PREDICĂ LA TĂIEREA ÎMPREJUR ȘI LA SF.

VASILE CEL MARE

Suntem în mijlocul sărbătorilor. O parte au trecut, altele urmează. La bucuriile obşteşti se
adaugă şi cele personale, întrucât mulţi îşi sărbătoresc cu acest prilej ziua numelui. Prăznuirea zilei
numelui, dacă este făcută creştineşte, este o faptă bună şi de mult folos sufletesc. Sfântul al cărui
nume purtăm este, împreună cu îngerul nostru păzitor, un puternic mijlocitor înaintea lui Dumnezeu
pentru iertarea păcatelor şi grabnic ajutător în vreme de nevoie.
La Botez primim două nume. Fiecare din noi purtăm un nume, dar cine ştie că la botez noi
primim nu unul, ci două nume? Unul este numele de botez propriu zis: Ion, Vasile, Maria ş.a., pe
care fiecare îl prăznuieşte la vremea cuvenită; mai avem însă un nume de obşte, de care dacă ne-
ar întreba cineva, puţini am şti să-l spunem şi pe care nu-l prăznuim niciodată. Sfânta Biserică
însă a rânduit pomenirea lui chiar astăzi, 1 ianuarie.
Toţi ştim că astăzi prăznuim tăierea împrejur a Mântuitorului Hristos, dar nu toţi ştim că odată
cu aceasta prăznuim şi ziua Numelui Mântuitorului care i s-a dat cu prilejul tăierii
împrejur. Or, toţi cei ce au crezut şi cred în El şi în Sfânta lui Evanghelie, poartă numele Lui, se
numesc hristiani, creştini, nume care vine de la numele lui Hristos. La botez deci, odată cu numele
de botez obişnuit, primim şi numele lui Hristos, ne facem creştini. De aceea, astăzi când facem
pomenirea numelui Mântuitorului, ne prăznuim şi cel de al doilea nume al nostru, numele de
creştin. Numele Domnului este nume mântuitor, căci nu există nici un alt nume dat oamenilor în
cer şi pe pământ, întru care ne putem mântui (Faptele Apostolilor 4, 12). În Hristos ne îmbrăcăm
la botez, cu El ne împărtăşim la Sfânta Euharistie, El ne iartă păcatele în sfânta taină a Spovedaniei,
El e doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre; toată mântuirea noastră în numele Lui se lucrează; nu
există alt nume în care să ne mântuim.
Iată, noi ne numim creştini, adică purtători ai numelui lui Hristos şi ucenici ai Lui. Este foarte
firesc ca viaţa, faptele noastre şi toată viaţa noastră să se potrivească cu ceea ce spune numele pe
care îl purtăm. Şi ce spune acest nume?Ne spune Mântuitorul nostru: „După aceasta vă vor cunoaşte
oamenii că sunteţi ucenicii Mei dacă veţi avea dragoste între voi”. Mântuitorul nostru s-a tăiat astăzi
împrejur, facându-Se ascultător Legii ca să ne înveţe şi pe noi să fim întru toate ascultători poruncilor
lui. Hristos S-a smerit născându-Se în iesle şi în grajd, în lipsă şi sărăcie, ca să ne înveţe şi pe noi
smerenia, modestia şi simplitatea. Când a primit numele, Hristos a suferit tăiere şi vărsare de sânge,
învăţându-ne că cei ce-I poartă numele trebuie să rabde dureri şi necazuri şi să se împotrivească
până la sânge şi moarte răului şi păcatului.
Iată ce însemnează numele de creştin pe care îl purtăm:
– ascultare desăvârşită de poruncile lui Hristos şi de mai marii noştri;
– smerenie adâncă, cu care însuşi Domnul Hristos S-a îmbrăcat;
– răbdare în necazuri şi încercări, cu mare încredere în Dumnezeu;
–împotrivire până la sânge faţă de păcat;
– dragoste fără margini faţă de Dumnezeu şi de aproapele;
– credinţă neclătită.
Iată numai câteva din însuşirile numelui de creştin pe care îl purtăm.
Dacă viața noastră, faptele noastre se potrivesc cu acest nume, atunci suntem creștini cu adevărat,
dar dacă însușirile vieții noastre nu se potrivesc cu numele ce-l purtăm, atunci arătăm cositor şi
zicem că-i argint, avem un vas de sticlă şi zicem că-i de diamant; purtăm adică un nume fals,
ascundem păcate şi ticăloşii sub un nume mare, sub sfântul Nume al lui Hristos; suntem nişte
mincinoşi şi altul este numele care ni se potriveşte, acela cu care Mântuitorul mustră pe farisei:
făţarnici şi morminte văruite!
Sfântul Vasile s-a născut către sfârşitul anului 329 în oraşul Caesarea din provincia
Capadocia, într-o familie renumită pentru educaţia şi sfinţenia membrilor ei. De fapt, ceea ce poate fi
unic în Istoria Bisericii e faptul că aproape fiecare membru al familiei sale este un Sfânt al Bisericii
noastre. Sfântul Vasile a studiat în Constantinopol la scoala unui sofist, Libaniu. După aceea, el a
mers la Atena, unde s-a împrietenit cu tânărul Grigorie Teologul, care era de loc din Capadocia. Sub
influenţa surorii sale, Macrina, Sfântul Vasile a îmbrăţişat viaţa ascetică. Aşa că el a vizitat pe
călugării din Egipt, Palestina, Siria şi Mesopotamia. După întoarcerea sa în Caesarea, el s-a dus la o
sihăstrie din apropierea râului Iris din Pont, acolo unde mama sa, devenită între timp văduvă,
împreună cu sora lui, Macrina, deja începuseră să urmeze calea vieţii monahale.
În anul 370, când episcopul diocezei sale a adormit întru Domnul, Vasile a fost ales să-i
succeadă și a păstorit Biserica lui Hristos ca Arhipăstor, opt ani. În plus, el a apărat Sfânta noastră
Credinţă Ortodoxă de ereticii timpului său. Împăratul Valens, care era unul din ereticii arieni, a
încercat, ameninţându-l cu exilul şi cu torturi insuportabile, să-l determine pe Sfântul Vasile să
îmbrăţişeze erezia ariană. Se înţelege, această strategie n-a avut nici un impact asupra Sfântului
Vasile! El s-a comportat ca un adevărat stâlp al Ortodoxiei tocmai atunci când erezia ariană era în
perioada ei cea mai puternică, cea mai devastatoare. Modest, guvernatorul eparhiei de Est, a fost
atât de uimit de lipsa de teamă a Sfântului Vasile în prezenţa sa, încât s-a simţit nevoit să-i spună că
nimeni nu i-a vorbit lui până atunci cu atât curaj precum sfântul Vasile. Ei bine, răspunsul dat de
acesta l-a dezarmat total pe guvernator: „Poate tu n-ai întâlnit niciodată un episcop până acum!”
Când fiul împăratului Valens s-a îmbolnăvit grav, el i-a cerut Sfântului Vasile să se roage pentru el.
Sfântul i-a promis că feciorul împăratului va deveni sănătos, cu condiţia ca împăratul să accepte ca
acesta să fie botezat ortodox. Valens a acceptat, Sfântul Vasile s-a rugat, şi fiul împăratului s-a
însănătoşit. Curând după aceea, însă, împăratul şi-a încălcat cuvântul, a lăsat ca fiul lui să fie botezat
de ereticii arieni, fiu care a murit la puţin timp după botezul eretic. Mai mult, sub presiunea
sfătuitorilor arieni, împăratul a hotărât să-l trimită pe sfânt în exil pentru că acesta a refuzat să
accepte ca ereticii arieni să se împărtăşească din potirul ortodox. Dar pana împăratului s-a rupt când
el a vrut să semneze decretul de exilare. Se înţelege de la sine, împăratul a mai încercat de două ori
să semneze acelaşi decret, dar ambele pene s-au rupt! Această întâmplare l-a înfricoşat pe împărat,
care a rupt documentul şi a renunţat la a-l trimite pe sfânt în exil. Totuşi, după o viaţă relativ scurtă,
viaţă trăită în sever, adevărat ascetism la cârma episcopiei sale, Sfântul Vasile a adormit în Domnul
pe 1 ianuarie în anul Domnului 379, la vârsta de 49 de ani. Ultimele lui cuvinte au fost: „Părinte, în
mâinile Tale îmi încredinţez sufletul meu”, înseşi cuvintele rostite de Mântuitorul Hristos pe Cruce.