vecilor n aceea si varna. Iar de nu l-ar primi nteleptul sa traiasca mereu n poiana sfnta, el e n st are sa se ascunda n singuratatea codrului, sa se hraneasca numai cu iarba musta c a porcii, si totusi sa astepte ivirea fecioarei ceresti Apsara care-i va aduce mn tuirea cea mare. Auzindu-l Kaurava vorbind asa, se spaimnta mai rau, nct nici nu ndr azni sa ntrebe ce are sa se aleaga mai trziu de vitele lor daca Mahavira, singurul sau vlastar, va parasi pentru totdeauna vatra parinteasca? Se sfatui cu Radha: ce-i de facut? Si, dupa sapte zile de sfat, hotarra sa-l nsoare. nainte de a-i spun e gndul lor, trebuiau sa-i gaseasca o fata buna, harnica si cu ceva avere. Radha se nsarcina s-o dibuiasca. Ea cunostea mai bine pe toti oamenii din sat, pna si co piii. Totusi ceru si povetele ctorva batrne iscusite n asemenea treburi. Se oprira asupra fetei Anuya a lui Durga. Se duse nsusi Kaurava sa se tocmeasca. Durga avea multe vaci si oi, un cmp de orez si robi fara numar care prindeau pestele din rul Malini, l carau la oras si aduceau n schimb cte trebuiau gospodariei. Dupa ce se nt elesera din pret, Kaurava chema pe Radha si ceru sa vada pe Anuya. Le placu. Era o fata voinica, cu picioarele mari, cu mini mari, cu snii mari si cu nasul mic. E ra buna de munca si de mama. Mahavira se ntrista cnd afla porunca parintilor. Treb uia sa se supuna, caci Kaurava era stapnul si tatal sau. Inima lui nsa plngea. nca n u cunoscuse femeie. Se duse la marele rishi si-i implora, oftnd, binecuvntarea. si lua ramas bun de la brahmanii ucenici si de la fecioara cereasca pe care o astep tase n zadar. 3 Mahavira se mai ducea din cnd n cnd n poiana sfnta, acuma nsa ca un st ain de viata ntelept ilor. Era primit acolo ca si ceilalti nevoiasi de primprejur care veneau sa se nchine marelui rishi si sa-si pocaiasca astfel sufletele. ntr-o zi un brahman din poiana sfnta cauta acasa pe Mahavira. nteleptul nteleptilor, mnat de o porunca cereasca, vrea sa plece de ndata la Hastinapur, cetatea sfnta a regi lor. N-a spus nimanui de ce, dar ucenicii banuiau ca vrea sa dojeneasca pe regel e Arjuna. nteleptul are aproape o suta de ani si e slabit la trup de posturi si r ugaciuni, nct nu poate porni la drum asa de lung, singur. Ucenicilor le-a poruncit sa ramie n poiana sa urmeze nentrerupt pocainta. Pe Mahavira l-a ales sa-l nsoteasc a. Deci sa se pregateasca. fierbere n satul Ram pentru cinstea nemaipomenita ce S e facu dobndise Mahavira din senin. Se zicea ca fiul lui Kaurava are sa ajunga

dvija, de vreme ce nteleptul l-a ales sot n calatoria cea mare. Kaurava era mndru s i jertfi un vitel alb lui Vishnu, n semn de bucurie, iar Anuya si Radha se apucar a, plngnd, sa-i gateasca merinde bogata. Mahavira nsa, ascultnd sfatul ucenicilor, d arui merindea saracilor si nu lua de-acasa dect blana leopardului pe care-l ucise se cu doi ani n urma. Femeile se bocira mai tare, iar Kaurava i fagadui sa aiba gr ije de nepotei si sa-i creasca, orice s-ar ntmpla. Satul ntreg, cu mic si mare, i-a petrecut pna la tarmul rului Malini. Marele ntelept, fiul lui Vasishta, purta obis nuitul vestmnt de scoarta ncins cu brul de brahman, era descult si avea n dreapta to iagul cu sapte noduri. Barba-i alba flutura n adierea vntului, cu sclipiri de argi nt vechi, ntocmai ca si coamele sfintei Himalaya n miezul zilelor de vara. Cu mna s tnga se sprijinea pe bratul puternic al lui Mahavira care, nalt, chipes, lat n umer i, cu pletele negre si cu blana de leopard strnsa pe coapse, avea n ochii cuminti luciri de bucurie tainica si de umilinta pioasa. Nu se uitara de loc napoi, nici macar la despartire, spre multimea care-i binecuvnta urndu-le sanatate si noroc la drum. Mersera sapte luni de zile, trecura prin sapte orase si de sapte ori sapt e sate si peste nenumarate pruri si ape mari. Cnd oboseau, poposeau unde se nimerea . Mncau poame si radacini gasite n cale. Pretutindeni lume multa i privea trecnd, ca ci naintea lor alerga vestea ca marele ntelept, fiul lui Vasishta, merge sa dojene asca pe regele Arjuna. Si norodul se temea parca s-ar fi cobort nsusi atotputernic ul Vishnu pe pamnt. Urcara munti si scoborra vai multe, strabatura codri salbateci si cmpii manoase pna ce ajunsera la apele sfntului Ganga, cei cu ostroave multe si cu tufisuri nepatrunse de trestia vetasa. Zabovira sapte zile n Doab, pe urma me rsera mai departe, acuma mereu prin cmpuri nesfrsite de orez. Sosira la inima sfntu lui Ganga, trecura dincolo, naintara pna la sfnta Djamuna cu apele limpezi albastre -verzui si iara venira n Doab, lund-o spre rasarit. Apoi ntr-o dimineata Mahavira v azu, n fundul zar ii, zidurile cetatii regale si murmura: Hastinapur... Brahmanul nsa nu ridica ochii, parca i-ar fi fost scrba. Vestea se ngrosa cu ct se apropia de cetate. Un negustor viclean dadu de stire tuturor ca nsusi Durvsa, cel mai strasn ic dintre sfintii brahmani, s-a cobort din Himalaya cu blestemele zeilor. Un pesc ar pios spunea, dimpotriva, ca blndul si nteleptul Narda, fiul lui Brahma, vestitor ul zeilor, vine cu o solie de binecuvntare de la Siva. Cei mai multi credeau totu si ca cel ce soseste trebuie sa fie chiar Vasishta brahmanul sfnt ucis odinioara de catre regele Kansa dupa ndemnul frumoasei Nisumba, adaugnd ca mai poarta n piept sageata otravita cu un semn al rautatilor regesti de totdeauna. Orasul sfnt Hast inapur crestea mereu n fata drumetilor, pe o spinare de deal. nchiznd zarea, n mijlo c, pe colina turtita, deasupra zidurilor nconjuratoare nalte de zece coti, se ridi cau peretii de marmora rosie ai palatului regal cu sapte

rnduri de coperisuri piramidale, ntre coroanele verzi ale platanilor seculari ca n iste evantaiuri uriase. mprejurul cetatii, din trei parti, se oplosea orasul, cup rinznd, n peste zece mii de case, mai mult de o suta de mii de suflete. O suta de trepte de piatra alba si apoi o alee de platani, prunduita cu multa grija, cobor au din cetate, la miazanoapte, spre Ganga, la scaldatoarea regelui. n Hastinapur, cetatea cu sapte porti, era framntare ca ntr-un furnicar. Oamenii ieseau n fata ca selor, se sfatuiau, se adunau n plcuri pe ulicioarele fara numar si se uitau mereu spre Doab, sa zareasca pe marele rishi. Din cnd n cnd cte-un ndraznet se repezea cu vesti la poarta apuseana a cetatii, pazita de soldati multi cu spete scurte si l anci cu vrfuri de arama, asezati pe doua rnduri; fruntasul umblnd de ici-colo semet , nici nu voia sa auda. De-abia cnd un batrn carunt spuse ca fiul lui Vasishta a s osit la marginea orasului sfnt, maimarele ostilor sovai. Trimise sapte oameni sa cerceteze daca-i adevarat, iar el intra grabnic n cetate sa vesteasca pe regele A rjuna, care se ntorsese de curnd, mpreuna cu onetenii sai, de la o mare vnatoare de gazele. nteleptul nteleptilor, proptindu-se pe umarul lui Mahavira, urca greu ulit ele spre cetate. Aripile portii de arama erau larg deschise. Ostasii cazura n gen unchi si-l lasara sa treaca, coplesiti de spaima. Multimea ramase la poarta ca n preajma unei mari nenorociri. Alaturi de nteleptul care mergea cu pleoapele strnse ca sa nu mai vada zadarniciile lumesti pierzatoare de suflete si care totusi nai nta drept spre tinta parca ar fi cunoscut locurile si cararile mai bine ca pazni cii ori chiar nsusi regele, Mahavira se uita mprejur uimit si fermecat. Pagoda cu numeroasele cintri sustinute de stlpi de granit cu bazinurile pentru scaldele zil nice ale brahmanilor, cu copacii pentru uscarea hainelor lor, cu purohitarii n ve sminte albe si bru rosu ncremeniti n contemplatie pioasa ca niste bolnavi uitati ac olo demult, apoi staulele elefantilor de razboi cu sutele de ngrijitori, casele m arilor sfetnici, cu colonade de piatra si cu coperisuri si caturi multe, si n sfrs it palatul regelui Arjuna, cu terase deschise, adumbrite cu nvelitori de purpura, sprijinite pe coloane rasucite de bambu, cu trepte albe de marmora toate i se p areau minuni din basme, si amintea povestirile din copilarie si-si zicea ca ceea ce i-a fost dat sa vada aievea acuma, e ai presus de nchipuirile lui de odinioara . m Paseau numai pe carari presarate cu prundis cernut, strajuite ici de platani falnici, colo de cte un mango stufos, dincolo de un kesara cu ramurile tremurato are. Cotira pe o alee spre palatul regelui, n dreapta, la vreo douazeci de pasi, pe oglinda unui lac cu apa albastra ca undele sfintei Djamuna, se alintau perech i aurii de ciakravaka, rata minunata a brahmanilor. Mahavira ntoarse privirea pes te capul nteleptului. Un lant de fecioare zglobii, n valur i subtiri ce le nmuiau t rupurile gingase, se fugareau mprejurul lacului, rznd, chemndu-se... Lui Mahavira i se

parea ca vede aievea o ceata de fecioare ceresti, cum le visase el altadata n poi ana sfnta. Inima i batea de o bucurie nemarginita. ntre ele zari una cu trupul plapn d ca trestia ncovoiata de mngierea zeului Vayu. Tocmai se desprinsese din cerc, aco perindu-si cu minile albe snii ce tremurau de oboseala ca doua porumbite nfricosate . Auzi pe celelalte strignd-o cu drag: Navamalika!... Navamalika! Fecioara se ntoa rse si Mahavira i ntlni ochii mai verzi ca pajistea ce mprejmuia locul, n blndetea lor tainica Mahavira si ceti ntr-o singura clipire tot trecutul si viitorul. Privirea lor i deschidea parca portile cerului si-i arata caleai unirii eterne n Brahma. V azndu-l, rsul fecioarei ncremeni pe buzele umede. Tovarasele ei o chemau, zicndu-i n gluma: Ce e cu tine, Navamalika! Nu cumva te-a lovit vreo sageata de sirisa din arcul nflorit al sagalnicului Kama? Ea nu auzea glasurile lor. l vedea numai pe el si el era acuma toata lumea ei. Mahavira si Navamalika simteau, n aceeasi clipa, ca s-au mai vazut, ca se cunosc din vecii vecilor si ca soarta lor e mplinita pe ntru totdeauna. Mahavira! mormai nteleptul aspru, bagnd seama ca nsotitorul sau se gndea sa se opreasca. Trebui sa-si urmeze calea alaturi de mosneagul sfnt ochii lu i nsa ramasera vrajiti napoi la gingasa Apsara care statea n acelasi loc ca o veden ie fermecatoare de suflete. Navamalika! si zicea Mahavira. Are numele cel mai gin gase flori si ntr-adevar ea e floarea cea mai scumpa din lumea lui Siva! Mahavira ! si zicea Navamalika. Numele lui e marele barbat si ntr-adevar nu poate sa fie su b cerul lui Indra barbat mai mare ca dnsul! Cei doi drumeti suira treptele terase i, trecura prin sali minunate, printre curteni n vestminte stralucitoare de scump e, si ajunsera n fata tronului. Regele Arjuna sedea falnic n scaunul de aur, avnd l a stnga pe femeia care-i nascuse trei feciori, mprejurul tronului stateau celelalt e saptezeci si sapte de femei ale puternicului rege, toate tinere si frumoase, c a niste nestimate ntr-o coroana domneasca, toate mbracate numai n valuri tesute din fir de aur si de argint si mpodobite cu diamante, nct sala scnteia de focurile ochi lor si ale pietrelor pretioase, n dreapta si n stnga veneau sfetnicii regelui, cu t oiagele de bambu, cu barbile ngrijite , apoi mai departe fruntasii oastei, cu hai ne aspre narmati pna-n dinti. Putin la o parte se afla marele purohita, arhiereul casei regale, nconjurat de sacrificatorii cu stiinta de la bahvrica, de cntaretii versurilor saman, blnzii udgtar, apoi de potrivitorii jertfelor, ucenici de-ai sco alei Yayurveda, si n sfrsit de paznicii tuturor sacrificiilor, nenduratorii atharva , ngrijitorii celor ce

s-au ntmplat si nca nu s-au mplinit. Mahavira nsa parca nu mai vedea nimic, n sufletul lui nu mai traia dect fecioara Navamalika. De-abia n fata tronului se mai dezmeti ci putin, auzind glasul drz al marelui pustnic: Te dojenesc, rege Arjuna! Sapte l uni si sapte zile am umblat ca sa-mi trasc batrnetele pna la tine si sa-ti strig n f ata: opreste-te! Ai uitat poruncile sufletului, te-ai nconjurat de femei fara num ar si te-ai lasat coplesit de poftele strnite n inima ta slaba de lacoma zeita Rat i. Pilda ta a cuprins tara ntreaga, de la un capat la altul, si toate cele sapte ostroave care mplinesc pamntul. Tu ai ndemnat pe oamenii nepriceputi sa primeasca s tapnirea placerilor trupesti si sa-si bata joc de poruncile zeilor! Nefericire ti e, rege Arjuna! Blestemata va fi amintirea ta! Ia seama, rege! Vremea se apropie ! Gaseste-ti sufletul si pocaieste-te! Cuvintele batrnului cu barba carunta si sp inarea grbovita de ntelepciunea anilor scaparau ca niste fulgere cumplite peste ca petele multimii de fruntasi. Mahavira simti o sageata de mustrare n inima. Dojana parca-l privea si pe dnsul care, toiag de drum al ntelepciunii, mbratisa n gnd numai pe Navamalika. Ceru n suflet iertare sfntului, dar n rugaciunea lui se amesteca am intirea fecioarei, ea nsasi o rugaciune, unindu-se cu gndurile cucernice ca o meri nde a vesniciei. Atunci regele Arjuna se scula n picioare si vorbi. Ochii i erau nc arcati de mnie si vorbele-i parca erau sabii: n lanturi ar trebui sa te arunc pent ru dojana-ti nedreapta, batrne fara minte! Oprit-a oare Vishnu vreodata pe oameni sa iubeasca femeia si sa se nmulteasca? Sfintele datini nu poruncesc oare regilo r sa-si sature inima n patul femeilor poftite spre a lasa multi urmasi de snge cur at n lume? Marele ntelept, ca si cnd n-ar fi auzit raspunsul regelui, murmura: Maha vira! Si porni cu Mahavira afara. Iesind, Mahavira auzi din urma, batjocoritor s i amenintator, glasul regelui: Tatal tau, Vasishta, umbla calauzit de gazela sfnt a, iar tu murdaresti casta brahmana, sprijinindu-ti batrnetea pe bratul unui neme rnic sudra! Inima lui se umplu de nfricosare, parca vorbele regelui ar fi deschis deodata o prapastie ntre el si Navamalika. De-abia acum si dadu seama ca pna la in ima fecioarei e o cale att de lunga ca o singura viata nu va ajunge poate s-o str abata. 4 Coborra treptele terasei. Slujitorii regelui se aruncau cu fata la pamnt n aintea marelui ntelept. mprejurul lacului nu se mai zareau fecioarele zburdalnice. Un glas tnguitor de ciakravaka spinteca

tacerea, ca o prevestire urta. Vazduhul se ntunecase. Munti de nouri negri se framn tau deasupra orasului. Doar spre apus si miazanoapte staruia, ca o fagaduinta, o dunga vnata de cer. Paseau desculti pe prundisul cararilor albe. nteleptul mormai a cuvintele nentelese n care Mahavira simtea mnia zeilor jicniti. Apoi deodata un f ulger orbitor despica valmasagul norilor, iar trasnetul zgudui din temelii cetat ea regelui. Marele pustnic ridica spre cer toiagul cu sapte noduri, parc-ar fi i spitit mnia lui Rudra, tatal furtunilor nimicitoare. Mahavira tremura, cupr ins d e spaima. I se parea ca de acum va porni ploaia de foc care sa prapadeasca palat ul regelui afurisit si inima lui era ngrijorata ca prapadul nu va cruta pe Navama lika. Cnd sosira la poarta de arama, alt trasnet cutremura vazduhul. Paznicii ngro ziti, vaznd pe nteleptul mnios zvrlira armele si sarutara urmele picioarelor lui. Si se porni o ploaie fierbinte, cu stropi mari ca boabele de visine prguite. Trasne tele se nteteau si firele de ploaie lesiatica ciocaneau coperisele caselor ca pli scurile unor nevazute cobitoare. Norodul, aflnd ce se petrecuse n palatul regelui, se risipise si se ascunsese parc-ar fi asteptat sfrsitul lumii. Ochii umflati de nfricosare priveau de prin case cum trecea, n revarsarea apelor ceresti, marele s ihastru cu barba alba fluturata de vnt, cu parul alb rascolit de ploaie, cu toiag ul de brahman naltat spre tronul lui Rudra. Alaturi, Mahavira mergea cu fruntea p lecata, cu inima toropita de amaraciune. Vecinatatea mosneagului sfnt nu-i mai mu lcomea sufletul. Venind spre Hastinapur i se paruse ca mprejurul lor erau toti ze ii. Acum nteleptul i era o povara, caci din pricina lui trebuia sa se departeze de cetatea n care traia Navamalika. Si cu ct se departa, cu att simtea mai limpede ca unde e Navamalika, acolo e si inima, ca numai acolo e mntuirea. Paseau iar pe ca rarile cotitoare din Doab, printre cmpuri de orez, pe sub copaci cu crengile sfsia te de furtuna. Mahavira se uita napoi mereu-mereu. Orasul sfnt Hastinapur, ziduril e cetatii marete disparusera. Urgia cerului se potolise, n fata soarele scapata r osu, furios, n dreapta, departe, apele tulburi ale sfntului Ganga aveau sclipiri t randafirii. nteleptul se ntoarse ntr-acolo si Mahavira ntelese ca vrea sa se curete de atingerea orasului stricat printr-o baie n fluviul sacru. Pamntul se nmuia sub p icioarele lor. Ochiuri de apa licareau dintre tufisuri de trestie si ierburi cu frunza lata, nalte ct omul. Cnd pamntul se simti iarasi vrtos, se pomenira n fata sfnt lui Ganga, cu apele linistite galbene, att de lat ca celalalt tarm de-abia se put ea deosebi n zare. Mahavira se aseza subt un palmier tnar. Malul era lin. Un prund is se zugravea subt un strat subtire de noroi galbui, ca un fagure de miere. Bra hmanul pasea spre marginea apei. Picioarele desculte desemnau urme uniforme n car e se dezveleau pietricele albe si

rotunde. nteleptul se opri si si luneca privirea batrna pe oglinda undelor sfinte. Statu asa un rastimp, cu gndurile duse, nfasurat n razele rosii ce i le trimitea di n asfintit Surya, ca o haina de glorie. Cnd soarele nchise geana luminoasa, mosnea gul intra n ru ncet, cu pasi sovaitor i, pipaind cu toiagul de brahman. Valurile ca lde si moi mngiau picioarele uscate. Iar se opri. n haina de scoarta, cu parul si b arba de argint, parea un copac mpovarat de zapada. Apoi mai nainta spre adnc. Amurg ul cernea peste dnsul pulbere de ntunerec. Mahavira l privea, cum l privise de attea ori, dar acuma gndurile lui zburau aiurea. Vedea ca buzele nteleptului se miscau. Glasul nsa i se mpreuna cu glgirea apelor sfinte si se nalta spre cer, tainic, nentele s de urechi omenesti. Apoi marele pustnic ridica n sus toiagul cu sapte noduri. B ratul i tremura. Apa i venea pna la solduri si undele se jucau cu brul rosu. Glasul i se facu mai puternic, alerga parca printre valurile galagioase pna ce, brusc, l e stapni cu sfntul cuvnt care rasuna ca un tunet: Aum! nteleptul se apleca spre rasa r it. Barba alba atinse apa, se scufunda. Ramase deasupra numai parul, o pata al ba. Toiagul de brahman plutea ntins pe valuri. Apoi, ntr-o clipire, se stinse tot. Mahavira crezu nti ca mosneagul vrea sa guste din apa sfnta. Pe urma se sperie. Sa ri n picioare, si lepada blana de leopard, se repezi n ru sa caute pe marele rishi. Pnzele nserarii se ngrosau n vazduhul plin de murmurul undelor tulburi. Mahavira cau ta n zadar. Iesi pe uscat. Singuratatea l cuprinse n brate si-i turna fiori de groa za n suflet. si zise ca s-a mplinit minunea cea mare. Vishnu a chemat n lumea zeilor pe nteleptul ranit n inima de catre regele Arjuna. Se parea ca n-au mai ramas pe pamnt dect pacatul si pedeapsa, si-i era frica. Se ntreba de ce nu l-a luat si pe dn sul marele ntelept n lumea cealalta? Din amaraciunea parerilor de rau i rasari n ini ma Navamalika. Amintirea ei i spori tulburarea. Se crezu vinovat, ncepu sa se bata cu pumnii n piept si striga desperat: A murit nteleptul! Plnse amarnic ca si cnd sar fi prabusit lumea ntreaga si ar fi ramas el singur pe mormntul de ruine. mprejur , noaptea si ntindea stapnirea. Prin tufisurile dese, prin coroanele copacilor batrn i, racoarea se ngna tainic cu soaptele valurilor neostoite, cu tritul de greieri, st ridente ca niste mpunsaturi de ace. Apoi undeva, aproape, o ciakravaka si ncepu che marile triste la care sotul amart raspunse curnd, de pe celalalt tarm al rului, cu glas stins de departare. Mahavira si curma deodata lacrimile si asculta cntecul ra tei brahmanilor. Tnguirile pasarilor lovite de crncen blestem parca jeleau moartea nteleptului pustnic. Ciakravaka nsa se apropia mereu de locul unde statea ghemuit Mahavira pe blana de leopard. Cntecul, cu

ct se apropia, devenea mai sfsietor, parc-ar fi pornit din nsusi sufletul barbatulu i. Mahavira nu-si mai dadea seama daca plnge moartea sfntului sau dorul de Navamal ika. Se uita mprejur, asteptnd vreun ajutor nebanuit sau o minune cereasca; n tufis uri se iveau sclipiri ciudate: uneori ochii nteleptului, alteori privirea fecioar ei. Erau nti ca niste mngieri. Pe urma nsa i trecu prin minte ca ar putea fi ochi de f iare salbatece care l pndesc sau chiar duhurile rele Raksha care vor sa-l chinuias ca toata noaptea, nchise pleoapele, sa nu mai vaza nimic. Tnguiriie ratelor sfinte i stapneau urechile si-i picurau n suflet, staruitor, amaraciune si spaima. Atunci socoti ca ar trebui sa plece undeva. Nu se poate sa adoarma aici, prada tuturor duhurilor noptii. Se ridica, si ncinse blana, ncotro sa apuce?! Nici ziua nu cunos tea locurile, dar noaptea? Buimacit, bolborosi ca o aparare: A murit nteleptul nte leptilor... ndata se mulcomi cu gndul ca nu i se poate ntmpla nici o rautate pe tarm ul sfntului Ganga, si asternu blana de leopard, se ghemui, si cuprinse picioarele, peste fluiere, cu amndoua bratele, si odihni fruntea pe genunchii mpreunati. Ciakra vaka nu mai contenea cu tnguirile si, prin trestia deasa, vntul ssia ca serpii ntartat i. Deodata nsa vazduhul se nfiora de trilurile dulci ale unei kokila, pasarea maia stra care ndulceste somnul zeitei Lakshmi. Inima lui Mahavira se umplu de bucurie atot-stapnitoare. Navamalika i alunga toate temerile. Nu mai auzea nici jeluirile ratei brahmane, nici suierul vntului, ci numai picurarile fermecatoarei kokila. Parca era chiar glasul fecioarei Navamalika. ntre pleoapele strnse mbratisa toata f iinta ei. Buzele i tremurau: Navamalika... Navamalika... Somnul i aduse mplinirea s perantelor. Regele Arjuna l facu conducatorul carului sau de razboi si, drept ras plata pentru vitejia cu care a luptat, i darui pe Navamalika... Se destepta cu sa rutarea ei pe buze si cu amintirea unei nemarginite fericiri n suflet. si spala ob rajii n apele sfntului Ganga. Vrea sa fie frumos, desi simtea ca n-are nevoie sa c ucereasca. Apa racoroasa l dezmeteci. cu raze trandafirii n buclele de aur, vestea rasaritul soarelui. Aruna, 5 Mahavira porni singur napoi, spre sfntul oras Hastin apur, sa dea de veste norodului si regelui ca a murit marele rishi n apele rului e tern. Avea remuscari pentru ca se gndea totusi la Navamalika. Ajunse la marginea orasului tocmai cnd soarele sulita mai fierbinte. Mergea pe ulita strmba catre cet atea regala. Nimeni nu-l lua n seama. Doar copii goi si murdari cascau gura dupa dnsul din pricina blanii de leopard care-i strngea mijlocul. Mahavira se mira si a poi se supara ca nu-l mai cunoaste lumea. Iuti pasii si ncepu sa strige: A murit n teleptul, fiul lui Vasishta!

Atunci oamenii se oprira, ntrebndu-se cine e strainul si ce striga? Unii si adusera aminte ca l-au mai vazut ieri ntovarasind pe pustnicul de subt Himalaya. ncolti n suflete banuiala ca s-a ntmplat vreo nenorocire. Ctiva alergara sa-l ntrebe. Mahavir a nsa striga ntr-una: Marele rishi a murit... Vestea se ntinse ca focul n paie. Pazn icii cetatii, cuprinsi de nfrigurarea norodului, lasara pe Mahavira sa intre pe p oarta de arama, n vreme ce gura lui repeta plngator aceleasi cuvinte, inima i tremu ra si din ochi cauta nerabdator pe Navamalika. Strigatele strainului ridicara n p icioare toata cetatea. Razboinici si brahmani si slujitori furnicau pe cararile n tortocheate, nconjurara pe Mahavira care nainta mereu spre palatul regelui Arjuna, uitndu-se mprejur tot mai ngrijorat. Apoi deodata descoperi pe Navamalika, pe tera sa unui palat ascuns ntre platani uriasi, si inima i se facu ct un puisor speriat de kokila. Fecioara l zari si se avnta spre cararea pe care umbla el. Cnd o vazu n f ata lui, cu snii palpitnd, i se oprira picioarele, singure, si blbi zapacit: A murit nteleptul... Adaoga nsa ndata, fierbinte ca o flacara mistuitoare: Navamalika!... Privirile lor se sorbeau ncrucisndu-se, mbratisndu-se. Pna la treptele palatului rega l mai erau doar ctiva pasi. Soarele cernea raze de aur pe covoarele de pajiste, p e oglinda lacului albastru cu perechile de ciakravaka. Regele... Regele... Glasu ri murmurau mprejur. Pe terasa umbrita se ivise Arjuna cu ochii plini de mare mnie . Mahavira nu auzea glasurile soptitoare, nici nu vedea privirile spaimntate. Suf letul lui si simtea nfatisarea n ochii verzi ai fecioarei. Cazu n genunchi, ca nainte a unei zeite coborte pe pamnt, si i cuprinse picioarele cu amndoua bratele, bolboros ind cuvinte pe care nici el nu le ntelegea si prin care inimile lor totusi se ntlne au. l zgudui glasul regelui Arjuna: Afara, sudra! Mahavira bigui speriat: A murit marele rishi... n aceeasi clipa toiagul greu al regelui cazu si-l izbi n crestet, ametindu-l. Zeci de brate apucara pe Mahavira care striga nauc: nteleptul s-a sti ns n apele sfntului Ganga! Ochii lui mai ntlnira privirea fecioarei ngrozite. Era trt pre poarta ntr-un valmasag de urlete peste care stapnea glasul regelui Arjuna rost ind parca acelasi cuvnt nimicitor: Sudra... Sudra... La poarta de arama strajerii l primira cu lovituri de spete. Fu zvrlit pe urma mai la vale, ca o gramada de ca rne netrebnica, n mijlocul unui grup de oameni care vorbeau aprins despre moartea marelui rishi. Cineva recunoscu pe Mahavira; l vazuse adineaori ducnd vestea cea

minunata n cetate. Se ridicara glasuri, nti sfioase, apoi mnioase, ca regele si-a ngr euiat pacatul de ieri schingiuind azi pe solul care venise cu stirea mortii ntele ptului. Strnsera pe Mahavira din tarina ulitei, l adapostira n casa giuvaergiului G ianuka, niste femei i spalara ranile si-l pusera sa povesteasca pe ndelete cum s-a stins fiul lui Vasishta. Amanuntele treceau din gura n gura si oamenii murmurau: Minune!... Mare minune!... Un pescar zdrentos, cu fata murdara, luminata de nsuf letire, zise poruncitor: Ma duc la sfntul Ganga, poate sa aflu acolo ramasitele nt eleptului. Porni. Multi l urmara, mai ales batrni cu ochii nfricosati de taine si f emei speriate de mnia zeilor care ameninta sa se abata asupra orasului. Curnd alte cete, mai numeroase, alergara spre rul sfnt. Pe tarmul mlastinos mii de oamenii u mblau de ici-colo, gemnd, cautnd si implornd, ndurare cerului. Unii intrara n valuri si multi se necara, fericiti sa poata muri n apele sfinte care au nghitit pe marele ntelept. Mahavira ramase uitat n casa giuvaiergiului. Era vaduv de multi ani Gian uka si traia singur-cuc, ciocanind toata ziua la bratari, inele si alte podoabe scumpe pentru curtea regelui, pentru rnai-marii tarii si femeile lor. l iubeau to ti pentru ca l cunosteau om supus, muncitor, blnd si credincios. Seara, ntorcndu-se din cetate si gasind acasa pe Mahavira, giuvaergiul se mira, dar nu-l alunga, mbu cara mpreuna, apoi iesira n fata usii se asezara jos si ceru strainu lui sa-i spun a tot. Gianuka l asculta si zmbi: Am priceput, straine. Mare noroc ai avut ca rege le n-a poruncit ndata sa-ti taie capul ! Ce-am gresit oare, stapne? Pentru ca am a dus vestea despre sfrsitul nteleptului? Si asta dadu din cap giuvaiergiul. Regele Arjuna nu poate ierta dojana marelui rishi. Dar mai rau ai pacatuit apropiindu-t e de Navamalika asa. Caci Navamalika nu e o Apsara, cum crezi tu, ci chiar fata vistiernicului Gutayana. Arjuna a ndragit-o att de mult ca n curnd o va lua n palatul sau. Tu nsa ai murdarit pe Navamalika, mbratisndu-i picioarele albe, si ai rascoli t mnia stapnului care deabia asteapta sa-i culeaga fecioria, nadajduind sa dobndeas ca un vlastar frumos ca maica-sa si viteaz ca dnsul. Mahavira ntreba cu glas de fr ica: Dara parintii ei se nvoiesc sa o daruiasca regelui ? Nepriceput esti se sfa tosi Gianuka. S-ar putea oare mai multa cinste pentru un parinte dect sa-si vaza odrasla n palatul regelui ? Dar ea? urma Mahavira ncapatnat. Navama lika? Ar fi o n ebuna daca nu s-ar mndri ca regele i pofteste trupul si iubirea. De altfel cine ntr eaba ce vrea o fata fara minte?

Dar regele Arjuna are saptezeci si sapte de femei! starui Mahavira. Navamalika s a fie cea din urma? Va fi cea dinti fiindca pe ea o iubeste mai mult regele! spus e giuvaiergiul cu mndria slujitorului credincios care ocroteste pe stapnul sau. Ma havira tacu. Era ntuneric acuma si Gianuka nu vedea ct de albi s-au facut obrajii strainului si nici nu auzea ct de cumplit i batea inima. Pacat numai ca sarmana Na vamalika nu prea e bine urma giuvaiergiul ntr-un trziu, aproape nduiosat de gndurile sale. Cnd iam dus podoabele pe care i le-am gatit din aurul regelui Arjuna, am g asit-o plnsa. Maica-sa mi spuse ca s-a speriat fata din pricina valmasagului strnit de tine. A si chemat o baba sa-i descnte. Navamalika stie ca sunt n casa ta? ntreb a deodata Mahavira, apucnd mna giuvaiergiului. Cum sa stie, cnd nici eu nu stiam? r aspunse Gianuka rznd de ntrebarea lui fara rost. Daca s-ar afla si apoi s-ar ntmpla s a se mbolnaveasca mai rau Navamalika, ar fi vai de tine, caci regele ti-ar curma viata. De aceea acuma culca-te, sa aduni puteri, iar mine sa pleci acasa de unde ai venit! Am sa plec negresit! murmura Mahavira cutrernurndu-se parc-ar fi rostit o vorba de ocara. Se culca afara, lnga usa, pe blana lui de leopard, si toata no aptea o petrecu privind stelele care licareau ntocmai ca ochii fecioarei Navamali ka. Inima lui suspina, iar n minte i se framntau mii de planuri: cum sa mai patrun da pna la ea, cum s-o smulga din bratele regelui, s-o duca undeva, sa traiasca nu mai ei doi lumea lor. si zicea mereu ca va pleca acasa, dar mereu adaoga ca nu po ate pleca singur. Simtea foarte lamurit ca aici l ameninta primejdii si, n acelasi timp, ca nici o primejdie nu e mai crunta dect despartirea de Navamalika. ncerca sa-si nabuse inima gndindu-se la marele rishi, la satul de subt Himalaya, la copii i sai si la Anuya. Gndurile i se stingeau n creieri ca niste luminite n bataia soar elui de amiazi. Dimineata l gasi cu ochii nrositi de nesomn si cu sufletul zdrentu it de nehotarre. Fie-ti calea binecuvntata! i zise Gianuka, iesind cu somnul n gene. Primeste-ma sluga n casa ta! l ruga Mahavira, umil ca un cine ratacit ntr-o ograda straina. Giuvaiergiul l privi nedumerit: De ce nu te ntorci acasa? Nu mai pot plec a de-aci zise Mahavira cu fruntea n pamnt. Nu mai cunosc calea pna la poalele sfint ei Himalaya. Gianuka se nfricosa: cum sa adaposteasca el, slujitorul curtii, pe s trainul oropsit de regele Arjuna? Nici macar n-avea nevoie de dnsul. Mahavira nsa i se parea cuminte si supus. Nu-l lasa inima sa-l goneasca. Sovaind, amna raspuns ul. nspre amiazi, plecnd cu o cutie de argint, spuse lui Mahavira:

Alte podoabe pentru frumoasa Navamalika... Se ntoarse trziu, vesel: De-acuma poti sta aici ct poftesti, straine! Oamenii te-au uitat parca nici n-ai fi umblat prin cetate. Asa uita de repede oamenii! Toata lumea vorbeste numai despre serbar il e ce le pregateste regele Arjuna n cinstea fecioarei Navamalika. De altfel si ei i-a trecut spaima. Am gasit-o ciripind ca o turturica. Numai ea m-a ntrebat de ti ne, daca nu cumva te-am vazut. Se vede ca ea nu te-a uitat, fie ca ai speriat-o prea rau, fie ca i-a placut nfatisarea ta. Tnara si nesocot ita cum e, n-ar fi de mirare sa-i fi patruns inima o sageata de sirisa. Mahavira si stapni bucuria. Lepa da blana de leopard si se ncinse cu un sort vnat de slujitor. A doua zi nsa, cnd Gia nuka se gatea sa mearga n cetate, Mahavira zise: la-ma cu tine, stapne, sa-ti fiu de ajutor! Vishnu sa ma fereasca sa fac una ca asta se apara giuvaiergiul. Daca te-ar cunoaste cineva, mi-ai primejdui si mie viata! Mahavira nu starui. Sperant a i otelea rabdarea. n fiecare zi, Gianuka i povestea noutatile din cetate. n fiecar e zi afla cte ceva despre Navamalika. Apoi, ntr-o zi, Gianuka vorbi triumfator: Min e dimineata Navamalika se va scalda n apele sfntului Ganga, iar seara se va culca n patul regelui Arjuna. Mahavira ngalbeni. Toate sperantele se risipeau n sufletul sau ca margelele cnd se rupe ata pe care au fost nsirate, nsusi chipul fecioarei pa rca i se topea n inima, amenintnd sa nu mai ramie dect o durere nesfrsit de chinuitoa re, si pierdu stapnirea. Se arunca la picioarele giu-vaiergiului, plnse, i marturisi ca Navamalika e rostul vietii lui, l ruga sa-l ia cu dnsul n cetate, s-o vaza bare mi ultima oara. Gianuka nici nu ndrazni sa nteleaga dintr-o data, att de ngrozitor e ra cei-i auzeau urechile, l izgoni cu vorbe blnde, dar hotarte. Mahavira, ca si cnd i-ar fi ncoltit n inima o noua speranta, se supuse ndata, si lua blana de leopard si pleca fara parere de rau. Vazndu-l dus, Gianuka respira usurat: Slava tie, Vishn u, Atotputernicule, ca m-ai scapat de primejdia cea mare! 6 Fara sa-si dea seama , Mahavira mergea spre sfntul Ganga. Amurgul cobora repede. Ajunse pe ntuneric afa ra din oras. Nu cunostea locurile, dar nu-i era frica. Departe, n cmpia nnegrita, ru l sfnt se deslusea ca o panglica cenusie cu unduiri matasoase, ntr-acolo se ndrepta acuma hotart, ca spre un liman mntuitor. Trunchiuri putrede de copaci doborti de vn turi ncercau sa-l abata din drum, tufisuri l plesneau cu crengi subtiri peste fata , gropi si santuri i ncetineau pasii, balti si ochiuri de mlastini l trageau de pic ioare. Nimic

nui-l oprea, ntreaga fiinta i era patrunsa de chipul fecioarei. N-avea nici un gnd n creieri. Sufletul nsa i era plin de o ncredere stranie si mngietoare. Osteneala si s omnul l coplesira mai trziu. Se trnti subt un copac si adormi ndata att de adnc ca nic i un vis nu se putu apropia de dnsul. l destepta soarele cu raze calde care-i gdila u pleoapele. Simti n suflet o hotarre gata, parca sapte nopti ar fi chibzuit pna sa -i potriveasca toate amanuntele. Inima i era usoara si vesela ca n preajma unei ma ri fericiri. Spre apus, ca un gard viu, se zarea aleea de platani cobornd din cet ate si ntinzndu-se pna la scaldatoarea regala n Ganga. Pe-acolo are sa treaca Navama lika ngna Mahavira ca si cnd ar fi vorbit cu cineva. Porni voios. Ajunse repede. Se ascunse ntr-un desis aproape de alee si astepta linistit. De la giuvaiergiul Gia nuk stia prea bine ca nici un picior de om nu se poate afla prin preajma scaldat oarei cnd trece regele, cu att mai putin cnd va trece Navamalika. Din ascunzatoarea lui vedea bine cararea batuta cu nisip alb printre platanii cu trunchiuri groas e ct mijlocul unui barbat. O urmarea pna la treptele de piatra care urcau n cetate si pna la poarta de bronz cu cuie de aur, zavorita. n minte i se depana un plan ce se nchegase singur; cum se va strecura pna la marginea aleei, cum va lua n brate p e Navamalika, apoi cum va disparea cu dnsa n tufisele sfntului Ganga nainte ca ostas ii de paza sa-si vie n fire, cum va duce-o departe pna n codrii de pe Himalaya. ntrun trziu auzi zgomot de pasi. Erau ostasii trimisi, sa cerceteze tinutul ca nu cu mva ochi straini sa pngareasca pe iubita regelui. Mahavira nu se clinti din loc. Trei vlajgani, cu sulite lungi scotocind prin tufe, trecura pe-aproape. Vorbeau despre Navamalika, cu glas tare, amanuntindu-i frumusetea prin cuvinte murdare: Unul ofta: Ei, de-as fi eu la noapte n locul regelui... Ceilalti rsera grosolan. A poi Mahavira vazu ostasii rnduindu-se pe alee, cte unul la o suta de pasi, de o pa rte si de cealalta. De-acuma trebuie sa vie!" se gndi Mahavira si ntoarse privirea spre poarta din capul scarii de piatra. Deodata inima i se strnse ca ntr-un cleste de fier. Poarta de bronz se deschise ncet, greoi. Aparu nti vistiernicul Gutayana, parintele fecioarei, n haina stralucitor de alba, cu un toiag lung n dreapta. Apo i, n urma lui sapte fecioare n valuri de argint, cu parul pe spate, cu picioarele goale. Apoi Mahavira se cutremura: n pervazul portii se ivea Navamalika. Era alba si ea ca celelalte, da nfasurata ntr-un val de aur presarat cu pietre scumpe care scnteiau n bataia soarelui. Doua roabe negre, cu aparatori de paun, i tineau umbra si racoare. Apoi veneau sapte femei de-ale regelui n vestminte rosii ca lotusul cel scump. Pe urma patrusprezece sclave purtau pe umeri litiera de bambu,

asternuta cu blanuri de tigru si perne de matase, n care avea sa se urce Navamali ka, dupa baia sfnta, ca sa o-o mai atinga nici o necuratenie pamnteasca pna ce rege le se va milostivi s-o faca femeie. Mahavira statu mpietrit un rastimp, urmarind apropierea alaiului tacut. O tresarire puternica l vesti c-a sosit clipa. Se tr pri ntre tufe, domol ca sarpele, ngrijorat numai sa nu-l zareasca vreunul din ostasii ce strajuiau aleea. Izbtui sa se strecoare pna lnga un trunchi scorburos. n dreapt a si n stnga paznicii nici nu se vedeau; dincolo nsa, chiar n fata lui, razimat de t ulpina platanului, un ostas voinic, cu niste mini mari, noduroase, care tineau dr ept o sulita mai nalta ca dnsul, se uita cu ochi lacomi spre cetate de unde venea n cet convoiul. Tacerea era ca pnza deasa. Doar mustele si niste bondari greoi bziau sfios printre frunze. Apoi Mahavira auzi scrtit de pasi pe nisipul cararii si un z umzet blnd, cntecul fecioarelor ce nsoteau pe Navamalika. n clipa aceea, deasupra lu i, n platan, o kokila porni sa psalmodieze duios, ca o melodie de iubire, nct ostas ul din fata ridica ochii cautnd pasarea maiastra a zeului Kama. Inima lui Mahavir a plngea ca o rana proaspata, iar n creier i i se chinuiau roiuri de gnduri. Cntecul kokilei se unea cu murmurul fecioarelor ntr-o armonie care proslavea iubirea lui si pe Navamalika. Se furisa mai aproape de marginea aleiei, cu groaza n suflet c a paznicul de dincolo i-ar putea auzi bataile inimii. Gutayana trecea agale, cu ochii n pamnt, trndu-si prin nisip toiagul. Printre cele sapte fecioare recunoscu un ele pe care le vazuse lnga lacul din cetate. Navamalika avea privirea ratacitoare parca ar fi cautat mereu pe cineva. Pieptul ei se zbuciuma subt valul de fir si soldurile i se leganau. Deodata ochii ei ntlnira focul privirii lui Mahavira n tuf isul ce-l adapostea. Se opri brusc. Obrajii ei erau luminati de vapaia unei bucu rii mntuitoare. n aceeasi clipire, Mahavira navali din ascunzatoare o ridica n brat e si se ntoarse cu ea spre desisuri. Navamalika si razima trupul pe pieptul lui si i cuprinse capul cu minile albe. Fata lui Mahavira se odihnea ntre snii ei feciorel nici. Narile i se umplura de mirosul corpului ei. si pierdu cumpatul simtind atin gerea pielitei catifelate. Buzele lui sarutau cu disperare snii scapati din striv irea valului. Numai trei pasi mai putu face. Fericirea l coplesi. Uita toate prim ejdiile, toata lumea n mbratisarea ei. El si ea erau nceputul si sfrsitul. Roabele c u aparatori de paun amutira de spaima. Femeile regelui nsa tipau ca din gura de s arpe. Fecioarele dinainte se ntoarsera, Gutayana veni gfind. Ostasul de subt platan se repezi ca uliul asupra lui Mahavira, i smulse din brate pe Navamalika si apoi , apucndu-l de gt, ncepu sa-i care la pumni n obraz, caci sulita o scapase jos n zapa ceala. n cteva clipe sosira si alti paznici, napustindu-se cu totii pe Mahavira, t rntindu-l la pamnt, zdrobindu-l n lovituri. Fu legat cobza si azvrlit deoparte, n vre me ce Navamalika, nconjurata de femei, ngna:

Mahavira... Mahavira... Vistiernicul o lua de mna si alaiul si urma calea, par nu s-ar fi ntmplat nimic. Navamalika nsa ntoarse cap si vazu pe Mahavira nsngerat, ncatus t, nemiscat. Avu o tresarire, ca si cnd ar fi vrut sa se opreasca, dar Gutayana o sprijini, mulcomnd-o: Liniste, liniste, Navamalika! A fost un rob ticalos, ameti t de frumusetea ta. Fecioara suspina. Nu-si mai simtea picioarele. Pe piept o ar deau urmele buzelor lui. Trei ostasi dezlegara pe Mahavira, apoi l ntepara cu vrful de sulita si-l lovira cu picioarele sa se scoale. nainte, nainte, gfi ragusit pazni cul de subt plata izbindu-l cu pumnul noduros n coaste. Navamalika! murmura Mahav ira, cu ochii spre aleia sfnta. Alaiul nu se mai vedea. 7 Pe la amiaza, Mahavira intra iar n cetate, pe aceea poarta de arama, acum nsa calauzit de ostasul cu pumn i nodurosi, care-l tragea de un lant petrecut pe dupa gt, de ceilalti doi care n r astimpuri l izbeau din spate cu picioarele sau cu vrful sulitei. n cetate se aflase despre ntmplarea de pe aleea regala. El e tlharul? ntreba fruntasul paznicilor de l a poarta. Ostasul dinainte raspunse doar din cap, smucind furios lantul. Atunci fruntasul se apropie de Mahavira si-l scuipa n obraz: Cine! Trecura pe carari laun trice pna la temnita de lnga poarta Yama. Fu cobort pe niste scari ntunecoase ntr-o v agauna ce se afla subt zidul cetatii. Acolo ostasul i puse catuse la picioare, l l ega cu lantul de un stlp de piatra si apoi l lasa singur. Mahavira auzi rabufnitul lespedei grele care astupa gura temnitei, ncerca sa se miste, dar nu izbuti dect sa se ntoarca cu fata n sus. Trebui sa stea asa, ca un trunchi sfsiat de dureri. Tr upul i era nsngerat de lovituri, ncins doar peste mijloc cu sortul de la Gianuka. Bl ana de leopard i ramasese n ascunzatoarea din tufis. Pa-mntul rece si umed i mai rac orea chinurile. Ochii deschisi mari sorbeau numai ntunerec. ncet-ncet gndurile se li mpezira. Amintiri ncepeau sa-i lumineze ntunerecul. Navamalika, cu ochii verzi ca livada nrourata, plutea n jurul lui. i simtea n nari mirosul snilor. Buzele i erau dog orte de urmele sarutarilor. Pe gt, n locul lantului, i strngeau bratele ei calde. Suf letul i era patruns de o fericire aromitoare, iar gura lui sopti fierbinte: Navam alika... Ca o strafulgerare i aparu presimtirea mortii care nsa se topi fara urme n noianul de fer icire. Timpul nsusi parca se oprise n loc sa-i statorniceasca bucu ria.

ntr-un trziu i trecu prin minte ca n noaptea aceasta regele Arjuna are sa strnga n bra te pe Navamalika. Si deodata se stinse lumina amintirilor, si temnita ramase mai neagra ,mai chinuitoare ca un mormnt. Se zvrcoli ca o rma sa se scoale sa-si rupa lanturile si sa alerge n ajutorul ei. Guzgani flamnzi se fugareau primprejur. Dupa sfortari crncene, ajunse sa se ridice n picioare. Statu o vreme asa, razimat de s tlpul de piatra. Un zgomot de sus l dezmetici. Parea ca lespedea grea s-ar fi dat la o parte. Pasi mniosi coborau pe trepte. Mahavira se nviora. Poate ca totusi va m piedeca pngarirea fecioarei. Acelasi ostas i dezlega picioarele din lant si-l tr afa ra. Mahavira vazu multumit ca soarele e n asfintit si-si zise ca Navamalika mai p oate fi mntuita. O sumedenie de paznici furiosi l nconjurara. Fu pornit pe o carare . Cineva, din spate l pleznea nencetat cu un bici. Loviturile i frigeau inima, si mu sca buzele, dar nu scotea nici un strigat de durere. La stnga, pe o terasa alba, femeile regelui se mbulzeau sa vaza pe cel ce a ncercat sa rapeasca pe Navamalika. Multe l compatimeau, l gaseau frumos, desi trupul lui era murdar de noroi amestec at cu snge. Ajunse ntr-o hala deschisa. Regele Arjuna sedea n scaunul de judecata, n conjurat de marii sfetnici si de brahmanii curtii. Ostasul trnti cu fata la pamnt pe Mahavira naintea stapnului, care nsa facu semn sa se ridice ca sa-l vaza mai bin e. Paznicii din spate tabarra cu bicele asupra lui Mahavira pna l sculara n picioare . Regele l privi lung, vrnd sa-i citeasca din ochi pentru ce s-a napustit cinele de sudra la Navamalika. Ochii lui Mahavira nsa rataceau de ici-colo, aprinsi de ngri jorare, cautnd pe cineva. Arjuna ntelese ca privirea lui umbla dupa fecioara iubit a. Sari de pe scaun si striga: - Sa piarda lumina ochilor! Mahavira parca n-ar f i auzit. Ochii mari negri aveau o lucire fierbinte si nerabdatoare. Doua mini vra jmase l apucara de umeri, iar n fata i aparu un om scund, uscativ, cu pielea galbej ita, cu gura strmba ntr-un rnjet ciudat, cu ochii piezisi. Era calaul regelui Arjun a, primit n dar de la stapnitorul oamenilor galbeni. Un bru portocaliu i subtia mijl ocul. Omul galben schimba o privire cu paznicii de la spatele lui Mahavira, apoi ridica amndoua minile strnse n pumni, cu degetele mari ntinse si ntoarse nlauntru. n ipa urmatoare Mahavira simti o durere sfsietoare, parca doua pumnale i s-ar fi nfi pt n orbite zdrobindu-i bulbii ochilor. Un tipat de fiara, prelung, serpui n vazdu h. Mahavira cazu n genunchi. Pe obraji l frigeau doua dre de snge. Bolborosi totusi n nestire, ca o chemare deznadajduita: Navamalika... Regele Arjuna auzi soapta, s e ridica iar de pe scaunul de judecata si porunci: Smulgeti-i limba!

O mna si nfipse degetele n pletele lui Mahavira si-i dadu capul pe spate, n vreme ce alte degete osoase i framntau ncheieturile falcilor, silindu-l sa caste gura. Un cl este rece i apuca limba pitita n dosul dintilor de jos si, cu o smucitura scurta, i-o rupse din radacina. Valuri de snge bolboceau n gura lui Mahavira, zvrcolindu-se ntr-un horcait nfundat. Sa-l jupoaie de viu si sa-l arunce hrana cinilor! racni re gele Arjuna, furios, parca n glgirile de durere ar fi auzit iarasi numele fecioarei . Bicele se abatura pe spinarea lui Mahavira cu atta pofta ca-i sfrtecara carnea s i-l facura sa se ridice n picioare. Ostasul cu lantul l tr afara. O ceata de robi se repezira sa spele urmele de snge pe pardoseala lucioasa... Mahavira nu-si simtea picioarele care totusi l duceau pe aceleasi carari, napoi spre poarta Yama. Dinco lo de zid, n fata portii, se afla terasa chinurilor, unde cei osnditi erau aratati norodului vesnic doritor de cruzimi. Un vestitor sufla ntr-un bucium de corn, ch emnd poporul sa alerge ,sa vaza si sa se nfricoseze. La poalele terasei, n piata ce a din care porneau sapte ulicioare, se si adunase multimea deasa, mare nerabdato are. Zvonuri felurite se ncrucisau despre strainul care a pngarit pe aleasa regelu i Arjuna. Cei mai curiosi puneau ntrebari ostasilor ce pazeau, ca un gard viu, te rasa. Si ostasii raspundeau cu glume grosolane, attnd si mai mult asteptarile. Un fior strabatu prin multime cnd aparu n poarta calaul care alergase nainte sa-si pre gateasca cele trebuincioase. Era cunoscut si iubit pentru iscusinta lui uimitoar e. Glasuri prietenoase pornira, chemndu-l pe nume: Ham-Ciun!... Ham-Ciun! Omul ga lben se simtea magulit. Se nchina rnjind si apoi si rndui sculele aduse ntr-un sacule t cenusiu despre care se zicea n popor c-ar fi din piele de om. Se facu tacere ma re mprejurul terasei. Mahavira se ivise, cu orbitele rosii, cu obrajii nacleiti d e snge, cu gura cioprtita ca o rana cascata. Ostasii l loveau necontenit cu bicele ca nu cumva, ncetnd, osnditul sa se prabuseasca. Ham-Ciun i smulse sortul de la bru s i spuse ceva, foarte ncet, ostasilor. Doi cte doi apucara pe Mahavira de picioare, l ntoarsera cu capul n jos si-l dusera subt piroanele batute n zidul cetatii. n cteva clipe fu atrnat ntocmai ca o vita njunghiata gata de jupuit. Trupul se zvrcolea, ca pul se legana maturnd cu pletele lespedele terasei. Calaul alese un cutit cu lama lunga si ngusta, l ascuti ngrijit pe o gresie rotunda. Apoi se apropie de osndit si trase cu vrful cutitului o linie dreapta de la buric pna sub gt, ncet, cu mare baga re de seama sa nu patrunda prea adnc si sa nu tsneasca mult snge. Mahavira se zbate a mai crunt si din gura nsngerata izbucnira niste glasuri groase, necate. Ostasii s e nsirara de amndoua partile si priveau cu ochi

lacomi. Jos, norodul se mbulzea, cu respiratia nabusita, urmarind toate miscarile . Pe urma Ham-Ciun lua cutitul n dinti, ca sa-l aiba la ndemna, si ncepu jupuirea cu degetele, izbind uneori cu piciorul n capul osnditului care se tot balabanea si-i stnjenea mestesugul. Munca omului galben se ispravi de-abia cnd cele din urma raz e ale soarelui se stinsera n apus. Atunci, cu o multumire mndra, reteza pielea vie la mini si la glezne, si o desfasura, aratnd-o ntreaga multimii. Ostasii dezlegara corpul, l ridicara n picioare, Mahavira se clatina si se pravali. Loviturile de b ice sfichiuira cu sete mormanul de carne cruda, care se mai ridica, mai merse cti va pasi si apoi se prabusi fara simtire. Ham-Ciun lua repede alt cutit, ntoarse p e Mahavira cu fata n sus, i facu o crestatura adnca n piept, ca sa-l trezeasca din l esin. Mahavira si mai veni n fire, simti cutitul cum i patrunde n gt. Trupul se ntinse ca ntr-o sfortare suprema. Constiinta mai morfoli o frntura de gnd: Fecioara Navama ..." Pe urma se ntuneca brusc... *** Sufletul avu senzatia unei usurar i naltatoar e. Apoi senzatia nsasi se subtie ca un abur care se mprastie. Mai dainui amintirea unei vieti zadarnice, apoi si ea se stinse. Constiinta pura de-acuma plutea ful gerator spre planuri tot mai nalte, ca si cnd ar fi ncercat sa ocoleasca un destin. Miscarea nsa se ngreuia cu ct sferele se usurau, pna ce se transforma n imobilitate chinuitoare. ntre doua lumi, sufletul gol se scufunda n nesfrsitul singuratatii... CAPITOLUL II ISIT ...Singuratatea era cenusie si apasatoare. Sufletul tremura, o flfire de eter n nemarginire. Amintirea vietii pure n alta lume strabatea ca un lum inis nviorator, ca o promisiune a mplinirii sperantelor. O asteptare grea l atragea din ce n ce mai staruitor spre o tinta necunoscuta. Timpul alerga alaturi, apa t ulbure n care se neaca toate schimbarile. Apoi reminiscentele se ntunecara si astep tarea se prefacu iar ntr-o prabusire dureroasa. Sufletul parca se subtia, n vreme ce constiinta i se mpovara mereu pna ce, brusc, se stinse ca o flacara peste care saasat un capac greu... l 1 Copilul se nascu n ziua a saptea a misterelor lui Osi ris, n anul cnd se facu a saptea numaratoare a vitelor sub stapnirea marelui Kufu, domnul celor doua coroane.

Era ntiul vlastar al nomarhului Senusret din Abotu. Bucuria tatalui nu cunostea ma rgini, mai ales ca sotia si sora sa, Merit i daruise fecior. mplinea patruzeci si trei de ani. Traise ros de groaza ca i se va stinge neamul care rvnea n taina sa c ucereasca tronul faraonilor ajuns n puterea nomarhilor din Nu-Ptah. l numi Unamonu si-l nfatisa cu mndrie Celui iubitor de dreptate, bunului Osiris, fiul lui Geb si al lui Nut. Peste patru ani Senusret avu o noua bucurie. Merit i nascu o fetita pe care, dupa dorinta ei, o numi Neferura. Acum nomarhul din Abotu si zise ca poa te muri linistit. Unamonu si Neferura, uniti prin casatorie, i vor continua neamu l si-i vor pastra curat sngele. Cel bun nsa i mai ngadui multi ani de viata. Senusre t avu mngierea sa nvete pe micul Unamonu a scrie sfintele semne si a le citi, a vin deca boli si a rndui socoteli ,a mnui sageata si arcul, lancea si sabia. Cnd se fac u Unamonu de saptesprezece ani, nomarhul primi porunca de la Kufu sa-i mai trimi ta degraba vreo doua sute de oameni voinici pentru Casa Vesniciei la care muncea u, de multa vreme, mii si mii de robi, fara a ajunge s-o ispraveasca. Senusret p use o ceata de ostasi sa-i adune, de prin locurile de dincolo de Marea Oaza, ct m ai multi nubieni. I se adusera curnd, legati n lanturi, peste trei sute. Vru sa-i porneasca, precum era obiceiul, cu un dregator care sa-i predea Faraonului . n ul timul moment se razgndi. Era un prilej bun spre a nfatisa regelui pe Unamonu. n fru ntea barcilor cu oamenii negri, plutea corabia nomarhului cu pnza rosie triunghiu lara umflata de vntul cald de miazazi. ntlnira sute de vase ce urcau anevoie spre S venet dupa blocurile de piatra trebuincioase pentru piramida uriasa a Faraonului . Senusret arata lui Unamonu orasele de pe tarmii fluviului sfnt pna la Nu-Ptah. K ufu primi pe nomarhul din Abotu, prieteneste, n sala cea mica a tronului. De pe c oloanele albe ce sustineau tavanul nstelat, cuvintele sfinte aurite pofteau viata lunga domnului viteaz si numai biruinti. Faraonul sedea pe un scaun de aur, cu pschentul n cap, cu barba falsa regala pe piept, iar picioarele desculte i se odi hneau pe o lespede de argint. Asculta bucuros pe Senusret si raspunse prin cteva vorbe pe care scribul, ghemuit alaturi, le nsemna cu sfintenie pe o foaie de papi rus. n sala era zapuseala grea si pe obrajii Faraonului, de subt pschentul mpletit din fire de aur curat, se prelingeau dre de sudori lucitoare. Trei perechi de sc lave, goale, cu aparatori de pene de strut, se straduiau zadarnic sa mai racorea sca putin aerul dimprejurul tronului. Unamonu avu fericirea sa poata saruta pici orul faraonului si sa primeasca, din minile lui, ca amintire, un scarabeu de aur cu pecetea stapnului stapnilor. Senusret, foarte multumit de toate, se ntoarse apoi acasa, mpreuna cu Unamonu, n orasul sfnt Abotu, ale carui mprejurimi

adaposteau asezamintele de vesnicie ale ntilor faraoni stapnitori peste cele doua t ari egiptene si n mijlocul caruia se nalta falnic marele templu al zeului Osiris, domnul tuturor lucrurilor, binefacatorul lumii, regentul eternitatii. Cinci ani trebui sa petreaca Unamonu ntre preotii zeului, sa nfrunte toate ispitele, sa-si ns useasca toate nvataturile ca sa dobndeasca n sfrsit, initierea n tainele lumilor vazu te si nevazute. Dupa ce se nfatisa zeitei Isis ca un luminos desavrsit, Senusret i dadu de sotie pe Neferura, mpreuna cu o casa noua, cladita nadins pentru ei, urndule doar sa-i daruiasca un nepot. Unamonu era acuma barbat ntre barbati, n ochii lu i negri domneau parca visuri si dorinti tainice. Mitra alba, pe craniul ras, i lu ngea putin fata. Avea o fire blnda, potolita, spre deosebire de sora si sotia sa Neferura, mladioasa si frumoasa ca floarea de lotus, dar aspra si scitoare nct ajuns ese spaima tuturor slujitorilor. Batrnul Senusret se stinse ntr-o dimineata calda de primavara, fara a fi bolit. Gasindu-l mort, Merit ncepu sa se vaite desperat, s i sfrtica hainele, si smulse putinul par alburiu ce-i mai mpodobea capul. Tipetele ei adusera degraba si pe Neferura la capatiul mortului, apoi pe toate femeile din Pahimtu, nct palatul si gradina nomarhiei se umplura de bocete. Numai Unamonu si s tapni durerea si porunci sclavilor sa ridice ndata corpul rece al tatalui sau si s a-l duca n casa mortilor, unde sa-l gateasca pentru calatoria cea mare. Apoi el ns usi merse cu vestea trista n mijlocul celor sapte mari preoti ai lui Osiris, nstii ntndu-i ca, urmas de snge al lui Senusret, se urca n scaunul de nomarh. Preotii si dregatorii de frunte i se nchinara pna la pamnt, dupa obicei, si-i urara sa traiasc a si sa domneasca milioane de milioane de ani ntru multumirea lor si a orasului s fnt Abotu. Noul nomarh nsa, n aceeasi zi, trimise solie umila Faraonului, dnd de sti re ca nteleptul Senusret sa savrsit din lumea aceasta si ca el, Unamonu, este de a zi nainte stapnitorul locurilor. 2 Trei zile Unamonu aproape ca nu iesi din casa m ortilor unde, sub privegherea preotului Aahotep care ardea mereu miresme si cite a rugaciuni, sclavi priceputi munceau cu srguinta la mbalsamarea cadavrului. Fiind el nsusi un hekau care cunostea toate, aseza cu minile lui n pntecele mortului amul etele sortite sa usureze trecerea sufletului prin primejdiile lumii lui Osiris. Apoi corpul, acoperit cu pnza de in, fu lasat sa usuce saptezeci de zile, iar Una monu se apuca sa cercetez cu amanuntul pregatirile facute de rasposatul pentru o dihna-i de veci. i era mare frica sa nu fi uitat ceva si astfel sa zadarniceasca lunga calatorie a sufletului nspre Cmpiile Yalu. Senusret si cladise din vreme mormn tul. Saptezeci robi au sapat

doisprezece ani, n coasta stncoasa dinspre Uahe Psoi, coridor larg si adnc n fundul caruia alti muncitori au taiat odaitele funerare. Mesteri iscusiti au zugravit p e pereti ntmplarile mai de seama ale vietii lui pamntesti presarndu-le cu semne de c uvinte sfinte. Chiar sarcofagul de bazalt fusese gata cu sapte ani nainte de moar tea lui. Unamonu cobora zilnic n Casa Vesniciei, citea si rascitea formulele magi ce de care are nevoie sufletul spre a dobndi nemurirea ca Osiris, supraveghea ngra madirea celor trebuincioase n ncaperea zidita alaturi de lacasul de odihna a corpu lui. nmormntarea se facu n ziua a saptezeci si saptea. Multime nesfrsita veni sa nsot easca pe Senusret n ultima-i calatorie pamnteasca; toti cei trei mii sapte sute de preoti ai marelui templu, apoi mai-marii orasului, capetele tuturor breslelor d e meseriasi, pastori, tarani, pna si mult dispretuitii porcari. Femeile se boceau de se cutremura vazduhul, n vreme ce ostasii cu sulite aurite si casti de piele paseau teapan, nconjurnd mumia purtata de sasesprezece slujitori si urmata de vaca cu coarnele poleite pentru jertfa. n fruntea cortegiului mergea nsusi Unamonu, nfa tisnd pe credinciosul zeu Horus, avnd n dreapta si n stnga preoti ntruchipnd pe Thot s Anubis, iar la spate pe maica-sa Merit, care tinea locul zeitei Isis, si pe Nef erura, care avea blndei Neftis. rolul Pornira spre marele templu si se oprira ctev a clipe i fata pilonului urias strajuit de catarge nalte n vrful carora fluturau ste agurile celor doua coroane. Unamonu murmura o rugaciune si pe urma convoiul se nd repta spre Casa Vesniciei. nfasurata ntr-un lintoliu alb, avnd pe piept,ca o podoab a pioasa, chipul bunului Osiris, cu fata ovala zmbitoare, cu biciul faraonic ntr-o mna si n cealalta cu toiagul de pastor , mumia fu asezata pe banca de nisip de lng a gura rnormntului. Preotul sacrificator ucise vaca si mparti carnea. Ceremonia fu lunga si solemna, cum se cuvine. Merit si Neferura, nestiind cuvintele sfinte s i trebuind sa le rosteasca dupa soaptele preotilor dimprejur, ncurcara putin sluj ba, nct de vreo doua ori Unamonu ncrunta din sprncene. n cele din urma nsa mumia fu co borta subt pamnt si asezata n sarcofag, ntr-o dunga si cu gtul pe o razimatoare ca sa poata vedea mai lesne formulele mntuitoare pentru viata de dincolo ori sa si le reaminteasca de le-ar fi uitat. Zidarii ncepura degraba sa astupe intrarea corido rului subteran, n vreme ce multimea ntristata se ospata din pomenile bogate. Toata noaptea urmatoare, Unamonu urmari n gnd peregrinajul sufletului tatalui sau. l ved ea ajungnd la templul lui Osiris, batnd la poarta mparatiei sufletesti, patrunznd n s ala ndoitei dreptati unde omul se desparte de pacate spre a se nvrednici pentru vi ata eterna. n fund, sub un naos de sicomor, Zeul cel bun si drept asteapta pe fiu l Senusret care soseste tremurnd. O cumpana uriasa se afla n mijlocul salii. Mait, femeia dreptatii si a adevarului, sta n picioare, aproape, sa

cntareasca inima raposatului. Mai ncolo, o fiara groaznica, Amait, mncatoarea, juma tate crocodil si jumatate hipopotam, ntoarce gura catre Osiris, cerndu-i parca voi e sa sfsie pe cel de-abia venit. Si mprejur, ghemuiti pe calcie, sed linistiti cei patruzeci si doi de zei judecatori, ntocmai attia cte nomuri are Egiptul si cte paca te grele ispitesc pe om n viata pamnteasca. Anubis pune inima pe cntar. Senusret se nfricoseaza cumplit si zice: Inima mamei mele, inima nasterii mele, inima vietii mele, nu te scula cu marturie mpotriva mea, nu fi vrajmasa mea n fata nemuritorilo r!". Isis, buna si iubitoare, e gata sa-i sara n ajutor. Dar nu e nevoie. Senusre t a fost fara pacate, nct zeul Thot poate vesti stapnului Osiris: "Raposatul e cntar it pe cntar si nu e greseala ntr-nsul, inima lui e dreapta, acul cntarului arata dre pt..." Atunci Osiris rosteste bucuros: Biruitor sa iasa raposatul ca sa umble pri n toate locurile, printre duhuri si printre zei, iar Paznicii portilor Apusului deloc sa nu-l opreasca!..." Cuprins de mare veselie, Senusret nsira toate cele o suta si unu de nume ale lui Osiris, apoi pe ale tuturor zeilor deosebi apoi pe a le celor sapte sali ale raiului cu patrusprezece porti si patrusprezece locuinte ... Unamonu nici nu mai putu adormi n noaptea aceea. Mereu i se parea ca a uitat ceva si ca sufletul celui ce i-a dat viata, ramas fara sprijinul talismanului cu venit, va fi mncat de vreun duh vrajmas si se va pierde n neant pentru vecie. Gndul l ngrozea. Primejdia nimicirii i se nfatisa ca o amenintare ce-l astepta si pe el. Trebuia s-o nlature. Simtea poruncitor ca viata lui e nevoie sa se prelungeasca si dincolo de moarte, ca si cnd ar fi avut o nsarcinare tainica de mplinit. A doua zi se hotar sa nceapa ndata a-si cladi Casa Vesniciei. Se sfatui cu mesteri, si ales e locul ntr-o parte ascunsa a dealurilor. Facu el nsusi niste planuri, porni lucru l numai cu oameni de ncredere. Si se linisti, parc-ar fi nvins de acuma puterea mo rtii. Peste doi ani nchise ochii maica-sa Merit, nu atta de batrnete, ct de jale pen tru neuitatul Senusret pe care l-a iubit mult si cu care se nvoiau n toate. Si pes te alti doi ani, un sol domnesc aduse nomarhului stirea ca a murit faraonul. Ora sul sfnt Abotu se cutremura de ntristare, iar Unamonu se gati grabnic sa plece la Nu-Ptah, la nmormntarea celui ce a fost rege si la ncoronarea celui nou. Neferura, cum afla de plecarea lui, l lingusi si-l ruga sa o ia si pe dnsa. N-a avut parte s a iasa nici baremi pna la Nut-Amon, desi e sotie de nomarh si ar avea dreptul sa se mai arate si ea n lume. Plnse si si blestema soarta nenorocita. Toti barbatii si iau nevestele cnd e vorba de niste serbari asa de frumoase. Nu e nici sluta, nici proasta, sa fie osndita a-si ngropa tineretea n orasul unde nu ntlnesti dect preoti s i morminte. Vrea sa cunoasca si ea obiceiurile curtii, sa vorbeasca cu femei far aonului. Unamonu nu putu rezista. O lua. 3

Nu-Ptah, orasul domnesc, jelea zgomotos pe Kufu, vreme ce marii preoti ai zeului Amon pregateau ncoronarea principelui regal Dadefra, cel mai mare dintre cei tre izeci si trei de feciori ai raposatului. Unamonu fu gazduit n Casa Faraonilor, ca si ceilalti nomarhi sositi. Mostenitorul tronului se afla de cteva zile n templu, supunndu-se curateniilor obisnuite nainte de ncoronare. Kafra, al doilea fecior al lui Kufu, se nsarcinase cu primirea nomarhilor. Statea toata ziua n mijlocul lor, vorbea cu fiecare, se interesa de mersul treburilor. Avea vorba buna si privire a de otel. Unamonu l ndragi. n ziua ncoronarii orasul si ntrerupse jalea. Toata lumea se mbulzi pe ulitele strmte si strmbe, iar cei mai norocosi pe aleea dintre palatul regal si marele templu al lui Amon, pe unde trebuia sa treaca cortegiul. Cnd apa ru Dadefra, cu pschentul greu pe cap, cu mantia de fir pe umeri, iar n mini cu toi agul si biciul zeului Osiris, orasui ntreg izbucni ntr-un clocotitor strigat de bu curie. n sala tronului, n templu, pretutindeni, Unamonu urmarise numai fata noului faraon, lata, cu buzele carnoase si umede. De pe frunte i se prelungeau mereu, m prejurul sprncenelor, picuri de naduseala, brazdnd fardul gros cu care sclavele ne gre i rumenisera obrajii, n ochii maslinii avea oboseala si lncezeala omului ce-si petrecea vremea numai n Bratele femeilor. Privindu-l, Unamonu simtea o ura ciudat a mpotriva faraonului. Cauta sa o nabuse si nu izbutea, si aduse aminte niste cuvin te pe care i le soptise odinioara tatal sau despre mostenitorul tronului: Dadefra mai mult iubeste femeia dect pe Amon..." Apoi zvonul ajunsese demult pna la Abotu despre Isit, fata unui rob, pe care Dadefra a luat-o n Casa Femeilor sale. Din p ricina ei principele ocoleste pe sora si sotia sa, si o umileste. Isit l-a ferme cat cu farmece necunoscute, facndu-l sa pofteasca mereu alte femei, dar sa nu se desparta de ea nici o noapte. n timp ce nconjurau zidurile sanctuarului, Unamonu nt reba pe un preot din cortegiu: Faraonul are copii? Are trei, cu Isit raspunse pr eotul uimit ca un nomarh nu stie ceea ce stie ultimul sclav din Nu-Ptah. Un ospa t minunat sfrsi solemnitatea, n gradinile palatului, bogate n umbre de platani, cu pajisti tunse si nflorite ca niste covoare, cu banci de sicomor si de marmura. Me se joase erau ntinse pe marginile aleielor, pentru capeteniile breslelor si miile de slujitori ai Casei Faraonului. Chiar n fata palatului, pe terasa alba, se imp rovizase un chiosc urias, acoperit, unde se asezara nomarhii cu sotiile lor si t oti sfetn icii regali cu marii preoti ai tuturor zeilor. Dadefra aparu ntovarasit de Marea Femeie, sora si sotia sa, si de Isit, femeia inimii sale. Toata lumea se nchina sarutnd pamntul, dar n sufletul mai-marilor se ascunse anevoie mirarea ca faraonul nici la

ospatul ncoronarii nu s-a putut desparti de Isit. n loc sa tina de mna pe sotia sa domneasca, Dadefra si sprijinea bratul stng pe umarul frumoasei ibovnice, care zmbe a triumfatoare si se uita peste multimea ploconita ca si cnd ea ar fi fost adevar ata stapna a celor doua tari. Unamonu sedea la o masa aproape de masa faraonul cnd zari pe Isit, tresari parca i s-ar fi mplntat o sagea n inima. Nu-si mai putu lua ochii de la ea. l cuprinse spaima care totusi i mngia sufletul. Isit... Isit..." i umb la prin minte numele ei ntr-un vrtej salbatec parc-ar fi cautat urmele unei aminti ri ascunse undeva tainitele sufletului. O cunosc pe Isit... De unde o cunosc?" se ntreba deodata, ncercnd sa-si adune ntr-o gramada toate clipele vietii, sa poata al ege pe cele lamuritoare. Nu gasi nimic, dar simtamntul starui, tot mai viu, umplnd u-i inima cu bucuria arzatoare a unei revederi de mult asteptate. Isit statu o c lipa n picioare, nainte de a se lasa banca asternuta cu blanuri de lei, n stnga fara onului.O pana stufoasa de strut, alba, nfipta n parul aramiu, buzele subtiri, culo area sngelui, nasul mic rasfrnt putin strengareste... Rochia stravezie i dezmiarda trupul. Gulerul de fir brodat cu pietre scumpe se rasfrnge pe umerii fildesii, ia r n fata i se odihneste pe snii rotunzi ca doua portocale. n picioare poarta sandal e de aur. Cete de sclavi alergau printre mese, cu tavi grele ncarcate de mncari. Gs tele fripte ntregi erau mai cautate si vinuri vechi n cupe cu doua torti pe care l e umpleau mereu fecioarele slujitoare. Neferura era fericita, se simtea mai frum oasa ca toate femeile, rdea si mnca. Dezghiocnd cu degetele-i fine carnea alba de p e un piept de gsca, sopti lui Unamonu: Pinea noastra de seminte de lotus e mai bun a ca asta de orz... Unamonu n-o auzi. Strngea n mna o bucata zdravana de friptura d in care nici nu gustase. Se uita necontenit la masa faraonului, n nestire. Neferu ra i mai zise ceva. Nu ntelese, dar si veni n fire. Isit are ntr-adevar vraji tainice" se gndi ngrijorat. Bau doua cupe de vin, una dupa alta, si intra n vorba cu un nom arh batrn despre Casa Vesniciei pe care si-o naltase raposatul Kufu, sfrsita de-abi a acum un an, parca faraonul si-ar fi presimtit moartea. Batrnul mncacios, cu fata murdara de unsori si farmaturi de carne, cu ochii holbati de lacomie, raspundea n monosilabe, nghitind dupa fiecare gura de mncare cte o gura de vin. De-abia cnd isp ravi halca de friptura i se deschise cheful de vorba, pornind sa povesteasca cum si-a cladit si el un mormnt scump n apropierea piramidei marelui faraon, ca sa se odihneasca n vecii vecilor lnga stapnul cel bun si drept. Unamonu nu-l mai putea a sculta. Ochii lui sorbeau iar pe Isit care nici baremi nu-l vazuse. Apoi brusc nt rerupse povestirea batonului, zicnd din toata inima:

E frumoasa Isit, femeia regelui... Nomarhul clipi siret, ntoarse capul s-o vaza s i murmura: Frumoasa. Si nu va mbatrni niciodata. Are treizeci de ani, a nascut tre i copii si iata, parca-i o fecioara de cincisprezece. Neferura prinse vorbele ba trnului, ofta si adaoga cu imputare: A, daca as afla si eu tainele ei! Unamonu le stie si nu mi le spune. Unamonu se uita la ea mirat, parca ar fi vazut-o ntia oar a. Si i veni n gnd, din senin: Femeia asta mi-e straina, desi e sora si sotia mea, i ar Isit, desi mi-e straina, parc-ar fi adevarata mea sora si sotie!" Gndul i se p aru ciudat , l nfricosa. Vrnd sa-l alunge, si arunca iar ochii la Isit care rdea zgom otos si se rasfata n vreme ce faraonul i mngia spinarea goala. Ura mpotriva lui Dadef ra izbucni mai vie n inima lui Unamonu. Se zbuciuma parc-ar fi planuit sa se repe ada sa scape pe Isit de alinarile unui dusman .Glasul Neferurei l potoli : Vezi c e frumoasa e rochia marii favorite? Am sa-mi fac si eu una la fel .Ce zici, mi-a r sta bine? ti place taietura mnecilor n coada de rndunica? Uite cum o mbratiseaza Fa raonul! O, si sarmana regina zmbeste trist si rabda. Dar si ea e prea rece. Isit e mult mai dulce. Atunci Isit, cu gtul ntins sub sarutarea regala ,ntoarse ochii sp re masa unde sedea Unamonu ,i ntlni privirea si ramase deodata asa ,cu buzele ntrede schise si nflorite de sursul zburdalnic. Unamonu de-abia acum i vazu ochii mari, al bastrii ca cerul diminetii, cu genele lungi ncarcate de fard ,cu o stralucire mis terioasa si ispititoare n care scnteiau amintiri din alte lumi. Privirea ei tulbur ata se odihni att de lung asupra lui Unamonu ca atrase atentia tuturor. nsusi Fara onul se uita spre masa nomarhului din Abotu si sopti ceva Isitei, care avu o nfio rare parca ar fi trezit-o dintr-un vis placut. Neferura observase privirea favor itei si se nrosi de mndrie cnd Dadefra nvrednici de asemenea cu o privire masa lor. Murmura ncntata: Ai vazut, Unamonu? Isit s-a uitat la mine. Si Faraonul. Dintre to ate numai la mine s-a uitat. Snt fericita . Sclavii aduceau acum fructe si dulcet uri. n fata mesei regale, n locul patrat nadins lasat liber, aparu dansatoarea Tant nuit ,goala din cap pna n picioare ,cu un val rosu diafan n mini ,cu rasuciri de cor p voluptoase, nsotita de cntaretele din sistru, flaut si harpa. Ochii Faraonului s e aprinsera vaznd trupul dansatoarei. O melodie taraganata ncepu. Cteva roabe tiner e, ghemuite ntre cntarete, bateau din palme n tact rar. Tantnuit dansa cu miscari d e solduri si tremurari de pntece, nvrtind valul parca s-ar fi aparat de mbratisari p rea patimase. Dadefra o sorbea ,lingndu-si mereu buzele, cu priviri lacome. Apoi, cnd dansatoarea se gramadi la picioarele lui, la sfrsit ,i darui un inel de cornal ina ,strngndu-i bratul putin asudat. Tantnuit nici nu apucase sa iasa si piticul D anga, rasfatatul curtii,

se repezi nlauntru. Fu primit cu rsete galagioase la care el raspunse scotnd limba. Umbla n patru labe cu latraturi de catel flamnd ,se dadu peste cap. Faraonul nsa n ici nu se uita la el acuma. Mnios ca Dadefra nu il ia n seama ,piticul zbiera ceva ntr-o limba salbatica. n zadar. Deabia mai rsera ctiva nomarhi necunoscatori ai cuv iintei obisnuite la ospetele regale. Veni un harap cu niste maimute nvatate sa jo ace ca oamenii dupa o muzica speciala de fluiere si tobe. Toata lumea se minuna afara de Dadefra. Nu-i mai placu regelui nici chiar mestesugul strain cu doi pap agali dresati sa vorbeasca ntre ei despre Faraon si sa strige la urma :"Milioane de milioane de ani stapnului Dadefra!" Deodata Faraonul porunci cu glas aspru: Ta ntnuit! Maestrul placerilor regale alerga desperat. Tantnuit, nfasurata ntr-o mant ie de in , sedea ntre tovarasele ei, sub un palmier batrn, aproape. Cum o vazu iar , Dadefra se lumina la fata. n mijlocul dansului ,spuse o vorba reginei si alta f avoritei ,se scula, facu semn dansatoarei ,o lua de mna si apoi pornira toti patr u spre poarta palatului. Plecnd, Isit se mai uita o data lung la Unamonu ,parca a r fi cautat sa-si umple ochii cu privirea lui .Faraonul cuprinse n mers mijlocul dansatoarei Tantnuit, pipaindu-i soldurile goale carnoase. Se ridicara de pretut indeni murmure de usurare: Dadefra a poftit pe Tantnuit .Dadefra a scapat de vra ja frumoasei Isit! Slavit fie marele Amon! Unamonu se bucura si nu-si dadea seam a de ce ; i se facuse un gol dureros n inima cnd nu mai vazu pe Isit ,si totusi er a vesel. Mereu s-a uitat la mine Isit, i spuse la ureche Neferura ,triumfatoare. Dar dansatoarea Tantnuit e mai frumoasa si de-acuma ea va fi aleasa Faraonului. Toate cuvintele pe care le auzea i se pareau nmuiate n fericire. Serbarea continua .Venira alte dansatoare ,apoi luptatorii libieni. Unamonu privea si zmbea mereu ,pierdut. La o masa alaturi, femeia nomarhului din Mes-Ra ,o batrna nacrita ,zise cu glas tare: Faraonul va izgoni din Casa Femeilor sale pe Isit, cu toate ca e m ama copiilor lui, iar Isit va fi iar sclava cum a fost si maica-sa ... Unamonu p rinse vorbele batrnei . i placura att de mult ca-i venea s-o mbratiseze. i raspunse rz d ncrezator : Asa! S-o izgoneasca faraonul! Am s-o cumpar apoi eu pe Isit, s-o du c acasa la noi, la Abotu. I se ncurca limba parc-ar fi fost beat, desi nu bause n ici pe sfert ct ceilalti. Neferura surse foarte multumita ca Unamonu se gndeste sai cumpere ca roaba pe Isit, iubita faraonului. 4

A doua zi Unamonu se duse la marele preot al lui Osiris, despre care stia ca cun oaste toate cele ce se petrec n casele faraonului. Trebuie sa afle neaparat ce-i cu Isit sau barem sa vorbeasca despre ea. Marele preot cunoscuse si iubise odini oara pe Senusret. Fiind guraliv din fire, nu astepta dect sa fie strnit. ncrezator n fiul lui Senusret, preotul si deschise larg inima, mai ales cnd veni vorba despre noul faraon. Nu sunt bune semnele! Dadefra e cu totul robit de femei , mormai dn sul cu amaraciune; n loc sa-l doara grijile crmuirii, se gndeste vesnic la poftele trupului nesaturat. Faraonul trebuie sa fie asemenea lui Amon, zeul zeiilor, si Dadefra nu-si poate stapni nici pornirile inimii. Unamonu dadea din cap cu gravit atea cuvenita si chibzuia mereu cum ar putea ntreba ce s-a facut cu Isit? Preotul nsa i spuse singur ct de indignati sunt toti slujitori zeilor din pricina purtarii noului faraon. Nu s-a mai pomenit de cnd lumea ca un domn al celor doua tari sa se arate cu ibovnica de mna chiar la ospatul ncoronarii. Sa aiba femei cte i doreste inima, dar sa le pastreze n Pahimtu cum e obiceiul, pentru potolirea trupului. S -apoi cum a plecat de la masa cu Tantnuit, lasnd de rusine pe mai-marii tarii, ca sa se culce degraba cu ea! E cu totul robit femeilor, gemu batrnul iar ndurerat. Atunci Unamonu zise cu glas care parca voia sa pipaie: Dar barem asa Dadefra a s capat din mrejele vrajitoarei?... ngaduitor: Preotul zmbi Crezi c-a scapat? Nu cun osti pe Dadefra, tinere. N-a scapat si nici nu poate scapa. Isit i-a patruns n sng e ca otrava dulce de care nimeni nu mai vindeca pe om. De cnd a luat pe Isit n Cas a Femeilor sale, Dadefra a mai schimbat mii de femei, dupa toane. Toate au trecu t, Isit a ramas. Dansatoarea Tantnuit e prea frumoasa, ngna Unamonu cu o strngere d e inima. Numai trupul ei e frumos, pe cnd Isit are si sufletul frumos! raspunse b atrnul apasat. Isit... sopti Unamonu stins parca i s-ar fi topit ncet toate nadejd ile. Tantnuit poate fi buna pentru o noapte, dar Isit pentru toata viata! urma p reotul. Faraonul trebuie sa alunge din Casa Femeilor sale pe Isit ,zise nomarhul cu o lucire de mnie n ochii speriati. Niciodata! Dupa fiece femeie noua, Dadefra se leaga mai mult de Isit! Unamonu ngalbeni. Se uita la marele preot ca si cnd i-a r fi cerut ndurare. Blbi apoi ngrozit: Trebuie s-o alunge! Trebuie? facu atunci batrn ul zmbind putin batjocoritor. Afla dar ca adineaori am vazut n gradina palatului, pe Dadefra, n chioscul de sicomor, mpreuna cu Isit. El o tinea pe genunchi si o sa ruta, iar ea de-

abia raspundea la mngierile lui... Preotul nici nu observa cum se clatina din pici oare Unamonu, parca i-ar fi venit ameteala. Continua sa-i povesteasca ntmplari din casnicia faraonului, sa compatimeasca apoi pe regina care n-a avut norocul sa f i nascut barem vreun copil, sa laude n sfrsit pe Kafra si sa regrete ca raposatul faraon n-a lasat mostenitor pe Kafra, spre binele si marirea tarii. Unamonu nu m ai auzea nimic, ca si cnd ar fi mncat din carnea spurcata a pestelui oxirinx care a nghitit barbatia binefacatorului Osiris. De-abia seara si veni n fire, zicndu-si c a marele preot e un zevzec care toraie verzi si uscate, si ca Isit, orice-ar fi, nu mai poate ramnea n Casa Femeilor lui Dadefra. Marea Femeie a Faraonului pofti la o petrecere, n casele ei pe toate femeile nomarhilor. Neferura se gati de dimi neata pna dupa amiaza, si puse toate podoabele. Voia sa fie iar cea mai frumoasa, cum si zicea ca a fost si la ospatul ncoronarii. Se ntoarse de-acolo la Unamonu str alucitoare de fericire: Am fost fermecatoare, iubitule! Am petrecut minunat! Toa ta lumea m-a admirat. Cteva femei de-ale faraonului au chemat pe loc sclavele sami vada rochia, sa le faca si lor rochii la fel... Unamonu o asteptase nfrigurat. Spera sa afle ceva despre Isit. Neferura i povesti amanuntit cum a cunoscut pe t oate cele optzeci si opt de femei ale lui Dadefra, silindu-se sa-si aminteasca n umele lor si mai cu seama rochiile si podoabele fiecareia. Regina nu-i prea plac use; o gasise ntr-adevar prea rece si trista. Barbatul, nerabdator, ntreba: Dar Is it? A izgonit-o faraonul? Neferura i arunca doar o privire dispretuitoare, ca si cnd ntrebarea nici n-ar merita raspuns. Mai vorbi un rastimp despre sandalele regi nei si pe urma trecu la Isit. Unamonu suspina. Mai toata vremea numai cu mine a stat Isit! zise femeia cu mndrie. Nu-ti spuneam eu la ospat ca se uita mereu la m ine? Chiar asa a fost. Mi-a marturisit Isit ca eu am fost cea mai frumoasa! Unam onu tremura. Inima l ndemna sa-i puna deodata mii de ntrebari, i era frica sa nu-i g hiceasca taina Neferura. Tacea si-i sorbea cuvintele. M-a ntrebat si de tine urma Neferura, strngnd buzele cam ironic. Parca-i era rusine sa vorbeasca despre un bi et nomarh. Ai avut noroc ca i-am placut eu mult de tot! Ca sa ma maguleasca pe m ine, ma ntrebat mai de multe ori si despre tine. Vezi, ce nseamna sa ai o femeie i steata si frumoasa cum sunt eu? Si ct de putin m-ai pretuit tu pna acuma! N-ai mer ita sa fac attea sacrificii pentru tine, Unamonu! Barbatul murmura cu o pizma ce i se vedea pe fata: Fericita esti tu, Neferura! Sunt cum mi se cuvine sa fiu! zi se femeia privindu-l de sus. mi pare nsa rau ca nu ramnem aici! Pna la nmormntarea lui Kufu trebuie sa stam...

Eu vorbeam sa ramnem aici totdeauna facu Neferura. Pacat ca nu se poate. Isit m-a ntrebat de ce nu venim n Nu-Ptah, ca doar tu esti prietenul faraonului. Nu stia f rumoasa ca soarta te-a osndit sa traiesti n Abotu. Se mbiase chiar sa vorbeasca far aonului sa ne aduca la curte , sa-ti dobndeasca vreo dregatorie potrivita. S-a mbi at Isit? ntreba Unamonu cu o izbucnire de bucurie care se neca nsa repede n amaraciu ne. Adauga trist : Adevarat, nimeni n lume, nici chiar faraonul, nu ma poate smul ge din marele templu al Celui Bun. Numai moartea. I-am spus si totusi ea a mai s taruit , zise femeia. Ma iubeste mult de tot, nici nu-ti poti nchipui ct ma iubest e. E o fiinta nespus de dragalasa. Nu ma mir ca Dadefra i zice stapna gingasiei" si o tine ca ochii din cap ! Lumea spunea ca are s-o alunge ofta Unamonu, fara spe ranta. Mai curnd va alunga faraonul pe toti preotii si mai-marii tarii dect sa se desparta de Isit! raspunse N eferura cu o siguranta ce nu mai ngaduia nici o ndoia la. Unamonu era zdrobit. Visul, pe care si-l faurise dintr-o vorba auzita ntmplato r, care nflorise n sufletul lui ca o lume aievea, se destrama. n inima nsa i ramase d orul dupa Isit ca un carbune aprins. Ratacea pe ulitele murdare, printre oameni urti si galagiosi, mbracati n zdrente, prin alelele gradinilor palatului, grabit si speriat parc-ar fi cautat ceva pierdut pentru totdeauna. Apoi, din senin, a dou a zi ntreba pe Neferura: Cum i-e glasul? Glasul reginei? se mira femeia nentelegnd n data. Nu... sovai Unamonu. Nu al reginei... Vorbesti de Isit rse Neferura. Cald s i dulce parca te mngie. Mai trecu o zi pna ce Unamonu ntreba iar: Era vesela? Isit e veselia ntrupata , l lamuri Neferura. Dar inima ei ofteaza des. Asa e inima, nici odata nu se multumeste cu ce are. Poate ca nu-l iubeste pe Dadefra? ndrazni Unamo nu. Care femeie n-ar iubi un rege?... Unamonu nu mai avea odihna. Zile ntregi pnde a primprejurul portilor grele ce desparteau Casa Femeilor regale de atingere cu lumea barbateasca. Nadajduia s-o zareasca. I s-ar fi astmparat inima ntlnindu-i bar em o privire. ncerca sa intre n vorba cu paznicii scopiti, care nsa, de frica morti i, l izgonira ca pe un sclav pribeag. n sfrsit sosi ziua nmormntarii raposatului Kufu . Ca nomarh al orasului sfnt unde a nviat din morti blndul zeu Osiris, Unamonu avu rol de frunte n desfasurarea ceremoniei si ndeosebi la ritul deschiderii gurii. Se ncurca totusi n litaniile pe care le stia bine de mic copil. Ochii lui descoperis era pe Isit printre celelalte femei regale. n tot timpul slujbei savrsite n templul nou ce se ridicase lnga Casa Vesniciei lui

Kufu, nu se mai gndea dect sa-i auda glasul, chiar de-ar fi sa-si piarza pe urma f ericirea sufletului n viata de dincolo. Se bucura cnd mumia faraonului disparu n pnt ecele piramidei uriase. Mii de vaci si mai multe pasari fura jertfite spre a dobn di, pentru sufletul mortului, mila Celui ce iubeste dreptatea. Mii de mii de oam eni nconjurau Casa Vesniciei care parea un munte de lespezi lucitoare. Ospatul po menilor multumi toata lumea. Fumul sacrificiilor acoperea cmpia ntreaga, ca un nou r albastru, si cobora pna peste apele Nilului sfnt. Mii de preoti mari si mici mpar teau bucati de carne sfintita norodului lihnit de foame si totusi certaret. Fara onul oferea, chiar cu minile sale sfinte, bucatile cele mai bune din vaca cea mai grasa fruntasilor tarii, ncepnd cu Marea Femeie Regala, urmnd cu printii, fratii s ai, cu femeile casei sale. Unamonu, ca mare stapn peste marele templu al marelui Osiris, dadea mna de ajutor faraonului. Acuma era fericit. Putea vedea de aproape pe Isit, care a stat toata vremea acolo, lnga Dadefra si lnga el. Uneori mantia l ui alba atingea haina ei albastra si fina ca pnza de paianjen. S-au privit nti lung , citind fiecare n ochii celuilalt bucuria inimilor ce s-au regasit dupa desparti ri de milioane de ani. Fetele lor erau luminate de sclipirea ochilor care se mngia u. Apoi faraonul a ntrerupt farmecul cu o ntrebare. Isit raspunse si Unamonu i auzi doar glasul, fara a ntelege cuvintele. Fericirea l ametea, si dadea seama ca de sar mai uita la nu-si va putea stapni patima si o va mbratisa n fata lumii ntregi. ea , Nu mai cuteza un rastimp sa ntoarca ochii spre dnsa. Simtea nsa mereu privirea ei pe obrajii lui, pe pieptul lui, pe minile lui care tremurau cioprtind un sold rum en de vaca sacrificata. Apoi nsetat dupa inima ei, ridica iar pleoapele, i ntlni zmbe tul fierbinte. O vazu cum tinea n mna o felie de friptura din care de abia gustase . Vazu bine chiar locul de unde au muscat dintii ei mici, albi. Minile faraonului erau unsuroase de carnea ce o daruia, n semn de prietenie , fruntasilor dintre f runtasi. Unamonu taia bucatile cu dibacie ,desi cutitul i juca n mna. Deodata nsa, t ocmai cnd se uita pierdut la Isit, l destepta o durere ascutita n aratatorul stngii. Taisul cutitului i patrunsese pna la os. Scoase un tipat scurt, nabusit. Sngele tsne a din rana. Dadefra se ntoarse spre el, vazu si surse. Isit, speriata, se repezi nt rebnd: Te-ai taiat rau? M-am zgriat putin bolborosi Unamonu cu ochii n ochii ei. To tusi, sa te leg! adauga Isit aruncnd o privire rugatoare faraonului. Leaga-l! por unci Dadefra. Unamonu zmbea uluit. Nu-l durea nimic si se uita doar la Isit, care , avnd felia de carne n mna, nu stia ce sa faca. i veni el n ajutor. Cu acelasi cutit taie o fsie din mantia-i alba si o ntinse frumoasei Isit. Ea o lua, dar ramase to t att de ncurcata. Atunci Unamonu puse cutitul pe altarul de piatra si apuca lacom carnea din mna ei. Isit rse. Rsul ei era

ca o picurare de graunte de argint. Legndu-l, i sopti : Te doare? Nu! raspunse Una monu tainic. Atingerea degetelor ei calde i dadea fiori de betie. i simtea respira tia usoara pe mna murdara de grasimi si rosita de snge. Suflarea ei era ca umbra s icomorului n arsita verii. Cum statea putin aplecata peste bratul lui, i vedea ume rii plini si, sub rochia ce-i dezvelea gtul, rotunjimea snilor. n nari sorbea miros ul trupului ei mai ametitor si mai dulce ca toate parfumurile nti. Cum te cheama? l ntreba pe urma Isit, ndreptndu-se, privindu-l n adncul ochilor, n vreme ce degetele ei pipaiau usor mna lui nfasurata. Unamonu din Abotu zise dnsul domol si nfricosat d e bataile inimii sale. Unamonu! repeta ea cu glas visator, parca dincolo de sune tul cuvntului ar fi simtit adierea unei amintiri. Isit se retrase apoi la locul e i si ramase gnditoare, cu buzele repetnd mereu, fara glas, numele lui. Unamonu si p rivea mna stnga pe care o mngiasera degetele ei, ngrijorat numai sa nu-i dispara urme le. Apoi vazu felia de carne n mna dreapta, vazu urmele dintilor ei. Musca brusc n acelasi loc, cu o lacomie salbateca, ncercnd asa sa-si mulcomeasca pofta inimii. I sit l zari. n ochii ei ca cerul lucea soarele bucuriei. 5 Peste cteva zile avea sa plece acasa, cu Neferura la Abotu. Se ngrozea. Toti cei patruzeci si doi de nomar hi si luara ramas bun de la faraonul Dadefra, sarutnd de sapte ori pamntul. Faraonu l le porunci sa nceapa degraba numaratoarea vitelor. Unamonu nadajduise sa mai va da pe Isit. Trebui sa porneasca pe Nil n sus cu nadejdea sfarmata. ncepuse vntul de miazazi parca ar fi vrut sa opreasca corabia care ndeparta pe Unamonu de dragoste a inimii lui. Pe ct era corabia de ncarcata cu daruri de-ale faraonului pentru mar ele templu al lui Osiris, pe att de mpovarat de dureri era sufletului nomarhului. Treizeci si trei de perechi de lopeti sfrticau apele rului sfnt vltorite de mnia vntul ui fierbinte. Unamonu sedea afara, n arsita, pe scaun nalt, cu fata spre orasul n c are ramnea Isit. Nemiscat, nfasurat i mantia alba, cu mitra alba n cap, parea un Osi ris fara barba sfnta. Privirea lui cerceta chinuita orizontul, desi era mult de cn d templele, palatele, gradinile pierisera ca nchipuirile unui vis frumos care se spulbera cnd deschizi ochii. D OU a sclave negre se sileau sa-l apere de sulitele soarelui, facndu-i mereu vnt cu niste aparatoare uriase de papirus. Cobor noaptea si Unamonu ramase singur, n acelasi loc, pe acelasi scaun. Zadarnic l chema Neferu ra n chioscul unde li se

pregatise pat moale si masa bogata. Singuratatea l ispitea. Tacerea o masura ples caitul regulat al lopetiloi precum sclipirile stelelor pipaiau puterile ntunerecu lui. n urechile lui rasuna din ce n ce mai limpede glasul ei pna ce auzi, repetate de mii de ori, cuvintele pe care i spusese ea. Acuma cuvintele acelea parca avea u ntelesuri multiple, n ele parca s-ar fi topit toata iubirea lor. Mna stnga i era le gata de aceeasi fsie pe care i-o potrivise acum sapte zile. Trziu, privind oglinda apei cu licariri misterioase i aparu din valuri nsasi Isit, alba, zmbitoare. Se ap ropia cu leganari de solduri si cu o stralucire patimase n ochii ca doua stele. I se parea mai ademenitoare dect zeita Isis, cea ocrotitoare a iubirilor si a tain elor. Unamonu ntinse bratele, nsetat. Chipul disparu ca o vedenie nselatoare. Acasa , tristetea i se ncuiba n suflet ca frigurile cele rele n oase. Neferura credea ca e bolnav si ruga pe marele rekh-akhet, care cunostea toate leacurile, sa redea l ui Unamonu sanatatea si veselia. Nomarhul afla si fu cuprins de banuieli: poate ca ntr-adevar Isit l-a fermecat cu vreo vraja, precum a fermecat si pe Dadefra? si aminti cum a mncat carnea din care muscase ea. Alerga n sanctuarul templului, mor mai acolo toate formulele mntuitoare de farmece, nghiti din toate zamurile sfintit e cte o gura. Dar noaptea urmatoare Isit l dojeni n vis: Asa ma iubesti?" si Unamonu avu remuscari si plnse n taina ca si-a pngarit iubirea. Pe urma si atrna sperantele de marea sarbatoare a bunului Osiris. Noul faraon are sa vie la Abotu cu toata c urtea, dupa obiceiul din stramosi. Va veni si Isit. Cu ct se apropia luna Choiak, cu att Unamonu se nviora. Dadefra sosi fara femei. Nomarhul cunoscu atunci toate sfsierile deznadejdii, precum Neferura gusta toate multumirile bucur iei. Era uni ca femeie de neam mare. Faraonul i vorbi numai ei ca unei surori de snge; la cerem onia marelui mister nfatisa pe zeita Isis. Mai avea o singura dorinta: s-o ndragea sca Dadefra si s-o ia n Casa Femeilor sale pentru totdeauna. Acelasi mare preot c are i vorbise lui Unamonu despre Isit, n curtea templului osirian din Nu-Ptah, i po vesti acum framntarile cele mai noi din casa faraonului. Regina s-a saturat de um ilinte. Daca merge si Isit la Abotu, eu ramn acasa!" i-a zis n fata faraonului, ndem nata n ascuns catre vrednicul Kafra. Faraonul s-a mniat si era sa vie ntradevar num ai cu Isit si celelalte femei, iar pe Aia s-o lase acasa. Ar fi o rusine fara se aman. n ultima zi, spre fericirea celor doua tari, fost Dadefra a ascultat rugaci unile marilor preoti si n-a mai adus pe Isit, dar nici pe regina. Unamonu ascult a povestirea preotului pna la capat, apoi i ntoarse spatele fara o vorba, nct batrnul se nfurie si-i striga n gura mare: Necuviinciosule! nainte de a pleca napoi, Kafra, care nsotise pe rege la marea sarbatoare, lua deoparte pe Unamonu sa schimbe cu e l cteva cuvinte n

patru ochi. Nomarhul spera iar n vreo taina care i-ar putea harazi pe Isit. Kafra nsa l ispiti mai mult din ochi parc-ar fi vrut sa-i citeasca n suflet ceva. Unamon u avu o noua dezamagire. Kafra l ntreba despre revarsarea Nilului, despre retrager ea apelor , despre culesul viilor... Nici macar nu pomeni de Isit. Acum Unamonu se gasea fara nici un sprijin. Doar vreo minune l-ar mai putea apropia de Isit. n cepura ndoielile. Poate ca ea nici nu se mai gndeste la dnsul. A rastalmacit el nis te cuvinte nevinovate ale ei si a ajuns sa-si nchipuie ca marea favorita a faraon ului ar fi n stare sa se coboare pna la el. Sufera din pricina prostiei lui. si adu se aminte cum i-a spus Neferura ca Isit a ntrebat-o despre el si totusi la nmormnta rea lui Kufu a ramas pe gnduri, cnd i-a spus numele, parca nu l-ar fi auzit niciod ata. Hotar sa si-o smulga din inima, si zise ca trupul lui pofteste cu patima boln ava trupul alesei faraonului, ca sa gaseasca placerea trecatoare pe care nu i-o mai poate darui sora si sotia sa Neferura. Placerea aceasta usoara nsa poate s-o caute la alte femei. Tatal sau Senusret, pregatindu-pentru marea preotie, l nvatas e sa dispretuiasca poftele trupesti si sa nu vaza n femeie dect mijlocul de-a avea urmasi care sa-i pastreze neamul. De aceea nici n-a cunoscut alta femeie Neferu ra. afara de ncepu sa caute femei. Cnd aduse n casa pe cea dinti Neferura ngalbeni. S e laudase catre prietene ca Unamonu ar muri mai bine dect sa o mparta pe ea cu alt e muieri. Era singurul nomarh care nici nu avea Pahimtu. Ce nevoie de Casa Femei lor, cnd nu dorea nici o femeie? l ocar, plnse, lesina, Unamonu parca era de piatra. Porunci ngrijitorului caselor sa-i pregateasca degraba un Pahimtu. Femei cea nou a era fr umoasa si foarte tnara; o alesese pentru asemanarea ei cu Isit. Era fata unui preot marunt al marelui templu. Toata familia se bucura si slavi pe buna I sis ca a trimis odraslei lor un noroc asa de mare. Peste sapte zile Unamonu se s atura de trupul ei. O pastra nsa n Pahimtu si o coplesi cu daruri. Puse pe pastoru l tainelor sa-i gaseasca alta .I se mai aduse o fecioara, mai draguta, mai frage da . Cnd avu sapte femei n Pahimtu, lui Unamonu i trecu prin minte ca multumirea pl acerii trupesti nu astmpara focu inimii. Nu se dadu batut. Voia sa ucida n sufletu l sau pe Isit cu orice pret. Trebuia sa nimereasca o femeie care s-o nlocuiasca b arem. Pe care o poftea, o lua. Nici nu le mai aducea n Casa femeilor. si mplinea po fta unde se ntmpla .Nu mai alegea .ntre sclava si stapna nu e deosebire. E aceeasi f emeie. Totusi cu ct schimba mai multe, cu att golul din inima crestea. Isit l urmar ea pretutindeni, ziua si noaptea. Apoi ntr-o buna zi, pe neasteptate, porni spre Nu-Ptah cu o barca usoara si iute ca sageata de argint. Se duse la Dadefra si-i ceru voie sa dea numele "Bunatatea

Faraonului Dadefra ,fiul lui Kufu" unui canal mare ce planuise .Faraonul primi b ucuros. Unamonu nsa n-avu nici o bucurie. Nu izbutise sa zareasca pe Isit .Ba mai afla ca Faraonul, spre a o feri de mnia reginei Aia, a cladit un palat nou, n mij locul unei gradini minunate ,nadins pentru Isit. Acolo nu poate patrunde nimeni a fara de Dadefra . 6 Sase ani se chinui Unamonu, nomarhul din Abotu. Se ducea din cnd n cnd la Nu-Ptah, se apropia de palatul alb, asteptnd minunea. Sa mprietenit cu marele scrib Tetunu, purtatorul pecetii regale si paznicul tainelor faraonului. i aducea daruri scumpe si, prin cuvinte mestesugite, i smulgea vesti despre Isit, caci Tetunu o vedea uneori. Afla ca Isit, din vesela si zburdalnica ce era, s-a facut gnditoare si mohorta parca inima ei ar fi roasa de o durere ascunsa. Unamonu se mngia. Isit l doreste. Isit din pricina lui e ntristata. Neferura si recstigase mu ltumirea de cnd Unamonu renuntase la celelalte femei, desi le mai tinea n Pahimtu. i cerea nsa, de cte ori pleca la Nu-Ptah, s-o ia si pe dnsa. n cele din urma i mplini dorinta socotind ca, prin Neferura, va ajunge la Isit. Marele scrib l sfatui sa s e potoleasca. N-ar fi bine sa se amestece n cearta din familia faraonului. Daca s -ar duce Neferura la regina Aia, s-ar putea supara faraonul; daca ar patrunde la Isit, s-ar mnia regina si toti prietenii ei, n cap cu viteazul Kafra. Cei mici sa nu se bage n nentelegerile celor puternici. Unamonu starui, si plasmuise prea mult e sperante. Neferura trebuie sa vorbeasca cu Isit. Putin i pasa de supararile reg inei. El numai pe Dadefra vrea sa-l slujeasca. Faraonul e stapnul lui. Tetunu se n dupleca. Dadefra, prin mijlocirea lui, ngadui bucuros sotiei nomarhului din Abotu sa cerceteze pe Isit n casa iubirii regale. Neferura se minuna de bogatiile ce l e vazu acolo, dar si mai mult de primirea ce i-o facu Isit. Parc-ar fi fost suro ri, asa o mbratisa si o cinsti. Era dragalasa ca si acum sase ani, dar n ochii alb astri plngea o taina chinuitoare. Vorbira despre multe nimicuri si mai ales despr e solemnitatile de odinioara care le-au prilejuit putinta sa se cunoasca si sa s e mprieteneasca. Unamonu ce face? ntreba apoi deodata Isit cu glasul mai dulce. Ne ferura i povesti cum s-a schimbat Unamonu, parca ar fi mereu bolnav. Isit avu o t resarire. Ochii i se umplura de lacrimi. Att de mult ma iubeste ca o nduioseaza chi ar suferinta sotului meu!" se gndi Neferura, magulita. Isit nu se plngea de singur atate. Avea mii de sclave si faraonul i ghicea toate dorintele si i le mplinea cu bucurie. Ma iubeste prea mult faraonul , zise Isit cu un suspin. Din pricina mea nu poate iubi pe sora sa regala. Eu nu sunt vinovata cu nimic! Sunt o biata fem eie. De cte ori nu l-am rugat n genunchi sa se

ntoarca la Aia, iar pe mine sa ma lase n voia soartei! Nu-i cer nici macar sa ma p astreze n Casa Femeilor sale. Degeaba! Mai curnd zice c- da foc tuturor oraselor d in cele doua tari, dect sa ma piarda pe ar mine. Pna ajunsera acasa, Neferura treb ui sa-i povesteasca totul Unamonu, de zeci de ori, vorba cu vorba. Ascultnd-o suf letul i se lumina. De-acuma era sigur ca Isit nfatiseaza nsasi taina fiintei lui. Fara ea, viata lui nu putea avea nteles, nici aici, nici n alta lume. n ochii ei e stralucirea luminii lui Osiris. Numai unindu-se cu ea, s-ar topi n snul marelui ze u. Isit e talismanul nemuririi lui, precum el e chezasia eternitatii pentru ea. De-abia amndoi, mpreuna, alcatuiesc un suflet divin vrednic contemple vesnicia. Iu birea lor e iubirea n Osiris, fericirea fericirilor si taina tainelor. Trebuie sa smulg cu orice pret pe Isit din temnita iubirii faraonului! si zise Unamonu. Se n chise n odaia vrajilor care se afla n dosul sanctuarului. Era hotart sa ncerce puter ea unui hekau despre care nsemnarile sfinte spuneau doar atta: Darma tarile si coroa nele!" Nimeni nu ndraznea sa dezlantuie vraja aceasta, caci cerea moartea vrajito rului nsusi. Unamonu ndrazni. Fara Isit, viata lui nu mai merita frica mortii. Top i zece tabonu de aur curat, l amesteca cu sapte picaturi din sngele sau si facu o statueta ntruchipnd pe Isit. Apoi o ascunse ntr-un palat miniatura, asemanator case i albe n care traia marea favorita. Saptezeci de zile n sir, de cte sapte ori pe zi scotea chipul ei de aur din nchipuirea de palat, mormaind de cte sapte ori cuvint e vechi pe care nici el nu le ntelegea. La sfrsit sfarma palatul cu un ciocan de ar gint, iar statueta o topi din nou si o prefacu ntr-un lantisor pe care sil atrna d upa gt, ca sa-l poarte pna la mplinirea vrajii. A doua zi sosi n Abotu o veste groza va: a mur it regina Aia. Unamonu si freca minile n ascuns: Iata puterea nencercatulu i hekau! Porunci sa-i pregateasca marea corabie cu trei pnze si porni ndata spre N u-Ptah. nainte de a se arata n zare orasul Mes-Ra, ntlni un sir lung de vase iuti, v enind tocmai dinspre miaza-noapte. Steagul lui Kafra flfia pe toate corabiile. Una monu nu pricepea: cum pleaca tocmai Kafra de la nmormntarea reginei Aia? Totusi vo ia sa-si continue calea. I se facura semne sa opreasca. Fu chemat pe vasul lui K afra. i vorbi nsusi principele: Faraonul a otravit pe Aia, Marea Femeie Regala, so ra lui si a mea, ca sa ridice pe tron, n locul ei, pe Isit, aleasa inimii sale. V iata mea si a tuturor odraslelor marelui Kufu se afla n primejdie mare. Dadefra v rea sa ucida pe toti cei din neamul faraonilor, sa daruiasca amndoua tarile copii lor sai cu Isit. Marii preoti din Nu-Ptah s-au cutremurat de atta nelegiuire si m -au ndemnat pe mine sa mntuiesc lui sa

tarile lui Amon de stapnul stapnit de o sclava fara minte. Iata de am plecat. Si t e ntreb, Unamonu, ca sa raspunzi ndata, mergi cu mine ori cu nelegiuirea? Merg cu tine! zise Unamonu fara sovaire. Te-am crezut dusmanul nostru - urma Kafra, mult umit. Sotia ta a fost o data la Isit, n casa iubirii regale. Acuma vom ucide pe D adefra si vom restabili domnia dreptatii! Unamonu stralucea de bucurie. Se mpline a puterea vrajii descatusate. Daca va muri Dadefra, Isit va fi scapata si va fi a lui. Toti nomarhii tarii de miaza-zi sunt de mult de partea noastra , adaoga K afra. Tu singur ai tacut. Acuma ne ducem la vest, sa adunam ostire multa, sa ne gatim de lupta. Pna n saptezeci de zile trebuie sa izbndim! 7 Un an si jumatate se zvrcoli razboiul pna ce, ntr-o ciocnire crunta, aproape de Mes-Ra, ostile faraonulu i fura zdrobite si mprastiate. Dadefra nsa fugi la Nu-Ptah sa strnga n graba oaste n oua. Kafra, nainta falnic spre miazanoapte, dobornd n trecere templele ridicate de Dadefra. Odata cu moartea regelui nelegiuit, voia sa piara toate urmele trecerii prin lumea aceasta. n fata orasului Nu-Ptah, dadu peste ostirile noi ale faraonu lui. Se ncinse o batalie mai crncena; nceputa ndata dupa rasaritul soarelui, tinu o jumatate de zi. Dadefra cu oastea sfarmata, fu pus pe fuga, nct nu se mai putu opri pna n spatele piramidei sale neispravite unde avea sa nvinga sau sa moara. Unamonu adusese lui Kafra cei mai buni ostasi si cele mai multe bogatii. De aceea era mn a dreapta si sfetnicul cel mai ascultat al principelui. nversunarea pentru zdrobi rea ct mai grabnica a lui Dadefra, Unamonu o ntretinea. ntrzierile i frigeau inima. I se paru lung sorocul de saptezeci de zile; soarta n-a ngaduit biruinta cea mare nici dupa ce au trecut de doua ori sapte luni. Nerabdarea lui sporea cu ct se apr opia de orasul Nu-Ptah. l cuprindeau clipe de groaza : daca n valmasagul razboinic ar fi omorta si Isit? i era frica alteori sa n-o fi luat cu el Dadefra, sa cada n minile osta silor nsetati de macel. Bucuria fiecarei victorii i era amarta: oare n-o fi si ea printre cadavrele pe care le batjocoreau nvingatorii razbunatori? Desco sea fur ios pe toti prizonierii: Unde-i Faraonul?... Dar Isit?" Oamenii tremurau, blbiau, nu stiau nimic, si asteptau moartea cu torturi grele. Unamonu i ucidea, cre znd ca sngele lor va astmpara setea inimii lui chinuite. Iscoade venira cu vestea c a Dadefra a pus sa arda mumia reginei Aia si a-i risipi n vnt cenusa. Kafra racni: Tot astfel va pieri Isit! Unamonu auzi si nmarmuri. Atunci straduintele si nadej dile lui trebuie sa se prabuseasca. Astepta sa se mai mulcomeasca mnia lui Kafra si apoi i ceru sa-i daruiasca pe Isit. ce

Sufletul meu are nevoie de Isit! starui Unamonu. Kafra vazu o nflacarare ciudata n ochii lui. ntelese ca nomarhul are de gnd sa-si mplineasca o razbunare mare. I-o f agadui. Grosul oastei ocoli orasul faraonilor, ndreptndu-se pe urmele lui Dadefra. Unamonu si opri o ceata buna de soldati: Mergem sa gasim pe Isit! Daca cumva n-a luat-o Dadefra! raspunse Kafra, despartindu-se. Unamonu simti un ac n inima. Int ra n oras. ntlni un preot. Isit!... Unde-i Isit! striga Unamonu. Faraonul n-a mai a vut vreme s-o ia... Isit a ramas n casa iubirii! zise preotul, ploconindu-se pna l a pamnt. Ulitele erau pustii. Oamenii nfricosati se ascundeau. Ici-colo fugari raz leti din oastea lui Dadefra ncercau sa dobndeasca ndurare, aruncndu-se cu fata n tarna n semn de supunere. Biruitorii i macelareau ca pe niste vite de jertfa ,si muiau a rmele n sngele fierbinte. n sfrsit Unamonu zari zidurile albe care mprejmuiau casa iu birii regale, si, printre coroanele de palmieri si sicomori, terasele nflorite al e coperisului. La poarta cea mare era o gramadire de oameni. Poate ca alte cete de ostasi au sosit acolo mai de mult si atunci Isit... ncepu sa alerge. Ctiva sold ati tineri, agitndu-si lancile cu vrful de bronz ruginit de snge, l ntrecura. n urma l ui pasii celorlati veneau greoi, amestecati cu gfieli obosite, cu vorbe murdare si rsete grosolane. Era acuma n mijlocul cetei, nconjurat de trupuri goale de la bru n sus, lucitoare de sudori, cu arcur i lungi pe umeri si tolbe de sageti n spinare. ncotro ntorcea privirea, ntlnea numai oameni. Apoi deodata se poticni parca cei din fata s-ar fi izbit de un zid. Ceata se risipi. Unamonu se repezi nainte. Poarta cea mare era numai la vreo cincizeci de pasi. Ctiva ostasi de-ai lui, strapunsi d e sageti, se zvrcoleau n nisip, gemnd si vaitndu-se. Un plc de dusmani narmati disparu pe poarta: care se nchise cu zgomot greu de bronz. Unamonu alerga spre poarta, c uprins de spaima, racnind catre soldatii vrajmasi ce se iveau pe zidurile gradin ii: Dati-mi pe Isit si va daruiesc viata! Vino sa ti-o iei! raspunse un glas gro s, batjocoritor, urmat de rsetele celorlalti. n aceeasi clipa Unamonu auzi suier d e sageti mprejurul sau. Se opri nauc. Oamenii lui navalira asupra portii, n vreme ce arcasii trageau n cei de pe ziduri, silindu-i sa se ascunda. Lovituri de pumni , de mnere de sabii rabufneau n poarta de cedru ntarit cu benzi de bronz. Cteva topo are ncepura sa sfrtice aschii. Bolovani grei, aruncati dinlauntru, ntrerupeau truda celor de-afara, ntartndu-i n salbatacie. Unamonu, desperat, n mantia-i alba tivita c u lotusi de aur, cu blana de pantera pe umar, si frngea minile, umbla de ici-colo, zorindu-si ostasii sa sparga poarta mai degraba si dorind totusi sa nu izbuteasc a, de teama ca nu va putea scapa pe Isit de furia lor. Glasuri aprinse se

ntreceau n sudalmi: Isit, zdreanta faraonului, sa vie aci!... Ea ne trebuie!... Eu am s-o sugrum cu minile mele!... Eu am sa-i rad snii cu sabia asta!... Nu nsa naint e de a-mi fi facut eu pofta cu ea!... Vreau sa trec si eu pe unde a trecut Farao nul!... Si eu... Toate cuvintele lor erau cutite n inima lui Unamonu. Se amesteca printre ei, sa fie barem acolo cnd se va pravali poarta, sa alerge nainte, s-o ap ere pe Isit. O piatra i zdreli umarul. Nu simti durerea, ntr-atta grija pentru viat a ei i stapnea inima. APOI CINEVA porunci oamenilor sa se mparta n doua: o parte sa ramie aici, ceilalti sa nconjoare gradina si sa escaladeze zidul fara aparare. S-a sfrsit , si zise Unamonu vaznd o ceata departndu-se. Peste ctva timp auzi racnete pr elungi n gradina, departe . Cei din fata portii izbeau mai aprig. Apoi urletele d in gradina se ntetira, apropiindu-se parca. Ultimii aparatori de la poarta dispar usera sa nfrunte pe dusmanii patrunsi nlauntru. Unamonu zari n coltul portii o spar tura. n vreme ce ostasii loveau cu securile din ce n ce mai fur iosi, Unamonu ncerc a sa se strecoare n gradina. Blana de pantera i aluneca, mantia de in se sfsie, uma rul drept i era nsngerat. Patrunse totusi. Se rostogoli ca un sac pe prundisul alb. Era fericit. Se ridica sprinten si porni n goana spre cladirea alba, nalta, cu co loane care sprijineau sus sapte terase transformate n gradinite de flori. Trepte de marmora aratau intrarea strajuita de statui colosale ale zeitei Hator cu cap de pisica. Unamonu parasi cararea prundita. Alerga n linie dreapta, peste pajiste a tunsa cu ngrijire, printre tufe de flori multicolore. Zgomotul luptei ramase n u rma. Se simtea biruitor. Va lua n brate pe Isit si vor fugi mpreuna. Cele doua rndu ri de zeite parca-i faceau semne sa se grabeasca. Urechile ciulite de pisica se miscau, ncurajndu-l. Unamonu ncepu sa tipe n culmea bucuriei: Isit!... Isit!... Sufl etul meu!... Iata-ma! n capul treptelor albe, ntre statuile cenusii ale zeitei vol uptatii, rasari brusc un barbat nalt, spatos, cu pieptul gol, cu un sort rosu din ainte, ca un arcas. Unamonu vazu o fata negricioasa, aspra si doi ochi umflati d e ura. ntinse amndoua bratele, parc-ar fi vrut sa spuie arcasului ca a venit sa sa lveze pe Isit. Omul ridica arcul, ochind. Striga cu glas n care tremura numai iub irea: Isit!... Isit!... Auzi sageata zbrnind n aer, o clipa apoi simti o lovitura n gt si ndata o durere ascutita. Picioarele mai alergara ctiva pasi, se mpleticira, co rpul se rasuci cu bratele naltate spre cer si se pravali la pamnt, pe spate. Sagea ta nfipta adnc n gt statea acuma vertical si se zbatea ca coada unui sarpe furios. U namonu si simtea sngele fierbinte bolbocind n rana si prelingndu-se pe gt, cnd n dreap a, cnd

n stnga, dupa cum se clatina sageata vrajmasa .n aceeasi vreme se gndea nsa ca Isit p oate nici nu mai e aici sau ca omul cu ochi de ura a ucis-o ca sa nu cada n minile dusmanilor. Gndul i stergea durerea. Ochii lui vedeau foarte sus cerul aproape al b si o ramura uscata de palmier, ca o mna ntinsa n gol. i trecu prin minte sa faca o sfortare si sa-si smulga sageata din rana, sa nu fie otravita. Bratele i erau pa rca pironite n pamnt, nu le putu misca. Doar pieptul i se ncovoia ntr-o zvrcolire. Ap oi se gndi fara teama ca trebuie sa moara si Isit... Cerul se ntuneca brusc, parca s-ar fi tras o perdea neagra, si n clipa aceea gndul se stinse neispravit. *** Su fletul izbucni ca dintr-o nclestare purificatoare. Zborul se iutea mereu prin sfe re tot mai usoare. Miscarea se transforma n plutire fara tinta, apoi n imobilitate . Materia informa nconjura stropul de constiinta ca o temnita de ntunerec. Pe urma atmosfera se limpezi ntr-o pnza de lumina pe care surdeau amintirile unei existent e divine si sperante palide. O ncercare de naltare rupse echilibrul n constiinta. F ormele materiei se topira n golul nemarginirii. Spatiul nsusi se stinse n constiint a .Doar timpul se nvrtea subt cerul ei ca o chemare neobosita care ndurereaza singu ratatea... CAPITOLUL III HAMMA ...n golul nesfrsit, sufletul stingher plpia ca o lic arire de speranta. Asteptarea dincolo de timp era strabatuta mereu de o raza cal da din infinit, aducatoare de ndemnuri. Apoi asteptarea se subtia si timpul parca ncepea iar sa curga n linie dreapta. Constiinta spatiului se nchega treptat, se ngr osa n unde tot mai dese. Planuri de materie se schimbau caleidoscopic, mpovarnd ari pile sufletului si nascnd senzatia miscarii. Era o coborre spre o tinta noua, nela murita si totusi simtita ca o calauza sigura. Sufletul parca si chibzuia forma, n vreme ce constiinta se zbuciuma tot mai neputincioasa. Si deodata constiinta se curma coplesita de mbratisarea lumii noi... 1 i dadu numele Gungunum, n amintirea r egelui viteaz, ntelept si iubitor de dreptate care a stapnit odinioara n Larsa si d espre care spunea deseori ca ar fi fost un strabun de-al ei. Ea nsasi era femeia marelui nubanda Pidur Libur, slujitorul si prietenul regelui Samsu-Iluna, fiul s i urmasul neuitatului Hammurabi, domn peste Sumer si Akkad. Se numea Nim-Utumu, era vesela ca a nascut fecior si astepta cu

nerabdare plina de mndrie ntoarcerea sotului ei din razboiul mpotriva regelui Rim-S in, care navalise n tara, cuprinznd orasele Uruk si Isin, macelarind mii si mii de oameni. Nim-Utumu mai nascuse de sase ori, dar nu avusese norocul sa-i traiasca nici o odrasla. Tremura pentru viata lui Gungunum si jertfea zilnic cte o vaca a lba marelui zeu Marduk, implorndu-i ocrotirea. Batrna Luballat, sclava mestera n da dacirea copiilor, l scalda de cte trei ori pe zi n apa nenceputa, adusa din rul sfnt B uranun, mormaind fel de fel de descntece care alunga negresit duhurile tuturor bo lilor. Pidur Libur sosi mohort din razboi. Biruisera oastea dusmana n cteva batalii , dar regele Rim-Sin izbutise sa scape .Si pna ce nu va fi jupuit de viu Rim-Sin, se stia ca n-are sa fie pace si liniste la hotare. Supararea nsa i trecu n clipa cn d Nim-Utumu i nfatisa copilasul de doua luni voinic si sanatos. l strnse la piept, f agadui jertfe bogate zeilor si porunci lui Ululai, feciorul batr nei Luballat, sa fie cinele lui Gungunum. Asa crescu Gungunum nedespartit de Ululai. Cnd mplini Gun gunum cinci ani, Ululai mplinea douazeci. Acuma hoinareau mpreuna pe ulitele si pr in gradinile falnicului oras Babilu. Se duceau deseori pe tarmurile zidite ale ru lui sfnt Buranun care spinteca n doua orasul ocrotit de marele Marduk, zeul zeilor . Acolo mai ales, privind barcile nenumarate ce misunau pe valurile namoloase, U lulai i povestea cte grozavii din razboaiele regilor din Babilu cu vecinii neastmpa rati si hrapareti. Lui Gungunum nu prea i placeau, dar asculta cuminte pentru ca iubea mult pe Ululai, desi Ululai l batea n ascuns, fiind o fire sngeroasa ca toti oamenii din Assur. Si Ululai din Assur era. Ajunses n Babilu cnd fusese numai de t rei ani, cu maica-sa, Luballat, pe care o luase prizoniera de razboi un ostas de -a regelui Hammurabi si o vnduse pe un pret de nimic, deoarece avea copil mic, pa rintilor lui Nim-Utumu, care apoi a adus-o n zestre lui Pidur Libur. Mai ales des pre razboiul cu kasitii stia multe Ululai. Povestise de attea ori nct Gungunum cuno stea cum a pornit regele Samsu-Iluna mpotriva lor, cum i-a nfrnt, dincolo de orasul Kuta, ca sapte mii au cazut n lupta si noua mii n prinsoare mpreuna cu regele Ulam burias, iar ceilalti, ncercnd sa fuga, s-au necat cu miile n apele rului Idigna ca so arecii. Placerea cea mare pentru Ululai era razbunarea lui SamsuIluna asupra dus manilor ajunsi n minile lui. i luceau ochii ca ai tigrului, fata i se strmba si nari le i se umflau parc-ar fi mirosit snge proaspat, cnd spunea cu glas ragusit, cum S amsu-Iluna, dupa ce si-a ngropat mortii, a pus sa jupoaie de vii o mie de prizoni eri, iar pe ceilalti i-a tras n teapa si a facut din ei gard de spaima la granita lasndu-i acolo sa-i mannce ciorile si sa fie de nvatatura celor ce ar mai ndrazni s a navaleasca n tara. Regele Samsu-Iluna a scos, cu minile sale, ochii regelui Ulam burias precum fruntasii oastei babiluiane au scos ochii

fruntasilor kasiti prinsi. Pe urma i-au legat n fiare pe toti si i-au adus n Babil u, mnati dinapoi cu bicele, ca o turma de porci. Aici, la poarta templului Esagil , lacasul marelui Marduk le-au taiat bratele din coate si apoi au fost lasati sa -i scuipe si sa-i schingiuiasca poporul, sa moara de foame si sa-i sfsie cinii pri begi. Si eu am scuipat pe Ulamburias gfia Ululai cu patima si lam lovit cu bat de trestie peste obraz. Gemea si se zvrcolea. Eram de doua ori sapte ani. Atunci tu nici nu erai pe lume, Gungunum! Peste un an de-abia te-a nascut pe tine Nim-Utum u! Gungunum privea tacut, nfiorat, ntr-un trziu murmura: Eu nu vreau snge... Ululai scuipa cu dispret, se nfuria si jura ca nu-i va mai povesti niciodata nimic. Mnia n sa i trecea repede. Era guraliv si tacerea l chinuia mai tare chiar dect duhurile r ele de care se temea cumplit, ndeosebi de cnd, din nebagare de seama, a savrsit mar ele pacat de-a fi scuipat n sfntul ru Buranun. A avut noroc ca nu l-a vazut nimeni, altfel judecatorii regelui l-ar fi osndit sa i se smulga limba din gura. Deatunc i se simte vesnic urmarit de duhurile utukke, chiar si n somn. I-e frica sa iasa noaptea pe-afara, sa nu-l sugrume vreun utukku hain carel pndeste, stiut fiind ca n bezna puterea duhurilor e mai mare ca a zeilor. Spaima lui Ululai se mai ntetis e de cnd, deunazi, n templul zeitei Istar, un ghicitor abkallu, scrutndu-i viitorul n ulei plutitor pe apa, i-a spus ca va muri de mna dusmanului. Ceasuri ntregi petr eceau prin multele temple ale zeilor, cascnd gura la multimea de oameni ce forfot eau n curtile pardosite cu lespezi albe si negre, la altarele de jertfe si la pre otii sacr ificatori, suparaciosi, patati de snge ca si macelarii. Lui Ululai i era drag sa hoinareasca mai mult prin Emah, ,casa minunata a zeitei Istar, cu gradi na plina de Femeile Placerii, care jertfeau necontenit ocrotitoarei lor smburi de masline ca sa le daruiasca barbati multi si bogati. Ululai tragea nadejdea ca o data si o data va pune mna el pe o harimatu grasa si frumoasa, cum i placea lui s a fie femeia buna de iubit. Gungunum nsa era mai bucuros sa stea toata ziua n Esag il, mai ales cnd se tineau judecatile subt poarta cea mare strajuita afara de doi gigantici lamasse cu trup de taur, cu cinci picioare, cu cap de om si cu aripi de balaur. Se uita pierdut numai la scriitorul care nsemna sentintele pe tablite de lut. I se pareau o jucarie nespus de placuta semnele ciudate ce le zgria iscus itul dupsaru, cu stilul de trestie, pe caramida de lut moale. Mergnd apoi acasa r uga mereu pe Ululai sa-i faca si lui o tablita si un stil, dar sclavul se temea de semnele care ntemniteaza numele oamenilor si-i facea mai bucuros sabii de lemn ori alte jucarii. ntr-o zi, fiindca era prea cumplita arsita si Nim-Utunu le por uncise sa stea acasa la umbra, Ululai se apuca sa mpleteasca un cos asirian Gungu num. mpletind firele subtiri de trestie, povestea niste pentru vitejii sngeroase a le unui luptator din Assur. Gungunum privea si

asculta. Vedea iar pe bratul drept al sclavului semnul sapat n carne. Niciodata n -a ndraznit sa-l ntrebe, socotind ca ar fi ceva n legatura cu duhurile rele de care se temea Ululai. Acuma nu-si putu stapni curiozitatea si zise, ntrerupndu-l: Ce e acolo, pe bratul tau, Ululai? Asta? facu sclavul cu un rnjet ciudat. E semnul car e nu se stinge niciodata. Arata ca sunt ardu si ca stapnul meu e Pidur Libur, mar ele nubanda din Babilu. Un scriitor mi-a spus demult ca aici sta chiar numele ta talui tau. Cine ti-a facut semnul care nu se stinge? mai ntreba copilul pipaind c u un deget urma de rana veche: Fierul nrosit n foc , rse Ululai. Te-a durut rau? Nu -mi aduc aminte, eram ct tine de mic! mi face si mie semn cu fierul nrosit? zise Gu ngunum deodata nfricosat. Tu esti amelu si stapn , raspunse sclavul. Dar daca ai c adea n minile dusmanului, ai fi si tu ardu si te-ar nsemna negresit cu fierul rosu! Eu nu vreau sa ma bat. cu dusmanul , facu copilul repede ada ugnd apoi cu o nseni nare: Eu vreau sa fac semne pe tablite de lut! Ululai se nfurie si, uitndu-se mprej ur, i zglti de urechi zdravan. Gungunum nu cuteza a plnge, dar, cu ochii napaditi de lacrimi, se departa si nici nu se opri pna subt poarta pazita de cinele cel rau, vesnic legat n lant. Acolo l gasi Pidur Libur care tocmai sosea acasa. nti se spai-mn ta: daca l-ar fi muscat cinele? Pe urma striga pe Ululai: Cine ticalos, cum ai las at copilul n primejdie? l batu cumplit, umplndu-l de snge. Nemultumit cu atta, vru sa -i taie bratele amndoua din coate, pedeapsa cuvenita slugii necredincioase. Numai rugamintile sotiei sala Nim-Utumu l nduplecara sa-l ierte. Sclavul, ca sa se razb une, pr a doua zi pe Gungunum ca i bate mereu capul sa-i faca tablite de lut. Asiri anul era sigur ca Pidur Libur va stlci n bataie pe copilul care-l face de rs umblnd sa nvete a zgria semne n lut, n loc sa se gateasca a mnui bine armele. Ramase nsa ului t cnd marele nubanda, mna dreapta a regelui, rse de bucurie si-i porunci sa mplineas ca pe data dorinta lui Gungunum. Ululai facu o tablita care semana mai degraba c u o caramida, si un stil ca un bat de mpuns bivolii cnd se tavalesc n namol. Copilu l se juca acuma toata ziua cu batul si caramida, spre marea multumire a lui Pidu r Libur care, vazndu-i straduintele, i aduse ntr-o seara cteva tablite si un stil de la nsusi marele scriitor al regelui. Ba ntr-o zi, mai zabovind pe-acasa, arata lu i Gungunum cum se tine stilul ntre degete si cum se apasa cu vrful n lutul moale pe ntru a dobndi semne frumoase ca urmele de cuie culcate. Gungunum, srguitor, ruga d e-acuma mereu pe tatal sau sa-l mai

nvete. Pidur Libur nsa nu voia sa-l puna la munca grea. Mai are vreme. Deocamdata era multumit ca Gungunum iubeste meseria scrisului. Astfel avea ncredere ca si va putea arata recunostinta fata de ocrotitorul zeu Nabu. Caci Pidur Libur din simp lu dupsaru a ajuns ntiul sfetnic al regelui Samsu-Iluna. Pe vremea nteleptului Hamm urabi a nvatat dnsul n scoala cea mare de la Borsippa, n templul Ezida al zeului Nab u, nascocitorul scrisului si obladuitorul scriitorilor. Fiind silitor si deschis la minte, a nvatat n trei ani ct altii nu sunt n stare a cuprinde nici n zece ani sa u mai multi. Marele preot al zeului, mai mare peste toti nvatatorii din Borsippa, l iubea din toata inima si, cnd i-a cerut Hammurabi un dupsaru istet, i-a trimis n data pe tnarul Pidur Libur. Asa s-a facut scriitor al regelui, cu locuinta la pal atul cel maret din Babilu, cunoscnd pe Samsu-Iluna si mprietenindu-se cu el, nct, n z iua cnd s-a stins Hammurabi si s-a suit pe tron SamsuIluna, Pidur Libur a fost al es mare nubanda n grija caruia cade toata averea regelui, toate mosiile sale si t oata tara n vreme de pace, iar n razboi fiind capetenia oastei alaturi de marele s tapn. De-abia n toamna cnd sosi la Babilu uriasul bloc de granit din muntele Amurru spre a se ridica un monument nemaipomenit marelui Marduk, zeul-zeilor care a pu rtat regelui Samsu-Iluna numai noroc n razboaie, n vremea cnd Gungunum mplini treisp rezece ani, Pidur Libur zise, ntr-o dimineata, catre femeia sa Nim-Utumu: La vara , dupa sarbatoarea Akiti, voi pune pe Gungunum n grija ocrotitorului Nabu, la Bor sippa, sa nvete sfintele semne... Nim-Utumu i cazu n genunchi, sa n-o desparta de l umina ochilor ei. Pidur Libur se supara si o lovi cu piciorul. Femeia tipa, se p refacu ca lesina, apoi toata ziua se plnse sclavilor ca Pidur Libur are de gnd sa n straineze copilul. Fiindca barbatul nu mai aduse de loc, vorba despre planul sau , Nim-Utumu se linisti, si nchipuia ca bocetele si lacrimile ei l-au convins. Avea si ea planuri pentru viitorul lui Gungunum: sa-l nsoare cu o fata de neam mare, poate chiar cu vreuna din Casa Femeilor regale, si sa-l vaza apoi isakku peste v reun oras mare. 2 Sosi ntia dimineata a lunii Nisanu, cnd ncepea sarbatoarea Akiti, care tinea unsprezece zile nentrerupte. Orasul Babilu, cu terase si temple fara n umar, cu palate si gradini fara pereche, cu mii de ulite serpuind printre casute sarace de trestie si lut, nconjurat cu ziduri nalte de caramida arsa, late ct sa m earga pe ele, alaturi, doua care de cte trei magari, aparat de santul adnc, de tre i ori mai larg ca trase zidul si vesnic plin cu apa curgatoare din Buranun trebu ia sa adaposteasca acuma lume multa din toate cele patru regiuni ale tarii. Zeii din diferitele orase, ntovarasiti de sumedenie de preoti si credinciosi, veneau sa se nchine marelui Marduk, care avea sa hotarasca destinele pentru un an ntreg. Fiindca zeii erau mai multi de

cte temple se aflau n orasul colosal, cei mai saraci si mai putin temuti fura nevo iti sa se multumeasca cu niste corturi ridicate nadins pentru ei n gradini. Cum n p rima zi regele Samsu-Iluna, nsotit de Pidur Libur si alti mari sfetnici, pleca la Borsippa de unde aveau sa se ntoarca mpreuna cu zeul Nabu, Gungunum voia sa vada si sa nteleaga bine toate ceremoniile sfintei sarbatori Akiti. Umbla pna seara, cu nedespartitul Ululai, sa cunoasca pe zeii straini. A doua zi ulitele orasului g emeau de lume. Gungunum stia ca nca n-are de vazut nimic deosebit. Marele preot u rigallu s-a scaldat, nainte de rasaritul soarelui, n apa de ru, s-a mbracat n vestmnt alb de in, a intrat n sanctuarul lui Marduk si a spus acolo o rugaciune tainica. Cel putin asa i povestise odinioara un slujitor al templului, caci despre lucruri le acestea tatal sau n-a vrut sa-i vorbeasca niciodata, zicnd ca are vreme sa le n vete mai trziu, cnd le va si pricepe rostul. De altfel nici ziua a treia nu aducea nimic pentru cei necuprinzatori ai tainelor. Doar seara, trei ceasuri dupa ce a pune soarele, se spunea ca un argintar, un lemnar si un tesator au sa mearga la templu, sa faca acolo doua statuete, una din lemn de cedru si alta din lemn de t amarin, pentru ntmpinarea zeului de la Borsippa. Gungunum dorea sa-i vada intrnd pe poarta cea mare de la Esagil. I se parea ca, vaznd pe lucratori, va ntelege ceva nenteles. Iesi mai trziu de-acasa, cu Ululai. Pna la sfrsitul soarelui, se gndea sa p riveasca putin pregatirile ce se faceau pe malurile canalului Arahtu, ce venea d e la Borsippa, pentru primirea barcii divine. Ululai nsa i duse spre templul Emah, n gradina minunata a zeitei Istar, unde mii de curtezane sacre se mbiau trecatori lor, caci de dragul lor a pastrat Istar pe barbat si l-a daruit lor. Cararile al be erau batatorite de sute de barbati de toate vrstele, toti dornici de placeri p atimase si gratuite, cum numai n vremea sarbatorii Akiti se gaseau n gradina zeite i. Pe pajistea tunsa, la poalele copacilor, subt tufele de flori, pretutindeni f emeile voluptatilor, care goale de tot, care umbrite de valuri diafane menite sa le faca ispititoare, se lafaiau n asteptarea poftitorilor, unele lungite cu fata n sus, altele ghemuite si repetnd felurite semne obscene, fiindca prin grai nu le era ngaduit sa opreasca pe nimeni. Ululai plescaia din limba cnd vedea cte o kizre tu mai grasuna si cu snii mari. Avea el acuma acasa o femeie care i-o cumparase m ai pe demult Pidur Libur si care i nascuse vreo patru copii. i era scrba de ea si d e trupul ei istovit de munca.i trebuiau femei mestere n dragoste. Soarele nca nu ap usese, dar n gradina iubirii coborsera umbre ademenitoare. Gungunum privea uluit c orpurile curtezanelor sacre, se rosea si simtea valurile de snge care i strngeau in ima. Haidem, Ululai, la Esagil! Iata, sfinteste soarele si ajungem prea trziu! zi se apoi deodata, cuprins parca de o teama. Mai stai, stapne! l ruga sclavul. Avem vreme destula. Nu putem pleca de aici asa...

Gungunum nu vazu fata lui Ululai, ,dar ntelese si se rosi mai tare. Totusi starui nta i placea. Inima i batea ca niciodata. Ici-colo, din tufisuri, se auzeau oftari si gemete de placere. Ululai zabovea, voia sa se uite mai bine si se strmba de rs . Apoi, la o cotitura, chiar la marginea cararii, dadura peste o pereche ncopciat a, nepasatoare de oamenii care treceau si care, nici ei, n-o luau n seama, ca si cnd ar fi fost mnati nainte de gnduri grele. Uite! sopti Ululai apucndu-l de mna si nc rcnd sa-l opreasca. Gungunum si smulse mna si trecu mai departe, i tremurau genunchi i. Subt un salcm cu crengile atrnate pna la pamnt, ca o perdea stravezie, Ululai zar i doua harimate. Blbi ragusit: Aici! Gungunum l urma aproape n nestire. Ramurelele l mngiara pe obraji ntocmai ca niste degete dojenitoare. Amndoua femeile erau goale: m ama si fata, slujitoarele zeitei Istar. Mama grasa, cu pntecele si soldurile ca p ernele, si tinea n mini snii mari si vorbea foarte ncet cu fata mladioasa, frageda, c u coapse de baiat, cu pieptul de-abia rotunjit, nvaluita n paru-i lung balai, ca nt r-o blana de pui de leu. Vazndu-i ca se apropie de ele, cea grasa se lasa ndata pe spate, rznd catre fata si ngnnd batjocoritor: Pomana de Akiti... Ululai se arunca as upra ei ca un tigru flamnd. Cea tnara sarise n picioare. Avea un surs speriat pe fat a. Gungunum o privea rusinat, mai ales ca sclavul gfia alaturi si se zvrcolea. Fata si reveni, zmbi, l lua de mna si-i sopti: Culcusul meu e dincolo. Aici e locul mame i. Da cealalta parte a tulpinei era ntins pe pajiste un covoras pestrit. Fata se aseza, tragnd jos si pe Gungunum care tremura si-si simtea fruntea brobonata de s udori. Fiindca statea fara macar sa o priveasca, fata i ntelese sfiala, avu o luci re de mndrie n ochi si zise fierbinte: Copile, eu am sa te fac barbat! i smulse cin gatoarea de la bru, l saruta pe buze, i cuprinse gtul cu bratele ei moi si se ntinse pe covor ncolacindu-l cu picioarele. Sngele clocotea n vinele lui Gungunum parca sar fi aprins. Cnd iesira din gradina templului Emah, era ntunerec de-a binelea. Se cera lunei albea pe cerul negru, ciuruit de stele. Pe ulite oamenii se mbulzeau c a ziua. Pasii desculti tipaiau nfundat ca niste soapte nfricosate. Gungunum era att de rusinat parca ar fi savrsit o murdarie. Ululai fluiera multumit, uitnd chiar d e duhurile care-l pndeau. Mergea drept spre casa, fara sa-si mai aduca aminte ca fusese vorba sa se duca la Esagil, sa vaza pe cei trei lucratori. Aproape de cas a, Ululai zise deodata, cu un rs gros: Acum esti si tu barbat, stapne! Gungunum nu raspunse. Nici nu ndrazni sa se uite n ochii mamei sale n seara aceea. Se culca si toata noaptea se visa numai n gradina

iubirii, printre trupuri de femei si suspine de voluptate. 3 A doua zi, Gungunum porni de acasa mai devreme. Ululai i zmbea cu nteles, aducndu-i aminte astfel gradi na zeitei Istar. Gungunum se mai rosi putin, dar amintirea i se stinse repede. E rau multe de vazut azi. Curiozitatea l coplesea. De altfel tot orasul iesise pe u lite. Oamenii se mbulzeau mprejurul templelor n care, doua ceasuri dupa rasaritul s oarelui, ncepeau purificarile cele mari. Gungunum se duse la Esagil sa vaza iesir ea marelui urigallu din sanctuarul nebiruitului zeu Marduk. Se credea ca aceasta poarta mult noroc. Era o lume ca nisipul marii n curtea cea mare, patrata, mai c u seama straini veniti de departe si care nca n-avusesera parte sa se bucure de c ontemplarea ceremoniei. Gungunum se nghesui si ajunse chiar n fata. Tocmai atunci n cepea curatirea. Un preot kalu mbracat n alb, avnd pe umar un stergar si n mna o cade lnita n care ardeau miresme, stropea peretii cu apa sfnta luata din Buranun si Idi gna, ce o purta n urma lui, ntr-un vas de argint, alt preot, mai tnar, n vreme ce un al treilea batea cu pumnul n toba de arama balaggu. Toti trei cntau rugaciuni, cu glasuri aspre, spaimntatoare, iar batrnul kalu, trecnd pe lnga usi, se nchina deoseb ii si freca ttnile cu stergarul alb de in. Ispravind, plecara pe poarta cea sfnta, afara, cntnd si batnd mai zdravan n toba balaggu, spre lacasul zeului Nabu, cel ntele pt. Gungunum cu Ululai i urmara singuri, caci ncolo toata lumea ramase sa astepte ivirea norocoasa a marelui urigallu din sanctuarul zeului zeilor. Noi am vazut p e urigallu si anul trecut zise Gungunum ca o scuza catre sclavul care mormaia ne multumit. E mai frumos acolo. Ululai nu raspunse. El nu pricepea de ce n-au stat acolo unde surde norocul. Nici Gungunum nu-si dadea seama, l rodea o nerabdare pa rcar fi fost n preajma unei ntmplari inevitabile. Nu-si gasea locul. Cauta ceva si nici nu banuia ce. n curtea templului, lnga altarul micilor jertfe, astepta o oaie alba, pazita de un preot asipu cu sabia la umar, iar pe altar un vas cu ulei de cedru. n clipa cnd se ivira n poarta preotii lui Marduk, cel cu sabia reteza dintr -o singura lovitura capul victimei si apoi ncepu sa bata furios ntr-un balaggu pna ce se scurse tot sngele. Atunci batrnul kalu lua vasul cu ulei, celalalt puse capu l de oaie pe altar si ridica n brate cadavrul cald nca. Mosneagul porni sa unga cu ulei portile templului si mai vrtos usa sanctuarului, n vreme ce tovarasul sau st ergea peretii cu trupul oaiei, iar ceilalti racneau rugaciunile cuvenite. n sfrsit adunara ramasitele jertfei si plecara zgomotos pna afara din oras sa le arunce n Buranun. Gungunum facu nti ctiva pasi, sa-i nsoteasca. si lua seama. Se uita nsa mereu mprejur, umbla de ici-colo prin multimea de oameni, parca ar fi vrut sa se ntlneas ca negresit cu cineva. Peste vreun ceas veni o ceata de preoti, aducnd din vister ie cerul de aur cu care trebuia

sa mbrace ntreg templul nteleptului Nabu, de sus pna jos. Ceremonia tinu mult. Grupu ri de kale, unii din lire halhallatu, altii din timpine lilissu, faceau un zgomo t asurzitor din care tsneau, ca niste plngeri sugrumate, cuvintele rugaciunilor cnt ate de glasuri nfricosate. nainte de-a se sfrsi nvestmntarea templului, Gungunum facu semn lui Ululai si se strecurara afara. Era aproape de amiazi si tocmai la amia zi avea sa soseasca barca de aur de la Borsippa, cu zeul Nabu si cu regele Samsu -Iluna. De-abia mai apuca sa mannce ceva. Maica-sa, Nim-Utumu, l zorea; i era frica sa nu ntrzie. Amndoua tarmurile zidite ale canalului Arahtu gemeau de oameni. La d ebarcader se afla masa de aur pe care adineaori s-au slujit jertfe de miere mare lui Marduk si pe care acuma se vor darui altele celui mai ntelept dintre zei. Tot i marii preoti, n frunte cu marele urigallu, nconjurati de fruntasii tarii si sfat uitorii regelui, asteptau pe terasa debarcaderului. Oile albe, ce urmau sa fie s acrificate, behaiau speriate, putin mai la o parte. Pe treptele de piatra, subt un umbrar improvizat din frunze de palmier, femeile celor mari, n podoabe sclipit oare, vorbeau tare despre lucruri de nimic, ngrijorate sa nu li se strice frumuse tea din pricina zapuselii. Aici, n rndul nti, era si Nim-Utumu cu Gungunum. Deodata, dinspre Borsippa, pe tarmur ile canalului, se apropie o bucur ie salbatica n val uri tot mai puternice. Un clocot de mii de glasuri umplu vazduhul molesit de cal dura. Mii de brate goale se framntau peste capetele multimii cuprinsa de nsufletir e. Barca divina, mbracata n aur, se ivea n zare. Gungunum se uita, miscat si uluit, ca ntr-o asteptare dureroasa. Cautnd din ochi, n departare, barca zeului, ntlni, num ai la ctiva pasi, pe treptele femeilor, o fetita de vreo doisprezece ani. Privea si ea, ca toata lumea, spre locul de unde sosea zeul cu regele. Se tinea de brat ul unei femei mai batrne, desigur, maica-sa. Dupa haina albastra ca cerul, subtir e si strabatuta cu figuri de fir, prinsa n jurul gtului cu un lantisor de aur, dup a parul lung ce-i atrna pe spate, strns doar la ceafa cu o panglica albastra carei nfasura dupa bratarile simple de aur ce-i mpodobeau bratele goale din sus de coa te, Gungunum stia ca era o fecioara zrmasitu. Numai fata nu i-o vedea si totusi n u mai putea sa-si ia ochii de la ea. Apoi, tocmai cnd barca divina ajungea la deb arcader fecioara ntoarse capul parca ar fi simtit privirea arzatoare. Gungunum se cutremura pna n radacinile sufletului, ntlni niste ochi albastri peste care genele lungi negre aruncau umbre, dndu-le o ntunecime viorie. n lumina lor erau moliciune si o vapaie ciudata. Cnd i se ncrucisa privirea cu a lui Gungunum, parca toata nfat isarea fecioarei se schimba. Pe buzele subtiri ncremeni sur sul strengaresc, iar o chii i se umplura de o duiosie n care licarea si speranta, si chemarea, si o iubi re tulburatoare. De-aci nainte Gungunum nici nu mai voia sa stie de ceremonia pe si fruntea,

care o astepta, n fiece an, cu neastmpar. Barca se oprise, cntecul preotilor si zgo motul tuturor instrumentelor acopereau chiotele de entuziasm ale multimii. El pr ivea n ochii fecioarei necunoscute, sorbindu-le lumina cu o dorinta atotstapnitoar e. De-abia cnd cobor regele pe tarm, urmat de Pidur Libur, Gungunum socoti c-ar fi mai bine sa mearga la tatal sau, de unde s-ar putea uita mai linistit numai la ea. n vreme ce fura jertfite cele nouasprezece oi si pe urma pna ce zeul Nabu fu a sezat pe carul tras de marii preoti mbracati n albastru, Gungunum vazu pe tatal sa u vorbind cu un batrn care mai apoi se duse drept la fecioara necunoscuta si o al inta ca pe un copil. Cine e batrnul cu care vorbeai adineaori? ntreba repede Gungu num. E Armuri, fiul lui Samaiatu, vechi isakku din Eridu, un oras care e departe tare, tocmai lnga mare raspunse Pidur Libur, mngindu-l, lundu-l de mna si apoi amest ecndu-se n vorba cu alti barbati. Cortegiul se urni. Preoti cntareti mergeau n frunt e, apoi venea carul zeului, apoi regele Samsu-Iluna pe jos si, dupa el, ndata Pid ur Libur cu Gungunum de mna, apoi ncet-ncet mai-marii orasului si toata lumea, pna l a templul lui Nabu unde zeul fu nchis cu mare pompa n sanctuar. De-acolo, precedat de marele urigallu, regele pleca spre Esagil. Gungunum era amart, pierduse pe fe cioara cu ochii albastii si nici macar n-avea nadejde s-o mai ntlneasca, fiindca f emeile nu puteau lua parte, nici ca privitoare, la ceremonia templul lui Marduk. La poarta cea mare toata lumea se opri. Chiar Pidur Libur ramase lnga stlpul colt uros de-afara. Regele singur ,mbracat cu toate podoabele domnesti, patrunse n curt ea templului si statu acolo, umil, asteptnd n bataia soarelui arzator. Peste ctva t imp marele urigallu iesi din sanctuar, despuie pe Samsu-Iluna de sceptrul greu, de mantia scumpa, de cercul nfatisnd marirea, de arma saruru, de mitra regala, si le duse de la aseza pe toate pe un scaun n fata marelui Marduk. Apoi se ntoarse la rege, i trase o palma peste obraz, l calauzi naintea zeului, acolo l mai trase de u rechi si-l puse n genunchi sa se spovedeasca. Pe cnd Samsu-Iluna era la picioarele zeului zeilor, Gungunum descoperi sub poarta, mai departe, pe Armuri din Eridu. Se umplu de bucurie si ncepu sa se framnte cum s-ar putea apropia de dnsul sa-l ntr ebe despre fecioara fermecatoare. Regele aparu iar n curte cu marele urigallu car e-i aducea insignele domniei. Pidur Libur, ca mare nubanda, i ajuta sa se mpodobea sca iarasi. Urma o clipa de tacere adnca. O ngrijorare cumplita stapnea toate sufle tele. SamsuIluna nsusi parca era cuprins de spaima. Marele urigallu, n tacerea dur eroasa, se apropia ncet, cu pasi ntinsi, cu privirea nflacarata. Se auzeau limpede lipairile picioarelor desculte pe pardoseala curtii. Se opri n fata regelui si ap oi brusc, i trasni o palma zdravana peste obrazul drept, nct rasuna curtea. Ochii r egelui fura napaditi de lacrimi. Pidur Libur se arunca la picioarele lui, strignd fericit: Au curs lacrimi!

Parca s-ar fi ridicat o povara de pe toate inimile. Lumea izbucni n urlete de buc ur ie. Multi se trau sa sarute haina regelui. El nsusi rdea mndru, stergndu-si lacrim ile cu dosul palmei. Minunea se mplinise: daca au curs lacrimi, nseamna ca anul va fi cu belsug si razboaiele vor fi biruitoare. Gungunum, profitnd de emotia gener ala, se furisa lnga batrnul Ahnuri si, apucndu-l de ciucurii hainei, l ntreba: Isakku , spune-mi cum se numeste fata ta? Batrnul l masura o clipa mirat si, recunoscndu-l , raspunse: - Tu esti feciorul lui Pidur Libur?... Aha... Pe fata mea?... ti plac e?... O cheama Hamma! Gungunum se facu rosu ca sngele proaspat, nu mai ndrazni sa n trebe altceva, ci alerga la tatal sau care se apropia de iesire, n urma regelui. Ahnuri clatina din cap, se gndi ca n-ar fi rau daca feciorul marelui nubanda ar l ua de sotie pe Hamma, si rse multumit. Seara, dupa asfintitul soarelui, Gungunum merse iar cu tatal sau la Esagil, unde urma o ceremonie noua. Lui nsa putin i mai pasa de toate ceremoniile. Se gndea mereu la Hamma si voia sa mai intre n vorba cu Ahnuri, sa-l mai ntrebe despre ea. Era sigur ca acuma are sa-l ntlneasca. Marele u rigallu legase, cu vita de palmier, ntr-un snop, patruzeci de trestii. Snopul fu asezat solemn ntr-un sant anume sapat n mijlocul curtii, si apoi stropit din belsu g cu miere, lapte si ulei. Un taur alb fu adus pentru jertfa. Regele Samsu-Iluna i mplnta, cu mna lui, un cutit drept n inima. Pe urma un preot kalu veni cu o tresti e aprinsa, o dadu regelui, iar regele, cu mna lui, dadu foc snopului. Alti preoti se repezira ndata cu torte si le aprinsera la focul snopului sacru. Curtea se um plu de lumini rosiatice si de umbre mari ce jucau pe peretii dimprejur. Gungunum alerga acuma de ici-colo sa dibuiasca pe Ahnuri din Eridu. Nu-l gasi. ntorcndu-se acasa, trziu, ntreba pe tatal sau de ce n-a venit la serbarea aceasta guvernatoru l orasului Eridu. A trebuit sa plece n orasul sau, ndata dupa spovedania regelui z ise Pidur Libur ngrijorat, parca ntrebarea i-ar fi rascolit o rana ascunsa. Trei s oli, unul dupa altul, au venit cu vesti negre de la miazazi. Iluma-Ilum, regele Tarii de la Mare, se misca si ameninta cu foc si snge granita noastra. De aceea s tapnul Samsu-Iluna a poruncit sa mearga acasa ndata Ahnuri si sa pregateasca apara rea hotarului. Toate nadejdile lui Gungunum se sfarmara. Plnse, n noaptea aceea, cu fata nfundata n culcus, sa nu i se auza suspinele. Adormi spernd s-o mai vaza bare m n vis. n zadar. A doua zi se destepta abatut parca si-ar fi pierdut rostul vieti i. n loc sa se duca la serbarile sfinte, care continuau, asculta pe Ululai si mer se la Emah n gradina iubirii. Trupurile de femei l scrbira nsa. Dorea numai pe Hamma . n ziua a saptea, Pidur Libur l lua sa vada mbracarea lui Marduk n hainele de aur. Gungunum se plictisi cumplit chiar si ziua urmatoare, cnd i fu harazit sa priveasc a de aproape cum da mna Samsu-Iluna cu Marduk spre a-l conduce la Akiti. Nimica n u-l mai multumea.

ndata dupa sarbator ile Akiti, Pidur Libur porunci lui Gungunum sa se pregateasca sa mearga la Borsippa, la scoala de scriitori. NimUtumu se ngrozi mai tare ca od inioara. Barbatul nsa o linisti repede: se va muta si ea, cu Gungunum, la Borsipp a. Avea el acolo, chiar lnga Ezida lui Nabu, o casa cumparata de ctiva ani, cu dou a mne si zece sticle de argint, pe care o pastra numai pentru solemnitati religio ase, sa aiba unde sa se odihneasca. n casa aceea vor sta pna ce Gungunum va isprav i nvatatura n scoala cea mare a vestitului magician Gimilu. Pregatirile tinura apr oape doua luni. n sfrsit se hotar ziua plecarii. Pidur Libur se retrase ntr-o odaie cu Gungunum. Era foarte nnourat. Esti barbat, Gungunum, si trebuie sa stii toate! i zise. Afla dar ca Iluma-Ilum, regele Tarii de la Mare, a navalit cu oaste mare si a luat cetatea noastra Eridu, a macelarit oamenii, a pngarit templele. Batrnul isakku Ahnuri a fost ucis n grele chinuri... Dar Hamma? ntreba brusc Gungunum, tr emurnd de spaima. Care Hamma? se mira Pidur Libur, nentelegnd despre cine vorbeste. Fata lui Ahnuri , ngna tnarul, rusinat, stapnindu-si inima. Nu stiu , facu tatal, p utin suparat ca Gungunum ntreaba asemenea maruntisuri. Cine se gndeste la o muiere , cnd se prapadesc attia barbati? O fi omort-o sau o fi luat-o sclava vreun ostas d usman. Acum nsa noi trebuie sa razbunam cutezanta cinelui de la Mare. nteleptul ora col paazu a prorocit chiar azi biruinte stapnului nostru Samsu-Iluna. Deci razboi ul poate ncepe. Zeii nostri ne vor sprijini, marele Marduk e cu noi, iar Samas ne va ngadui sa spalam n snge batjocura vrajmasului. Eu voi pleca n curnd cu oastea, tu nsa apucate cu suflet de nvatatura. Daca ar fi sa mor si sa ma scufund n tara de u nde nimeni nu se mai ntoarce, tu sa rami la nvatatura si apoi sa slujesti pe regele nostru cu cinste si barbatie! Gungunum asculta cu ochii mari si nu ntelegea nimi c .n mintea lui pusese stapnire singur gndul ca Hamma s-a prapadit. I se parea ca s -a prabusit toata lumea. 4 n Borsippa fu urmarit multa vreme de amintirea fecioar ei fermecatoare. Simtea mereu c-a cunoscut-o de cnd lumea, ca a trait cu ea n acel asi adapost, ca soarta lui se leaga de soarta ei. Daca sa ierdut ea, de ce mai t raieste el? Se ntreba deseori si totdeauna i p tresarea inima. ncetul cu ncetul viat a de toate zilele l cuprinse n mrejele ei, facndu-l sa mai uite pe Hamma. nvatatura i obosea, mai ales la nceput cnd a trebuit sa framnte lut, sa faca tablite si stilur i de trestie pentru cei naintati n cunostinte. Era o munca de sclav care l amarea.

Apoi nvatatorii, preoti batrni si suparaciosi, nu sufereau nici o lenevire si pede pseau cu batai orice abatere. Daca nu i-ar fi fost frica de mnia lui Pidur Libur, s-ar fi lasat de meserie n prima luna, mai ales ca maicasa l ncuraja n dispretuirea nvataturii. Dupa trei luni nsa, cnd trecu la semnele vorbirii, dragostea de lumina i reveni si se schimba repede n adevarata patima. ntr-un singur an a nvatat toate s lovele si semnele simple, precum si diferitele lor feluri de-a fi citite, n anul al doilea si nsusi grupurile de semne, formulele obisnuite si legile mpreunarii cuv intelor, iar n al treilea formulele vechi si rare, apoi toate socotelile. ntre tim p mai fu initiat si n unele taine religioase, nvatnd zeci de litanii pentru sacrifi cii la felurite ocazii, ba chiar si descntece pentru bolile mai usoare si ceva di n stiinta prezicerii. Fiind ager la minte, fu ndragit de toti nvatatorii. Dupa al patrulea an, nsusi marele machu al scoalei spuse lui Pidur Libur ca Gungunum n-ar e ce sa mai nvete aici, iar cnd regina Barnamtara, femeia lui Samsu-Iluna, avu nev oie de un dupsaru mai iscusit, Gungunum fu ales si trimis fara sovaire. n Casa Fe meii mai erau doi scriitori pentru trebuintele obisnuite. Gungunum avea sa orndui asca niste tablite vechi pe care regele Samsu-Iluna le adunase ca prada de pr in orasele sumeriene subjugate si le daruise doamnei Barnamtara. Cnd vazu Gungunum odai ntregi pline de cosuri cu tablite, l ngrozi gndul ca va trebui sa citeasca toat a biblioteca aceasta. Se apuca totusi de lucru. Puse deoparte nti tablitele cu cnte ce rituale, fara sa le mai cerceteze, fiindca la Borsippa mai ales cu ele fusese Le cunostea dintr-o aruncatura de ochi. n cteva zile le nsira pe hranit. sfori, le pecetlui cu etichete de lut n forma de masline gaurite pe care nsemna cuprinsul c osului. Zabovi mai ndelung la tablitele cu diferite formule magice si ndeosebi la cele talmacitoare de visuri. Ziua aproape nici nu se mai gndea, demult, la Hamma; noaptea nsa i aparea mereu n toate visurile l chema, l dojenea. ntrebase el si la Bor sippa pe un sailu, dar lamuririle nu-l multumira. ncerca acuma sa gaseasca n tabli tele de lut cheia talmacirii adevarate. Dupa multe zile pierdute, renunta. Erau numai formule generale, goale de nteles. Apoi dadu peste niste cosuri cu tablite care pastrau povestirile despre luptele dintre zei, despre facerea lumii si a oa menilor, despre potopul cel mare, despre coborrea zeitei Istar n arallu, despre vi tejiile lui Gilgames... Povestirile acestea i mngiau inima. Citindu-le, parca se ri dica ntr-o lume noua unde toate tainele se dezleaga. Din nenorocire, tocmai cosur ile cu tablite interesante aveau lipsuri mari. Unele tablite erau sparte, din al tele ramasesera doar cioburi, iar multe nici nu se gaseau. Asa povestirile iesea u trunchiate chiar n partile mai ispititoare. Datoria lui era sa le ntregeasca, fi indca regina Barnamtara, desi nu stia sa citeasca, de altfel ca si Samsu-Iluna, tinea negresit sa aiba o biblioteca asemenea celei pe care o avea marea scoala d e

scriitori de la Sippar. n vreme ce Gungunum traia n lumea legendelor, maica-sa Nim Utumu staruia sa-l nsoare. Pidur Libur gasea ntelepte gndurile femeii, mai ales ca el era acuma vesnic la razboi si nu se stia ce soarta iau harazit Marduk si Inur ta, viata sau moarte. De ani de zile Iluma-Ilum, regele Tarii de la Mare, nu se astmpara. Se napustea din tara lui mlastinoasa asupra oraselor sumeriene, le jefu ia, necinstea templele, omora oamenii. Samsu-Iluna alerga cu oastea sa-l loveasc a, dar IlumaIlum nu-l astepta, iar cnd primea lupta, biruia, caci si spalase armel e n apele marii si un kalamachu i-a proorocit izbnzi fara numar. SamsuIluna a facu t mare juramnt n fata lui Marduk ca nu se va odihni pna ce nu va jupui de viu cu mna lui pe Iluma-Ilum, dar deocamdata dusmanul cuprinsese orasele Eridu, Ur, Kutall a, Uruk din care n-a mai putut fi alungat. Razboiul, fireste, urmeaza mai crncen, dar sfrsitul cine sa-l ghiceasca? De cte ori n-a vazut Pidur Libur moartea cu och ii? ntr-o zi fara noroc poate sa-i ramie oasele pe cmpuri. Barem sa stie pe Gun-gun um asezat, nainte de a pleca iar la razboi. Numai n privinta viitoarei nurori nu s e puteau ntelege. Pidur Libur ochise pe Babilitum, fata lui Bel-Ilni, pe cnd Nim-Ut urrm tinea mortis la Nubta, fata vaduvei Gaga, frumoasa, bogata si de neam mare. n cele din urma lasara sa hotarasca Gungunum. Auzind propunerea parintilor, Gung unum se zapaci. Nici nu se gndise pna acuma la nsuratoare. Le ceru voie sa cumpanea sca, sa caute a le cunoaste, i aparu n inima chipul fecioarei Hamma, ca o mustrare . n aceeasi noapte apoi o vazu mai bine n vis: i poruncea hotart sa n-o paraseasca, sa aiba rabdare. n visuri el credea mai mult chiar dect n puterea zeilor, socotind ca visurile sunt porunci divine misterioase pe care mintea omeneasca slaba nu le poate ntelege ndeajuns. Acuma nici talmacire nu-i trebuia. Simtea ca, subt chipul fecioarei, i s-a aratat nsasi zeita Istar, binefacatoarea. Ululai l nsotea mereu n palatul reginei, i dadea ajutor mutnd de ici-colo cosurile, stergnd de praf tablite le. Visul lui era sa fie macar o luna stapn peste Casa Femeilor regale sau mare p reot al zeitei Istar n mijlocul curtezanelor sacre. A doua zi, mergnd la slujba Gu ngunum i spuse ca are de gnd sa se nsoare. Ululai rse: Stapne, femeia e duhul rau cnd o aduci cu tablita n casa! Ori multe, ori nici una, caci una singura e pacoste! G ungunum zmbi, dar nu mai vorbi. Iubirea lui tainuita l durea. Regina Barnamtara, i ubitoare a povestirilor din batrni, aflnd din gura lui Gungunum despre lipsurile b ibliotecii, porunci sa gaseasca, oriunde ar fi, tablite ntregi si sa le ia pentru dnsa ori barem sa le copieze. Gungunum se sfatui cu ceilalti doi scriitori ai ca sei reginei. Nu putu afla nimic, ei nentelegnd nici despre ce e vorba. Erau niste bieti slujbasi buni numai pentru corespondenta obisnuita. ntreba apoi pe marele d upsaru al regelui, care avea faima unui mare nvatat si cunoscator al tainelor mag iei. Nu stia nimic. Atunci lua pe rnd

templele, sa descoasa pe scriitorii tainelor. n Emah, n sfrsit, gasi un dupsaru bat rn, anume Lulana, care cunostea povestirile. Le citise odinioara n biblioteca zeul ui Enlil , la Nippur, orasul sfnt. Adaoga ca acolo s-ar mai afla multe tablite ne cunoscute, vechi din mosi-stramosi, pe care nimeni nu le mai sloveneste, fiindca scrisul e foarte ncurcat cu semne sfinte nentelese acuma. Bucuros de cele auzite, Gungunum se abatu n templul zeitei care, spre deosebire de toate celelalte, era alb pe dinauntru ca fruntea muntilor nzapeziti, avnd doar pe sus, lnga tavan, un bru simplu de aur. Se apropie de altar cu mierea si uleiul ce le cumparase de la di aconii negustori, sa faca o iertfa de multumire. n vreme ce, cu fata la pamnt, mur mura obisnuitele cuvinte sfinte, simti deodata un glas limpede n inima: Du-te cu o astea sa gasesti pe Hamma!" Se scula plin de mirare. Prinprejur nu mai era nimen i, nsasi zeita Istar, ocrotitoarea iubirii, i-a suflat dar porunca de plecare, fi indca unirea lor e dorita de sfatul zeilor puternici. Sovairea disparu din sufle tul lui Gungunum. n aceeasi seara dadu de stire tatalui sau ca zeita Istar i-a po runcit sa plece la razboi. Pidur Libur, razboinic patimas, tresari de mndrie auzi nd rugamintea lui. i placea ca Gungunum, ca si dnsul odinioara, rvneste gloria lupt ei cu dusmanul, cea mai frumoasa pentru un adevarat barbat. Nim-Utumu nsa se mpotr ivi din rasputeri si se boci amarnic ca odorul ei se va prapadi. A doua zi Gungu num se duse nti la regina Barnamtara si i spuse ce a auzit de la batrnul dupsaru Lul ana. Pe urma se nfatisa cu tatal sau naintea regelui, i sarutara mpreuna picioarele si Pidur Libur l ruga sa ngaduie odraslei sale sa lupte mpotriva vrajmasului. Samsu Iluna privi lung pe Gungunum, parca l-ar fi cntarit daca e bun de ostas, apoi zis e: Tu sa mergi la Nippur, sa scrii tablitele pentru Casa Femeii mele Barnamtara! Asa e dorinta ei si porunca mea! i sarutara iar picioarele, fara a mai crcni. Reg ele nsa batu din palme sa se aduca o tablita de corespondenta si puse chiar pe Gu ngunum sa scrie guvernatorului din Nippur: Porunca regelui Samsu-Iluna catre mare le isakku Us, fiul lui Apl, din Nippur, orasul sfnt. Eu sunt sanatos. Inima ta fie fericita. n ziua cnd citesti tablita aceasta a mea, sa primesti bine pe Gungunum, fiul lui Pidur Libur, scriitorul Casei Femeii, trimisul meu. ndata sa aduni pe t oti scriitorii templului Enlil, sa-i arate toate tablitele batrne, cele despre vi teazul Gilgames, cele despre facerea lumii, cele despre coborrea zeitei Istar si toate tablitele de mare pret ce le aveti. Cauta-le si arata-le lui Gungunum si p orunceste scriitorilor sa asculte poruncile lui, sa scrie ce porunceste el, sa n u greseasca. Asa sa faci!" criind, Gungunum nghitea noduri amare si stilul de tre stie i S tremura n mna nct semnele se strmbau ciudat pe lutul moale. I se

parea ca si scrie osnda la moarte. Doua lacrimi i se rostogolira pe obraji. Regele Samsu-Iluna le vazu si ntreba: De ce plngi? De bucurie, stapne , ngna Gungunum. Atun ci du-te cu inima vesela! sfrsi regele. 5 Chiar a doua zi, dupa ce facu jertfa cu venita zeului Nabu si zeitei Istar, Gungunum porni pe Calea Sacra, nsotit de Ulul ai, care ducea un cos cu haine si merinde. La Buranun i astepta, gata de plecare, barca regala cu douazeci si patru de vslasi, ncarcata cu daruri mari pentru templ ele din Suruppak. Pna la Nippur, pe apa, era cale de cincisprezece leghe akkadien e. Mersera toata ziua, cu pnza nfasurata, caci vntul sufla de la miazazi. Lopetile vslasilor bateau nencetat valurile tulburi ale rului sfnt. Seara poposira la Dilbat. Dadura jertfe bogate zeului Gibil, cel ce pazeste apele curgatoare mpreuna cu so tia sa Nina, fiica lui Ea, de asemenea si zeului Adad, stapnul vazduhului, implorn du-le un vnt prielnic. Jertfele fura primite cu bunavointa si Adad le trimise dim ineata urmatoare vntul racoritor care, umflnd puternic pnza triunghiulara a barcii, i duse pna seara la Nippur, nct nici nu mai oprisera la Kis, cum era obiceiul. Mare le isakku Us al orasului sfnt Nippur saruta de sapte ori tablita cu pecetea de lu t a regelui, puse pe scriitorul sau sa o citeasca, o saruta iar si porunci ndata sa mplineasca ntocmai dorinta stapnului Samsu-Iluna. Pe Gungunum ,att ca trimis al r egelui ct si ca vlastar al marelui nubanda Pidur Libur, l gazdui chiar n casele sal e. Trei zile nsa veni porunca noua de la Samsu-Iluna: ostirea orasului Nippur sa se adune degraba si sa porneasca mpotriva lui Iluma-llum. Gungunum fu ndrumat de m arele dupsaru al templului Enlil, mare cunoscator al tuturor tablitelor. Acesta i arata sapte cosuri cu tablite vechi pe care erau nsemnate cele douasprezece cntec e despre faptele marete savrsite de catre viteazul Gilgames, rege din Uruk, mpreun a cu tovarasul sau Enkiclu, chiar si calatoria lui n lumea cealalta, precum si po vestea cu iarba tineretii vesnice. n alte cinci cosuri se gaseau tablitele cu fac erea lumii si a oamenilor prin bunatatea si ntelepciunea marelui zeu Enlil care l ocuieste n orasul sfnt Nippur. Se apuca de lucru, dar cu inima ndoita. Mai avusese nadejde, venind aci, ca va sfrsi repede si se va putea ntoarce nainte de izbucnirea razboiului, nct asa sa mplineasca si porunca zeitei Istar, cea scumpa sufletului s au. Acuma vedea ca si nadejdea aceasta l-a nselat. De altfel si copierea tablitel or mergea greu. Trebuia sa ceara mereu marelui dupsaru sa-i talmaceasca semne si cuvinte batrne nentelese. Erau lucruri scrise cu aproape o mie de ani nainte. Dupa ce pleca marele isakku Us cu oastea, Gungunum se simti

cuprins de o tristete din ce n ce mai apasatoare. Avea visuri stranii, foarte ntor tocheate, care-l chinuiau noaptea si pe care le uita de cum deschidea ochii, par ca o fiinta nevazuta i le-ar fi sters din minte. Pe urma i pieri pofta de mncare. Smochinele, rodiile, curmalele i erau deopotriva de nesuferite. Pestii cei mai bu ni, prajiti n uleiuri fine, mncarea lui favorita, acuma l scrbeau. Cazu la pat. Un a sipu, cel mai ntelept, i facu toate descntecele si mai ales cele mpotriva duhurilor limnuti. Gungunum gemea si n somn vedea mereu pe Hamma, deseori de mna cu stapna Is tar care i-o arata si-l dojenea ca nu i- a ascultat ndemnul sa plece la razboi, c hiar peste voia regelui, caci regele nsusi nu e dect servitorul ei. n sfrsit marturi si neobositului asipu ce i-a poruncit odinioara Istar. Atunci preotul i recita un descntec deosebit si jertfi o vaca alba zeitei ca sa-l ierte. Peste zece zile, d upa trei luni de bolire, Gungunum se scula. Era nsa ca o umbra. Ululai, care l slu jea ca un cine, i spuse ntr-o zi prin oras umbla vestea ca regele Tarii de la Mare ar fi zdrobit ostirile akkadiene si ca regele Samsu-Iluna de-abia a scapat prin fuga. Poate ca totusi zeii m-au ocrotit , se gndi Gungunum. M-au scapat de la moa rte. Peste cteva zile un sclav de-al casei reginei aduse o scrisoare pentru Gungu num. Nu era nici n plic de pnza, nici sigilata, ci o tablita simpla, scrisa n mare graba. O citi cu spaima: Lui Gungunum, fiul lui Pidur Libur, spune: Asa vorbeste Nim-Utumu, femeia marelui nubanda Pidur Libur, catre Gungunum, copilul ei. Afla ca Pidur Libur, tatal tau care te-a zamislit, n razboi a pierit. Regele Tarii de la Mare cu mna lui a ucis pe Pidur Libur, n lupta. Sclavul lui a adus vestea. Plea ca degraba napoi la Babilu. Trebuie barbat n casa. Pamnturile nu se muncesc bine, s clavii sunt lenesi daca nu e stapn. Grabeste-te. Nu mai zabovi". Gungunum raspuns e, prin acelasi sclav, ca se va ntoarce negresit ndata ce va ispravi lucrul, caci nu poate pleca CU mna goala sa supere pe regina Barnamtara. Facu apoi cuvenitele jertfe pentru tatal sau din arallu, gndindu-se iarasi: Zeii m-au ferit, altfel as fi acum si eu n locul de unde nimeni nu se mai ntoarce. Desi slabit, ncepu sa lucr eze de zor. Cu ajutorul marelui dupsaru, credea ca ntr-o luna va avea copiate tab litele trebuincioase. n oras nsa zvonurile cele mai crncene se ntreceau. Soseau fuga ri care aduceau groaza. Sapte mii de ostasi akkadieni au pierit n lupta cea mare, mpreuna cu Pidur Libur, iar alte mii au cazut n prinsoarea dusmanului. Regele Sam su-Iluna a fugit cu ramasitele ostirii pe dincolo de ru si vine spre Babilu, dar ca oastea vrajmasa se apropie pe dincoace de Buranun, dnd foc oraselor si macelar ind locuitorii, vrnd sa taie calea akkadienilor ca sa prinda de viu pe Samsu-Ilun a. Peste

sapte zile sosi n oras marele isakku Us cu doua mii de osteni prapaditi, dinspre Isin, de peste ru, sa opreasca naintarea lui Iluma-Ilum. Cetatenii fura narmati gra bnic, iar scalvii fura pusi sa ntareasca zidurile si portile cetatii ca sa poata tinea piept oastei dusmane. Zidurile nsa nu erau mai late de sapte coti si nici d estul de nalte sa nfrunte un asalt puternic. Apoi uraganul veni. Ostile lui IlumaIlum mpresurara cetatea din doua parti, dadura foc semanaturilor si tuturor casel or de pe cmp. Fiindca Us nu deschise ndata portile si nu alerga, mpreuna cu fruntas ii orasului, sa mbratiseze picioarele regelui dusman, porni batalia. n zece zile o poarta fu siluita. Dusmanul razbi n cetate. Lupta fu mai cumplita pe ulitele strm te, care se umplura de cadavre. Ostasii ucideau fara crutare barbati, femei, cop ii. Pna seara orasul fu ngenunchiat. Marele isakku cazu viu n minile vrajmasului. Il uma-Ilum puse stapnire pe palatul marelui isakku Us. n gradina palatului se tinu o spatul de biruinta. ncepu seara si nu se ispravi pna n zori. Platani batrni aprinsi luminau poiana n care regele Tarii de la Mare, cu fruntasii oastei sale si ntinsera mesele. La dreapta si la stnga regelui sedeau goale si ngrozite, cele doua fete-f ecioare ale marelui isakku Us. Fete de-ale fruntasilor din Nippur, de asemenea d espuiate, slujeau pe biruitorii care beau din vase grele de argint .n fata mesei regale fura adusi, cu mare alai, peste o mie fie prizonieri, cu lanturi de gt, cu coatele strnse pe spinare ,cei mai multi sngernd nca din rani proaspete. ntre ei se afla si marele isakku, ncatusat ca si ceilalti, avnd n locul ochiului stng o pata de snge ce se scurgea pe obraz si n barba jumulita, iar n moalele capului alta pata d e snge nchegat din care se burzuluiau smocuri de par nclcit. Ceva mai trziu un convoi nou de prinsi: slujitorii templelor n cap cu marele preot al zeului Enlil. Gungu num era n mijlocul lor . Templele si odoarele fusesera crutate, fiindca lui Enlil se nchina si Iluma-Ilum. Grupul preotilor fu rnduit mai departe, sa priveasca si sa se umple de spaima. Bautorii zvrleau cupele goale n gramada de prizonieri ranit i. Cei izbiti horcaiau prelung de durere, spre veselia mesenilor care, din ce n c e mai ametiti de vinurile tari, rdeau n hohote sfidatoare si-si frecau barbile neg re muiate de bale. De altfel , pentru a spori multumirea chefuitorilor, ostasii alergau mereu de ici-colo printre prizonieri, lovindu-i cu bice sau sfrticndu-le c arnea cu sabii scurte strmbe ca niste secere. nspre miezul noptii, regele Iluma-Il um sopti ceva unui dregator care statea necontenit la spatele sau, cu bratele ncr ucisate, asteptnd porunci. Dregatorul disparu o clipa si reveni aducnd o canapea a kkadiana, asternuta cu perne si covoare scumpe, pe care o aseza putin mai la o p arte, mai ferit de lumina tortelor. Atunci Iluma-Ilum se scula de la masa. Pe fa ta-i barboasa, bronzata, lucea un surs ciudat. Facu semn cu degetul unei fete-fec ioare de-a marelui isakku. Fata

ntelese si se ntinse umilita pe canapea. Iluma-Ilum se repezi asupra ei. Toata lum ea se nchina cu respect n fata spectacolului, iar tipetele fecioarei umplura de bu curie toate inimile supuse. De-abia sculat de lnga fata aproape lesinata, Iluma-I lum se ndrepta spre marele isakku Us, tatal ei, si cu o apasare de deget mestesug ita i smulse din orbita si ochiul drept, aruncndu-l cu mndrie n obrazul altui prizon ier. Marele isakku se prabusi cu un racnet sfsietor care strni nespusa placere tut uror fruntasilor de la mese. Regele se aseza iar la petrecere. Apoi, cnd vinurile i attara pofta, porunci celeilalte fecioare sa se lungeasca pe canapeaua din umbr a. n zori ncepu uciderea prizonierilor n fata nvingatorilor satui de vinuri, dar nset ati mereu de snge. Marele isakku fu jupuit de viu, iar pielea lui fu dusa ndata sa fie batuta n cuie pe poarta palatului. La fel fura chinuiti nca doisprezece frunt asi din Nippur. n sfrsit o ceata de sasezeci de ostasi porni sa njunghie pe ceilalt i prizonieri. Corpurile fura trte de sclavi afara din oras, sa slujeasca de ospat cinilor pribegi si corbilor. Capetele nsa fura asezate n gramezi dinaintea mesei re gale. Cnd rasari soarele, Iluma-Ilum, istovit de placeri si de betie, se retrase n palat, sa se odihneasca, poruncind ca grupul de preoti ncatusati sa fie nchis deo camdata n templul zeului Inurta. A doua zi regele Tarii de la Mare pe arata mai m ilostiv. Pe cele doua fete ale lui Us le trimise la Eridu, pentru Casa Femeilor sale. Prizonierilor care nu fusesera omorti le ngadui sa-i sarute picioarele, daru indu-le viata, dar lasndu-i n lanturi. Toti preotii fura scosi din fiare, afara de Gungunum care era babiluian. Fiind dupsaru, i se ceru, pentru rascumparare , pna ntr-o luna, sa plateasca cinci mne de argint; altfel avea sa fie ucis mpreuna cu a lti ctiva oameni din Babilu, surpr insi n Nippur de catre ostirea dusmana. Gungunu m se simtea nespus de fericit ca se afla nca n viata chiar asa ncatusat. Nadejdea nt oarcerii acasa i stapnea inima. Era sigur ca va fi rascumparat. Fie regele Samsu-I luna, fie regina Barnamtara, fie maica-sa Nim-Utumu vor trimite cele cinci mne de argint, numai sa le poata da de stire. Ceru voie sa trimita la Babilu pe Ululai , care scapase din valmaseala doar cu o bataie zdravana. Scrise o tablita frumoa sa si jalnica chiar regelui Samsu-Iluna: Stapnului meu glorios n stralucire, vlasta rul cerului, lumina regilor mndra ca soarele, calauzitorul domnilor puternici si spaimntatori, hrana poporului, masa fruntasilor, eroul neamului, carui Anu, Enlil , Ea si Marduk i-au daruit neistovite bogatii de mila si dreptate, Stapnului meu spune: Asa vorbeste Gungunum, fiul lui Pidur Libur, scriitorul Casei Femeii, pul bere umila si slujitorul care te iubeste. Afla, stapne luminos, ca regele Tarii d e la Mare m-a prins viu n Nippur. n lanturi m-a pus regele Tar ii de la Mare. Daca aduce sclavul tau Ululai cinci mne de argint, viata ti daruiesc. Daca nu aduce ni mic Ululai, peste o luna sa mori ca un cine. Asa zice regele Tarii de la Mare.

Trimite, stapne, cinci mne de argint pentru viata mea, caci n-am venit la Nippur d e bunavoie. Mi-ai poruncit tu sa viu negresit. Povestirile batrne sa le scrii pe tablite n Nippur. Asa mi-ai poruncit. Acuma m-a prins regele Tarii de la Mare. Sa nu se ntoarca Ululai cu minile goale. Daca vine cu minile goale, cinii si corbii ma mannca. Nu ma lasa sa mor n casa ticalosiei. Trimite argint sa-mi rascumpere viat a, stapne". Cu tablita sigilata, Ululai pleca ndata, pe jos, pe marginea rului sfnt Buranun, pe cararea batatorita de robi ce trageau la deal barcile. Gungunum rama se linistit, si zicea plin de ncredere: Nabu a fost milostiv si mi-a crutat viata. 6 Prizonierii, cteva sute, fura aruncati n curtea porcilor din fundul gradinii or asului. Spatele temnitei se razima de zidul cetatii lnga care se ticluise un cope ris de trestie pentru adapostirea rmatorilor n vreme de ploaie si furtuna. Curtea n treaga de altfel era mica, de-abia vreo zece sari, fiindca nu se aduceau nicioda ta de la mosii dect vitele trebuincioase pentru sapte zile. Nu se rnise nsa nicioda ta, asa ca gunoiul si duhoarea stapneau aici nabusitor. Un plc de treizeci de ostas i pazeau, pe dinafara, poarta temnitei. Numai cte doi supravegheau pe dinauntru n umai ziua si numai cte un ceas, pe prizonierii legati, doi cte doi cu lanturi de gt . n zilele dinti grupul de paza se schimba ,pe urma aceiasi paznici fura uitati pa rca acolo. Hrana celor nchisi venea din mila oamenilor: curmale, ceapa, pine, ustu roi, castraveti, chiar smochine si uneori peste sarat. Din ce era mai bun se osp atau paznicii, iar ramasitele se azvrleau nlauntru ca sa se bata pe ele prizonieri i ca niste cini flamnzi, spre veselia tuturor strajerilor. Gungunum avea tovaras d e lant pe un muskinu bogat din Babilu care venise la Nippur numai pentru negot s i cazuse asa n vltoarea razboiului. Era gras si cu o rana de lance n coasta. I-o fa cuse ostasul care l-a prins, numai din placerea de-a schingiui, caci el se trntis e pe pntece umil si supus, fara gnd de vreo mpotrivire, ca omul ce n-a pus niciodat a mna pe arma. Negustorul gemea toata ziua si nu voia sa se urneasca de subt adap ostul de trestie unde era ferit barem de soarele ce frigea cumplit. i era frica t are ca va fi ucis n cele din urma si se plngea lui Gungunum ca ar fi mai bucuros s a stea o viata ntreaga n curtea porcilor, dect sa moara, sa ajunga prada duhurilor rele din arallu si sa se hraneasca numai cu noroi si tarna. Gungunum l mbarbata, ncr ederea lui sporea cu ct se nmulteau suferintele. Inima lui i spunea ca trebuie sa t raiasca. ntr-o zi veni marele dupsaru sa vaza pe Gungunum, aducndu-i mngiere si meri nde, l ndragise ct lucrase n templu si voia sa-i fie acuma folositor n nenorocire. De la dnsul afla Gungunum ca regele Iluma-Ilum a plecat cu oaste spre Kis, dupa ce a pus peste Nippur un

nou isakku .Totusi marele dupsaru credea ca razboiul are sa nceteze curnd, caci si Iluma-Ilum a avut pierderi grele. Poate ca nici cetatea Kis n-o va mai putea cu prinde, avnd ziduri groase, nalte si bine aparate. De-aci nainte paznicii fura mai blnzi cu Gungunum .Nu-l mai loveau , ca pe ceilalti, ba stateau si de vorba cu dns ul socotindu-l un mare machu care ar putea ajunge chiar sangu, daca ar avea zile de trait. Atunci Gungunum vru sa ntrebe despre Hamma. Minti ca marele isakku Ahn uri din Eridu a fost var cu maica-sa, de aceea ar fi bucuros sa afle ceva despre soarta lui si a familiei, cu toate ca au trecut peste zece ani. Capetenia pazni cilor, mai batrn , voinic si nalt, cu o falca purtnd urmele unei rani mai vechi ,lu ptase n toate razboaiele regelui Iluma-Ilum. i chema Ahusunu , vorbea gros si se l auda bucuros cu vitejiile lui. Eridu? facu dnsul cu mare mndrie. Am fost acolo! Ac um zece ani!... Eu am urcat cel dinti pe zidul cetatii... Am ucis cu mna mea trei sute de dusmani!... Mult snge a fost la Eridu, si multa prada!... Tot am omort si am aprins... Templul zeului Ningirsu eu l-am aprins! Paznicii si prizonierii fac ura cerc, ascultndu-l cu admiratie. Inima fruntasului se umfla de multumire. Rana asta, de la Eridu! striga apoi mnios, parca i-ar fi reamintit o durere crncena. D ar am razbunat-o!... Toti mortii dusmani i-am mprastiat pe cmp sa-i mannce sacalii si pasarile... Gungunum rosti numele lui Ahnuri. Cine turbat a fost Ahnuri din Er idu! racni Ahusunu. Iluma-Ilum l-a prins viu si pe data i-a taiat amndoua bratele din coate!... Pe urma l-a jupuit si l-a chinuit sapte zile! Atunci Gungunum ntre ba iar, cu glas tremurator: Ahnuri avea o fata, Hamma?... Fata ostasului se desc reti deodata. Ce fata! zise apoi, lingndu-si buzele. Regele Iluma-Hum a culcato d egraba n pat si i-a luat fecioria. Dar n-a ucis-o nici dupa ce si-a saturat pofta . I-a placut trupul ei si a pus-o n Casa Femeilor sale... Mai traieste? facu Gung unum cu ochi iesiti din orbite. Trebuie sa traiasca , raspunse Ahusunu. n Casa fe meilor lui Iluma-Ilum sunt fete multe, ca nisipul marii, frumoase, cu sclave sa le slujeasca si cu mncare buna... el iubeste femeile, nu le omoara. Gungunum afla se destul, n sufletul lui cntau mereu numai doua cuvinte: Hamma traieste! Cuvintel e acestea i rasturnara deodata toate gndurile. Ce sa mai caute el n Babilu, cnd Hamm a nu e acolo? Ce pret ar mai putea avea viata lui traita despartit de ea ? Mai b ine sa fie sclav la picioarele ei, dect chiar rege departe de ea. Subt coperisul de trestie, n murdaria duhnitoare, n vreme ce tovarasul sau de lant se vaita, el v isa cu ochii deschisi. Se vedea iar la serbarea Akiti de odinioara pe cheiul can alului

Arahtu, asteptnd barca divina, ntre femei, la ctiva pasi, umarul ei rotund, soldul ei plin, apoi ochii ei cu privirea calda n care si descoperea nsusi sufletul lui ca ntr-o oglinda fermecata... i parea rau ca a mai trimis pe Ululai dupa pretul rasc umpararii din robie. i era frica sa nu se ntoarca prea curnd sclavul cu argintul, na inte de a fi descoperit un mijloc pentru a ajunge la curtea regelui Iluma-Ilum. Atta rvnea acuma: sa ajunga acolo. Orisicum, numai sa se apropie de pamntul binecuvn tat pe care pasesc picioarele ei. Era sigur ca, ajuns acolo, va ntlni pe Hamma, pr ecum i-a fagaduit zeita Istar, ocrotitoarea iubirii lor. Cnd veni iar marele dups aru sa-l cerceteze, Gungunum l ruga fierbinte sa-i mijloceasca favoarea de-a pute a merge la curtea regelui Tarii de la Mare. Batrnul scriitor se mira si crezu ca suferintele i-au turburat mintea. Gungunum starui. Spuse ca stie, nca de pe cnd er a n scoala de la Borsippa, despre o biblioteca bogata a lui Iluma-Ilum, unde s-ar gasi tablite cuprinznd nvataturile cele mai tainice. Ar vrea sa petreaca n bibliot eca aceea un rastimp, fie si ca sclav, numai sa poata citi tablitele sfinte. Mar ele dupsaru se nduiosa. Atta dragoste de nvatatura nu mai pomenise, i fagadui sa vor beasca negresit marelui preot al lui Enlil. Gungunum ramase fericit. Daca marele preot va ruga pe IlumaIlum, dorinta lui va fi mplinita. Cum crezuse pna acum cteva zile n scaparea de robie, asa spera azi n revederea fecioarei de la Akiti. nca nu umblase prin lume. Despre Tara de la Mare stia doar atta ca e departe, fara canal uri, cu multe mlastini si salbatacimi. Nu-l nfricosa nimic.Unde e Hamma, trebuie sa fie bine. O visa iar, mereu. Iar cnd se destepta, n gemetele tovarasului de lan t ori n racnetele paznicilor, surdea: toate acestea vor fi curnd rascumparate prin fericirea cea mare. Avu, peste trei zile, o veste buna : marele preot a vorbit d eocamdata cu noul isakku care a fagaduit sa talmaceasca regelui rugamintea lui G ungunum. De altfel Iluma-Ilum are sa soseasca la Nippur foarte curnd. A curmat ra zboiul si se ntoarce cu ostirea, dnd foc semanaturilor si satelor, nestnjenit de du sman. 7 Ululai sosi. Aducea argintul. Cinci mne, masurat din belsug n casa reginei Barnamtara. Povesti ca Nim-Utumu e desperata, si-a smuls parul, si-a zgriat piel ea si nu va conteni cu plnsul pna ce nu va vedea pe Gungunum n Babilu. i spuse ca a fost cu argintul la marele isakku, care l-a cntarit, i-a dat si tablita-chitanta de primire. El nsa nu poate scoate din robie pe Gungunum, caci Iluma-Ilum singur hotaraste. Dar Gungunum sa aiba rabdare. Scaparea e aproape. I-a adus si merinde , dar mai bine de jumatate i-au mncat-o paznicii.

Gungunum fu cuprins de ndoieli. De ce a mai pr imit marele isakku argintul, daca are de gnd sa vorbeasca cu regele? Dojeni pe Ululai ca s-a dus la isakku, dar nui spuse nimic despre planul sau, de teama sa nu-i puna vreo piedeca. Ululai vru sa ramie sa-l slujeasca. Paznicii l gonira. Venea totusi de multe ori pe zi sa-i a duca stiri despre apropierea regelui Iluma-Ilum. n sfrsit, ntr-o dimineata sosi str alucitor de bucurie: Peste trei ceasuri Iluma-Ilum e n oras. Se vede de pe coperi sele caselor cum se apropie pe carul de argint tras de trei armasari. Toata lume a e pe zidurile cetatii. Stapne, a venit scaparea ta! Oamenii soptesc ca Iluma-Il um e mnios, dar eu am adus argintul! N-ai grije, stapne, s-a ispravit robia ta. Am jertfit o vaca zeului Nabu, pentru tine, cum mi-a poruncit maica-ta Nim-Utumu. Nerabdarea se ncuiba n inima lui Gungunum. Tovarasul sau de lant ncepu sa plnga, sig ur ca i-a sosit ceasul mortii . Gungunum l compatimea si nu-l ntelegea. Din suflet ul lui parca s-ar fi stins cu totul frica de moarte. Groaza lui era ca va fi izg onit din robie si ca astfel va pierde pe Hamma pentru totdeauna. Trecura ceasuri le nabusitor de grele. Apoi se auzira chiotele de bucur ie ale norodului. Apoi se facu tacere si iar trecura ceasuri, mai apasatoare. Gungunum ardea. Simtea limp ede ca acuma, n ceasurile acestea, se hotaraste soarta lui si i tremura inima. Si deodata se deschise cu zgomot mare poarta nchisorii. Gungunum respira de parc-ar fi scapat dintr-o nclestare chinuitoare. Ostasi multi intrara si legara la spate, cu lanturi, coatele prizonierilor. Gungunum iar se ului: Daca s-a sfrsit robia, d e ce-mi leaga bratele la spate?" Cu lovituri de bice si sulite, fura scosi afara . Cotira prin cteva ulite pna ce ajunsera la templul zeului Enlil. n curtea princip ala, regele Iluma-Ilum, pe tron de argint, era nconjurat de tartanii sai, de osta si si multime mare de akkadieni. Gungunum parca se dumeri: nainte de a ne da drumu l, regele vrea sa se bucure vaznd cum vom fi nsemnati cu fierul rosu al robiei!" S osira naintea regelui Iluma-Ilum ngramaditi, murdari si duhnind greu ca porcii. Gu ngunum apuca sa vada fata regelui, ntunecata si cu ochii nsetati de snge. Acuma ne u cide!" i trecu prin gnd ca o lumina orbitoare. Un racnet i facu pe toti sa se prava le cu fata la pamnt. Si numaidect Gungunum auzi, de-aproape, o lovitura scurta ca si cnd se nfige ntre oase arma strmba care ucide mai repede. Lovitura fu urmata de u n tipat nfundat si apoi de un horcait. Aceeasi lovitura se auzi apoi din nou, nsa n sotita de alt tipat mai puternic. Acuma Gungunum, stnd ghemuit cu obrazul la pamnt , pricepu tot parca i-ar fi spus cineva la ureche ce s-a ntmplat. Iluma-Ilum vrea sa razbune neputinta de-a lua cetatea Kis, ca sa mpace pe zeii lui nesaturati de snge. De aceea a adus pe prizonierii din Babilu n curtea templului. Sngele lor treb uie sa curga pe lespezile din casa zeului. l

rodea sa ridice putin capul, sa vada ce se petrece, dar nu ndraznea de frica sa n u-l loveasca vreun paznic. Tovarasul sau de lant ofta si plngea. Altii gemeau din ce n ce mai ngrozitii asteptndu-si rndul. Si lovitura sabiei strmbe ca secera cadea mereu, n rastimpuri egale, cu acelasi zgomot ciudat scrtitor, urmata de tipete deos ebite. Apoi se simti o miscare, ca si cnd o serbare solemna e tulburata de o ntmpla re suparatoare. Glasuri indignate se ridicara, printre care nsa razbatea o plngere desperata: Argintul... platit... Gungunum... rascumparare... Era Ululai care iz butise sa se strecoare pna la picioarele regelui Iluma-Ilum, ntinznd tablita-chitan ta ca o protestare. Ostasii se repezira asupra lui. Cteva sulite l strapunsera deo data. Gungunum ridica putin ochii si, printre picioarele paroase ale ostasilor, zari trupul lui Ululai zvrcolindu-se, fara a fi scapat din mna tablita doveditoare ca a platit argintul de rascumparare. Apoi iar se facu liniste si iar pornira l oviturile armei strrnbe. Deodata tovarasul de lant tipa si Gungunum simti pe obra zul drept stropi fierbinti. nainte de a-si putea da seama, o mna puternica l apuca de umarul stng ridicndu-l putin. Gungunum zari ca o fulgerare lama sabiei strmbe de pe care picura snge. O izbitura ascutita n cosul pieptului si apoi o sfsiere parca i-ar fi smuls inima. Aceeasi mna l mbrnci la o parte, ntorcndu-l cu fata n sus. O san ala umeda de snge l calca pe obraz. Mai simti apasarea sandalei grele turtindu-i n asul. Apoi gura i se umplu de ceva cald. Apoi se facu ntunerec si gndurile se risi pira ca aburii n vnt... *** Sufletul rataci un rastimp parca si-ar fi ncercat zboru l spre o lume noua. Constiinta pura se renchega pe ct ramneau mai departe urmele vi etii materiale. ncet-ncet sufletul si redobndi limpezimea. Miscarea se intensifica m ereu, prin planuri tot mai luminoase. Spatiul nsusi se rotunjea n nemarginire pna u nde timpul se confunda cu imobilitatea. O senzatie alba stapnea sufletul, cu att m ai vie cu ct deosebirea dintre lumea materiei si a spiritului se subtia. n aceeasi masura nsa crestea constiinta nedesavrsirii care se transforma n simtamntul singura tatii dureroase... CAPITOLUL IV SERVILIA ...Constiinta singuratatii rvnea existen ta pura. Golul nca era nemarginit si sufletul nu-si gasea calea desavrsmi. ncepu as teptarea chinuitoare a unui destin ce se apropie si de care nu te poti feri. Apo i asteptarea lua iar forma miscarii spre o tinta necunoscuta, cu naltari si coborr i, cu zig-zaguri nentelese. Spatiul se ngrosa, strabatut de curgerea timpului ca o tesatura din ce n ce mai deasa.

Sufletul se zbuciuma n mrejele lumii noi, serpuind nencetat parca n cautarea unui a dapost. Constiinta i se ndoia, se mladia si se subtia ca o flacara n bataia vntului . Apoi miscarea se stinse deodata si constiinta se ntuneca parca s-ar fi topit n s trnsoarea unei vieti noi... 1 Al saptelea copil nu era asteptat cu prea mare bucu rie n casa din Antium a lui Nigidius Saturnius, cavaler roman. Nasterea fu att de grea ca era sa pricinuiasca moartea mamei, daca n-ar fi avut ajutorul priceputei sclave, Atia. Fericit ca Lollia, sotia lui mult iubita, a scapat cu bine, Nigid ius oferi un sacrificiu de vin si tamie n templul Fortunei. Copilului nsa i dadura n umele Axius, n cinstea edilului Axius Sofronius, prieten scump al familiei, pe ca re batrnul Caesar Augustus l numise n slujba chiar n acel an . Totusi Axius deveni c ur nd rasfatatul tuturor. Lollia l iubea pentru ca a suferit att de mult dndu-i viat a si spernd ca va ramne ultimul ei vlastar. Nigidius era mndru ca mai are un fecior sa-i perpetueze numele si sa fie rezerva viitorului familiei. Dintre sase copii , numai cel dinti, Nonius, fusese baiat. Grija pentru soarta celor cinci fete l ne linistea, desi era bogat, l rodeau ambitii. Spunea ca se trage dintr-o veche fami lie patriciana saracita. Prin munca si noroc ei s-a ridicat n rndul cavalerilor, d ar n-avea pregatire destula sa poata juca vreun rol n viata publica. Zeii nu-l nze strasera cu talent oratoric si nici barem nu nvatase gramatica. Prin Nonius spera sa ajunga si el, la batrnete, omul zilei. i darui o crestere aleasa, punndu-l sa i a lectii numai cu maestrii cei mai scumpi. Cnd Nonius va fi barbat cu faima n Roma , surorile lui se vor putea marita, avnd si zestre mare, chiar cu senatori. Axius sporea perspectivele familiei. Ce n-ar putea dobndi Nigidius prin Nonius, va nfap tui negresit Axius. Curnd dupa ce mbraca toga virila, Nonius fu trimis la legiunil e proconsulului Publius Quintilianus Varus, sa lupte contra germanilor, ca apoi, ntorcndu-se acasa cu glorie militara, sa obtina mai lesne onorurile ce i s-ar cuv eni. Desi Nonius a plecat subt auspiciile cele mai favorabile, familia ntreaga a ramas trista si chinuita de ngrijorare. Vrnd sa afle stiri mai dese si mai directe de la eroul lor, se mutara cu totul la Roma, n casa lor de pe Vicus Patricius. M utarea de altfel era planuita mai de mult, din pricina fetelor care trebuiau sa fie mai n vazul lumii bune. AXIUS nsa ramase n Antium, n grija bunicii, o matroana p ioasa, si a unui pedagog, Myro, cumparat anume pe o suma mare, avnd faima unui gr amatic desavrsit, cunoscnd deopotriva de bine limba latina si elena. Bunica avea s a-i completeze educatia religioasa, dupa traditia romana, iar pedagogul sa-l ini tieze n mestesugul scrierii si citirii. mplinea zece ani si era copil blnd, asculta tor. Iubea mult pe maicasa, Lollia, si despartirea de ei l amar, mai ales n primele zile. Se

simtea oropsitul familiei. Explicatiile bunicii l mpacara putin, iar libertatea de plina l facu sa uite despartirea. Casa din Antium era n mijlocul unei gradini mari , nu tocmai ngrijite, lnga mare, cu o priveliste minunata asupra oraselului de vil egiatura pentru patricianii bogatasii romani. Nigidius o cumparase, mpreuna cu gr adina, pe un pret de nimic, a restaurat-o, a mpodobit-o cu colonade de marmora. F usese casa norocului. Micului Axius i era mai draga marea n ale carei vesnice framn tari presimtea taine multe, nsotit de pedagogul Myro si urmat de un capsarius, ca re aducea cele trebuincioase pentru scris, copilul petrecea toata ziua pe afara pe aleile si cararile umbroase. i placea sa stea ceasuri ntregi pe tarmul marii, c u cerata n mna, scriind, citind si mai cu seama ascultnd cu nesaturata curiozitate glasul pedagogului care-i povestea si-i explica faptele zeilor. Soaptele spumoas e ale marii, adierile racoroase si alinatoare ale zefirului se mbinau cu basmele minunate ca niste murmure misterioase din alta lume. Zeii traiau n inima lui att d e vii ca se astepta mereu sa-i ntlneasca. Deseori, n zare, i se parea ca se apropie Neptun, plutind pe valurile verzi, despicnd cu tridentul de aur adncimile, n vreme ce pe malul nisipos, spalat de unduiri moi ce lasau n urma ngramadiri laptoase de spume, se desluseau conturele albe si ispititoare ale etern tinerei Venere... n trei ani, Nigidius a venit de multe ori prin Antium, totdeauna grabit si fara a se interesa prea mult de Axius. Intrase n cteva mari combinatii comerciale si era mereu pe drumuri. Lollia cu fetele soseau n fiece an, la sfrsitul verii, pentru cte -o luna, nainte de-a trece la Baiae unde se aduna, toamna, lumea cea mai aleasa. Acuma nsa, ndata dupa calendele lui noiembrie, ntr-o seara, pe neasteptate, pica to ata familia n Antium, spre marea mirare a lui Axius. Toti pareau posomorti, ngrijor ati si-l mbratisau, pe rnd, care de care mai calduros, chiar si tatal sau, rece si serios din fire. n cele din urma Lollia nu s-a mai putut stapni, a izbucnit n hoho te de plns si, sarutnd furtunos pe Axius, a strigat: Tu esti speranta noastra, uni ca speranta! A doua zi Axius afla de la Myro ceea ce se ntmplase, mai lamurit dect din soaptele misterioase ale surorilor sale, caci Myro se informase de la sclavi i ce ntovarasisera familia si care cunosteau toate vestile romane. De cteva zile u mblase prin Roma o stire pribeaga despre nfrngerea legiunilor lui Varus. Nu se sti a cine a adus-o, dar crestea din ceas n ceas, se strecura n toate casele si n toate inimile. Apoi a sosit confirmarea: ntreaga oaste romana a fost atrasa n cursa si macelarita de catre germanii lui Arminius. Imensul oras a avut o tresarire cumpl ita. Zvonurile sinistre se multiplicau: germanii au pornit spre Roma, germanii a u si trecut Alpii... Se povestea ca mparatul s-a nchis ntr-o odaie unde plnge nenceta t si se izbeste cu capul de pereti. Strazile gemeau de multimea ngrozita, alergnd de ici-colo, fara tin ta, doritoare de amanunte. Se gaseau multi care blestemau pe Caesar

Augustus pentru ca el ar fi pricina nenorocirii nationale. Paza orasului fu ntari ta. Erau temeri de tulburari si de revolte. Apoi alaltaieri, un edict ndurerat an unta poporului roman catastrofa, ndemnnd pe toti sa o suporte cu demnitate. Casa l ui Nigidius s-a umplut de doliu. Nonius, fala familiei, se afla printre cei pier duti. n sfrsit, de frica unei rascoale a poporului, s-au hotart brusc sa paraseasca Roma si sa se stabileasca, barem pna se vor linisti lucrurile, n Antium, unde era si Axius, acuma singurul reazim pentru ambitiile lui Nigidius. Viata lui Axius se schimba cu totul de-aci ncolo. nsusi Nigidius i povesti, peste cteva zile, cum sa prapadit Nonius, atragndu-i atentia ca viitorul familiei se afla n minile lui. Co pilul, desi nu ntelegea tocmai bine, se simtea mndru. Familia nu ramase multa vrem e n Antium. De ndata ce aflara ca Roma s-a potolit, se rentoarsera acolo cu totii l und acuma si pe Axius. Myro se bucura mai mult, dar bucuria i fu scurta caci Nigid ius, pentru a desavrsi educatia copilului, i tocmi un retor faimos, pe Caius Orbil ius, care dadea lectii de oratorie tuturor odraslelor marilor familii romane. As a, Myro ramase simplu pedagog nsotitor al lui Axius. Apoi, fiindca Axius era cam molesit si visator pentru cei treisprezece ani ce-i avea, primi un atlet special care sa-l nvete gimnastica si mnuirea armelor. Primavara aduse un eveniment mai i mportant n viata lui Axius. Spre a-si pune n valoare averea si planurile de naltare , Nigidius l logodi cu Chrysilla Autronia, fiica de zece ani a lui Publius Autron ius. Logodna era menita sa deschida imediat portile caselor patriciene pe seama fetelor lui Nigidius. Autronius desi sarac, era nrudit de aproape cu cteva familii mari. El nsusi se lauda mult cu un strabun de-al sau care ar fi fost consul cu v reo trei secole n urma. Neamurile l ajutau ct puteau; el nsa dispretuia ajutoarele, primindu-le totusi. Consimtamntul de logodna al lui Autronius l-a costat pe Nigid ius un mprumut de doua sute mii sestertii, fara dobnda. Axius a ndurat ceremonia cu demnitatea cuvenita, asemenea si logodnica. nsemnatatea lui Axius, n snul familiei , crescu mult pe urma logodnei. Chiar el se simtea barbat, desi Chrysilla Autron ia i-a ramas tot att de straina ca si mai nainte. De altfel nici n-avea prilej s-o ntlneasca dect rareori. Numai de la surorile sale afla ca Autronia e o fire orgoli oasa, ca i place sa vorbeasca greceste si ca de aceea i se n familie Chrysilla. zi ce Rezultatele logodnei lui Axius fura mai fericite pentru familie. Chiar n toamn a urmatoare, doua surori si gasira norocul, maritndu-se una cu un cavaler roman fo arte bogat, cealalta cu fiul unui senator. 2 Retorul Orbilius spuse n curnd lui Ni gidius ca Axius nu e tocmai tare n controversia, dar ca e eminent la suasoria, ce ea ce dovedeste o fantezie bogata. Cu acelasi prilej, celebrul nvatator facu oare care complimente si lui Myro pentru eleganta si puritatea pronuntarii limbii

elene. Myro ramase confidentul lui Axius. l iubea din ce n ce mai mult. mpreuna au cutreierat Roma pe care Myro o cunostea si care pentru Axius era nca o taina ului toare. Ceasurile libere le petreceau, la nceput, n splendidele gradini ale lui Mae cena. Erau destul de aproape de casa lor din Vicus Patricius. Pe alelele adumbri te de platani si strajuite de statui, Myro ncerca uneor i sa-i explice ca diferit ii zei sunt, n realitate, nfatisarea multipla a unei divinitati atotcuprinzatoare. Axius clatina din cap, nencrezator. Farmecul multiplicitatii s-ar fi distrus pri n reducerea la unitate. Mul-timea face armonia. Cnd la fiece pas ntlnesti un zeu sa u barem manifestarea unei divinitati, lumea e mai bogata, mai ncntatoare. Ce arida ar fi viata pe pamnt daca nu sar amesteca printre oameni n permanenta si zeii cu dorintele, pasiunile si ordinele lor. Pedagogul nu staruia, dar i prevestea taini c ca va ntelege toate cnd va face cunostinta cu filosofii. Mai trziu Myro i obisnui sa treaca aproape zilnic prin Argiletum, pe strada ngusta si mbcsita ce leaga Subur a cu Forul Roman. Acolo sunt cele mai multe librarii. Pancarte cu titlul noilor carti atrnau pe toate coloanele, iar din usile deschise rabufnea afara mirosul gr eu de sofran si ulei de cedru care apara de insecte rolele sau volumele pastrate n pungi de pergament ori n ladite de lemn tare. Cascau gura pe strada, privind du pa oamenii celebri, ascultnd uneori convorbirile lor. Myro ar fi cumparat bucuros cte-o noutate, despre care auzea mereu vorbinduse, dar el n-avea bani si nici Ax ius. Ca sa-si astmpere setea de-a citi, intrau din cnd n cnd n biblioteca publica, nfi intata de Augustus n templul lui Apollo. Acolo a citit cu glas tare vestitul Meta morphoseon lui Ovidiu, care ncnta mult pe Axius. n curnd Nigidius, aflnd ca n toate ca sele mari se cuvine sa fie o biblioteca, porunci lui Myro sa-i alcatuiasca una v rednica de o persoana consulara. Se gndea n sine ca Axius, ct e de destept, ar pute a sa ajunga si senator, si chiar consul. Urma un an fericit pentru Myro. Cutreie rara toate librariile, rascolira toate rafturile si adunara vreo doua mii de vol ume, spre bucuria lui Nigidius care, desi nu citea nimic, se lauda pretutindeni cu biblioteca. n acest rastimp, n schimb, Axius dobndi o pasiune pentru carti att de mare ca si neglija chiar studiile de retorica si exercitiile de gimnastica. Pna s a mbrace Axius toga virila, se mai maritara si celelalte trei surori, facnd partid e nu mai putin stralucite ca cele doua dinti. Acuma Nigidius se gndea sa-l trimita la legiunile lui Germanicus, sa-si mplineasca datoria militara catre patrie, cum se cere unui viitor senator. Moartea mparatului i ncurca putin socotelile. I se pa rea de rau augur ca Axius sa plece la oaste tocmai cnd se stinge un om mare si se temea sa nu-l piarza cum a pierdut pe sarmanul Nonius. Consulta un oracol egipt ean din Alba care-i spuse ca Axius va trai multi ani si va muri n baie. Totusi Ni gidius mai sovai pna n primavara viitoare. Atunci, prin Autronius, obtinu permisiu nea pentru Axius de-a pleca. Axius nsa mai zabovi cteva luni si porni de-abia n aug ust. Cnd ajunse al

la poalele Alpilor, ntlni soli care vesteau ca Germanicus a zdrobit ostirile lui A rminius n cmpiile Idifiaviso si la valul Angrivarilor. Facu un popas de sapte zile ntr-un orasel, cumpanind daca trebuie sa-si mai urmeze calea sau sa se ntoarca ac asa. Se ntoarse. Nu voia sa fie ridicol ajungnd la oaste cnd s-a ispravit razboiul, sa creada lumea ca umbla doar sa figureze si el n triumful lui Germanicus. Sosi acasa numai prin noiembrie si gasi pe tatal sau pe moarte. ntoarcerea lui neastep tata fu socotita ca un semn misterios al zeilor care n-au lasat pe Nigidius sa s e stinga nainte de a-si revedea feciorul. Batrnul i dadu sfaturi pentru viata, i las a o avere de cteva milioane de sestertii. Sa profite de ea, intrnd n serviciul repu blicei, sa fie staruitor, energic, activ. Axius i fagadui solemn ca-i va urma pov etele, i si improviza niste planuri grandioase de viitor care umplura de fericire inima muribundului. Ramasitele pamntesti ale lui Nigidius fura transportate la A ntium unde le astepta un mic mausoleu ridicat mai de mult prin grija raposatului . Batrna Lollia se hotar sa ramie acolo, nemaiavnd ce cauta de-acuma la Roma. Si Axi us petrecu aproape toata iarna n Antium, discutnd cu Myro asupra mortii si a zeilo r. Explicatiile sclavului filosof nu-l multumeau. si puse n gnd sa studieze filosof ia, sa gaseasca raspunsuri satisfacatoare la ntrebarile ce-l nelinisteau deseori. n martie trecu la Roma nadins ca sa se initieze n filosofie. Capitala era un adeva rat furnicar de filosofi de toate categoriile. Chiar prin tavernele de pe Subura , epicuriani vagabonzi propovaduiau filosofia placerilor, angajati n acest scop, cu lefuri grase, de curtezane care astfel cucereau mai multi curtenitori bogati si darnici. Axius vorbi cu ctiva, la ntmplare. Fiecare i glorifica alta ntelepciune s i-i promitea alte fericiri. Se nfricosa de perspectivele ncurcate si amna pentru al ta data alegerea. De altfel acuma Roma se interesa de triumful lui Germanicus, f ixat pentru sfrsitul lunii mai. Pretutindeni si toata lumea numai despre nvingator ul germanilor vorbea, cu un entuziasm care-l cuprinse curnd si pe Axius. Se prega tea o primire mareata. Doua cohorte de pretorieni fura trimise ntru ntmpinarea erou lui, dar plecara toate, fara ordin. n preziua sosirii zeci de mii de oameni porni ra pe toate caile sa salute mai degraba pe salvatorul onoarei romane. Axius, ntov arasit numai de Myro, se afla printre cei mai nsufletiti. Seara nsa se ntoarse acas a cam obosit. n ziua triumfului, pe o vreme minunata, Axius iesi iar pe Via Lata pna la Porta Flaminia si astepta acolo doua ceasuri pna ce aparu n departare corteg iul. Apoi, alaturi de carul triumfal tras de patru armasari albi, n mijlocul mult imii nflacarate care cnta, dansa, asuda si se mbrncea, veni napoi pe Via Lata, coti p rintre Saepta lulia si Iseum & Serapeum si trecu chiar pe subt poarta triumfala. De aici nsa se desparti de alai si o lua pe Vicus Argentarius, spernd sa ajunga m ai repede pe Forum Romanum, sa poata vedea sosirea n fata templului lui Jupiter. Strada era ntesata de oameni care toti se

mbulzeau n aceeasi directie. Axius izbuti sa strabata pna aproape de Carcer Mamerti nae. Aici nvalmaseala era cumplita. Oamenii se zvrcoleau care sa razbeasca nainte, care sa se ntoarca napoi, racnind, njurnd. Multe femei lesinara n nghesuiala. Dupa o a devarata si desperata lupta cu coatele, Axius se smulse din multimea nfierbntata. De altfel Germanicus trebuie sa fi ajuns de mult pe Capitoliu, cel putin dupa ur letele de entuziasm ce se auzeau furtunoase si pe care le ngrosau tipetele celor ce si manifestau din departare bucuria. Ocolind anevoie Capitoliul si Palatinul, de-abia trziu dupa-amiazi reusi sa se strecoare pna la Vicus Patricius, acasa. Tog a-i tivita cu purpura era sfsiata si murdarita, iar corpul i era vrstat de vnatai. Gl oria militara nu se cucereste privind triumfurile altora, ci luptnd!" si zise Axiu s a doua zi, rusinat ca s-a amestecat n multimea dornica de spectacole. Nu simtea nsa nici o chemare pentru viata ostaseasca. Vru sa se apuce de altceva si si dadu seama, curnd, ca nici o activitate nu-l ispiteste. Avea dorinte vagi, nelamurite , i lipsea parca mereu ceva si ntrebari tot mai ciudate i apareau n suflet. Totusi, socotind ca un cavaler roman tnar si bogat nu poate sta degeaba, ceru sfatul lui Myro pe care l privea ca pe an prieten. Sa nu faci nimic, stapne i spuse sclavul. C avalerul roman sa traiasca, sa petreaca si sa mediteze. E cea mai frumoasa viata . plictisesc ngrozitor, Myro! Am sa ma sinucid daca nu-mi voi Ma gasi o ocupatie sau barem un scop n viata! murmura Axius, amart. Numai filosofia poate destainui o mului rostul vietii si al lumii! zise Myro. Sase ani jertfi Axius filosofiei, nce pu cu Seleucus, prietenul mparatului, epicurian faimos care-si vindea acum nvatatu rile numai odraslelor de patriciani bogati. Lui Axius i-au luat ntr-un an peste c incizeci de mii de sestertii. n cele din urma Axius s-a saturat de lectiile lui p omadate si i-a ntors spatele. A ntlnit un stoic batrn, grec, foarte de treaba, l-a a dus acasa si l-a tinut trei ani, creznd ca a gasit calea ntelepciunii. Atunci a cu noscut pe liberta Thesmina a ndragit-o si a adoptat teoriile hedoniste ale lui Ar istion care era nomenclatorul curtezanei si se lauda ca e discipolul lui Aristip p din Cyrene. S-a scrbit nsa si de el, mai curnd dect de gratiile Thesminei. n sfrsit a plecat cu Myro la Alena, n patria filosofiei adevarate, a ascultat cteva luni pe scepticul Chrysipp si s-a ntors acasa nemagiat. Golul din sufletul lui parca se ma rea cu ct ncerca sa se lumineze. la Antium, sa mai vada pe maica-sa. Se duse Adu-t i aminte ca esti logodit cu Chrysilla Autronia , i zise Lollia. Cuvintele mamei l n viorara. Socoti ca ea are dreptate. n casnicie va gasi fericirea si linistea. Era de douazeci si patru de ani. ndata ce se ntoarse n Capitala, se gndi cum sa reia re latiile cu

familia Autronius. Se simtea rusinat ca, de vreo doi ani, nici macar n-a trecut pragul casei lor. Autronius trebuie sa fie suparat, desi Nigidius i-a lasat pr i n testament un dar frumos de bani. Prea vinovat nsa nu se gasea. Logodnica i ramas ese aproape straina, n orice caz nu-l ispitea. I se paruse totdeauna rece, mndra s i prefacuta, si zisese mereu ca are vreme destula sa traiasca cu ea. Pna atunci sa cunoasca bine viata. Fiindca n casnicie avea de gnd sa pastreze virtutea veche ro mana, iubind numai pe sotia sa si mama copiilor sai, se crezuse ndreptatit sa gus te toate voluptatile iubirii nainte de a se nsura, nct sa nu-l mai poata ademeni nic i o femeie. Nomenclatorul l anunta si apoi l conduse ntr-un atrium sobru si modest unde Autronius l astepta, mirat si mustrator. Credeam ca ti-ai uitat logodnica de dragul filosofiei ! M-am pregatit numai ca sa o pot respecta mai mult! zise Axi us cu un surs blnd care risipi repede supararea, batrnului. n vestibul, un sclav tin ea n mini, cu mare grije, o ladita de lemn sculptat. Fiindca Autronius i privi nedu merit, Axius adaoga n semn de explicatie: Pentru Chrysilla... Ochii de otel ai ba trnului avura o licarire de bucurie pe care nsa o stapni repede. Lundu-l de brat, zi se cu o nepasare compusa: Chrysilla e n gradina cu maica-sa. Sa mergem la ele! Ca sa lui Autronius se afla n coltul dintre Clivus Mamuri si Vicus Longus, nconjurata de o gradina mica, foarte bine ngrijita. Un pavilion hexagonal, cu coloane subti r i de marmura, cu trepte albe, era fala stapnului fiindca ngaduia o priveliste fr umoasa spre Viminal, spre Forul Cesarilor si spre Capitoliu. Statuete, colonade potrivite, ctiva platani si adevarate covoare de flori mpodobeau gradina. n dosul p avilionului era chiar si o piscina n mijlocul careia o nimfa speriata se ferea za darnic de miile de fire de apa ce o stropeau din toate partile. Cteva sclave tund eau iarba lalaind, n vreme ce gradinarul hirsut, german, plivea un rond de flori rosii. Cei doi barbati urcau spre pavilion, pe cararea alba ser puitoare. De cum iesisera din casa, Axius zarise lnga pavilion doua siluete. Pe cnd Autronius i lau da calitatile gradinarului, tnarul se uita numai la figura alba, cu mna ntinsa spre o caprioara care se apropia putin si apoi fugea. O recunoscu. Era Chrysilla. Au tronius observa privirea lui si ncepu sa-i spuna cum caprioara a fost crescuta de Chrysilla care a primit-o n dar, la Tusculum, de la administratorul unui senator , ruda de-a lor, n vila caruia au fost gazduiti vara trecuta. A venit Axius! stri ga Autronius de departe, ntrerupndu-si povestirea. Att Chrysilla, ct si maica-sa ram asera pe loc, nemiscate. Amndoua vazusera si recunoscura pe Axius. Fata scutura d e pe degetele minii drepte firele de iarba cu care momise caprioara. Autronius le povesti, cu mare lux de cuvinte, cum s-a mirat cnd nomenclatorul i-a vestit pe

logodnicul ratacit, cum nu-i venea sa creaza... Axius examina, zmbind, pe Chrysil la care se uita numai la tatal ei, simtea ca e privita si surdea putin cam dispre tuitor. Avea ochii mari, negri si gene foarte lungi care le moleseau lumina, si o gura mica cu buzele subtiri. Tunica alba i mladia formele corpului. Cnd Autroniu s conteni, Axius lua ladita din minile sclavului si o oferi Chrysillei, murmurnd: Frumusetea ta n-are nevoie de podoabe. Dar admiratia mea simte nevoia unei martu risiri. Fata lua ladita, scoase darurile, multumi cu acelasi surs indiferent. Sch imbara cu totii cteva vorbe banale. Atmosfera nsa ramnea greoaie. n cele din urma Au tronius, subt pretext ca are ceva cu gradinarul, pleca mpreuna cu batrna, lasnd sin guri pe logodnici. Dupa un rastimp de tacere, Axius i spuse ca acuma, deplin preg atit pentru viata serioasa, doreste sa-si mplineasca obligatia veche si att de pla cuta de-a o duce n casa lui si-a o face fericita, ca desi o cunoaste prea putin, stie ca ea i va fi sotie demna, iubitoare si credincioasa. Chrysilla l asculta cu sfiala cuvenita, privindu-l nsa mereu curioasa si cercetatoare, parca ar fi vrut sa-l ncurce. Tinuta lui frumoasa, mbracamintea eleganta i placeau tot att ca si ochi i lui blnzi n care dormeau mistere. Totusi voia sa-l pedepseasca pentru ca a negli jat-o atta vreme. De altfel i se credea superioara prin nobletea familiei si rvnea sa-si pastreze superioritatea si n casnicie. i raspunse calm, aproape rece, amest ecnd multe cuvinte grecesti n fraze, ca sa-i arate ca are o educatie subtire. Axiu s pleca nemultumit. Cnd ajunse acasa, era hotart sa o repudieze si sa-si caute alt a mireasa. Pe urma se razgndi. Trebuie s-o ia, tocmai fiindca e orgolioasa. Are s -o mblnzeasca, s-o subjuge. O adevarata femeie romana asa se cuvine sa fie, mndra s i nestapnita. Pna acuma a avut legaturi numai cu femei care, fie pentru averea lui , fie pentru frumusetea lui, parca nu asteptasera, pentru a-i cadea n brate, dect sa faca el primul pas. Rezistenta ei e o calitate. Stabili cu Autronius ziua cas atoriei. Pna atunci mai vazu pe Chrysilla de trei ori. O ndragi. Ardea de nerabdar e s-o strnga n brate. Batrnul Autronius tinu sa-si aduca el nsusi fiica la templul l ui Jupiter, spre a face acolo jertfa focului, dupa datina. Alesesera templul lui Jupiter Stator, de pe Veha, aproape de Via Sacra. Era un templu mic, foarte vec hi. Se zicea c-ar fi fost cladit, cu trei secole n urma, de consulul Attilius Reg ulus. Avea sase coloane albe, cu fatada spre Capitoliu, iar pe fronton fascia cu fulgerele. n cella minuscula statuia marelui zeu, seznd, era vopsita n rosu, ca si a lui Jupiter Capitolinus. Axius astepta acasa sosirea miresei, nsasi Lollia ven ise de la Antium sa supravegheze si sa se bucure. Toata casa era n fierbere. Scla vii, mbracati de sarbatoare, umblau veseli dupa treburi. Se raspndise printre ei z vonul ca, n cinstea Chrysillei, stapnul avea sa le daruiasca tuturor libertatea.

n atrium, mprejurul impluviului patrat, Axius se plimba din ce n ce mai nerabdator. Pasii lui rasunau lipicios pe pardoseala lucioasa, frecata cu ulei. n apa impluv iului se oglindea de sus cerul foarte albastru. Sclavi alergatori, iuti de picio r, l vestira cnd a pornit cortegiul de la Autronius, cnd a sosit la templu. Acuma ns a, de o vesnicie, nu mai venea nimeni sa-i anunte sfrsitul ceremoniei de-acolo. S e gndi ca poate sclavul, cascnd gura la lume, a uitat sa-si mplineasca datoria. Scrs ni mnios si-si zise ca va pune sa-l biciuiasca pna la moarte. n aceeasi clipa aparu n vestibul sclavul grec, istovit de alergatura, gfind: Au pornit..." si apoi prabus indu-se ca un mnz cu fierea plesnita. Axius se lumina. Trecu n peristilul vast, sp rijinit pe patru rnduri de coloane corintice. n fund, n oecus, se naltase altarul mpo dobit cu flori, nconjurat de socluri cu statuetele de marmora ale strabunilor si figurile de lut ars ale zeilor Larii. Lollia nu era aici. O gasi n triclinium und e o ceata de sclavi pregateau ospatul nuptial. i spuse ca a pornit cortegiul si, fiindca mai are timp, se rentoarse n atrium, relundu-si plimbarea n jurul impluviulu i. n sfrsit auzi din strada un zgomot surd, ngrosndu-se mereu. De prin toate ncaperil e sclavi si sclave navaleau afara sa ntmpine mireasa. Axius astepta pe Lollia, raz imat de o coloana. Iesira mpreuna. Strada gemea de lume. Curiosi si cersetori se adunasera, multime mare, sa priveasca spectacolul. Libertii familiei rnduiau n sem icerc pe sclavii cu flori n mini. Carul nuptial opri n fata portii. Chrysilla, n pep lum alb, cu cununita de verbina n par peste care se mladia valul de argint, cobor ca o zeita n sarbatoare. Sclavii cazura n genunchi si cu fata la pamnt. Mireasa pas ea numai pe petale de trandafiri albi. Autronius o lua de mna si o duse nti la Loll ia, care o saruta pe frunte. n peristil mbulzeala era imensa. Toata lumea cauta sa fie mai aproape, sa vaza mai bine. nsusi marele flamin al lui Jupiter venise sa slujeasca. Caciula-i conica alba, de piele de oaie, se ridica deasupra tuturor p e cnd, cu lingurita de aur, picura grauntele de tamie peste flacara de pe altar, m urmurnd cuvinte nentelese ntr-o latineasca arhaica. Mirii gustara din aluatul sacru , baura din aceeasi cupa vin ndulcit cu miere si primira binecuvntarea flaminului. Pe urma Axius se aseza cu mireasa pe un tron improvizat, acoperit cu o blana de miei. i cuprinse blnd mijlocul. Bratul i tremura atingnd corpul ei cald. O privea c u ochi care o sorbeau. Chrysilla era acuma fara val si i se parea mai frumoasa; n zmbetul ce-i nflorea n ochi si pe buze, el simtea o chemare tainica. Chrysilla ngna dnsul cu o voce arzatoare te iubesc! Mireasa nchise pleoapele ca si cnd ar fi vrut sa-si ascunda sfiala. Axius nu ntelese gestul si avu o sageata n inima. Atunci nsa simti mna ei mica asezndu-se pe bratul lui, mngindu-l. Mna era fierbinte si tremura. Axius tresari de fericire, si aluneca degetele pe soldul ei

rotund, de-abia stapnindu-si iubirea. ncepura felicitarile... 4 Peste un an Chrysi lla Autronia nascu un baiat pe care l numira Nigidius, dupa tatal lui Axius. Pest e alti doi ani nascu alt baiat, Balbus, si apoi, nainte de-a se mplini un an, o fe tita, Saturnina. Pe urma trecura trei ani pna ce nascu iar baiat, pe Marcus. Axiu s era fericit. Diviniza pe Chrysilla n care si zicea ca si-a gasit rostul vietii. Fecunditatea ei i se parea o favoare speciala a zeilor, mai ales ca, dupa fiecar e nastere, Chrysilla se facea mai frumoasa. Se simtea iubit si simtamntul l magule a, fiindca vedea n sotia sa o fiinta superioara. Iubirea i era tirana si exclusivi sta. Din prima noapte i-a declarat ca nu vrea sa fie mpartita cu nici o femeie, e a nu-l va mparti cu niciun barbat. Axius i-a jurat atunci credinta eterna, fara s a-i atribuie vreo nsemnatate, stiind ca juramintele de iubire sunt facute anume p entru a fi calcate. Curnd nsa a trebuit sa-si dea seama ca Chrysilla tine mortis l a promisiunile ce si le-au facut atunci. l urmarea mereu cu o gelozie patimasa. P e cnd fusese nsarcinata cu Saturnina, a ucis cu mna ei pe o sclava blonda care i sa parut ca iubeste n taina pe Axius. Gelozia ei era de prisos, caci Axius ntr-adev ar, nici nu mai visa alte femei. O singura nentelegere le ntuneca fericirea. Chrys illa, attata si de tatal ei, era nenorocita ca Axius nu vrea sa intre n viata publ ica, sa dobndeasca onoruri si glorie. Din pricina aceasta aveau deseori schimburi de vorbe neplacute. Axius se mpotrivea din rasputeri. Nu-si simtea destula energ ie pentru a crmui pe altii, cnd el nsusi avea nevoie de crmuitor. Spunea ca gloria o fera mai multe primejdii dect multumiri. i scotea mereu pilda lui Germanicus si o n treba daca invidiaza soarta Agrippinei. Ani de zile, Chrysilla n-a pierdut spera nta ca totusi l va ndupleca. A patruns si n intimitatea batrnei Livia Augusta care, n dragind-o, de multe ori a vrut sa intervie la mparatul Tiberius pentru Axius. n sfr sit, se ivi o ocazie stralucita. Sosise la Roma o delegatie de iudei cu o plngere mpotriva procuratorului Pontius Pilatus care administra de sase ani Iudeea si Sa maria cu o severitate excesiva. Consulul Camillus Scribonianus, prieten vechi al lui Autronius, nainte de a primi delegatia, chema pe Chrysilla si o ntreba daca A xius ar vrea sa mearga la Ierusalim n locul lui Pontius, cerndu-i un raspuns pna a doua zi. Atunci Chrysilla si puse n lupta toate armele: rugaciuni, lacrimi, amenin tari... Zadarnic. Axius refuza categoric, mai ales ca era vorba si de un prieten de-al raposatului sau frate Nonius. Femeia capitula si de-aci ncolo nici nu-i ma i pomeni de slujbe si nsarcinari. Pacea cea mai deplina stapnea casnicia. Axius nu rvnea nimic. Dragostea ei si a copiilor i umplea viata. Ca sa, nu stea tocmai

degeaba, si nfrumuseta casa din Roma, se interesa de mosia din Antium; numai la ce a din Patavium nu se duse niciodata, era prea departe si chiar se gndea s-o vnda s au s-o schimbe. ncolo traia cu cartile. Pentru biblioteca bogata l invidiau multi bibliofili. Pe Myro, fostul sau pedagog, l liberase din sclavie si-l facuse bibli otecar, fericindu-l. Unii prieteni l credeau molesit de trndavie si, n spate, l disp retuiau ca pe un exemplar tipic al decaderii romane. Altii nsa, mai putini, zicea u ca e un ntelept care stie sa ntrebuinteze viata spre binele sau si al familiei. n tr-o zi un librar siret i oferi n mare taina un volum n care, spunea el, un filosof grec din Alexandria dezvaluia cuprinsul celor patruzeci si doua de carti ermeti ce egiptene, mpreuna cu nvataturile dictate marilor preoti de catre nsusi Hermes Tr ismegistos. Prin acestea ei stapneau misterele vietii si ale mortii. Volumul, nef iind multiplicat, strni curiozitatea lui Axius care l cumpara ndata pe trei mii de sestertii. De cum ncepu sa citeasca, Axius se simti cuprins de o emotie stranie, parca i s-ar fi rascolit toate adncimile sufletului. Citind i se parea mereu ca ntl neste lucruri care dormeau ntr-nsul, pe care le-a visat cndva si apoi le-a uitat cnd s-a desteptat. Si cu toate acestea era vorba de lucruri de care, stia foarte bi ne, nu mai auzise niciodata n viata aceasta. n trei zile ispravi cartea si o trecu lui Myro, vrnd sa-si controleze prin el impresiile ciudate ce i le nascuse. Myro nsa nu gasi nimic deosebit. Ba, cnd Axius i ceru parerea, libertul spuse ca autoru l volumului nu poate fi un filosof, deoarece a ngramadit superstitii, prodigii si miracole pe care nu le iau n serios dect spiritele naive; el credea ca, prin cart ea aceasta, se urmareste doar o propaganda pentru cultul isiac. Axius, auzindu-l , se supara parca l-ar fi jignit n ce avea mai sacru, striga si apoi se nfurie ntratta ca l ameninta cu flagelatorul. Bibliotecarul se spaimnta, i implora mila, scuznd u-se ca se obisnuise a vorbi deschis cnd stapnul binevoia sa-i asculte parerea. Ax ius se potoli ndata, rusinat de o iesire pe care singur nu si-o putea explica. Pe ste cteva zile se apuca sa citeasca iar volumul misterios. Cum l deschise, impresi a ciudata l prinse iar n retelele ei. Era singur n biblioteca. Amurgea si lumina sl abea. Pe cnd citea tocmai despre judecata lui Osiris, auzi brusc un glas care l fa cu sa sara n picioare parca ar fi rasunat dintr-o adncime necunoscuta a sufletului sau: Stapne... n fata lui, lnga una din coloanele ce desparteau biblioteca de atri um, statea o sclava tnara, ntr-o tunica verde-mohorta, cu bratele goale, cu niste s andale brune de lna, cu parul blond-auriu mpletit n doua coade ce-i atrnau pe spate. Ce vrei?... Cine esti? ntreba Axius buimac, parc-ar fi vazut o fantoma.

Servilia... Servilia? blbi Axius, mai nedumerit. Sclava stapnei Chrysilla Autronia. .. Nu te-am mai vazut p-aici , zise el, mereu ncurcat, Sunt numai de trei zile n c asa voastra, stapne. Am crescut n Patavium, pe mosia ta, si am fost nvatata de mica mestesugul de-a servi pe stapna mea cnd vrea sa se mpodobeasca. Sclava vorbea foar te blnd, cu glasul tremurat de o emotie mare, totusi limpede si grabit, ca o lect ie spusa pe dinafara. Vorbind, privirile ei minunate si aprinse se nfigeau n ochii iui Axius, care o sorbea din ce n ce mai lacom. Ochii ei erau verzi si adnci ca u n vrtej de ape si aveau o lumina fermecatoare. Ce vrei? o ntrerupse Axius cu o asp rime prin care cauta parca sa se apere de vraja ce-l nlantuia. Servilia pleca och ii, ca surprinsa asupra unei fapte nesocotire. Buzele ei pline si umede soptira n cet, umil: Chrysilla Autronia te vesteste ca... Bine! Du-te, du-te! striga Axius , fara sa mai astepte sa afle pentru ce a venit, simtind acuma ca, de va mai sta n fata lui si de-i va mai auzi glasul, nu se va putea stapni sa n-o ia n brate. Sc lava putin sper iata de vocea lui, ridica usor pleoapele, i ntlni privirea, se ntoar se si porni spre atrium. Axius o vedea ndepartnduse. Soldurile ei se leganau chema toare. Pulpele plapnde, goale, luceau n lumina stinsa a amurgului. Si deodata fu c uprins de o teama sugrumatoare, parca plecarea Serviliei i-ar seca inima. Simtea ca, nemaivazndu-i ochii si neauzindu-i glasul, lumea ntreaga are sa se sfarme,si e l va ramnea singur, strivit ntre darmaturi. Si atunci,fara sa-si dea seama, murmura rugator: Servilia... Ea se opri si ntoarse capul. n ochii ei strafulgera o bucuri e pe care nsa o nabusi scurt. Raspunse supusa: Stapne... n aceeasi clipa Axius tresa ri, ca smuls dintr-un farmec si zise cu o liniste stapnita: Nimica... Du-te! Serv ilia disparu. n tacerea deasa Axius mai auzi fosnetul molatec al sandalelor ei pe lespezile pardoselei. n biblioteca, n aerul patruns cu miros de sofran, pluteau u ndele unui parfum ca si cnd urmele sufletului ei ar fi ramas sa-l ispiteasca. Deabia ntr-un trziu si veni cu totul n fire ntrebndu-se cum s-a putut pierde asa n fata nei sclave? Pna azi privise numai ca obiecte de munca pe sclavele multe ce le ave a aici, ca si la Antium sau la Patavium. Si tocmai o sclava sa-i zdruncine iubir ea pentru Chrysilla si poate chiar toata fericirea vietii? Rse singur, ridica din umeri cu dispret si se gndi ca a fost o ratacire neroada ntmplarea cu Servilia ace asta. Dar imediat, peste gndul dispretuitor, se ivi o nduiosare:

Servilia... Ce nume si ce privire ciudata!" Inima i batea ca n preajma unei bucurii mari. Vazu iar pe Servilia, n acelasi loc, parca s-ar fi ntors, si-i auzi glasul alinator. si aduse aminte ca nici barem n-a lasat-o sa-i spuna de ce a venit, i pa rea rau. Vrnd sa-si alunge din suflet parerea de rau, si zise ca desigur Chrysilla a trimis-o si poate pentru ceva important. Cum sa fie att de badaran cu Chrysill a din pricina unei sclave necunoscute care l-a turburat cine stie cum, poate pri ntr-o vraja? Trebuie sa mearga, sa vaza ce doreste Chrysilla. Puse volumul cu ta inele lui Hermes Trismegistos n raft apoi trecu n atrium. Mergnd si zicndu-si ca vre a sa mpace pe Chrysilla, si dadea searna ca doreste pe Servilia si ca numai pentru ea cauta pe Chrysilla. Gndul i se paru jignitor. ncerca sa-l goneasca, dar i reven ea nencetat ca o musca staruitoare. Gasi pe Chrysilla cu sclava care tocmai i pove stea cum a alungat-o fara nici o vina, stapnul. De cum o zari, tulburarea i se mu lcomi parca s-ar fi nlaturat o mare primejdie. Inima nsa i batea speriata, neputinc ios a o mulcomi. Se apropie de Chrysilla, cautnd sa nu se uite la sclava pe care totusi o vedea si chiar i simtea pr ivirile. Chrysilla i zmbi cu o mustrare dragast oasa: Vai, Axius, nici n-ai vrut sa asculti pe Servilia? Auzind numele ei iar se ncurca, mai ales ca n aceeasi clipa ntlni aievea, la spatele Chrysillei, ochii verz i ai sclavei. Erau att de adnci si-l chemau att de ispititor, ca trebui sa faca sfo rtari dureroase sa nu uite ca la mijloc se afla femeia lui. Vorbi ceva, chinuit numai de teama sa nu-i observe Chrysilla zbuciumarea. Si totusi, vorbind, nu-si lua ochii de la Servilia care se retrasese lnga usa si acuma statea, neclintita, cu corpul putin plecat, cu bratele atrnate, cu capul n piept. Axius simtea, de sub t genele mbinate, privirea ei arzatoare urmarindu-l nencetat ca si cnd ar fi fost c alauzita de o putere supraomeneasca. n vreme ce inima lui o mngia, fata i se schimo nosea din pricina ncordarii de a-si nabusi o pornire mpotriva careia ratiunea lui s e revolta. Chrysilla i vazu ncruntarea si vru sa i-o potoleasca ncolacindu-i gtul cu amndoua bratele si murmurnd: Lasa, nu mai fi suparat pe ea. Cuvintele ei blnde l nta rtara deodata parca i-ar fi descoperit taina ascunsa cu atta calm. I se rosira obr ajii, vinele i se ngrosara pe tmple strignd cu un glas ragusit ca si cnd o mna nevazu ta ar fi ncercat sa-i nabuse vorbele: Pleaca!... Pleaca ! iesi. Pe cnd nchidea usa, Axius repeta, dar cu alta voce, Servilia aproape chematoare: Pleaca! Cnd n-o mai vazu, se simti brusc att de singur parca si-ar fi pierdut sufletul. Sarutarea Chr ysillei, care cauta sa-i astrnpere mnia, l ardea

ca o insulta. De ce esti rau cu Servilia? i sopti Chrysilla. E o fata asa de blnda . Mi-e draga ca o sora. Numai de trei zile o am si parca am fi crescut mpreuna. D e altfel libertul tau favorit rni-a adus-o, ca sa-mi faca o surpriza cu ea. n ziu a casatoriei noastre a trimis porunca la Patavium sa creasca pentru mine o sclav a si s-o nvete toate iscusintele unei bune slujitoare... Cei de-acolo au ales pe Servilia, pe atunci o copila. Libertul voia sa mi o daruiasca n ziua cnd vom mplini zece ani de casnicie. Si mi-ar fi oferit-o de-acum o luna, dar sarmana fata a ntr ziat pe drum si apoi a mai tinut-o si libertul ascunsa, cteva zile, sa se odihnea sca, s-o puna la ncercare, s-o mbrace nainte de-a mi-o arata. Vorbind l dusese pe ne simtite pna la un bisellium pe care se asezara amndoi. Femeia i cuprinse mijlocul s i-si lipi snii plini de pieptul lui, vrnd astfel, prin attarea carnii sa-i schimbe gndurile mnioase. Axius asculta bucuros lamuririle ei asupra sclavei, dar mngierile amoroase l suparau parca, rabdndu-le, ar fi jignit pe cealalta. Are o privire att d e stranie, zise dnsul ncet,desfacndu-se din mbratisarea ei staruitoare. Ti se pare , murmura Chrysilla cu alt glas, putin vexata ca avansurile ei n-au fost luate n se ama. Apoi ce mai atta vorba pentru o sclava. Daca te supara vederea ei, poruncest e flagelatorului s-o bata bine, ca sa te racoresti auzindu-i vaietele. Nu, nu! f acu Axius aproape ngrozit. Ar fi o nedreptate sa fie biciuita fara vina! Sau spun e-mi ca doresti si chiar azi o trimit napoi la Patavium, sa nu te mai enerveze pr ezenta ei n casa! adaoga femeia, n picioare, cu o mndrie rece. Nu, nici asta! se ap ara barbatul, mai spaimntat. De ce sa te lipsesti tu de o sclava buna pentru un c apriciu prostesc al meu? Nu, nu vreau! De altfel nu ma simt prea bine si poate d e aceea ma necajesc toate nimicurile. i veni n gnd ca, ntr-adevar, poate sa fie la m ijloc, daca nu o boala, cel putin o vraja. I-ar fi fost nsa rusine sa marturiseas ca temerea de vraji, nedemna pentru un om ca el, cu cunostinte bogate filosofice . Superstitiile snt bune numai pentru cei simpli si fara nvatatura. Si tocmai ar t rebui sa plec la Antium unde pare sa se fi ntmplat ceva, caci ma cheama mama , ada oga, dupa o mica pauza, cu un oftat de usurare ca si cnd ar fi scapat dintr-o pri mejdie. Mintea. Nu-l chemase nimeni nicaieri. Gndul plecarii i rasarise acuma. Fii ndca Chrysillei nu-i putea spune ca se simte fermecat de o sclava, are sa se sfa tuiasca cu Lollia care, obisnuita sa se lupte mereu cu toate soiurile de vraii, poate va sti o iarba sau vreun descntec, sa-i

vindece boala ciudata ce-i zdruncina sufletul. Auzindu-l ca nu i-e bine, Chrysil la si uita ndata orgoliul ranit si l implora sa nu plece, sa nu se mbolnaveasca mai rau, sa trimita pe un libert. Axius se ncurca si nu cuteza sa se uite n ochii ei: Bine, bine... Sa mai vedem! 5 nserarea era calda si vesela. Axius porni pe Via Su burana ntesata de o lume galagioasa prin care putinele lectice de-abia si puteau f ace drum. Subt porticuri, curtezanele gatite si fardate ca si prostituatele cele ieftine, pndind pe amatori, rdeau si faceau semne obscene trecatorilor. O clipa A xius simti ispita de-a intra la vreo curtezana, sa-si alunge n patul ei chipul ob sedant al sclavei. Gndul nsa pieri singur ca o impietate. Multimea si mbulzeala si mai ales bucuria de viata ce nviora toate fetele, l suparau. Coti brusc pe o strad a laturalnica, ajunse subt Palatin, apoi se ndrepta spre Circus Maximus, o lua ia r la dreapta spre Forum Holitorium, n spatele Capitoliului, rataci pe Cmpul lui Ma rte pna ce se pomeni lnga Tibru. Umbla ca un lunatec, chibzuind si cumpanind, parc a nimic n-ar fi existat pe lume afara de gndurile lui. ncerca sa-si explice motive le tulburarii ce i-o pricinuieste o sclava ca attea altele. Nu gasea nimic. Servi lia nu era mai frumoasa ca Chrysilla si nici barem interesanta. Numai n ochi avea o licarire ciudata, sau cel putin lui i se parea. Se dispretuia ca se lasa nvins de o slabiciune si-si zicea, ca de-ar fi ales o viata mai activa, n-ar fi ajuns aci. i trecea prin minte, ca o amagire, rvna de-a lua pe Servilia, de-a pleca cu ea undeva, sa nceapa o viata noua, adevarata. Alunga nsa ispita care l-ar fi despa rtit de femeia si copiii lui, facndu-l de ocara lumii, njosindu-l n fata oamenilor. Socotea apoi ca si-ar putea potoli simturile culcndu-se o data cu sclava tulbura toare. Dar aceasta ar fi nsemnat o umilire pentru Chrysilla, nemeritata, pe care ea n-ar ierta-o niciodata. Nu voia sa se ncovoaie subt jugul unei porniri degrada toare. I se paru rusinoasa chiar ratacirea de-acuma, pe strazi, ferindu-se de oa meni ca un lepros. Trebuie sa plec! bombani, parc-ar fi vrut sa se scuture de ni ste lanturi. Ajunse trziu acasa. Ducndu-se la culcare, se ntreba unde o fi dormind Servilia? O visa toata noaptea: erau numai ei doi, n toata lumea, uniti ntr-o feri cire divina. Se trezi abatut, n inima l durea dorinta de-a vedea pe Servilia, ntune cndu-i orice alte preocupari. Se sili sa nu se mai gndeasca la ea. Pleca ndata spre biblioteca, dar n loc sa mearga direct, trecu prin toate ncaperile, calauzit parc a de o putere mai tare dect vointa lui, spernd inconstient ca barem va zari-o unde va. Cnd si dadu seama se rusina, traversa peristilul, uitndu-se totusi mereu n dreap ta si stnga.

n biblioteca ntlni pe Myro si nu-i vorbi nimic. Lua cartea misterioasa, creznd ca fa rmecul ei va destrama vraja sclavei. Mintea lui nu mai primea nici un nteles, n fi ece rnd i zmbeau ochii Serviliei, ca o mustrare ostenitoare. n sfrsit, pe la a patra ora, chema pe libertul administrator si-i spuse ca vrea sa mearga imediat la Ant ium. Se duse repede sa-si ia ramas bun de la Chrysilla, voios deodata ca va pute a vedea totusi pe Servilia. Chrysilla era singura. Prelungi convorbirea, n speran ta ca sclava va aparea. Trebui sa plece fara a o ntlni. n fata casei astepta un cis ium cu doua roti. Axius se urca. Vizitiul galic dadu bice catrilor care pornira n goana; n dosul marelui circ cotira pe Via Appia, mersera un rastimp printre monum entele funerare. Catrii galopau arsi din cnd n cnd de sfichiul sclavului. Axius ntorc ea mereu capul spre orasul stralucitor n bataia soarelui, cu palatele, gradinile, arcurile, porticurile ngramadite pe colinele care se micsorau din ce n ce. Cu ct s e departa, cu att simtea n inima mai adnc dorul sfsietor. Maica-sa, Lollia, mbatrnita rau, se bucura vazndu-l. El nsa i povesti ndata toata ntmplarea care i-a rascolit brus c linistea. Batrna se spaimnta. Era sigura ca sclava l-a fermecat. Trimise ndata du pa baba mestera n vraji si descntece. n aceeasi seara baba facu, ntr-un loc dosnic s i prapastios, pe malul marii, un altar mic de caramizi vechi, sacrifica o puica neagra, topi pe jaratec mocnit o inima de ceara, descnta o amfora cu buza sparta, n care pusese apa de mare si cine stie ce ierburi, apoi, exact la miezul noptii dadu lui Axius sa soarba de trei ori din zeama afurisita si amara ca fierea stat uta, bolborosind ca tot astfel sa se scrbeasca inima lui de farmecele negre ale s clavei blestemate. Axius planuise sa ramna aici cteva zile. A doua zi de dimineata , n ciuda descntecelor, se simtea ca pe spini. Lollia l descusu daca i-a fost mntuit or leacul babei. Minti: da. Se zvrcoli toata ziua: ce sa mai faca? Noaptea i aduse o noua dezlegare. E nevoie de o ruptura lunga. De mult planuia sa faca o calato rie mare n Orient, ncepnd cu Grecia, continund cu Asia Minora si sfrsind cu Egiptul. A amnat-o an de an, mai mult din lene. Acuma calatoria aceasta poate sa-l salveze de boala ce ameninta sa-i distruga toata viata. Cum sosi la Roma, de-abia avu r abdarea sa se odihneasca putin, mbraca toga laticlava, porunci sa-i vie lectica s i merse la consulul Paulus Fabius, un prieten din copilarie de-al tatalui sau, c are i-a aratat totdeauna bunavointa. Fabius stia mai demult ca Axius dorea sa cu noasca Orientul si chiar l ndemnase sa plece. Aflnd acuma ca s-a hotart, i facu reped e o scrisoare prin care l recomanda calduros tuturor legatiilor si procuratorilor din provinciile rasaritene. Daca mi spuneai mai dinainte , adaoga consulul , ti o btineam o scrisoare de la Tiberius, caci imperiul meu se sfrseste peste cteva luni . Dar fiindca te-ai hotart sa pleci ndata, e mai bine sa te multumesti cu recomand atia mea. Altfel te pomenesti ca te razgndesti

si rami iar acasa. batu pe umar si-i ura calatorie buna. l Chrysilla ceru sa-l nsot easca. Axius refuza categoric. De altminteri, n fundul inimii, l plictisea si o nvi novatea ca numai din pricina ei trebuie sa se fereasca de Servilia. Chrysilla st arui, l implora, plnse. Atunci intra, nechemata, Servilia. Axius n-o vazuse de tre i zile. I se aprinse fata de o bucurie mare. Ochii lui o mngiau. Voia sa-i mai aud a glasul. Dar Chrysilla gemea si-si frngea minile. Aceasta l nfurie nct racni deodata ca un nebun: Flagelator ul!... Sa vie flagelatorul! Servilia, speriata, alerga s i aduse pe libertul pedepsitor. Douazeci de vergi pentru Servilia!... ndata! Scla va se facu alba. Chrysilla si curma plnsul si se arunca la dnsul, strignd: Axius, ia rta-o!... Axius!... N-a mai fost biciuita niciodata! Flagelator ul se uita o cli pa la stapnul care ramase mpietrit, cu o ncordare salbateca pe fata. Apuca de brat pe Servilia si o tr afara. Axius i ntovarasi parca ar fi vrut sa supravegheze pedeap sa. n urma lui, Chrysilla l ruga plngnd, s-o ierte. El nici n-o auzea. ntr-un colt al gradinii, subt un copac, flagelatorul smulse tunica Serviliei. Ramasa goala din cap pna-n picioare, fata si uita o clipa spaima si si acoperi snii cu un brat, iar cu celalalt pntecele. Axius, la ctiva pasi, privea ca iesit din minti. Trupul ei e ra alb si fraged si tremura. Parul lung se despletise si-i acoperea spatele ca o mantie de aur, iar snii mici aveau sfrcuri trandafirii ca doi stropi de snge. Libe rtul i lega minile si petrecu sfoara peste o creanga nct corpul sclavei se ntinse. Ch rysilia plngea, si sfsia haina, se agata de bratul lui Axius, so ierte. El parea de gheata. Cu ochii iesiti din orbite, cu respiratia retinuta, se uita la trupul a lb cu soldurile putin cambrate, cu pntecele plapnd, cu picioarele delicate, n care se concentrase parca acuma toata lumea de la nceputul nceputurilor pna la sfrsitul s frsitului. Apoi, brusc, flagelatorul si suiera nuiaua. Din gura Serviliei tsni un t ipat ascutit care se nfipse ca un ac lung n inima lui Axius. n aceeasi clipa ochii ei ngroziti ntlnira ochii lui. Luminile lor se mpreunara. Pe urma sclava nu mai stri ga, parca n-ar mai fi simtit nici o durere. Doar boabele mari de lacrimi ce-i iz vorau nencetat si i se revarsau pe obrajii palizi, aratau suferinta carnii. Si al aturi, Chrysilla hohotea de plns, gemnd ntr-una: Iart-o, Axius, iart-o! Dupa cteva l ovituri, Axius desteptat parca dintr-o ameteala, mormai: Destul! Si se departa g rabnic, aproape fugind spre casa, se ascunse ntr-o ncapere ntunecoasa si izbucni ntr -un plns amar. 6 n aceeasi seara, ntovarasit numai de Myro si de doi sclavi, Axius

pleca spre Orient. Daca ar mai fi pregetat , nimica nu i-ar mai fi putut stavili dragostea pentru Servilia aceasta fermecatoare si spaimntatoare. Pna la Brundusiu m nici nu deschise gura. Se mbarca pe o trirema pentru Corint. Myro avea sa-i fie calauza. Grecul era fericit ca se poate ntoarce pr in tara lui si, de la Roma pna la Brundusium, alcatui un itinerar de sase luni numai pentru Grecia. Pe corabie Axius nu-si mai putu ascunde suferinta. De altfel Myro, fiind scribul si secret arul lui, i cunostea secretele. I se destainui. Myro l ndemna sa ceara un sfat Pyth iei de la Delphi. Sunt mistere pe care nici un filosof nu le poate lamuri, ci nu mai zeii si initiatii lor, adaoga Myro ca o scuza ca el, att de ncrezator n puterea stiintei, l povatuieste totusi sa recurga la sprijinul credintelor populare disp retuite. Trirema facu escala la Delphi. Axius cobor fara multa ncredere. Trebui sa astepte sapte zile pna i se primi jertfa. Vazu apoi el nsusi pe batrna preoteasa, n hlamida solemna, bnd din apa izvorului sacru, roznd frunze de lauri si apoi aseznd u-se pe trepiedul de aur, deasupra deschizaturii din care bolboceau aburii ameti tori. Pythia, n extaz, bigui crmpeie de cuvinte, fara legatura si nentelese. Profeti i, dimprejurul ei, le nsemnara cu grije pe tablite de arama. Si a doua zi primi p ovata zeului: Fereste-te de puterea minilor tale!" Axius nu se dumeri din raspunsu l Pythiei, dar inima lui se linisti. Cutreiera toata Boeotia, trecu n Atica si st atu trei luni n Atena. Cnd Myro l vazu iar mai abatut, i propuse sa mearga la Oropos , la templul lui Amphiaraos. Axius se duse, ajuna o zi si sacrifica un taur, dor mi o noapte pe pielea animalului jertfit, ntr-o odaie de lnga altarul zeului si n s omn i aparu ntr-adevar Amphiaraos, zicndu-i numai att: Eros e zeul zeilor". Oracolul, n loc sa-l mulcomeasca, mai rau l tulbura, se paru o chemare misterioasa si o dez aprobare a despartirii de Servilia. Myro l ruga atunci sa mai ncerce tamaduirea n c el mai vestit si mai vechi templu, unde s-au facut secole de-a rndul nenumarate m inuni, n Asklepieion din Epidauros. Docil, Axius l asculta. mprejurimile templului erau pline de bolnavi sositi din toata lumea. Pna sa-i vie rndul , i se ur si renun ta la leacurile zeului. si zise ca pentru dnsul, singurul leac e uitarea, iar uita rea cere departare. Pe la sfrsitul lui octombrie ajunse n Alexandria. Planuise sa petreaca aici mai multa vreme. n primele zile i placu orasul tumultuos ca o a doua Roma. Dar se satura repede. ncrucisarea pestr ita a Europei, Africii si Asiei, c u valmasagul de zei si de neamuri, furnicarul de curtezane luxoase si perverse c are nlocuiau miilor de calatori grabiti sotiile, mamele si surorile, i reaminteau necontenit iubirea ce cauta, daca nu s-o strpeasca, macar s-o adoarma n tainitele sufletului sau. Peste zece zile porni pe Nil n sus, poposi la Heliopolis si apoi se opri

mai ndelung n Memphis. Recomandatia consulara i deschidea toate portile si toate bu navointele. Ordine grabite l precedau, ca sa poata vedea si cerceta orice ar dori . Se duse la mormintele faraonilor, si zgrie numele pe un bloc din piramida lui Ke ops si pe crestetul sfinxului. Mai acasa se simti nsa n orasul vechi, printre ruin ele pe care le nmultise si le ravasise cutremurul de pamnt de-acum vreo sase ani. Parca nici nu-i venea sa mai plece. Din primul moment avu impresia ca a mai umbl at cndva pe-aci. Simtamntul acesta era si mai ciudat pentru ca se mperechea cu un d or mai mistuitor dupa Servilia. Printre uriasele coloane rupte si pravalite i apa rea mereu, ca o flfire eterica, privirea ei ademenitoare si mustratoare; l chinuiau remuscari: de ce a pus s-o biciuiasca? Loviturile parca i sfichiuiau inima. Auze a uneori suieratul nuielei si zgomotul carnos cnd atingea trupul fecioarei. Se ra zima istovit de cte un zid stravechi. Fluturari tainice umpleau aerul n care nisip ul fin, vltorit de vnturi, plutea ca niste nourasi albi. Pe Myro l exaspera sederea printre ruine, care se prelungea mereu. De cteva ori Axius, cuprins de o pornire navalnica, se pregati sa plece acasa, la Roma, declarnd fatis libertului ca nu m ai poate trai fara Servilia, ca altfel ar trebui sa se sinucida. Dupa o luna se m barca pe o corabie egipteana si porni spre sud. Impresia ca cunoaste locurile co ntinua. Nu voia sa se opreasca dect la Theba. Totusi la Abydos, mpotriva sfatului corabierilor cunoscatori ai tinutului, zabovi zece zile, simtindu-se foarte bine , visnd mereu pe Servilia, o data chiar subt nfatisarea unei printese egiptene. n T heba puterea farmecului slabi. Nici aleea sfincsilor nu-l interesa. Trecu repede dincolo de ru, la cele doua statui uriase ale lui Memnon, voind sa auda negresit glasul oracolului care cnta dintr-un colos de cnd a umblat si pe-aici cutremurul cel mare. si ridica un cort n apropiere. Cteva sute de oameni de toate neamurile as teptau ca si dnsul. De-abia a treia zi, dis-de-dimineata, colosul de granit ncepu sa cnte aievea, nti niste tonuri stridente, ca un fluier ragusit. Apoi o pauza pna l a rasaritul soarelui. Apoi, mbinndu-se cu adierea zefirului, porni un cntec nou, cu modulari stranii, ca o plngere de om batut, n sfrsit, dupa o tacere mai scurta, ur ma a treia strofa cu glas de femeie. Axius se cutremura: era chiar glasul Servil iei. Ghemuit pe soclul statuiei, lnga piciorul urias, statu toata ziua sa mai aud a oracolul. Colosul ramase mut. Calatoria continua pe Nil pna la Elephantine, und e Myro vazu fntna miraculoasa care nregistreaza urcarea apelor binefacatoare, apoi la insula Philae cu vestitul templu al Isidei. Pe Axius nu-l mai interesa nimic. Cntecul uriasului de granit i rasuna mereu n suflet ca o chemare poruncitoare. Deabia astepta sa plece mai degraba acasa. n Alexandria se mai linisti putin. Se ru sina sa se ntoarca la Roma, dupa o lipsa de un an, fara a fi vazut barem pamntul A siei. Imperiul lui Fabius se terminase si deci recomandatia lui nu-i mai folosea , ba mai curnd i-ar fi stricat, fiindca ntre Fabius si unul din noii consuli, Marc us

Servilus, era o dusmanie veche, cunoscuta de toata lumea. Se hotar sa cerceteze d oar Palestina, unde avea pe procuratorul Pontius Pilatus. Trecu pe mare la Caesa rea si de-acolo porni ndata spre Ierusalim, pe drum lung si obositor, mai ales ct tine desertul Saron. Vazu de departe turnul Antonia, resedinta procuratorului im perial, dominator si greoi ca un pumn de gladiator. Pontius Pilatus l primi cu ma re bucurie. Era de vreo patruzeci si cinci de ani, cu figura aspra, cu parul put in nins. Se duse degraba la sotia sa Claudia Procula, mai tnara ca el cu aproape douazeci de ani, foarte blnda si cu ochii visatori ca o profantida. Procuratorul i vorbi despre Nonius, cu care a fost odinioara camarad de arme. i povesti cum a s capat ei atunci de la moarte, printr-o minune. Apoi ncepu sa se plnga de greutatil e guvernarii. Se simtea aici ca un exilat si n-avea dorinta mai fierbinte dect sa fie stramutat n alta provincie. Ura si dispretuia poporul iudeilor, l indignau su perstitiile lor si vesnicile certuri cu care-l plictiseau. Sunt turbulenti si prto ri! De doua ori s-au plns contra mea Caesarului , zise Pilatus scrsnind din dinti. Axius aproba din cap. Despre o plngere stia si dnsul cnd Scribonianus i-a oferit l ui locul de procurator. Daca ar banui Pontius! n sfrsit, procuratorul, ca sa-i dov edeasca ct sunt de nebuni oamenii acestia, i spuse ca, nu mai departe dect cu doua saptamni n urma, au venit la dnsul, cerndu-i zgomotos sa condamne pe un anume lehosu a pentru un sacrilegiu mpotriva zeului lor invizibil. Cererea i s-a parut nedreap ta; totusi, ca sa scape de gura lor si mai ales ca sa nu-l prasca iar la Roma ca ar favoriza pe un dusman al mparatului, desi asemenea dusman e mai mult o rusine dect o primejdie, le-a facut pe plac si a rastignit pe lehosua. Iata nsa ca priete nii celui rastignit au raspndit zvonul ca lehosua s-ar fi sculat din mormnt si s-a r fi naltat n cer, alaturi de zei. Cei ce i-au cerut moartea s-au nfricosat sa nu p rinda zvonul n popor si acuma umbla sa condamne si pe prietenii mortului. - Mai i nteresant e totusi ca si Claudia crede basmul cu nvierea din morti! sfrsi Pilatus cu un rs din toata inima. Da, cred , murmura Claudia Procula, uitndu-se cu ncredere la Axius. L-am vazut. Avea n ochi atta bunatate cum nu s-a mai pomenit n lume. Era zeul bunatatii cobort pe pamnt. Axius se nfiora si raspunse: Toate minunile sunt p osibile. Le marturisi durerea lui cu Servilia. Claudia, ntelegatoare si blnda, l sf atui sa nu mai sovaie, ci sa asculte porunca zeilor care i s-a ncuibat n inima. Po ntius Pilatus nsa zise aspru, dispretuitor: Ar fi rusinos pentru un cavaler roman sa-si izgoneasca sotia de neam din pricina unei sclave ticaloase . Servilia tre buie ucisa fara ntrziere si atunci se va sfrsi vraja ei demonica asupra ta! 7

Cu ct se apropia de Italia, cu att calea i se parea mai lunga. Cele cteva zile, de la Brundusium la Roma fura o eternitate. Glasul colosului de granit i cnta iar n in ima ca o porunca suprema. Sosi pe neasteptate. Nomenclatorul se minuna vazndu-l, parca nu l-ar fi recunoscut. De altfel Axius slabise; pielea i se ntinsese pe obr aji si se bronzase, iar n ochii mariti avea o lucire misterioasa ca o revelatie. Sclavii casei napadira n atrium, nconjurnd cu o bucurie zgomotoasa pe stapnul rentors dintr-o calator ie att de lunga. Galagia neobisnuita chema ndata pe Chrysilla. l z ari din peristil n mijlocul sclavilor. Se repezi la dnsul cu o izbucnire de lacrim i, l mbratisa vijelios, pipaindu-l cu minile parca n-ar fi crezut ca este el aievea . Sclavii disparura. Ramasera singuri. Axius, iubitul meu, bine-ai venit! Si nic i nu m-ai vestit ca sa te astept , ngna Chrysilla, sarutndu-i cnd obrajii, cnd minile, plngnd si rznd deodata. Axius statea nemiscat, cautnd doar din ochi pe cineva, cum c autase mereu de cnd trecuse pragul vestibulului, printre multimea sclavilor, ca s i acuma n singuratatea peristilului mpodobit cu coloane de porfir si statui albe d e marmora. Apoi, cupr ins de o ngrijorare, ntreba cu glas stins: Unde e Servilia? Chrysilla, coplesita de bucurie, auzi ntrebarea numai ca prin vis si totusi o sim ti n inima ca o mpunsatura de pumnal. si curma brusc efuziunile de iubire si ridica ochii n ochii lui. Vaznd privirea aceea stranie, Chrysilla se retrase instinctiv. Plin nca de pulberea drumului, cu fata murdara si barba nerasa de trei zile, Axi us parea un barbar cu sufletul stapnit de o taina cumplita pe care o tradeaza och ii aprinsi ntr-o lumina salbateca si totusi cuminte. Din privirea lui apoi ntelese deodata tot. Ca o raza de fulger, privirea aceasta evoca n sufletul ei crmpeie di n trecut care acum dobndeau o nfatisare noua: ura lui nemotivata pe Servilia, bici uirea sclavei, calatoria nsasi. n urechi i rasuna mai clar ntrebarea lui Axius, parc a i-ar fi repetat-o, si ntr-nsa simti o primejdie care-i pune n cumpana toata soart a. ngrijorarea lui o facu sa ghiceasca raspunsul ce se cuvine sa i-l dea. Servili a? murmura ea cu un dispret taios ca o lovitura de sabie. Ridica mndra capul, l ma sura de sus pna jos, strngnd putin pleoapele si zmbind cu sila. Era ntr-o tunica culo area sofranului, care-i mladia cor pul si o nalta. Adaoga din vrful buzelor: Hm! A poi ntoarse spatele si se ndrepta spre usa de stejar a ncaperilor ei. n deschizatura neagra se mai profila o clipa silueta ei galbena, ca o amenintare. Axius ramase pe loc, cu aceeasi ntrebare n ochi: Unde e Servilia?

Simtindu-se singur, ngrijorarea lui se schimba n groaza. De ce n-a aparut Servilia ? Poate ca nici nu mai e aici? Pentru ce n-a raspuns Chrysilla? De-abia acuma si aduse aminte ca Chrysilla a spus ceva. Glasul ei acuma l spaimnta. O vazu iar ntorcn du-i spatele, hotarta parca. n aceeasi clipa o durere violenta l zgudui, ca si cnd i s-ar fi mplntat un pumnal n piept. Alerga desperat pe urmele Chrysillei. n cubiculu m, la picioarele patului dublu, Servilia se zvrcolea, cu fata n sus, horcaind greu . La ctiva pasi, alaturi, Chrysilla o privea rece, multumita, cu pumnii strnsi. Au zind pasii lui Axius, ntoarse ochii spre el si-i zise sfidator: Iata pe Servilia! Axius se arunca urlnd de durere asupra sclavei, n pieptul careia ramasese nfipt pu mnalul mic de argint cu mnerul de fildes sculptat. Nu muri, Servilia, nu muri! st riga Axius, lundu-i capul n mini si privind acuma de-aproape lumina ochilor care de un an de zile a trait in sufletul lui cu speranta eternitatii. Pe fata Servilie i aparu o unda de bucur ie, iar n ochii verzi, ntlnind ochii lui Axius, se aprinse o flacara vie de fericire nemarginita. Axius nsa repeta n nestire, parca prin cuvnt ul lui ar fi crezut ca-i poate pastra viata: Nu muri... Atunci atinse mnerul pumn alului. Se sperie si-l smulse din rana, sigur ca asa are s-o salveze. Pe tunica verde a Serviliei se ivi o pata rosie de snge care se nnegr i repede. n ochii sticl osi mai dainui o clipa flfirea de fer icire, apoi se stinse. Axius o chema pe nume , din ce n ce mai deznadajduit, pna ce se prabusi cu fruntea pe pieptul ei, ntr-un hohot de plns. Peste un rastimp auzi glasul Chrysillei care-l facu sa sara deodat a n picioare. Parca numai acuma si-ar fi dat seama ca ea a ucis-o, avu o miscare de furie, n mna stnga strngea mnerul pumnalului nsngerat. Femeia l nfrunta cu o lini are i zdrobi chiar radacina mniei. De altfel un gnd i spunea staruitor ca de-acuma a r fi de prisos orice. Iesi naucit. Picioarele l duceau singure. Cnd se pomeni n tep idarium, unde ctiva sclavi se ntreceau sa-i pregateasca baia, si aduse aminte: Adev arat... trebuie sa ma spal. Sunt murdar de drum si de oboseala... Un sclav cu tr upul aramiu se apropie plecat sa-i dezlege ncaltamintea. Axius se dadu napoi mirat . Zmbi trist si facu semn slujitorului sa plece, ca nu mai are nevoie de el. n bai a de marmora trandafirie apa calda se mai clatina usor ca o oglinda de argint vi u. Axius se uita curios, parc-ar fi vazut pentru ntia oara nu numai odaia, dar chi ar lumea. Simti n stnga mnerul de fildes si-i dadu drumul ca si cnd atingerea l-ar f i ngrozit. Pumnalul cazu zanganind pe pardoseala lucioasa, salta de cteva ori ca u n sarpe lovit si pe urma aluneca n baie, la fund. O bolbocire turbura oglinda ape i si se pierdu n rotocoale

tot mai line. Axius avu o tresarire scurta, apoi uita tot. n mintea lui gndurile s e zbateau neputincioase, nimicindu-se unele pe altele ntr-un valmasag haotic. n su flet nsa i se deslusea un simtamnt dureros de zadarnicie. Se rasuci din umeri, par ca s-ar fi smuls dintr-o nclestare, se cutremura si ncepu sa se dezbrace n mare gra ba. Cobor cele cinci trepte. Apa calda si parfumata i mngia picioarele ca mbratisarea unei femei iubite. Cnd si scufunda tot corpul, se simti att de bine parca nimic nu s-ar fi ntmplat. Bjbind cu minile pe fundul bazinului, dadu peste pumnalul care pndea acolo, l scoase deasupra apei si-l privi un rastimp cu mirare, ntrebndu-se ce caut a pumnalul aici? Taisul era spalat, cu stropi lucitori ca niste diamante. Apoi, ca si cnd si-ar fi adus aminte deodata, si deschise vinele foarte linistit, cu vrfu l de argint, nti la bratul stng cu mna dreapta, apoi la bratul drept cu mna stnga, si aseza pumnalul pe marginea bazinului, ntinse picioarele, si razima spinarea pe tre ptele de marmora asa nct capul sa i se odihneasca pe cea de sus. Simtea cum i se s curge sngele si-si zicea ca apa trebuie sa se roseasca, dar nu se uita de loc la oglinda ei, ci numai n sus, fara a vedea nimic. Mai trziu auzi un zgomot ciudat, a patos si se gndi ca pumnalul iar a alunecat n apa, parca ar fi viu si l-ar ispiti mereu. Apoi gndurile i se nsirara ca ntr-un cerc n care nu mai putea patrunde nimic afara de Servilia. Remuscari si pareri de rau ncadrau toate crmpeiele de amintiri soptindu-i ca a scapat din mini un noroc ce nu se mai ntoarce niciodata. O oboseal a mare i ngreuia tot corpul. Pleoapele i apasau bulbii ochilor ca niste capace de p lumb. Gndurile i se ncurcau iar, din ce n ce mai palide. O lumina galbuie i staruia n ochi, tot mai slaba, mai tulbure. Simtea cum i se subtia constiinta mereu pna ce se pierdu n usurarea ntu-nerecului deplin... *** Sufletul, slobozit din nclestarea materiala se nalta vertiginos ca spre o tinta ,sigura care-l ademeneste si pe ca re totusi n-o poate atinge. Urmele vietii se pierd n golul nemarginirii. Constiin ta singuratatii l nsoteste ntre planurile celor doua lumi. Plpirile palide ale existe ntei pure i aduc ndemnuri si sperante, ntre infinitul trecutului si infinitul viito rului sufletul sovaie ca n fata unei imense porti nchise... CAPITOLUL V MARIA ...S ovairea sufletului parea o flfire fara nceput si fara sfirsit. Prin constiinta i se perindau imagini diafane din alte existente, trecute si

viitoare. Nedesavrsirea se lumina n suflet ca o senzatie dureroasa care provoaca o rvna noua. Si deodata miscarea rencepu ca o coborre vijelioasa. Poarta timpului se deschise si caderea continua n linie dreapta, mereu de-a lungul unui plan margin itor de lume. Sufletul si da seama ca trebuie sa se scufunde n lumea aceasta si to tusi aluneca cu teama nainte, parca nu si-ar fi gasit nca momentul. Apoi n planul l umii nedorite se nfatiseaza deschizatura n care sufletul patrunde calauzit de o pr edestinatie suprema. Stapnirea spatiului framnta formele materiei ntr-o schimbare n entrerupta. Constiinta se zbuciuma cumplit subt apasarea nconjuratoare, se mladie, se subtiaza pna ce se mpreuna cu materia informa... l Fu botezat n bazilica mnastir ii, a doua zi dupa ce veni pe lume. Primi numele Hans si binecuvntarea abatelui. Crescu oropsit de toti, fiindca era slabut si fara spor la munca. Cnd mplini treis prezece ani, ntr-o dumineca de primavara, tatal sau l lua de mna si pornira mpreuna pe drumul cu multe cotituri ce suie din satul Odenhain, asezat pe ruletul Wischni tz, spre mnastirea Lorsch, ale carei ziduri cu crenelur i se vad de departe, domi nate de cele trei turnuri ale bazilicei batrne. Hans cunostea bine calea. O batus e de multe ori mnnd vitele la pasune prin poienile padurilor de fag ce nconjoara mna stirea. Niciodata nsa nu i-a tremurat inima ca azi. De saptamni de zile nu sevorbi se n casa lor dect despre dumineca aceasta. Toti l nvatau, l speriau sau l ncurajau. T tal sau l dascalea si acuma nencetat cum sa sarute mna abatelui, cum sa raspunda cu viincios la toate ntrebarile. Poarta mnastirii era deschisa. Pe podul suspendat pe ste santul ce apara zidul din afara, se mbulzea o gloata de cersetori si bolnavi n asteptarea pomenilor duminecale mai grase. Portarul, calugar laic, cunostea pe taranul Michel Boeheim, slujitor pe pamntul mnastirii, om de treaba si cu frica lu i Dumnezeu. i si dadu mna sa i-o sarute si-l ntreba, prieteneste, de sanatate. Tara nul i povesti ndata, cu mare belsug de vorbe, c-a venit sa dea pe Hans la manastir e, c-ar vrea sa-l faca negresit calugar. Portarul, fecior de taran si el, foarte mndru de haina calugareasca pe care o purta, clatina grav din cap, tacu un rasti mp ca un ntelept, apoi zise ca s-au dus vremurile cnd oricine se putea calugari de azi pe mine, ca lui nu-i vine a crede ca abatele va primi pe Hans n mnastire. Totu si, ca sa-i arate un semn de bunavointa, l sfatui sa vorbeasca nti cu celariarul, c are e adevaratul stapn al mnastirii, mai puternic chiar dect abatele, si de care atr na tot. Celariarul Primin era un calugar gras, roscovan, cu fata rasa si parul

tuns chilug. Avea n grije toata administratia mnastirii si era vesnic nervos si ra gusit de ct racnea. Acuma se necajea cu ctiva calugari laici care potriveau portii le pomenilor. Vaznd pe Michel Boeheim, desi altfel i vorbea cu blndete, se rasti: C e vrei, Michel? Nu cumva ai venit si tu la pomana cu cersetorii si ologii? Sa-ti fie rusine, Michel! Mare rusine! Se vede ca Satana va mpinge pe toti numai la bl estematii! Drept raspuns, taranul se repezi plecat si-i saruta mna grasa, zicnd ca tre copil: Ce stai, Hans? Saruta frumos mna prea-sfntului. Umilinta lui Michel l de zarma ntr-atta ca binevoi sa mngie obrajii si pletele balaie proaspat pieptanate ale copilului, mormaind: Spune ce doresti, Michel, spune, degraba, ca, vezi bine, e u n-am nici dumineca, nici sarbatori, ca toti crestinii... Michel Boeheim ncepu p ovestea de la Adam: ca Dumnezeu i-a daruit cincisprezece copii, ca viata e grea, ca multe pacate s-au abatut pe oamenii sarmani, ca a venit vremea sa ne gndim si la cele sufletesti mai cu nadejde... De-abia dupa ce izbuti sa enerveze rau pe celariarul Primin, si spuse verde pasul: Si asa ne-am sfatuit si ne-am socotit sa daruim pe Hans bunului Dumnezeu, sa se roage si el pentru noi si sa mijloceasca o soarta mai fericita pe lumea cealalta pe seama parintilor si fratilor lui. De altminteri e copil sfnt, precum a fost de cnd a deschis ochisorii n lume, si plapnd , si supus, tocmai cum se cade sa fie slujitorul celui Atotputernic. Ca mine trec si cei sap'ce ani pna se mplineste sorocul judecatii de pe urma si cel putin sa n u apuce ziua cea mare fara pic de aparator n fata Mntuitorului si numai nnegriti de pacatele ticalosiei. Ce judecata din urma, nerodule? se nfurie calugarul. Ai nneb unit rau, Michel! Unde vezi tu sfrsitul lumii? Apoi sa ne ierti, prea sfinte, asa merge vestea prin prostime , se umili taranul. Ca daca se mplinesc o mie de ani de la venirea Mntuitorului, lumea asta pacatoasa trebuie sa piara si sa nceapa jud ecata tuturor , asa zice ca scrie la Sfnta Scriptura. Noi carte nu stim, ca nu-i de noi cartea, dar semnele sfrsitului se arata si orbilor; razboaiele nu mai cont enesc, molimile si blestematiile se lafaiesc alaturi de foamete si saracie, om p e om se napusteste mai cumplit cum se spune c-ar fi fost pe vremea pagnilor... Er a atta credinta n ochii taranului, ca celariarul se multumi sa-l dojeneasca cu bun avointa, nvatndu-l sa nu mai raspndeasca asemenea prostii pacatoase pe care numai d iavolii le soptesc oamenilor ca sa-i ispiteasca si sa-i prapadeasca. De cti ani e copilul? ntreba apoi, examinnd pe Hans cu luare aminte. Raspunde, Hans ,l ndemna Mi chel. Sa nu-ti fie rusine, Hans! Raspunde frumos, ca doar esti baiat mare si cum inte. La Pasti am mplinit treisprezece ,facu Hans cu glas cald si

privind drept n ochii celariarului. Si poftesti aievea sa slujesti cu frica pe Du mnezeu si numai pe Dumnezeu? Dumnezeu vrea si Sfnta Fecioara ,raspunse copilul cu o lumina mare n ochii limpezi, uimind pe calugar. Atunci Michel se dadu mai apro ape si sopti tainic celariarului: A spus de multe ori maica-si, ca mie n-a ndrazn it, ca eu n-am vreme sa ascult palavrele copiilor, ca, zice, i s-ar fi aratat me reu n vis Domnul nostru Isus Hristos, n haina alba pna-n pamnt si cu coroana de raze pe cap si cu semnele cuielor la mini si la picioare, si l-a mngiat pe obraz ,uiteasa, si i-a zis: Vino dupa mine!" Si a pornit copilul dar pe urma s-a trezit... C alugarul Primin se nchina ca n fata unei minuni, i fulgerase prin minte sa primeasc a pe Hans n tagma calugarilor laici, sa-l aiba pentru munca, fiindca de meseriasi harnici e mai multa nevoie n mnastire dect de nvatati. Avea sovairi din pricina nfat isarii costelive a candidatului; ntlnind nsa lumina stranie din ochii copilului, ap oi mai auzind si cuvintele lui Michel, celariarul se nfricosa. Slujba lui nengadui ndu-i o viata cucernica si ferita de pacate, traia n groaza amara si a pedepsei l ui Dumnezeu si a ispitelor diavolului. Bine, bine, sa mergem la... Porni, fara s a poata sfrsi, spre bazilica severa, printre cladirile scunde cu coperise tuguiat e ale meseriasilor, ca pe o ulita, urmat deaproape de Michel si Hans. La intrare a bazilicei, celariarul se opri un moment si ridica ochii la cer, ntrebator, cautn d parca o povata. Privirea lui aluneca peste boltile portalului, peste cele sapt e rnduri de ferestre ale turnului principal, pna la crucea neagra, cu bratele subt iri. Apoi, lamurit si hotart parc-ar fi primit o porunca de sus, intra repede n at rium, si muie degetele n apa sfintita si si facu cruce. Pe o usa laterala iesi n cur tea pardosita si acoperita ca un gang, trecu pe dinaintea vorbitorului si a scoa lei, ajunse la casa abatelui, lipita de bazilica si comunicnd cu naosul printr-un coridor. Locuinta avea numai doua ncaperi rnici ca si chiliile fratilor. Abatele era n genunchi, n fata unui altar, adncit n rugaciuni. Nici nu observa cnd intrara c ei trei. nsa auzi foarte clar cuvintele: Benedictus qui venit in nomine Domini! F u cuprins de spaima parca ar fi fost o ntmpinare cereasca. Pleca genunchii si blbi nm armurit: Parinte, a venit un copil sfnt n mijlocul nostru... Michel ngenunche de as emenea, soptind copilului: Aide, Hans, ngenuncheaza frumos, sa vaza prea-sfntul ct esti de cuminte. Abatele, ca si cnd n-ar fi auzit nimic, ti urma rugaciunile pna la sfrsit. Apoi ntoarse capul ntrebator. Cu barba alba si capul tuns, cu ochii nflacar ati de o lumina pioasa, parea un pustnic sfnt, ratacit

printre oameni. Hans, parca l-ar fi cunoscut de mult, se apropie, i saruta mna si rosti rugator: Tata... 2 Anul de noviciat fu greu ca un pacat de moarte. Ispita tacerii si a singuratatii tinu sapte saptamni. nchis n chilia dosnica, nu putea vor bi cu nimeni afara de Dumnezeu. Un calugar mut l conducea, dis-de-dimineata, n cap ela novicilor unde trebuia sa asculte, n genunchi, o liturghie lunga urmata de pr edici nesfrsite. Apoi iar singuratatea chiliei n care de-abia patrundeau cteva raze de lumina cenusie. O revolta crncena l frmnta n primele zile. Genunchii l dureau, iar tacerea si singuratatea i vltorau amintirile vietii de-afara, zgomotoasa, vesela, pestrita. l chinuiau pareri de rau si dorinti de evadare. Se simtea ca ngropat de viu ntr-o cripta straveche. Pe urma amintirile se mputinau, cernute parca prin si te tot mai dese. Resemnarea i se cobor n suflet, nfrumusetata de asteptarea unei re velatii care trebuie sa vie si pe care trebuie s-o merite. ncepu sa doreasca un s emn de ncurajare din alta lume, o vedenie sfnta care sai oteleasca inima. Umbla de ici-colo prin chilia ca o cusca ,murmurnd nencetat cuvinte de rugaciune. Patul de scndura cu perna de lemn l ntareau. O masuta subreda si un scaun fara speteaza mai avea, si pe perete, la capati, o icoana a Maicii Domnului, veche, cu rama mncata de carii. n fata ei se oprea din ce n ce mai mult, ca naintea unei fiinte vii. Zugr aveala stngace arata un cap frumos de femeie, cu ochii mari, cu privirea blnda si plina de mistere. Si ochii ei l urmareau necontenit, oriunde se misca n chilie par ca s-ar fi ntors dupa el, chematori si mngietori. Privirea lor, cunoscuta, parc-ar fi ntlnit-o de mult, ascundea taina revelatiei pe care o rvnea din adncimile sufletu lui. De-acuma nu se mai simtea singur. Privirea icoanei l nsotea pretutindeni, i lu mina sufletul chiar n bezna noptilor petrecute pe patul de scndura. n rugaciuni inv oca mereu pe Maica Precista, adapostul si sprijinul vietii lui. Cnd se ispravira cele sapte saptamni de ncercare si fu ceilalti novici, zgomotosi si indiscreti, i se paru ca s-a cobort n purgatoriu. Convorbirile lor lumesti, ntrebarile lor necuvi incioase l raneau n suflet. Smerenia si cuviosia le erau necunoscute. Sfiala lui a junse repede bataia lor de joc. ncepu scoala: citit, scris, socotit, cnt, religie. Celariarul recomandase pe Hans magistrului novicilor ca pe un sfnt care a vorbit cu Mntuitorul. Magistrul era sceptic n privinta vedeniilor mistice, spunnd ca au d evenit att de numeroase nct primejduiesc bazele credintei adevarate. Fiindca Hans e ra ascultator si silitor n toate, l lua cu blndete, mpotriva obiceiului sau de-a bru ftului pe novici spre a le mutat ntre

strivi gndurile lumesti. nvatatura nsa nu-l ademenea. Iubirea tainica pentru Dumnez eu i epuiza toate dorintele. Numai cntul i placea. Melodiile triste parca-i rascole au n suflet alta viata; nvata totusi cu srguinta citirea si scrierea. Voia sa stie latineste ca sa afle din carti, fara ajutorul oamenilor, vietile sfintilor dupa care sa-si calauzeasca viitorul. La socotit mnca deseori bataie, mpreuna cu ceilal ti elevi, ca sa le intre mai bine in cap misterele adunarii si scaderii. Singur Hans plngea amar nic, ca o fata, spre uimirea si chiar dispretul colegilor. Pentr u toate suferintele gasea alinare n privirea icoanei sfinte din chilia tacerii. C a sa nu se desparta de ea, ceruse sa ramie acolo, si celariarul Primin, n mod exce ptional, i ngaduise. De altfel celariarul se mndrea a fi protectorul novicelui Hans . l ajuta unde putea si se gndea mereu ce nume sa-i dea, sfatuindu-se n privinta ac easta cu calugarii mai batrni. Unii propuneau sa-l numeasca Chrodegang, n amintire a piosului si ntiului abate care a sfintit mnastirea Lorsch acum doua secole si jum atate. Magistrul novicilor, consultat de asemenea ca mai nvatat ntre toti, starui pentru numele Lollus, purtat odinioara cu mare cinste de abatele care a slujit nti a oara n bazilica noua, n fata mparatului Carol cel Mare. Celariarul sovai si, n cel e din urma, se opri la Adeodatus, dupa numele n care sia botezat copilul sfntul Au gustin. n dumineca dinaintea ceremoniei legamntului solemn, celariarul chema la mna stire toata familia lui Michel Boeheim ,sa-si ia ramas bun de la Hans, spunndu-le : De-acuma Hans e ca si mort pentru voi! E numai al lui Dumnezeu si al nostru. T aranul zmbi ncurcat si nduiosat, mormaind ceva despre sprijinul ce-l vor avea, prin Hans, pe lumea cealalta. Mama copilului nsa se porni pe niste bocete de rasuna v orbitorul cu tavanul boltit. Hans, alb ca varul stins, cu un surs de resemnare pe fata, saruta pe toti cei patrusprezece frati ai sai. Ceremonia se facu apoi cu deosebita pompa, nsusi abatele Kempten, desi bolnav, sluji liturghia si tinu chia r o homilie speciala, aducnd ca pilde, pentru novicele care intra n viata monacala , virtutile marilor cenobiti si reamintind cele trei calitati indispensabile cel or ce vor sa serveasca aievea biserica Domnului: stabilitas, conversie morum, ob edientia. Dupa serbarea din bazilica, celariarul Primin, lacramnd de emotie, mbrat isa pe tnarul frate, murmurnd: Adeodatus, roaga-te si pentru mine, caci multe gres eli mi apasa sufletul! Spre toamna, ciuma cea mare care bntuise Italia ajunse n cmpi a Rinului ca o vijelie napraznica, raspndind moarte si groaza. Satul mnastirii ram ase pustiu; oamenii ce nu apucasera sa fuga spre miazanoapte, pierira n mai putin de doua saptamni. Mortii nengropati

putrezeau pe ulite si prin case. Ctiva calugari, care coborsera n sat sa ngrijeasca pe bolnavi, nu se mai ntorsesera, iar altii nu mai ndraznira sa iasa dintre ziduri le mnastirii. Atunci Adeodatus se oferi sa plece, sa nmormnteze cadavrele, si exemp lul lui mbarbata si pe altii. Toata familia lui Michel Boeheim fusese secerata de moartea neagra; Adeodatus si ngropa plngnd parintii si fratii. Ramas de-acuma singu r pe lume, Adeodatus se sirntea aproape de Dumnezeu. n tovarasia calugarilor, n do rmitorul comun, n refectoriul comun, parca era un strain .Ceru si obtinu o chilie , chiar alaturi de camera flagelatiei. si lua si icoana Maicii Domnului. n seara cn d o vazu n chilia sa, avu o fericire att de mare ca el nsusi se spaimnta. Visuri nec urate l chinuira. Ispita Diavolului i tulbura inima. Dori o ispasire aspra. Intra de dimineata n odaia torturilor cucernice. Ruga pe un frate sa-l pedepseasca. Tre bui sa staruie mult pna ce primi, pe spinarea goala, cincizeci de curele. Carnea i se nvineti. Durerea i potoli sngele. Se ntoarse multumit n chilie, cazu n genunchi n fata icoanei batrne si plnse: Sfnta Fecioara, ndura-te... 3 Celariarul Primin socote a ca Adeodatus e att de sfnt nct i ajunge scoala inferioara. De alta parere era nsa ma gistrul care, cu ncuviintarea abatelui, trecu pe tnarul calugar n scoala superioara , sa studieze artele liberale, de o parte gramatica, dialectica si retorica, iar de alta parte aritmetica, geometria, muzica si astronomia. Adeodatus se supunea cu umilinta tuturor ndemnurilor. Dragostea nvataturii l cucerea cu ct nainta mai mul t n cunoasterea limbii latine. Magistrul, carturar pasionat, l ncuraja, i alegea car tile potrivite, ba l introduse si n biblioteca mnastirii, aflata la stnga corului. E ra o singura odaie vasta, cu dulapuri deschise de lemn nnegrit de vremuri, pe ale caror rafturi se odihneau, colbuite, feluritele volume legate n piele, scrise pe pergament cu litere greoaie. i povesti ca biblioteca a fost adunata de primii ca lugari, toti carturari mari care, din ordinul abatelui, copiau ziua-noaptea manu scrise mprumutate. Acuma nsa, de vreo suta de ani, patima nvataturii a disparut din sufletul fratilor si biblioteca e mai mult pustie. Doar magistrul si un bibliot ecar batrn mai scormonesc arar prin foliantele uitate. n trei ani, Adeodatus citi multe volume latinesti, ferindu-se de cele grecesti, ebraice si arabe, pe care n u le pricepea. Dintre toate nsa mai mult i atta curiozitatea o carte cu povestirea lui Siegfried, aflnd deacolo cu uimire ca eroul ar fi ngropat chiar n mnastirea Lors ch si ca locul unde a fost ucis miseleste ar fi de asemenea prin apropiere. Ceru bibliotecarului lamuriri mai bogate. Batrnul habar n-avea. Magistrul nsa i spuse c a volumul e o copie dupa colectia de legende eroice, facuta din porunca mparatulu i Carolus Magnus. i arata, n dreapta altarului, crucea neagra pe o lespede subt ca re se odihnesc ramasitele mai

pamntesti ale viteazului, ntre mor-mintele celor doi mparati Ludovic Piul si Ludovi c cel Tnar. i fagadui sa-l duca, ntr-o zi, sa cerceteze tinutul unde s-a prapadit e roul-eroilor. n sfrsit, magistrul, dupa multe amnari, porni cu Adeodatus pe margine a rului, n sus, prin padurea ce adumbrea dealurile line. Inima tnarului tresalta ca o pasare scapata din colivie. n vreme ce nvatatorul i povestea ntmplari de demult, A deodatus se gndea ca, de ani de zile, azi e ntia oara cnd a iesit pe poarta mnastirii . I se parea mai vesel aici soarele primaverii, mai frumos cntecul pasarilor, iar n fosnetul frunzelor auzea chemari ispititoare. si aducea aminte de zilele dinain te de-a mbraca haina calugareasca: cum se ducea cu vitele la pasune, voios, mpreun a cu alti copii de vrsta lui. Parca vedea iar pe Margareta Hippler, mai mica dect dnsul, pierzndu-si mereu vacile prin padure si bocindu-se pna ce alerga el sa i le gaseasca. Sosind la un pru, cotira n dreapta. Urcusul era mai greu si magistrul, gr asun, gfia si-si stergea ntr-una fruntea si capul plesuv, cu mneca sutanei. Se oprir a la un izvor cladit cu bolovani ca o fntna. Magistrul se aseza, istovit, se odihn i putin si pe urma explica: Uite, colo s-a plecat Siegfried sa-si astmpere setea; uite, colea teiul batrn n care si-a agatat armele; pe-aici, s-a furisat Hagen, ia luat lancea si lazbit n crucea spetelor; dincolo si-a sfarmat scutul Siegfried; pna colo i s-a dus cu lancea nfipta n spate; mai ncolo si-a dat sufletul... Adeodatu s se minuna. El mai umblase pe-aici, stia de la oameni doar ca fntna e fermecata . Vazuse fete din Odenhain, venind n zorii zilei sa ia apa de izvor, s-o dea de bau t celor pe care doreau sa-i nlantuiasca. Magistrul zmbi: asa-i poporul, si uita ero ii si schimba necontenit legendele despre ei. Adeodatus, ajuns iar n chilia lui nt unecoasa si tacuta, se simtea vinovat n suflet si nu-si dadea seama pentru ce. si ceru iertare de la icoana sfnta, dar noaptea visa numai viteji narmati care se uci deau de dragul femeilor. De-acuma se ducea deseori la izvorul din poiana de tei, singur, parcar fi cautat pe cineva. Visa cu ochii deschisi, copacii luau nfatisa ri omenesti, vjitul codrului l mpresura cnd cu chiote de veselie, cnd cu plnsuri nfun e. Apoi, ntr-o dumineca, ntorcndu-se pe nserat spre mnastire, ntlni pe carare o femeie Pleca fruntea, sa n-o vaza. Simiti nsa ca ea sa prit si, ajungnd n dreptul ei, i au zi glasul care l chema pe nume: o Hans! Glasul i era cunoscut. Vru sa treaca nainte si totusi se pomeni stnd pe loc. Fara sa vrea, ridica ochii. Era o fetiscana de vreo saptesprezece ani. Ochii ei caprui l priveau cu bucurie. Cozile ei groase, mp letite, cnepii, coborau pe umeri n jos, pe lnga snii plini care se rotunjeau, subt c amasa strmta, ca doua mere prguite. Adeodatus vazu tocmai snii fetei si deodata i s e aprinse sngele ntr-o vapaie

ciudata, iar inima ncepu sa-i zguduie pieptul. Nu ma mai cunosti, Hans? i zise fat a cu un surs de mirare. Margareta... A lui Hippler... Nu tii minte cnd mi pierdeam vacile prin padure? Adeodatus nu auzi nimic. Privirea lui se framnta pe snii ademe nitor i si pe buzele ei umede care, vorbind si zmbind, parca-l dojeneau si-l chem au. ncerca sa plece ochii, sa nabuse ispita clocotitoare. Nu izbutea. Si fata ciri pea mereu: Stii, Hans, acum patru ani, cnd a venit moartea cea neagra, noi am fug it n lume si am stat doi ani departe, ntr-un tinut unde-s numai munti si paduri. M ult am patimit pe-acolo, vai de sufletele noastre, dar pe urma ne-am ntors acasa. Si acuma tata vrea sa ma marite cu Wendel, l mai tii minte? Oamenii, prin sat, s pun ca tu esti un adevarat sfnt, zau, asa vorbeste lumea. Se zice c-ai facut si m inuni. Apoi daca ma marit, sa stii Hans, ca... Calugarul si dadea seama ca se pie rde. O clipa de va mai asculta glasul ei si nu-si va smulge privirea de pe snii e i, are s-o ia n brate, s-o omoare n sarutari. Cu o sfortare cumplita nchise pleoape le si ngna ragusit, desperat: Piei, Satano!... Satano!... Satano!... ncepu sa alerg e nebuneste, cu pleoapele strnse, cu inima ngrozita, sa scape din vraja pierzaniei . Nici nu cuteza sa se mai uite napoi, ca si cnd i-ar fi fost frica sa nu-l ntoarca ispita. n tacerea chiliei se batu cu pumnii n piept, implornd sprijinul Domnului mp otriva Diavolului care ncearca sa-i zdruncine cuviosia. Pe cnd se ruga nsa, prin in ima i umbla, ca un tlhar, regretul ca barem na sarutat pe Margareta. Uluit, ridica ochii spre icoana Maicii Sfinte, dar si ea parca-l mustra: de ce n-a sarutat-o? Se crezu pierdut si parasit. Plnse multe nopti, nemaistiind bine nici pentru ce plnge: ca n-a strns n brate pe fata cu snii attatori sau de teama ca o prabusire mare i ameninta sufletul? Fura cartea cntecelor de vitejie si iubire, pndi o clipa cnd n u era nimeni n bucataria cea mica si arunca n foc volumul cu file ngalbenite, legat n piele de capra salbateca. 4 Asa se linisti, si zicea ca toata tulburarea numai cartile i-au pricinuit-o, deschizndu-i ferestrele altei vieti, cu ispitiri si pac ate. Cine traieste pentru Isus, n-are trebuinta de nvatatura, ci numai de credint a. Adevaratul suflet cucernic se fereste de prilejurile care-i pot zdruncina cre dinta, ntocmai cum spuneau si ceilalti frati dispretuitori ai bibliotecii. Peste cteva saptamni amintirea Margaretei pieri ca un vis fara urme. De altfel gndurile i fura ntoarse spre grija cea mare ce stapnea tot mai staruitor sufletele pioase. Ni ci doi ani nu mai erau pna la

mplinirea miei de ani de la Hristos, care nsemna sfrsitul lumii si judecata suprema . n rnnastire se vorbea mereu de apropierea vremii, nfricosarea sporea. Semne dese vesteau venirea Mielului. A fost moartea cea neagra: acuma ameninta foametea, ca ci de trei ani e asa de apriga nct oamenii de-abia si mai trag zilele din rodul sec eta pamntului. Totusi multimea nu parasea calea pacatelor si nu se pocaia. Ticalo siile lumii se nteteau nct duhoarea lor se ridica, sfidatoare, pna la cer. Preotii s i calugarii se balaceau n rele ntocmai ca si slabanogii si nemernicii vietii. Epis copii si crmuitorii se ntreceau n ncercari de-a lamuri poporul ca credinta despre sfr situl lumii e pacatoasa. Lamuririle lor mai mult mareau ngr ijorarea. Adeodatus c redea puternic n apropierea sfrsitului cnd Satana cel ncatusat va fi slobozit pe pamn t sa distruga vita si samnta omeneasca ticaloasa. Dormea cu Apocalipsul la capati. Cu ct l citea mai srguincios, cu att cuvintele ntunecate i se nfatisau ca niste lumin i stralucitoare. Compara cele ce auzea ca se petrec n lume cu prevestirile din ca rtea sfnta si se cutremura de or birea celor ce nu vor sa vada. ncepu sa-l roada n inima o ndoiala: poate ca pacatuieste stnd la adapostul zidurilor unde nu patrunde ispita? Nu ferindu-se de ncercari, ci nfruntndu-le si biruindu-le se ntareste credi nta slujitorului Domnului. E usor sa fii curat cnd mna Diavolului nu te atinge. Bi nele nar exista n lume, daca n-ar fi si raul. De-abia n lupta cu raul se poate nved era binele si virtutea. Vru sa caute ispitele, sa iasa n lume si sa-si oteleasca sufletul. Se gndi sa faca un pelerinaj pna la Ierusalim sau barem la Roma, sa sufe re chinuri si durere pentru credinta lui. Celariarul Primin, aflndu-i planurile, l convinse sa mai astepte. Apoi, n toiul iernii, aproape de Craciun, se ivi pe cer o cometa care spaimnta toata lumea. Era att de luminoasa ca se vedea si ziua, par car fi umblat sa nghita soarele. Oamenii asteptau din ceas n ceas prapadul. Chiar episcopii mparteau binecuvntarea apostolica si iertarea pacatelor spre a mntui ct ma i multe suflete pentru viata eterna. Taranii dimprejur se adunara subt zidurile mnastirii, sa-i gaseasca lnga lacasul sfnt trmbitele judecatii din urma. Se mbulzeau la spovedanie si se rugau fierbinte cu ochii n sus, spre cerul tainuitor de prime jdii. Dupa ce se stinse semnul ceresc si lumea reintra repede n fagasul vietii de sfrnate, inima lui Adeodatus se umplu de amaraciune. Se simtea nevrednic de mila Atotputernicului pentru ca el huzurea n chilie, n loc sa propovaduiasca prin vorbe si fapte credinta binefacatoare. Cum se desprimavara, se nfatisa la abatele Kemp ten sii marturisi plngnd zbuciumarile, cerndu-i voie sa plece pr intre oamenii rata citi, sa-i ntoarca pe calea mntuirii. Abatelui i placu gndul tnarului calugar. Ca sal puna la o ncercare prealabila, l nsarcina sa-i

duca o scrisoare catre arhiepiscopul Willegis de Mainz, sa se napoieze curnd cu ra spunsul si, daca dorinta de plecare i va mai starui n suflet, pe urma sa mearga nco tro l va ndrepta Dumnezeu. Adeodatus cobor n valea Rinului, trecu prin sate si orase , sosi ntro seara subt zidurile batrnei cetati Mainz si mase pe cmp, nevroind sa se adaposteasca prin hanurile ce se aflau n apropierea portilor nchise si despre car e auzise ca sunt cuiburi de pierzanie pentru sufletele cele mai tari n credinta. n noaptea aceasta, pe cnd se odihnea ghemuit subt un copac nmugurit, i se arata ntia oara Diavolul subt chipul unui catelus negru cu ochii ca doi carbuni aprinsi. Ne curatul se apropia mereu, tiptil, dar disparea n bezna ndata ce calugarul si facea semnul crucii. Spre miezul noptii, atipind putin, vazu chipul Fecioarei Maria, c obornd parca din icoana lui scumpa. Prea-Curata i zmbea blnd. Pe buzele-i sfinte, Ad eodatus citea cuvntul: Iubeste..." .n aceeasi clipa se trezi, simtind aproape de ob razul drept o respiratie calda si vaznd iar ochii ca doi carbuni aprinsi. Sudori reci i broboneau fruntea. Bratul i tremura nct de-abia putu schita semnul mntuitor al crucii. Se ridica n genunchi si ncepu sa se roage fierbinte. Asa l gasi rasaritul soarelui. Intra n Mainz mpreuna cu carele taranilor care duceau merinde si dijme. Paznicii portii, vazndu-l murdar de noroi, rsera: Uite, calugarasul, cum s-a taval it ca un purcel printre purcele! Adeodatus rosi, dar nici nu ridica ochii. Merse pe strazile ntortocheate, printre casele cu coperisuri tuguiate si cu zidurile m ohorte, nainte, ca si cnd ar fi umblat toata viata numai pe-aici. Oamenii se opreau , se mirau de nfatisarea lui salbateca si se nchinau ori l ocrau. Dadu peste un hale bardier ce se plimba sever prin fata unui palat. si aduse atunci aminte ca are de mplinit o misiune si ca nu stie unde poate gasi pe arhiepiscopul Willegis. Haleb ardierul i arata, fara a scoate un cuvnt, un turn ascutit si nalt care se ridica de parte deasupra tuturor caselor. Calugarul porni ntr-acolo. Se rataci. Pe la amiaz i de-abia nemeri n piata dominata de resedinta guvernatorului spiritual si milita r al orasului. Patrunse n cladirea greoaie si ntunecoasa, cu ochii mereu n pamnt, pe o scara cu treptele tocite, cuprins ntr-un valmasag de oameni urcnd spre aceeasi tinta, si facea cruce din cnd n cnd si murmura frnturi de rugaciuni. Vedea numai cizm e mari cu pinteni lungi si sandale cu curele sub sutane castanii. Apoi deodata s e pomeni ntr-o sala vasta, cu ferestrele ntocmai ca ale bazilicei din Lorsch si cu un tron stralucitor n care sedea un batrn cu barba neagra piscata abia de carunte ala, cu obrajii rosii, mbracat n haina scumpa de hexamiton cu ape matasoase si avnd n dreapta toiagul episcopal. Adeodatus si croi drum cu coatele prin multimea de p reoti si ostasi, si se prabusi la picioarele tronului, parc-ar fi cautat acolo a parare si odihna. Un lancier l apuca de umar, vrnd sa-l arunce napoi. Arhiepiscopul nsa facu semn sa-l lase. Calugarul scoase din sn scrisoarea si o ntinse, blbind isto vit:

Abatele... sfntul.... Lorsch... Fata stapnului orasului se nsenina. Lua scrisoarea si ncepu sa citeasca. Adeodatus l privea si n privirea aceasta tremurau mii de sper ante tulburi. Vazu n ochii marelui pastor aprinzndu-se o lumina ciudata, batjocori toare, care-l spaimnta. Apoi auzi glasul lui compatimitor: Ei, sarmanul Kempten! A ramas tot cu nalucirile pioase. Arhiepiscopul Willegis se uita zmbind la cei di mprejur, clatina din cap si adaoga: Spune abatelui, tinere, sa fie linistit! N-a sosit nca sfrsitul lumii! Sa citeasca mai cu luare aminte cartile sfinte si sa-si alunge din suflet ngrijorarea, asa sa-i spui, tinere! De altfel i vom trimite si raspuns scris, mai trziu. Adeodatus nici nu mai saruta mna arhiepiscopului. Fugi d in sala, cobor pe scara de piatra, alerga pe ulite, ngrozit, asteptnd din moment n m oment sa se porneasca o ploaie de foc si pucioasa care sa nimiceasca cuibul nele giuirii, precum au fost prapadite odinioara Sodoma si Gomora. Iesi din oras plngnd cu hohot. Paznicii se hrjoneau cu niste tarance si nici nu-l luara n seama. Adeod atus, descult, cu capul gol, alerga, parca l-ar fi gonit. Spre seara ajunse ntr-u n sat. Batu la mai multe porti n zadar. Taranii se fereau de calugarii ratacitori ca de diavoli. De-abia porcarul l gazdui dupa oarecare sovairi, fiindca avea o f ata marisoara. Era evlavios si nevoias, cu o droaie de copii. Povesti calugarulu i multime de ntmplari destrabalate si crime monstruoase care vesteau sfrsitul lumii . l ndemna sa se opreasca la Niersteyn, sa caute pe pustnicul sfnt daca vrea ntr-ade var sa auda glasul Domnului. Pna la Niersteyn merse doua zile. Un copil l calauzi la lacasul schimnicului, subt o stnca, lnga apele Rinului. Copilul i spuse ca sfntul n-are nume, ca traieste acolo de ani de zile, singur, si ca afuriseste pe orici ne ncearca sa se apropie. Adeodatus se apropie umilit. Pe o lespede de piatra, n g enunchi, pustnicul se ruga, scrutnd cerul cu privirea nflacarata, lovindu-si piept ul cu pumnii nct i tremura barba nclcita, plina de noroi si maracini. Cuvintele nu se ntelegeau, ci doar un mormait prelung. Cnd simti pe Adeodatus, ntoarse capul spre el, l cntari si rosti raspicat: Vii sa ma ispitesti, Diavole, subt chip de om? Cal ugarul cazu n genunchi, se nchina si tacu. n ochi avea lacrimi si o privire att de a marta ca sfntul murmura: Am fost si eu ca tine, iar acuma iata-ma mai ticalos, nev rednic sa ma alinte lumina soarelui. si continua apoi rugaciunile pna se cobor ntune recul fara a se mai uita la tnarul calugar care se simtea fericit ca barem poate sta n apropierea unui sfnt. De cteva ori, n cursul noptii, Adeodatus se destepta n mo rmaituri mnioase; pustnicul alunga diavolii ce ncercau sa se apropie.

Sapte zile si sapte nopti petrecu Adeodatus n preajma anahoretului. Nu-i afla num ele, dar i descoperi povestea. Era dintre calugarii de la mnastirea Farfa, cei ce ucisesera pe abatele Dagobert, adusesera acolo femei si traisera multi ani numai n desfru si blestematii. ntr-o buna zi, pustnicul de azi, cuprins de remuscari, a fugit dintre tovarasii criminali, a ratacit prin Italia, a cautat sa urce pe mun tele Gargano n vrful caruia se zice ca sihastrii sfinti stau de vorba cu ngerii, a fost nsa oprit la jumatate cale de un glas care i-a poruncit sa traiasca si sa is paseasca daca vrea sa dobndeasca iertare de la Dumnezeu. Atunci a plecat mai depa rte prin lume, s-a hranit numai cu radacini si a nemerit aici, unde vrea sa-si nc heie viata pacatoasa vestind apelor cuvntul Domnului, caci oamenii, scufundati n n oroi pna-n gt, nu mai sunt n stare sa se pocaiasca si vor fi strpiti curnd de pe fata pamntului. A nceput anul cnd se mplineste mileniul, se nmultesc mereu semnele sfrsitu lui, dar nimeni nu ia seama. Numai cnd vor suna trmbiteie arhanghelilor,se vor dez meteci pacatosii, dar va fi prea trziu. Adeodatus sosi la mnastire mpacat si mngiat. Avea singura grije sa-l gaseasca judecata cea mare cu inima curata. Cuvintele ar hiepiscopului strnira indignare n Lorsch .Abatele Kempten muri nainte de-a veni ras punsul scris de la Mainz. Calugarii vazura n moartea cuviosului lor stapn favoarea Mntuitorului care a vrut nadins sa-l fereasca de chinurile pierzaniei obstesti. I ar nu mai parasea chilia Adeodatus, dect cnd se ducea la bazilica. Postea si ajuna si se ruga. Nu citea nirnic. Chiar cartile de rugaciuni le aruncase, i spusese s i pustnicului; cartea e izvorul relelor, nceputul si sfrsitul tuturor pacatelor de moarte. Icoana Fecioarei Maria veghea asupra lui, nencetat, cu ochii ei prea ier tatori. Uneori totusi se mai surprindea morfolind amintiri lumesti: ba o scena n erusinata zarita pe drumul spre Mainz, ba iarasi ntlnirea de odinioara cu Margaret a Hippler... Nu sovaia deloc. Trecea ndata n camera flagelatiei si si tortura carne a pna i se potolea sngele. Veni un abate nou n fruntea mnastirii. Era tnar, se mbraca grijit si iubea cartile. Adeodatus nu vedea ntr-nsul nici urma de adevarata cucern icie. ncepu n mnastire o viata mai sloboda. Fura adusi ctiva frati nvatati sa reorgan izeze scoala, iar altii sa cerceteze volumele bibliotecii si sa le nmulteasca. No ul abate nu mai dadea voie calugarilor nici sa vorbeasca despre sfrsitul lumii, d esi era acuma aproape. Declara ntr-o homilie, de pe amvon, ca e o erezie sa se cr eada n asemenea copilarii, ca nicaieri n cartile sfinte nu se spune asemenea absur ditate. Iarta-l, Doamne, ca nu stie ce vorbeste! bolborosi Adeodatus auzind vorb ele abatelui care i se pareau un sacrilegiu. Ultima zi sosi cu un senin ngrozitor . Pe cer se ivise brusc o cometa, nsusi abatele se sperie, iar calugar ii astepta u din clipa n clipa sa rasune trmbitele sfrsitului. Noaptea spori nfricosarea. Se fa cu n

bazilica o liturghie care avea sa dureze pna va ncepe judecata divina. Toti fratii , chiar cei laici se mbulzeau sa fie mai aproape de altar n momentul suprem. Curte a mnastirii se umpluse de tarani. Cnd nflorira zorile n ferestrele multicolore, abat ele ncheie repede slujba si pleca sa se culce, soptind celor dimprejur: Nu v-am s pus ca n-are sa fie nimic? Toata lumea respira usurata si se mprastie. Adeodatus n sa ramase n genunchi, n acelasi loc, cu ochii la crucea de aur de pe altar, cu ghi mpele dezamagirii, n inima, asteptnd totusi minunea. Lumnarile se stinsera pe rnd. D oar cteva candele mai plpiau ici-colo. Era acuma singur n bazilica ntunecoasa. Inima i tremura, sfioasa, ntr-o asteptare mare. Gndurile toate i se mpletira ntr-o fsie lumi noasa n care ntelesurile se pierdeau ncet-ncet. Avea simtamntul ca sufletul i se desp rinde usor si pluteste lin deasupra vietii. Biserica se umplu apoi de o lumina v iorie. Dintr-o firida nalta, Fecioara Maria n haina alba, cu sursul blnd pe fata-i a lba, cobor de pe soclu si veni spre dnsul, cu bratele ntinse, albe, ngnnd cuvinte pe c are inima lui le simtea, ntelegndu-le. O fericire att de mare i cuprindea sufletul nct si dadea seama ca n-ar putea-o ndura daca ar tine mai mult. Si deodata lumina se stinse, vedenia se risipi, iar Adeodatus se prabusi n nesimtire pe treptele altar ului. Se destepta n chilie, pe patul de scnduri, ntlnind ndata privirea Fecioarei din icoana. Spinul ndoielii i disparuse din inima. Acuma stia ca a talmacit gresit pr oorocirea din Apocalips. Cnd se vor mplini o mie de ani de la nvierea Mielului, nu de la nastere! si zise cu ncredere. Mila Domnului e nemarginita! Iata treizeci si trei de ani pentru pocainta deplina a oamenilor! 5 Totusi nu se mai simtea bine n mnastire, subt obladuirea tnarului abate care, n locul cucerniciei, punea nazuinte le carturaresti, poruncind tuturor calugarilor sa citeasca, ba chiar sa copieze carti pagne. Apoi cnd, ntr-o zi, abatele si batu joc de zbuciumarile lui pioase, ndra znind a le socoti exagerari sau prefacatorii, Adeodatus nu se mai putu stapni, l a furisi n fata mai multor frati, si lua icoana sfnta si pleca n lume. Ani de zile pri begi de la Franconovurd pna la Spira oprindu-se cnd la o mnastire, cnd la alta. Apoi l cuprinse dorul de-a vedea Roma, orasul n care au suferit mai mult martirii si p este care azi domneste urmasul Sfntului Petru.Trecu Alpii, descult, cum umbla de altfel totdeauna. Cnd ajunse subt zidurile stravechi, era de treizeci de ani. Ora sul nsa l nemultumi. I se paru mai ticalos chiar dect Mainz. Ruinele din vremile pa gne l suparau ca niste sfidari. Rataci pe strazile fara viata, calauzit de un calu gar care cunostea bine Roma si care-i spunea ca acuma orasul nu adaposteste nici treizeci de mii de suflete.

i arata uliti ntregi, pustii, paraginindu-se vaznd cu ochii. Adeodatus ar fi pornit mai departe a doua zi, daca nu l-ar fi retinut dorinta de-a saruta mna Pontificu lui. Ca sa patrunda nsa la papa Sergius, trebuia sa astepte cel putin o saptamna. Fu gazduit ntr-o casa veche, pe Viminal, anume pentru pelerini. Locul i se paru c unoscut parc-ar mai fi umblat cndva pe-acolo. n casa se simti deodata n puterea unu i farmec ciudat. Crezu ntr-o ispitire a Necuratului. n odaita ntunecoasa aseza icoa na Fecioarei pe mescioara murdara, cazu n genunchi si rosti de cteva zeci de ori, cum obisnuia cnd voia sa-si nalte inima: Domine, Jesu, Rex pie, Rex clemens, Pie D eux... Fecioara i zmbi. Si zmbetul era att de ispititor nct Adeodatus lua icoana, cu a mndoua minile, si o saruta pierdut, fara sa-si dea seama ca patima lui ar putea fi necurata. Lemnul vopsit se ncalzi de buzele-i arse. Inima l durea. Noaptea avu vi suri de care se rusina dimineata si pe care totusi le alinta cu drag, parca n-ar fi fost n stare sa se desparta de ele. Fecioara Maria parea o femeie ca toate fe meile, iar el nsusi fara credinta adevarata n suflet. Si se iubeau cu o iubire pac atoasa: se mbratisau vijelios si si muscau buzele cu o placere att de draceasca nct, trezindu-se, mai simti cteva clipe n tot corpul voluptatea pierzatoare de suflet. Izbucni n plns amarnic. Satana l-a biruit, murdarindu-i chiar icoana Fecioarei Mar ia. Toata ziua si biciui trupul dar nu cuteza sa se uite la icoana. Si noaptea ur matoare visul se repeta mai nelegiuit, lasndu-i n minte si niste cuvinte de-ale fe meii: Eu sunt perechea ta adevarata, numai eu ....". Si a treia noapte la fel. Ad eodatus si vedea prabusirea, daca va mai starui n orasul ruinelor. Renunta brusc d e a mai saruta mna papei ,si nfasura icoana si fugi din Roma, parc-ar fi savrsit toa te crimele lumii. Pribegi fara tinta pe drumurile Italiei, huiduit de tarani si de mercenarii baronilor razboinici. i trecu prin minte ca dragostea exagerata pen tru icoana poate sa fie idolatrie si ca, tocmai punndu-si n ea toate sperantele de mntuire, pacatuieste statornic mpotriva Sfintei Treimi. Poate ca e chipul cioplit de care Domnul a poruncit sa ne ferim? Nu cuteza s-o arunce, ci o darui unei bi sericute. Peste trei zile nsa se ntoarse si o relua, caci fara icoana l ncercau mere u gnduri de sinucidere si se temea sa nu ajunga cu totul n mrejele Necuratului. Se abatu ntr-o mnastire, nvata mestesugul fierariei si si facu un bru de cuie pe care l cinse pe corpul gol ca sa-i cioprteasca nencetat carnea si astfel sa alunge prin d ureri grele, poftele sngelui neostoit. Totusi ispitele Diavolului l urmareau ca um bra, pretutindeni. Cu ct se ruga mai mult, cu att Satana se nversuna mai tare mpotri va lui. ncepea sa se gndeasca, desperat, ca Dumnezeu o fi lasat nadins omenirea n pu terea Necuratului si ca deci orice lupta ar fi desarta. Se

zvrcolea aprig sa nu se scufunde n mocirla pacatelor n care se balacea pamntul. Doua zeci de ani se chinui, mai mult pe drumuri. Deseori, n ceasuri de mari ncercari, a cautat sa se refugieze pe Muntele Gargano. Nu l-a putut gasi si sfrsi prin a se n doi daca ntr-adevar exista undeva pe pamnt vreun munte sfnt. Pustnicul de la Nierst eyn spunea ca l-a aflat, dar poate ca vorbele lui au fost n pilde. Cnd n sfrsit si de te seama ca vrea sa suie pe sfntul munte numai pentru a sta de vorba cu Fecioara Maria, se flagela ca un nemernic si nici nu vru sa se mai gndeasca la cuvntul Garg ano. Prin Sicilia se gndi ca mai sunt de-abia trei ani pna la mplinirea sorocului a devarat al sfrsitului lumii. Nu se poate sa-l apuce n pribegie judecata cea dreapt a. n Lorsch trebuie sa-l gaseasca glasul Domnului, acolo unde a facut legamntul de statornicie. Calatori doi ani ncheiati pna ce ajunse iar n valea Rinului. Nici cel ariarul Primin, acuma mosneag de peste optzeci, nu recunoscu n calugarul barbos, salbaticit, pe Adeodatus, fratele blnd si nfocat de odinioara. De altfel si mnastir ea Lorsch suferise schimbari multe. Abatele carturar era azi episcop la Spira. L a Lorsch venise un stapn evlavios, batrn ,caruia Adeodatus i saruta mna ca unui sfnt. Dintre fratii de-atunci de-abia vreo zece mai erau de fata. Ceilalti se risipis era, care pe la alte mnastiri, care morti, care rataciti n lumea placerilor vinova te. Lui Adeodatus i se dadu vechea chilie, de lnga camera flagelatiei, din care n u lipsea dect icoana luata de dnsul. Nici aici nu gasi linistea si pacea. Ispitele nu ncetau. Toate luptele lui parc-au fost zadarnice. Se simtea ostenit. Groaza i rodea inima ca un cariu. A avut treizeci si trei de ani pentru pocainta deplina si acuma sufletul e bolnav si mai nevrednic ca atunci cnd asteptase ntia oara sfrsit ul. I se parea ca Diavolul si-a facut cuib statornic n chiar sufletul sau si de a ceea nu se mai poate feri de ispita nicairi subt soare. Era sfrsitul primaverii s i ploua necontenit ca n preajma potopului. Cmpurile nu apucau sa nverzeasca. Firice lele de iarba de-abia rasarite putrezeau ca si mugurii copacilor. Pe cerul plumb uriu soarele nu se mai aratase de sapte luni. Parea ca Dumnezeu vrea sa nimiceas ca doua oara prin apa si foamete. omenirea a Adeodatus ntelegea rostul ploilor pe depsitoare, dar cu cine vorbea despre apropierea sfrsitului acuma, strngea din ume ri, necrezator. Unii calugari i spusera chiar pe fata ca a fost de-ajuns nfricosar ea de odinioara si ca azi nici un om cuminte n-ar mai putea crede asemenea basme . O data se poate nsela lumea, a doua oara se fereste. Adeodatus se ntrista si si nc hise n suflet durerea pentru nesocotinta omeneasca. Era sigur nsa ca Dumnezeu, nain te de a zdrobi pe pacatosi, va trimite un semn care sa deschida toate mintile, c a sa fie cu att mai crncena pedeapsa ce va urma ndata. ntr-a saptea dumineca cerul s e nsenina deodata si soarele straluci

mai mndru ca altadata. Lume multa din mprejurimi se strnse la mnastire sa multumeasc a Domnului ca s-a ndurat de suferintele oamenilor. n cteva ceasuri cmpiile nverzira. Iarba crestea aievea vaznd cu ochii, si pomii nfloreau. Pe toate buzele flfia acelas i cuvnt: Minune! Adeodatus vazu soarele cu un simtimnt de resemnare. Se duse dea d reptul n bazilica, unde l ntmpinara numai fete lucitoare de multumire. Se aseza n gen unchi, la locul sau, cu ochii n pamnt, murmurnd deznadajduit: Doamne, Doamne, nu ma parasi! Pna la sfrsitul liturghiei ferestrele bazilicei se ntunecara din nou, nct oa menii de-abia se mai vedeau unii pe altii. Lumea navali afara, n curtea mnastirii. Cerul era senin, de un vnat ntunecat, ca n amurgurile de vara. Soarele nsa se zvrcol ea subt zabranic, mproscnd raze neputincioase n lumina carora oamenii pareau cenusi i la fata si mbatrniti. Abatele cazu n genunchi, apoi ntreg poporul, implornd mila Ce rului. Adeodatus iesise cel din urma. Curiozitatea l mboldea, dar o stapnea, socoti nd-o un pacat. Ridica ochii n sus si avu un mormait de satisfactie. ntunecimea soa relui era semnul suprem pe care l rvnise inima lui ntru marirea Domnului. Singur n p icioare, n mijlocul multimii prosternate, cu sutana murdara, descult si nespalat, cu parul si barba vlvoi nu mai voia sa-si murdareasca sufletul, ngrijindu-si trup ul parea un profet mnios. n ochii negri avea o nflacarare dojenitoare si rugatoare. Izbucni deodata cu glas tunator: Fratilor, nglodati n pacate, fratilor care n fiec e clipa mhniti pe Domnul, iata, a sosit nceputul sfrsitului! n curnd trmbitele arhangh elilor vor scula mortii, chemnd pe toti la judecata cea mare. Fratilor nelegiuiti , pocaiti-va ct mai e vreme! Alungati din inima voastra pe Satana! 6 Cerul se nnou ra iarasi nainte ca soarele sa-si recapete stralucirea. Si ploaia porni iar, mai nimicitoare, nabusind degraba nmuguririle pamntului. Adeodatus se nchise n chilia lui si petrecu toata ziua n rugaciuni fierbinti. Noaptea nsa i zdruncina toata multumi rea zilei. n vis i aparu Diavolul si, mai ndraznet ca totdeauna. ncerca sa-i fure ic oana Fecioarei Maria. Adeodatus se arunca desperat asupra Necuratului. Se destep ta, si facu cruce si simti cum se goleste repede chilia de urmele dracesti, cum s e limpezeste ntunerecul si cum i se coboara linistea in inima. Se zvrcoli un rasti mp pe patul de lemn mormaind cuvinte mntuitoare pna ce adormi din nou. Diavolul l m ai trezi de cteva ori din somn, cautnd parca sa-l biruiasca prin hartuieli neconte nite. Dimineata, obosit de ispitele Satanei, vru sa mai stea n pat, sa

strnga puteri. Era o lumina tulbure, cenusie n chilia strmta si umeda. Adeodatus, c u ochii n tavanul boltit, se gndea la luptele ce le poarta de peste treizeci de an i cu vicleniile Diavolului ,care de attea ori era sal piarza, caci nenumarate sun t nfatisarile raului si numai cel drept gaseste mijloacele de mpotrivire pna la moa rte. De cte ori n-a zarit dnsul prin copaci si pe lnga fntni forme ciudate care se st ingeau ndata ce le ncerca cu semnul crucii. si aduse aminte ca odata, ntr-un sat din Alpi, a vazut pe Necuratul strmbndu-se chiar n vrful unei bisericute si zgltind cruce a de lemn pna ce a miscat-o din loc. Atunci el a scos un tipat de indignare att de crncen ca demonul a intrat n pamnt, dar crucea s-a pravalit si a ramas mpiedecata p e acoperis. Preotul, cnd i-a spus vedenia, a zmbit necrezator, explicndu-i ca lemnu l crucii era putred si tocmai voise sa o nlocuiasca cu una noua de fier. Adeodatu s se revolta de atta orbire necredincioasa. Avu nsa multumirea sa afle peste trei zile ca preotul a cazut bolnav la pat. Pedeapsa Domnului a venit ca traznetul. P e cnd framnta n minte amintiri si temeri, Adeodatus auzi deodata un zgomot usor, pa rc-ar fi intrat cineva n chilie. Cobor privirea si vazu, foarte bine, pe Satana ch iar la picioarele patului. Era un monstru negru, mititel si cu chip de om. Avea gtul subtire si lung, fata uscata, ochii rosii, fruntea ngusta si paroasa, nasul t urtit, gura pna la urechi si buzele latarete, o barbita brligata de tap, urechile mari de catr, parul ca tepile ariciului, colti de cine, o cocoasa n piept si alta n spate, hainele scrnave. Se zvrcolea furios si clantanea dintii. Adeodatus ncremeni de groaza, uitnd sa se nchine. Asa de clar si aproape nu i se aratase Necuratul ni ciodata. Creznd ca acuma l-a nvins, Diavolul cu niste degete ca ghearele, apuca pi cioarele calugarului si striga rnjind triumfator: Esti al meu! Adeodatus si reveni , si facu cruce, sari jos din pat si se repezi afara cu spaima n suflet, neoprindu -se dect pe treptele altarului, n biserica. Sudori i curgeau pe tmple. Rugaciunile s alvatoare de-abia i mai veneau n minte. Primejdia pierzaniei i vjia n tot corpul. ntrn trziu, mai potolindu-se, si aminti ca acelasi glas triumfator l-a mai auzit odat a, acum vreo trei ani. Era n Sicilia, ntr-o seara vesela, ntr-un orasel. Pe strazi se lafaiau fara rusine pacatele dragostei. Atunci, dintre ruinele unei cladiri p agne care servea de adapost femeilor ce-si vindeau pe bani trupul, a auzit un gla s vestindu-l cu mndrie ca Diavolul a fost descatusat din temnitele iadului si ca n cepe domnia lui pe pamnt pna la sfrsitul lumii. I s-a parut o nalucire, totusi clip a aceea l-a ndemnat sa se ntoarca la mnastirea Lorsch, reamintindu-i apropierea jud ecatii. Repetarea glasului l puse pe gnduri. Poate ca e vreun semn? Lua Apocalipsu l si cauta sa dezlege proorocirile ascunse n pilde adnci. Rasfoi cartile Sfntului A ugustin n care stia ca se afla toate socotelile ntmplarilor viitoare, talmacite dup a cuvintele Mntuitorului

si ale apostolilor. Citi ca, ntre descatusarea Diavolului si judecata din urma, p atruzeci si doua de luni va stapni Satana pe pamnt, n care rastimp are sa se aleaga grul de neghina. i trebuira cteva zile pna ce si aminti ziua cnd Necuratul i-a vestit descatusarea, fusese 13 octombrie. Patruzeci si doua de luni se vor mplini ia 14 aprilie 1034, iar 13 aprilie cade n smbata Pastilor, adica tocmai cnd se ncheie o m ie de ani de la nvierea Mielului din morti. Descoperirea l nspaimnta nti. Pe urma nsa elese favoarea cereasca. O mndrie pioasa i mngie sufletul ca Dumnezeu, chiar prin is pitele diavolesti, l deosebeste din gloata pacatosilor. Acuma si dadea seama de ce s-au nmultit sfortarile Necuratului pentru a-l abate din calea virtutii. Iata, m ai sunt doar cteva luni pna se sfrseste stapnirea lui ticaloasa si cine va fi rezist ent, va dobndi aievea fericirea vesnica. Satana i se arata mereu, l ademenea necon tenit pna si n bazilica. Adeodatus l vedea rnjind uneori pe un capitel dintre doua f erestre, alteori pe speteaza unei strane sau ntre ogivele unui portal. Nu-i mai e ra frica. Se nchina cu ncredere si Necuratul se departa scrsnind mnios. Credinta i er a acuma att de vie n suflet ca ncepu sa se amestece iar printre ceilalti calugari, dorind sa le nmoaie inimile pentru a putea primi vestea cea mare. ndoielile ce le n tlnea pe fata lor nu-l mai suparau si nici nu-l descurajau. Asculta povestirile l or despre ticalosirea lumii, despre faradelegile urmasilor Sfntului Petru, despre ereticii care zapacesc mintea multimii si pentru a caror strpire nu ajung toate rugurile, despre razboaiele ce pustiesc n toate partile raspndind foametea, desfrul si moartea ; n toate vedea semnele domniei Satanei si ndemna pe toti fratii sa se pregateasca de judecata care bate la usa. ntr-o zi, un calugar tnar, anume Ioan, venit de curnd de la Lyon unde nvatase carte, vru sa dovedeasca lui Adeodatus ca s ocotelile lui despre sfrsitul lumii sunt cu totul gresite. Tnarul era socotit n mnas tire ca un adevarat ntelept. Se spunea ca ar fi citit toate cartile sfinte si ca ar cunoaste chiar nvataturile pagnilor. Adeodatus zmbi si primi discutia. Ioan sust inea ca Sfntul Augustin n-a precizat nimic n cartile lui ,si ale altor nvatati cres tini se spune doar ca va fi o lupta cumplita ntre Isus si Anticrist, razboiul din tre lumina si ntunerec ntrevazut de profetul Daniel, proorocit de Sfntul Ioan si co nfirmat de Sfntul Paul. De-abia dupa aceasta va urma o mie de ani de domnie a Mie lului pe pamnt si numai pe urma va ncepe judecata cea mare peste vii si morti. Sfrs itu-s-a oare lupta sau nceput-a? Numai Dumnezeu poate sa stie. Adeodatus nsa se nve rsuna cu cele patruzeci si doua de luni, cu semnele care arata chiar orbilor voi nta Domnului, arunca n cumpana glasul Diavolului care i-a vestit descatusarea din iad. Disputele tinura zile si saptamni si luni. Calugarii se mpartira n tabere, n c ele din urma cerura cuvntul abatelui:

Nimeni nu poate patrunde planurile Atotputernicului, dar omul dator este sa fie gata totdeauna! Raspunsul nu multumi pe nimeni si discutia continua pna noapte, c hiar n ajunul Craciunului, tnarul Ioan fugi din mnastire, lepadnd haina monacala, nce pnd o viata de placeri desfrnate. n loc sa-si glorifice izbnda aceasta cumplita, Ade odatus si simti inima mai mpovarata de ntristare. Se credea vinovat pentru ca n-a g asit cuvinte destul de puternice sa deschida ochii omului si sa-l scape din ghea rele Satanei. Se hotar sa-si jertfeasca de-acuma toate puterile pentru mntuirea ce lor rataciti si slabi. n dumineca a treia, chiar n timpul liturghiei, si aminti un imn pe care-l auzise undeva n pribegia lui. Se scula ndata si-l cnta spre uimirea t uturor, cu glas profetic, care rasuna n biserica vasta ca revarsarea unei dureri imense a unui suflet sugrumat de ngrijorare: Audi, tellus, audi, magni maris limb us; Audi, homo, audi, omne quodi vivit sub sole: Veniet, prope est, dies irae su premae, Dies invisa, dies amara; Qua coelum fugiet, sol erubescet, Luna mutabitu r dies nigrescet, Sidera supra terram cadent. Heu miseri, heu miseri! Quid, homo , ineptam Sequeris laetitiam? Toata lumea fu cuprinsa de mare duiosie, parca un avertisment ceresc ar fi vorbit oamenilor prin gura lui Adeodatus. Abatele porun ci calugarilor sa nvete pe data imnul sfnt si sa fie cntat apoi la toate liturghiil e. Ca si cnd glasul ar fi rasunat pna dincolo de zidurile mnastirii, peste sapte sa ptamni Ioan fugarul se ntoarse pocait napoi, cu cenusa pe cap, marturisindu-si paca tele, cersind mila si iertare. ntoarcerea pacatosului fu privita ca o minune, nsus i Adeodatus l mbratisa cu drag, multumind Cerului ca i-a ascultat rugaciunile. Era ntia oaie ratacita si scapata din ghearele Diavolului. 7 ce, ntr-o Vremea ploioasa continua pna la sfrsitul lui februarie. Lumea astepta zapada. Veni ra nsa niste calduri nabusitoare, parca, n locul iernii, ar fi sosit vara pe pamnt. Cmpurile si padurile nverzira. Apoi ntr-o noapte, n postul Pastilor se porni o nins oare cumplita. Dimineata zapada era de doi coti. Semnele se nmultesc! zise Adeoda tus catre calugarii ngroziti. Chiar vremea si-a iesit din fagasul obisnuit, pentr u a deschide ochii oamenilor si a-i ntoarce pe calea pocaintei. Prin zapada aspra cobor n satul Odenhain sa propovaduiasca

mntuirea apropiata si sa ntareasca sufletele sovaitoare. Taranii, speriati de schi mbarea vremii, l ascultara cu umilinta nct inima lui se umplu de bucurie. si puse n gn d sa mearga zilnic ntre ei, sa-i mngie. Si se tinu de vorba. Oamenii nsa se obisnuir a cu iarna ce ncepuse cnd altadata venea pr imavara. Murmurau cnd Adeodatus le zugr avea n culori strigatoare sfrsitul pamntului. n cele din urma un taran batrn i si spus e cu un fel de imputare: Asa ne-au ametit calugarii si acum peste treizeci de an i si lumeai tot lume! Adeodatus nu se supara de loc, gasi chiar ntemeiata observa tia taranului si ndata se sili sa lamureasca pe toti, prin amanunte multe, ca atu nci s-au gresit socotelile, azi nsa nu mai ncape nici o ndoiala. Nu convinse pe nim eni. Margareta Hippler, vaduva batrna si artagoasa, i striga n fata cu dispret: Dar daca o fi si acuma vreo greseala n socoteli? Ajunse sa nu-l mai asculte nici cop iii, ba unii rautaciosi asmuteau cinii asupra lui cnd voia sa intre n ograda cu ves tea Domnului. Deceptiile nu-l descurajau; si zicea ca puterea Diavolului descatus at e att de mare ca rataceste mintile cele mai agere. Trebuie multa rabdare vrea sa-i smulga prada din gheare. Asa, dupa ce fu alungat din celui ce satul sau nat al, si urma nvataturile n satele vecine, fara preget, huiduit si batjocorit si bucu ros ca poate suferi pentru marirea Sfintei Treimi. Veni Saptamna patimilor. Adeod atus si simtea trupul att de trudit ca trebui sa nceteze iesirile din mnastire. De a ltfel era ultima saptamna si se cuvenea sa-si pregateasca sufletul pentru ceasul izbavirii. Statu toate zilele n biserica, n genunchi, sa fie mai ferit de orice is pita. Se spovedi abatelui descoperindu-si mii de pacate si implornd cu lacrimi ie rtarea. Vineri noaptea de-abia se mai tr pna n chilie. Dorea sa petreaca n rugaciuni penultima noapte a lumii. Slabiciunea l dobor la pat. Adormi istovit. Somnul i fu g reu, fara visuri, dar cu gemete dureroase. Un calugar din chilia vecina, care i a uzise vaietele, l ntreba a doua zi daca nu e bolnav. Adeodatus zmbi trist: Numai cnd se mbolnaveste sufletul, numai atunci e primejdie. Toata ziua de smbata o petrecu n chilie, ajunnd si rugndu-se. Icoana Fecioarei Maria era pe lectoriu, razimata de perete. l privea si azi cu ochii de odinioara, blnzi si iertatori. si aduse aminte ispitele trecutului si se cutremura de rusine si de groaza. Se uita lung la chi pul sfnt, parca ar fi vrut sa-si ncerce inima si, prin ncercare, sa stearga amintir ea pacatului cu gndul. I se nascura n minte ntrebari pe care nsa le izgonea, zicndu-s i: Ziua de mine nu va mai fi." O ntrebare alungata adaoga numaidect: Si daca totusi v a fi?" Eu sunt pregatit pentru orice va or ndui Domnul" , se mngie, ca si

cnd n-ar fi luat n seama ndoiala vicleana. O viata ntreaga m-am luptat mpotriva Satane i si l-am biruit." O viata pierduta!" i fulgera prin ascunzisurile mintii. si facu cruce ca si cnd ar fi fost sigur ca Diavolul i sufla soaptele nencrederii. Se uita chiar mprejur daca nu s-o fi pitind undeva Necuratul. Si, ca sa-si redobndeasca li nistea deplina, arunca patru cruci spre cele patru colturi ale chiliei. ntrebaril e ciudate ramasera nsa ca niste bondari nevazuti, rotindu-se mereu n jurul lui, cnd mai aproape, cnd mai departe. Astepta nfricosat ntunerecul noptii din urma. Cazu n genunchi, cu fata spre usa, sa vaza cum se va nnegri ochiul de lumina. Cu ct se ngr osa ntunerecul, cu att inima lui se umplea de mulcomirea ncrederii. Batu trei sute de matanii. Brul de cuie i frigea carnea. Mila Domnului se apropia. O simtea. Sufl etul i se deschidea s-o primeasca. Ramase cu ochii n gol, cu inima nsetata... ncet-n cet chilia se lumina. Usa se topi ntr-un potop de raze trandafirii. Fecioara Mari a, alba si vie, pogora din ceruri, nconjurata de ngeri naripati cu obrajii straluci tori de nevinovatie si cu parul de aur ca papusile. Adeodatus auzea flfitul aripil or de argint si o melodie dulce care-i picura n inima. Cu privirea din icoana, Fe cioara, n haina alba, statea n pervazul usii si zmbea. Calugarul se uita n ochii ei adnci ca tainele, dar vedea, n acelasi timp, si pieptul rotunjit , vestmntul mataso s. si dojenea n gnd privirea scrnava .Fecioara, parca i-ar fi citit gndul, se apropie cu pasi fara zgomot. Numai haina fsia mngindu-i picioarele. Adeodatus ntinse capul. Fecioara era acuma n fata lui, lnga el. i cuprinse gtul cu bratele moi dezvelite si se pleca ncet asupra lui. Adeodatus, ntr-un extaz de fericire, nchise ochii, astep tnd sarutarea mntuitoare. Simti pe obraji o respiratie fierbinte, apoi pe buzele-i crmpotite de rugaciuni se apasa o gura voluptuoasa care i sorbea sufletul, mprasti indu-i n sngele aprins fulgerele unei fericiri necunoscute... Un rs batjocoritor ra suna deodata n chilie. Ridica pleoapele. Acolo unde vazuse pe Fecioara Maria cu ng erii, rnjea acuma Satana, nconjurat de o ceata de diavoli care se strmbau si trepad au ntr-o lumina lesiatica. Adeodatus ncerca sa faca semnul sfintei cruci, dar nu-s i putu misca mna, ca si cnd i-ar fi ncremenit-o Necuratul care striga biruitor: Ma cunosti, Hans?... Eu sunt, Hans! Eu, cel mai puternic peste cei puternici, mparat ul mparatilor, stapnul pamntului! Calugarul izbuti sa ntoarca putin capul spre icoan a mntuitoare. Diavolul i opri miscarea, rnjind: Pe Maria o cauti, Hans? De ce n-ai cautat-o aievea pna azi? Ti-ai pierdut viata mpotrivindu-te vointelor mele, n loc s a o urmaresti numai pe ea. N-ai iubit niciodata, nefericitule, si doar nimic nui mai pretios n lume ca iubirea femeii! Acuma ai sa mori si simti ca ai trait n

zadar. Un zgomot colturos ntrerupse glasul Necuratului, parca s-ar fi rostogolit ceva. Chilia se umplu de ntunerec ca smoala. Adeodatus, n genunchi, se zvrcolea cu o chinuitoare parere de rau n inima. A cazut icoana" , i trecu prin gnd si, fara sasi dea seama, se pleca si ncepu a pipai cu amndoua minile, cautnd-o. Icoana caznd, al unecase tocmai lnga dnsul. Poate ca ntr-adevar mi-a sosit ceasul mortii" si zise, rid icnd icoana. De altfel tot se sfrseste lumea acuma. Ce-mi pasa mie de lume?" Parere a de rau i sfredelea sufletul. Saruta prelung icoana. Era rece ca un cadavru. O s trnse apoi la piept, n nestire. O durere ascutita i se nfipse n inima, rasucindu-se adnc ca un cutit. i venea sa tipe. Buzele de-abia ngnara: Maria... Glasul se topi n nt unerecul chiliei ca o soapta de iubire. Se prabusi cu fata la pamnt, cu icoana sfn ta n brate. Nasul, izbind podeaua, mai smulse o fulgerare de durere, apoi simtire a se stinse n ntunerecul fara margini... *** Sufletul, ca o tremurare luminoasa, s e nalta vertiginos prin sfere tot mai transparente. Urme de senzatii straine se r asfirau din constiinta pura ca niste fulgi care ngreuiaza plutirea n singuratatea nemarginirilor. Apoi, peste usurarea sufletului, se asternu apasarea asteptarii dincolo de timp si spatiu. Sperantele lumilor se ncrucisau n constiinta ntr-un echi libru dureros. Cumpana destinelor unea si despartea existentele n liniile infinit ului... CAPITOLUL VI YVONNE ...Linia destinului se ntindea ntre doua lumi. Echilib rul tremurator cumpanea n constiinta pura sperantele. Si asteptarea se lamuri ntro miscare continua spre o tinta noua. Sufletul plutea pe linia lumii ce se desch idea n planuri multiple. Nemarginirea spatiului l cuprinse n vrtejul timpului. Const iinta se zbuciuma n transformari tot mai grele, se rasucea si se subtia. Ca o plpir e sfioasa, sufletul se mladia mereu. Apoi constiinta se topi ntr-o forma noua, o licarire infima ntr-un ntunerec nabusitor... 1

Gaston Duhem deschise ochii asupra lumii n Rue des Rapporteurs, n farmacia L'Etoil e Bleue, cea mai mica si mai cinstita din vechiul oras Arras. De saptezeci de an i dainuia farmacia n aceeasi casa cu usa si fereastra spre strada, cu coperisul g reoi de tigle, cu poarta monumentala de stejar care marginea vederea n curtea lar ga unde se afla gospodaria spiterului Duhem, gradina de zarzavaturi si medicinal a, acareturile bogate. Si copilul crescu pr intre borcanele cu alifii suverane p e care Duhem, n colaborare frateasca cu doctorul Flavigny, le prepara ntru vindeca rea mai mult sau mai putin prompta a diverselor boli ce bntuiau pe pacientii cred inciosi. Duhem era mare admirator al stiintelor n general, citea uneori si statea mereu de vorba cu clientii si vecinii care-l socoteau om superior. Nasterea lui Gaston, n al treisprezecelea an de casnicie, l ndemna sa studieze n mare graba si p roblema educatiei, fiind hotart sa-si creasca odorul asa ,nct sa-l invidieze toata lumea. Chiar atunci aparuse Emile . Spiterul dibui cartea, o citi si se umplu de entuziasm, declarnd doctorului Flavigny, care n-o cunostea, ca Rousseau e un sav ant incomparabil. Scandalul ce se isca n jurul operei l facu sa sovaie putin. Totu si n public se lauda ca, n ciuda tuturor prejudecatilor, Gaston, atunci de vreo tr ei ani, va fi educat dupa preceptele nteleptului Rousseau. ntre timp citi cartea s i doctorul, ncepura controverse violente. Enciclopedist nflacarat, Flavigny acuza pe Duhem de inconsecventa, spunnd n gura mare, n farmacie, ca un adevarat spirit st iintific nu se poate mpaca cu ideile simpliste din Emile Spiterul, altfel . si el enciclopedist drz, riposta ca doctorul n-a nteles nimic din cartea proscrisa si-i demonstra ca deosebirea dintre el si Rousseau e numai aparenta. Discutiile cont inuara luni de zile, aruncnd chiar o umbra de raceala peste prietenia lor veche, n chegata din nclinari si interese comune. Duhem se nversuna numai pentru a-si spori autoritatea. A fi pentru Emil cnd toata lumea e contra, i se parea o atitudine d e efect. n e realitate, Gaston crestea subt obladuirea d-nei Duhem, femeie evlavi oasa si fara nvatatura. De altfel acasa si Duhem era bun catolic si, n fiece dumin eca dupa amiazi, citea cu glas tare Biblia, spre bucuria sotiei sale. Dadu pe Ga ston la scoala cea mai buna, tinuta de calugarii benedictini. Mai trziu, cnd un pr ofesor i spuse ca baiatul e plin de sperante, Duhem se ntelese cu nevasta-sa sa-l faca preot. Planul lor fu zadarnicit din temelii de-abia peste ctiva ani, n urma u nei pedepse grele ce o primea Gaston pentru ca a scris pe tabla cu litere mari: E crasez " cu intentia vadita de a insulta pe profesorii clerici. l'imfmese zapaci, consulta pe nevasta-sa. i era frica sa nu fie eliminat Spiterul ! copilul din sc oala. Avu o explicatie grava, ntre patru ochi, cu Gaston care mplinea cincisprezec e ani. Baiatul i facu marturisiri complete. Mai multi prieteni si colegi, avnd ace leasi convingeri, au hotart sa-si manifeste indignarea mpotriva profesorilor care n cearca, prin naivitati

popesti, sa le ascunda sau sa le ponegreasca adevarurile stiintei. Fiindca deviz a lor este sentinta d-lui de Voltaire, cu ea au vrut sa protesteze. Au tras la s orti: Rigouard, Villeneuve-Esclapon, Robespierre, Taillefer... Soarta l-a desemn at pe el. S-a executat cu bucurie. Si nu ti-e teama ca te va bate Dumnezeu? se c ruci Duhem. Cum sa ma bata cineva care nu exista? raspunse Gaston cu o seninatat e glaciala. Spiterul ramase perplex. Apoi l descusu de aproape si descoperi ca Ga ston i citise n ascuns toate cartile, cu predilectie pe cele mai periculoase, si c a, n sfrsit, era un ateu ngrozitor, cam asa cum se falea Duhem n lume, dar cum el nar fi ndraznit niciodata sa fie aievea, ca sa nu-l trazneasca Dumnezeu din senin. Batrnul se simti vinovat, totusi l dojeni aspru, l ameninta. Trebuia sa-l smulga d intre prietenii vitiosi. Se plnse profesorilor, le ceru povete si muta pe Gaston n alta scoala. Gaston cstiga prieteni noi, pastrndu-i nsa pe cei vechi. l iubeau toti pentru firea lui deschisa si-l respectau pentru ca era mai inteligent ca toti. Mai legat se simtea nsa de fratii Robespierre cu care a copilarit mpreuna, fiind a proape vecini. Cnd a fost Maximilien bolnav de varsat, de era sa moara, Gaston nu s-a miscat de lnga capatiul lui. Aveau proiecte de viitor comune; toti trei se vo r face avocati si vor lupta pentru libertate si umanitate. Prietenia lor avea sa fie pecetluita apoi prin casatoria lui Gaston cu Charlotte, sora celor doi cole gi. Sosind vremea alegerii carierei, planurile tinerilor se ncurcara. Duhem, fiin dca trebuise sa renunte la gndul de a-l convinge pe Gaston sa mbratiseze taina pre otiei, dorea sa-l lase barem urmas n farmacia parinteasca. Doctorul Flavigny se a mesteca: De ce n-ar studia tnarul medicina, n definitiv o stiinta mai nobila? Iar se nascura discutii ntre bunii prieteni. Duhem apara cu energie, nobletea artei f armaceutice. Flavigny si dezvalui intentiile: voi sa dea lui Gaston de sotie pe f iica sa Antoinette, mpreuna cu pacientii lui siguri si credinciosi. Spiterul se mb lnzi, dar mai sovai: Cum ramne farmacia? Doctorul surse siret: farmacia o va pastra , lundu-si un ajutor ieftin si harnic. Duhem capitula bucuros. Gaston, medic si f armacist, era o culme. Apoi Flavigny are avere si toata va reveni Antoinettei, a dica lui Gaston. Perspective mai stralucite pentru viitorul baiatului nici nu se pot nchipui. E certat cu religia, iubeste stiinta tocmai bine! Tnarul ncerca sa-l n duplece, zugravindu-i idealul lui de-a deveni emancipatorul celor ce tnjesc n ntune recul robiei. Gasi urechi surde. Se supuse dorintei parintesti. Pleca la Paris, n dragi medicina. Maximilien era acolo mai de mult. Studia ntr-adevar dreptul, dar avea ambitii literare si chiar obtinuse cteva premii mediocre. Se ntlneau rar. Gast on ramase franc si bonom; Maximilien devenea din zi n zi mai grav, mai mohort. si nc hidea n inima invidiile si visurile. n ochii lui reci apareau uneori strafulgerari ciudate. ntlnindu-l odata n Cartierul

Latin, si prinzndu-i o asemenea privire, Gaston i zise glumind: Esti un fanatic, M aximilien! Dar tu? replica Robespierre cu un zmbet. Eu sunt rational! murmura Gas ton. 2 Precum la moartea lui Voltaire purtase cu pietate doliul, tot astfel i pas trase si lozinca Ecrasez l`infame!". n ea si nfasura chiar diploma de doctor cu care se ntoarse acasa dupa studii stralucite. Duhem dadu o masa mare n onoarea tnarului doctor. Printre invitati, cei dinti fura Flavigny cu fiica sa Antoinette. La sfrs itul banchetului se facu, o surpriza aranjata de batrni n toate amanuntele, logodn a lui Gaston cu dragalasa Antoinette. Elocinta comesenilor se revarsa n numeroase discursuri de felicitare, stropite cu vinuri numai din anul nasterii logodnicul ui. Un orator indiscret si neinitiat si ngaduie o aluzie la vrsta Antoinettei, cernd sa guste din vinul anului ei care trebuie sa fie mai nou si mai dulce. I se ast upa gura cu glume, dar Flavigny sopti spiterului sa-l stearga din lista invitati lor la nunta. Antoinette era ntr-adevar cu cinci ani mai mare ca Gaston. Ramasa o rfana de mama la zece ani, Flavigny o crescuse la calugaritele ursuline n mijlocu l carora Antoinette s-a umplut de credinta n Dumnezeu si de respect adnc pentru ma nierele nobletei. nalta, slaba, cu figura uscativa si lunguiata, cu nasul subtire si ochii severi, avea nfatisarea unei abatise nacrite. n copilarie, Gaston a dispr etuit-o din pricina bigotismului ei ncapatnat. Mai trziu, cnd venea n vacante de la P aris, s-au ciocnit deseori, totdeauna pe chestii religioase. Gaston n-o ura, nic i n-o iubea. Iubiri sentimentale avusese el la Paris, mai mult sau mai putin dur abile, cu fete care vorbeau numai despre inima. Pentru casnicie iubirea nu o cre dea indispensabila. O potrivire sufleteasca, bazata pe o comunitate de idei, i s e parea mai rational. Pe Antoinette o lua numai ca sa nu amarasca pe tatal sau. De-abia dupa ce se hotarse sa se nsoare cu ea, si stabili ca scop convertirea Antoi nettei la cultul ratiunii. Tinerii casatoriti si ncepura viata comuna n casa spiter ului. Antoinette se ntelegea de minune cu mama lui Gaston si amndoua nu se ntelegea u de loc cu el. ncercara sa-l convinga sa mearga si el la biserica dumineca; Gast on refuza surznd. D-na Duhem nu starui, fiindca nici Duhem nu era mai bun. Antoine tte se nversuna. De altfel ea si pusese n gnd, din ziua cnd s-a hotart casnicia, sa mp ce pe Gaston cu bunul Dumnezeu. Pentru a ajunge la acest rezultat pios, renunta, cel putin deocamdata, chiar la ambitiile ei de noblete. Cnd trebui sa-si dea sea ma ca toate sfortarile directe se frng de cerbicia lui, i facu imputari ca-si pier de vremea cu studii nefolositoare n loc sa caute a-si cstiga o clientela serioasa. Se plnse si lui Duhem care, n

privinta aceasta, i lua partea. n cele din urma tinura un consiliu de familie spre a dezbate si remedia toate greutatile noilor casatoriti. Sfatul fu udat de lacr imile Antoinettei si ale d-nei Duhem, n fata carora toti trei barbatii se dovedir a niste pagni primejdiosi. Avura nsa o satisfactie cnd cei doi socri convinsesera p e Gaston ca trebuie sa practice medicina efectiv, hotarnd mutarea tinerilor n casa din Place des Espagnols, unde Flavigny l va introduce printre pacientii sai stat ornici. Nici n casa socrului sau, Gaston nu se dadu pe brazda. Ce-i drept, tnarul spori grabnic clientela doctorului Flavigny, dar n aceeasi proportie i micsora ven iturile, refuznd sistematic onorariul de la pacientii care nu i se pareau n stare sa plateasca. n cteva luni merse att de departe ca, n loc sa prefere pe bolnavii nob ili si bogati, floarea pacientilor, cum zicea Flavigny, umbla sa vindece pe cali cii din cartierele marginase. Ba, ntr-o buna zi, Flavigny afla cu groaza ca Gasto n ducea si medicamente unor nenorociti care n-aveau bani sa le cumpere. Atunci a lerga la Duhem si-i spuse tot. Spiterul se spaimnta, nct trebui sa-l linisteasca do ctorul zicnd: Excelent baiat, dar cu desavrsire lipsit de simt practic! Cazura de acord ca ar fi cazul sa-i faca niste mustrari blnde. Nici unul nu ndraznea sa se ns arcineze a i le comunica, att de serios li se parea Gaston, a carui stiinta i uimi se de multe ori. Se gndira o clipa sa recurga la d-na Duhem care, ca mama, i-ar p utea vorbi chiar despre un lucru att de grav. n sfrsit, facura apel la Antoinette s a-i atraga atentia, foarte fin, binenteles, ca sistemul lui i va ruina n curnd pe to ti si ca medicul adevarat, tocmai spre a servi mai bine interesele bolnavilor, t rebuie sa-si ngrijeasca n primul rnd propriile-i interese. Era de-abia a saptea lun a de casnicie si Antoinette se simtea profund dezamagita. nca nu-si pierduse toat e sperantele, dar si zicea n taina ca va trebui sa renunte la multe. O jignea ndeos ebi mentalitatea lui Gaston n care predomina o grava lipsa de deferenta fata de t ot ce avea ea mai scump: noblete, rege, Dumnezeu... Desi i sngera inima, nu scapa nici un prilej fara a-i nvedera manifestarile gratiei divine n lucrurile cele mai nensemnate. Raspunsul lui nsa era invariabil acelasi: n-avem nevoie de gratia divi na ,cta vreme stiinta ofera explicatii mai plauzibile. Si urmau lamuririle stiint ifice, uneori att de clare ca aproape s-o ispiteasca si pe ea, daca n-ar fi avut n suflet rezistenta solida a credintei. Gaston o asculta si acuma cu sursul care o exaspera, fiindca ntrnsul era si ironie si ncredere, si chiar o amabilitate deoseb ita de cea practicata n societatea nobilimei. Cnd ispravi Antoinette, el vorbi cu glas blajin si totusi hotart: Draga mea, d-ta esti sora cu Isus si fiica credinci oasa a bisericii catolice, si cauti sa rastalmacesti preceptele lor elementare; eu ramn pagn, dar tin sa-mi mplinesc obligatiile umanitare fata de fratii de azi ai lui Hristos !

Antoinette avu o clipa de ezitare. I se paru ca n raspunsul lui ar fi o licarire de dreptate, si reveni repede. Urma o discutie, nti calma si mpestritata doar cu alu zii ironice. Pe urma Antoinette se aprinse, i imputa toate vinile trecute si viit oare, sfrsind prin argumentul lacrimilor. Gaston se nmuie, i ceru iertare daca ea c rede ca a jignit-o, jurndu-i ca o iubeste. Ce folos ca ma iubesti, ct timp nu ma r especti? plnse femeia. Barbatul i facu ndata o declaratie solemna de respect. Daca nu respecti pe Dumnezeu, cum sa cred ca ma respecti pe mine? insista ea, tot nem ultumita. Dumnezeu nu exista, draga mea, pe cnd d-ta esti aici n carne si oase! zmb i Gaston, ncercnd sa-i sarute mna. Asemenea cuvinte merita Bastilia! striga Antoine tte ferindu-se cu indignare. Si chiar esafodul! completa barbatul cu o lucire n o chi care consterna pe Antoinette. Dar nici Bastilia si nici esafodul nu mi-ar pu tea schimba convingerea ca Dumnezeu nu exista! Privirea lui ciudata zdruncina di n temelie ncrederea Antoinettei. n loc sa continue straduintele de a-l converti, s e multumi de-aci nainte sa se roage pentru dnsul, seara si dimineata, sa-i ierte D umnezeu pacatele. si compuse, si pentru viata de toate zilele, o nfatisare de mart ira prin care sa-i dea o pilda vie si muta a superioritatii virtutii crestine. R ezultatul negativ al interventiei Antoinettei tulbura putin pe Duhem si Flavigny . Se mpacara nsa cu speranta ca viata are sa schimbe pe Gaston n bine. Pna atunci fa rmacia va merge cu Duhem ca si nainte, iar Flavigny va ngriji singur de pacientii de seama, ca n trecut, lasnd pe seama ginerelui numai saracimea. Astfel stima lor pentru Gaston crestea tocmai din pricina ateismului sau fara compromisuri. ncerca u deseori sa discute cu dnsul despre Dumnezeu. El se ferea. Cnd vorbea, era mai mu lt n gluma. Necredinta lor de parada l plictisea ca si bigotismul Antoinettei. si d aduse seama repede ca armele lui sunt neputincioase fata de fanatismul lor incon stient. Flavigny, n fiecare seara, dupa ce se ncalzea n discutii cu prietenii, se f alea acasa ca a parasit definitiv pe Dumnezeu si ca n stiinta gaseste mngierea supr ema. Gaston zmbea. O singura data i aminti ca, deunazi, cnd o raceala rebela l-a trn tit la pat, a chemat grabnic pe duhovnicul sau benedictin. Doctorul se supara, r iposta ca atunci a fost vorba doar de mplinirea unei obligatii sociale fara de ca re, n caz de moarte, ar fi ramas nengropat. Scapnd de bolnavii bogati, Gaston se bu cura. Putea sa-si daruiasca toata vremea si munca numai celor oropsiti. Umbla pr in cartierele sarace unde era asteptat ca Mntuitorul. Se simtea mndru seara cnd si p utea zice ca a dus o raza de mngiere macar ntr-o singura casa de nenorociti. Visa o societate n care toti oamenii sa fie deopotriva de fericiti. Lumea ncepu sa-l iub easca. Deveni repede popular n tot

orasul. Fu poreclit doctorul calicilor". Porecla l magulea desi colegii l batjocore au cu ea. Nu-i pasa de parerile lumii. n toate si consulta numai propria-i constii nta care era mai severa cu dnsul dect toti judecatorii pamntului. Omul e Dumnezeu! s i zicea tot mai des cu un entuziasm ce-i dadea ochilor o stralucire deosebita. N umai pe clerici nu-i socotea oameni. Avea o aversiune bolnavicioasa pentru haina preoteasca. Voia sa si-o explice si nu gasea motive. Se gndea uneori ca poate ch iar ateismul lui izvoraste din ura mpotriva castei clericale. Preotii sunt pricin a tuturor relelor din lume! spunea att de amart parca ar fi suferit de pe urma cle ricilor cine stie ce nedreptate ngrozitoare. ntr-o seara de toamna, trziu, dupa ce se culcase toata casa, Gaston fu desteptat din somn de zbrnitul prelung al clopote lului de la poarta. Afara de cazuri speciale, pacientii nocturni cadeau n sarcina lui, deoarece Flavigny, daca si tulbura odihna, se resimtea cte douatrei zile. Zbr ni a doua oara clopotelul pna sa se urneasca din pat Gaston, sa-si ia halatul si f elinarul. Trecu n odaia de consultatii care comunica direct cu gangul dinspre poa rta cea mare. nainte de-a deschide, ntreba: Cine suna? Caut pe doctorul Duhem , ra spunse o voce zgribulita. Gaston deschise poarta. n piata ntunecoasa ploua cu gale ata. Un vnt aspru rabufni n gang. Doctorul ridica felinarul, ferindu-se de stropii ce patrundeau nlauntru: Ce poftesti?... Intra mai repede! Strainul se strecura n gang. Avea n mna un felinar stins. O gluga neagra l mbraca din cap pna la genunchi. T atal meu trage sa moara... I-a venit rau adineaori... Numai dvoastra l puteti sca pa... Va rog din toata inima... Gaston lumina fata strainului. De subt gluga l pr iveau doi ochi cenusii, nfricosati. Doctorul se dadu napoi parca s-ar fi speriat d e privirea lui. Cine e tatal d-tale ? Dogarul Lebon. Bine. Mergem! zise Gaston, stapnindu-si nencrederea. l pofti n odaia de consultatii, aprinse o lumnare si-l lasa acolo sa astepte pna se va mbraca. nainte de-a trece n dormitor, mai ntreba: Cum te cheama pe d-ta? Joseph Lebon , murmura strainul, adaognd ndata cu un surs de umilin ta si sfiala: Ploaia m-a patruns pna la piele... Mi-e frica sa nu se scurga apa, sa murdaresc pardoseala... Mai bine sa astept afara, n gang! Nu, nu! Fii linistit ! Vin numaidect! se rusina doctorul, disparnd. Figura strainului l obseda. I se par ea cunoscuta, inspirndu-i o

teama ciudata. Cnd reveni, gasi pe Lebon cu gluga descheiata, cu felinarul aprins . De-abia acuma observa, subt gluga, haina preoteasca. D-ta esti preot? facu doc torul, uimit. nca nu , zise tnarul. Sunt n ordinul Oratorienilor. Monseniorul de Ta lleyrand, episcopul din Autun, mi-a fagaduit nsa o parohie pentru sarbatorile Cra ciunului viitor. Asa? Acuma nteleg... , mormai Gaston, parca ar fi gasit explicat ia simtamntului ciudat de adineaori! Bine! Gata! Mergem! Pe drum, prin ploaia car e-i biciuia, Lebon vorbea numai despre Dumnezeu, cu glas de suferinta cucernica. Gaston asculta tacut; prin minte i serpuia nencetat gndul ca pe tovarasul lui de-a cuma nu-l va mai putea uita niciodata... Gndul i se parea bizar si superstitios, n cerca sa-l alunge si nu reusea. 3 Duhem-tatal si Flavigny erau tot mai mult cupr insi n afacerile publice care se ncurcau si pasionau toata lumea. Flavigny, facnd v izitele zilnice la pacientii sai de seama, afla tainele cele mai importante pent ru mersul evenimentelor, iar Duhem primea n farmacie multe stiri proaspete de la calatori sositi din Paris sau barem de la prietenii prietenilor acelora. Data fi ind nsemnatatea vremurilor, Flavigny se ducea dupa cina pe la cuscrul sau. si mpart aseau noutatile zilei si le dezbateau cu mare aprindere. Fireste, amndoi erau par tizani entuziasti ai libertatii, dar fiecare tinea sa se arate mai generos si ma i naintat. De aceea convorbirile lor erau animate de cuvinte aspre uneori, iar al teori se ntrerupeau brusc prin suparari, care nsa se potoleau a doua zi. Nu mai ex ista Bastilia! striga ntr-o zi Flavigny, navalind n farmacie, urmat de Gaston si A ntoinette pe care-i adusese fara sa le divulge marea veste. Nu se poate! se mir a Duhem. S-a sfrsit! triumfa doctorul. Ieri, poporul din Paris a dat drumul tutur or prizonierilor, a macelarit garzile, a darmat zidurile... n sfrsit, Bastilia a fo st si nu mai este! Cum, a dat voie regele? se amesteca Antoinette, aproape indig nata. Poporul e suveran! decreta Duhem, solemn, stergnd cu un servet curat un bor can pe care tocmai l desertase. Atunci avem revolutie! murmura Gaston miscat, cu o licarire de satisfactie retinuta n ochi. Revolutie! Revolutie! repetara cei doi prieteni. Se mbratisara. Baura cteva pahare de vin n cinstea revolutiei. Peste vre o trei saptamni, spiterul alerga la Flavigny: S-au dus privilegiile! Libertate, e galitate, fraternitate ! Fiecare zi aducea cte-o veste noua. Gaston totusi, dupa primul moment de bucurie, ofta vesnic:

Libertate adevarata nu va fi ct timp poporul e lasat n ghearele popilor. Flavigny si Duhem l aprobau. Avea nsa nentelegeri din ce n ce mai serioase cu Antoinette care ramnea credincioasa regelui si lui Dumnezeu si gasea un sacrilegiu profund jigni tor pentru sentimentele ei cele mai sfinte, n cuvintele lui. Pentru a restabili p acea n familie, Gaston declara spontan ca, pna la alungarea regelui, nu va mai des chide gura despre slujitorii Domnului. Antoinette se nfur ie mai rau, ameninta ca se va retrage la o mnastire... Gaston nsa se tinu de cuvnt. Numai cnd se afla de fu ga regelui si de prinderea lui la Varennes, zise stralucitor: Ei, de-acuma prega teste-ti o rochie de doliu! Zilele tiranului sunt numarate! Citea cu pasiune zia rele ce soseau, cam neregulat si cu mari ntrzieri, din Paris, n L'Ami du Peuple gas ea nsa frazele carei multumeau mai adnc sufletul. Dintre toti oamenii revolutiei, Marat i se parea cel mai sincer; l iubea ca pe un zeu. i trimise scrisori de admir atie si primi chiar un raspuns magulitor. Proclamarea republicii strni un delir d e nsufletire. Flavigny si Duhem paradau de ctva timp cu cocarda tricolora. Acuma s i Gaston se mpodobi cu insigna libertatii si iesi n oras, se amesteca n multimea zg omotoasa, avnd simtamntul ca a nceput raiul pe pamnt. Antoinette plnse din toata inim a cnd auzi despre condamnarea si apoi despre ghilotinarea regelui. Flavigny poves tea amanunte autentice, miscat, fiindca era din fire foarte milos, frecndu-si mer eu minile si rznd cu hohote scurte, ca sa nu-si tradeze emotia. Duhem se mira si ntr erupea: Bravo!... Bine i-a facut!... Sa se nvete minte toti tiranii din lume sa n u mai conspire mpotriva poporului! Gaston tacea. Pentru el toate zvrcolirile revol utiei, dupa proclamarea drepturilor omului, erau bune sau rele numai ntruct tintea u la strpirea sacerdotismului din lume. Conventiunea Nationala i se parea nsufleti ta de multe intentii salutare n privinta aceasta, dar lucra prea ncet. Simpatiile lui mbratisau din departare cu caldura pe cei ce combateau fanatismul religios. T oate masurile mpotriva preotilor si a religiei i mngiau sufletul; n gazete ncadra cu r osu pasagiile n care se aratau relele pricinuite omenirii de catre reprezentantii lui Dumnezeu pe pamnt. Citi n L'Ami du Peuple o fraza rostita de un membru al Com unei din Paris: ntr-o tara libera orice idee de superstitie si de fanatism trebuie distrusa si nlocuita prin sentimentele unei filosofii sanatoase si ale unei mora le pure". O nvata pe dinafara, gasind-o demna de lozinca lui Voltaire. Pretutinden i unde se urzesc comploturi contra patriei sau contra ratiunii, trebuie sa fie l a mijloc preotii!" scria n gazeta Revolutions de Paris, si Gaston simtea parca ar fi vorbit cineva din chiar sufletul lui. De altfel, att n comitetul Instructiei P ublice ct si n Comuna din Paris, descoperea tot mai multi

dusmani hotarti ai clericalismului subt orice forma si care propovaduiau adaptare a Cultului Ratiunii. Primea cu strngeri de inima orice amanunte despre oamenii dr agi. Stia ca Romme si pictorul David si pierd sngele rece chiar numai gndindu-se la preoti, ca Fourcroy striga pretutindeni: Trebuie zdrobita infama religie!" ca pe ntru Chaumette sutana preoteasca e ca postavul rosu, ca Lakanal a spus: Preotii s unt obiect de execratie pentru oricine n-a fost transformat n bestie feroce!" Tot usi n-avea rabdare. Conventiunea chibzuia prea mult pna sa voteze legile care ar pune capat tiraniei invizibile a religiei. i trebuia un simplu decret care sa ord oneze arestarea si ghilotinarea imediata a tuturor clericilor. Vestea uciderii l ui Marat l ngrozi. Era sigur ca Charlotte Corday a lucrat din ndemnul preotilor. Sc rise un articol fulgerator si-l trimise gazetei Pere Nu aparu. Gaston era convin s ca manuscrisul sa ratacit nDuchesne. minile vreunui agent secret al fanaticilor, pripasit n redactia lui Hebert. n aceeasi vreme Antoinette, desi ramasa credincio asa regelui asasinat, ncepu sa mustre pe Gaston ca revolutia nu i-a daruit nici o demnitate cnd attia altii, fara meritele lui, au ajuns n fruntea republicii. Zadar nic se apara barbatul ca el nu doreste nimic, ca el serveste patria prin exemplu l abnegatiei. Antoinette i aducea pilda fratilor Robespierre, prietenii lui din c opilarie, pe care el i socotise mult inferiori si care sunt azi stapnii Frantei. D ar Lebas, dar Hermann? Pna si Lebon a izbutit sa fie ales n Conventiune, numai d-t a ai ramas doctorasul calicimii! se revolta Antoinette. Gaston avu sovairi. Le nv inse fara greutate. Constiinta lui era mpacata. Nu rvnea nimic, afara de binele ob stesc. Nu-si simtea puteri de luptator si nici ambitii de marire nu-l rodeau, i e ra frica de ridicol, de aceea, si stpnea totdeauna chiar entuziasmul. Avea deseori impresia unei zadarnicii chinuitoare, parca i s-ar fi golit inima. Cte-o dorinta plapnda dupa o iubire mare, visata cndva fara sa-si dea seama, i rasuna brusc n sufl et, stingndu-se nsa tot att de iute, alungata de raceala chibzuirilor lui nemiloase . Amintirea lui Lebon i se asezase n minte ca un motiv de enervare. De cte ori se gndea la ntlnirea lor ciudata, la ochii lui cenusii, i se nclesta inima subt presimt irea unei primejdii inevitabile. Aflase cum a trecut de partea revolutiei, cnd sa cerut preotilor sa jure pe Constitutie, apoi cum si-a parasit parohia si, intrn d n politica, cum s-a ales reprezentant suplinitor pentru Conventiunea Nationala. si amintea mereu vorbele lui pioase despre Dumnezeu si-si zicea ca, mpotriva tutu ror aparentelor, fiul dogarului Lebon e un fanatic periculos. ntr-o zi apoi Gasto n citi despre Clootz, un revolutionar cosmopolit, poreclit amicul neamului omenes c". Tot ce afla i se paru extraordinar, dar mai ales ca se considera dusman pers onal al lui Isus Hnstos, a carui opera demoralizatoare pentru progresul omenirii vrea s-o

nimiceasca prin foc si sabie. l cuprinse o dorinta arzatoare sa mearga la Paris, sa cunoasca pe oamenii n sufletul carora clocoteste aceeasi pasiune mpotriva obscu rantismului clerical, sa-si ntareasca n apropierea lor convingerile... Nu mai iesi se din Arras de cnd se ntorsese cu diploma de doctor. S-a prabusit o lume ntreaga s i el nu cunoaste pe cea noua dect din auzite sau din rasfrngerile ei departate. An ii de practica provinciala l molesira. i trebuira cteva saptamni pna sa se hotarasca si altele pna sa gaseasca un pretext prin care sa justifice Antoinettei nevoia pl ecarii. Femeia se spaimnta totusi. O chinuiau de o vreme visuri urte si era sigura ca Gaston are sa se piarza la Paris unde oamenii au nnebunit si se omoara unii p e altii, ca o pedeapsa a Domnului pentru crimele fara numar savrsite de catre rev olutionarii sngerosi. Temerile ei fura mpartasite deplin de soacra-sa si chiar de Flavigny si Duhem, al caror entuziasm republican se topea, transformndu-se n groaz a, cu ct se nmulteau vestile lugubre despre activitatea tribunalului revolutionar. n sfrsit, la l noiembrie pleca, nsotit de rugaciunile Antoinettei, de lacrimile ba trnei si de urarile timide ale lui Flavigny si Duhem sa se ntoarca n curnd cu noutat i bune. 4 Avu deceptii la Paris. Nu izbuti sa patrunda, multe zile, la nici unul din cei doriti. Se duse la Tuileries, unde se tineau sedintele Conventiunii. St atu nghesuit ntre oameni galagiosi, ore ntregi. Vazu pe capii revolutiei, asculta d iscursuri bombastice rostite de reprezentanti obscuri... Se plictisi. Nu nemeris e o sedinta interesanta. n ziua urmatoare merse la Palatul Justitiei. Se judeca p rocesul lui Philippe-Egalite. Era atta lume ca nu putu strabate nici macar pna la scarile palatului. Un necunoscut, vazndu-i desperarea, l mngie ndemnndu-l sa vie mine ai devreme, ca e procesul d-nei Roland, mai de seama chiar dect cel de azi. Gasto n, a doua zi, ncerca iar sa ajunga la Chaumette .l astepta la primarie. Aflase ca, pe la ora unu, are sa se ntruneasca consiliul general al departamentului mpreuna cu mai multi delegati ai Comunei. Din fericire, Chaumette sosi printre cei dinti. Gaston i vorbi cu atta nsufletire si admiratie nct Chaumette, desi banuitor fata de necunoscuti, l mbratisa si-l introduse n sala de sedinte, zicndu-i triumfator: Vei a vea fericirea, cetatene, sa vezi prabusirea finala a sacerdotismului si zorile c ultului maret al ratiunii! Gaston se simtea despagubit pentru toate nemultumiril e. n sala era o multime nerabdatoare, ca la spectacolele de zile mari. n sfrsit, se dinta se deschise si numaidect aparu episcopul Gobel, urmat de patrusprezece vica ri si de un grup respectabil de preoti, toti cu

insignele demnitatii lor. Se facu tacere adnca si episcopul rosti o cuvntare lunga n care, renegnd ratacirile religiei crestine, preamarea puterea filosofiei. i rasp unse Chaumette. Gaston acuma l vazu mai bine si-l ndragi mai mult. Era palid la fa ta, cu parul lins, cu nfatisarea modesta; doar uneori avea n ochi scaparari n care tsnea o energie violenta. Gaston nu ntelese bine cuvintele, att de mult l fermecau i nflexiunile ciudate ale glasului. La Conventiune! La Conventiune! rasuna din toa te partile, cnd ispravi Chaumette. n fata Palatului Primariei un cortegiu se forma n graba. Ctiva membri de-ai Comunei, cu Chaumette n frunte, conduceau multimea. Pr eotii veneau n urma lor, cu capetele n pamnt, parca s-ar fi dus la ghilotina. Ici-c olo se auzeau strigate de pe trotoare: A bas les calotins! Conducatorii cortegiu lui explicau n dreapta si n stnga ca nu e vorba de niste preoti fanatici ci dimpotr iva, de ecleziastici cumsecade care merg sa se raspopeasca n fata Conventiunii Na tionale. Gaston deabia acum pricepu rostul procesiunii. Tinerii cu bonete rosii, cu obrajii nflacarati, cntau Ca ira si Carmagnole. Tribunele Conventiunii erau ma i ticsite ca totdeauna. Un murmur de usurare se ncinse n sala imensa: Au sosit! De putatii au patruns n hemiciclu. Episcopul citi ceva de pe o foaie, cu glas stins. Din tribuna pornira strigate: Mai tare! Gobel ridica glasul. Foaia i tremura n mna . Fu aclamat cu frenezie de toata lumea. Presedintele Adunarii improviza un rasp uns patetic, glorificnd cultul ratiunii, singurul cult national al viitorului. Un deputat oferi episcopului o boneta rosie. O puse n cap, n aplauzele furtunoase al e tribunelor .Apoi lepada crucea pectorala si inelul de pastor sufletesc, oferin du-le ca omagiu Conventiunii... Mai multi reprezentanti cerura presedintelui sa onoreze pe vrednicul cetatean cu acolada republicana. Gobel se urca pe estrada b iroului si fu mbratisat pe amndoi obrajii de catre presedintele asudat de entuzias m. Sala clocotea de aplauze si racnete de bucurie. Istovit de emotiile zilei, Ga ston se simtea n culmea fericirii. n sfrsit i-a fost dat sa vada capitularea supers titiei milenare n fata ratiunii victorioase! S-a mplinit visul si de-acuma, orice s-ar ntmpla, fericirea nu i se mai poate smulge din inima... Se gndi sa se odihneas ca doua zile, pna la Sarbatoarea Ratiunii, care fusese fixata pentru 20 brumaire. N-avu rabdare. Alerga la Chaumette care l duse la Clubul Jacobin unde cunoscu si pe Clootz, si pe Lakanal, si pe Fourcroy, si chiar pe Fabre d'Eglantine care i e xplica ndelung si pasionat calendarul republican... Numai pe Maximilien Robespier re nu-l ntlni. Dar nu se mai nelinisti. Are sa-i gaseasca negresit nainte de-a se nt oarce la Arras.

Era tocmai dumineca. O zi mohorta, cetoasa. Ploaia marunta, plictisitoare, cernea nentrerupt... Totusi pe strazi furnica lume multa, figuri voioase... Gaston se nf iinta de dimineata n fata Palatului Primariei. La ora zece alaiul porni. Toti mem brii Comunei erau aici, n haine de sarbatoare. n frunte mergea un sirag de fecioar e n alb, cu centuri tricolore. Urmau cntaretii Operei si muzicantii, apoi autorita tile. Serbarea nsasi se desfasura n catedrala N tre-Dame, transformata n mare graba n Templul Ratiunii. n fata altarului principal s-a ridicat, cu ajutorul unor schel e combinate, o colina verde n vrful careia troneaza Templul rotund al Filosofiei, iar ceva mai jos, pe un soclu de argint, urna de aur din care se nalta Flacara Ad evarului. O carare serpuitoare, strajuita de busturile lui Voltaire, Franklin, R ousseau, urca pe colina pna la Izvorul Ratiunii. Cortegiul defila pe subt marele portal al catedralei. Cocarde albe fura oferite tuturor la intrare. n vreme ce lu mea umplea nava, fecioarele n alb urcara pe carare, ocolira Templul ntelepciunii, aprinsera la Flacara Adevarului fiecare cte-o torta, coborra n public, daruira tort ele aprinse muritorilor, apoi se suira pe colina si se asezara pe doua rnduri... Urmara discursuri pioase slavind binefacerile ratiunii suverane. Apoi artistele de la Opera, ca niste ngeri pacatosi, cntara Imnul Libertatii. Drept raspuns la im nul scris anume pentru sarbatoarea aceasta de catre poetul Chenier. Din Templul Filosofiei aparu Zeita Ratiunii, n vestmnt alb, lung, cu o mantie albastra pe umer i, cu boneta rosie n cap, si cu o sulita n mna. Zeita, o actrita frumoasa, avea o nf atisare impozanta si gratioasa, inspirnd respect si iubire. Cobor ctiva pasi, se od ihni pe un tron de lauri, n vreme ce multimea extaziata, cu bratele ntinse, cnta im nuri de slava... Pe urma zeita se scula si se urca spre templu, aruncnd nainte dea disparea, o privire recunoscatoare amicilor ei de la poalele colinei. Dupa ce se termina aici ceremonia, cortegiul refacut se ndrepta spre Tuileries sa se nchin e Legii, precum s-a nchinat Ratiunii. Incinta Conventiunii fu napadita de grupuri de muzicanti si de republicani de toate vrstele. Toata lumea ncepu sa cnte ariile scumpe revolutiei pna ce aparu n sala Zeita Ratiunii, nconjurata de o ceata de fete frumoase, seznd ntr-un fotoliu purtat de patru cetateni. Fanatismul a mur it! str iga Chaumette cnd se facu o clipa de tacere. Nu mai exista popi, nu mai exista ze i! Traiasca Republica! Traiasca Ratiunea! Presedintele zdrobi, de asemenea, ntr-o cuvntare vijelioasa, hidra superstitiei si la sfrsit mbratisa cu foc pe Zeita Rati unii. Ceea ce nu ntrziara a face si secretarii biroului spre mai marea multumire a zeitei. Un deputat propuse ndata ca, unindu-se cu poporul, Conventiunea sa mearg a la Templul Ratiunii. Propunerea fu primita cu entuziasm... Cortegiul porni napo i, prin ploaia mai deasa si ceremonia se repeta n catedrala, mpovarata de alte dis cursuri, ispravindu-se de-abia dupa ce se nsera de-a binelea.

Gaston era frnt de osteneala de ct umblase, cntase si se entuziasmase. Totusi ziua cea mai naltatoare din istoria omenirii, cum i zicea dnsul fermecat, vru s-o ncheie frumos, printr-o emotie de arta. La teatrul din Rue Favart se Juca Marat n subter ana. Acolo se duse. De-acuma se putea ntoarce acasa. Inima i era plina pentru tot restul vietii. Se gndi nsa ca e dator sa vada pe Maximilien. Au fost att de buni pr ieteni odinioara, ca ar avea dreptul sa se supere, aflnd ca a umblat prin Paris s i nici macar n-a venit sa-i stnga mna. Chiar a doua zi se repezi n Rue Saint-Honore , unde l mai cautase si cunostea casa tmplarului Duplay care gazduia pe Robespierr e. Norocul i surse. Era acasa. Statea ntr-o odaita aproape saracacioasa. l primi cu bucurie. Gaston i povesti cu nsufletire emotiile de la Sarbatoarea Ratiunii, i arat a si cocarda alba pe care o pastra ca o relicva nepretuita. ncetncet fata lui Robe spierre se mohor, iar n ochi i aparu o lumina rece, putin ironica. Dupa ce se mai p otoli avntul lui Gaston, gazda i zise cu glas taios ca cutitul ghilotinei: Ai rama s acelasi ateu nversunat... Ateismul e dusmanul republicii si al omenirii! Gaston rse zgomotos, raspunznd: Si tu ai ramas tot fanatic, Maximilien! ntlni privirea rec e a lui Robespierre. Rsul i se curma brusc, parca i s-ar fi nfipt un pumnal n gt. 5 Ajunse acasa att de schimbat la fata ca Flavigny l ntmpina voios: Uite cum s-a nviora t, Antoinette! E alt om, n sfrsi, e revolutionar!... Ei, degeaba, Parisul e inima libertatii! Numai n Paris ti poti scalda sufletul n baia ncrederii revolutionare!... Noi aici nici macar o ghilotina n-am vazut! Vorbea patetic, cum de altfel vorbe au toti adevaratii republicani revolutionari. Saptamni avu pe urma Gaston sa le p ovesteasca, pna n cele mai mici amanunte, tot ce a vazut la Paris. Toti regretau, chiar si Antoinette, ca Gaston n-a cautat sa asiste la nici o executie sau macar sa vada de aproape ghilotina. Aveau si ei noutati. Cinci zile n timpul ct a lipsi t Gaston, a fost n oras Lebon ca reprezentant al poporului, n misiune. A fost foar te nemultumit de cele ce a descoperit si, la plecare, a declarat ca aici e n cui b primejdios de contrarevolutionari si fanatici, amenintnd ca se u va ntoarce curnd sa ntroneze stapnirea reala a republicii. Au fost arestati vreo doua sute de oame ni, mai cu seama clerici. A ntrebat de Gaston. De ce o fi ntrebat? Apoi Duhem, ca sa dea o pilda republicana, se gndi sa schimbe firma farmaciei. L'Etoile Bleue" mi rosea a vremuri de tiranie regala. Si nu gasea o numire potrivita. Flavigny i bat ea capul sa adopte Geniul lui Marat". Duhem dorea ceva cu Brutus ori cu Mucius Sc aevola, n

sfrsit, ceva rasunator, nct toata lumea sa stie ca e vorba de o spiterie republican a. De la el porni ideea sa se transforme si numele strazii n Rue de la Liberte". N u se primi. Lingusitorii se gndeau sa-i zica mai trziu Rue Robespierre" n cinstea ma rilor barbati care s-au nascut si au copilarit pe ulita aceasta. Pe urma veni de cretul cu calendarul republican care le dadu mult de lucru. Flavigny si Duhem se luara la ntrecere sa-l ntrebuinteze corect. Se ncurcau, se corijau, se certau, Gas ton era arbitrul, ca unul ce avusese onoarea sa stea de vorba cu nsusi creatorul calendarului. Totusi Duhem respecta duminecile citind biblia, ca si mai nainte, s otiei sale, dar acuma ntr-ascuns. Gaston si continua viata obisnuita, cu mai multa rvna, considerndu-se servitorul umil al Republicii si al umanitatii. Amintirea Sa rbatoarei Ratiunii se pastra n sufletul lui ca o floare minunata care nu se ofile ste niciodata. Cocarda alba o nchisese ntr-o caseta mpreuna cu diploma de doctor si cteva hrtii pe care nsemnase sentintele dragi despre triumful ratiunii. Deseori le scotea, le mngia cum un avar si alinta o comoara ascunsa. Chiar vestile din Paris putin l mai interesau. Citi discursul lui Robespierre care se sfrsea cu butada lui Rousseau ca, daca Dumnezeu n-ar exista, ar trebui inventat. Gaston zmbi si-si zi se: Sarmanul Maximilien, tot fanatic!"; i veni n amintire privirea cea sfredelitoar e. Iar i se strnse inima, dar pe urma se gndi cu compatimire: Privirea fanaticului! " Pe la sfrsitul lunii nivose se raspndi vestea ca Lebon, trimis de Conventiunea N ationala, vine a doua oara la Arras, cu puteri nemarginite, sa organizeze aici r egimul republican si sa combata fanatismul. Sosi. Fu primit cu mare solemnitate. Flavigny a fost de fata. Iata un patriot stralucit! povesti doctorul acasa. A mb ratisat pe toti reprezentantii autoritatilor, ca un adevarat fiu al libertatii. M-au napadit lacrimile!... A stat de vorba cu toti cunoscutii de odinioara. Nu i -e rusine de rudele sarace. Poporul striga cu nsufletire: Traiasca Lebon! Traiasc a Republica! Arestarea suspectilor de toate categoriile, aristocrati, moderati, patrioti reci, ncepu chiar a doua zi. ntr-o decada se umplura temnitele. Fura impr ovizate n graba altele noi n cladiri clericale, nct adunarea proscrisilor sa poata c ontinua fara stnjenire. n aceeasi vreme reprezentantul poporului n misiune transfor ma tribunalul criminal n tribunal revolutionar, si alese judecatori de ncredere, n f runte cu presedintele Daillet. Puse pe o veche cunostinta, Darthe, n functia de a cuzator public. Numai sasezeci de jurati, cu salariu bun. Astepta de la Paris o ghilotina noua, perfectionata, nsotita de un calau experimentat. Flavigny era spe riat. Pna n cele din urma se temea sa nu-l scrie si pe dnsul vreun dusman pe lista suspectilor. Mai ales de cnd afla ca Lebon socoteste vinovati nu numai pe cei ceau gresit n contra republicii, dar si pe cei ce n-au facut nimica pentru ea. si ca uta merite

republicane si nu-si gasea. Spiterul, prietenul lui, avusese grija sa se puna to tusi la adapost, adoptnd firma Les Triomphes de la Raison"... Nu mai stia ce sa fa ca. Se gndea sa rosteasca un discurs patriotic undeva, ca sa-si manifesteze n publ ic sentimentele republicane. Nu ndrazni; ctiva oratori fusesera arestati pentru ca n-au avut expresii demne de orgoliul patriei. Dar si tacerea era primejdioasa s i putea fi luata ca semn de dezaprobare a regimului republican... Invidia linist ea lui Gaston, care si vedea de vizitele lui gratuite, parca nici n-ar fi vrut sa stie ca n oras s-a instalat domnia Teroarei. ntr-o zi Gaston se pomeni cu o invit atie de la Lebon. Flavigny ngalbeni. Antoinette ncepu sa plnga cu hohote de groaza. El si pastra sngele rece si sursul constiintei multumite. n piateta cu arcade, n pia ta Palatului Primariei, vaznd multimea de oameni spaimntati care se milogeau sa pa trunda si pe care i bruftuluiau sentinelele garzii nationale, Gaston avu o clipa n doieli. i reaparu privirea seminaristului de odinioara, fanatica, stranie, ca un avertisment. si redobndi repede calmul. Un gardist l conduse la ofiterul care exami na invitatia si l ndrepta spre cabinetul reprezentantului. Alt gardist, la usa, l o pri: Cetateanul Lebon are de vorba acuma cu cetateanul Duquesnoy din Bethune! Pe usa, Gaston vazu, scris cu litere mari, un aviz: Cine va cere eliberarea vreunui arestat, va fi trimis imediat la nchisoare!" Peste un rastimp se deschise usa cu zgomot. Gardistul ncremeni. Azi nu mai primesc pe nimeni!... Absolut nimeni! Gas ton recunoscu glasul, nasprit, umflat. Lebon era n camasa decoltata, pantaloni alb i si cizme nalte, cu sabie trenanta si, la centura, cu doua pistoale, iar n cap un bicorn cu panas nalt. Reprezentantul l vazu, fata i se lumina; i ntinse amndoua minil e, stignd bucuros: Cetateanul Duhem!... Doctorul calicimii! l lua de mijloc si-l d use nlauntru. n jurul unei mese lungi sedeau vreo opt insi cu palariile n cap, mbrac ati aproape ca si Lebon, ncinsi cu sabii. Vorbeau foarte tare. Nu cunoasteti, pri eteni, pe cel mai vechi republican din Arras? facu Lebon, vesel, ncntat. Iata-l!.. . A smuls din ghearele mortii pe tatal meu!... E doctorul Duhem!... Sunt fericit ca am onoarea sa-i dau, n fata voastra si n numele Conventiunii, acolada patrioti ca! l mbratisa calduros. Ceilalti, de asemenea, pe rnd. Lebon i prezenta emfatic: Ce tateanul Duquesnoy, ci devant calugar, inima fierbinte de republican si prietenu l meu scump!... Substitutul Caubirere, om de treaba, servitor devotat pentru bin ele patriei!... Celestin Lefetz, vicepresedintele districtului, mna dreapta a mea si a republicii!... Juratii mei de mine, dusmanii nempacati ai fanatismului super stitios: Gouillard, Leroux, Clement...

Apoi, fara ceremonie, i dadu afara, spunndu-le ca doreste sa ramna singur cu Gaston . ti mai aduci aminte de mine? ntreba Lebon cu o duiosie n glas cam exagerata. Noap tea aceea ploioasa, urta, rece?... Au trecut sase sau aproape!... mi era frica de d-ta! Aveai reputatia de pagn si eu ani, aveam atta ncredere n bunul Dumnezeu cu car e mi se mpuiasera urechile !... ti amintesti cum ti-am vorbit pe drum, prin ploaia mnioasa, numai despre Dumnezeu! Ei bine, afla acuma ca nfatisarea d-tale blnda ma n curajase sa ncerc a te readuce n snul bisericii, haha-ha! Avu un rs att de strident c a Gaston tresari. Lebon urma: Revolutia a destelenit mintile prostite de obscura ntismul trecutului! Revolutia e mama mea adevarata! Revolutia... Revolutia! Fata lui framntata, rasa, fu inundata de extaz. Cu bratele ridicate, cu ochii n gol, p lini de o stralucire stranie, parea ca si nalta sufletul spre un geniu luminos. si reveni si, rusinat ca s-a pierdut, izbi cu pumnul n masa: Dumnezeu a creat o lume de sclavi, revolutia a zdrobit lanturile sclaviei! Vorbi apoi despre dusmanii r evolutiei, despre regii coalizati mpotriva republicii, despre suspecti care compl oteaza pretutindeni mpotriva patriei. Nicairi nsa fanaticii nu sunt mai periculosi ca aici, n orasul meu natal! zise pe urma scrsnind furios. Arras a daruit revolut iei servitori credinciosi, pe Maximilien Robespierre si pe Joseph, pe Herman, pe Lebas, pe attia altii... Dar n Arras s-au cuibarit si dusmanii cei mai ndaratnici ai republicii... Trebuie sa-i dibuim si sa-i zdrobim! Si am sa-i zdrobesc eu, ch iar daca ar fi sa ridic ghilotine n toate pietele orasului! Cuvintele nvapaiate nsu fleteau si ngrijorau pe Gaston n acelasi timp. Se ntreba mereu de ce-i spune Lebon toate acestea si unde vrea sa ajunga? Dar mi trebuiesc oameni, cetatene! striga L ebon nfigndu-si privirea n ochii lui. Oameni de ncredere, oameni care iubesc republi ca mai presus de toate... De aceea te-am chemat!... D-ta esti un om! Gaston se r osi. Lebon i oferi sa fie jurat, sau judecator, sau acuzator, sau chiar presedint ele noului tribunal revolutionar. l alung pe Daillet, daca primesti d-ta locul! s tarui reprezentantul. Gaston nici macar nu sovai. Refuza. N-a dorit si nu dorest e dect sa serveasca republica prin munca lui linistita ; Nu simte nici o chemare pentru locuri care cer aptitudini speciale. Apoi prin meseria de medic sa obisnu it sa pastreze viata oamenilor, nu s-o scurteze. Un doctor care sa rosteasca sen tinte de moarte, chiar contra ticalosilor, ar fi ceva bizar, n orice caz, el s-ar crede umilit. Republica are nevoie de d-ta! l ntrerupse Lebon. Fiecare cetatean n umai la locul lui poate servi aievea republica! facu Gaston linistit.

Si totusi, cine refuza un serviciu pe care i-l cere republica, savrseste o crima m potriva ei! rosti acuma Lebon, mai apasat, cu o privire n care luceau banuieli si imputari. Dect sa servesc rau republica ntr-un loc nepotrivit cu puterile mele, p refer sa fac crima de-a o servi bine acolo unde m-a gasit! declara doctorul cu u n surs n care nfloreau urme de orgoliu. Lebon se nfurie. Porni cu pasi mari n jurul m esei. Sabia zdranganea, izbind pardoseala. Strngea pumnii si, printre dinti, morf olea vorbe murdare. Cnd oamenii de treaba se ncapatneaza sa stea deoparte, republic a ajunge pe minile sceleratilor! i sopti Lebon, oprindu-se brusc n fata lui, cu o m ustrare aproape dureroasa. Mai umbla un rastimp de ici-colo, mormaind, chibzuind . Apoi scoase palaria din cap, o zvrli pe masa rasturnnd calimari si ravasind hrtii , si racni catre Gaston: Pleaca! i ntoarse spatele cu dispret. Gaston porni spre u sa, buimacit, rusinat. Lebon se repezi dupa el, i lua minile si i ie strnse, murmurn d: Iarta-ma!... Nu vreau sa fii suparat, desi d-ta m-ai jignit refuznd sa servest i Franta! Schimba iar tonul, adaognd cu niste priviri aprinse: Si totusi, fara dta, mpotriva d-tale, am sa strpesc fanatismul, chiar de-ar fi sa iau n fiecare zi ct e-o baie de snge spurcat! 6 Ghilotina se ridica ntr-o zi n fata Palatului Primariei . Piata se umplu de curiosi. Bureala aspra, de sfrsit de iarna, strabatea prin ha ine. Calaul, cu mnecile suflecate, umbla de ici-colo n jurul masinii de ucis, drdind , mormaind cine stie ce... Apoi se facu o miscare n multime. Capetele se ntoarsera n aceeasi directie. Se auzeau racnete voioase amestecate cu cntece, apropiindu-se . Careta nalta aparu nconjurata de soldati, venind de la nchisoarea Baudet, preceda ta de cteva zeci de entuziasti n boneta rosie, urlnd parca ar fi mers la o petrecer e de carnaval. Condamnatul, n picioare, se sprijinea cu o mna de loitra umeda. Era un calugar de peste optzeci de ani, grbov. De-abia se putu urca pe cele cinci tr epte ale esafodului. Calaul i facu repede toaleta, dezvelindu-i bine gtul si legndu -i bratele la spate. Doi ucenici potrivira capul n gaura deasupra careia atrna satr ul greu. Zece tobe uruiau mprejur, acoperind chiar cntecele entuziastilor. Apoi ca laul zmuci sfoara si cutitul cazu. Capul se rostogoli n cosul de nuiele. Sngele tsn i din gtul retezat, rosi bratul calaului care apuca de par capul taiat si-l arata multimii. Ctiva slabi de nger se nfiorara. Buzele nsngerate parca se mai miscau. Un spectator din primele rnduri se cutremura, parca l-ar fi cuprins ameteala, gata s a se prabuseasca. Vecinii l sprijinira. Era Flavigny care, prin prezenta lui la e xecutia unui fanatic batrn, osndit pentru ca dosise scripte incendiare, voia sa-si

demonstreze n public sentimentele republicane si sa se puna astfel la adapost de orice suspiciune. Zacu trei zile. Avu calduri si vedenii. Gaston l ngriji. Antoine tte aduse n taina un duhovnic sa-i citeasca rugaciuni, ndata se simti mai bine. si scuza apoi slabiciunea: Executia n sine n-a putut sa ma zdruncine, nu! Sunt docto r si moartea nu ma sperie, nici sngele... Numai femeile lesina cnd vad un cap taia t!... Dar eu, republican pna n maduva oaselor?... Cred nsa ca am racit. A fost un f rig viclean cum nu s-a mai pomenit... Multa lume trebuie sa se fi mbolnavit. Totu si nici nu mai trecu prin piata primariei, parca acolo l-ar fi asteptat si pe el ghilotina. si potrivi treburile asa nct sa iasa ct mai rar si mai putin n oras. Pret extnd ca a obosit, ceda lui Gaston chiar si floarea pacientilor. Vestile nsa sosea u acasa, zilnic, despre cele ce se petreceau. Afla ca numarul arestatilor a trec ut de o mie, ca tribunalul reorganizat de Lebon condamna mereu-mereu, ca ghiloti na lucreaza nencetat. Apoi auzi ca ghilotina s-a mutat n Place de la Comedie, ca a laturi s-a ridicat o ghereta de scnduri unde spectatorii entuziasti gasesc bautur i ieftine, ca nsusi Lebon priveste executiile din balconul teatrului. De altfel r eprezentantul poporului n misiune parca si-ar fi pierdut mintile. Se zicea ca toa ta noaptea o duce n chefuri cu judecatorii si juratii tribunalului revolutionar. Batrnul Duhem povesti cazul marchizului de Vieux-Fort care, legat de scndura fatal a, cu satrul deasupra capului, a trebuit sa asculte asa o cuvntare a lui Lebon, an untnd victoria de la Menin, ca sa poata comunica tuturor fanaticilor din lumea ce alalta triumful republicii. Gaston parc-ar fi fost de piatra, devenea tot mai ta cut. Asculta si el povestirile despre faptele lui Lebon. Uneori avea remuscari. Poate, daca ar fi primit propunerile reprezentantului, nu s-ar varsa atta snge n nu mele republicii si al libertatii. Se ntorcea. Cine stie daca ar fi putut mpiedeca el singur cele ce se ntmpla si daca n-ar fi azi si el altul? Nu mai ntlnise pe Lebon de-atunci. Scena din cabinetul lui l nsotea nsa mereu, pretutindeni. Si, din ce n c e mai mult, i se parea ca a vorbit atunci cu doi oameni deosebiti, desi cuprinsi ntr-o nfatisare exterioara unica. Cu ct se nfrumuseta vremea, cu att activitatea tri bunalului revolutionar se ntetea. Pe la sfrsitul lunei germinal ncepura furneurile: ntr-o zi douazeci de oameni, n alta zi doisprezece, apoi douazeci si opt... Calai i, ca sa nu-si piarda entuziasmul, luau masa mpreuna cu reprezentantul poporului n misiune. n primele zile de messidor se raspndi zvonul ca se pregateste un proces extraordinar. Sasesprezece preoti, calugari si calugarite vor fi judecati pentru fanatism. Spre mai mare solemnitate, tribunalul va tine sedinta aceasta n catedr ala transformata n templul Ratiunii. Acuzatii au si fost mutati, din diferite nchi sori, la Baudet, anticamera mortii. Stirea tulbura pe Gaston, mai mult dect toate celelalte. Se gndi sa mearga si el la proces. N-a fost niciodata. Macar de curio zitate face sa

mearga. Apoi acuzatii sunt toti clericii urti. Chibzui mai bine si hotar sa-si vad a de treaba ca si pna acuma. n dimineata de 13 messidor iesi, ca de obicei, pe jos , sa viziteze pe pacientii care nu puteau veni la consultatie. Era cald, placut. Soarele, pe cerul curat, rdea. Gaston se uita la ceasornic. Mai avea vreme. Vru sa faca o plimbare, sa-si linisteasca gndurile. De-abia ici-colo ntlnea cte-un om, p arca orasul ar fi fost subt calciul unui dusman de a carui frica nimeni nu ndrazne a sa iasa din casa. Cotea dintr-o strada n alta, la ntmplare, fara tinta. Prin mint e, orict se silea sa se stapneasca, i umbla nencetat, ca o chemare obsedanta: Azi e p rocesul..." Se pomeni n fata primariei. Turnul se nalta spre cer ca un brat amenin tator. Gaston nu-l vazu, precum nu vedea nici fatada gotica a palatului. Ochii l ui cautau nsa ceva cu nfrigurare. Unde-o fi fost aici ghilotina?" si zise deodata. nt rebarea l spaimnta, att i se paru de curioasa. Pleca repede, parca ar fi vrut sa sc ape de o urmarire. Strazile se schimbau. Nici nu-si dadea seama pe unde trece. A junse la Place de la Comedie. Cladirea teatrului l ademenea, i veni n minte ca n-a mai fost de loc la teatru de cnd s-a ntors de la Paris. Ar trebui sa mearga. Dar nti sa vaza ce se joaca? Se apropie. De dincolo de scara i aparu ghilotina. Uita de teatru, ocoli scara, cu ochii la pervazul nalt pe platforma larga, facuta parca s a cuprinda zeci de condamnati. Satrul lipsea. Un soldat plictisit pazea, razimat de un colt. Mai ncolo, n ghereta coperita cu pnza, niste oameni vorbeau tare. Am ntrzi at! si zise Gaston, ca si cnd s-ar fi scuzat ca pleaca. Ma asteapta bolnavii". Por ni pe o strada si nimeri la catedrala. La urma-urmelor de ce n-as intra? se gndi p asind hotart pe treptele largi si facndu-si loc printre cetateni, sa patrunda. De ce mi-ar fi frica? Republica trebuie sa pedepseasca pe vinovati". Se strecura pna lnga bancile juratilor. Procesul ncepuse. Acuzatorul public cerea pedeapsa cu moa rtea pentru sase calugari vinovati de-a fi fanatici n toata puterea cuvntului. si mp odobea rechizitoriul cu glume si sentinte. Publicul rdea cu hohote. Presedintele rdea indulgent. Un jurat striga ironic: Daca acuzatii sunt n stare sa ne arate inf ernul, sa fie achitati! Acuzatorul sfrsi patetic cu o peroratie asupra binefaceri lor republicii. Juratii votara pe fata. Presedintele rosti sentinta de moarte, a daognd grabit: Altii! Fura introdusi doi carmeliti desculti, apoi trei preoti. At unci intra Lebon. Presedintele l saluta ceremonios. I se oferi un fotoliu si Lebo n se aseza grav, fara a multumi aplauzelor care nu voiau sa nceteze. Apoi presedi ntele ordona sa vie alta serie de acuzati. Intrara cinci calugarite. Gaston priv ea parca n-ar fi nteles nimic. Asculta cu mare

atentie si totusi nu se dumirea de loc. Se ntreba daca aici ntr-adevar e vorba de viata si moartea oamenilor sau se judeca doar o gluma sinistra? Se uita cnd la ju decatori, cnd la jurati, cnd la acuzator, cautnd explicatii; l bucurase sosirea lui Lebon, dar n ochii lui nu gasi dect o ura att de grea nct i schimba fata ntreaga, dnd o nfatisare salbateca. Se citea actul de acuzare a calugaritelor si Gaston auzi: Yvonne Collignon, optsprezece ani, necasatorita... Tresari. Numele i se agata n minte ca o veriga ntr-un crlig potrivit de mult. Cunostea numele, desi era sigur c a nu l-a mai auzit niciodata, si rascolea amintirile cu o staruinta ce-l chinuia. Si n aceeasi vreme se uita la grupul acuzatelor, toate n negru, sa ghiceasca pe Y vonne. O recunoscu. Micuta, plapnda, cu parul castaniu-deschis, cu obrajii ca var ul. Se tinea ca un copil de bratul unei batr ne, si, din cnd n cnd, se cutremura par ca nu si-ar fi putut stapni o nfiorare. Un rastimp, Gaston iar nu mai ntelese nimic . Tocmai ntr-un trziu i rasuna n urechi glasul presedintelui: Alta!... Collignon... Numele tau? Yvonne Collignon de Gargan , auzi Gaston foarte limpede. Presedintel e se nfur ie, racni ca republica nu permite s-o sfideze aristocratia fanatica, am eninta pe acuzata ca o va exclude de la dezbateri. Toata sala fu indignata. Acuz ata se agata mai nfricosata de bratul batrnei si se uita mprejur parc-ar fi ntrebat ce a gresit? Gaston i urmarea miscarile, i ntlni ochii. Facu doi pasi spre Yvonne, u luit. Privirile lor ramasera o clipa ncrucisate. Avu si ea o tresarire ciudata, c a si cnd ar fi zarit un aparator cautat. Dar interogatorul continua. Crezi ntr-un ci devant Dumnezeu? ntreba presedintele. Da, parinte! murmura acuzata. Publicul i zbucni ntr-un hohot de rs. Rsera juratii, judecatorii, pna si Lebon. Yvonne si roti p rivirea desperata, ntlni iar ochii lui Gaston. Presedintele relua: Aici nu suntem la mnastire, ntelegi?... Raspunde la ntrebare! Da, domnule! facu acuzata, strnind o noua navala de rsete. Presedintele i explica, blajin, ca republica, decretnd egalit atea tuturor, nu cunoaste dect cetateni, asa ca el nu e dect cetateanpresedinte. I nterogatoriul se ncheie si acuzatorul ncepu un discurs fulgerator, subliniat pe-al ocuri de aplauzele publicului si de aprobarile lui Lebon. Gaston statea pe jarat ec. Ochii lui priveau pe Yvonne si inima i spunea ca are s-o piarda. Iar simtamntu l acesta l umplea de o groaza fara margini. Se gndea ca trebuie sa o scape negresi t. Mii de planuri fantastice i rasareau n minte si se stingeau. Apoi, cte-o clipire , uita tot, parca ar fi disparut lumea si ar fi ramas numai el cu Yvonne. Era o unda de fer icire, ca o ispita din infinit, care se risipea nainte de a se putea n chega. Teama ca va trebui sa se desparta de Yvonne i coplesea inima, ndemnurile so salveze reveneau mai poruncitoare.

A bas les calotins! urlara deodata sute de glasuri n sala. Rechizitorul se sfrsise . Pe fata lui Lebon se vedea un surs de multumire. O acuzata ncerca sa vorbeasca. Presedintele striga taios, imitnd pe acuzatorul din Paris: Tu n'as pas la parole! Voturile juratilor strapungeau inima lui Gaston ca niste pumnale. Yvonne ntoarse capul spre el. n ochii ei era o rugaciune plina de taine, i sorbi privirea, pierd ut. Apoi se reculese ca trezit din vis si se repezi, printre soldatii de garda, n fata presedintelui, strignd: Yvonne e nevinovata! Judecatorii nlemnira pe scaunel e nalte, n sala se ncinsera murmure. Un soldat l nsfaca de umar, oprindu-l pe loc. Le bon sari n picioare, l recunoscu. Sovai o clipa, par-c-ar fi crezut ca e nebun. Ap oi raspunse tare, cu o privire patrunzatoare: E o fanatica mai periculoasa ca to ti ceilalti! Tu esti fanatic, Lebon! Si asasin!... Asasin! racni , desperat, zvrc olindu-se sa se smulga din minile soldatului. Lebon ngalbeni, n ochi i se aprinse o lucire sngeroasa. Rumoarea n sala se potoli, nct glasul lui, desi ragusit de mnie, r asuna ca vjitul unui palos care cade: n numele Republicii, una si indivizibila... G aston fu judecat imediat. Lebon citi, pentru luminarea juriului, un pasagiu dint r-o scrisoare primita de curnd n care nsusi Robespierre i atragea atentia asupra doc torului Gaston Duhem, ateist primejdios. Acuzatorul improviza un rechizitoriu nca rcat de indignare. Doi jurati se abtinura, declarnd patetic ca acuzatul le-a reda t odinioara sanatatea, ngrijindu-i frateste. Fu condamnat la moarte considernd ca a aparat o fanatica osndita de tribunal, a insultat republica n persoana reprezent antului ei inviolabil, a tulburat cu insolenta sedinta, s-a dovedit a fi propaga torul unui ateism feroce care pericliteaza sanatatea morala a patriei. Sedinta f u ridicata. Lebon lua de o parte pe acuzatorul Darthe, i spuse ca tine mult sa-si arate recunostinta fata de condamnatul care a salvat, acum sase ani, de la moar te pe tatal sau, si deci sa puna, pe lista de ordine a executiilor, ntia pe Yvonne Collignon si imediat dupa ea pe Gaston Duhem. Adaoga melancolic: Poate ca se iu besc... Barem sa treaca mpreuna n lumea cealalta... 7 Careta cu doua roti astepta de mult la poarta catedralei. Calul alb, cu spinarea ascutita, se apara alene de mustele ce bziau n jurul lui. Apoi toti cei saptesprezece condamnati fura scosi pe scarile bisericii. Lumea se mbulzea sa-i vada de-aproape. Unii le aruncau sudalm i sau ocari de care altii faceau haz. Ucenicii calaului se tocmeau:

N-au sa ncapa toti n careta! Careta asta poate duce si treizeci de persoane... Am dus odata douazeci si opt si mai era loc. Se pierdu timp pna se urcara toti. Care ta era nalta. Barbatii ajutau pe femei. Gaston lua n brate pe Yvonne ca s-o poata sui ,iar n careta ramasera alaturi. Pornira. Multa lume se duse dupa cortegiu. Un ucenic batea calul cu codiristea biciului. Roatele uruiau. Careta se hurduca nct condamnatii trebuiau sa se sprijine unii pe altii. Yvonne se lipi lnga Gaston. Se priveau ca si cnd s-ar fi regasit dupa o despartire; si citeau n ochi taine vechi pe care le simteau din licariri ascunse. Inimile lor vorbeau si se ntelegeau mai desavrsit dect prin cuvinte. Gaston i cuprinse mijlocul si ea i multumi cu un surs n c are flutura un regret. Careta serpuia din strada n strada, agale ca un dric. Cnd d adura n piata ghilotinei, un carmelit ncepu sa cnte psalmul mortilor, cu glas cald de credinta. Ceilalti l ntovarasira cu o nsufletire pioasa. Cntecul rasuna n vazduhul nsorit, tremura si unduia ca o chemare fierbinte. Soldatii se uitau piezis la co ndamnatii cu ochii spre cer, parca le-ar fi fost frica de o pedeapsa. Calul, spe riat, iuti mersul. Yvonne zari ghilotina si se cutremura. nchise ochii. Gaston i s imtea bataile inimii. Sopti cu buzele uscate: Yvonne... Muzica militara, lnga int rarea teatrului, porni sa cnte Carmagnole. Multimea se nsufleti si ngrosa urletele. Vazduhul clocotea de vltorirea glasurilor omenesti cu sunetele tobelor si instru mentelor de alama. Cntecul condamnatilor se neca ntocmai ca un strigat de ajutor n p ustiu. Careta strabatu pr in cordonul dublu de soldati si se opri. Jos! Jos! rac ni un ucenic catre condamnatii care cntau mereu, parca nici n-ar fi bagat de seam a ca au sosit. Gaston sari din careta ca sa ajute pe Yvonne sa coboare. Apoi ace lasi ucenic striga, aratndu-le scara, sa se urce toti pe platforma. Muzica nsa cnta si poporul urla nct nu se auzea nimic. Sus, condamnatii se ngramadira n coltul cel mai departat de ghilotina care parea pervazul unei usi spre un lacas tainic. Gas ton de-abia acuma o vazu si i fulgera prin gnd: Adineaori lipsea satrul si sfoara... " Yvonne era lnga el si-i strngea mna att de tare ca i se nfigeau unghiile n carne. Su bstitutul Daillet, uscat, nalt, urca n fuga treptele platformei cu o foaie de hrtie n mna, se duse drept la calaul care, n camasa, cu gulerul deschis si mnecile suflec ate, cu boneta rosie n cap, potrivea al doilea cos de nuiele pentru adunarea cape telor taiate. Substitutul i dadu hrtia, spunndu-i ceva. Atunci Gaston, vazndu-i, si a duse aminte ca a plecat de acasa fara sa vesteasca pe nimeni .Se ntreba ce va fac e familia cnd va afla vestea mortii? Poate c-au si aflat si acuma alearga sa-l sc ape, ori sunt undeva n multime, pe-aici, ascunzndu-si durerea si nendraznind macar sa se apropie? Simti mna

fierbinte a Yvonnei si imediat se gndi ca tot ce-a fost nu mai are nici o importa nta si ca viata lui a nceput numai n clipa cnd a cunoscut pe Yvonne. Calaul mai aru nca o privire asupra ghilotinei, apoi se apropie de grupul condamnatilor si stri ga: Yvonne Collignon! Ea se desprinse dintre ceilalti parca nici n-ar fi stiut d espre ce e vorba. Din ochii calaului ntelese, scoase un tipat de spaima si se aru nca n bratele lui Gaston, murmurnd: Nu vreau sa mor... nu vreau... Dimprejur auzi acelasi cuvnt, rostit de buze tremurate: Curaj... curaj... Gaston o mbratisa despe rat. Calaul facu semn din ochi ucenicilor care se repezira sa-i desparta. I-o sm ulsera din brate, i legara minile, i rasfrnsera gulerul, o trra pe scndura ghilotinei. Condamnatii rencepura cntecul mortilor. Muzica militara acoperea toate zgomotele. Calaul smuci de sfoara, satrul luci ascutit caznd. Gaston, cu ochii iesiti din orb ite, auzi rabufnitura cutitului si simti o lovitura cumplita n inima. Nu mai avea nici o putere. Ridica fruntea. n balconul teatrului, razimat n coate, vazu pe Leb on. i ntlni ochii si se cutremura. Era ntocmai privirea din noaptea ploioasa si rece . ntoarse ochii cu spaima. Un ucenic scotea capul Yvonnei din cosul mic de la cap atiul scndurii si-l zvrli n cosul cel mare de-alaturi. Alti doi luara corpul de mini si de picioare si-l trntira la marginea platformei, sa nu ncurce locul, n vreme ce calaul nsusi ridica satrul nsngerat. Acuma Gaston si simtea inima att de goala parca i s-ar fi scurs toata viata si ar fi ramas un cadavru fara rost n lume. Dorea sa m oara mai repede, sa sfrseasca, sa ajunga din urma pe Yvonne. Iesi din grup, facu ctiva pasi spre calaul care tocmai se apropia. Tu esti Gaston Duhem? auzi dnsul fo arte clar. Nu raspunse, dar si descheie haina masinal, o lepada. Ucenicii i ntoarse ra bratele la spate. O durere i strnse ncheieturile minilor. Se pomeni pe scndura. Pe gtul gol simti o umezeala calda. si zise ca trebuie sa fie sngele Yvonnei. Ochii v edeau numai un cos mpletit din nuiele Era stropit cu pete rosii, iar pe fund sngel e nchegat se nnegrea. Se gndea ca acuma trebuie sa cada cutitul. Asteptarea l supara . I se parea ca aude un zgomot ciudat si-i trecu prin minte: Poate ca totusi n-a m sa mor... Gndul l duru. Daca a murit Yvonne, el nu mai are ce sa... Simti un ncep ut de lovitura taioasa pe gt. Apoi simtamntul se curma nainte de a se lamuri vreo d urere... *** Sufletul se lumina ca smuls dintr-un ntunerec nabusitor. Constiinta

usurata de catusele spatiului si ale timpului si ntindea stapnirea peste planurile despartitoare de lumi. Singuratatea se mpletea cu razele sperantelor ntr-o pnza de asteptare... CAPITOLUL VII ILEANA ...Pnza asteptarii era stravezie. Palpitatiile lumilor se rasfrngeau ntr-nsa, se ncrucisau n esenta sufletului ca ntr-un centru mobil al infinitului. Si sufletul avea stralucirile constiintei atotcuprinzatoare n pr eajma marii mntuiri. Apoi pnza ncepu sa se destrame si sufletul si recunoscu iar sin guratatea n coborrea brusca pe linia transformarii supreme. Constiinta si pierdea m ereu luminile amestecndu-se n suvoiul timpului, rostogolindu-se n mbratisarea spatiu lui. ntunerecul primi scnteia spirituala a sufletului ca o samnta de eternitate... 1 Petre Novac aduse trei profesori, sapte doctori si mai multe moase iscusite. P lngea cu hohote vaznd zvrcolirile femeii. Toate fura n zadar. Femeia se prapadi. Cu mari greutati medicii izbutira sa salveze cel putin copilasul. Durerea barbatulu i nu cunostea margini. Saptamni de zile fu urmarit de gnduri de sinucidere. Pierde rea acestei femei parca i-ar fi njumatatit sufletul. Se mira lumea si nu ntelegea. Cu doisprezece ani n urma i murise ntia nevasta si oamenii si adusera aminte ca Petr e Novac nu s-a prapadit cu firea, desi se stia ca traisera mpreuna foarte bine. C u a doua nevasta a avut doua fetite si totusi a alungat-o acum un an, din senin, nct multi spuneau ca trebuie sa se fi cam smintit, mai ales cnd se afla ca se nsoar a a treia oara cu o servitoare. Indignata, fosta nevasta ameninta pe unde putea ca l va pune subt interdictie ca sa nu iroseasca mostenirea copilelor. Prudenta, ramase la amenintari. Pe urma toata dragostea lui Petre Novac se concentra asupr a copilului. n Toma i se parea ca supravietuieste femeia iubita. Copilul era plapn d. l ngrijea ca ochii din cap. Doici, guvernante, doctor, profesori roiau n jurul m icutului. Petre Novac spunea mereu tuturor ca, daca ar pierde si pe Toma, nimeni si nimic nu l-ar mai putea opri sa-si faca seama. Trecea drept mare bogatas. Er a aievea. n cartierul Fagadau, o strada ntreaga era proprietatea lui. Mostenise de la parinti numai crciuma din colt. A apucat vremuri bune si a avut noroc. Stia p utina carte, dar toate i-au iesit din plin. A marit crciuma, a adaogat o bacanie, a cumparat casa vecina, a dat bani cu camata grasa. Acuma

mai tinea un restaurant pe Bulevardul Carol, un hotel n apropierea Garii de Nord, o fabrica de apa gazoasa n Soseaua Viilor si un magazin de galanterii pe Calea V ictoriei. Locuia ntr-un palat, cumparat de ocazie, pe strada Transilvaniei, unde ridicase, alaturi, o cladire speciala pentru administratia centrala a ntreprinderi lor Petre Novac". Era om voinic, nalt, rumen la fata si cu niste ochi culoarea ot elului n care sclipea o cuceritoare desteptaciune fireasca. Pentru copil ar fi fo st n stare sa dea foc Bucurestilor. Cnd Toma, ajuns de vreo cinci ani, se ratacea prin birourile ntreprinderilor, era sarbatoare, caci Petre Novac uita toate aface rile de dragul lui. n fiecare seara, nainte de rugaciune, i vorbea despre maica-sa. Si, vorbind, se nduiosa si mai totdeauna plngea bolborosind pierdut: A fost sfnta! ... A fost singura bucurie a vietii mele ! Cnd se facu mai marisor, i povesti cu d e~amanuntul tot. i era frica sa nu afle copilul de la straini si sa se rusineze d e maica-sa. A vazut-o ntia oara n curtea unei case, pe strada Toamnei. Trecea ntmplat or. Ea spala rufe, suflecata, aproape de poarta. Se oprise o clipa sa-si odihnea sca spinarea. Si-a aruncat privirea spre strada si a ntlnit ochii lui. A fost o ncr ucisare fulgeratoare. El a mai mers ctiva pasi, apoi s-a ntors parca l-ar fi tras cineva napoi, si s-a apropiat de ea: Cum te cheama, fetito?" Florica!" De cti ani est i?" De optsprezece". De unde esti? Din Valea Mare, de lnga Pitesti". Esti la stapn aic i?" La stapn..." Vrei sa slujesti la mine? Vreau bucuroasa!"... ntrebnd, citea n ochii ei o porunca tainica a soartei. A plecat de-abia smulgndu-se de lnga ea. Pna acasa a trebuit sa faca sfortari sa nu se ntoarca iar, cel putin s-o mai vaza. Era atun ci de patruzeci si opt de ani, nsurat cu a doua nevasta, avea doi copii. Se zbuci uma toata noaptea. Servitoarea nu-i iesea din suflet, parca ar fi fost acolo de cnd lumea. Ceva i soptea nencetat ca asta e perechea lui adevarata. Se mpotrivi nca d oua zile. n a treia se hotar. Cheltui o avere si, n sase saptamni, fu divortat, iar peste alte sapte zile Florica fu doamna Novac. Inima nu l-a nselat. Florica a fos t un nger cobort pe pamnt. Zece luni, ct le-a harazit Dumnezeu sa fie mpreuna, au cun oscut fericirea ntreaga. Au fost un singur suflet n doi oameni. Precautia batrnului nu fuse de prisos. Fetele lui din a doua casatorie, bune de maritat acuma, vene au cte o data pe saptamna sa-l ntrebe de sanatate, sa-i vorbeasca de proiectele lor si sa mngie pe fratiorul Toma care mplinea zece ani. Copilul simtea ca ele nu-l iu besc si le necajea ct putea. De fata cu batrnul se stapneau, zmbeau si faceau haz de Toma. ntr-o zi nsa, fiind singure cu el, iar el obraznicindu-se mai rau, cea mai mica izbucni cu ura: Astmpara-te, neghiobule! adaognd dispretuitor catre cealalta. Se vede ca e pui de slujnica! Toma auzi, se repezi, i sfsie rochia, i zgrie bratele . Lacrimi, tipete. Trebui sa vie batrnul s-o scape de furia copilului.

n curnd se maritara amndoua. Petre Novac le nzestra boiereste si ofta usurat. De-acu ma i ramnea numai Toma, grija lui cea mai draga. i lua profesorii cei mai buni. i mpl inea toate dorintele. Cauta sa i le ghiceasca pe cele neexprimate. Nu mai rvnea d ect sa-l vada barbat. Atunci, si zicea, se va putea duce linistit n lumea cealalta, sa se uneasca pentru totdeauna cu Florica. Nu-i fu ngaduit sa i se mplineasca dor inta. Cazu la pat, ntr-o zi, din senin. El era de sasezeci si trei de ani, Toma d e cincisprezece, i zise ndata: Acum am sa mor, Toma! N-am fost bolnav niciodata, s e vede ca mi-a sosit ceasul. Tu sa n-ai grije si sa nu ma plngi! Am trait destul si am cunoscut fericirea pamnteasca. Esti mare si poti nfrunta viata! nainte de a c hema doctori, trimise dupa Costica Brebenaru, om cu stare, foarte de treaba si c el mai bun prieten al lui, desi mai tnar cu aproape douazeci de ani. Avea si un b aiat de vrsta lui Toma. Se ncuiara o ntreaga dupa amiaza, mpreuna, se sfatuira. Pe s eara avocatul lui Novac sosi cu un magistrat. Batrnul si facuse testamentul, lasnd toata averea pe seama lui Toma si daruindu-i, pna la majorat, ca tutore, pe Brebe naru. Pe urma venira medicii, l asigurara ca nu-i nimic serios, i prescrisera dife rite prafuri si zamuri. Petre Novac surdea necrezator. Zacu sapte zile. ncepu agon ia. Medicii se mirau: ,,Un caz exceptional"! Muribundul ceru sa vie Toma lnga pat , sa-l vada pna va nchide pe veci ochii. Copilul i saruta mna si ramase n picioare, p rivind ultimele clipe ale tatalui sau. l podidira lacrimile. Brebenaru i sopti sa se stap-neasca, altfel i ngreuiaza moartea. Petre Novac respira din ce n ce mai rar si mai horcait, ridicnd si scobornd pleoapele peste bulbii n care lumina se racea m ereu. Apoi gura i se strmba putin si trupul ncremeni. A murit! Dumnezeu sa-l ierte! " murmura Brebenaru apropiindu-se si nchizndu-i ochii. Dupa o clipa nsa muribundul mai ofta o data prelung, deschiznd larg pleoapele ca si cnd ar fi vrut sa soarba t oata lumina lumii. n ochii lui se aprinse un briliant care straluci ngrozitor o se cunda. Stralucirea aceasta i se paru lui Toma o chemare din alta lume. Izbucni nt r-un hohot de plns, cazu n genunchi si-si lipi buzele de mna rece a mortului. 2 Bre benaru i descoperi o vaga matusa batrna, ca sa nu ramie Toma singur n casa parinteas ca. Mai trziu, parndu-i-se ca totusi e cam melancolic, i dadu de tovaras pe fiul sa u Mihai, cu care era bun prieten mai de mult. ntreprinderile Novac" prosperau nentr erupt subt conducerea lui Brebenaru, ambitios sa binemerite marea ncredere a rapo satului si recunostinta copilului. Cnd aflara cuprinsul testamentului, cele doua surori vitrege ale lui Toma se revoltara. Gasira degraba avocati care sa le atte mnia.

Cerura darmarea actului, propunnd sa dovedeasca tribunalului ca tatal lor a fost n ebun si cnd s-a nsurat a treia oara cu slujnica, dar mai ales cnd si-a formulat ult imele dorinti. Procesul tinu patru ani, facu senzatie n lumea judecatoreasca si t estamentul ramase neatins. Toma Novac era acuma student. Urma filosofia, desi Br ebenaru l povatuise sa nvete dreptul ca si fiul sau, n interesul ntreprinderilor pe care va avea sa le administreze n curnd. Era o fire potolita. Simtea o adevarata r epulsie fata de zbuciumarile patimase ale oamenilor de drept si de afaceri. O si ngura data a intrat n Palatul de Justitie si atmosfera de-acolo l-a ngrozit. Iubea cartile. Citea mult si cu placere. Avea o biblioteca bogata si aleasa pe care o sporea nencetat; l urmareau ntrebari rascolitoare. Si ntrebarile se nmulteau de ndata ce i se parea ca a gasit un raspuns. ncerca uneori sa-si deschida sufletul cu Mi hai Brebenaru. Trebui sa renunte. Mihai era plin de siguranta n toate directiile. Necunoscutul, care traia ca un mister n inima lui Toma, pentru Mihai nici nu exi sta. O formula sau chiar un simplu cuvnt l multumeau deplin, n vreme ce Toma arata n dosul lor certitudini si descoperea acelasi gol amenintator ca o prapastie. De altfel Mihai, galagios, ntreprinzator, dispretuia n sinea lui sentimentalismul int electual, cum i zicea dnsul, care ncurca zadarnic pe om si-l abate din calea vietii adevarate. Majoratul nu-i schimba ntru nimic traiul. Fiindca nu se simtea n stare sa se ocupe de afaceri, se ntelese cu batrnul Brebenaru sa continue a conduce ntrep rinderile Novac", ca el sa se poata dedica studiilor. l chinuiau attea ndoieli, ca deseori l cuprindea deznadejdea. Profesorul l linistea, repetndu-i ntr-una patetic: n doiala e zeita filosofiei! Profesorul era om ntre doua vrste, ncntat de propria-i st iinta, mndru de catedra lui universitara. Se plimba prin toate sistemele filosofi ei ca ntr-un apartament strain cu multe odai, n care nu putea zabovi prea mult. Fi losofia i se parea o meserie minunata. ndemna pe Toma sa staruie, l asigura ca are cap filosofic," si-i fagaduia, pentru viitor, ca ar vrea sa-l aiba de urmas la c atedra. Acelasi lucru l spunea nsa mai tuturor elevilor sai, socotind ca astfel str neste mai mare emulatie ntre dnsii. Avea doruri vagi de calatorii lungi, parca i-a r fi fost dat sa gaseasca negresit ceva n lume. Se gndea sa nconjoare pamntul si sa se opreasca mai mult n India, unde spera sa afle cheia ntelepciunii. Luni de zile l-a pasionat gndul acesta nct a nceput sa nvete limba sanscrita ca sa poata citi n ori ginal Mahabharata. Voia sa vada imensa cmpie de ruine de la Delhi, sa descopere u rmele cetatii stravechi Hastinapur si pe ale legendarei Indraprastha. si lua lice nta si apoi vru sa traiasca tihnit, ca toata lumea. Nu mai citi nimic. Se intere sa de mersul ntreprinderilor. Se plictisi repede, ncepu o viata de petreceri, cu p rieteni si femei. Iubirile lui nu tineau mai mult de cteva zile. Toate femeile l d eceptionau. Dorea o anume

femeie si, fiindca nu-i iesea n cale, i se parea ca nu merita s-o caute. Chefuril e l scrbira. Dupa trei ani de asemenea viata, se simti satul de lume si se ntoarse, ca un fiu ratacit, n mijlocul cartilor parasite, unde se putea regasi pe sine nsu si. Gndul mortii i aparea din cnd n cnd ca o ntrebare care cerea dezlegare. Moartea nu poate fi sfrsitul sfrsitului. Ar fi o absurditate. Atunci pentru ce ne-am nascut! ntmplarea oarba nu explica un necunoscut. Cel mult complica. Dincolo de moarte tr ebuie sa fie ceva, precum si nainte de nastere trebuie sa fi fost ceva. Sufletul nu poate ncepe si nici sfrsi ntr-o ntmplatoare viata parinteasca. Concluzia i placea d ar, chibzuind mai bine, o nlatura ca prea putin stiintifica. Cine se naste, trebui e sa moara!" si zise ntr-o zi, bucuros parca ar fi descoperit o taina mare. De-aci nainte, de cte ori l cuprindea nelinistea, si repeta fraza cu o multumire care izbu tea sa nabuse sau sa alunge ndoielile, macar pentru un rastimp. n sfrsit, se hotar sa plece n strainatate, sa-si continue studiile, sa dobndeasca adevarata stiinta mntu itoare. Sapte ani petrecu n Germania. Deveni doctor n filosofie, tot att de stapn pe sistemele altora, ca si profesorul sau de la Bucuresti. ndoielile nsa i ramasera nm ultite. Din ele alcatui Filosofia necunoscutului. Cartea fu primita cu interes, nu pentru solutia sceptica n care culmina, ci din pricina preciziei n fixarea semn elor de ntrebare ce marginesc ratiunea omeneasca. Pe urma se duse la Paris. Se si mti mai acasa. Dintru nceput avu impresia limpede ca a mai umblat cndva pe aici. D e altfel aceeasi impresie i mai strnsese inima, cu ctiva ani n urma, cnd se oprise n M ainz o saptamna. Dupa patru ani trecu n Anglia. I se ur si, peste opt luni, se gndi sa se ntoarca n tara. n clipa cnd era mai hotart, si schimba planul. Are sa mearga n A erica, sa cunoasca si civilizatia lumii noi, iar de acolo va porni mai departe, n jurul pamntului, sa-si mplineasca dorinta care-i nflorise odinioara n suflet. n New York statu doua luni si se satura. si facu itinerariul pentru calator ia de mai d eparte. Avea sa dureze cel putin doi ani, cu popasuri mai lungi n India, n Mezopot amia, n Egipt, n Italia. Izbucni razboiul european si-i rasturna gndurile. n loc sa mearga spre apus, se ntoarse spre rasarit, acasa. pe Mihai Brebenaru asezat, cu t rei copii, cu clientela mare, Gasi fruntas al baroului. Batrnul Brebenaru mpreuna cu nora-sa l luara de a doua zi sa-l nsoare. Esti de treizeci si cinci de ani, bai ete! starui batrnul. Trebuie sa-ti faci cuib! Pe urma mbatrnesti si nu mai gasesti fata! Unde mai pui ca am batut saptezeci si doi, mine-poimine nchid ochii, si nu vr eau sa ma ntlnesc pe lumea cealalta cu tatal tau, fie iertat, pna nu-i voi

putea spune ca are si el un nepotel! Toma se codi ca nti vrea sa aiba o meserie se rioasa. Ce meserie!? se nversuna Brebenaru. Se poate mai buna meserie ca ntreprinde rile Novac"? Dar n sfrsit ,daca vrei si meserie neaparat, sa te facem mare profeso r, ca doar ai destule diplome si nvatatura! Brebenaru alerga, se zbatu, si mobiliz a toate cunostintele si prieteniile, n cele din urma Filosofia necunoscutului dobn di catedra universitara. Noul profesor nsa nu mai apuca sa-si inaugureze cursul, cu att mai putin Brebenaru sa-l vaza nsurat. Veni razboiul. Toma Novac era ofiter de rezerva. Brebenaru ncerca sa-l fereasca de front, cum facuse pentru Mihai al s au. Toma se mpotrivi categoric. Tinea sa-si ndeplineasca datoria ntreaga. 3 Toma No vac se ntoarse din razboi cu o urma de rana si mai multe decoratii. N-a mai gasit nsa pe batrnul Brebenaru; nchisese ochii pentru totdeauna n a treia luna a razboiul ui, cu singurul regret de a nu fi apucat casatoria lui Toma pe care l iubise ca p e copilul sau. Mihai, ramas n teritoriul ocupat, a ngrijit ct s-a putut averea prie tenului. Razboiul renviase n sufletul lui Toma ncrederea copilariei. Dumnezeu si nge rii, care i nfrumusetau odinioara visurile si pe care i spulberase cntarul stiintei, si reluara locul de veghe si de mngiere din prima clipa cnd primejdia mortii i s-a aratat ntreaga. si facea cruce si implora ajutorul lui Dumnezeu naintea fiecarei ba talii, cu atta credinta ca i se stingea n inima teama si, n loc, se aprindea nsuflet irea. Dupa ce trecu primejdia, scepticismul, ca o haina de purtare, i reveni, i er a chiar rusine ca el, cogeamite filozoful, tot n Dumnezeu a cautat mngiere, fara ma car sa se gndeasca la luminile stiintei. Se consola ca aceasta s-a mai ntmplat si a ltora, si o explica prin legile psihologiei multimilor. Nevasta lui Brebenaru so cotea drept obligatie pioasa fata de memoria socrului ei sa continue insistentel e pentru nsuratoarea lui Toma: Trebuie! Trebuie ! Trebuie! n cele din urma si zise si el ca trebuie. Era acum de patruzeci de ani. Parea mai tnar. Parul negru si li ns n-avea nici urme de fire carunte. n ochii mari, negri, obositi, rasareau deseo ri scntei ca dintrun foc ce mocneste de mult. Purta o mustata subtire, tunsa engl ezeste, nalt, zvelt, avea totusi o usoara timiditate care-i sedea bine. Doamna Br ebenaru spera sa mai aiba un copil si dorea sa i-l boteze Toma, dar numai daca v a fi nsurat pna atunci. Se oferi sa-i gaseasca o mireasa dupa pofta inimii. l intro duse n toate familiile cu fete de maritat. Toma

sovaia mereu, desi era convins ca trebuie. Cnd doamna Brebenaru si epuiza cunostin tele, Toma marturisi ca ar prefera o ardeleanca. Banuind un subterfugiu, doamna lua energic apararea bucurestencelor printre care se gaseau destule fete, si mod este, si cinstite, si ncntatoare, si bune gospodine. Pretendentul nu se lasa convi ns. Atunci, din ordinul sotiei ambitioase, trebui sa intre n joc Brebenaru. Prin prieteni, prin clienti, descopereau fetele bune n diferitele colturi ardelene. Cu treierara multe orase, de la Sighetul Marmatiei pna la Timisoara si de la Oradea Mare la Brasov, n zadar. Mai bine spune drept ca nu vrei sa te nsori, dect sa-l por ti degeaba pe drumuri pe bietul Mihai! zicea doamna Brebenaru dupa fiecare ntoarc ere. Ba vreau, dar nu ma pot lega pe viata cu cine nu-mi place! raspundea Toma i nvar iabil, cu un zmbet n care zeloasa doamna nu stia daca e ironie sau tristete. n sfrsit doamna Brebenaru nu mai putu astepta. Copilul veni. Toma se oferi sa-l bo teze. Doamna refuza ca sa-i arate cum ntelege o femeie sa-si respecte cuvntul. Spr e a mpaca pe mama suparata, Toma Novac darui copilului, de botez, un loc de casa pe Bulevardul Carol. Mama se nduiosa si plnse gndindu-se ca locul face aproape o ju matate de milion, cu toate ca la averea lui nu nseamna mare stirbire. Primi cadou l si, vrnd sa-i dovedeasca deplin ca i-a trecut mhnirea, l tocmi sa fie nasul ntiului copil pe care trebuie sa i-l mai dea Dumnezeu. Facura botez cu alai. Toma iar s upara pe mama fericita, venind cu mare ntrziere. Si doar i pregatise o surpr iza: c opilul avea sa se numeasca Toma. Asa esti d-ta, ti face placere sa ma necajesti , i imputa doamna Brebenaru de mai multe ori n cursul serbarii. Toma se scuza ca a avut curs la universitate, dar nu se mai prapadi de grija ei. l preocupa o cunost inta noua ce o legase aici, Tudor Aleman. Descoperise n ochii lui stralucitori de iluminat si chiar n vorba, cu toate ca spunea naivitati, ceva neobisnuit. Dupa c e se desparti de batrnul ciudat, Toma crezu ca i-a dat o importanta exagerata, i p aru rau ca s-a grabit a-i primi invitatia. Ce poate sa-i spuna deosebit un om ca re ntoarce ochii pe dos, sporovaind misterios despre Dumnezeu ca un calugar dorni c de minuni? Poate sa se faca si de rsul colegilor daca s-ar afla ca s-a lasat ad emenit de cine stie ce sectator nenorocit si fanatic. Mai are patru zile ragaz s a se gndeasca, dar chiar mine i va scrie doua rnduri politicoase, anuntndu-l ca nu po ate merge la ntlnirea fagaduita. A doua zi i fu lene: Nu-i scriu, dar nu ma duc. Pe urma si zise ca, neducndu-se, nseamna a-si marturiei frica sau cel putin inferiori tatea fata de un om care se lauda cu ntelegerea adevarata a tainelor lumii. Omul poate sa fie un simplu sectator,

precum ar putea fi si un ntelept caruia experientele vietii i-au revelat orizontu ri noi. Un convins face ct doi ndoielnici. Gnditorul n-are de ce sa se sperie de o idee, orict ar fi de curioasa. Sovai pna n clipa din urma, dar se duse. Aleman i dez valui o constructie n care el gasea explicate fara rost tainele necunoscutului. T oma l asculta cu toata atentia si nu se dumeri. Ajuns iar n strada, i se parea ca a visat, ca Tudor Aleman e doar o nascocire a lui, desi numai adineaori se despa rtise de el. Senzatia l enerva. Toate cte i le nsirase Aleman, parc-ar fi dormit de mult n adncimile sufletului lui, i rascolisera gnduri proprii. Merse de-a dreptul l a Brebenaru. Trebuie sa afle precis cine-i n definitiv acest Tudor Aleman? Avocat ul surse: Aleman te intereseaza? Te-am vazut la botez cum vorbeai cu el si chiar i spusei nevestei mele. Credeam ca-l cunosti mai de mult . nti si nti e un om foarte cumsecade, dintr-o familie buna, cu relatii multe. E bine primit pretutindeni. A fost prieten cu tata si venea uneori, rar de tot, pe la noi. Sunt sigur ca si p e tatal tau l-a cunoscut. Sa-l ntrebi numai! A fost mult timp profesor la liceul Lazar. Era si pe vremea noastra, dar tu, ca particular, n-ai prea cunoscut pe pr ofesorii nostri. Nu cred totusi sa nu fi auzit de Aleman. Poate ca ai uitat. Era foarte iubit si stimat de toti elevii. Se purta blnd si stia multa carte. Mi se pare ca a fost de filosofie sau asa ceva. Trebuie sa aiba peste sasezeci de ani, da, da, negresit... Auzisem odinioara ca ar fi avut multe si grele nenorociri d e ndurat. A fost nsurat de vreo trei ori si, daca nu ma nsel, n-a avut parte de fer icire n casnicie, caci nici una din nevestele lui n-a murit de moarte naturala. L umea vorbeste multe. Sunt chestii delicate n care un strain n-are sa se amestece. n orice caz pe Aleman suferintele parca l-au otelit si i-au sporit ncrederea n via ta sau n Dumnezeu, nu mai stiu bine, ca pe mine asemenea lucruri nca nu ma interes eaza. Poate cnd voi mai mbatrni. Sunt multi oameni foarte seriosi, care l considera un apostol si cred fanatic n nvataturile lui, desi el e zgrcit si nu-si destainuies te ntelepciunea dect celor pe care i gaseste capabili si dornici sa-l nteleaga. Se v ede ca pe tine te apreciaza deosebit, daca te-a poftit si acasa la dnsul. Dar ce sa ma mir! Sentimentalismul intelectual a fost si slabiciunea ta nca din copilari e! 4 Toma Novac nu voia sa se mai gndeasca la Aleman si la naivitatile lui gramad ite ntr-un sistem cu aparente serioase. Se gndea totusi nencetat. Descoperea goluri , crapaturi tot mai multe. E un joc de fantezie si nimic altceva!" si zise la urma . O cladire n vnt, de vreme ce toata constructia e fara posibilitati de verificari reale. Cnd credea ca a terminat, i apareau alte obiectii, numai obiectii. Presupu nnd admisbila existenta unei lumi spirituale si alteia materiale,

admitnd chiar interpenetratia bizara, de care vorbeste Aleman, si geneza sufletul ui omenesc ca o simpla transformare a unui principiu spiritual pentru nevoile un ei regenerari reclamate de esenta eternitatii, ramne totusi ntrebarea: de ce sapte vieti pamntesti, tocmai sapte? De ce nu mai putine ori mai multe? Declarnd pe sap te numar sfnt sau misterios, nu se rezolva nimic. Apoi ntr-o zi, narmat cu argument e zdrobitoare, batu iar la usa lui Aleman pe neasteptate. Batrnul, parc-ar fi sti ut pentru ce vine, i zise ndata: ndoiala e buna, dar cu masura! Caci, sa nu uitam, n doiala e totdeauna nceputul negatiei si negatia nseamna distrugere! Numai credinta ntareste sufletul si-l deschide pentru adevarurile eterne! Atunci fericiti cei s araci cu duhul, caci ei sunt mai plini de credinta si de prostie , facu Toma far a a-si ascunde o deceptie dispretuitoare. Aleman se nflacara numaidect: Da, domnul e profesor! Da! Fericiti! D-ta ti nchipui ca cel ce stie mai mult, ntelege neaparat mai mult? Sau ca stiinta merge mna de mna cu fericirea? A, cum te nseli! Dar ce ar e a face progresul stiintelor cu sufletul omului? Toate inventiile si descoperir ile din lume au fost oare n stare sa netezeasca pentru vreun om calea fericirii a devarate, sa-i daruiasca o merinde pentru clipa cnd trece poarta necunoscutului? Si crezi ca ar fi mai multa fericire n omenire daca toti oamenii, printr-o minune , ar deveni filosofi ca d-ta sau savanti ca, sa zicem, colegii d-tale de la univ ersitate? Toma Novac zmbi ngaduitor. Adica napoi, la caverne! De ce atta ironie? urm a Aleman, mai potolit. A nu te bizui pe infailibilitatea stiintei, poate ca nu e tocmai o crima, cnd stiinta nsasi si recunoaste neputinta de a patrunde acolo unde sufletul ar avea nevoie de sprijinul ei. Rechizitoriul batrnului nu-l interesa. Erau lucruri rezolvate de mult pentru dnsul. l asculta totusi, nevroind sa-l umile asca prin afisarea unei superioritati nerabdatoare. De altfel Aleman vorbea cu a tta foc ca-i placea sa-l asculte. Numai cnd ncerca sa treaca la alta ordine de idei , Toma l opri: D-ta esti multumit cu solutia pe care ai gasit-o. Se poate. Dar so lutia e nefolositoare cta vreme nu poate servi si altora aceeasi multumire. Orice religie ofera credinciosilor macar motivele generale care pot lamuri putin mntui rea si care astfel devin convingatoare. Sau solutia d-tale e atta de hermetica nct trebuie sa ramie inaccesibila celor multi? Tudor Aleman statu cteva clipe pe gnduri , apoi vorbi cu o raceala aproape respingatoare: Solutia mea, cum zici d-ta, mer eu cam ironic, s-a nascut din dureri sufletesti si numai sufletului se adreseaza . Savantii pot s-o numeasca naivitate, ca d-ta, sau chiar mai rau. Cine nsa vrea s-o

patrunda, poate gasi ntr-nsa mngiere. Viata nu mai e zadarnica. Sufletul e pregatit sa ndure toate durerile, caci i ramne vesnic nainte rvna si speranta de a ntlni perech a sa spirituala. Moartea nsasi devine un accident n viata adevarata a sufletului s i nu mai poate ngrozi pe omul care are credinta renasterii si, la sfrsitul liniei pamntesti, a eternitatii n lumea cealalta! Toma si dadu seama ca a atins o rana n in ima batrnului. i paru rau. Aleman protesta. Schimbara vorba. Toma i povesti ndoielil e care au facut dintr-nsul, fiul unui mare om de afaceri, un profesor preocupat d e combinatii mintale condamnate sa ramie mai mult sau mai putin sterile. Bietul t ata stiu ca s-ar cruci, vazndu-ma vesnic cu gnduri despre alte lumi, n loc sa ma in teresez de ntreprinderile Novac"! adaoga Toma. Te nseli! striga Aleman. Eu am cunos cut putin pe tatal d-tale, adevarat, dar pot marturisi ca nu era tocmai asa de i nsensibil pentru problemele sufletului, cum ti nchipui! Ajunsera sa vorbeasca desp re moartea lui Petre Novac. Aleman tinea minte ca a avut o nmormntare impozanta. T oma i spuse cum sa mbolnavit, cum si-a presimtit sfrsitul. i zugravi ultimele moment e si mai ales lucirea stranie ce i s-a aprins n ochi n clipa cnd si-a dat sufletul. Tudor Aleman se facu deodata rosu, sari de pe scaun si, cu o solemnitate neobis nuita, declara: Iata o verificare, domnule profesor! Toma Novac l privi nedumerit . Solemnitatea batrnului i aparu cam ridicola. Ce verificare? mormai dnsul dupa o p auza. Nu cereai d-ta verificari? facu Aleman grav. Ei bine, una ai avut-o d-ta ns uti si n-ai priceput-o: briliantul care spui c-a stralucit n ochii parintelui d-t ale n clipa mortii! i dadu explicatii mai ample. A saptea viata pamnteasca e sfrsitu l carierei materiale a sufletului. n viata a saptea deci barbatul trebuie sa ntlnea sca pe femeia care ntrupeaza perechea lui sufleteasca si sa se uneasca negresit c u ea. Rodul material al acestei uniri va fi animat de asemenea de un suflet care si ncepe a saptea existenta materiala. Moartea ce ncheie ultima viata pamnteasca nse amna nsa izbavirea cea mare a sufletului. De aceea n clipa despartirii de nvelisul material, sufletul dobndeste constiinta pura atotcuprinzatoare prin care, ridicndu -se deasupra timpului si spatiului, poate contempla simultan toate vietile sale n afara de lumea spirituala. Contemplarea fiind preludiul eternitatii, se manifes ta n ochii muribundului ca o strafulgerare de lumina incomparabila. E culminatia vietii pamntesti n revelatia fericirii vesnice. Toate acestea mi le-ai spus data t recuta , zise Toma cu ton glumet , dar nu stiam ca vrei sa mi le aplici chiar mi e si tatalui meu! Necredinta lui supara pe Aleman. i facu imputari, adaognd la

urma: Am acuma un mare regret: ca sunt prea batrn si voi muri naintea d-tale. Sunt sigur ca stralucirea pe care ai vazut-o n ochii tatalui d-tale n clipa mortii, se va constata si n ochii d-tale cnd vei muri ! Moartea nu cere certificat de vrsta, asa ca nu se poate sti daca n-ai sa-ti poti verifica teoria si asupra mea! vorbi Toma cu acelasi glas. Se pregati sa plece. Era mai nviorat, parca explicatia lui Aleman, prin extravaganta ei, i-ar fi alungat gndurile serioase. Strngndu-i mna, ma i ntreba totusi: De ce tocmai sapte, domnule Aleman?... De ce numarul sfnt? Crezi ca numarul are o importanta att de mare? raspunse batrnul neclintit. Eu cred ca sa pte, fiindca sapte e un numar considerat sfnt n toate timpurile, la toate popoarel e si n toate ocaziile. D-tale nu-ti ajunge explicatia asta? Nu te obliga nimeni s -o primesti. Adopta orice numar vrei! Nu numarul, ci principiul e totul! Numarul nu-l poate verifica dect fiecare om n clipa cnd s-a despartit definitiv de ceilalt i oameni. Principiul nsa se poate verifica din stralucirea pe care ai vazut-o si d-ta, care ti-a tulburat sufletul, de vreme ce ai pastrat-o vie, si pe care acum a, din vanitate, vrei s-o ridiculizezi putin. Asa, domnule profesor. Si la reved ere! Plecnd Toma Novac recunoscu n sine ca are dreptate Aleman. i era chiar rusine ca a venit cu asemenea obiectii ridicole, cnd ar fi putut sa respinga temelia con structiei fantastice pe care un filosof ca el nici n-ar trebui sa-si piarda vrem ea s-o asculte. Pe urma si zise ca ridicol e nsusi interesul ce-l arata lui Aleman si se hotar sa sfrseasca si sa-si vaza de ocupatiile obisnuite. Cu toate acestea continua sa combata n gnd, mereu, pe batrnul Aleman si gasi o ntrebare care l ndemna s taruitor sa-i faca o noua vizita: Mai este ceva, domnule Aleman... nca nu mi-ai s pus. Se vede ca ti-a scapat sau ca nici d-ta nu esti lamurit. Ce se ntmpla cu sufl etul omului ntre sfrsitul unei vieti si nceputul celei noi, ntre moartea trecuta si nasterea viitoare? Tudor Aleman, parc-ar fi asteptat de mult ntrebarea, i servi o explicatie foarte amanuntita: planul lumii materiale, planul lumii spirituale, p lanul intermediar... Toma si pierdu rabdarea: Planuri, mereu planuri! Dar de unde iei certitudinea existentei planurilor d-tale? Un cuvnt explica alt cuvnt... Cert itudine nu exista, fireste! raspunse batrnul, linistit. N chiar n planul lumii mat eriale n care traim acuma! Ai d-ta barem certitudinea propriei existente? Simturi le singure le avem ca dovezi ale existentei. Dar arata oare ele realitatea, cnd ns asi matena din care sunt alcatuite are o realitate problematica, de vreme ce ese nta ei e energie, adica un cuvnt, adica nimic? Mai reala existenta au ideile rasa rite din suflet, deci dintr-o esenta spirituala. Ele nu cer dovezi ICI

palpabile, fiindca nu poti dovedi spintualitatea prin materialitate. Dovada real itatii lor o ofera ele nsele prin aparitia lor spontana. Tocmai spontana nu s-ar putea zice , ntrerupse Toma Novac. Ca sa apara o idee, se cere mai nti un creier, d eci tot o materie. Crez d-ta ca ideile n-ar putea avea o existenta independenta de i vreun creier oarecare? ntreba Aleman repede. Dar atunci ce nevoie mai ai de suflet? Atunci ntre suflet si idee ar fi identitate! Si n-ar fi oare mai realista explicatia complexului sufletesc? se bucura batrnul. nchipuieste-ti si judeca: ce lula initiala sa fie temnita unei idei. Cu ct se dezvolta trupul material, cu att ideea creste, se complica, se ramifica, pna ce redobndeste constiinta existentei s ale proprii independente sau pna ce se ridica din nou la ideea pura ce a fost nain te de unirea cu materia. Nu se poate? Ti se par mai plauzibile explicatiile mate rialiste care, cnd dau de vreo dificultate, o lichideaza cu o strngere dispretuito are din umeri, ca d-ta acuma, sau cu o vorba magica: subconstient, eu, transform ari? Toma nu se putu stapni sa nu-i spuie: Bine, dar d-ta nu bagi de seama ca, ir oniznd fiinta care lucreaza cu notiuni, nu ncetezi totusi a-ti demonstra ntelepciun ea tot prin cuvinte, ca toata constructia d-tale nu e n realitate dect o cetate de cuvinte? Aleman se rosi parca l-ar fi palmuit. Tacu. Trziu zise: Daca d-ta te-ai oprit numai la cuvinte, atunci ti-am vorbit n zadar si-mi pare rau ca ne-am pier dut vremea! Se despartira ntr-o atmosfera de raceala. Toma Novac nsa n-avea pareri de rau. si zicea ca nu se putea lasa pna la capat amagit de niste fantasmagorii d e batrn fara ocupatie. Ar fi fost si umilitor pentru un profesor de filosofie. Si nici macar nu are sa-si impute nimic, deoarece i-a aratat o indulgenta excesiva , l-a ascultat, a ncercat sa-l convinga fara a-l jigni. Dar fanaticii asa sunt, e goisti! Peste cteva zile nsa se pomeni cu Tudor Aleman. Venea ca un pocait. Toma s e nduiosa si se gndi ca a fost brutal cu batrnul. Sa nu mai vorbim despre lucruri c are!... murmura Aleman, ridicnd ochii n sus fara a sfrsi gndul. Totusi vorbira mereu . Se suparau, cnd unul, cnd altul, reveneau, rencepeau. Se vedeau din ce n ce mai de s. Erau prieteni. Aleman i povesti cum a ajuns sa creada n ceea ce dispretuise tot deauna. De multe ori plngea, socotind ca viata i-a fost zadarnica si va trebui so reia cine stie unde si cnd. Asta nseamna ca nici solutia d-tale nu fericeste pe om! triumfa Toma. Nu fericeste, dar cel putin consoleaza! riposta batr nul, nviornd u-se ndata parca ar fi ncercat sa-i smulga pamntul de subt picioare. Daca n-am putu t avea parte de fericire n viata aceasta, am

cel putin siguranta ca fericirea ma asteapta negresit ntr-o viata viitoare. A rec unoaste si a plnge zadarnicia unei vieti ntmplatoare e tocmai ncrederea n dreptatea p rovidentei divine! n orice caz moartea nu mai are nici o putere asupra mea si o p ot privi n fata fara strngere de inima! Toma Novac i vorbea despre zbuciumarile tin eretii, despre calatoriile facute si planuite. Aleman si aici descoperea posibi litati de verificare: Ai dorit sa calatoresti prin India, Mezopotamia, Egipt, It alia... Ei bine, ai dorit fiindca unele din vietile d-tale trecute le-ai trait p e acolo! De ce ti se pare asa curios? n toate gasesti dovezi fanteziste pentru si stemul d-tale! D-ta zmbi Toma. Am dorit sa cunosc anume tari pentru ca ma interes eaza si ma intereseaza pentru ca am citit despre ele, despre trecutul lor, mai m ult dect despre tine. Bine, bine, dar nu te gndesti: de ce ai citit mai mult despr e unele dect despre altele? Asa s-a nimerit, nti, si pe urma fiindca stiintele noas tre s-au ocupat pna azi mai de aproape de piramidele din Egipt dect de cele mexica ne de la Teotihuacan, de pilda! Nu se ntelesera, fireste. De altfel Aleman, cnd nu razbea cu argumentele, i preciza tot mai des ca se va convinge n clipa mortii si a verificarii supreme. Toma socotea cam tardiva verificarea dar, pentru salvarea armoniei, o admitea si chiar i fagaduia ca are sa-si aduca aminte neaparat atunc i de sistemul Aleman. Apoi rdeau amndoi, mpacati. Veni primavara. Toma Novac parca n tinerea. Nu mai avea rabdare sa stea n casa. Toata ziua hoinarea ca un strengar. Si mereu i se parea ca trebuie sa se ntlneasca cu cineva, nct uneori se gndea nveselit : Te pomenesti ca-mi gasesc mireasa si fericesc pe d-na Brebenaru. ntr-o dimineat a de nceput de mai iesi de-acasa pe jos. Era asteptat de niste colegi, la univers itate. Pornise nsa cu o ora mai devreme, sa aiba ragaz sa se plimbe, i batea inima . Parca m-as duce la o ntlnire amoroasa! si zise, ajungnd n Calea Victoriei. Si doar nu ma asteapta dect niste discutii plicticoase. n piata palatului avu o tresarire ciudata, si aruncase ochii pe celalalt trotoar si zarise o femeie necunoscuta la bratul unui barbat necunoscut. O vedea numai din spate si totusi simtea ca o cun oaste. Iuti pasii, trecu dincolo, pe urmele perechii straine. Un val de rusine a paru si se stinse ntr-nsul: Parc-as fi copil... Unde-i demnitatea? n aceeasi clipa, ca si cnd ar fi facut-o nadins fiindca l simtise, femeia opri pe barbatul ei, se nt oarsera napoi la o vitrina. Toma Novac o vazu mai bine. Era ntr-o haina alba, cu p alarie alba. Snii rotunzi tremurau ca de o bucurie neasteptata . Cr lionti blonzi i

gdilau obrajii. Buzele surdeau. Privirea nsa i alerga de ici-colo, iscoditoare. Toma stia ca pe el l cauta. Oameni nepasatori i desparteau, treceau, se mbulzeau. Totus i privirile lor se gasira. Ochii ei erau verzi, mari, cu o lumina tainica , moal e si nvaluitoare ca o mbratisare. Sufletul lui se nfiora pna n temelii, parca i s-ar fi lamurit deodata o lume n care pna azi a bjbit ca orbul fara calauza. Pe fata ei s e ivi o umbra de uimire. Era semnul ca n inima ei s-a petrecut aceeasi revelatie. Ciocnirea privirilor tinu mai putin de o secunda. Femeia cu barbatul se apropia u. Toma, n nestire, se opr i la aceeasi vitrina, lnga ea. i auzi glasul, dulce si m atasos, tremurnd. Vorbea o limba straina . Barbatul raspundea rar, gros, indifere nt. Era nalt, ras, cu figura tabacita si blnda. Toma l ura. Apoi perechea porni nain te. Novac mai ramase la vitrina pna se departara ctiva pasi. i urmari. Lumea era to t mai deasa pe trotoar, nct trebuia sa dea din coate ca sa se poata tine dupa ei. Din cnd n cnd i vedea silueta, cu soldurile leganndu-se ritmic, chematoare. Nu ndrazne a sa se apropie prea tare. i era frica sa nu faca o prostie, si surprindea uneori gndul de a o smulge de la bratul strainului, cu orice risc. Se stapnea zicndu-si ntr -una: Si totusi o cunosc de undeva... Am mai ntlnit-o... Se pomeni iar lnga ei. Tre buia sa-i mai soarba privirea. Voia sa-i ntreaca si apoi sa se ntoarca, sa-i ncruci seze. Deodata nsa auzi la doi pasi: Domnule Novac! .. Toma! .. Ce Dumnezeu! Nici nu mai vrei sa-ti . cunosti prietenii de treci asa? . Era d-na Brebenaru, zgomot oasa, ncalzita. Tocmai iesise dintr-un magazin. Toma trebui sa stea pe loc, mai a runcnd o privire spre necunoscuta care, auzind glasul d-nei Brebenaru, ntoarse cap ul, parca ar fi vrut sa profite de un pretext. n ochii ei era aceeasi lumina cald a, acum nsa muiata ntr-o tristete. Mi se pare ca esti strengar? l dojeni d-na Brebe naru, prinznd privirea lui pierduta. Si eu care ma zbat mereu sa te nsor! Va sa zi ca plac de aceea fugi d-ta de ofiterul starii civile ca dracul de tamie! ti mai bi ne strengariile, nu-i asa? Uite, cum nsala aparentele. Eu te credeam nevinovat ca o fata mare! Dar acuma bine ca te-am prins! Sa poftesti sa-mi faci curte si mie si sa ma nsotesti pna... Toma statea pe spini. Zmbi de nevoie, se scuza ca are o c onferinta si chiar a ntrziat. Atunci du-te, du-te, se milostivi doamna. O fi confe rinta, o fi vreo cucoana, iaca te las. Sa nu zici ca din pricina mea... i saruta mna parcimonios, blestemnd n gnd ceasul cnd a cunoscut-o. Alerga pna n colt, uitndu-s rijorat n toate partile... Oamenii se mbulzeau, rdeau galagiosi, veseli, mereu alti i si parca mereu aceiasi. n mijlocul lor, Toma Novac, cu ochii umflati de spaima, era ca un naufragiat care pierde, clipa cu clipa, orice speranta de

salvare. Se repezi pe Bulevard n sus si n jos, apoi iar pe Calea Victoriei, reveni nd tot n acelasi loc, tot mai deznadajduit. Se nvrti acolo pna trziu. Ajunse acasa zd robit. Izbucni n plns zguduitor. I se parea ca si-a pierdut inima. 5 O zi ntreaga si macina durerea n taina, ncerca toate sireteniile sa-si nsele sufletul. A fost o fe meie ca attea mii de mii. A disparut? i va iesi n cale alta, cum i-a iesit asta. Da r ca asta nu e nici una n lume! Era frumoasa? Sunt altele mult si mult mai frumoa se. N-are dect sa ntinda mna. Dar tainele din ochii ei! A doua zi veni Aleman, de d imineata, parca ar fi banuit ceva. Toma l mbratisa, plnse si-i marturisi desperarea , l nabusea taina iubirii. Batrnul si freca minile, vesel, ncntat si numaidect ncepu explice ca poate sa fie chiar femeia pe care trebuie s-o ntlneasca ntruna din cele sapte vieti. Domnule Aleman , izbucni Toma ndurerat , te rog, te implor, nu ma m ai chinui acuma cu vietile d-tale! Lasa-ma! Crede-ma! Ce vieti!? O iubesc, nteleg i? E singura femeie pe care am iubit-o, e... Asta spuneam si eu! ntari Aleman, ne tulburat. E perechea divina... Trebuie s-o gasesc, chiar de-ar fi sa rascolesc t oate casele din Bucuresti! jura apoi Toma. Doua zile nu facu nsa dect sa se tnguias ca. Aleman venea sa-i tie isonul si, profitnd de ocazie, amesteca pe necunoscuta tulburatoare n reteaua conceptiei lui asupra lumii. ntrebuintnd aparitia si dispari tia ei ciudata ca motive demonstrative pentru anume amanunte complimentare. Tom se mblnzea ndata ce n vorbele lui prindea speranta de a o revedea. Atunci i punea si n trebari care pe Aleman l umpleau de bucurie fiindca n ele simtea n sfrsit nceputul cr edintei. Evident ca trebuie sa fie o solutie a sufletului ascensiunea celor sapt e vieti terestre! se nflacara batrnul. Dar, fireste, nu una conforma cu logica uma na, ci potrivit legilor divine pe care mintea noastra numai n momente rare le poa te simti. Astfel diferitele vieti alcatuiesc una singura cu suisuri si coborsuri, cu bucurii si suferinte puse n slujba aceleiasi rvne supreme. De aceea, peste sec olele sau mileniile ce despart n timp si spatiu vietile pamntesti ale aceluiasi su flet, scntei de amintiri nnoada fire care vibreaza uneori n inima omului. Reminisce nte stranii rasar brusc, doruri vagi, visuri ciudate, uri inexplicabile , toate marturii ale existentelor vechi din noi. Experientele grele dintr-o viata nu ramn fara efecte n alta urmatoare. O deceptie adnca trebuie sa aiba repercusiuni n priv inta caracterului general al vietii viitoare... Toma Novac si dadu seama ca, stnd cu minile n sn si visnd, n-

are s-o mai gaseasca niciodata. Poate, daca ar fi mers a doua zi si ar fi astept at pe acelasi drum, ar fi si ntlnit-o! Se nfiinta n Piata Sarindar si statu la pnda, razimat de bara unei vitrine, ntre tineri spilcuiti si fara rost care cochetau cu femeile usoare ce-si plimbau, neobosite, fardurile si decoltajele pe trotuarul n tesat de lume. De cte ori zarea o palarie alba, tresarea. Pleca de-acolo cel din urma, desi venea cel dinti. Erau sase zile de cnd o pierduse. Seara veni acasa mai abatut. Asteptarea, n acelasi loc, i se parea ca a fost o copilarie. Cum sa iasa ca o functionara comerciala, la aceeasi ora, pe Calea Victoriei? ea, A trecut o data? A fost o ntmplare. Cine stie cnd va mai trece? Ar trebui sa ncremeneasca n fata vitrinei de dimineata pna seara ca sa se repete ntmplarea, daca cumva n-o fi pleca t undeva chiar de-atunci. Se culca trziu si adormi ndata. Avu visuri numai cu ea. I se arata subt nfatisari diferite, ca o ademenire, si se pierdea mereu n clipa cnd era s-o dobndeasca. Alerga dupa ea prin tari necunoscute, n epoci bizare, aci pas tor indian, aci mare dregator egiptean, apoi scriitor ntr-un templu atenian, sau cavaler roman, calugar medieval, revolutionar provincial... Si ea i aparea mereu, l chema, l ndemna.'" Iata efectele fanteziilor lui Aleman! se gndi cnd se destepta, simtind totusi n inima mai vie icoana ei, parca visurile l-ar fi purtat prin lumi reale. Desi nu mai avea ncredere n asteptarea nselatoare, deocamdata pna va gasi un mijloc mai bun, se duse tot acolo, chiar mai devreme ca-n zilele trecute. Statu . Dupa-amiaza rabdarea l parasi din ce n ce. Se nsera. Lumea se rarea. Se hotar sa p lece si nici sa nu se mai ntoarca n piata blestemata. Mai astepta totusi un rastim p. Apoi porni ntr-o doara, pna n colt. Si deodata i aparu att de aproape ca i atinse r ochia alba cu pulpana hainei. Se opri, fulgerat, i ntlni ochii, n care vazu clar apr inzndu-se o flfire de bucurie. Era tot la bratul strainului. La marginea trotoarulu i si ncetinira mersul, asteptnd sa treaca niste masini, pe urma traversara Calea Vi ctoriei, repede, si coborra pe Bulevard. Toma Novac si reveni si se lua dupa ei, c uprins de o fericire care-i fierbea sngele. Se tinea la o distanta potrivita, sa nu bage de seama ca-i urmareste si totusi sa nu-i piarda din ochi. Intrara ntr-un restaurant. Toma se plimba de cteva ori prin fata usii. i veni n minte ca sala poa te sa aiba si alta iesire, nct n vreme ce el asteapta aici, ei dispare fara sa-i za reasca. Navali nauntru, desperat. Se uita vor mprejur, i vazu. La ctiva pasi gasi o mescioara libera. Se aseza, tragnd cu coada ochiului spre ea. l privea cu o uimire plina de multumire. Un chelner i puse o lista dinainte. Da-mi ce vrei, orice, in diferent! Chelnerul starui, l goni. i aduse mncari. De-abia le atinse. O vedea numa i pe ea, desi nu se uita ntr-acolo de loc. Apoi deodata simti ca ei s-au ridicat de la masa. Se ngrozi. Striga mai

ragusit: Plata!... Iute, iute! Imediat vine, imediat! l linisti chelnerul, mngind n ota. Toma i vazu la iesire, ntlni privirea ei. Se socotea pierdut. Nici macar n-ave a bani marunti. Arunca o bancnota de o mie si alerga, bolborosind: Opreste restu l! Chelnerul se nclina pna la pamnt, multumi fericit. l credea nebun. n strada, Toma se potoli. Pertractau cu un sofer, care nici nu catadicsea sa-i priveasca. Porni ra tot pe jos, pe unde venisera. Toma Novac binecuvnta indolenta soferului. Din B ulevard apucara pe strada Batistei, apoi pe niste ulicioare scurte, tacute. Toma , ca sa nu fie observat, mergea mereu pe celalalt trotoar, ascultnd uneori ecoul pasilor lor. Disparura iar ntr-o strada. Toma alerga pna la colt. Se oprisera n fat a unei case. Se apropie tiptil. Auzi scrtit de chei n broasca si pe urma poarta trnt indu-se cu zgomot de fier. Peste drum era o bacanie cu crciuma. Toma trecu ntr-aco lo, hotart sa ntrebe cine sade n casa unde a intrat ea. Doua ferestre se luminara d eodata. O vazu scotndu-si palaria, zmbind, apoi veni la geam sa traga transperantu l. Bratul ei se nalta si se cobora parca ar fi facut semn de chemare catre Toma p e care l simtea n ntunerecul noptii. Lumina se mai filtra galbuie prin perdelele nch ise poate o jumatate de ora. Pe urma se stinse. Toma Novac se gndise sa vegheze a ici pna a doua zi, sa nu se ntmple s-o piarza iar. n clipa cnd se ntunecara ferestrele si lua seama. De-acum i-a gasit cuibul. N-are nici un rost sa-i pazeasca. Mai bi ne sa vie mine dis-de-dimineata, odihnit. Casa o cunoaste: doua ferestre n strada, poarta de fier mpletit ngradind o curte ct palma, n colt, un felinar lumina tablita indicatoare: Strada Alba. A doua zi, Toma Novac fu primul client al bacaniei di n Strada Alba. Se aseza lnga fereastra sa poata observa orice miscare n casa de pe ste drum. Trgui lucruri la care nu se gndise niciodata, bau cteva pahare de vin acr u si nghiti diverse gustari ramase de ieri. Trebuia sasi justifice sederea ndelung ata n pravalie. n sfrsit pe la zece poarta se deschise. Strainul cu palarie de paie si baston aparu. Toma l recunoscu si se nfricosa. nca nu se hotarse ce are sa faca, desi avusese timp. l vazu pornind spre coltul strazii, atta pe unde au venit asea ra. Peste drum un transperant se ridica ntr-o fereastra. Nu se zarea nsa nimeni. T oma se sculase n picioare. Plati, i tremurau minile. Apoi se repezi afara, parca ar fi ntrziat de la o ntlnire. Facu ctiva pasi pe trotoar, sovai, n sfrsit trecu grabit trada, intra pe poarta de fier, urca scara si batu la usa. n aceeasi clipa se des chise, parca ar fi fost asteptat si nici n-ar mai fi fost nevoie sa bata. Se tre zi ntr-un vestibul putin ntunecos. Auzi n urma lui nvrtindu-se cheia de doua ori, dar nu se uita napoi.

Simtea ca trebuie sa fie ea si parca nu ndraznea s-o priveasca. Fsit de stofa matas oasa aluneca pe lnga dnsul si un parfum discret de verbina. Dupa singurul transper ant ridicat, Toma recunoscu odaia dinspre strada. Apoi toate gndurile i pierira si sufletul lui ramase gol n fata ei. Numai pe ea o mai vedea, parca ar fi disparut lumea ntreaga. Si ea statea, sprijinita de speteaza unui fotoliu, dreapta, uimit a, nfasurnduse cu amndoua bratele goale n haina usoara, de frica sa nu-i alunece. Un val de soare o ncadra ntr-o aureola viorie. Pieptul alb se zbuciuma. Se priveau. Privirile lor vorbeau. Asteptari, doruri, deznadejdi si bucur ii stravechi nviati n sufletele lor, nseninndu-le fericirea. Se cunosteau dintru nceputul-nceputurilor s i cunostinta era pentru eternitate. Tu! murmurau buzele ei cu glas dulce ca un s trop de miere proaspata. Tu! sopti Toma, nabusit, ca dintr-o alta lume. Apoi brat ele ei se deschisera ntr-o asteptare mare. Haina aluneca n jos de pe umerii ei rot unzi, mngindu-i corpul ca o sarutare prelunga. Toma Novac i cuprinse mijlocul. Ea, cu bratele calde, i nfasura gtul. 6 Ileana!... Ileana!... murmura Toma ndurerat de f ericire. si aflasera numele, de-abia dupa ce, ntr-o mbratisare vijelioasa, sufletel e lor s-au topit ntr-unul singur, si povestira trecutul si povestirea o ntrerupeau prin sarutari care le opuneau mai mult dect toate cuvintele nascocite de mintea o meneasca. Ileana era de douazeci si patru de ani si de sase ani maritata cu Stef an Alexandrovici Poplinski. Marturisi ca l-a luat din dragoste si l-a iubit numa i pe el pna ce a zarit deunazi pe Toma. E un om foarte bun, blnd si sentimental .A fost ofiter n garda imperiala si, n vremea razboiului aghiotant al tarului. Avea mari proprietati n Ucraina apuseana si e unicul descendent al unei familii nobile de origine poloneza. S-au casatorit n al doilea an al razboiului, la Moscova, un de Ileana, orfana, traia n casa unor rude bogate, moldoveni. Cnd a izbucnit revolu tia, a nceput calvarul lor. Poplinski fusese amenintat mereu cu moartea, n sfrsit, dupa ce au ajuns bolsevicii la putere, au trebuit sa fuga n strainatate. S-au opr it la Berlin. Au trait trei ani cum a vrut Dumnezeu. Din toata averea lor ramase sera numai cu bijuteriile. Rnd pe rnd, n asteptarea vremurilor mai bune, s-au dus c olierele, inelele, bratarile. Nu mai aveau nici o speranta. Atunci s-au hotart sa vie n Romnia. Ileana se nascuse n Basarabia. Mosia parinteasca din judetul Balti e ra zestrea ei. Desi tatal sau fusese functionar superior, n casa au vorbit moldov eneste. Daca ar izbuti sa salveze macar o parte din pamnturile stramosesti, viito rul lor ar fi asigurat. Sosira la Bucuresti sa se intereseze de soarta mosiei. S e gndeau sa se stabileasca aici, mai

ales: daca ar avea noroc sa-si redobndeasca averea. Erau acum de doua luni n Capit ala, fara a fi ajuns sa-si lucrurile. Mosia fusese mpartita la tarani, afara de c onac si cteva zeci de hectare prinprejur. Poplinski, prin emigranti rusi, facuse oarecare legaturi, dar dificultatile pareau de nenvins. Nestiind dect ruseste si n emteste, se ntelegea anevoie, desi altfel cstiga iute simpatii. Ar fi trebuit sa s e repeada pe la Chisinau, chiar la mosie, sa porneasca deacolo firul afacerii. S e izbea de greutati banesti si nici pe Ileana nu se ndura s-o lase singura. Aici traiesc foarte cumpatat. Nu au nici un servitor. Ea singura ngrijeste apartamentu l mobilat. Pe urma Toma se oferi sa le fie de ajutor. Ileana i ceru sa faca nti cun ostinta cu Poplinski. Toma spuse ca-l uraste. Ea insista: Aveti sa va mprieteniti , ai sa vezi! E o inima de aur. i facu ea planul cum sa intre n vorba fara sa-i tr ezeasca banuieli. Toma se ncapatna. I se parea o nedemnitate ceea ce i se cerea. S e gndea cum s-o smulga din minile lui, nu sa se apropie de el. n sfrsit trebui sa pl ece. Cnd ajunse acasa si aduse aminte ca nici cel putin nu s-a nteles cu Ileana cnd s-o mai vaza. Despartirea de ea l chinuia, i venea sa se ntoarca, sa nfrunte pe Popl inski. Seara nu se mai putu stapni. Se duse la restaurantul de pe bulevard. Nu in tra pna nu se convinse ca Ileana cu Poplinski sunt nlauntru. ntlni n treacat privirea ei care l ndemna. Se apropie, ceru voie sa se aseze. Apoi se prezinta. Planul ei se mplinise. Poplinski era ntr-adevar simpatic. Vorbeau nemteste, dar Ileana nu nte legea bine. Cu ea vorbea romneste. Rdeau. Toma i invita sa-i vada casa, sa prnzeasca o data mpreuna. Poplinski primi numaidect, marturisind fara nconjur ca ar fi feric it sa scape de restaurant macar o zi. Se mprietenira, precum prevestise Ileana. S e ducea si Toma pe la ei, veneau si ei pe la dnsul. Cu ct se legau nsa, cu att Toma s i vedea nadejdea mai ntunecata. Cu ea singura de-abia se mai putea ntlni. Trebuia s a umble cu Poplinski pe la ministere, pe la avocati. De cte ori i se plngea, ea zmb ea si soptea: Lasa, Toma, fii rabdator... Avea glasul moale si ndulcea cuvintele moldoveneste. Toma era ca un cine care, cnd se uita n ochii stapnei, pierde orice ndrj ire. n sfrsit, dupa cinci saptamni, i ceru energic sa se desparta de Poplinski. Ea s e nduiosa si plnse. i marturisi ca n-are curajul sa-l paraseasca tocmai acuma cnd e att de nenorocit. Poplinski s-ar sinucide, daca cumva n-ar omor-o mai nti pe ea. E b lajin, dar desperarea cine stie ce-ar face dintr-nsul? Toma cunoscu iar ceasuri d e chinuri, ca n zilele cnd o pierduse ntia oara. ndoieli i rodeau inima. Daca Ileana l tine n cumpana cu celalalt, nseamna ca el nu e mai mult pentru ea dect Poplinski. A tunci toate nchipuirile lui despre o iubire extraordinara au fost desertaciuni descurce refuza si-i

bolnave. Peste cteva zile nsa gasi pe Ileana vesela, zburdnd ca o pasare: Acuma l la s, Toma, pe Poplinski! Acuma trebuie sa-l las! mi pare rau ca va suferi din prici na mea, dar nu se mai poate! Toma se zapaci de bucurie. Nu mai voia sa-i dea dru mul. Sa vie n casa lui si se nsarcineaza el sa se descurce cu Poplinski. Nu-i pasa nici de scandal, daca ar fi sa fie! Ileana l mulcomi cu o vorba care l facu mai f ericit: Pentru copilul nostru trebuie sa fii cuminte... Pna azi Toma Novac si tain uise iubirea chiar fata de Aleman. Acuma sufletul i era att de plin de mndrie ca nu si-o mai putea ascunde. Batrnul nu se mira de loc. Banuise ca a ntlnit-o, tocmai f iindca nu i-a mai vorbit despre ea. Daca e ntr-adevar perechea d-tale si v-ati un it, nseamna ca vi sa mplinit destinul divin! declara Aleman cu ochii nlacrimati. Fe ricirea d-voastra e fericirea adevarata! Toma rse si-l batu pe umar: Vesnic cu si stemul d-tale! Vesnic! Esti un romantic incurabil, domnule Aleman! Pe d-ta nici fericirea nu te poate convinge? ntreba, serios, batrnul. Sa ma convinga? se minuna Toma. Adica ti nchipui ca omul fericit trebuie sa se gndeasca la moarte? Parc-ai f i dricar, prietene! Atunci, n ciuda tuturor dovezilor, nu crezi? Cred, cred tot c e vrei! striga Toma Novac deodata cu o stralucire n fata. Fiindca vreau sa-ti fac placere, vreau sa fii si d-ta fericit, sa fie toata lumea fericita! Iubirea e t aina tainelor, domnule Aleman! Poplinski trebuia sa plece negresit la Chisinau. Numai ziua urma sa se hotarasca. Planul lui Toma era gata. l facuse Ileana, ndata ce va porni el n Basarabia, ei vor pleca n strainatate pentru o vreme, pna se va mpa ca Poplinski cu situatia. n sfrsit se hotar: Poplinski va pleca n seara de 6 iulie. Mai erau trei zile. Toma Novac obtinuse pasapoartele. Fierbea. Ileana mai avea o teama: daca Poplinski se va nversuna s-o ia si pe dnsa la Chisinau? n ajun tinura toti trei sfat. Poplinski parea posomort si avea tremurari ciudate n priviri. Se p lngea ca vor fi mari cheltuieli, dar arata multa ncredere. Toma, cu discretia cuve nita, i oferi un mprumut pna se vor aranja cu mosia. Ileana protesta, dar Poplinski primi cu un surs amar: Emigrantul poate sa mprumute de la prieteni. Altfel ar tre bui sa piara. Se uita la Toma, lung, scrutator. Toma pleca ochii si spuse repede ca, ntre prieteni, nu se cuvine sa fie nencredere ori sfiala, ca e fericit sa poa ta face un serviciu att de nensemnat lui Poplinski, un om ncntator... ncntator, exact! mormai Poplinski, ntunecat.

Ileana astepta acuma ntrebarea de care i era frica. dar att de moale, parca nsusi Po plinski ar fi facut-o numai de Veni, forma. Ea ncepu sa explice ca nu se simte to cmai bine, ca o calatorie lunga ar mbolnavi-o de tot. Poplinski se mpaca ndata si n u mai starui. Toma se nfricosa de bataile inimii sale, si musca buzele sa-si stapne asca bucuria. Pe urma Poplinski si aduse aminte ca nu poate pleca la drum fara ni ci o arma. De la Chisinau va trebui sa mearga pe la Balti, pe la mosie. Cum sa u mble cu mna goala? Toma crezu ca e un pretext prin care vrea sa amne plecarea, sa le rastoarne toate planurile. Se nfiora, i dadu dreptate si-i spuse ca el are arme acasa. Daca ai vrea sa-mi faci o placere, ti-as aduce eu un revolver bun , urma dnsul, frecndu-si ncurcat minile. De altfel ma gndeam sa te nsotesc pna la gara... Po linski i multumi, strngndu-i mna si mbratisndu-l: Esti un prieten adevarat! Toma n-ave a nici o arma, afara de o carabina nemteasca stricata pe care o pastra ca aminti re din campanie. Trebui sa alerge, sa cumpere un revolver. Se felicita pentru id eea ce a avut-o. Petrecndu-l la gara, va fi sigur ca a plecat. Veni mai devreme. Ileana pregatea geamantanul si plngea. Toma vru sa-i arate lui Poplinski cum se mn uieste revolverul. Multumesc... cunosc! rse emigrantul. Suntem prieteni vechi! Se apropia ora trenului. Ileana se arunca n bratele lui Poplinski, hohotind parca i -ar fi cerut iertare. Poplinski o strnse la piept, miscat, bolborosind: Ileana, I leana... Fii cuminte!... Nu plec departe... Si apoi nu mai esti singura... Tom a se simti obligat sa murmure: Daca doamna mi da voie, am sa ma interesez din cnd n cnd... Te rog eu, mult! zise Poplinski, fara sa se uite la el, mngind spatele femei i. Apoi coborra n curtea mica, pavata. Din usa, Ileana striga blnd, facnd semn cu mna : Sa nu stai mult, Sasa! Sa te ntorci numaidect! Da, da... Ma ntorc numaidect! raspu nse Poplinski. Se nserase. Pna la gara se ntuneca. Trenul era ncarcat. Poplinski deabia gasi un loc pe coridor: N-are a face. Pot sta si n picioare. Se mbratisara si se sarutara. Toma ramase pe peron pna ce trenul disparu n noapte. Atunci fu cupri ns de remuscari. Se simtea umilit si ticalosit. Purtarea lui fata de Poplinski i se parea murdara. Regreta ca a ascultat pe Ileana si a legat cunostinta si prie tenie cu el. Acuma e prea trziu! Acuma ce-mi mai pasa de Poplinski? zise apoi scu turndu-se de gndurile negre. Ileana ma asteapta! O gasi putin ntristata, parca si e a ar fi avut remuscarile lui.

Bietul Sasa! murmura Ileana. Ce mhnit are sa fie cnd se va ntoarce si eu nu voi mai fi aici! Se privira adnc n ochi si uitara ndata pe Poplinski. Simteau ca nimic nu are importanta n lume afara de iubirea lor. Se vedeau, unul n ochii celuilalt, ca n oglinda vesniciei. Toma i spuse ca vor pleca mine dimineata, deocamdata n Italia. Dar nu mai vrea sa fie despartit de ea nici noaptea aceasta. Sa-si strnga ce dore ste si pe urma vor merge la ei acasa. Ileana se apuca bucuroasa sa-si adune nimi curile la care tinea. El i ajuta. Se opreau deseori si se mbratisau mereu, parca s -ar fi vazut ntia oara. si mprospatau amanuntele trecutului. Sunt tocmai sapte sapta mni de cnd am intrat aici, necunoscut! zise Toma, suspinnd de bucuria amintirii. Te asteptam, desi nu te cunosteam, ngna Ileana. Inima mea te dorea de mult, parca de cnd lumea! Sedeau pe divanul larg care adapostise ntia lor mbratisare. Se doreau ca si atunci. Toma i nlantui mijlocul si ea se lasa pierduta pe spate, cu buzele nset ate. Ileana, iubirea mea divina! sopti Toma, sorbindu-i respiratia ntr-o sarutare dureroasa. Odaia se umplu de suspinele iubirii, nct nu se mai auzi zgomotul usii care se deschise si se nchise. De-abia ntr-un trziu, Ileana vazu n pervazul dormitor ului, ncremenit ca o stafie, cu ochii iesiti din orbite, pe Poplinski. Groaza i nab usi glasul o clipa, Toma ntelese din privirea ei primejdia. Sarira amndoi n picioar e. Poplinski mormai atunci calm, parca si-ar fi pregatit de mult vorbele: Banuia m. Adica nu, stiam!... De aceea m-am ntors. n mna dreapta atrnata n jos, Toma zari re volverul pe care i-l daduse el cu cteva ore n urma. Si, ntr-o secunda, pricepu ca P oplinski a simtit de mult iubirea lor, ca plecarea n Basarabia a fost nascocita na dins ca sa-i surprinda. ntlni privirea lui si acolo si vazu osnda. Navea putere sa r osteasca nici un cuvnt, dar buzele i se miscau neputincioase. Cnd Poplinski ridica arma, Ileana striga frngndu-si minile: Nu-l omor, Sasa!... Nu-i el vinovat!... Eu s unt vinovata... l iubesc, Sasa!... Iarta-ma, Sasa! oma Novac, parca nici n-ar fi auzit strigatul ei, se gndi cu groaza T ca muscalul ar putea sa omoare pe Ileana. Se repezi desperat naintea ei, acoperind-o cu corpul lui. n aceeasi clipa odaia r abufni cumplit de patru mpuscaturi n care se amesteca tipatul femeii, ascutit de s paima, ca si cnd i s-ar fi sfsiat sufletul. A lovit pe Ileana!" i trecu lui Toma pri n minte. Vru sa se ntoarca spre ea, sa vada, dar se simti deodata clatinnduse pe p icioare, parca i s-ar fi ngreuiat corpul si i-ar fi slabit genunchii. Pe mine m-a izbit!" se gndi atunci. Unde m-a izbit, unde?" I se tulbura naintea ochilor. Se pra busea, si dadea seama, voia sa

se mpotriveasca si nu era n stare, si pierdu cunostinta. 7 Se destepta ntr-o odaie s traina. Numai cnd vazu sora de caritate ntelese ca se afla ntr-un sanatoriu. si simt ea zdrobit tot corpul. Nu era n stare macar sa-si aminteasca ce s-a ntmplat si cum a ajuns aici, si amintirea i s-ar fi sfarmat. parca Pe urma, ncet-ncet, se reculese . Din haosul mintii i se Ileana, apoi rabufniturile de revolver. Odata cu gndul m ortii i aparu si Aleman, vorbindu-i despre sistemul lui, numai despre sistem, ca un moment funebru. Cnd se mai linisti, auzi intrnd pe Ileana cu Aleman si doctorul . Asculta cu mare atentie explicatiile doctorului. Ei l credeau pierdut, n vreme c e dnsul era plin de sperante. Glasul Ilenei i mngia inima. Nu se putu stapni. Trebuia sa deschida ochii sa-si vindece durerile citindu-i n priviri iubirea. Fericirea n sa l osteni ntr-att ca nu mai putu nchide pleoapele. Vedea pe perete calendarul si p endula. Numarul sfnt!" se gndi cu nfiorare blnda n inima. Pe urma Ileana si Aleman vor bira ceva, n acelasi timp, dar cuvintele lor i se njumatatira n urechi parca i s-ar fi smuls brusc radacinile auzului. Pe urma limba pendulei ramase suspendata n stn ga, parca n ochi i s-ar fi stins izvorul luminii. Pe urma se gndi ca poate a venit momentul verificarii supreme despre care i tot vorbise Aleman, dar si gndul se frn se, parca sufletul i s-ar fi ntunecat facnd loc unei constiinte n afara de timp si spatiu... SFRSITUL ...Si totusi nu se poate asemenea verificare!... Ar fi absurda! " Toma Novac si dadu seama ca e completarea gndului care i se frnsese. Geana de lum ina i se aprinse iar n ochi si limba pendulei cobor ncet, trecu greoi n dreapta, ca si cnd ar fi vrut sa-i demonstreze ca ntr-adevar timpul nu s-a oprit n loc. Apoi au zi glasul Ileanei si pe al lui Aleman sfrsmd cuvintele ntrerupte: Scapa-l doctore, scapa-l!... Te implor! ...Ai vazut ce imensa fericire izvoraste din contemplare a eternitatii? Cadranul pendulei, lucios de alb, arata aceeasi ora, parca minuta rele nici nu s-ar fi clintit. Asta ar nsemna ca n-a trecut nici o secunda, poate n ici o miime de secunda de cnd... Gndul l supara, n minte i reveneau desfasurarile de vieti, dezvalui nti

despartite ntre ele de secole. Le simtea si nu ntelegea, si aduse aminte cum se zic e ca, n clipa mortii, omul si retraieste, ntr-o strafulgerare, ntmplarile vietii. Da, ultima, da! si zise istovit. Am fost eu, Toma , Novac!... Dar Mahavira si Unamonu , si Gungunum, si Axius, si Adeodatus, si Gaston?... Tot eu? Acelasi eu? Atunci Navamalika, Isit, Hamma, Servilia, Maria, Yvonne ar fi tot Ileana?... Adica prec um spunea Aleman?... Si daca toate-astea sunt nchipuiri care s-au smuls acuma din subconstientul meu?... De ce nsa tocmai acuma?" ntrebarile roiau n creierii lui ca scnteile dintr-un carbune peste care a cazut un strop de ulei. l dureau si-l obos eau. Misca putin bulbii ochilor parca privirea ar fi cautat singura pe Ileana. Z gomotele amutira mprejur ca retezate cu briciul. O tacere rece l nfasura, ntepata do ar de tic-tacul pendulei, rar, nabusit. Miscarea i risipi ntrebarile, dar i aprinse o durere n inima, ca si cnd un cleste greu ar fi strns-o din ce n ce mai aspru. Auzi alaturi plns nfundat si recunoscu sufletul Ileanei. Plnsul era ca o chemare la car e nu mai poate raspunde. Chemarea i picura n suflet o fericire nemarginita, o meri nde pentru o cale necunoscuta si nesfrsit de lunga. Ochii lui ncremeniti priveau a cum numai pendula si calendarul din perete. Vedea minutarele care nsemnau ora sap te si foaia alba cu un sapte rosu roman si altul negru arab. Numarul sfnt al lui A leman" se gndi Toma Novac. Si ndoielile cu siraguri de ntrebari ncepura iar sa-l chi nuiasca. Limba pendulei se strmbase n forma unui semn de ntrebare. Apoi din adncuril c sufletului i rasari, ca o mntuire, un val de credinta naiva, vrajindu-i n minte p e Dumnezeu asa cum l avusese n copilarie, nainte de a se fi ivit ntrebarile scormoni toare. Si deodata o usurare mare i umplu inima. Compasul minutarelor se sterse pe cadranul pendulei si n ochii lui Toma Novac ramase numai albul din ce n ce mai lu citor, ca o lumina mare, blnda, mngietoare. Ileana se prabusi lnga pat, gemnd despera ta: Doctore... moare! Scapa-l, doctore!... Doctore! Tudor Aleman strngea n palma s tnga maciuca de argint a bastonului si se uita tinta n ochii lui Toma, asteptnd un raspuns. Dincolo, sora de caritate Dafina, si stergea mereu lacrimile, cu o privi re de compatimire spre Ileana. Ia vezi, doctore, vezi! murmura Aleman, dupa o ta cere lunga. Doctorul Filostrat tresari ncurcat. Se apropie de pat si apuca usor mn a lui Toma. Era rece. Parca nu i-ar fi venit a crede, se pleca si se uita adnc n o chii mari ai pacientului. Clatina din cap, nemultumit. Apoi cu vrful degetului, nc erca sa coboare pleoapa ochiului drept. Era rece si teapana. Ce zici, doctore, s pune? ntreba Aleman, nfrigurat. Filostrat ridica din umeri n semn de nedumerire. Ti nea sa arate ca lucrurile nu s-au petrecut dupa toate bunele reguli ale stiintei

medicale, care ar fi prescris lui Toma Novac sa mai traiasca cel putin cteva ceas uri. Dupa ce astfel si ndeplini datoria fata de stiinta lui, si lua cuvenita poza d e ntristare si rosti grav, aproape teatral: S-a sfrsit. Aleman se cutremura parca ar fi primit o veste din alta lume si, uitndu-se iar n ochii sticlosi ai lui Toma, bolborosi ceva cu buzele crispate nct nu se ntelese dect nceputul: Dumnezeu... Docto rul auzi cuvntul si avu un surs ngaduitor. Ileana cuprinse mna rece a mortului, o ac operi cu sarutari, suspinnd n nestire: Toma!... Toma!... ----------------